Loading

Prea mulţi paşi cu stângul!

martie 8th, 2009

Mai greu e de înţeles şirul de gafe gratuite comise de partidul dlui Boc, cele mai multe din categoria celor „de personal“.

Pentru că a desemnat doi premieri în mai puţin de o săptămână, de bună seamă că PDL poate da vina pe angoasele dlui Stolojan, recidivist în „răzgândeală“. Că au fost doi miniştri de Interne meteorici până a fost nimerit al treilea, iarăşi vinovăţia poate fi pasată PSD, chiar dacă nominalizările au fost acceptate de dl Boc şi consacrate de preşedinte. Până şi în cazul bugetului, depăşit în prevederi încă din prima lună, vinovăţia poate fi măcar împărţită cu PSD, fanul „măsurilor sociale“, chiar dacă proiectul aparţine dlui Pogea şi s-a bucurat de binecuvântarea întregului Guvern.

Cam multe sincope pentru un început de mandat, dar să le punem pe seama începutului! Până la urmă sunt probleme dificile, greu de rezolvat în cazul unei alianţe formate din parteneri de ponderi egale, dar cel puţin principial aflaţi pe poziţii doctrinare nu diferite, ci de-a dreptul opuse. Mai greu e de înţeles şirul de gafe gratuite comise de partidul dlui Boc, cele mai multe din categoria celor „de personal“. Şi nici măcar nu-mi dau seama în ce măsură acestea sunt efectul lipsei de abilitate, al jocurilor de orgolii ori al aroganţei. Dacă e vorba despre ultimul motiv, le-aş aminti respectuos liderilor PDL că un politician purtând, printre altele, porecla Arogantul şi-a rupt gâtul politic şi din pricina acestei „calităţi“, iar acum, din cauza altora la fel de strălucite, e pe cale să şi-l rupă şi pe cel juridic! Dar să-l lăsăm pe dl Năstase cu pietrele sale şi să revenim la PDL şi la problemele sale de personal.

N-o să reiau discuţia privind competenţa unora dintre membrii Cabinetului – dl Pogea tocmai ce şi-a dat măsura cu ocazia bugetului, dl Videanu măcar stă ascuns, nu şi dna Udrea, din păcate! -, pentru că mai îngrijorătoare, fiind mai spectaculoasă cantitativ, mi se pare situaţia la niveluri mai mici, de la secretari de stat la funcţionari guvernamentali şi de la candidaturile la europarlamentare la posturile din deconcentratele din teritoriu. Nu ştiu cum stau lucrurile în alte judeţe, deşi unele ecouri ajung în presă, dar la Iaşi se aud nişte nume că-ţi vine să te întrebi de ce s-o mai fi schimbat pu­terea. Pe de altă parte, să desemnezi pe post de secretar de stat pe cineva căutat de DNA, printre altele, pentru sechestrare de persoane nu mi se pare de bun augur. Că respectivul a fost retras e OK, doar că imaginea a fost deja afectată.

Cum afectată va fi şi de nepoata dlui Boc, adusă din Primăria Cluj în structurile guvernamentale, dar şi de nominalizarea anunţată a drei Elena Băsescu pe un loc eligibil pentru alegerile europene. Că nepoata e de-a nu ştiu câta spiţă, că e competentă etc., că n-a angajat-o direct dl Boc nu e important, important este că dl Boc a dat ocazia să fie acuzat de nepotism în sensul cel propriu al cuvântului. În cazul fiicei preşedintelui, nici măcar nu se mai pune problema competenţei – „succesurile“ şi „european click“ ne-au lămurit pe toţi în privinţa calităţilor dumisale. Faptul că e aleasa organizaţiei de tineret nu spune nimic în plus despre acestea, dar spune multe despre viitorul clasei noastre politice! Scuza că şi alte partide fac la fel nu ţine. Nimeni n-a pozat mai abitir ca partid altfel decât PDL. Iar dacă această imagine se duce, se duce şi scorul pe tobogan!

Articolul a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

Istoria ca meditație transcendentală

martie 8th, 2009

Ar putea fi descrisa istoria ca Meditatie Transcendentala?

Aparent da deoarece constiinta transcendentala este sursa istoriei. Istoria omenirii este istoria celor care au avut acces la constiinta transcendentala. Marile directii ale istoriei au pornit de la nivelul cel mai profund al constiintei

Stiinta ne spune astazi ca sursa tuturor evenimentelor cuantice este cîmpul unificat al legii naturale. Acest nivel profund al naturii, cîmpul etern al constiintei transcendentale, fiind si cel mai profund nivel al constiintei umane este sursa tuturor evenimentelor microscopice si macroscopice.

De la acest nivel se nasc particulele elementare de la acest nivel se nasc universurile si tot la acest nivel revin dupa miimi de secunda sau milione de ani. Acest nivel este o referinta absoluta a istoriei.

S-a spus ca istoria lumii a fost scrisa de patru oameni si acestia sunt marii creatori de sisteme spirituale. Aceasta afirmatie demonstreaza forta actiunilor proiectate de la nivelul constiintei transcendentale.

Odata cu Tehnologia Maharishi a cîmpului unificat, care este o tehnologie a constiintei în care autoreferentialitatea cîmpului unificat este experimentata ca cea mai simpla stare a constiintei umane, constiinta transcendentala, aceste simple observatii empirice au devenit modele riguroase verificate de peste 500 de studii care utilizeaza un aparat matematic ce exclud eroarea sau întîmplarea. Aceste studii au aratat ca de fiecare data cînd numarul celor care practica dinamica de grup a constiintei a fost într-o zona anume de peste 1% din populatia zonei respective, a existat în acea zona o crestere a pozitivitatii în tendintele economice, politice si sociale. Atunci cînd numarul a scazut negativitatea si turbulenta a erupt la nivel national si international.

Daca profesorul Paul Constantinescu vorbeste de un cod ontic al universului care este scris în spectre Fourier noi am putea spune, întarind, ca misteriosul cod secret al istoriei este cel al numarului celor care genereaza coerenta în constiinta nationala si internationala, cel al numarului de grupuri de dinamica constiintei si al fluctuatiilor în activitatea lor.

Sa fie doar o coincidenta faptul ca nonconformismul, miscarile student power, power flower, miscarile de lupta.pentru pace au început în acelasi timp cu primele cursuri de initiere în America si aproximativ în acelasi loc?…

Sa fie caderea zidului Berlinului si apoi a Cortinei de Fier efectul înfiintarii unor grupuri mari de dinamica constiintei. Ar putea fi miracolul Africii de sud, acea incredibila “revolutie la urne” doar istoria introducerii pe scara larga a grupurilor de dinamica constiintei în Mozambic si în alte tari africane.

“Miracolul indian”, revigorarea începînd cu 1990 a economiei acestei tari, al carui nume era asociat cu saracia, sa fie oare legata de istoria unui grup de dinamica constiintei de 7000 (grup de impact planetar).

În Romania de dupa 1981 toata lumea asocia acest an cu începutul declinului. Anii 80 erau referinta pentru un fel de illo tempore sau paradisul memoriei de scurta durata.

Sa fi fost acea mica perioada fericita, în care o elita a intelectualilor acestei tari au oferit tarii o mostra din gustul utopiei cuplînd constiinta nationala la acea sursa de ordine care este cîmpul unificat de inteligenta pura.? Declinul si infernul instaurat încet dar sigur dupa 1981 sa fi fost oare numai istoria unei tari decuplate de la sursa de ordine a cîmpului de inteligenta pura, ?

Chiar si trecerea de la regimul democratic a fost în unele tari o tranzitie de catifea. Sa fie acest lucru legat de faptul ca în acele tari exista o minima coerenta chiar daca aceasta era realizata de grupuri mici ? Au contribuit ele la o faza de tranzitie fara probleme pentru sistem?

Modul în care expertii în TM raspund la aceste întrebari în numeroasele studii publicate este poate dezarmant pentru omul obisnuit dar incitant pentru omul de stiinta. O expresie cum ar fi “puternic semnificativ din punct de vedere statistic P=0.0001 ” nu supraliciteaza la nivel de limbaj. Dar analizînd semnificatia acestor cifre statistice constatam ca posibilitatea ca aceste coincidente sa fie o întîmplare este de 1 la 100000.

Istoria tarii va fi oricînd legata de constiinta sa. Pentru a-l parafraza pe M Eliade cu parabola Regelui Pescar putem spune ca o tara este în paragina pentru ca prea putini oameni se mai îndreapta spre locul aceala tainic din centrul fiintei lor care este izvorul care însufleteste arborele cosmic. Tara este în paragina pentru ca nimeni nu se mai îndreapta spre acei oameni care detin tehnologia ce poate restitui fiecaruia potentialul sau creator infinit. Pentru Mihai Draganescu, fostul presedinte al Academiei Romîne, nerecunoasterea fenomenologicului, care este ceva asemanator constiintei transcendentale, ar putea afecta chiar succesul universului nostru în cosmos.

Daca acest model este viabil înseamna ca oricînd un om simplu poate contribui mai mult la istoria fericita a tarii sale decît un presedinte sau un guvern care nu practica o tehnologie de integrare a vietii si oricînd oamenii prosperi ai acestei tari pot scrie cea mai frumoasa istorie fericita a acestei tari creînd un grup de dinamica constiintei. Daca acest grup va fi un grup de 7000, ne spun practicantii MT, aceia care il vor crea vor fi fericiti de a scrie nu numai istoria fericita a tarii ci si un capitol din istoria fericita a lumii. Pentru ei cei care doresc sa-ti aseze viata la temelia propasirii si prosperitatii Romaniei moderne pot acum sa o faca mai eficient ca oricînd contribuind la istoria fericita a tarii contribuind cu prosperitatea lor la prosperitatea natiunii.

Putem finanta o uzina sau 10, spun ei, dar concluzia la care ajung tot mai multi cercetatori ai domeniului si firme cu reputatie internationala este ca fara acel ceva care îi uneste pe oameni într-un spirit de echipa, fara elenul sufletului, fara creativitate si entuziasm aceste realizari vor fi asemeni plantarii unor copaci vigurosi într-o zona în care nu aveti posibilitatea de a îi uda.

A crea un grup de dinamica constiintei înseamna a crea mediul în care sute de asemenea intreprinderi vor aparea spontan, natural, de la sine. O afacere buna nu consta atît în utilaje cît în echipa ei, Oameni entuziasti, creativi, energici, intreprinzatori, vor atrage întotdeauna circumstantele necesare.

“Un gradinar talentat uda radacina plantei. Fiti gradinarul care creînd un grup de 7000 uda copacul natiunii si al lumii de mîine.” par a ne spune ei. Promotorii acestor programe au trimis permanent invitatii de participare la sponsorizarea acestor programe dar ei au facut-o cu constiinta ca ne invita sa udam radacina însasi a intreprinderii noastre.

Ei sustin ca pot oferi dovezi temeinice care sa fie o garantie ca o atare investitie va schimba istoria comunitatii noastre. Peste 40 de studii stiintifice pot fi consultate în rezumat sau în detaliu si prin extensie toate cele 500 de studii stiintifice pot fi puse la dispozitia celor interesati.

–––––––––––––––––––––––––––

“Influenta grupurilor de dinamica constiintei asupra stocurilor pietei si a evenimentelor si tendintelor nationale si internationale”
Studiul a aratat ca în 1982-1983 de fiecare data cînd numarul celor care practica dinamica de grup a constiintei la MIU îm Fairfield, Iowa, a fost de 1600 sau mai mult, a existat o crestere a pozitivitatii în tendintele economice, politice si sociale. Atunci cînd numarul celor de la MIU a scazut negativitatea si turbulenta a erupt la nivel national si international.

În timpul perioadelor de sapte zile care au urmat nivelelor de participare la maxima în grupul de dinamica a constiintei la MIU, media zilnica a cresterii stocului pietei a fost de 47 de ori mai mare decît în restul anului: 6,6 puncte / zi fata de 0,14 puncte/zi. Acest rezultat a fost puternic semnificativ din punct de vedere statistic: p=.0004.

Numere mari la MIU au creat coerenta în constiinta nationala si internationala.

A) Sfîrsitul lunii martie si aprilie 1982
Inflatia lunara cea mai micadin ultimii 4 ani
Alegeri pasnice în El Salvador
B) August 1982
Încetarea luptelor în Liban
C) Octombrie si începutul lui noiembrie 1982
Venitul personal în US creste cu 0,7%
India si Pakistan au primele convorbiri prietenoase din ultimii 10 ani
China si URSS încearca sa restabileasca legaturile
D) Decembrie 1982
În timpul lui Decembrie 1982 2000 de oameni participînd la grupul de dinamica constiintei din Italia au compensat scaderea nivelului la MIU si au mentinut coerenta în constiinta colectiva.
Ridicarea legii martiale în Polonia.
URSS si SUA propun reducerea arsenalelor nucleare.
E) Aprilie 1983
Productia industriala a SUA creste cu 2,1%, cea mai mare crestere din ultimii opt ani. Venitul individual creste cu 0,8 %
Încrederea cumparatorilor americani este cea mai mare înregistrata vreodata.
Numere mici la MIU insuficiente pentru a mentine coerenta în constiinta nationala si internationala.
F) Iunie si iulie 1982
Lupte în Falkland
Invazie în Liban, bombardamente în Beirut
Escaladarea razboiului Iran Irak
G) Septembrie 1982
Noi lupte în Liban, masacru în Beirut
Revolte de masa în Polonia
H) A doua parte a lui noiembrie 1982
Violente civile în Washington DC
I) Mijlocul lui aprilie 1983
Bombardarea Ambasadei SUA în Beirut
J) Prima parte a lui mai 1983
Tornade în Vestul mijlociu si Estul SUA
Revolte în Warsovia, Polonia.

Îmbunatatirea calitatii vietii în 1982 si în primul trimestru al lui 1983 în ansamblul US reflecta puternica influenta a grupurilor de crearea coerentei de la MIU si Colegiul MIU al legii naturale.

– Stocul pietei, Balanta de venituri si plati si valoarea dolarului fata de monedele straine (Lira engleza, Francul elevetian, Marca germana si Yenul Japonez) toate au crescut pe masurace numarul în programul de super-radianta la MIU a crescut. Oamenii de stiinta de la MIU au descoperit ca aceasta corelatie pozitiva între cresterea numarului în programul de super-radianta si cresterea acestor indicatori ai fortei economice a SUA este puternic semnificativa din punct de vedere statistic.
– Indicatorii economici principali au crescut sapte luni la rînd, septembrie 1982-martie 1983
– Produsul National Brut a crescut cu 5,8 procente si indicele stocurilor care are la baza peste 3000 de companii a crescut cu 16,5 % pentru primul trimestru al lui 1983
– Productivitatea la nivel national în sectorul ne-agricol a crescut cu 4,4 % în primul trimestru al lui 1983, cea mai mare crestere în ultimii doi ani.
Preturile de vînzare au scazut pentru primul trimestru al lui 1983 – cel mai mare declin trimestrial din 1952.
– Preturile consumatorului cresc numai cu 0,1 % în martie, cea mai mica crestere lunara în 18 ani, facînd economia aproape lipsita de inflatie timp de cinci luni.

Somajul scade cu 0,6 % în primul trimestru din 1983.
– Criminalitatea scade cu 4 procente în 1982

Accidentele de circulatie scad cu 10,7 procente în 1982; rata de accidente pe pasager-mila cea mai scazuta din istoria natiunii.

Rata de mortalitate infantila scade cu 4% în 1982 la cea mai joasa rata înregistrata vreodata.
– Rata divorturilor scade cu patru procente în 1982, prima scadere în 20 de ani

Testele scolare de Aptitudini verbale si matematice cresc în 1982 pentru prima oara dupa 14 ani.

Sorinel Bălan practică Meditaţia Transcendentală din anul 1980

Festin cu zâne și ospăț păgân – in memoriam Radu Anton Roman

martie 8th, 2009

Fascinatia artei culinare nu izvoraste doar in bucatariile aglomerate de tehnologia digitala, de cuptoarele cu microunde ,de alte gaselnite hi-tech. A gati nu inseamna a distruge ingredientele prin elaborare exagerata.
O reintoarcere catre bucataria primara in care gusturile individuale ale consituentilor retetei nu se schimba cu mult, sunt acelea ce persista prin disocierea lor gustativa si unesc spiritul nostru gourmand si gourmet cu natura, cu intreaga fiintare cosmica.

Nu traim sa mancam, dar traim sa ne bucuram de savoarea diversificata oferita de catre gradina adevarata si trudita cu patima de catre adevaratii tarani din mosi stramosi.

Germinatia semintelor , incoltirea ca apoi cresterea plantelor si stropitul lor cu toate celelalte indeletniciri de grija si protectie pana la implinirea soarelui cu apa, a pamantului cu aerul curat se defineau in plin rod ca victorie varatica si trofee pe masa de lemn din casa bunicilor.

Stralucitul gazetar, cronicar de teatru, realizator tv, si mai presus de toate un eminent cunoscator al artei gastronomice Radu Anton Roman ne–a parasit in urma cu cativa ani lasandu-ne o un ghid de bucatarie, documentat, si personalizat, numit Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti, (Editura Paideia, 1998), un real testament si referinta pentru generatiile urmatoare. Regretatul autor scrie retetele folosindu-se de si experienta unui cunoscator al gastronomiei franceze, el insusi fiind un vorbitor impecabil al acestei limbi si prieten cu exploratorul J.Y. Cousteau.

Retetele sale ne imbie la calatorire in timp prin tinutul Fagarasului, al Romaniei taranului ca locuitor majoritar si liber.

Radu Anton Roman, cu un simt rafinat al umorului, in ipostaza unui Rabelais prietenos, al unei gazde minunate ar trebui sa ramana un simbol de referinta in restaurarea turismului romanesc despre care mai mult se vorbeste…
Un han, o casa memoriala, un muzeu urmand idei, retete din documentarele tv numite Bucataria lui Radu (2001-2005) s-ar inscrie in bunul circuit de turism european. Sa nu uitam ca o alta carte Savoureuse Roumanie (Les Editions Noir sur Blanc,2004) a adus un inegalabil succes de prezentare a bucatariei romanesti in Franta .
Cele mai adecvate cuvinte zugravind portretul lui Radu Anton Roman, sunt propriile-i marturisiri dintr-un interviu acordat revistei Formula As (2004, Numar 623):
“Stangaci si umil, as cauta ambrozie si nectar pentru a le amesteca in licorile pregatite cu sarg si osardie pentru feericele fapturi, doar-doar le-as imbuna si le-as face sa-mi indeplineasca dorinta mea secreta: sa fiu din nou tanar. Le-as da serbet de flori de tei argintiu (care se va umple de floare, chiar in preajma Sanzienelor, pentru ca a plouat mult anul acesta), petale de trandafiri si caise coapte imbaiate in vin sec, siropuri si licori din muguri de brad si fructele padurii, salata de ierburi si flori. Aceasta din urma am sa vi-o descriu cu de-amanuntul, daca vreti. Exista aceasta bucurie a mea, ca in fiecare inceput de vara, sa reinventez si sa redescopar aceasta salata, nu atat de prospaturi, cat de prospetimi, in care amestec frunzele de papadie, de podbal, de leurda, de untisor si ce se mai gaseste pe la poala casei si pe la marginea padurii, buruieni pe care le calcam in nestire, altfel, si le ignoram, cenusarese persecutate ale gradinii. Peste acestea, florile de papadie, paralute, banutei, sunt foarte gustoase in aceasta salata a mea, pe care o dreg cu un pospai de sare, un strop de ulei de salata (din cel presat la rece, din samburi alesi) si cu un pic de otet de prune oltenesc, care este la mare cinste in bucataria mea, sau otet de mere facut de mine. Pentru ca buruienile acestea sunt un pic acrisoare, nu dresul e important, ci insasi intocmirea salatei, faptul ca ele sunt impreuna in farfurie.

Salata aceasta imi descopera mie o radacina “bunicoasa”, ca atunci cand fac mancaruri de-acestea simple, taranesti, ce ma fac sa ma simt la masa cu bunii mei si cu cei dragi mie de altadata. Pentru ca le asez in strachini de lemn uriase, facute de mine, nu pun decat ceea ce e adunat si facut de mana mea, crescut sau grijit de mine, astfel incat sa ma cred, sa ma aflu in stare sa fiu in rand cu o lume care nu mai e, sa o chem, ritualic, la masa mea. Imi face placere sa regasesc atmosfera asta, chiar si intr-un blid de lemn, de talie urieseasca. Am fost crescut in poala bunicii, care avea o pledoarie naturista permanenta, ca alta n-avea, nu stia, acesta era felul lor, al fagarasenilor mei, de-a fi. Bunica mea mulgea bivolita, care se cheama drigana in Fagaras, laptele ajungea direct in blidele noastre, ale nepotilor, caci nu mai aveam noi rabdare sa-l fiarba. Il strecura doar, insa o gaza in plus sau in minus nu strica cu nimic, era parte din lume, iar “lumea-i frumoasa toata!”, zicea ea, bunica. Mai punea pe masa o mamaliga din farina de malai facut la moara in fuga mare si luata cu tot cu tarata ca, deh, in Ardeal suntem si Ardealu-i chibzuit. Trei oua atunci luate din cuibar si sparte, cu un pic de untura in care caleai ceapa mare si rosie, dar si cateva felii zdravene de cartof, intocmeau papara fagaraseneasca. Cinci pescuti, prinsi de noi pe salba de lacuri facute pe drumul Oltului prin Fagaras, taiati bucati, faceau mirozna si fudulia paparei bunicii, mai ales in zilele de dezlegare din post. Si iti era destul! Aceste mancari taranesti, innobilate si sfintite de mana bunicii si de icoana chipului ei bland si muncit, reprezinta cei “sapte ani de la masa” din copilaria mea.”

Bucataria lui Radu este un omagiu adus unui retetar “de la lume adunat” ce revigoreaza traditia precrestina a locuitorilor din spatiul carpatin, surprinzand tocmai prin punere in evidenta a ingredientelor naturale, la indemana oricui, dar nu oricum, caci arta gatitului pentru el este o maieutica aparte, un ritual in care pe langa rigorile tehnice ale bucatarului, e multa nevoie de talent, de dragoste si de ce nu de o cinstire cu un pahar de vin.
Prezentarea mancarurilor pe regiuni, pe perioade calendaristice nu ne apare ca niste clasificari didactice, ci ca o impletire a istoricului multora dintre bucate cu remarci anecdotice, amintiri, destainuiri.

Dintre sutele de pagini ale editiei din 2001 a cartii Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti, Editura Paideia am ales o reteta sugestiva, reusita, si care in acceptiunea mea, se grupeaza in specificul gastronomiei romanesti:

Ciorba de fasole boabe

„Daca mirosul ciorbei de „pasula” ajunge la Managua tocmai din Jucu de Jos este pentru ca este o lucrare baroca acrita cu otet de mere si aromata cu afumatura si tarhon.
(…)
– 750 g fasole boabe – 1,500 kg ciolan afumat porc
– 100g morcov carnos
– 50g pastarnac – 2 cepe (rosii, de Turda sau
– 500 g rosii rascoapte Fagaras)
– 20 boabe piper – 50 g telina
– 1 lingura de zahar – 200 ml bulion rosii cat de gros
– 100 ml otete de mere(sau de vin)
– tarhon (in otet!), 3 ramurele de cimbru, patrunjel
– sare (la sfarsit, in functie de cat e sarat ciolanul)
– 1 lingurita boia (paprika, ca tot suntem in Ardeal)

Seara:
– Se pune fasolea in multa apa sa se umfle si sa se inmoaie.
Dimineata:
– Se pun la fiert fasolea si ciolanul, piperul intr-o oala mare, in cca 4 l apa rece
– Se taie cepele, se rad morcovii, se taie pastarnacul, telina, rosiile marunt
– Se spumuieste, mai ales ca, prin fierbere, se desprind parti din pielite de pe boabe, ceea ce usureaza mancarea si digestia
– Dupa o ora de fiert molcom, acoperit, se adauga ceapa, zarzavatul si rosiile, ramurile de cimbru, tarhonul, paprika si otetul
– Se toarna patrunjelul
– Daca zeama mai fierbe inca 1 ora, toata chestia devine miracol
– A si scazut vreo 2 litri – mai mult nu-i bine
– Se scoate ciolanul si cimbrul
– Se adauga bulionul, sa mai fiarba 12 minute
– Se dezoseaza ciolanul, se taie carnea in bucati civilizate, care incap in polonic, in farfurie si in gura
– Se termina ciorba in triumf, inapoindu-i carnea si lasand sa mai dea in cateva clocote
– Daca a fiert fasolea, gata, ninge cu patrunjel, imbracand in straie de primavara zana buna a noptilor de iarna, ardelene, care numai cu paine nare, de tara, si ceapa rosie, taiata felii si stropita cu otet de mere, isi arata superbele puteri.”(p.504)

Eseu despre ţăran

martie 8th, 2009

Ţăranul român aşa cum l-a văzut Iorga şi o întreagă generaţie de sămănătorişti, poporanişti şi gândirişti nu a existat niciodată. El trebuia inventat pentru a legitima aşa zisa fibră naţională. Astăzi, prin ţăran se înţelege un individ needucat şi grobian. Sintagma “eşti un ţăran” e profund peiorativă. Şi în interbelic şi astăzi, lucrurile s-au înţeles greşit. Nu există ţărani, ci indivizi. Judecaţi in corpore, ei sunt material idilic pentru literatură păşunistă. De abia judecaţi individual, dăm peste Elisabeta Rizea şi alţii ca ea. Satul românesc patriarhal nu poate fi privit maniheist; el nu era nici bun nici rău, nici moral nici imoral, ci doar un univers foarte bine ordonat, cu ierarhii precise, rituri şi ritualuri clare… In rest, mai nimic. Toţi cei care s-au extaziat cu lacrimi în ochi citând patetic din Blaga (“Veşnicia s-a născut la sat”) erau, în definitiv, naturi urbane. Niciunul dintre ei nu s-a retras în lumea patriarhală pe care, la nivel discursiv, o adorau. Odată în plus, trebuie să constatăm că, văzute de departe, unele lucruri sunt fascinante. De departe nu se văd ridurile, inconsecvenţele, incoerenţa sau superficialitatea. Privit în faţa porţii, ţăranul este monumental; analfabetismul lui nu mai e deranjant, inapetenţa la orice fel de evoluţie poate fi interpretată drept stoicism, rezistenţă în faţa efemerităţilor de tot felul, caracterul mioritic e o mare virtute ş.a.m.d.

Mara, Vitoria Lipan, Ilie Moromete sunt personaje exemplare, atâta doar că nimeni nu se va întâlni vreodată cu ele în satul românesc. Ele s-au ratat şi ca personaje (pentru că exemplaritatea şi structura lor interioară greoaie, monolitică nu le pot califica în grilele de lectură ale modernităţii postcomuniste) şi ca reprezentanţi ai românului autentic. Fibra naţională nu se găseşte printre căpiţele cu fân şi în general nu poate fi identificată prin analiza unor colectivităţi. Mircea Cărtărescu observa (este, de fapt, o evidenţă) că suntem cu toţii urmaşi ai ţăranilor. Are dreptate. Urbanizarea românească a fost un proces forţat, realocare a unui profund spirit rural. Mutaţi în blocurile comuniste, ţăranii au luat cu ei băncile din faţa porţilor (pe care le-au aşezat acum lângă coloşii de beton), şi-au mutat găinile în balcoane şi cultura de morcovi şi-a găsit, de asemenea, locul în vreun colţişor al apartamentului. Dacă fibra naţională ar fi fost, după cum spun unii interbelici, în lumea rurală, ar fi fost şi ea transbordată în lumea oraşului – târg de la începutul secolului XX. E greu de crezut că o identitate profundă se alterează doar pentru că a fost momentan mutată în alt spaţiu.

Senzaţia mea (doar modestia mă împiedică să spun certitudinea) este că undeva, pe parcurs, literatura română şi-a dat seama de exagerare. Aşa interpretez lipsa unui roman serios păşunist, rural, în postcomunism. Sorin Stoica, un romancier din tânăra generaţie, mărturiseşte că are de gând să scrie un asemenea roman (în “O limbă comună”), dar pare că nu găseşte deloc tonul, registrul în care poate fi scris un asemenea text. Şi asta se întâmplă tocmai pentru că romanul tradiţionalist românesc se legitimează pe o ideologie şi nu pe un anume principiu estetic. În plus, în romanele interbelice importante cu personaje ţărani, momentele cele mai rezistente estetic sunt acelea care se abat de la teza binecunoscută a bunului ţăran român. În “Ion”, finalul tragic, descrierile naturaliste, lumea abjectă, câteodată aproape de nivelul animalicului, intelectualitatea decrepită sunt cele care atrag, nicidecum morala subţire şi vigoarea ţăranului român.

În “Moromeţii”, cu excepţia lui Ilie (care este, în definitiv, un personaj atipic pentru lumea ţărănească), toţi ceilalţi nu sunt altceva decât victimele perfecte ale unui regim care profită de ignoranţa şi lipsa de orizont a lumii româneşti rurale. Ca anecdotă, Ion, personajul lui Rebreanu, era un personaj cât se poate de real, la apariţia romanului el arătându-se profund jignit de modul în care îl transfigurase Rebreanu. Unde găsim fibra naţională în zvârcolirile bieţilor ţărani ajunşi peste noapte personaje de literatură? Poate la Sadoveanu… Să vedem. Vitoria Lipan e mai degrabă un personaj mistic decât tipologic. O ţărancă analfabetă, superstiţioasă, reuşeşte lucruri miraculoase, deşi nimic nu o recomandă ca fiind o natură excepţională. Aşadar, textul lui Sadoveanu suferă de o crasă lipsă de veridicitate. Poate Şoimăreştii să reprezinte fibra naţională? În niciun caz… Povestea din “Neamul Şoimăreştilor” are un nucleu romantic plictisitor, o poveste de dragoste cu toate ingredientele clasice ale unei astfel de poveşti şi cam atât…

Pe interbelici îi înţeleg şi privesc destul de amuzat idilizările contemporane care se concentrează pe acea perioadă. Ceea ce nu pot înţelege este de ce se continuă şi astăzi un asemenea discurs? Nu vorbesc doar de discursurile politice (pentru că elitele politice româneşti sunt atât de agramate încât nu mai am demult aşteptări din zona asta), ci chiar de manualele de literatură, care continuă şi astăzi, în anul de graţie 2009 să ne vorbească despre un ţăran reflexiv, filozof, profund moral (asta e o mare gogomănie!), român verde (prototipul prin excelenţă este ţăranul lui Slavici). Repet, nimeni nu a văzut cum arată ţăranul acesta şi cei care pretind că l-ar fi văzut nu au fost prin satele româneşti decât în vizite de lucru. Şi (repetitio est mater studiorum) văzut de la o asemenea distanţă, până şi cel mai violent dintre ţărani, are o aură indistinctă de mister.

„Reality Check”

martie 8th, 2009

Începând aproximativ de la jumătatea lunii februarie, generată sub rezerva anonimatului dar difuzată de distribuitori de informaţie de mare calibru (New York Times, ABC News, Reuters), o informaţie cu implicaţii uriaşe face ocolul lumii şi dă bătaie de cap analiştilor politici de pretutindeni.

Este vorba de informaţia potrivit căreia preşedintele Obama ar fi oferit Moscovei o variantă de încetinire sau chiar renunţare la planurile de instalare a unui sistem de protecţie anti-rachetă pe teritoriile Poloniei şi Cehiei.

Informaţia nu este falsă, chiar dacă interpretarea ei ar trebui să fie mai nuanţată. Astfel, la începutul lui martie, preşedintele Obama a precizat încă o dată rolul sistemului anti-rachetă, de a descuraja posibilele presiuni împotriva Europei care ar veni din partea unui Iran înarmat nuclear şi având posibilitatea teoretică de a pune sub ameninţare ”Bătrânul Continent”. Cu alte cuvinte, angajarea Rusiei în acţiunea de prevenire a înarmării nucleare a Iranului ar face investiţiile respective din Estul Europei între mai puţin importante şi practic inutile.

Toate aceste informaţii sunt de fapt publice, alături de reacţia preşedintelui Medvedev, planurile ruseşti de implicare în programul nuclear iranian şi multe alte date. Pentru cei care urmăresc mai îndeaproape ce se întâmplă (şi nu puţini speră ca efectul acestei comunicări „cu cărţile pe faţă” să ducă la o reîncălzire a relaţiilor dintre SUA şi Rusia) evenimentele se succed cu tensiunea unui roman poliţist realmente interesant.

Pentru editorialul din această săptămână însă, mie îmi servesc doar ca fundal. Şi aceasta pentru că în loc ca scrisoarea preşedintelui Obama sau comunicarea pe canale diplomatice sau ce-o fi fost să fie semnată de fapt de domnia-sa alături de alţi preşedinţi ai unor ţări europene, dar cel puţin de liderii Cehiei şi Poloniei, întregul demers poartă o semnătură americană în exclusivitate.

Ce este de fapt „Reality Check”? Cea mai bună traducere pe care aş putea-o oferi în limba română ar fi „revenirea cu picioarele pe pământ”. „Reality Check” se foloseşte în genere în discuţii în care se expun idei generoase, vise dacă doriţi, planuri încântătoare despre un viitor mai bun, etc. „Reality Check” este folosit de regulă de acel partener la discuţie care vede realitatea şi aduce celorlalţi la cunoştinţă ca această realitate „verifică” planurile măreţe şi le pune în cadrul potrivit, cuvenit, meritat.

Mi s-a părut potrivit să utilizez expresia în jargon american tocmai pentru că această impunere a realităţii vine dinspre SUA. Abrupt, fără drept de apel. Iar mesajul citit de mine printre rânduri este următorul: „suntem împreună în NATO, dar în problemele cu adevărat grele, voi staţi în banca voastră şi executaţi figurile care se impun.”

Indiscutabil SUA are nevoie de o restabilire a prestigiului în politica externă iar dezgheţarea relaţiilor cu Rusia este în interesul întregii planete. Totuşi, nota bene: o superputere îşi mai permite şi luxul de a nu-i păsa de imaginea aliaţilor săi, îşi mai permite şi luxul de a „uita” şi de a considera cu prea multă uşurinţă această imagine drept „victimă colaterală”.

Lecţia care se desprinde la nivelul microscopic al fiecăruia dintre noi?

Ca într-o fabulă esopiană: menţine-ţi spiritul critic atunci când te aliezi cu cineva mai puternic şi negociază-ţi din timp despăgubirea pentru ziua în care, într-un fel sau altul, vei fi călcat în picioare. Se poate întâmpla din neatenţie, pentru o cauză bună şi uneori chiar din prea multă, disproporţionată dragoste.

Propunere de condamnare a comunismului în Parlamentul European

martie 7th, 2009

Mai multe personalităţi din România au repus pe tapet necesitatea condamnării crimelor comuniste în Parlamentul European.

La sediul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR), a avut loc o dezbatere vizând necesitatea condamnării comunismului în Parlamentul European. La eveniment au luat parte dl. episcop László Tökés, membru al Parlamentului European, dl. Marius Oprea, preşedinte al IICCR (gazda întrunirii), dl. Stelian Tănase, politolog, dl. Ladislau Csendes, preşedinte al Colegiului CNSAS, dl. Dinu Zamfirescu, preşedinte al INMER, d-nii Radu Filipescu şi Andrei Oişteanu, membri ai conducerii GDS, dl. Cristian Pîrvulescu, preşedinte al Asociaţiei Pro Democraţia.

Dezbaterea, care a pus în discuţie Declaraţia de la Praga, din 3 iunie 2008, şi necesitatea implicării active a României în procesul de condamnare a comunismului la nivel european, a fost urmată de o conferinţă de presă, la sediul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România.

sursa: http://www.crimelecomunismului.ro/

Revista ACUM la Radio România Internaţional

martie 6th, 2009

Radio România Internaţional transmite vineri începând cu ora 21:00, ora României, Republicii Moldova şi a Israelului, o emisiune la care vor participa Ştefan N. Maier, directorul revistei electronice ACUM, Petru Clej, redactor şef al aceleiaşi reviste, www.acum.tv , alături de senatorul PNL Raymond Luca (membru al partidului de la reînfiinţarea sa în ianuarie 1990), ales în parlamentul României în noiembrie 2008 în colegiul 2 al Diasporei, care reprezintă cetăţenii români din cele două Americi, Orientul Apropiat şi Mijlociu şi Africa.

Se poate asculta online pe web : www.rri.ro/stream/rri2.asx

Lansare de carte la Sibiu

martie 5th, 2009

Vineri, 6 martie, 2009, incepand cu ora 18.00 Libraria Humanitas din Sibiu invita iubitorii de carte la lansarea reusitei antologii de poezie sibiana, “Piata Aurarilor”(Editura Perenna), in care sunt prezente numele a 50 poeti de la “inceputuri pana azi”. Reusita aparitiei editoriale se datoreaza scriitorului si criticului literar Ioan Radu Vacarescu. Semnalam ca antologia cuprinde creatii a catorva poeti deja colaboratori permanenti ai saptamanalului nostru on line www.Acum.tv.

Carol Iancu – «Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din antichitate până în zilele noastre»

martie 5th, 2009

În anul 2005, Editura Hasefer a publicat în traducerea lui Ţicu Goldstein «Les mythes fondateurs de l’antisémitisme. De l’Antiquité a nos jours» de Carol Iancu. Acest volum apărut în 2003 la Editions Privat din Toulouse, reprezintă unul din studiile extrem de elaborate în istoria iudaismului ale distinsului autor Carol Iancu, ale căror lucrări de specialitate au fost de curând menţionate şi în bibliografia unui best-seller «Eugene Ionesco. Mise en scène d’un existant spécial en son œuvre et en son temps», Flammarion, 2009, al scriitorului André Le Gall.
Originar din România, Carol Iancu este profesor la Universitatea «Paul Valery» din Montpellier, doctor honoris causa al Universităţii «Babeş – Bolyai» din Cluj-Napoca, director al «Centrului de studii şi cercetări evreieşti» din Montpellier, copreşedinte al Asociaţiei pentru înţelegere iudeo – creştină din Franţa.
«Les mythes fondateurs de l’antisémitisme. De l’Antiquité a nos jours» se constituie într-o analiză istorică detaliată a fenomenului antisemit prin prisma socio-politică şi este în primul rând, aşa cum menţiona şi Carol Iancu: «O datorie a memoriei şi o datorie de recunoştinţă faţă de o lume care nu mai este, faţă de un idişland dispărut în demenţa Shoah-ului. O datorie de recunoştinţă, dublată de o necesară avertizare în privinţa nocivităţii antisemitismului.».

Volumul «Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din antichitate până în zilele noastre» este structurat în şapte mari capitole: «De la antiiudaismul la antiiudasmul creştin», «Antiiudaismul medieval creştin şi musulman», «Fundamentele ideologice ale antisemitismului modern», «Manifestările antisemitismului modern: de la pogromuri la Shoah, «Miturile antisemitismului modern», «De la antisionism la „noul” antisemitism contemporan» şi «Miturile antisionismului şi „noul” antisemitism» pe care vă invit să le aprofundaţi.

Într-o lume în care toleranţa interetnică este absolut necesară în dezvoltarea civilizaţiei umane, antisemitismul devine un real pericol ca orice altă formă de rasism.
De ce acest fenomen a luat o asemenea amploare, cine şi cum a provocat resorturile iudeofobiei şi implicit xenofobiei, din antichitate până în perioada contemporană, acest factor major distructiv, care antrenează spre genocid şi distrugere purtând spectrul conflagraţiilor mondiale, iată întrebări cărora autorul le prezintă răspunsurile prin prisma cercetării istorice în acest studiu.

„Iudeofobia este o psihoză” aşa cum menţiona medicul rus Leo Pinsker în 1881, o psihoză gravă ca şi xenofobia generalizată împotriva contemporanilor noştri, indiferent de grupare etnică, de convingeri religioase şi politice. De la idolatrie la monoteism, de la protorasism la antisionism, revizionism şi negaţionism, xenofobia constituie regresul civilizaţiei moderne, într-un secol în care ajungem paradoxal, în spaţiul cosmic dar nu suntem capabili să acceptăm pe ceilalţi semeni de lângă noi.

Prin cartea sa «Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din antichitate până în zilele noastre», Carol Iancu demonstrează necesitatea cunoaşterii istoriei civilizaţiilor şi susţinerea “moştenirii intelectuale comune” a omenirii, fiind un militant consecvent alături de alţi oameni de ştiinţă din întreaga lume, în lupta pentru eradicarea nu numai a iudeofobiei ci a xenofobiei, indiferent de rasă şi credinţă.

La Cluj a fost dezvelită statuia episcopului Márton Áron

martie 5th, 2009
Coroana de flori depusa de Comunitatea Evreiasca din ClujCoroana de flori depusa de Comunitatea Evreiasca din Cluj

În grădina Bisericii Sfântul Mihail din Cluj, a fost dezvelită statuia episcopului Márton Áron, personalitate de referinţă a diecezei romano-catolice de Alba Iulia. Amplasarea statuii a fost tergiversată timp de trei ani, aprobarea fiind obţinută de curând, în timpul interimatului viceprimarului maghiar László Attila.
Márton Áron s-a născut în 1896, la Sândominic, comitatul Ciuc şi a îndeplinit funcţia de episcop romano-catolic de Ardeal între anii 1938 – 1980. Episcopul Márton Áron a avut curajul să înfrunte atât regimul fascist cât şi cel comunist.
După Diktatul de la Viena, sediul diecezei romano-catolice de Alba Iulia a rămas în Ardealul de Sud. În vara anului 1944, episcopul aflat la un turneu de miruire în Ardealul de Nord, ( care atunci aparţinea Ungariei), a ţinut o predică la Biserica Sfântul Mihail din Cluj. Márton Áron şi-a ridicat glasul împotriva ghetoizării şi deportării evreilor. În urma acestei atitudini a fost expulzat de autorităţi şi escortat până la graniţa de la Feleac,
Într-o scrisoare adresată primului ministru ungar Döme Sztójai, episcopul Márton Áron scria: Împreună cu credincioşii Diecezei mele a trebuit să constat cu stupoare măsura iresponsabilă prin care nu se cruţă viaţa evreimii, mergându-se până la ultima limită a inumanului. Cu respect şi în deplină cunoştinţă a responsabilităţii mele, vă atrag atenţia că pentru o astfel de faptă un om, chiar dacă este prim-ministru, ori un guvern, nu are mandat pentru că povara o va purta un întreg popor. Tocmai de aceea, vă rog să retrageţi imediat această măsură!
La 19 martie 1948, PS Áron Márton şi alţi şapte episcopi catolici au trimis o scrisoare guvernului României arătând contradicţiile din Constituţia RPR din anul 1948, care îngrădeau libertatea de conştiinţă şi religie. Ei au solicitat acordarea de libertate religioasă pentru toate confesiunile din România, asigurarea educaţiei religioase din şcoli şi oficierea de servicii divine în armată, în spitale, orfelinate şi închisori.
Márton Áron a fost arestat la 21 iunie 1949, în timp ce se îndrepta către localitatea Teiuş, unde urma să celebreze o liturghie. La 13 iulie 1951 a fost condamnat la închisoare pe viaţă. A fost eliberat din închisoarea Sighet la 24 martie 1955 la intervenţia Dr. Petru Groza şi s-a reîntors la Alba Iulia, după ce i s-a refuzat intrarea în Bucureşti. I s-a desemnat domiciliu forţat la Alba Iulia. În 1968 a făcut primul turneu prin ţară, fiind primit cu entuziasm de enoriaşi. Márton Áron a încetat din viaţă în 1980. La 27 decembrie 1999, Institutul Yad Vashem din Ierusalim i-a conferit post-mortem titlul de \”Drept între popoare\”.
La dezvelirea statuii au participat peste o mie de oameni. Printre coroanele de flori aşezate la soclul statuii s-a numărat şi cea a Comunităţii Evreieşti din Cluj.

O voce de tip nou in Parlamentul României

martie 4th, 2009

Într-o corespondenţă oficială, adresată în calitate de preşedinte al Comisiei Parlamentare a Revoluţionarilor din Decembrie 1989, senatorul liberal Raymond Luca a adus la cunoştinţǎ preşedinţilor Senatului şi Camerei Deputaţilor faptul cǎ deputatul PDL Mihail Boldea, vicepreşedinte al aceleiaşi comisii, se aflǎ într-o situaţie clară de conflict de interese, fiind în acelaşi timp vicepreşedinte al Comisiei Parlamentare a Revoluţionarilor din Decembrie 1989 şi avocatul unuia dintre liderii Asociaţiei de Revoluţionari. De asemenea, corespondenţa demonstrează că domnul Mihail Boldea se aflǎ şi în situaţie de incompatibilitate cu funcţia de deputat!

În argumentaţia sa, senatorul Raymond Luca arată că, printre alte atribuţii, Comisia are şi pe aceea de a primi şi soluţiona contestaţii şi de a aviza orice act ori iniţiativǎ legislativǎ cu referire la Revoluţia din decembrie 1989 şi la revoluţionari. D-l Boldea se aflǎ însă în situaţia de a-şi exprima, prin vot, opinia cu privire la soluţionarea unei contestaţii formulatǎ de un revoluţionar care şi l-a ales ca avocat… tot pe domnul Mihail Boldea! (Însuşi Mihail Boldea a confirmat, în faţa membrilor Comisiei, cǎ îl reprezintǎ în calitate de avocat pe domnul Dorin Lazǎr Maior, lider de asociaţie.)

Mai mult, tot conflict de interese este şi situaţia în care un avocat ce apǎrǎ drepturile unor revoluţionari are atribuţia, în calitate de vicepreşedinte al Comisiei, sǎ avizeze acte sau iniţiative legislative cu referire la revoluţionari. Este evident faptul cǎ în aceastǎ situaţie existǎ posibilitatea, mǎcar teoreticǎ, de a aviza favorabil doar acele acte sau iniţiative legislative care sunt în favoarea celor pe care îi apǎrǎ în calitate de avocat.

Înlocuirea domnului deputat Mihail Boldea din calitatea de membru al Comisiei Parlamentare a Revoluţionarilor din Decembrie 1989 se impune de la sine, conchide senatorul Luca.

Senatorul Raymond Luca solicită Parlamentului României aplicarea corectă a legilor, având în vedere că Mihail Boldea nu este doar în conflict de interese, dar nici nu a dat curs, ca deputat, procedurii de notificare a acestei situaţii în termenele prevăzute de lege. Boldea se află în incompatibilitate cu însăşi calitatea de deputat, singura măsură acceptabilă fiind în această situaţie, demiterea de drept a lui Mihai Boldea din funcţia de deputat.

Nu este lipsit de interes şi faptul că Mihail Boldea este cercetat penal pentru cǎ ar fi folosit acte false pentru obţinerea în instanţǎ a unui teren de 640 de metri pǎtraţi, în centrul Galaţiului, teren ce aparţinea Primǎriei municipiului şi pe care se afla un hotel, monument istoric, fapt semnalat şi de “Curentul”, din data de 3 martie 2009.

Raymond Luca, fondator PNL, este, începând din Noiembrie 2008 senator liberal din partea Diasporei şi a revenit in Parlamentul României după o absenţă de 12 ani din viaţa politică, timp în care a lucrat la Ambasada României la Washington, a obţinut un MBA în economie şi specializări în domeniul financiar-contabil, a lucrat în Statele Unite pentru o firmă de tehnologii avansate, având o carieră remarcabilă şi în această direcţie.

“Un simț al delicateței” de Cehov, cu Mihai Arsene, la Londra

martie 3rd, 2009

‘A Sense of Delicacy’, one of Chekhov’s best comic stories, comes to the London stage, performed by the Romanian actor Mihai Arsene. Performances are at the Leicester Square Theatre on 9 & 16 March 2009.

The Romanian actor and his crew return to London for a short visit.

Mihai Arsene believes passionately that this Chekhov short story makes wonderful drama, and so would appeal to any lover of Chekhov or of the theatre.

A Sense Of Delicacy

Notes from the Journal of a Quick-Tempered Man
by Anton Pavlovich Chekhov

A one-man show with Mihai Arsene as Nikolay Andreich

Directed and Designed by Veronica Lazar
Produced by AVAnti Productions
9 & 16 March 2009 at 20.00 (doors open at 19.30)
Leicester Square Theatre, 6 Leicester Place, London WC2H 7BX
Box Office 0844 847 2475. Tickets: £12.50 / £10 (concessions). Book your tickets online on
www.leicestersquaretheatre.com/events.asp?eventid=131&categoryid=3
Limited seats. Book early to avoid disappointment.

‘A Sense of Delicacy’ can be seen as the story of Everyman. The first dramatization of one of Chekhov’s best comic stories written when he was still a young man, this is one of those countless holiday stories in which bachelor men are placed in very uncomfortable and delicate situations.

Mihai’s most recent stage appearance was at the Edric Hall Theatre of the London South Bank University on 29 January 2009, in a play reading of ‘Bucharest Underground’ by Saviana Stanescu and Toma Enache, which was supported by the Ratiu Foundation / Romanian Cultural Centre in London.

‘A Sense of Delicacy’ is also supported by The Romanian Cultural Centre in London.

Ramona Mitrica, Director of the Romanian Cultural Centre in London, has said that she believes this project is a great artistic initiative and deserves encouragement.

She went on to say: “We are so glad to see that there are Romanian actors living and working in the UK. Mihai Arsene has a great ability to delve into the world of the characters he inhabits, as witnessed by the audience in the sold-out production at the Edric Hall Theatre last month. Now, ‘A Sense of Delicacy’ comes to the West End. We are delighted to support this project and are looking forward to many other such initiatives”.

Actor Mihai Arsene was born in Pitesti, Romania. He studied Performing Arts at the University of Craiova, where he graduated in 2001. Just before graduation, he was awarded The Best Actor Award for the role Mr. Bogoiu in “The Holiday Game” by Mihail Sebastian, which was part of the Student Actor Festival in Iasi, Romania.

Shortly after graduating his performance in Mangalia, Romania, as The Teacher in “The Lesson” by Eugene Ionesco (another one-man show) earned him a Participating Internship at the International Festival of Avignon, as part of The “HOP” Young Actor’s Gala.

Mihai then joined the National Theatre of Craiova. With 15 years of experience as a stage actor, Mihai Arsene now lives in England, where he hopes to continue a successful artistic career.

Director Veronica Lazar was born in Rimnicu Valcea, Romania. She started a career in education, but very soon it became clear to her that her passion lay somewhere else: in the theatre. She worked in Romania as Assistant Artistic Director to the late Vlad Mugur, assisting him on his last four productions. In 2001, after his sudden death, she continued to work on his production of ‘Hamlet’ at the National Theatre of Cluj-Napoca and the Opening Night proceeded as scheduled.

She is making her debut in the West End as the Producer, Director and Designer of ‘A Sense of Delicacy’.

Ungaria dorește limitarea prin Constituție a exprimării rasiste

martie 3rd, 2009
Premierul Gyurcsany vrea să limiteze exprimările rasistePremierul Gyurcsany vrea să limiteze exprimările rasiste

Guvernul Ungariei va iniția procedura de amendare a Constituției în vederea limitării libertății de exprimare a opiniilor rasiste, a anunțat premierul Ferenc Gyurcsany citat de portalul de știri Hirszerzo.

Anunțul premierului Gyurcsany constituie o reacție la o recentă declarație a președintelui Curții Constituționale a UIngariei, Peter Paczolay, că instanța va apăra libertatea de exprimare dacă cineva folosește termeni duri precum “crime țigănești”.

“Părerile meu sunt complet diferite,” a declarat premierul Gyurcsany.

“Dacă un concept califică drept criminal un întreg grup social sau îi face să se simptă țapi ispășitori pe membrii acestuia, atunci el violează identiatea acelui grup și demnitatea membrilor săi.”

Premierul Gyurcsany a citat un recent raport al Consiliului Europei care afirma că datorită protejării libertății de exprimare nu se poate adopta în Ungaria o legislație eficace împotriva exprimărilor rasiste.

scene de familie

martie 2nd, 2009

scene de familie

odată însurat m-am pricopsit şi cu otrava de cumnată-mea de fapt de Cătălina mă îndrăgostisem de când am văzut-o-ntâia-şi dată la familia Fumurescu eram coleg de scârbici cu Mădălin ne invitase acasă împlinea 40 de ani o sumă rotundă şi o vârstă profundă Cătălina a venit târziu şi a stat puţin destul cât să ne sucească minţile recunosc m-am apropiat de Mădălin cu intenţia de a o întâlni pe verişoară-sa o iubeam fără speranţă nu eram eu de nasul ei şi nici unul din grupul nostru îşi purta nasul mult mai pe sus în stratosfera vipurilor nici n-a mai stat mult în ţară a plecat în America la taică-su ai ei erau divorţaţi Rucsandra sora ei mai mare a rămas s-o îngrijească pe maica lor de-abia atunci am realizat că există şi o soră mai mare Rucsandra nu era nici pe departe atât de strălucitoare Cătălina punea în umbră orice femeie din preajma ei de-aia nici nu avea prietene şi nu doar fiindcă femeile ar fi fost din calea-afară de geloase ci mai ales din cauza capriciilor Cătălinei căreia-i plăcea să se joace cu bărbaţii îi aţâţa îi zăpăcea apoi dispărea hohotind cristalin fără să-i pese de consecinţe era subiectul predilect al bârfelor şi calomniilor ce n-au încetat decât la câţiva ani buni de la plecarea ei peste ocean mă împrietenisem cu Mădălin cum v-am mai spus şi amiciţia noastră nu s-a destrămat după ce a plecat Cătălina dimpotrivă atunci când Mădălin şi-a înfiinţat firma ne-a propus să lucrăm pentru el eram un grup de câţiva colegi cu idei şi preocupări asemănătoare aşa am cunoscut-o mai bine pe Rucsandra după un timp familia Fumurescu a găsit cu cale să ne unească destinele sunt reticent la asemenea manevre însă de data aceasta mi-am dat seama că eram o alegere judicioasă Rucsandra e blândă şi plăcută iar după ce am început s-o curtez am observat că e şi o gospodină pricepută peste câteva luni ne-am căsătorit mai bine-zis m-am măritat cum se glumeşte în asemenea situaţii când soţul se mută în casa jumătăţii sale toate bune şi frumoase până şi-a băgat coada ştim-noi-cine mai întâi s-a îmbolnăvit soacră-mea Ruxi a îngrijit-o cu devotament dar după o lungă şi grea suferinţă cum se spune maică-sa a trecut la cele veşnice poncifele inevitabile ştiţi cum e toţi trecem prin asta Cătălina a revenit în ţară de-abia după câteva luni susţinea că a trebuit să-l plaseze pe taică-său într-un aşezământ cât mai convenabil era bătrân şi din ce în ce mai şubred Cătălina a stat puţin ne-am văzut doar de cîteva ori a bântuit pe unde nu te aşteptai cum îi era obiceiul mă trata cu nepăsare mie-mi tresărea inima ori de câte ori mă aflam în preajma ei Ruxi s-a prins a avut foarte mult tact era obişnuită cu reacţiile pătimaşe stârnite de vijelioasa ei soră după câteva săptămâni s-a întors în State nu înainte de a-i pune în vedere că v-a reveni curând pentru dezbaterea succesorală ceea ce s-a întâmplat în anul următor după moartea socrului meu Cătălina s-a întors şi nu singură soţul ei e un american sadea lungan şi blond cu ochi albaştri-lăptoşi de albinos aveau de gând să pornească o afacere zis şi făcut firma lor imobiliară mergea teribil de-atunci a început coşmarul pentru noi Rucsandra a propus ca dezbaterea succesorală să se deruleze printr-un notariat iniţial Cătălina s-a arătat de acord după care i-a recuzat pe toţi notarii atât pe cel contactat de Ruxi cât şi pe cei cu care ea însăşi luase legătura am stat de-o parte şi bine am făcut Cătălina o luase razna vedea în jur numai conspiraţii şi sforării azi lua o decizie mâine renunţa ba chiar nu mai voia să recunoască nici în ruptul capului că acea iniţiativă îi aparţine era ca o pisică turbată zgârâind şi împroşcând totul în jur fără pic de remuşcare ne făcea troacă de porci ne-a dat în judecată pe Rucsandra pe mine pe Mădălin pe soţia acestuia dar şi pe unchiul ei tatăl lui Mădălin pentru că am încercat s-o domolim situaţia singura ieşire din impas era calea amiabilă mi-au cedat nervii la un moment dat şi am plecat Ruxi m-a înţeles de altfel nici nu aveam ce să-i reproşez poate doar resemnarea cu care o iubeşte pe dezaxata de Cătă Mădălin n-a încercat să mă oprească mi-a spus să-mi iau concediu şi după aia om vedea ce-om mai face am plecat la fratele meu în Italia am vorbit de câteva ori la telefon cu Rucsandra tot nu se potolise vijelia Mădălin m-a asigurat că-mi va îngheţa postul la firmă am găsit între timp ceva de lucru la Livorno sunt de aproape 2 ani în peninsulă de curând a izbucnit isteria nu ştiu ce să fac m-am acomodat aici câştig destul de bine am o iubită la care mi-ar fi greu să renunţ macaronarii au devenit intoleranţi m-am săturat să mă tot facă ţigani parcă ei n-ar fi tot atât de bruneţi ca noi pe de altă parte părinţii mei sunt bolnavi şi se simt părăsiţi degeaba le trimitem bani şi eu şi fratele-meu mai e şi Ruxi o victimă inocentă între timp Cătălina s-a plictisit de Românica s-a întors în Lumea Nouă după ce a păpat mai toată partea ei de moştenire cu procesele pe care bineînţeles că le-a pierdut cât o fi justiţia de oarbă nu e şi cretinăo să mă întorc acasă şi-oi vedea la faţa locului ce şi cum

Mihail Medrea

Triste

martie 2nd, 2009

Alură tragică, figură tristă,
Destinată parcă suferinţei.
Madona alături de lemnul însângerat
Al răstignirii Fiului Său.
Cum o fi viaţa în care cunoşti
Atât de rar fericirea?
Când ochii i s-au deschis,
Părinţii s-au stins.
Singură, piatră prăfuită
La marginea drumului
Pe care lumea aleargă indiferentă
Să-şi caute rosturile necunoscute.
Când i-a chemat cu disperare,
Copiii nu au venit..
O singurătate amară, o linişte bolnavă
I s-au mutat în casă, pe masă, în pat.
Împinge căruciorul.
Vegetează lângă un om
Care nu mai ştie demult
De unde a venit, când, unde a plecat.
Alură tragică, figură tristă
Destinată parcă suferinţei.
Madona alături de lemnul însângerat
Al răstignirii Fiului Său.

Dan David, Los Angeles, feb.-15-2007.

Momeală rusească pentru comuniștii din Moldova

martie 2nd, 2009

Intervenţiile mediatice recente ale preşedintelui Republicii Moldova Vladimir Voronin, difuzate intens de presa rusească, reflectă intenţiile politice ale actualei conduceri din perspectiva alegerilor parlamentare 2009 şi a viitoarei componenţe politice a Parlamentului RM. Miza măsurilor iniţiate de liderul comuniştilor constă atât în convingerea Rusiei de a investi încredere şi resurse sporite pentru susţinirea PCRM-ului, cât şi pentru a monopoliza retorica pro-rusă în contextul electoral. Dat fiind faptul că, Moscova continuă să fie precaută faţă de Voronin, sub impactului amintirilor privitor la abandonarea Memorandumului Kozak, precum şi din considerentul că există forţe politice pro-ruseşti alternative (UCM, PSD, parţial AMN etc.), PCRM-ul acţionează pe mai multe filiere în vederea atragerii sprijinului factorilor de decizie de la Moscova: soluţionarea problemei transnistrene, consolidarea legăturilor umanitare şi a poziţiilor limbii ruse în RM (astfel, cu ocazia vizitei ministrului rus de externe a fost deschis Centrul rus de Cultură şi Ştiinţă etc.).

Comportamentul comuniştilor este determinat de faptul că, pe de o parte, UE condiţionează aprofundarea relaţiilor moldo-comunitare prin respectarea, promovarea şi avansarea statului de drept, drepturilor omului şi independenţei mass-media, acordând astfel susţinere indirectă opoziţiei pro-occidentale. Pe de altă parte, Bruxellul investeşte masiv în desfăşurarea unor alegeri parlamentare corecte şi democratice (recent, Comisia Europeană a decis alocarea a 3 mln. de euro în acest scop), cu scopul de a influenţa conduita electoratului (mobilizarea şi motivarea lui), precum şi bilanţul final al scrutinului (cu toate acestea, Bruxellul nu este îndeajuns încrezut de faptul că opoziţia politică dezbinată şi ostilă ar putea reprezenta o alternativă viabilă PCRM-ului, în condiţiile crizei financiare şi a conflictului transnistrean nerezolvat). Indiferent de efoturile justificate depuse de europeni, comuniştii încearcă să le contrabalanseze de bună voie cu interferenţa factorului rusesc în procesul electoral, urmărind să-şi asigure după cum a declarat Voronin “majoritatea parlamentară, dar în cel mai bun caz, cea constituţională” (27.02.09, www.kommersant.ru).
Printre opţiunile politice lansate de Voronin în raport cu Rusia se numără: prioritizarea formatului de negocieri “2+1” în detrimentul celui “5+2”; modificarea Constituţiei RM în procesul de soluţionare a conflictului transnistrean (posibila reanimare a Memorandumului Kozak); trivializarea şi subestimarea „Parteneriatului Estic”; echilibrarea influenţei europene cu cea euroasiatică în RM (intensificarea raporturilor cu Organizaţia de Cooperare de la Shanghai şi China); intensificarea mesajelor anti-româneşti etc.

“2+1” şi eventualitatea amendării Constituţiei
În cadrul ultimului interviu acordat revistei ruse “Kommersant”, din 27 februarie curent, Vladimir Voronin a accentuat faptul că contează pe ajutorul Rusiei pentru a convinge partea transnistreană. În orice caz, nici Chişinăul, dar nici Moscova, nu vor renunţa definitiv la formatul “5+2”, deoarece după cum a menţionat Preşedintele Voronin, acest mecanism permite asigurarea respectării şi implementării soluţiei finale ale reglementării transnistrene (de către toţi mediatorii şi observatorii procesului de negocieri). Interesul pentru ecuaţia “2+1” a guvernării comuniste nu derivă atât din imposibilitatea obiectivă a RM împreună cu Occidentul de a atrage elitele politice transnistrene sau de a minimiza ponderea Rusiei în regiune, cât din faptul că problema transnistreană este convenabilă pentru a dialoga în mod facil cu europenii şi a justifica necesitatea finanţărilor din partea Bruxellului pentru securizarea frontierelor europene estice (sursele europene sunt solicitate pentru consolidarea încrederii dintre părţile în conflict etc.). Totodată, în cadrul acestui proces clasa politică (cea alcătuită din statalişti) de la Chişină are posibilitatea să-şi asigure nu numai importanţă politică în dialogul cu UE, în vederea împiedicării eventualei unificări a RM cu România, dar şi accesul la fondurile europene relevante.
Imperativul revizuirii Constituţiei evocată de V. Voronin în acelaşi interviu denotă gradul de sacrificiu al PCRM-ului în schimbului susţinerii electorale din partea Rusiei. Totuşi, acest gest poate fi interpretat şi ca o stratagemă aplicată de comunişti pentru o mai mare persuadare şi motivare a factorului rusesc în vederea obţinerii de către comunişti a unui număr mai mare de mandate în noul Parlament. Acest pretext a fost invocat de Voronin referindu-se la faptul că PCRM-ul ar avea nevoie de o majoritate parlamentară (dar în cel mai bun caz constituţională) pentru a putea modifica Constituţia RM, dacă reglementarea transnistrenă va prevedea acest lucru, evitând negocierile cu alte partide. Or, Moscova s-ar putea folosi de premisa dată pentru a putea reînvia anumite clauze ale Memorandumului Kozak (menţinerea prezenţei militare etc.). Până atunci însă, autorităţile ruse vor continua să testeze loialitatea PCRM-ului, vizând totodată asigurarea unor “ferestre de oportunitate” prin forţe politice alternative sau adiţionale (UCM, AMN etc.).

Parteneriatul Estic” – proiect secundar

Tendinţa Preşedintelui Voronin de a fideliza RM Moscovei se observă şi în cazul „Parteneriatul Estic”, care a fost comparat de liderul moldovean cu un „CSI-2” gândit cu scopul de a-l substitui pe cel original şi de a crea un „inel în jurul Rusiei”. Indiferent de faptul că această iniţiativă oferă oportunităţi pentru liberalizarea regimului de vize, consolidarea relaţiilor economice, securizarea energetică etc., Voronin a subestimat importanţa lui, discreditând Bruxellul, care a fost acuzat de el că ar încerca să stabilească supremaţia sa asupra Europei de Est. Asemenea retorică coincide cu mesajul ce este vehiculat curent în rândul oficialilor ruşi, care privesc cu scepticism Parteneriatul Estic (de altfel ca şi Sinergia Mării Negre). Recent, Bruxellul a fost învinuit de oficiali ruşi de faptul că ar forţa Belarusul să nu recunoască independenţa Osetiei de Sud şi Abhaziei, în schimbul includerii lui în acest Parteneriat. Or, pentru a atrage de partea sa Moscova, reprezentanţii actualei conduceri abordează comportamentul ei, inclusiv vizavi de iniţiativa polono-suedeză menită în realitate să apropie calitativ Europa de Est de UE. Totodată, prin asemenea afirmaţii Voronin încearcă să revendice în continuare includerea RM în “pachetul balcanic”, în schimbul Parteneriatului Estic care după el “a fost proiectat pentru statele caucaziene cu perspective europene îndepărtate” (27.02.09, www.kommersant.ru). În final acest demers ar putea constitui o evetuală platformă de şantaj faţă de UE, care ar arăta în felul următor “sau includerea RM „în pachetul balcanic” sau refuzul la participarea plenară în cadrul „Parteneriatului Estic”, drept echivalent cu revenirea RM în zonă de influenţă rusă” (acest lucru va putea fi posibil în cazul unei majorităţi parlamentare sau constituţionale a comuniştilor în următorul Parlament).
O mişcare în direcţia opusă Occidentului ar putea fi intensificarea relaţiilor RM cu ţările Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai. Tendinţa euroasiatică a comuniştilor se datorează nu numai relaţiilor cu Rusia, dar şi cooperării dinamice cu China, de la care PCRM-ul intenţionează să împrumute un credit în condiţii mai nefavorabile decât cele asigurate de FMI (4% versus 0,4%), în cazul victoriei la alegerile parlamentare din 5 aprilie. Totodată, Moscova interesată de revenirea în forţă şi revigorarea supremaţiei sale pe spaţiul ex-sovietic ar putea promova forţele politice din statele CSI care acceptă acest lucru (în cazul dat: PCRM).

Anti-românism în favoarea Moscovei

Politica anti-românească continuă să fie utilizată de liderul comuniştilor şi PCRM în general drept argumente pro-ruse. În cadrul vizitei lui Lavrov la Chişinău, Voronin a subliniat că nimeni în RM şi România nu doreşte unificara celor două state româneşti. Pentru a statornici acest lucru guvernarea comunistă sărbătoreşte 650 ani de la constituirea RM contemporane, ceea ce în fond neagă orice argument în favoarea unei posibile reunificări, dorite de un segment restrâns al populaţiei RM. Din motive geopolitice şi de securitate, Rusia a susţinut în permanenţă acest deziderat al comuniştilor. Astfel, în timpul deplasării la Chişinău Lavrov i-a transmis lui Voronin materiale de arhivă despre creaţia şi activitatea lui Dimitrie şi Antioh Cantemir, ceea ce confirmă importanţa relaţiilor moldo-ruse, dar şi statalităţii moldoveneşti pentru Rusia.

Acest act constituie încă o dovadă clară a faptului că comuniştii sunt în posesia unui set larg de pârghii eficiente în raport cu Rusia, care ar putea să-i ajute să o motiveze să întreprindă acţiuni proactive şi variate pentru a favoriza PCRM-ul în alegerile parlamentare din aprilie curent (începând cu CSI şi terminând cu organizarea întâlnirii trilaterale dintre Medvedev-Voronin-Smirnov).

Ai fost acolo, Doamne?…

martie 2nd, 2009

Ai fost acolo, Doamne

Am plans o noapte-ntreaga la fereastra-
mustea pamantul de noroi si rame-
Plangeam incet cu inima albastra
Cu pumnii stransi, cu sufletul farame

Am plans cat sa ma satur intr-o viata
cu scancet mic, mototolit si trista
nu pricepeam ca si sa mori se-nvata
ca si nimicul in nimic exista

Cadeau din mine picurii de ploaie
Si-am plans un veac cu inima pustie
Mustea pamantul galben de noroaie
Ai fost acolo, Doamne?… Nu se stie…

Si-am putrezit cu picurii-n tarana-
asa mi-a fost tristetea de adanca-
Si noaptea s-a facut o saptamana,
Ai fost acolo, Doamne?…Nu stiu inca…

S-a spart cu zgomot cerul de fereastra
brazdandu-mi ochii in culori straine
Si-atat am plans ca m-am facut albastra
Ai fost acolo, Doamne?…Nu stiu bine…

sanja-adriana

AIESEC Bucuresti invita studentii sa gandeasca global prin Programul de stagii “Global Internships”

martie 2nd, 2009

Bucuresti, 01 Martie 2009 – AIESEC Bucuresti recruteaza in aceasta primavara o noua generatie de membri pentru „Programul de Internship-uri la nivel global”. Acest program este adresat studentilor bucuresteni din ani terminali, masteranzi sau absolventi de cel mult doi ani, interesati de o experienta profesionala internationala. Inscrierile se fac pe site-ul http://recruitment.aiesec.ro/ pana pe data de 17 martie.

„In fiecare primavara, AIESEC ofera sansa cat mai multor studenti din universitatile bucurestene de a patrunde in mediul de lucru international, de a cunoaste oameni din peste 100 de tari si culturi in cea de-a doua jumatate a anului 2009. « Programul de Internshipuri la nivel global reusete sa le aduca studentilor un mediu diferit de ceea ce au cunoscut pana acum pentru formarea lor atat la nivel personal cat si profesional.” (Razvan Radu, coordonatorul proiectului « Global Internships »)

AIESEC Bucuresti ii invita pe studentii care doresc sa aiba o experienta personala si profesionala relevanta intr-un mediu international sa faca primul pas spre indeplinirea acestui obiectiv.

Inscrierile se fac pe site-ul http://recruitment.aiesec.ro/ pana pe data de 17 martie. Studentii pot afla mai multe detalii despre program, participand la evenimentele “Big Picture”, care au loc pe data de 10 martie in cadrul Academiei de Studii Economice si pe 11 martie in cadrul universitatii Politehnica.

AIESEC ofera peste 5000 de stagii de practica in peste 100 de tari in toata lumea. In fiecare an sunt oferite patru tipuri de stagii de practica, potrivite pentru diferite domenii universitare. Aceste stagii ofera tinerilor posibilitatea dezvoltarii profesionale in domenii ca management, economie, resurse umane, IT, inginerie sau educatie.Prin intermediul programului, tinerii pot beneficia de o experienta socio-profesionala internationala care ajuta la dezvoltarea multor abilitati si calitati atat de necesare pentru un viitor job in Romania.

Impactul oferit de aceasta experienta unica participantilor din anii trecuti, exprima importanta si beneficiile unui stagiu de practica pentru tineri. “Prin intermediul acestui stagiu mi-am facut prieteni nu numai din Turcia, am cunoscut persoane din toata lumea, am invatat sa ma adaptez unor situatii care inainte mi-ar fi parut imposibil de rezolvat iar compania la care lucrez este una dintre cele mai renumite in domeniul organizarii de targuri si evenimente la nivel international. “ (Mariana Dumitrascu, paticipanta in cadrul programului, intr-un stagiu in Turcia, pe domeniul management)

AIESEC este cea mai mare organizatie internationala de tineri studenti, prezenta in peste 100 de tari si teritorii, cu peste 40.000 de membri şi 61 de ani de existenta. Scopul AIESEC este dezvoltarea liderilor care sa aiba mai tarziu impactul necesar in societate. In Bucuresti AIESEC are o experienta de 19 ani in proiecte dedicate tinerilor, activitati menite sa le stimuleze implicarea activa in comunitatea locala si sa le dezvolte calitatile şi abilitatile.

sursa:www.bucharest.aiesec.ro

Impresii de Calatorie: Australian Outback (Partea I-a)

martie 2nd, 2009

26 Martie, Ayers Rock. In timp ce noi eram jos in holul hotelului la breakfast, porterii cărau bagajele nostre cu etichete de diferite culori, la autobuze. In scurt timp trebuia să mergem la aeroport, pentru un zbor de trei ore până la Ayers Rock, o localitate în plin deşert în mijlocul continentului. Spre deosebire de zborurile interne din America si Canada în care s-a suspendat mâncarea în costul călătoriei cu excepţia celor de la clasa I-a, Qantas, compania Australiană de zbor, serveşte masa şi băutura la toţi pasagerii. După aterizare la Ayers Rock, bagajele au fost aduse la autobuze şi am fost transportaţi la hotel. Cerul era înourat, pământul era roşu cărămiziu şi vegetaţia firava şi uscată. Pe alocuri, câte un eucalipt răsărea izolat între smocuri de plante joase. Pavajul şoselei în dublu sens, tâia drumul drept către orizont. Şi era cald, foarte cald. După vre-o 30 de minute, a apărut un drum nou din şosea pe partea stângă şi şoferul ne-a explicat că aici este vilage-ul celor ce activeaza în zonă. Intr-adevăr, vilişoare aliniate la stradă, cu mai multă verdeaţă în jur, unele cu etaj, dădeau un aspect pitoresc locului. In drum am trecut pe lângă clădirea poliţiei, birourile organelor de stat şi chiar o şcoală. Autobuzele au oprit în faţa unei piaţete cu un centru betonat, destul de larg, acoperit cu o imensă foaie de canvas imitând aripile unui porumbel. In jur, bănci de ciment, mese şi magazine aliniate cu canopii largi pentru umbră şi un restaurant care avea mese şi afară. Am fost lăsaţi aici timp de-o oră, ca să dea răgaz autobuzelor să descarce valizele noastre la hotel. Rose a sfătuit-o pe Vali să cumpere o plasă pe care s-o aşeze peste borurile pălăriei ei de soare ca s-o izoleze de mustele care se dau om cu o insistenţă neobosită. Eu m-am interesat fără success de o baterie suplimentară la aparatul meu video, care mă forţa să fiu foarte econom la luatul imaginilor. Mulţi au făcut coadă la prăvalia cu îngheţată. Inainte de ora unu, Ella a venit să ne cheme la autobuze.
Şoferul nostru de autobuz, Frosty, bărbat cam la vre-o 45 de ani, cu înfăţişarea lui Yul Briner şi la fel ca el ras în cap, ne informa în avans despre ce urma să vedem. După vre-o 30 de minute a început să apară la orizont conturul muntelui Ayers Rock sau Uluru, în denumirea băstinaşilor. Dacă se socoteşte că localitatea Alice Springs se află chiar în centrul geografic al Australiei, Uluru e la o depărtare de 280 mile nord of Alice Springs. Din direcţia din care veneam noi, Uluru părea ca un uriaş trunchi retezat de copac, răsărit peste suprafaţa plană a deşertului. E un monolit roşu, care măsoara peste 5.5 miles în circonferinţă şi are o înalţime de 340m. ridicat majestos peste această întindere de nisip bătătorit de mileni, ce odată a fost fund de ocean. Ajuns în vecinatatea lui, Frosty şi-a continuat drumul mai departe spre west, fără să opreasca maşina. El continua să ne vorbească de anumite legende ce ciculă în triburile locale Anangu, precum şi de primii europeni care au descoprit aceşti munţi izolaţi, precum şi alte date istorice. Cunoştiinţele lui păreau inepuizabile dar de multe ori era greu de înţeles vorbind cu accentul specific australian care deformează vocalele. In câteva minute, pe direcţia noastră a răsărit o altă prezenţă reliefată la orizont, la fel de roşie ca Uluru, dar diferită ca formă şi mai înaltă, muntele Olga. Numele dat de aborigeni este Kata Tjuta, care înseamnă \”multe capete\”, referitor la faptul că îmbrăţişează 30 de domuri de piatrăa ce răsar pe orizontul nesfârşit al deşertului atât de plan. Pentru triburile locale aceşti munţi au o significaţie religioasă şi culturală, ei fiind tradiţionalii stăpâni ai parcului Uluru – Kata Tjuta. Din respect pentru cultura lor, accesul turiştilor pe munţi este restrâns. Distanţa de la Uluru la Kata Tjuta este de 19 miles şi dintre toate aceste domuri de piatră, Muntele Olga este cel mai înalt, ridicându-se peste 535 m. Aici autobuzul a oprit şi ne-am dat jos din maşină. In faţă, o potecuţă marcată cu bolovani, ne încuraja să ne apropiem de masivul roşu, ca şi pământul din jur. Soarele răsărit din nori, străjuia peste capetele noastre şi arunca umbre misterioase pe suprafaţa domurilor ce imitau căciulile ţărăneşti. Inaintam greu pe drumul ascendent în aerul dogoritor de afară şi burboanele de sudoare de pe fruntea şi faţa mea, atrăgeau o armată de muşte care zbârnăiau în jurul capului şi nu-mi da pace. Eram atât de aproape de acest masiv şi nu-mi doream nimic mai mult decât să-i mângăi cu palma deschisă rotunjimea netedă de piatră ca al unui sân. Dar urcuşul devenea mai greu şi muştele mai obraznice. Vali venea la scurtă distanţă în spatele meu cu o sticlă de apă şi în urma ei, mai mulţi călători din maşina noastră, îl înconjurau pe Frosty. M-am oprit să-i aştept. In stânga muntelui Olga se deschidea o vale ce-o despărţea de-o altă formaţie. Drumul ducea spre această vale, Valea Vânturilor, dar timpul şi programul nostru nu permitea să mergem acolo. Si nici muştele. Din apropiere, muntele nu părea deloc ca un monolit de piatră ci mai curând, ca un conglomerat format prin stratificări succesive de rocă şi nisip. Când mişcările tectonice şi-au lăsat amprenta pe aceste formaţii, urmele de stratificare şi-au schimbat poziţia de la orizontal, către verticală şi asta se putea urmării aici. Inapoi în maşina, cu motorul în plină presiune şi aerul condiţionat la maxim, Vali lupta de pe locul ei de lângă geam să scoată afară mulţimea de muşte intrate în cabină. Frosty ne-a asigurat că aerul condiţionat pune muştele la dormit. Eu încă mă chinuiam să usuc şiroiul de transpiraţie ce nu contenea pe trupul meu. După ce-am făcut un tur în jurul Olgăi, ne-am întors la Uluru. Aici Frosty s-a apropiat de baza muntelui şi mergând în jurul lui, privelişti noi s-au aşternut în faţa noastră: grote şi văi, găuri-orbite goale către vârful muntelui în care vulturii şi alte păsări de pradă î-şi afla culcuşul, forme abrupte pe suprafaţa masivului arăta ca şi cum forţa unei barde i-a tâiat rotunjimea. Autobuzul a oprit la începutul unei pajişti. De data asta, un plai verde în mijlocul deşertului roşu. Mulţi copăcei cu frunză verde proaspătă şi unii mai bătrâni, cu scoarţa neagră, cârbune. Frosty a luat-o în faţa noastra pe-o potecă pavată cu borduri de lemn. Am oprit în dreptul unei grote mici, apoi mai sus, la o grotă mai largă. O lespede mare de piatră ce forma tavanul grotei, de la distanţă, te făcea să desluseşti cu uşurinţă forma unui imens cap de şarpe cu gura larg deschisă şi gâtul încovoiat. Este una din acele minuni naturale care de multe ori uluiesc prin asemănarea cu o creatură reală. În acest caz, Liru, şarpele de pe deasupra grotei, a căpătat în cultura Anangu o semnificaţie deosebită. Am intrat în grotă. Urme de foc au lăsat piatra pereţiilor înegrită. Multe scrilejituri albe în rocă sau desenate cu vopsea roşie şi verde au lăsat un amalgam de note pe pereţi şi tavan. Aborigenii nu au scriere. Cultura lor e transmisă oral. Foloseau o serie de simboluri ca să transmită anumite informaţii. Un cerc mic, indica prezenta apei. O înşuruire de cerculeţe în linie, indica numărul de zile necesare ca să ajungi la apă. Am aflat mai tărziu că ei trăiesc în triburi mici, nu au şef de trib, nu practică agricultura şi nu cresc animale. E un popor nomad ce are o atitudine înrădăcinată despre diviziunea atribuţiilor între bărbaţi şi femei. Supravieţuiesc prin vânătoare şi vegetaţia existenta în deşert. Nu se acoperă cu blanurile animalelor fiind suficient de cald tot timpul anului, deci stau goi. Căsătoriile se fac în cadrul grupului restrâns al tribului, sau între triburi, având o singură normă, aceea de-a nu se încruţişa relaţiile între fraţi şi surori, părinţi şi copii sau veri direcţi. Dar în colectivitatea lor, nevestele fraţiilor mei sunt şi nevestele mele, iar copii lor, devin automat şi copii mei. In acestă colectivitate nu există văduvi, văduve sau orfani, deşi moartea e frecventă. Orice băiat care a împlinit 17 ani şi stăpâneşte arta vânatului, se poate căsători cu o fată de 12 ani, aleasă de mamele lui. Aceste mame, sunt singurile care se pot descurca în acest labirint familiar şi care stabileşte cine se poate căsători cu cine. Trăiesc colectiv pe un anumit loc, atât timp cât este mâncare suficientă. Dacă mâncarea s-a epuizat, dau foc pământului şi merg în altă parte. \”Dar animalele\” am întrebat, \”acestea nu vor pieri în foc?\” \”Animalele părăsesc locul înaintea oamenilor\” a fost răspunsul. Frosty ne-a făcut să-l urmăm mai departe pe poteca de lemn, la marginea pajistei neasemuit de verde şi plină de viaţă. Totul părea aici proaspăt şi ocrotit de vânturi şi căldură. Muntele şi-a supt parcă pântecele în interiorul lui creând această pajiste până într-o adâncitură formată de valea unde se îmbina două versante în unghi drept al muntelui. Sus pe creastă, mici ca nişte puncte, legaţi unii de alţii, un grup de alpinişti, căutau să treacă de pe un versant pe celălalt. La îmbinarea celor doi versanţi, piatra muntelui era şlefuită de căderea apelor pe timp de ploaie, iar jos, la poala lor în V-ul îngust, se oglindea la cer un lăculeţ de apă potabilă. Aici, oamenii şi animalele veneau la apă, şi tot aici, la ora înserări, vânătorii î-şi aşteptau vânatul. Acum devenise clar dece numai aici am găsit prospeţimea aceastei pajisti ca de rai.
Inapoi la hotel, am primit cheia de la unitul nostru. O clădire elegantă, cu spaţii largi şi restaurant îmbietor ce are la intrare doi lei falnici chinezeşti poleiti în aur şi la mijloc, o statuetă gen siamez. Trecând pe lângă ea, am păşit într-o curte interioară cu un bazin imens de înot, străjuit de palmieri, iar în jur, câteva clădiri lungi, albe, cu terase încârcate de flori. Am găsit camera noastră, spaţioasă şi foarte răcoroasă, cu bar, picturi, oglinzi şi o splendita terasa acoperită. Flori diferite în răsaduri pe margine şi scaune, masă şi o confortieră te atrăgea să te laşi uitat în ea, măcar şi pentru un scurt timp. O oază nesperată în mijlocul deşertului ce îndemna la reflecţie. Dar timpul nostru era limitat. La ora şase, Ella ne-a planificat să ne întoarcem la autobuz, ca să prindem apusul de soare în faţa masivului Uluru, ca să înregistrăm splendoarea gamei de culori prin care muntele trece, odată cu apusul. Invioraţi după un duş şi în haine proaspete, autobuzul ne-a lăsat în faţa lui Uluru, acolo unde zeci de alte autobuze au parcat. Ella, din spatele unei mese lungi, încârcată cu chips, sandvişuri şi sticle de şampanie, avea rolul de gazdă pentru grupul nostru. Din păcate, numai parţial soarele a putut fi văzut, şi efectul schimbărilor de culoare al muntelui a fost minimal.
(Va urma)

ultimul canine

martie 2nd, 2009

de-acum sufǎr mai încet
am ales cǎrarea fǎrǎ de rǎni mǎ va duce la marginea oraşului
acolo inima mea seamǎnǎ a câmpie
strǎzile se paveazǎ de sus dinspre cer oamenii nu se numesc oameni
nimeni nu plânge eu aştept tǎlpile noi legea tribului de margine

am plecat spre stǎpânul cel nou
voi învǎţa un alt schelǎncǎit mai sǎlbatic decât cel de la bloc
am sǎ dorm cu câini liberi voi vâna cu leii de circ
nu departe de-aici mǎ va înghiţi pǎmântul
de zece ori îmi voi tǎia capul pânǎ când am sǎ scǎp de disperare

las insomnia într-o plasǎ
sǎ-i citeascǎ-n vecernii o sutǎ de popi
de mâine voi chema un soare nerod, glastre cu multǎ secarǎ
voi scoate de azi s-arunc peste casǎ un ultim canine
las prin hǎţişuri tuberculi cu mine şi ultimul pas va fi ca prinos

nu mǎ voi recunoaşte în atâta rostogolire
printre frunze de mentǎ voi iubi fǎrǎ poftǎ de carne
cu vârful de coasǎ zgâriind în timpane vei auzi
cum sufǎr tot mai rece în târziul ajuns la cel mai târziu…

sunt fiarǎ, ştii bine cǎ sunt… pânǎ-n ultimul os…

De ce a venit ministrul de externe al Rusiei la Chişinău?

martie 1st, 2009
Serghei Lavrov s-a întâlnit cu șefa guvernului, Zinaida GrecianîiSerghei Lavrov s-a întâlnit cu șefa guvernului, Zinaida Grecianîi

“…nu e loc de niciun fel de interpretări”(Serghei Lavrov)

Pentru a afla de ce un ministru de Externe al Rusiei descinde la Chişinău, după opt ani de zile, primul lucru care trebuie făcut este înlăturarea zgurii diplomatice. Adică explicaţiile candide ale reprezentantului Kremlinului: „Şi imediat ce am finalizat toate pregătirile pentru deschiderea Centrului de Ştiinţă şi Cultură al Rusiei la Chişinău şi am elaborat Programul de cooperare umanitară, am şi coordonat această vizită – şi aici nu e loc de niciun fel de interpretări”. Greu de crezut, totuşi, că însuşi Serghei Lavrov, impresionat pesemne de aniversarea a 650-a de la înfiinţarea statului moldovenesc, a descins în RM doar să aducă preşedintelui Voronin manuscrise ale lui Dimitrie şi Antioh Cantemir. Şi acelea, copii.

Agent electoral. Dar al cui?

În atmosfera încinsă a campaniei electorale de la Chişinău, primul lucru care vine în minte este funcţia politică a vizitei. Care este evidentă, inclusiv pentru presa rusă. Dincolo de orice justificări oficiale, miza aceasta este incontestabilă. Însuşi Lavrov – nu vreun reprezentat mai mic al Federaţiei Ruse – a venit şi s-a afişat cu liderii comunişti de la Chişinău. S-a lămurit un lucru: de partea cui este Rusia, care sunt oamenii ei în această campanie – cel puţin o parte dintre aceştia. Indiferent că Moscova numeşte asta „răul cel mai mic”, în pânzele electorale ale Partidului Comuniştilor suflă acum, oficial, plămânii mâncaţi de criză ai Rusiei.

Dar asta nu clarifică peisajul electoral din RM. Dimpotrivă! În primul rând, vizita lui Lavrov arată că Moscova a simţit nevoia să sufle în pânzele roşii ale partidului de guvernământ. Şi asta ar trebui să spună ceva electoratului despre slăbiciunea politică a PCRM, percepută, iată, şi la Kremlin, care a decis să îi ofere o mână de ajutor, aşa cum făcuse, anterior, şi în cazul permisiunii afişării ostentative, pentru camerele de luat vederi, a lui Vladimir Voronin cu cei mai populari lideri politici pentru electoratul RM: Putin şi Medvedev. În al doilea rând, nu se ştie cu exactitate în care pânze a suflat, indirect, Moscova. Căci, dacă nu e clar cât „combustibil” a oferit Lavrov favoriţilor săi, nu e limpede nici câtă muniţie a oferit acest gest făţiş de susţinere adversarilor comuniştilor. Care îşi simt şi ei pânzele politice umflate… Oricum, astăzi la Chişinău nimeni nu-şi mai poate face iluzii că a vota comuniştii înseamnă a vota contra Rusiei – susţinând PCRM, Lavrov a pulverizat dintr-o lovitură justificările celor care mai văd în acest partid şi liderul său promotorii unei (geo)politici anti-ruse în republică.

În al treilea rând, susţinerea PCRM-ului moldovenist de către Moscova a furnizat şi mai multe argumente – dacă mai era nevoie – celor care afirmau că „lumina” acestui discurs vine tot de la Răsărit. Vizita oficialului de la Kremlin ne-a arătat încă o dată: moldovenismul nu te îndepărtează de Rusia. Dimpotrivă! Cu certitudine, Serghei Lavrov s-a transformat cu ocazia acestei vizite într-un agent electoral. Dar numai ziua de 5 aprilie ne va arăta, cu adevărat, al cui.

Transnistria jucată la ruleta rusească

A doua motivaţie a vizitei ţinteşte chestiunea transnistreană. Şi nu fără temei. Din această perspectivă, incursiunea în RM vine după un şir de evenimente ce au marcat dosarul (vizita preşedintelui Igor Smirnov la Moscova, respingerea „pachetului de măsuri” de către Tiraspol, înmuierea poziţiei occidentale faţă de principiile soluţionării conflictului şi accentul pe implementarea unor „măsuri de încredere” între cele două maluri despre care nimeni nu ştie ce consecinţe vor avea). Iar declaraţiile lui Lavrov au schiţat dincolo de orice dubiu tabloul întregii poveşti. Tuşele fixate de oficialul rus nu sunt neapărat noi, dar au fost, cu ocazia vizitei, sintetizate ferm: egalitatea părţilor (RM şi Transnistria), trecerea la formatul „1 plus 2” de negociere, reglementarea principiilor de bază (statut) ale viitorului stat înainte de orice discuţie legată de misiunea de pacificare, despre demilitarizare sau despre formatul forţelor armate. Declaraţiile lui Lavrov indică faptul că Rusia nu cedează niciun pas în această chestiune. Mingea este acum în terenul Chişinăului. Numai că RM a ajuns să joace la o singură poartă – cea proprie. În aceste condiţii, maximul pe care îl poate obţine este… un autogol.

Dincolo de Moldova

În realitate, cheia vizitei lui Serghei Lavrov nu este palierul bilateral, indiferent cât de la îndemână ar fi aceste explicaţii. Că sunt corecte şi coerente, este dincolo de orice dubiu. Dar la fel de clar e că sunt departe de a fi suficiente. Am mai spus în această pagină că relaţia Federaţia Rusă – RM nu este bilaterală, ci e doar parte a unui tablou mai larg, în care Chişinăul în sine nu este element principal. Din această perspectivă, ceea ce a făcut Lavrov la Chişinău este o jalonare a terenului, o marcare a teritoriului, un avertisment că RM rămâne un element pe tabla de negocieri globale în viitoarea configuraţie, mai ales pe relaţia Federaţia Rusă – SUA. Care încă nu este limpezită… Că America are interese cruciale în spaţiul Asiei Centrale a devenit clar – la fel de clar ca şi nevoia, acolo, de colaborare cu Rusia. Ceea ce nu este tocmai lămurit este ce primeşte Moscova în schimb sau ce se aşteaptă să primească. Nu este deloc întâmplător că vizita lui Lavrov la Chişinău vine pe fondul unor mişcări semnificative din perspectivă strategică şi care sunt, toate, o arătare de muşchi geopolitici.

Resuscitarea masivă de către Moscova a Organizaţiei Tratatului de Securitate Comună (viitor furnizor de trupe de menţinere a păcii în spaţiul CSI); vizita şefului Companiei Nucleare de Stat din Rusia în Iran şi anunţul că cele două ţări vor să semneze un contract de furnizare a energiei nucleare pe zece ani; ambiguităţile reuniunii NATO de la Varşovia din 20 februarie; lipsa de certitudini faţă de viitorul scut antirachetă din Polonia şi Cehia şi propunerea rusă pentru un scut tripartit: Rusia-UE-SUA etc. – toate acestea indică o neclarificare a relaţiei dintre SUA şi Rusia. Şi tocmai pentru că încă nu s-a clarificat peisajul global, Rusia – care consideră relaţia cu Washingtonul prioritară – continuă iniţiativa pe toate fronturile: din Iran – element strategic-cheie pe relaţia cu America -până la… Chişinău.

Votul geopolitic de la 5 aprilie

În realitate, acest palier, al treilea, este cel mai important, inclusiv în logica vizitei lui Lavrov. Şi în perspectiva lui trebuie citite primele două explicaţii. În contextul acestor reaşezări globale, ceea ce poate face Chişinăul este să dea un semnal – în ce măsură este dispus să intre în logica „stabilităţii” dorită de Rusia sau în logica spaţiului euroatlantic dorită, pe hârtie, de majoritatea celor care trăiesc în stânga Prutului. După vizita reprezentatului Moscovei la Chişinău, devine şi mai limpede că semnificaţia votului din 5 aprilie aceasta este.

Articolul a apărut inițial în cotidianul Timpul www.timpul.md

De ce e rusa tot mai populară la est de Prut?

martie 1st, 2009

Motto: „Care opinie publică? De ce această opinie publică nu urmăreşte procesul destrămării poporului român cu aceeaşi fervoare cu care urmăreşte procesul destrămării unei familii. Ce ferocitate!”
(Dan Puric, „Cine suntem”, Bucureşti, 2008)

Conform statisticilor mondiale, limba rusă se află pe lista celor mai vorbite 10 limbi în lume. Totodată, aceleaşi statistici estimează că numărul oamenilor care vorbesc ruseşte este în descreştere. În multe ţări din Europa Centrală şi de Est, limba rusă este asociată cu lecţii obligatorii sub regimul comunist. În ciuda scăderii influenţei limbii ruse la nivel mondial, în unele foste ţării sovietice, inclusiv în R. Moldova, se constată o resurecţie a acesteia. Cum am ajuns aici? Aceasta este întrebarea de bază a acestui articol.

Unora le place rusa

Cu ceva timp în urmă presa de la Chişinău titra o ştire care avea un titlul, pe cât de intrigant, pe atât de alarmant: „Moldovenilor le place tot mai mult limba rusă”! Agenţiile de aici făceau trimitere la un studiu realizat de organizaţia de cercetare a opiniei publice Gallup Polls. Trebuie să recunosc că nu mică mi-a fost mirarea când am văzut datele difuzate. Din sondaj am aflat cu stupoare că în R. Moldova, procentajul respondenţilor care spun că este foarte important ca limba rusă să fie învăţată de copii, a crescut uluitor, tocmai cu 12 puncte procentuale. Astfel că, de la 27 % în anul 2006 numarul celor care vor să îşi înveţe copii să vorbească limba rusă s-a ridicat la 39% în 2007. La acest punct, mi-am amintit o serie de experienţe personale.

Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi… limba rusă?

Primul şoc în raport cu evoluţia limbii ruse la noi am avut-o cu puţin timp în urmă când, o veche cunoştinţă mi-a declarat cu nonşalanţă că îşi va da odrasla să studieze la o şcoală rusă din capitală. Şocul a fost pe măsură. Nu se poate, am zis atunci. Cum să meargă copilul tău să studieze la o şcoală rusă, de vreme ce voi, părinţii, sunteţi români / basarabeni, iar acasă vorbiţi doar româna?! Ce identitate va avea acest copil? V-aţi gândit ce istorie va învăţa copilul vostru?! Şi atunci – marea dezamagire – am primit un raspuns cum nu am mai auzit până atunci: „El va face afaceri când va fi mare, ca mine, iar în bussiness-ul de la noi, dacă nu ştii rusa nu ai ce căuta (sic!). Ş-apoi, româna o cunoaşte de acasă…”.

Asta e! Interesul poartă fesul, iar, pentru unii, bunăstarea face cât tot naţionalismul altora la un loc. Ce puteam să răspund ? Să-i zic că acest copil poate să se compare, în timp, cu un copac care îşi va pierde frunzele şi va rămâne uscat, pentru că nu va avea ceea ce este absolut vital pentru un OM – identitatea? Mai avea oare rost să explic? Un lucru am înţeles atunci: iată de unde ies struţo-cămilele moldoveneşti ! Vorba unui scriitor: „Tineretul nostru este aur, dar noi suntem cei care îl distrugem”.

Spaţiul cotidian – cucerit treptat de limba rusă

În afară de Belarus, Kazahstan şi Kârgâzstan, unde limba rusă şi-a mai păstrat statutul de limbă oficială, în alte trei foste republici sovietice – R. Moldova, Ucraina şi Tadjikistan, aceasta este considerată „limbă pentru comunicare interetnică”. Aici am rezerve. Realitatea de la noi este mult mai gravă. În R. Moldova, rusa ocupă un loc şi un rol mult mai important decat „limbă de comunicare etnică”. La noi această limba este pretutindeni: în politică, afaceri, hârtii oficiale, documente, instrucţiuni tehnice, programe, inclusiv la computerul de la care scriu acest text.

M-am tot întrebat: de ce, de cele mai multe ori, diplomaţii, care vin în misiune la noi în ţară, aleg să înveţe mai degrabă limba rusă pentru a se exprima şi nu limba ţării unde vin? Au învăţat oare atât de prost domniile lor geografia încât nu ştiu asemenea detalii sau, dimpotrivă, au fost instruiţi să procedeze exact cum procedează? Şi de ce nu îi putem convinge de contrariul? Nu ştiu răspunsul, doar întreb…

Din propria experienţă, pot spune că, de ani buni de când sunt în Chişinău, am resimţit creşterea influenţei limbii ruse. Exemplele sunt nenumărate. Începând de la clasicul exemplu din transportul public când, la întrebarea „Coboraţi la staţie?”, ţi se răspunde pe un ton grav şi nemulţumit un „niet” apăsat (trad. din rusă – nu), până la revolta cretină a unui chelner de pizzerie care refuză să te servească, pentru că, atenţie, nu vorbeşti „na normalinom iaziche” (trad. din rusă – într-o limbă normală), sau şi mai sus, până la instituţiile mediatice şi instituţionale ale statului unde, în anumite cercuri, dacă refuzi să te exprimi în rusă, „rişti” să nu mai fii invitat a doua oară.

Iată un exemplu elocvent. Lucrarea „The language of the Moldovans. Romania and Russia, and Identity in an Ex-Soviet Republic”, semnată de Matthew H. Ciscel (Lexington Books, 2007) afirmă că: „În R. Moldova, există o dominaţie clară a limbii ruse”, iar „din 2001, guvernul a insistat în mod repetat că limba moldovenească este o limbă separată şi a susţinut, până la momentul când s-a confruntat cu o opoziţie virulentă, că limba rusă trebuie ridicată la acelaşi nivel cu ea”.

Dincolo de toate, greşeala este în primul rând în noi, adică a etnicilor basarabeni. Precum a sesizat şi Matthew H. Ciscel în cartea sa: „limba română nu este încă percepută de mulţi moldoveni educaţi din mediul urban ca o limbă cu prestigiu…” El adaugă: „În unele ocazii, am fost rugat să scuz utilizarea limbii ruse la evenimentele formale, protocolare, unde era utilizată pentru că toată lumea o cunoştea. Nu am participat niciodată la un eveniment în R. Moldova unde limba română să fi fost folosită pentru aceleaşi motive!”.

Mai mult, în rândul tinerilor din R. Moldova limba rusă devine tot mai „cool”, iar la nivelul „high-life-ului”, utilizarea limbii ruse devine cel mai nou test al snobismului local.

Nu suntem “moldoveni exotici”!!!

Un test al snobismului moldovenilor poate fi şi exemplul unora care, atunci când merg peste hotare, în special în România, preferă să vorbească în rusă. Exemple sunt destule, mai ales în showbiz. Nu ştiu cum se face, dar tot mai multe vedete din R. Moldova, care ajung la Bucureşti, preiau rețeta succesului Anei Lesco (o interpretă rusoaică născută în R.M. care s-a afirmat în showbiz-ul românesc) şi preferă să fie considerate “moldovence exotice”, cum spunea un prezentator din România la o emisiune de divertisment, cu gândul de a se afirma în showbiz-ul de peste Prut.

Din păcate, aceşti conaţionali nu înţeleg că, prin astfel de intervenţii, lovesc în imaginea basarabenilor şi crează şi mai mult impresia majoritară greşită, care persistă peste Prut – că noi vorbim numai în rusă! Să fiu bine înţeleasă: nu am nimic împotriva VIP-urilor de orice natură. Dar de ce unii dintre cei care ajung în România mizeză pe roluri ruseşti în media românească sau interpretează piese în rusă şi, mai mult, chiar cred ca e “cool” să te dai rus la Bucureşti? Oare de ce, pentru succes și afirmare, compatrioţii şi compatrioatele nostre aleg să se identifice cu personaje exotice vorbitoare de limbă rusă? Altă cale nu o mai fi? Se poate să ai succes în România și fără a mima identitatea rusească. E timpul să nu mai fim exoticii României fandosindu-ne la televiziuni într-o rusească deşucheată! Iată cum devenim noi exotici! Şi iată cum se construieşte o imagine rusească pentru cei de dincolo. Mai bun PR nici că ne trebuie!

“Moldovenism” în limba rusă

Revenim în R. Moldova. Datele statistice şi cercetările din ultimii ani confirmă observaţiile mele empirice de mai sus. Uşurinţa celor care trăiesc în stânga Prutului, de a trece de la o limba la alta, este bine cunoscută, iar studiul Gallup Polls, de la care am pornit acest articol, demonstrează acest fapt. Un exemplul: în R. Moldova, 23% dintre respondenţii solicitaţi să răspundă la sondaj au acceptat cu uşurinţă să răspundă în limba rusă. Aici, o mică precizare comparativă. Acelaşi studiu a fost realizat în Georgia şi Armenia, unde doar 3% din respondenţi au acceptat să răspundă la întrebări în limba rusă (deşi datele atestă şi la ei o creştere a influenţei limbii ruse). Să nu mai existe oare demnitate naţională în R. Moldova? Am uitat oare valul de entuziasm al anilor ‘90? Sau pe cel din 2002-2003?

Aceste date din 2008 sunt confirmate şi de studiul sociologic din octombrie – noiembrie 2007, realizat în cadrul proiectului „Monitorul Euroasiatic”. În acest studiu, ar trebui să ne dea de gândit atitudinea celor 61% dintre intervievaţi, care au o atitudine pozitivă faţă de susţinerea limbii ruse de către Moscova în R. Moldova. Mai mult, ar trebui să ne pună în gardă şi să ne îngrijoreze serios indiferenţa celor 15% dintre respondenţi, care au răspuns că nu le pasă de implicarea lingvistică a Rusiei în stânga Prutului. Dacă am aduna cifrele, am obţine un procent de 76 care susţin sau sunt indiferenţi la implicarea lingvistică a Moscovei în R. Moldova! Creşterea influenţei fostului imperiu la noi şi, mai ales, indiferenţa periculoasă a cetăţenilor noştri lasa loc de un no comment elocvent.

În ce limbă vor vorbi copiii noştri?

Programul „moldovenist” şi „patriotic” al partidului comunist a generat o sistematică creştere a influenţei limbii ruse în R. Moldova. Din 2001, de când au venit la putere comuniştii, influenţa limbii ruse a crescut constant şi puternic inclusiv in rândurile tinerilor. Faptul că în unele şcoli s-a introdus obligativitatea studierii limbii ruse vorbeşte de la sine. Şi mai asistăm la un fenomen periculos: părerea mea este că limba română se vorbeşte mai neglijent în rândul elevilor, decât acum 5-10 ani, de exemplu. Această neglijenţă, dacă nu este în clase, atunci o întâlnim în recreaţii, în jurul blocului, cu prietenii etc.. Cu toate acestea, nu este vorba numai de tineri. Datele sociologice confirmă şi ele acesastă evoluţie.

Studiul comandat de „Monitorul Euroasiatic”, arată că în Republica Moldova, vorbesc în limba rusă, acasă, 20 % din respondenţi, pe când alţi 27 % atât în rusă cât şi în română. Prin urmare, însumând procentul celor care se exprimă fie curat în limba rusă, fie şi in rusă este de 47 %. Doar jumatate din respondenţi, mai exact 52 %, vorbesc acasă curat în română. Cifrele sunt mari dacă e să comparăm cu alte ţări din spaţiul fostei URSS. Să luăm, de exemplu, Georgia. Aici, în limba naţională vorbesc acasă, 89%, alte 8% vorbesc şi în rusă, pe când doar 1% dintre vorbitori se exprimă curat în rusă. Situaţia este aproape similară şi în Letonia. Aici, 88 % vorbesc acasă în limba natională, 5 % şi în rusă, iar alte 2 % doar în limba rusă. De aici şi întrebările: De ce aşa şi nu altfel? De ce în Georgia şi Letonia procentul este atât de diferit faţă de cel din R. Moldova? Chiar nu ne interesează în ce limbă vor vorbi copiii noştri?

Apropo de influenţa pe care o exercită limba rusă în spaţiul autohton, mai trebuie relevat un rezultat. Faptul că 46 % dintre minorii de la noi posedă limba rusă la perfecţie, şi doar 11% nu o cunosc (fac trimitere la acelaşi sondaj), relevă impactul acestei limbi asupra tinerei generaţii. De ce oare in Letonia nu se întâmplă la fel? De ce acolo 47% dintre minori nu cunosc deloc limba rusă şi doar 6 % o vorbesc fără oarecare probleme? Iată una dintre explicaţii: mass-media şi influenţa covârşitoare a limbii ruse în R. Moldova.

Mass-media stagnează, controlul politic creşte

În R. Moldova, pe lângă faptul că aproape toate posturile de televiziune de la Chişinău sunt controlate politic şi fac, explicit, jocul cuiva, nici vorbă de şanse de schimbare, de şanse de diversificare, mai ales acum, în prespectiva campaniei electorale. Dimpotrivă, la noi încearcă să se restrângă domeniul şi să se pună căluşul în gură celor care nu convin actualei puteri. Ştie ea ce ştie, guvernarea! Mass – media este o forţă! Ea poate să unească şi să dezbine, poate să construiască şi, respectiv, să strice imaginea. Aşa că, pentru a îngusta orizontul european sau românesc al moldovenilor, cei de la conducere au procedat cum nu se poate mai bine: ne îmbuibă zilnic capul şi urechile numai cu media rusească.

Mai nou, au adoptat o altă strategie: după ce au scos TVR – ul din R. Moldova, iar acum pun piedici şi PRO TV – ului de la Chişinău. Pentru mimarea diversităţii de care vorbeam, comuniştii ne bagă pe gât în reţelele de cablu posturi româneşti puţine şi minore, în special de divertisment, fără nici un mesaj politic. Excepţie fac doar Naţional TV, Realitatea TV, TVRi şi PRO TV retransmis de Chişinău, pe arii foarte restrânse. În rest, numai canale în rusă şi ucraineană.

Şi încă ceva. Mă uit la sistemul mediatic de la noi şi mă mir de schimbările care se produc. Şi mari! Din dorinţa de afirmare, în ultimul timp, unii colegi de breaslă se aruncă cu capul în vâltoarea mediatico-politico comunistă (cacofonia e bine venita!) si acceptă, direct sau indirect, să le facă jocul. Tot acum se fac schimbările si se alege grâul de neghină. Puterea de a rezista tentaţiilor şi ispitelor nu o au însă toţi. Pentru unii este mai important să fie „pe cal roşu”, făcând jocul comuniştilor, decât propria moralitate.

Mass-media rusă – lider de piaţă

Aşadar, mass – media rusească este şi lider de piaţă in R. Moldova, iar efectul este clar vizibil, o arată chiar sondajele.

Pomeneam într-un articol anterior că un studiu comandat de Eurasia Foundation, realizat de IDIS Viitorul şi publicat anul trecut – „Raport asupra studiului de evaluare a percepţiei publice privind procesul de integrare europeană şi implementare a Planului de Acţiuni Uniunea Europeana – Republica Moldova”, arată clar influenţa masivă a mass – media rusă în R. Moldova, cel puţin la nivelul încrederii publice. Astfel, 67,5% „tind să aibă încredere” în posturile TV din Rusia. Mai mult, instituţiile TV din Rusia sunt cele în care populaţia R. Moldova are cea mai mare încredere după Mitropolia Moldovei, dar la o diferenţă nesemnificativă, de 0,2%. Pe locurile următoare se clasează „posturile TV din Moldova cu acoperire largă” (62,3%), urmate de „posturile de radio din R. Moldova cu acoperire largă” (59%) şi de „posturile de radio in limba rusă” (53,6%). În acelaşi studiu se arată faptul că, în R. Moldova, încrederea acordată mijloacelor de informare de la Moscova este relativ egală cu cea acordata mijloacelor de informare de la Chişinău.

Studiul din 2007 inclus in proiectul „Monitorul Euroasiatic”, pe care l-am mai pomenit, atestă un procent de 71% dintre respondenţi care afirmă că urmăresc canalele de la Moscova „regulat”, şi alte 15%, „doar uneori”. Asta înseamnă că 85% de privitori la canalele ruseşti de televiziune. Ca să nu mai vorbim despre canalele neruseşti, dar traduse şi ele preluate tot în… limba rusă.

La noi, la pas!

Şi-a dacă în România, de exemplu, posturile de televiziune dezbat intens şi nestingherit orice temă, plus filialele deschise în întreaga ţară, la noi e tocmai invers. De când mă ţin minte, în republică se extind doar posturile care convin cui este la putere. Doar acele canale televizate primesc licenţe şi au arie de acoperire în ţară, în rest, „SĂ TACĂ!” – asta spun, direct sau indirect, prin acţiunile pe care le întreprind, cei din fotoliile de sus. De fiecare dată, când merg la ţară să îi vizitez pe cei apropiaţi, îmi amintesc de timpurile copilăriei când, cu excepţia TVM, ORT şi slab recepţionatul TVR, nu am mai avut nimic ce vedea la televizor! Acum, situaţia nu diferă mult. Paleta rămâne la fel de îngustă. Ah, da, au mai fost adăugate ceva „noi idei televizate” ale NIT-ului lui Voronin. Iar noi vrem şi aşteptăm schimbarea! Vorba unui personaj dintr-o binecunoscută reclamă: N-ai cu ce mă, n-ai cu ce!…

Ce e de făcut?

Să fiu înţeleasă corect. Nu am nimic cu limba rusă, dimpotrivă, apreciez literatura rusă şi am citit şi eu marii clasici, m-au impresionat şi pe mine scriitorii uriaşi ca Tolstoi şi Dostoievschi. Sunt şi eu de acord ca cine ştie mai multe limbi este mai câştigat. Doar că în R. Moldova avem de-a face cu limba ca purtător de interese geopolitice, cu influenţe politice sau economice ale Moscovei, prin intermediul mass-media, pieţii cărţilor, afacerilor etc.. Creşterea influenţei limbii ruse în R. Moldova este direct proporţională cu creşterea influenţei politice a Rusiei la noi. Ce facem în situaţia asta? Nicolae Iorga spunea ca numai aplecandu-ne asupra trecutului putem avea tăria faptelor de astăzi. Dar mai putem să facem asta? În cartea „Cine suntem”, Dan Puric ne avertiza şi pe noi, cei din stânga Prutului: „Ce trebuie să facem noi acum? Trebuie să ne definim, ca să le spunem şi altora cine suntem, ca să ştie şi ei cu cine stau de vorba… Altfel suntem pierduţi”.

Limba rusă – limbă de stat?

În ultimul timp R. Moldova este tot mai mult văzută şi asemănată, din afară, cu o struţo-cămilă. Nu o mai compătimeşte nimeni, nici măcar cei plecaţi de nevoie din R. Moldova. Actuala guvernare îşi taie singură craca de sub picioare şi ţipă în gura mare, continuând să dea vina pe alţii. O fi dur spus, dar ăsta este adevărul. De ce afirm acesta? Ei bine, după ce câţiva comsomolişti nostalgici au mărşăluit cu câteva luni în urmă prin centrul Chişinăului, slăvindu-i pe Lenin şi Stalin, un nou val de susţinători ai partidului pro – rus “Ravnopravie” şi membri ai Ligii tineretului rus din R. Moldova, le-au urmat exemplul şi au mărşăluit prin oraş scandând în gura mare: „Limba rusă – limbă de stat!”

Cică, au motiv serios să iasă în stradă. Şi anume: să ceară autorităţilor oficializarea limbii ruse şi declararea ei ca a doua limbă de stat pentru că, vezi doamne, nu înţeleg ce scrie în documentele întocmite în română. (Dar oare părinţii noştri cum au învăţat, au vorbit şi au folosit limba rusă la fiecare pas până în ’89?) Mai mult, potrivit presei de la Chişinău, organizatorii şi participanţii la eveniment îşi motivau agresiv cerinţa prin faptul că „jumătate din populaţia R. Moldova vorbeşte în limba rusă” şi afirmau că populaţia din republică „este supusă românizării”, iar ruşii sunt „discriminaţi” (sic!). E de la sine înţeles că, într-o R. Moldovă, cu un popor băştinaş, atât de tolerant, cum e al nostru, pentru urmaşii lui Lenin pare ciudat şi “aberant” să depună efort şi să înveţe limba acestuia, după cum afirma un binecunoscut jurnalist de la noi. E vorba de minim respect. Dar, care respect şi mai ales din partea cui …?

Aşadar, continui. Pentru că le sunt „încălcate drepturile”, aceşti tineri „feciori ai neamului”, înarmaţi cu drapele ale Rusiei, ca să iasă în evidenţă, s-au felicitat reciproc şi cu ocazia Zilei Unirii Popoarelor, nicăieri în altă parte decât în faţa ambasadei Rusiei de la Chişinău. Păreau mai fericiţi şi mai uniţi „în cuget şi-n simţiri” ca niciodată de la ‘90 încoace. E şi firesc. Acum au undă verde. Nimeni nu îi deranjează, ba chiar îi încurajează…

Două feluri de manifestări. Pe cine înăbuşim şi pe cine ne facem a nu vedea?!

Îmi amintesc de manifestările de acum un an ale tinerilor care optau în Piaţa Marii Adunări Naţionale pentru cauza occidentală şi românească a republicii. Deşi aveau autorizaţie de protest din partea Primăriei capitalei, acestora, totuşi, le-a fost interzis să protesteze paşnic. În acele cazuri, nici nu începea bine protestul că, pe loc, apăreau şi forţele de ordine înarmate cu toate cele „necesare”. Coloane întregi de poliţişti au fost scoşi atunci în stradă! Acel val de protestatari a fost, până la urmă, înăbuşit! Totodată, tinerilor li s-a reproşat că purtau „drapele ale altui stat”, adică cel al României. „Feciorilor neamului”, pro-comunişti, nimeni însă nu le-a ripostat nimic şi nu le-a interzis să poarte drapelele Federaţiei Ruse, când au mărşăluit în voie şi nestingheriţi de niciun reprezentant al forţelor de ordine prin centrul Chişinăului. Nu erau şi ele oare „drapelele altui stat”? Nu pare evident că este vorba de o comanda politică aici? Cine trage, de fapt, sforile?

Cazul tinerilor liberali agresaţi la Bălţi şi profanarea lui Eminescu – o continuare

Acum stau şi mă gândesc: În ultima vreme tot mai mulţi astfel de activişti sau „bastarzi ai lui Voronin”, cum îi numeşte Constantin Tănase într-un articol de al său din Timpul, apar şi se manifestă… Cazul tinerilor membri ai PL, agresaţi la Bălţi, de către astfel de „apărători ai patriei”, se înscrie şi el perfect în această serie de exemple de noi răbufniri „moldovenisto – naţionalo – ruse”. La fel şi profanarea tot mai insistentă din ultima perioadă a bustului marelui Eminescu! Ce să fie aceste toate? Nu cumva au slăbit prea mult frâele în mâinile unora care ne reprezintă voturile acordate? Şi când se va opri acest val de revendicări în limba rusă? Oare în această primăvară când au loc alegerile? Greu de spus.

Doar 16% vorbesc, de obicei, în limba rusă

Un lucru este cert. Tinerii, asmuţiţi de partidul „Ravnopravie” al lui Valeri Klimenko, care este şi preşedintele comunităţii ruseşti din R. Moldova, nu cunosc sau nu vor să accepte realitatea existentă în R. Moldova. Să apelăm la cifre concrete. Astfel, potrivit datelor ultimului recensământ efectuat în R. Moldova (în toamna anului 2004), 75,2 la sută din populaţia republicii (fără Transnistria) a declarat că vorbeşte, de obicei, în limba română/moldovenească, 16 la sută – în limba rusă, 3,8 la sută – în ucraineană, 3,1 la sută – în găgăuză, 1,1 % – în bulgară şi 0,4 la sută – în alte limbi. Deşi în R. Moldova, arată datele aceluiaşi plebiscit, numai 5,9 la sută din populaţie este de naţionalitate rusă, în limba lor mai vorbesc şi moldoveni/români, şi ucraineni, şi găgăuzi. Astfel, cu toate că majoritatea ucrainenilor, găgăuzilor şi a bulgarilor a indicat ca limbă maternă cea a naţionalităţilor pe care le reprezintă, fiecare al doilea ucrainean, fiecare al treilea bulgar şi fiecare al patrulea găgăuz au susţinut că vorbesc de obicei limba rusă. Iar moldovenii care vorbesc de obicei limba rusă constituie 5,0%.

Recensământul din 2004 mai relevă faptul că moldovenii/românii constituie populaţia majoritară în spaţiul dintre Prut şi Nistru, adică 78% din numărul total de locuitori. Ucrainenii reprezintă 8,4% din populaţie, ruşii – 5,9%, găgăuzii – 4,4 %, bulgarii – 1,9%, alte naţionalităţi – 1% şi pentru 0,4% din locuitori nu a fost înregistrată naţionalitatea.

În aceste condiţii şi în baza argumentelor aduse, presa de limbă română şi democrată de la Chişinău se întreabă: De ce ar merita limba rusă să devină a doua limbă de stat a R. Moldova?

Eu, la rândul meu, mă solidarizez şi pun aceeaşi întrebare: Dacă doar 16 la sută din populaţia R. Moldova vorbeşte, de obicei, în limba rusă, cum se face că aceasta este limba numărul unu în R. Moldova în anumite cercuri decisive şi importante, inclusiv la nivel înalt de stat, şi cum de am ajuns ca reprezentanţii unei minorităţi, în a cărei limbi vorbesc doar 16%, să aibă asemenea pretenţii după 18 ani de independenţă? Cum am ajuns aici?

Conflictele dintre Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVII

martie 1st, 2009

Evul mediu a fost şi continuă să fie perceput de publicul larg ca un timp al luptelor eroice pentru apărarea patriei sau a credinţei, în care suveranii şi cavalerii se disting prin fapte de arme şi şi norme de conduită de natură să-i transforme în idealuri morale pentru contemporani. O asemenea percepţie s-a născut în ambianţa intelectuală a romantismului european, istoricii şi autorii literari căutând să identifice în fragmentele unui trecut ce abia începea să fie reconstituit cu mijloacele scrisului istoric critic, notele definitorii ale acelui volksgeist invocat de paradigma herderiană.

Dacă scepticismul abordărilor pozitiviste a fost de natură să nuanţeze imaginea idilică asupra realităţilor medievale, fenomenul a vizat categoriile instruite ale societăţii, şi acestea doar în limitele unui interes concret pentru cunoaşterea istoriei cât mai apropiate de adevăr. Confruntările care i-au opus pe francezi germanilor, pe aceştia din urmă cehilor, pe polonezi ruşilor sau pe români maghiarilor, au determinat o investigaţie mai elaborată asupra trecutului, dar şi un mai ferm ataşament al comunităţilor etnice faţă de oameni şi fapte asumate ca valori ale patrimoniului identitar .

Chiar dacă studiile medievale sunt orientate mai curând spre cunoaşterea structurilor şi fenomenelor în durată lungă, lăsând într-un plan secund factologia, manualele de istorie rămân fidele tradiţiei unei istorii constând într-o succesiune de date, războaie şi revoluţii, în care evocarea unor figuri intrate în legendă devine singurul mijloc de captare a interesului cititorilor. Din această perspectivă, o temă precum rivalităţile care au escaladat adeseori în conflicte armate care au marcat relaţiile dintre Moldova şi Ţara Românească devine dacă nu prohibită, cel puţin greu de abordat, chiar în absenţa unei presiuni oficiale nemijlocite. Cu toată detaşarea dată de trecerea timpului, avem dificultăţi să acceptăm un trecut mai puţin idealizat, în care aceia care i-au învins pe turcii cuceritori ai Constantinopolului, pe tătari, maghiari sau polonezi, şi-au înfruntat pe câmpul de luptă şi fraţii de aceeaşi limbă şi lege, de care îi separau interesele de moment.

Rivalitatea moldo-munteană nu s-a eliberat cu totul de presiunea unor intenţionalităţi politice, câtă vreme tema unei identităţi etnice moldoveneşti îşi mai găseşte adepţi în unele spaţii istoriografice. Fondatorii istoriografiei româneşti moderne, credincioşi aspiraţiei către o istorie obiectivă, au evocat asemenea momente cu destule rezerve, căutând să le explice prin cauzalităţi externe sau prin disensiunile obişnuite între capetele încoronate ale vremii. Numeroşi autori s-au simţit tentaţi să devină ei înşişi parte în conflict, identificându-se cu unul sau altul dintre protagoniştii acestor confruntări. Propaganda comunistă a exclus aproape complet astfel de subiecte din sfera de interes a istoriei românilor.

Imaginea unei lumi româneşti divizate din punct de vedere politic şi cu manifestări pluraliste distona în prea mare măsură cu ideea unei naţiuni române aflată în luptă cu marile puteri vecine şi cu exploatatorii din interior, pentru unitate şi libertate. În plus, orice contestare a puterii domneşti, cu care se căutau echivalenţe simbolice, putea da naştere la stări de spirit prea subversive într-o ambianţă totalitară. Evul mediu românesc a fost plasat sub auspiciile conceptului de conştiinţă de neam, menit să substituie realităţile pe care istoricii occidentali le-au subsumat celui de naţiune medievală. Atunci când disputele dintre domnii români nu puteau fi evitate, ele deveneau aspecte ale luptelor dintre facţiunile boiereşti sau expresii ale unor acte de trădare. De acest din urmă tratament au beneficiat personalităţi de talia Movileştilor sau a lui Vasile Lupu.

Odată cu eliberarea de vechile clişee, în contextul cultural din anii 90, s-au manifestat şi reacţii disproporţionate, în sensul tentativelor de destructurare a tot ce s-a scris până acum, ori al restituirii unei istorii a românilor marcată de conflicte interne şi de mediocritate politică. În aceeaşi direcţie, s-a pus problema existenţei sau inexistenţei manifestărilor identitare în rândul românilor, chestiune aflată încă în dezbaterea mediilor de specialitate. Actele de frondă faţă de interpretările canonice ale trecutului nu justifică totuşi negarea unor tendinţe şi procese istorice, documentate în condiţii vitrege prin eforturile unor specialişti care n-au abdicat de la valorile spiritului critic. În ultimă analiză, protagoniştii unor episoade controversate nu sunt responsabili de faptul că semnificaţiile demersurilor lor politice şi militare au fost instrumentalizate de discursul politic contemporan.

Fără a avea pretenţia de a epuiza subiectul în aceste câteva rânduri, sunt necesare câteva clarificări ale conceptelor cu care operează istoriografia contemporană. Naţiunea medievală nu poate fi identificată cu forma clasică pe care această formă de agregare a comunităţilor umane a cunoscut-o în evul de mijloc. Conceptul de natio a fost asumat de slexicul medieval pe filiera creştină care a asigurat transferul terminologiei latine clasice asupra noilor realităţi ale lumii născute pe ruinele vechiului orbis romanus. Vitalitatea şi în cele din urmă impunerea ca marcă a identităţii etnice în majoritatea limbilor europene s-a datorat tocmai caracterului său plurivalent, încorporând atât ideea originii familiale,, cu conţinut etnic implicit, cât şi o accepţie socială distinctă. Oamenii instruiţi ai evului mediu au dat naţiunii diverse, reflecţia pe această temă culminând în epoca dezbaterilor conciliare de la Pisa şi Konstanz şi a revoluţiei husite.

Dacă magistrul Ieronim de Praga includea în cadrele natio totalitatea membrilor comunităţii, dincolo de diferenţierile sociale, prelaţii englezi şi francezi operau o distincţie majoră între naţiunile generale, definite prin originea, reală sau presupusă, din strămoşi comuni, locuirea unui teritoriu moştenit de la aceştia, relativa unitate lingvistică şi de credinţă . Originea familială, cu aspectul său etno-lingvistic implicit, era importantă pentru evul mediu. Precum Tatăl, aşa şi Fiul, era una din paradigmele spiritului acelor vremuri, cel puţin sub aspectul teoriei. Faptul avea consecinţe directe asupra destinului individual şi colectiv, coroanele şi privilegiile, libertatea şi patrimoniul, se moşteneau în virtutea descendenţei.

Expresia livrescă a acestei realităţi este dată de cronicile şi gestele medievale, care invocă în serviciul unor cauze contemporane, originea ilustră a comanditarilor sau a comunităţilor etnice aflate sub autoritatea acestora din urmă. Oricât de tentante ar fi extrapolările în relaţie cu modernitatea, trebuie precizat faptul că naţiunea medievală este doar una din formele de solidaritate care guvernau viaţa omului medieval. Înafara solidarităţii etnice, acţionau în direcţia potenţării sau inhibării ei afinităţi sociale, religioase, regionale sau patrimoniale. Manifestări ale solidarităţii şi conştiinţei etnice au fost documentate în cazul majorităţii naţiunilor, iar azi puţini istorici mai contestă apartenenţa acestora la spiritul medieval .

Expresii ale unor astfel de sensibilităţi au fost propuse şi în ceea ce-i priveşte pe români, fiind evidenţiată conştiinţa şi preocupările pentru propria origine, solidarităţile confesionale transfrontaliere şi de la un anumit moment, tendinţe de confederare politică. Chiar dacă precaritatea surselor lasă muncii în arhive şansa unor noi încheieri pe această temă, o conştiinţă identitară a românilor nu a însemnat şi nu putea însemna o premisă a loialismului etatic. Inexistenţa unei similitudini între specificul identitar şi raporturile de putere este specifică şi altor naţiuni europene. Patriotismul militant ce s-a manifestat în Franţa la începutul secolului al XIV-lea nu a fost de natură să inhibe rivalitatea franco-burgundă şi războiul civil ce i-a dat expresie, tocmai în momentul în care inamicul englez triumfa asupra celor care îi refuzaseră succesiunea lui Edward al III-lea pe temeiul legii salice şi al drepturilor naţiunii franceze.

Chiar istoricii sceptici cu privire la existenţa reală a naţiunii medievale recunosc în cazul ruşilor existenţa unui ataşament primar, aproape vegetativ, faţă de pământul rusesc şi credinţa rusă. Cu toate acestea, principii Moscovei şi marii duci rusificaţi ai Lituaniei s-au înfruntat în războaie pe durata câtorva secole pentru refacerea vechiului ansamblu politic al Ruricizilor. Loialităţile politice n-au alterat sentimentul patriotic al protagoniştilor, iar o dovadă în acest sens este furnizată de dramaturgia engleză elisabetană. Discursurile atribuite de Shakespeare protagoniştilor unor rebeliuni şi uzurpări sunt mult mai bogate în semnificaţii identitare decât tiradele naţionaliste contemporane.

În ceea ce priveşte realităţile româneşti, secolul al XIV-lea a însemnat naşterea a două entităţi politice, Ţara Românească şi Moldova. Geneza lor se circumscrie tipologiei generale de evoluţie a statelor medievale, centralizarea puterii şi afirmarea sa prin succesul militar, integrarea în ordinea politică şi spirituală prin consacrarea structurilor ecleziastice prin intercesia patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. Fenomene cu impact local precum transferul demografic şi instituţional de peste munţi şi mai ales constituirea etatică prin subordonarea unor poli regionali de putere, se cer a fi aprofundate în viitor. Studiile medieviste româneşti au examinat problema constituirii a două state româneşti, găsind explicaţii în condiţionările politice externe sau în dinamica economică a regiunii .

Indiferent de circumstanţe, proximitatea crea ca pretutindeni în evul mediu, premisele unor relaţii conflictuale. Chiar dacă societatea românească nu a cunoscut formele feudale clasice apusene, privilegiile sociale şi puterea politică se legitimau în raţiunea militară. Vitejii şi slujitorii munteni şi moldoveni sunt echivalenţi ai aşa-numitor bellatores, la care se referă norma medievală a societăţii tripartite. Cea mai vizibilă formă de expresie a autorităţii era capacitatea de a asigura supuşilor securitatea şi resurse . Dacă integrarea, cu ezitări iniţiale din partea puterii, în cadrele bisericii ortodoxe şi presiunile de la frontiere erau de natură să ofere o bază pentru colaborare între cele două state româneşti, existau suficiente elemente care să le aducă în conflict.

Primul şi cel mai important dintre acestea au fost înseşi relaţiile de putere. În măsura în care o domnie se consolida în plan intern, resimţea tendinţa obiectivă în a exercita un anume patronaj asupra principatului vecin. În ecuaţia internă, jucau un rol activ şi raporturile cu regatele apostolice vecine şi mai târziu cu Poarta Otomană. Primul angajament antiotoman al Ţării Româneşti sub Mircea cel Bătrân (1386-1418) a coincis cu un episod conflictual cu Ştefan I al Moldovei, care l-a susţinut pe Vlad Uzurpatorul. Alianţa dintre Mircea şi Alexandru cel Bun, privilegiată de scrisul istoric de la noi, a fost urmată de tentativa domnului moldovean de a-şi subordona Ţara Românească prin susţinerea pretendentului Alexandru Aldea, demers urmat şi de achiziţii teritoriale în zona frontierei.

Proiectele de acţiune antiotomană concretizate de Iancu de Hunedoara au însemnat din punct de vedere legal şi în accepţiunea contemporanilor, integrarea principatelor extracarpatice în sfera de autoritate a regatului Ungariei şi transformarea voievozilor acestora în vasali ai Hunedoreanului . Campaniile militare care însoţeau schimbarea domnilor aveau acelaşi caracter distructiv ca orice invazie, ori astfel de episoade nu aveau darul de a câştiga simpatia celor vizaţi. Relaţiile moldo-muntene au evoluat în manieră ambivalentă chiar în condiţiile contemporaneităţii unor eroi ai cruciadei târzii, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare. Dacă ultimul a câştigat tronul cu un aport militar muntean, cele două ţări s-au aflat angajate în disputa pentru controlul cetăţii Chilia, cu importanta sa poziţie în comerţul de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră.

Implicarea Moldovei în lupta antiotomană a început la mai bine de un deceniu de la sfârşitul celei de-a doua domnii a lui Vlad Ţepeş, iar o eventuală colaborare odată cu revenirea sa pe tron în 1476 a fost compromisă de asasinarea sa. Intervenţiile lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească, socotite azi expresii ale unui program politic înaintat, au luat forma unor expediţii violente, consemnate ca atare în cronistica vremii şi stârnind resentimentele boierimii muntene. Este cunoscută scrisoarea în care exponenţii acesteia i se adresează în termeni puţin reverenţioşi, reproşându-i încercările de a aduce pe tronul Ţării Româneşti domni nelegitimi.

Rivalităţile de aceeaşi natură au implicat şi generaţiile următoare de dinaşti, războiul dintre Bogdan al III-lea al Moldovei şi Radu cel Mare al Ţării Româneşti putând fi evitat doar datorită apelului unor prelaţi la credinţa comună a celor doi principi. Nici integrarea mai strictă a statelor româneşti în ansamblul controlat de sultan nu a atenuat cu totul stările de tensiune. Noile motivaţii şi-au aflat originea în ambiţia unor familii domnitoare de a controla ambele ţări, în actele de disidenţă ale facţiunilor boiereşti, urmate de exil în masă peste hotare, sau opţiunile diferite în ceea ce priveşte politica externă. Episodul care s-a bucurat de o amplă reflectare istoriografică a fost cel al antagonismului dintre Movileşti şi Mihai Viteazul. Protagoniştii, exponenţi ai unor facţiuni boiereşti, una captivată de modelul libertăţilor din Polonia barocă, pe care le-ar fi dorit translatate pe solul Moldovei, cealaltă interesată în contracararea presiunii otomane prin colaborarea cu Habsburgii, au propus în fapt maniere proprii de realizare a unor proiecte politice româneşti, fundamentate pe realitatea identităţii etnice a moldovenilor şi muntenilor.

Concurenţa în demararea unor astfel de proiecte, complicată şi de problema boierimii de origine greacă, a dat naştere la conflictele din secolul al XVII-lea, cunoscând forma unor angajamente militare în timpul lui Matei Basarab şi Vasile Lupu.

Stările conflictuale care au opus de-a lungul secolelor medievale principatele româneşti extracarpatice sunt o parte a trecutului propriu şi merită studiate fără complexe şi prejudecăţi, ca expresii ale unor realităţi specifice şi altor naţiuni şi care, fără a pune în cauză existenţa naţiunii române medievale, ci mai curând îi adaugă faţete remarcabile.

Florian Dumitru SOPORAN este doctor în istorie medievală

Farkas Paneth, un senior al paletei

martie 1st, 2009

Farkas Paneth se apropie de 92 de ani. Din păcate, de o vreme încoace prezenţa sa fermecătoare şi elegantă lipseşte din spaţiul public clujean. Farkas Paneth este ţintuit în casă de boală, însă prezent în memoria celor care-l cunosc
şi-l apreciază pe acest senior al paletei. Viaţa sa, dedicată sportului şi încununată de laurii internaţionali, a început pe vechea Uliţă Regală din Cluj, la 17 martie 1917, în casa unui croitor nevoiaş. Tatăl său dorea să-l vadă rabin, asemenea rudelor din faimoasa dinastie Paneth, dar tânărul rebel n-a rămas mult timp pe băncile şcolii evreieşti, urmându-şi pasiunea pentru mingea de celuloid. După cum spune, cele însuşite în anul petrecut la Yeshiva i-au fost de mare folos în viaţă şi în activitatea de sportivă.
A început să joace ping-pong la clubul evreiesc Haggibor, dar curând s-a legitimat la Clubul Electrica Cluj şi a fost selecţionat în echipa naţională a României. În 1936 cucerea titlul de vicecampion mondial, stabilind un record care n-a fost egalat nici până astăzi: cea mai lungă minge jucată într-un meci. Două ore şi 15 minute, în partida cu polonezul Alex. Erlich.
Războiul a întrerupt cariera promiţătoare a lui Farkas Paneth care, dintr-un performer sărbătorit, a devenit un paria, un evreu persecutat şi trimis pe front, într-un detaşament de muncă. În primăvara lui 1944, părinţii, soţia, socrii şi fraţii, au fost adunaţi în ghetoul de la Cluj şi îmbarcaţi în trenul către Auschwitz. Tânărul Paneth, revenit de pe front, s-a ascuns un timp în oraşul ocupat de germani şi curăţat de evrei, până când a fost prins de autorităţi, arestat şi apoi îmbarcat într-un tren cu destinaţia Auschwitz. Graţie condiţiei fizice excelente, voinţei şi curajului său, care uneori friza nebunia, a înfruntat maşinăria morţii. A evadat şi a fost capturat în mai multe rânduri. Norocul deosebit şi întâlnirea cu oameni inimoşi l-au ajutat să supravieţuiască, la Budapesta. A revenit în oraşul natal în primăvara lui 1945, a zugrăvit şi a remobilat casa devastată, aşteptând întoarcerea familiei. Curând avea să constate că nu supravieţuise niciuna dintre rudele sale apropiate
În acele momente sportul a devenit singurul sprijin pentru sufletul său răvăşit de durere. A iniţiat reorganizarea clubului de tenis de masă şi a reînceput antrenamentele, obţinând din nou titlul de campion naţional la tenis de masă. Peste câţiva ani şi-a început cariera de antrenor care a durat patru decenii şi i-a adus cele mai mari satisfacţii. Dacă în calitate de jucător, a fost vicecampion mondial şi multiplu campion al României, în cea de antrenor a adus 15 titluri mondiale şi 33 europene, 56 de campioni naţionali individuali şi 126 cu echipa şi un rezultat inegalabil: 5 titluri consecutive a cupei campionilor europeni, cu echipa CSM Cluj. Distins cu titlul de antrenor emerit, Farkas Paneth a continuat să muncească pentru a găsi noi soluţii tehnice şi a creşte juniori talentaţi, fiind încredinţat că secretul campionilor se află în descoperirea lor timpurie.
Anii senectuţii i-au adus Medalia de Merit a Federaţiei Internaţionale de Tenis de Masă, o recunoaştere a rezultatelor excepţionale ca jucător şi ca antrenor. Clujul natal, al cărui nume l-a înscris pe harta campionilor lumii, i-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare. Farkas Paneth nu şi-a irosit nici anii de pensie; împreună cu istoricul clujean Gheorghe I. Bodea a scris cartea Paleta şi Planeta, a cărei primă ediţie a apărut în 1997 iar a doua în 2001. O lectură palpitantă despre viaţa sa, despre de triumful tenisului de masă românesc.
Până acum un an şi jumătate îl întâlneam adesea, pe străzile Clujului, pe bărbatul chipeş, înalt, cu o ţinută elegantă şi cu o claie de păr alb ca neaua. Era un excelent povestitor, cu o memorie teribilă şi un deosebit simţ al umorului. De sărbători sau cu prilejul evenimentelor comemorative era prezent la sinagoga de pe strada Horea. De câtva timp boala şi bătrâneţea l-au ţintuit în pat. Din fericire societatea sportivilor clujeni nu l-a uitat. Cum era să-l uite dacă şi actualele titluri naţionale şi europene obţinute de clujeni îşi au sorgintea în şcoala de tenis de masă, înfiinţată de Farkas Paneth , acum peste o jumătate de veac ?

CAPITALELE VERZI EUROPENE ÎN 2010- 2011 VOR FI STOCKHOLM ŞI HAMBURG

martie 1st, 2009

Primele orase castigatoare ale premiului Capitala verde europeana sunt Stockholm, capitala Suediei şi oraşul german Hamburg .

Stockholm va fi Capitala verde europeana in 2010, iar orasul Hamburg ii va urma in 2011.

Avand o populaţie de 800.000 de locuitori, Stockholm-ul a reuşit obiectivul ambitios de a deveni un oras fara combustibili fosili pana in anul 2050. Capitala suedeza dispune de un sistem de management integrat care garanteaza ca problemele privind mediul sunt incluse in bugetul municipalitatii, in planificarea operationala si in programul de monitorizare urbana.

Orasul german Hamburg are 1,8 milioane de locuitori si si-a propus ca obiectiv reducerea nivelului emisiilor de dioxid de carbon din 1990 cu 40% pana in 2020 si cu 80% pana in 2050. Printre măsurile introduse de edili se include economisirea energiei in cladirile publice, existand programe speciale privind inlocuirea sistemelor de iluminat si de conditionare a aerului.
In comparatie cu anul 1990, nivelul emisiilor de CO2/locuitor a scazut in Hamburg cu 15% pana in prezent, energia economisita ajungand la 46.000 MWh pe an.

Premiul Capitala Verde Europeana este o noua initiativa la nivel european. Pentru a fi desemnat oraşul castigator sunt analizati 10 indicatori privind mediul si dezvoltarea durabila a oraselor cu respectarea standardelor ecologice.

Au concurat 35 de orase, iar in final au fost selectionate opt orase: Amsterdam, Bristol, Copenhaga, Freiburg, Hamburg, Münster, Oslo si Stockholm.

Juriul care a desemnat oraşele castigătoare a fost alcătuit din reprezentanti ai Comisiei Europene, ai Agentiei Europene pentru Mediu, ai Federatiei Europene pentru Transport si Mediu, ai Uniunii Capitalelor din UE si ai Comitetului Regiunilor.

Pentru următorul concurs solicitarile pot fi depuse incepand cu luna septembrie 2009.

Martori evrei ai unui secol românesc – expoziție de fotografii

martie 1st, 2009

Fotografii şi poveşti din interviurile Centropa
La Muzeul de Artă, Timişoara 2009: 6 martie – 20 martie.

Această expoziţie are la bază o cercetare începută în România, la Arad, în anul 1999, de Edward Serotta (fotograf, scriitor şi producător de film), directorul Centropa. Pornind de la filmul documentar a apărut ideea unui proiect de conservare pe suport digital a amintirilor şi fotografiilor comunităţilor evreieşti din Europa centrală şi de est.

În cadrul Centropa: The Central Europe Center for Research and Documentation, organizaţie cu sediul central la Viena şi reprezentanţe în peste 15 ţări din Europa, lucrează aproximativ 100 de istorici, regizori de film, web designers, jurnalişti, profesori, care pe parcursul a aproximativ 8 ani, au intervievat peste 1500 de evrei, culegând date despre cultura şi tradiţiile acestei comunităţi, din amintiri şi experienţe de viaţă. Mărturiile sunt personale, legate de felul în care au trăit şi trăiesc evreii şi nu încearcă o prezentare a evreilor legată strict de perioada Holocaustului. Toate aceste informaţii sunt disponibile pe site-ul www.centropa.org.

Expoziţia Martori evrei ai unui secol românesc, bazată pe fotografii de familie ale bătrânilor evrei din România, îşi propune să reconstituie viaţa evreiască aşa cum a fost înainte de al doilea război mondial, în timpul războiului şi după acesta până astăzi. Fiecare fotografie este însoţită de o scurtă poveste, spusă de membrii familiei rămaşi în viaţă sau chiar de cei din imagini.

Scopul principal al expoziţiei este didactic şi sperăm pe viitor, în parteneriat cu Centrul de Studii Ebraice “Goldstein Goren” al Universităţii Bucuresti, Asociaţia Idee, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România şi ca partener local Institutul Intercultural Timişoara să dezvoltam aplicaţii în muzee, universităţi şi şcoli. De aceea expoziţia va călători în special în oraşele din ţară şi în afara ţării, în dorinţa ca mulţi copii şi adulţi să cunoască o parte din istoria României prin intermediul fotografiei.

Vernisajul va avea loc pe 6 MARTIE 2009, la ora 16. 00.
Locaţie: Palatul Baroc, Piaţa Unirii nr. 1, Timişoara.
Program de vizitare: zilnic între orele 10 – 18, cu excepţia zilei de luni.

Expozitia va ajunge la Arad, in luna aprilie.

Despre Iubire

martie 1st, 2009

In vremuri de demult, dragostea, indragostirea avea o semnificatie mistica, implicand puteri divine care ar fi influentat gandirea si perceptia celuilalt. Scrierile vechi, indiene, numesc fenomenul de constientizare a sentimentului fericirii, starea de extaz indusa de iubire, “ananda”. Iar Bhagavad Gita spune ca “ viata e iubire iar iubirea este viata”.

Si ce altceva mi-as dori pentru mine? Cred ca asta facem in tot decursul zilelor noastre; cautam, asteptam, dorim sa ajungem sa cunoastem adevarata iubire.

Deepak Chopra afirma ca totalitatea experientelor iubirii constituie de fapt telul vietii noastre spirituale. Daruirea de sine este poarta care se deschide pentru a gasi calea inimii. Fara daruire de sine pasiunea este limitata pana la simpla posesie, emotii si bucurii sterile, false.

Daruirea de sine face ca drumul inimii sa fie indicatorul nostru catre viata adevarata. Putin mai spiritual, si in stilul lui Deepak Chopra, as putea spune: daruirea de sine ne conduce pe drumul inimii, cel care ne calauzeste in curentul tumultuos, vesnic si fara de sfarsit al vietii.

Ce cred eu c-ar cuprinde daruirea de sine in iubire? Cate putin din:

– senzatia ca te poti sprijini moral pe cel de langa tine si ca nu trebuie sa treci peste momentele grele de unul singur
– dorinta ca cel de langa sa nu te dezamageasca si sa-ti impartaseasca sentimentul
– dorinta unui viitor impreuna
– arata-te, poarta-te asa cum esti, fara sa-ti fie teama ca celalalt o sa te judece altfel in cazul in care n-ai putea demonstra in permanenta “calitati deosebite”. Sa fii deschis, simplu si natural.
– nu intra in panica daca persoana iubita nu-si arata direct si in permanenta entuziasmul

…Nu-i prea mult, dar nici foarte putin. Si sunt convinsa ca numai cu atat si nimic mai mult, putem sa ne bucuram intens si total neconditionat, de cele mai adanci, mai frumoase, mai deosebite si mai adevarate momente de iubire, de intimitate.

Exista totusi cateva motive diferite pentru care ne renegam dreptul de a trai la intensitate maxima iubirea. Unii n-au uitat amintirea experientelor mai putin placute traite in trecut, tradarile, suferintele, si ca urmare se izoleaza, isi construiesc un zid protector, altii gandesc ca dragostea adevarata nu exista si prin urmare nu indraznesc nici macar sa creada in ea, si o alta categorie, in care ma includ si pe mine, cei care-am avut parte in copilarie, acasa, de tot felul de comentarii izvorate din anumite situatii petrecute in jurul nostru.
La noi, discutiile au aparut ca urmare a experientelor nefericite in domeniu ale sorei mele, care, la 24 de ani era divortata si avea doi copii din doua casatorii; exemplu negativ subliniat si evidentiat la infinit, aproape in orice situatie. Asa mi s-a intiparit in minte un anumit sablon: “sa am grija, sa fiu prevazatoare”, sa nu cred niciodata niciun barbat in totalitate.

Mi s-a inoculat ca pe barbatii din generatia mea nu-i caracterizeza integritatea, profunzimea sentimentului, deschiderea catre partener, responsabilitatea. Deci, multa prudenta si fara daruire totala de sine.
Ca urmare, intotdeauna au existat motive de gandire care m-au facut sa fiu atenta, distanta, retrasa, motive care m-au tinut constant departe de aventura, de dorinta de a ma lasa purtata de sentiment. N-am dat niciodata totul, imi gaseam permanent “portite” de iesire si n-am ajuns nicicand la profunzimi la care doar visam c-ar fi putut exista. Imi doream sa existe.

Eram exemplul tipic de iepure fricos atunci cand ma aflam cat de cat in apropierea unei situatii care ar fi trezit simturi.. Preferam sa renunt si sa fug din legatura respectiva exact in momentul in care ar fi trebuit sa ma deschid, sa accept si sa daruiesc sentiment. Si asta in timp ce in alte traditii, daruirea totala in iubire este descrisa drept cheia catre adevarata viata!

Mi s-a-ntamplat deseori sa am senzatia ca un barbat ori este prea instabil, prea agitat, prea copilaros, superficial, necitit, coleric, prea flegmatic, prea neserios, sau oricum altfel, si chiar daca am trecut prin momente in care am fost atrasa de cativa intr-un mod deosebit, aveam ce discuta si ma simteam bine in compania lor, tot n-am avut niciodata curajul de a-mi “arde aripile”. Si de fiecare data…. am renuntat; de fiecare data am avut grija sa tai toate legaturile chiar si atunci cand a trebuit sa-mi calc pe propriile dorinte.

Intotdeauna am fost “on the safe side”. Nimic mai mult decat trebuie; nimic mai departe de “coaja”. Am preferat sa fug si sa ma refugiez doar eu cu mine la adancimi unde n-a patruns nimeni, niciodata.

Iar acum am aceeasi problema; imi vine sa fug pentru ca n-am curajul sa cred; pentru ca sentimentul este atat de profund si de necunoscut mie, incat ma apuca groaza; nu sunt eu, nu ma recunosc, vibrez la fiecare sunet interior, am ajuns sa ma sperii de mine!
Niciun motiv, niciun dubiu care sa ma tina-n sablonul cunoscut.

Am ajuns sa depasesc faza, sa-mi inving temerile si fricile mele cele multe si-am ajuns sa iubesc la deplina maturitate, total, culmea, fara a tine cont de nimic. Si nu sunt indragostita de Fat-Frumos, Printul Desertului sau de un Superman, ci de unul absolut normal, cald, mult prea sensibil, inteligent, profund, senzual, capricios, talentat, agitat, imprastiat, samd.

Sunt confuza si speriata de moarte. Dar stiu si simt ca nu-mi doresc altceva; nu vreau sa impart sentimentul asta cu nimeni altcineva de pe planeta asta.
Asa c-am hotarat sa nu las frica si ratiunea sa invinga in lupta cu iubirea.

Mi-am lasat nelinistile deoparte si sunt gata sa recunosc deschis ca m-am indragostit. Total. Nebuneste. Asa cum ar fi trebuit la 20 de ani, probabil.

In engleza se spune “falling in love” si chiar asa este. Cazi, te prabusesti in iubire. Te duci. Celalalt ajunge sa-ti patroneze gandurile si sentimentele, il gasesti absolut adorabil si deosebit, si chiar esti gata sa-ti schimbi viata de dragul lui. Ti se umple sufletul de speranta dar in egala masura si de frica. Isi fac aparitia dubiile: este sentimentul asta premergator unei situatii care-mi va schimba viata in viitorul apropiat, stralucirea unui moment glorios de adevar, o capcana, o inchipuire sau o autotradare?

Si toate intrebarile astea apar in momentul in care esti pur si simplu inecat in iubire, incat, cu toate riscurile, nu-ti mai poti permite sa nu crezi in ea.
E usor sa ramai sceptic in privinta lucrurilor si situatiilor nesemnificative atunci cand e vorba de sentimente, dar a avea dubii asupra justetii iubirii atotcuprinzatoare devine mult prea dureros.

A continua sa analizez “la rece” este o metoda verificata de a pastra controlul situatiei dar trebuie sa recunosc ca iubirea reuseste sa-l anihileze.

In momentul in care am realizat ca m-am indragostit au aparut si metamorfozele psihologice, am ajuns sa ating o stare de eliberare spirituala. Dintr-o data, totul este posibil, totul are sens, toate sunte legate intre ele. Am deodata, o alta viziune asupra vietii din jurul meu, alte perceptii, cine sunt cu adevarat, ce vreau.

In faza de indragostire, daruirea totala vine de la sine. Ne contopim, ne intrepatrundem, ne confundam unul in altul, ego-ul personal dispare.

Limitele stricte pe care in mod normal le pastram in jurul eu-lui personal nu mai exista si lasam cale libera unei revarsari de nou care ne patrunde si ne inunda pana-n cea mai indepartata celula. Nu-mi mai apartin, nu ma mai recunosc.

Asta, cred eu, este cel mai mare cadou al starii de iubirie: o dilatare a spatiului de langa, eliberarea din chingile Eu-lui singuratic.

Iubirea a reusit sa darame toate barierele, primesc cu inima deschisa tot ceea ce vine-n calea mea si descopar ca incep sa se trezeasca-n mine calitati pe care le-am gasit in celalalt. Si poate tocmai de asta, inconstient, m-am indragostit total si ma scurg lin, in iubire.

Si chiar asa, pierduta-n cel mai profund sentiment pe care-l poate trai un om, realizez totusi ca nu putem renunta la infint la ego-urile noastre. Niciunul din noi. Dupa un timp, inarmat cu forte proaspete, fiecare ego isi va revendica pozitia. Este absolut normal ca fiind total diferiti sa avem pozitii si conceptii total diferite. Asta n-are insa, nimic comun cu iubirea fiecaruia, cu ceea ce ar trebui sa simta fiecare pentru celalalt.

Daruirea de sine este increderea in puterea si profunzimea iubirii care are forta de a trece peste orice obstacol, chiar si atunci cand nu putem sti nici care va fi el si nici care vor fi urmarile lui.

Daruirea de sine este impulsul venit din inima, impuls care in numele iubirii negociaza cu Eul personal satisfacerea si implinirea dorintelor iubitului, oricare ar fi ele. Si aici nu as vrea sa se inteleaga gresit; a indeplini dorintele iubitului nu inseamna pentru o femeie renuntarea la sine. Nu inseamna nici docilitatea si supunerea oarba in fata ego-ului iubitului. Daruirea de sine nu este capitularea in favoarea nevoilor si preferintelor iubitului. Puterea daruirii de sine este alta: daruirea de sine nu este renuntarea la propriul eu, ci supunearea oarba in fata iubirii pe care o am si o simt pentru celalalt.

Daruirea, in iubire si in viata de toate zilele este aproape similara cu notiunea de eliberare. Eliberare de idei preconcepute precum “asa trebuie sa fie”.

Daruirea de sine inseamna deschidere, acceptarea faptului ca fiecare situatie aparuta in iubirea dintre noi doi are un sens si o solutie.

Daruirea de sine nu inseamna cramponarea pe situatie, limitarea orizontului si a libertatii celui de langa mine, ci acceptarea lui, asa cum este el.

Daruirea de sine inseamna incredere in propria persoana, in eul personal, dar si traire totala; trebuie sa traiesc la maxim cu fiecare celula, pentru cel pe care-l port in suflet.

Si asta, nu poate inseamna altceva decat faptul ca iubirea pe care o primesc din partea celuilalt, izvoraste practic din propria-mi inima.

Despre poezia eponimelor

martie 1st, 2009

Nu degeaba se spune ca omul sfinteste locul sau mai bine zis ceea ce intreprinde in trecerea sa prin existenta sa efemera. Un calendar eponimic ar reprezenta cinstirea multor nume vehiculate ca niste monede fara sa le stim valoarea. Eponimul (din greaca veche eponymos) inseamna a da numele cuiva unui fenomen, unei creatii, unei inventii etc.
O retrospectiva a eponimelor nu face decat sa re-creeze o ierarhizare a altor genuri de sfinti sau mituri umbrite de gloria politicii, a religiilor.
In urma cu ani am pregatit de nenumarate ori un desert numit La Peche Melba, ignorand semnificatia numelui. Maestrul si primul meu initiator in bucataria franceza la Montreal, Stefan Sajin (rrom banatean si devenit bucatar sef la Paris in anii ’60) mi-a daruit o carte voluminoasa, precizandu-mi ca aceasta constituie biblia tuturor timpurilor in arta culinara, ca fara lectura acesteia nu te poti numi un bucatar desavarsit. Sutele de pagini se reunesc sub titlul Le Guide culinaire de Auguste Escoffier….
Am lecturat cartea din scoarta in scoarta. Ii dau dreptate si astazi prietenului meu Stefan ce obisnuia sa ma numeasca “fratila”…
Auguste Escoffier avea sa revolutioneze industria restaurantelor la nivel mondial, sa impuna modulele de traditie culinara franceza intr-o linie moderna, fiabila. Maestrul Auguste disciplineaza, reorganizeaza bucataria intr-o echipa dirijata de catre bucatarul sef. Astfel se impune disocierea bucatarilor pe urmatoarele specialitati: sef sosier, sef garde-manger, sef grill, patiser, cofetar etc.
La Belle Epoque, cu noul avant economico-cultural, il include si pe marele revolutionar gastronom, ce isi extinde activitatea de coordonator al sistemului si retatarului sau in: Franta, Elvetia, Italia, Ungaria, Anglia ,S.U.A. Hotelurile Ritz-Carlton, vagonul restaurant al Orient-ului Express,
cazinourile din Monte Carlo si Nisa contribuie la explozia luxurianta a Coastei de Azur sub marca Escoffier.
Maestrul s-a lasat mereu sedus de lumea artistilor in care s-a simtit in largul lui, el insusi fiind un creator. S-a lasat sedus de frumusetea femeilor din saloanele “epocii minunate”.
Multe din bucatele lui sunt dedicate unor femei celebre. Un Francois Villon al artei culinare devine trubadur, printr-o serie de retete consacrate: Salata Réjane, Pere Mary Garden, Pui Adelina Patti, Capsuni Sarah Bernhardt, Isabelle, Eve, Solange, Hélène, Alice, Georgette, Cecilia, Rosemonde, Dora, Katinka,etc.
La Londra, Escoffier avea sa se bucure de mai multa incredere decat in tara sa natala, unde abia dupa pensionare ii sunt recunoscute cu adevarat meritele. In 1928 i se atribuie rangul de Ofiter al Legiunii de Onoare.
Tot la Londra, sub directia maestrului Auguste, renumitul Savoy isi deschide portile in 1890, ca unul dintre cele mai sofisticate si luxoase localuri din lume, iar in 1899 Hotelul Carlton. In acest interval isi face aparitia pe scena din Covent Garden (in Lohengrin) renumita soprana de origine asutraliana Nellie Melba (1861-1931). Interesant este faptul ca Escoffier a intuit valoarea vocii austaliencei Nellie Melba ce s-a bucurat de afirmarea ei la Paris, si nu la Londra.
Nellie evita consumul inghetatei din teama de a nu-i fi afectate corzile vocale. Maestrul, constient de acest aspect, elaboreaza o reteta noua cu ingrediente socante prin alternarea inghetatei de vanilie cu un sos/ jeleu de zmeura dispuse in cele doua jumatati de piersica. Astfel desertul dedicat sopranei ce l-a captivat in sala de concerte a intrat in registrul culinar international.
Turnedoul Rossini este o alta reteta dedicata unui artist, la fel de mondializata.
Va propun o varianta a Piersicii Melba, un desert simplu ce sugereaza senzatia unei ploi de vara prin care alergi descult si te bucuri de generozitatea stropilor de ploaie, poem tradus oricarui gourmet prin cateva simboluri varatice: smeura, piersicile ingrediente des uzitate de catre neuitatul Maitre Auguste:

Durata de preparare: 50 minute
Grad de dificultate: Mijlocie
Ingrediente pentru 6 portii:
– 6 piersici sau 12 felii conservate in sirop (in absenta fructului proaspat)
– 1/2 litru inghetata de vanilie
– 100 gr de zahar pudra
– 8 linguri de jeleu de smeura sau de coacaze rosii de munte
– extract de vanilie
– 30-50 cl de crema de frisca
– 30 gr zahar tos
– 30 gr migdale efilate si usor prajite sau alune de padure sfaramate, nu pisate

Metoda de preparare:
Taiati in jumatati, si curatati de pielita piersicile si le lasati cateva minute in putina apa clocotita amestecata cu extractul de vanilie, dupa care le scoateti si le lasati sa se raceasca la temperatura camerei.
Reduceti putin intr-o cratita mai mica jeleul de smeura ori coacaze cu putina apa la foc domol si lasati sosul sa se raceasca
Bateti crema impreuna cu zaharul tos obtinand frisca (Chantilly).
Pe rand dispuneti in cate-o cupa de metal o lingura sau doua din inghetata de vanilie, doua sau trei felii de piersici decorand apoi cu frisca, migdalele sau alunele de padure. La urma cerniti zahar pudra.
Vocea de neuitat a sopranei Nellie Melba surprinsa intr-o inregistrare de epoca, in duet cu Enrico Caruso sporeste ambianta de readucere a unui timp recastigat, si nu pierdut.

http://www.youtube.com/watch?v=5usPPXwCKms

Timişoara: CONCURS – creaţie literară “Pavel Dan”

martie 1st, 2009

Cenaclul literar Pavel Dan din cadrul Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara lansează o nouă invitaţie la cea de a XII-a ediţie a Concursului naţional de creaţie literară studenţească Pavel Dan.

Competiţia se va derula pe următoarele secţiuni: poezie, proza, eseu, critică literară.

Lucrările (minim 7 – maxim 10 poeme; minim 5 – maxim 10 pagini de proza/ critică / eseu) vor fi trimise într-un plic mare semnat cu un moto. În interiorul acestuia va fi introdus un plic mic închis pe care va figura acelaşi moto şi care va conţine numele şi datele concurentului, inclusiv adresa de mail şi numărul de telefon.

Concurenţii trebuie să fie încadraţi în învăţământul universitar (facultate, master) şi eventual preuniversitar.

Lucrările se depun până la data de 1 aprilie, pe adresa Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara, Bd. Regele Carol I, nr.9, 300 180 Timişoara, cu menţiunea: pentru concursul de creaţie literară.
Rezultatele vor fi comunicate până în 1 mai, iar la sfârşitul aceleiaşi luni va avea loc festivitatea de premiere şi lansarea volumului colectiv.

Cenaclul literar „Pavel Dan“
În anul 1958 ia fiinţă, în cadrul Casei de Cultură a Studenţilor, un cenaclu literar având, la acea oră, două secţiuni : un cerc de proză şi unul de poezie. Din 1965 şi până-n prezent — cu modificări pasagere — se va numi cenaclul „Pavel Dan“, numeroase generaţii de scriitori recunoscându-şi, cu plăcere, în timp, sorgintea „paveldanistă“. Amintim doar câteva nume : Cornel Ungureanu, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Petre Ilieşu, Marcel Tolcea, Eugen Bunaru, Robert Şerban, ş.a.
Din 1980 îşi începe „stagiunea estivală“ tabăra de creaţie literară de la Crivaia care a reunit, în repetate rânduri, alături de studenţi, scriitori din marile centre culturale ale ţării, cât şi membrii cenaclului „Semenicul“, din Reşiţa, (îndrumat de regretatul poet Ioan Chichere), oaspeţi aproape permanenţi.
1996 este anul care marchează debutul Concursului Naţional Studenţesc de Creaţie Literară, desfăşurat sub egida cenaclului şi ajuns, la această oră, la cea de a XI-a ediţie. Fiecare ediţie s-a finalizat cu editarea unui volum colectiv de debut, conţinând o parte din creaţiile premiate, la secţiunile poezie, proză, eseu şi teatru.

surse:
Casa studentilor Timisoara

http://ccs-tm.ro/index.html

http://cenaclulpaveldan.wordpress.com/istoric/

În proximitatea despotului

martie 1st, 2009

Tiraniile ideologice ale veacului trecut au fost inspirate de dogme cu pretenţii mântuitoare.

Învăluite de haloul ideologiei, era greu de pătruns logica (sau ilogica) lor internă, iar luptele pentru putere ajungeau să fie ştiute doar când se mai prăbuşea câte un grupuscul de potentaţi. Eroii de ieri deveneau peste noapte renegaţi, trădători, deviatori. Aşa au stat lucrurile şi în România comunizată. Ceauşescu a fost beneficiarul unui cult deşănţat, iar informaţiile despre „Conducător” erau filtrate de cei pe care Monica Lovinescu i-a numit „trepăduşii de Curte Nouă”. Conversaţiile secrete în care se făceau şi se desfăceau adevăratele jocuri se purtau de fapt între doi, trei indivizi. La un moment dat, centrul puterii s-a redus strict la cuplul prezidenţial, susţinut fără crâcnire de mamelucii din ceea ce se numea Comitetul Politic Executiv. Basmul despre „conducerea colectivă” nu mai convingea pe nimeni. Tiranul şi soţia sa îşi puteau face mendrele în voie, fără să conteze în vreun fel opinia acoliţilor lor.

Istoricul şi jurnalistul Toma Roman Jr. ne oferă cu „Ceauşescu văzut de aproape” (Curtea Veche, 2008) o serie de interviuri fascinante cu oameni direct legaţi de defunctul dictator. Autorul ştie istorie, întreabă inteligent şi competent, pregătind, vreau să sper, o carte care ar putea fi, în fine, veritabilul pandant românesc al volumului faimos „Oni” (Ei) al Teresei Toranska. Nu se lasă sedus de trucurile retorice ale interlocutorilor. Nu este procuror, ci ziarist. Discuţia cu Alexandru Budişteanu, fostul arhitect-şef al Capitalei, este extrem de revelatoare pentru capriciile paranoice ale perechii prezidenţiale. Fostul secretar al CC, membru al Comitetului Executiv, ba chiar şi al Biroului Permanent (instanţa supremă conform Statutului PCR), Iosif Banc, apare aşa cum era pomenit din epocă: „un banc sinistru”. Troglodit, stupid, agramat. Despre cazul doctorului Abraham Schechter, mort (sinucis, asasinat?) în condiţii misterioase, ar trebui purtată o discuţie aparte. Ion Stănescu ar trebui să lămurească multe dedesubturi ale acestui tenebros caz. Abraham Schechter a fost doctorul familiei Ceauşescu. Dar şi al familiei Drăghici, inclusiv după excluderea fostului călău-şef al României din conducerea de partid, la Plenara din aprilie 1968. Gene ralul securist Stănescu nu va vorbi pe acest subiect pentru că ştie că este unul exploziv. Nu va fi el acela care să dezvăluie crimele Securităţii, o instituţie pe care a iubit-o şi a păstorit-o. Mă întreb cât timp vor mai beneficia foştii generali ai unei instituţii criminale de statutul lor militar?

Nu era vorba în acel univers josnic şi înjositor de dispute principiale. Nici unul dintre magnaţi nu a îndrăznit să se opună de pe o platformă originală tot mai acutului delir al faraonului de Dâmboviţa şi al soţiei sale pe care o numeam cândva, într-un text transmis la Europa Liberă, o „Mesalina cu pretenţii de Newton”. Cei care şi-au închipuit că un Virgil Trofin, de pildă, a fost mazilit pentru cine ştie ce abatere „fracţionistă” vor afla de la Iosif Banc că adevăratul motiv al eliminării acestuia din „organele superioare” ţinea de gafa comisă în timpul unei călătorii a dictatorului peste hotare: „Trofin a început să meargă în casa de protocol a lui Ceauşescu de la Scroviştea, ba chiar şi-a băgat nasul în pivniţele cu vin. Când s-a întors Ceauşescu, i s-a raportat că Trofin a fost pe domeniul lui. De aici i s-a tras lui Trofin. Ceauşescu era bănuitor. În câtva timp a fost scos din funcţie şi trimis la munca de jos”. Am scris despre cazul Trofin ca expresie a „scurtei memorii a nomenklaturii” în volumul „Arheologia terorii” (Curtea Veche, 2008).

Din interviurile conduse în chip alert de Toma Roman Jr., Ceauşescu apare ca un personaj agresiv, primitiv, ranchiunos şi total lipsit de umor. Un demon suspicios şi meschin care a ajuns în vârful pira midei utilizând pârghiile unui sistem alergic la merit şi valoare. Amintesc aici şi interviul cu Serghei Mizil, în care fiul fostului ideolog en titre găseşte prilejul să deplângă, nu fără insolenţă, ispita „dinastică” a românilor şi vituperează, în limbaj birjăresc, împotriva actualului preşedinte al României şi al celor care îl susţin: „Uite ce e cu fata lui Băsescu acum, e mai rău ca la Nicu, morţii ma mei ei de treabă. Iartă-mă, da’s nervos pe toţi probăsescenii ăştia care-i ridică osanale preşedintelui. Vin toţi analiştii lu’ Nămol care le ştiu pe toate (pasaj nereproductibil – V.T.) … şi laudă iubiţii conducători”. Dacă m-a inclus şi pe mine printre „analiştii lu’ Nămol”, primesc sudalma lui Serghei Mizil drept un nesperat compliment. Extrem de interesante, pline de informaţii care ar merita discutate pe larg sunt interviurile cu Stefan Kostyal (implicat alături de N. Militaru şi foarte probabil Ion Ioniţă într-o serie de avortate conspiraţii pentru înlăturarea clanului Ceauşescu, deci nu a regimului) şi cu fostul ofiţer superior la direcţia paşapoarte, devenit după 1990 avocat şi profesor de drept, Voicu Zdrenghea. Pe scurt, o carte necesară, vie, lămuritoare.

P.S. Pentru cei interesaţi, blogul meu „Memorie, libertate, moderaţie” este accesibil la adresa: http://tismaneanu.wordpress.com/

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/841092/SENATUL-EVZ-In-proximitatea-despotului

Buget nesigur, disperare fiscală

martie 1st, 2009

Bugetul pe 2009, adoptat în mare viteză, dar nu responsabil, de Parlament la sfârşitul săptămânii, a fost construit plecând de la un deficit estimat de 2% din PIB şi o creştere economică sperată de 2,5%.

În cifre absolute, cheltuielile bugetului general consolidat sunt previzionate la 205,5 miliarde de lei (51,3 miliarde de euro), deci 35,5% dintr-un PIB sperat de 579 de miliarde de lei (145 de miliarde de euro). Doar că, abia adoptat, bugetul pune deja probleme! Chiar în ziua votului, ministrul Finanţelor vorbea despre o rectificare cu reducerea cheltuielilor! Şi are dreptate!

Încasările la buget prevăzute sunt supraestimate. În ianuarie, veniturile bugetului general consolidat au scăzut cu aproape 9% faţă de cele din ianuarie 2008, fiind însă mai mici şi decât cele estimate de Ministerul Finanţelor. Acesta prevăzuse încasări de 14,75 miliarde de lei, dar n-a adunat decât 13,82 miliarde. Situaţia nu poate fi pusă doar pe seama lentorii plăţilor la început de an, ci şi pe aceea a manifestărilor vizibile ale efectelor crizei, care nu permiteau estimări aşa de mari. Poate că Banca Mondială e pesimistă când prevede o creştere economică pentru România anului 2009 de doar 0,2%, dar cu siguranţă că estimarea Finanţelor suferă de un exces de optimism.

Înţeleg raţiunile politice ale acestor exagerări – promisiunile din campanie, an dublu electoral etc. -, dar nu cred că va mai rămâne mare lucru din ele atunci când Guvernul va fi nevoit să taie din cheltuieli. E chiar ciudat că, în condiţii de criză, bugetul, care a sacrificat austerităţii şcoli, spitale etc., are bani pentru construirea şi reabilitarea a aproape o mie de biserici. E logic numai dacă Guvernul îşi pune nădejdea ieşirii din criză mai mult în Dumnezeu decât în inteligenţa şi eforturile proprii! Poate nu se înşală!

De altfel, acest buget, ce pleacă de la o creştere economică estimată de 2,5%, este construit mai degrabă pe disperare fiscală decât pe o creştere reală. Cheltuielile strict bugetare merg în cea mai mare parte în consum, investiţiile fiind lăsate pe seama unor credite pe termen lung. Nu asta e problema, te poţi dezvolta foarte bine prin acest sistem, e chiar recomandabil. Pe de-o parte, am însă mari dubii în ceea ce priveşte accesul nostru la creditele nerambursabile UE, domeniu în care nu ne-am dovedit mari experţi până acum; pe de altă parte, mă interesează în ce condiţii vom obţine împrumuturi bancare pe fondul actualei crize financiare. În schimb, fiscalitatea să trăiască. În momentul de faţă avem 540 de taxe şi impozite parafiscale, de aproape cinci ori mai multe decât cele prezentate de Finanţe, 115!

Se mai anunţă creşterea anticipată a accizelor la alcool şi tutun – probabil că ministerul se bazează pe faptul că oamenii, necăjiţi de criză, se pun serios pe băut şi fumat! -, mărirea impozitelor pe clădiri şi terenuri. Dl Pogea declară că nu va fi mărită TVA, dar dat fiind nivelul veniturilor, am mari dubii. Singura măsură de stimulare economică, scutirea de impozit pe profitul reinvestit, e frecţie la picior de lemn. Care profit? Cine reinvesteşte? Sunt estimate 20.000 de falimente. Măsura avea sens pe fond de creştere economică, atunci când mărea baza de impozitare, nu pe recesiune. Mai vorbim în martie, când va veni prima rectificare „în jos“ a bugetului disperării.

Articolul a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

Fundația Ion Rațiu oferă cărți rare Universității Babeș-Bolyai

martie 1st, 2009

Transylvanian students will soon be reading rare books that once belonged to the important Romanian statesmen Ion Ratiu and Viorel V. Tilea, after The Ion Ratiu Library was recently transferred for safekeeping to the ‘Lucian Blaga’ Central University Library of the Babes-Bolyai University in Cluj.

Until now The Library was housed at the Ratiu Foundation offices in London, said The Ratiu Foundation.

The Ion Ratiu Library will give researchers access to some 5,500 items: books, periodicals and brochures, as well as academic and other types of publications.

The subjects range from the arts and biography, to diplomacy, economics, law, politics, political sciences, religion, memoirs and literature, in Romanian, English, German, French, Hungarian and other languages.

Some of the books are very rare – such as an important number of Romanian publications from exile; some are priceless through their charting of events and people that influenced the fate of nations. Spanning such a vast array of subjects, the Ion Ratiu Library offers an accurate and unique image of the twentieth century, of its great upheavals, challenges, and changes, and it forms a most valuable resource for scholars of recent and contemporary history.

Part of Ion Ratiu’s library consists of books that belonged to his uncle, Viorel V. Tilea, Minister Plenipotentiary and Head of the Romanian Legation in London before WW2. The two collections were merged and Ion Ratiu later improved and augmented this repository of knowledge, bringing it to its present form.

The Ratiu Foundation enjoys a very successful partnership with the Babes-Bolyai University of Cluj-Napoca, in Transylvania, Romania, one of the major seats of learning in the country.

“To emphasise this long-term and productive partnership with the Babes-Bolyai University, and as a sign of appreciation for the University’s prominent role in Transylvania’s and Romania’s life, the Ratiu Foundation decided to make this special endowment that will benefit scholars and further promote learning”, said Nicolae Ratiu, Chairman of the Ratiu Foundation.

Once installed in a room that has been specifically set aside for the purpose, the Ion Ratiu Library will form a special book collection of the Central University Library, and will be open for research.

This significant move has been made this year, in memory of Ion Ratiu, on the 30th anniversary of the Ratiu Foundation he established in London in 1979.

In the opinion of the Foundation’s trustees, conditions now prevailing in Romania in general and at the Central University Library in Cluj in particular, are well suited to housing such a collection and making it freely available for research.

The late Ion Ratiu (6 June 1917 – 17January 2000), the well known democracy campaigner, lawyer, journalist, writer, politician, businessman and philanthropist, was a dedicated collector of books, and an avid reader.

The Ion Ratiu Library: all packed… and on its way to Cluj-Napoca

The Ratiu Foundation has also delivered its unique collection of ‘The Free Romanian / Romanul liber’ newspaper to the ‘Lucian Blaga’ Central University Library, from its first issue in May 1985 up to 1995. ‘The Free Romanian / Romanul liber’ was a monthly newspaper, published by Ion Ratiu as President of the Uniunea Mondiala a Romanilor Liberi, following the first Congress of the World Union of Free Romanians (Geneva, 1984). It was published in two separate editions, in English and Romanian.

In Ion Ratiu’s own words, the paper was “the place where we could present Romanian problems; [the place where] we attacked all major issues, discussed them and presented them to the free world”. ‘Romanul Liber’ will soon also be followed by the full collection of the earlier ‘Free Romanian Press’ – a weekly independent newsletter of news and views on Romania dating from 1958. This is a unique, objective, uncensored contemporary history of Romania as viewed from exile.

At the same time, another book collection, assembled over many years by British author Alan Ogden, a good friend and connoisseur of Romania, was moved to Turda, a historic neighbouring city in Cluj County and home to the Ratiu Center for Democracy.

The Ratiu Center for Democracy was founded in 2004 to promote those values and behaviours associated with democracy that Ion Ratiu championed throughout his life. Alan Ogden’s collection will be housed in the Center’s comfortable library and reading room.

For more information on the Ion Ratiu Library and how its contents can be accessed, contact:

The ‘Lucian Blaga’ Central University Library
Str. Clinicilor nr. 2, Cluj-Napoca, cod 400006, Romania
Tel. +40 264 597 092; Fax: +40 264 597 633
E-mail: webmaster@bcucluj.ro ; Web site: www.bcucluj.ro

The Ratiu Foundation in London was established in 1979, by Ion and Elisabeth Ratiu. In 2009, this generous initiative celebrates 30 years of the fight for independent thought and cultural excellence. The main objective of the Foundation is to promote and support projects which promote further education and research in the culture and history of Romania and its people.

At the moment, the Foundation maintains offices in London, Washington, Turda and Bucharest and is one of the main independent supporters of educational, cultural, civil society projects in Romania.

The Ratiu Foundation offers 100 annual grants, principally for postgraduate courses. The Ratiu grants are awarded to Romanian students to study a wide range of subjects in the UK. The Ratiu Foundation also offers annual seed funding for innovative projects, which foster Romanian arts and civilisation, heritage, civil society, democracy, and environmental protection.

More details on www.ratiufamilyfoundation.com

Patriotismul ca alergie. Cazul românesc.

martie 1st, 2009
Deputatului Prigoană nu îi place imnul naționalDeputatului Prigoană nu îi place imnul național

M-am întrebat adesea de ce patriotismul nu se bucură astăzi în România de un credit suficient… Dacă ne-am propune să fim sinceri, am recunoaşte că orice gest asociat patriotismului devine azi ridicol (imaginaţi-vă doar mâna dreaptă dusă în dreptul inimii la intonarea imnului). Mai mult, literatura română numără printre textele ei realmente incitibile câteva mostre de patriotism receptate în contemporaneitate cu maximă rezervă – ca să ne exprimăm eufemistic.

Cu greu se poate lua cineva în serios când declamă Umbra lui Mircea. La Cozia (Grigore Alexandrescu), Peneş Curcanul (Vasile Alecsandri), Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie (Mihai Eminescu), şi exemplele ar putea continua. La modă este astăzi redescoperirea cu frenezie a oricărui rid al construcţiei identitare româneşti, mulţi scriitori îşi fac un titlu de glorie din punerea la zid a tot ceea ce poartă marca made in Romania.

Dacă citiţi proza contemporană (Sorin Stoica, Dan Sociu, Lucian Dan Teodorovici, Alexandru Vakulovski, Ioana Băeţica ş.a) veţi constata cu uşurinţă elanul demolator, furibund, al textelor. Personajele sunt, aproape fără excepţie, alcoolici (mai mereu vodca este preferată), înjură copios România, confundă democraţia cu anarhia si libertatea de expresie cu alterarea gravă a discursului narativ prin minimalism.

Cum s-a ajuns aici?

De ce patriotismul degenerează mereu în exces? Avem de a face ori cu vadimiştii gregari aflaţi la limita alfabetizării culturale, ori cu prozatorii de azi, gropari voioşi ai unei identităţi pe care nici măcar nu se străduiesc să o cunoască.

Posibile răspunsuri… Orice alergie de tipul acesta se naşte fără doar şi poate, dintr-un exces. Într-un roman al Simonei Popescu (Exuvii), personajul, un alter ego al autoarei, pare a fi marcat de momentul în care, în timpul comunismului, a relaţionat cu ideea de românism şi patriotism. Deşi episodul este periferic în text, cred că aici găsim răspunsul atitudinilor de astăzi. Amintirea orelor în care lăcrimam la gândul că suntem români, a orelor în care am fost învăţaţi să ne privim ca victime perpetue ale imperialiştilor, pare mutilantă. Alergia la patriotism se dezvoltă compensatoriu ca refuz al limbii de lemn, ca refuz al tabuizării, ca refuz al mi(s)tificării, ca refuz al protocronismului aberant teoretizat în 1974 de Edgar Papu.

Comuniştii nu au lăsat literatura să îşi dezvolte organic patriotismul, ci l-au impus cu forţa, l-au propus spre îngurgitare unor pacienţi care ştiau că pilulele pentru bolile lor erau altele. Ieşiţi din comunism, nimic nu e mai firesc decât să te revolţi violent împotriva patriotismului prea adesea asociat discursului comunist. Apoi, de cât patriotism poate da dovadă o naţiune care în nici un secol a avut parte de patru dictaturi (dictatura carlistă, dictatura antonesciană, dictatura dejistă, dictatura ceauşistă)? Valorile culturale româneşti, cele care ar fi putut da patriotismului consistenţă, au fost supuse în timpul tuturor acestor dictaturi unor repetate violuri colective.

Încă ceva. De fiecare dată când patriotismul este practicat de personaje profund imorale, lipsite de educaţie, noţiunea însăşi se demonetizează. Jucătorii de fotbal care cu o seară înainte au dansat pe manele şi au apelat la serviciile prostituatelor intonează grav imnul naţional, cu mâna la piept si încercând un playback jenant…

Prigoană și imnul național

Un parlamentar al României se declară împotriva imnului naţional pentru simplul motiv că el conţine versul deşteaptă-te, române (este vorba de Silviu Prigoană, care nu ştie câte sensuri poate avea un verb precum a se deştepta, care nu poate contextualiza, nu ştie situaţia concretă în care a apărut textul şi valoare lui simbolică). Asupra unui imn naţional nu se practică analiza pe text; dacă vom face asta, vom descoperi că niciun imn naţional nu este vreo capodoperă literară. Nici nu trebuie să fie, de altfel, el fiind invocat nu în calitate de text, ci în calitate de simbol, de liant al unui mental colectiv naţional… Cei care şi-au adjudecat eticheta de patrioţi au adesea discursuri publice patriotarde care nu pot genera decât alergii (citiţi România Mare)…. Nu mai ştim astăzi care este tonul firesc cu care ar trebui să vorbim despre România.

Soluţia nu poate fi alta decât plasarea la mijlocul drumului între patriotarzii gângavi şi demolatorii frenetici. Să ne recuperăm din istorie ceea ce poate fi recuperat, lucid, fără excese (cum face Lucian Boia uneori), să scoatem limba română din letargie şi clişeu, să ne scoatem eroii de la naftalină (ştiu că deranjează eroul pentru că el însuşi este demonetizat) şi să ne eliberăm de frustrări. Patriotismul nu înseamnă inventarea unor merite inexistente (poetul latin Ovidiu era cât pe ce să fie integrat literaturii române, Ştefan cel Mare a apărat de unul singur creştinătatea Europei iar Mihai Viteazul visa la unitatea românilor încă de la sfârşitul secolului XVI), dar nici negarea unora evidente (Cantemir este copleşitor ca personalitate şi depăşeşte cu mult graniţele ţării sale, alegerea lui Cuza – încurajată de un context internaţional, e adevărat – e un moment de maximă luciditate şi inteligenţă politică românească iar Brâncuşi marchează covârşitor arta secolului XX).

Poate criza ne va ajuta. Deşi e cinic, trebuie afirmat că pentru consolidarea identităţii naţionale, pentru reactivarea unor simboluri colective şi a unor mituri fondatoare puternice nimic nu e mai favorabil decât o criză (fie ea şi economică). Există o teorie a catastrofelor pe care trebuie să o luăm în discuţie. Orice progres masiv în istoria profundă a umanităţii este generat de un moment de criză (o fascinantă demonstraţie face Roberto Quaglia în Gândirea stocastică). În momentele calme ale istoriei cea care progresează e civilizaţia; în momente de criză, cultura îşi recâştigă drepturile (cf. Oswald Spengler, Samuel Philips Huntington, George Steiner ş.a).

Raphael (3)

martie 1st, 2009
Michele FreudMichele Freud

Venirea lui Chercheve in Israel a coincis cu o caldura atat de mare, incat pana si la aeroport m-am carat cu o sticla de apa inghetata. Dar, pe toata durata sederii lui aici, nu s-a plans niciodata de caldura. Am mers cu el peste tot, la Cesareea aproape am lesinat, eu si Dominique, am fost si la pestera stalactitelor (Mearat Hanetifim), cine a vizitat-o stie cit de grea e urcarea la intoarcere.
La Yaffo, Raphael tremura ca o frunza-n vant, de emotie. S-a oprit pe malul marii, i-a luat mana sotiei lui si i-a soptit:
– Vezi, pe-aici venea, in tinerete, tatal meu. Aici as fi zburdat eu, daca ai mei nu emigrau in Franta…
Il intrebam mereu- nu ti-e cald, Raphael? Ridea: – Nu mi-e cald de loc, sunt \”motivat\”, sunt in tara mea.
La Eilat au plecat in mod organizat, s-au intors proaspeti si bronzati. Chercheve intinerise cu 20 de ani. Gusta fiecare clipa, admira fiecare cladire, orice amanunt il interesa, puteai crede ca va emigra in Israel, am fotocopiat din cartea de telefon lista tuturor Cherchevski si Shershevski, parca voia sa-si reintregeasca familia.
Tocmai in perioada aceea se tinea la Facultatea de Stomatologie din Tel-Aviv un curs de hipnoza. Am crezut ca toti se vor bucura daca-l aduc pe Chercheve sa tina o prelegere, sa ne prezinte cateva cazuri clinice, sa ne povesteasca din experienta lui.
Dar (surpriza?) sefii mei s-au cam impotrivit. In primul rand din cauza varstei lui, apoi aveau o usoara alergie la scoala franceza. A trebuit sa insist, pana la urma au acceptat, dar pe responsabilitatea mea si in contul orelor pe care trebuia sa le predau eu. E inutil sa va spun ca participantii la curs s-au delectat, el prezenta simplu si placut (in franceza, eu traduceam simultan), oprindu-se la aspectele practice, des intalnite, cu rezolvari imediate, logice.
Voiajul lor a durat 10 zile, la plecare Dominique m-a luat de-o parte :
– Nu-ti imaginezi cat si-a dorit Raphael sa ma aduca in Israel, sper sa nu fie ultima noastra vizita aici.

Chercheve avea ochii inlacrimati, imi tot multumea, parca eu as fi inventat Israelul. L-am condus la aeroport impreuna cu tatal meu, cu care si-a gasit un limbaj comun de la bun inceput, tatal meu era un asiduu cititor de literatura franceza, dar au palavragit si in idish. A luat cu el cateva exemplare din cartea tatalui meu, \”Strigat in desert\”-versuri-in editie bilingva, romana si franceza. O citise toata, in timpul sederii in Israel, voia s-o daruiasca unor prieteni.

-Vlad, dragul meu, nu realizezi ce ai facut pentru noi, esti un prieten adevarat, imi tot multumea Raphael. Te astept la Paris. Dar sa stii ca o voi trimite aici pe o ruda mai indepartata de-a mea, te vei putea elibera, sa-i arati si ei centrul spiritual al omenirii?
-Mai incape vorba?-l-am imbratisat la plecare.
Cine-ar fi indraznit sa-l refuze pe Zeus?

***

Dupa vizita lui Raphael in Israel, ne telefonam cam o data pe saptamana, de doua ori ne-am intalnit la Paris, arata neschimbat, mereu vesel, optimist, plin de energie. Intr-o buna zi ma anunta ca in martie 1997 are loc la Monaco-Monte Carlo congresul mondial de sofrologie, ca voi fi invitat oficial si ca tine foarte mult sa particip.
– Bine, Raphael, dar tu stii ca eu sunt convins ca sofrologia e de fapt hipnoza, vor arunca cu rosii in mine, ce rost are sa vin la un congres si sa ma simt izolat, sau sa ma cert?
– Pai tocmai asta-i, ca si eu am inceput sa cred ca nu-i nici o deosebire semnificativa intre cele doua notiuni, te astept, vei fi surprins.
Aveam multe rezerve. Nu fusesem niciodata la Monaco, mi se parea o alta lume, prea luxoasa, prea snoaba, ma simteam cam provincial. Si, in plus, eram destul de sceptic, cum va fi primita afirmatia mea legata de sinonimul notiunilor? Puneam la indoiala chiar si capacitatea mea de a intelege conferintele altora despre sofrologie, din cartile citite totul mi se parea incalcit, neclar. De ce sa nu recunosc, aveam complexe de inferioritate si emotii.
Dupa sosirea invitatiei am avut trei conversatii telefonice cu Hubert, presedintele congresului, sa ma lamuresc cam la ce se asteapta de la mine, eram, in afara lui Chercheve, singurul stomatolog invitat. N-am devenit mai breaz, am recitit citeva carti de sofrologie, am ajuns la concluzia ca notiunile sunt atat de confuze, incit eu voi vorbi, ca de obicei, despre hipnoza in stomatologie si nu voi aminti termenul \”sofrologie\”.
Monaco era chiar mai impresionant decit crezusem. Nu-mi puteam lua ochii de la masinile de lux, de la femeile elegante, de la vasele ancorate in port, de la natura din jur. Daca va duceti la Monaco, sa nu pierdeti gradina botanica de cactusi, muzeul oceanografic, bineinteles Casino-ul si Hotel de Paris.

***

Dar sa revin la congres. Multe dintre conferintele prezentate erau o ameteala de cuvinte, de notiuni, nu se intelegea nimic, fiecare isi declama poezia, se cam barfea pe la spate si nu prea ma simteam in largul meu. Unii erau mai curiosi, eram doar singurul israelian, am cunoscut o droaie de medici, o japoneza tinea mult sa pastram contactul si dupa congres (nu l-am pastrat, din vina mea) si, desigur, am fost intrebat si despre situatia politica.

Chercheve nu a venit la inceput. Dar cind am urcat eu pe scena, a aparut deodata in sala si s-a asezat in primul rand. M-am auzit singur spunand: \”Deoarece la noi se foloseste termenul de hipnoza, iar eu nu vad nici o deosebire intre hipnoza si sofrologie, voi vorbi despre hipnoza in stomatologie\” – si mi-am tinut conferinta dupa cum am prevazut, ca si cum as fi fost la un congres de hipnoza. S-a hotarit ca subiectul hipnoza-sofrologie sa fie redeschis la dezbateri, in ultima zi a congresului, si mi s-a cerut sa revin a doua zi, chiar daca nu era planificat in program, cu mai multe detalii relativ la utilizarile hipnozei in Israel.
Chercheve s-a apropiat de mine in pauza, m-a felicitat si mi-a spus ca o doamna tine neaparat sa ma cunoasca, dar are impresia ca sunt cam distant, ar prefera sa-mi fie prezentata in mod oficial. Si, a adaugat Raphael, diseara vreau sa stam de vorba mai pe larg, bem un pahar la Hotel de Paris.
Se apropie, cu sfiala, o femeie superba, cam de virsta mea, blonda cu ochi albastri, Chercheve ne face cunostinta.
– Sunt Michele Freud, psiholog, sunt nepoata lui Sigmund Freud, as vrea sa ne cunoastem mai bine, sa vorbim despre hipnoza, Israel, poate colaboram in viitor.
S-o cunosti pe nepoata lui Freud nu ti se intampla in fiecare zi. Doar cateva cuvinte despre ea – conferinta ei de a doua zi a fost una dintre putinele clare. Desi eu am poreclit-o \”iceberg\” caci are o privire de gheata, care tine oamenii la distanta, am devenit amici, in timp a devenit mult mai comunicativa. Chiar daca mi-a spus-o deja de 10 ori, nici pana azi nu stiu daca e nepoata sau stra-nepoata lui Sigmund Freud, e mare incalceala in familia Freud, tatal ei locuia in Anglia – Sir Clement Freud, om politic, scriitor, actor. Cu Michele n-am colaborat in acesti ani, dar vorbim uneori la telefon, recent mi-a trimis ultima ei carte, \”Mincir et se reconcilier avec soi\”. Sper totusi ca odata sa organizam un workshop impreuna. Despre Michele Freud, personajul, ar fi multe de povestit…

( sfarsitul in numarul viitor)

Sunteţi inteligent sau rasist?

martie 1st, 2009
Arthur Miller a fost un mare luptător împotriva rasismului și intoleranței religioaseArthur Miller a fost un mare luptător împotriva rasismului și intoleranței religioase

Pe la începutul anilor ’80, mă aflam cu un prieten într-un pub din centrul Londrei. La un moment dat, în berărie a intrat un tânăr care a atras imediat privirile tuturor consumatorilor. Avea părul portocaliu, încleiat în şuviţe rigide, verticale, numeroase inele în urechi şi în nas, şi purta jeans plini de găuri şi de ţinte şi o vestă asortată dar zdrenţuită în şuviţe lungi şi aparent întâmplătoare.

– Eşti de acord, mă întrebă prietenul, că dacă tipul ăsta apare aşa cum e îmbrăcat acum pe Calea Victoriei din Bucureşti, riscă să fie luat la bătaie fără nici un motiv?
– Da, am răspuns, şi nu numai la Bucureşti. Pentru că e altfel!

Şi tocmai aici este paradoxul. Englezii au o vorbă: „Variety is the spice of life”. (Varietatea este condimentul vieţii) Dar deşi vrem să ne îmbrăcăm altfel decât marea masă din jurul nostru, deşi vrem să conducem o maşină mai aparte, deşi vrem mobilă care nu se vede foarte des în magazine, deşi ne preţuim originalitatea, când vine vorba de alţii devenim intoleranţi. Şi dacă la baza piramidei acestei intoleranţe se află tot felul de compartimentalizări, critici, şuşoteli pe la spate, etc, la vîrful ei tronează rasismul cu bijuteriile coroanei sale, Auschwitz, Dachau, Darfur, Kosovo, etc, etc, etc.

Nu am auzit pe nimeni vreodată să se declare făţiş rasist, din contră. Dar o ureche formată detectează imediat semnele exterioare ale prejudecăţilor adânc înrădăcinate: „dacă toţi evreii ar fi ca tine….sau „sunt totuşi prea mulţi evrei în finanţe, cinema, presă”, „nu am nimic contra arabilor dar de ce se îmbracă în cearceafuri şi poartă pe cap feţe de masă ?” (respectvul se voia şi spiritual), „nu poţi pune bază pe cuvântul unui arab, dacă nu mă crezi, citeşte El Zorab”, „negrii sunt OK dar corpul lor are parcă un miros specific” sau, fals admirativ, „negrii au ritm”, „aa, ungurii, ştim noi”, „nu e român e rom”, etc, etc.

Nu am ales în mod provocator titlul acestui articol. Dar am considerat toată viaţa că rasismul, de orice fel, este o formă de prostie, de ignoranţă. Şi nu numai rasismul ci orice delimitare pe bază de culoare a pielii, religie, profesie, nivel de educaţie, etc. Situaţia nu este însă ireversibilă, şi am să vă dau un exemplu:

De sute de ani, evreii visau la o ţară a lor în care să nu mai fie o minoritate persecutată, o ţară în care toţi să fie evrei, de la măturătorul de stradă până la primul ministru. În 1948 visul s-a împlinit şi sute de mii de evrei din toată lumea au emigrat în Israel. Curând după ce am ajuns la Tel Aviv, în 1965, am observat că într-adevăr era o ţară a evreilor dar…cu trimiteri în josul paginii. Toţi erau evrei dar aveau ceva în plus, eticheta ţării natale. Auzeam tot timpul „s-a căsătorit cu un „polonez” dar e un băiat bun”, sau „la ce te poţi aştepta de la el, vine din Maroc”, sau e „român dar poţi avea încredere în el”. Desigur, nu era rasism ci o compartimentalizare, o precizare, punerea punctului pe i. Noile generaţii de israelieni nici nu ar înţelege sensul afirmaţiilor de acest gen. Unul din verii mei este căsătorit cu fata unor imigranţi din Yemen, verişoara mea cu fiul unor imigranţi tot din Yemen. Delimitarea de acest gen a dispărut. Poate nu complet, acum la ordinea zilei fiind „ruşii” (imigranţii evrei din fosta URSS). Integrarea este însă o realitate şi ce e şi mai frumos este că varietatea s-a păstrat: în posturile de televiziune sau ziarele în diferite limbi, în magazinele alimentare cu specific naţional, etc.

Un alt exemplu, poate şi mai pertinent:

Ştim cu toţii cât au suferit negrii din SUA, de la perioada de sclavie, până la discriminarea la care erau supuşi în urmă cu doar câteva decenii. Recent, majoritatea americanilor a ales un preşedinte negru, Barack Obama. O fi poate un om excepţional, dar eu consider că alegerea sa se datorează în primul rând americanilor care s-au deşteptat, care nu mai judecă valoarea unui om după culoarea pielii sale, care, ca să revin la opinia mea, nu mai sunt ignoranţi. „Aaaa, dacă toţi negrii ar fi ca el…” ar putea spune unii, „Obama este un om educat, soţia lui la fel, valorile lor sunt şi ale noastre…”. Dar dacă Obama a putut, înseamnăp că orice negru american poate, dacă are voinţa necesară. În definitiv diferenţa dintre un ignorant şi un om educat constă în doar câţiva ani de şcoală. (Depinde însă şi de şcoală.) Şi tocmai aici ar trebui guvernele responsabile să facă cele mai mari investiţii, în educaţie. (Dacă liderii britanici ar fi deschis mult mai multe creşe şi grădiniţe de copii acum 30 de ani, nu ar fi fost confruntaţi astăzi cu situaţia închisorilor din ţară, pline până la refuz, trebuind să construiască noi închisori.)

Nu vă spun nimic nou afirmând că suntem ceea ce suntem, fiecare dintre noi, datorită accidentului naşterii. Unul s-a născut negru, altul chinez, altul rom, etc. (Regretatul Georges Brassens spune într-unul din cântecele sale: „Nu-ţi bate joc de prostituata asta, pentru că n-a lipsit mult să-ţi fie mamă”). Cu religia este la fel, cei mai mulţi dintre noi o moştenim de la părinţi. De noi depinde însă dacă şi cum o vom folosi. Dramaturgul american Arthur Miller, care provenea dintr-o familie de evrei foarte religioşi, a declarat într-unul din ultimele sale interviuri că poţi fi în acelaşi timp italian şi american, sau britanic şi israelian dar nu poţi fi evreu musulman, sau musulman creştin sau creştin evreu, şi că de aceea a renunţat la religie, ca să nu fie automat împotriva altor religii. Poate unora opţiunea lui Miller li s-ar părea prea drastică. Dar de toleranţă pot da dovadă. În definitiv, deocamdată cel puţin, este loc pentru toată lumea.

Țiriac și Nadia Comăneci cele mai importante personalități în viață – sondaj BCS

martie 1st, 2009

Stiati ca Ion Tiriac si Nadia Comaneci sunt cele mai importante personalitati in viata ale Romaniei, urmate de Florin Piersic si Traian
Basescu?

Ion Tiriac si Nadia Comaneci sunt considerate cele mai importante personalitati in primul rand de catre electoratul PDL, pe cand Florin
Piersic este personalitatea suprema a votantilor PSD. Alegatorii PNL ii trec in topul marilor valori pe Gheorghe Hagi, Adrian Mutu si Mugur Isarescu.

Absenteistii ii admira in mod special pe Cristian Tudor Popescu, Silviu Prigoana, Radu Beligan si Dinu Patriciu.

Va invit sa cititi un sondaj interesant, realizat la inceputul lunii
februarie de catre Biroul de Cercetari Sociale. El nu a fost comandat de
nimeni si a fost realizat din resurse financiare proprii.

Veti mai afla din el ca Victor Ponta sufla in ceafa premierului Boc la capitolul incredere in ministri, ca Elena Udrea este considerata cel mai incompetent ministru, ca alianta PDL-PSD nu este privita cu ochi buni de catre alegatori si ca nota medie acordata de cetateni lui Traian Basescu pentru comportamentul in acest mandat este 6,66. Veti citi despre asteptarile publicului fata de guvernul Boc, despre atitudinea cetatenilor
fata de principalele evenimente post-electorale si despre intentiile de
vot la urmatoarele alegeri.

Acordati atentie cateva momente opiniilor exprimate de cetateni in acest
sondaj national reprezentativ si va rog sa priviti cu incredere sporita
cifrele BCS, deoarece estimarile intentiilor de vot au fost confirmate de
electorat la alegerile precedente.

Bruno Ștefan este președintele institului de sondare a opiniei publica BCS.

Date sondajului se găsesc în fișierul PDF atașat.

Misterul sacru al capitalului

martie 1st, 2009

Prevestită de câţiva proroci rătăciţi în deşert, dezmințită cu o aroganţă dogmatică de experţii şi guvernanţii care proslăveau cu ochii închişi la altarul Pieţei, actuala criză a făcut să dispară în neant sume inimaginabile de bani. Bani care – ne încredinţează cu o oarecare penitenţă mai marii finanţelor – nici măcar nu au existat.

Dacă am pierdut ce n-am avut, de ce atâta panică?

Precum creştinii care credeau cu toată forţa făpturii lor în predici rostite într-o limbă necunoscută – latina – tot aşa şi omul modern a crezut în mirajul capitalismului financiar deşi nu i-a înţeles prea bine mecanismele. A crezut că este la adăpostul unor instituţii solide şi că dacă nu se lansează în speculaţii riscante, instrumente financiare cu denumiri obtuze şi intraductibile nu au cum să-i pună în pericol slujba, locuinţa, familia, pensia şi economiile. A crezut că sumele obscene cu care se răsplătesc bancherii sunt justificate de eficienţa cu care menţin un sistem funcţional.

I-a crezut până şi pe politicienii care până recent declamau aproape la unison binefacerile liberalizării şi care se întrec acum în a denunţa cu aceeaşi convingere lipsa de reglementare ca şi când n-ar fi fost tot ei cei care au instituit-o. Rezultatul – o lipsă de încredere molipsitoare, un scenariu aproape apocaliptic care se joacă pe scena globală.

Încă de acum 100 de ani, sociologi şi economişti de vază explicau că oamenii acționează sub impulsul percepţiilor şi că de-abia pe urmă îşi găsesc argumente raționale pentru a-și justifica acţiunile. Iar percepţiile cu care suntem confruntaţi acum sunt sumbre şi derutante: inflaţie, deflaţie, reflaţie, stagflaţie – cuvinte-diagnostic, toate terminate în flaţie, un sufix prevestitor de rău.

George Soros ale cărui pronunţări au zguduit în trecut pieţe şi valute dar l-au făcut pe el miliardar prezice „colapsul sistemului financiar” asemănând situația actuală cu „dezintegrarea Uniunii Sovietice”. Paul Volcker fostul președinte al Rezervei Federale şi actualmente consilier al preşedintelui american, nu dă nici el multe şanse de supraviețuire capitalismului financiar deşi rămâne convins de viabilitatea sistemului capitalist.

Singurul care ne mai dă cutezanța de a spera este mesianicul Barack Obama şi zbaterile lui de transforma ‘nebanii’ în bani şi de a restaura credinţa în mai bine.

Ca să mă întorc la analogia cu religia, capitalismul financiar se aseamănă unui cult, un fel de scientologie care foloseşte un limbaj cu rezonanţe ştiinţifice pentru a răspunde nevoii umane de a crede într-o putere benefică şi misterioasă. Dacă lumea raţională în care trăim a destrămat în mare parte misterul divin al vieţii, singură economia modernă mai are puterea să ne facă să credem în forţe pe care nu le înţelegem.

Dar simpla nevoie de mister nu explică expansiunea explozivă a capitalismului modern. Orice sistem care reușește să se impună fără multă vărsare de sânge trebuie să ofere o alternativă mai bună. Şi oferta trebuie să includă masele.

Creștinismul s-a extins numai atunci când versiunea de iudaism predicată de Isus a devenit inclusivă şi s-a adresat maselor indiferent de provenienţa lor. Creştinismul a promis oamenilor că dacă sunt săraci şi nedreptăţiţi îşi vor găsi consolarea în viaţa de apoi. Comunismul a încercat şi eşuat să impună forţat egalitatea în viaţa de pe pământ.

Ceea ce a reuşit capitalismul ultimelor decenii a fost să deschidă larg porţile templului financiar şi să permită omului de rând să aibă acces la capital. Creditele au devenit spiritul, Sfântul Duh, care a pătruns adânc în modul de viaţă al oamenilor obișnuiți. O sursă a bunăstării, deopotrivă salvatoare şi apăsătoare.

O bancă cu un capital de 10 miliarde de dolari a putut da credite de 100 de miliarde. Bani fictivi, inexistenţi, după cum ni se dă acum de înţeles. Dar cu aceşti bani, oamenii şi-au construit case reale, şi-au dat copiii la şcoli reale, au făcut călătorii reale pe meleaguri pe care strămoşii lor poate nici n-ar fi ştiut să le localizeze pe hartă. Şi s-au bazat pe posibilitatea de a obţine credite peste credite, convinşi că vor reuşi cumva să-şi achite datoriile.

Până la abandonarea standardului aurului economia avea rădăcini adânci în lumea materială. Expansiunea financiară care a urmat s-a bazat din ce în ce mai mult pe bani lipsiţi de o acoperire concretă, bani transferaţi şi retransferaţi electronic în toate colţurile lumii. O lume în care marile bănci s-au transformat treptat în iluzionişti creând parcă din aer credite de mii de trilioane de dolari prin scamatorii din ce în ce mai sofisticate, mai nereglementate şi mai greu de urmărit. Bani al căror temei a fost credinţa că valorile imobiliare şi bursiere vor continua să crească, că pierderile se vor strecura neobservate în haosul unor instrumente financiare din ce în ce mai speculative. Că puterea credinţei în mai mult va perpetua impenetrabilul mister al marilor finanţe.

Lelia Galis este corespondent permanent pentru Radio France Internationale si intre 1995-2000 a fost corespondentul Europei Libere la Londra. Intre 1980 – 1995 a lucrat 15 ani in dezvoltare economica internationala in Europa si Statele Unite.

Muzica și rugby-ul înving naționalismul sectar

martie 1st, 2009
Rugbyștii irlandezi sunt mobilizați de Ireland's CallRugbyștii irlandezi sunt mobilizați de Ireland’s Call

La meciul de rugby Irlanda – Anglia din Turneul Celor Șase Națiuni de la Dublin comentatorul de la TVR2 unde am privit meciul (mă aflam din întâmplare la București) nu a reușit să explice de ce înaintea începerii partidei se intonează două imnuri ale gazdelor, alături de God Save The Queen pentru echipa oaspete.

Alături de Amhrán na bhFiann (termenul în limba irlandeză pentru “The Soldier’s Song” – Cântecul soldatului) se cântă și Ireland’ Song, care spre deosebire de primul imn este intonat de toți purtătorii tricoului verde cu trifoi.

Care e explicația? Primul cântec este imnul național oficial al Republicii Irlanda, pe când al doilea este un cântec scris special pentru echipa de rugby în anul 1995 de compozitorul Phil Coulter.

Trebuie spus că echipa de rugby a Irlandei este una a ÎNTREGII insule, cuprinzând nu numai jucători din Republicii Irlanda, ci și jucători din Irlanda de Nord, Ulster, care este parte a Regatului Unit.

Republica Irlanda este în majoritate catolică, iar Ulster-ul în majoritate protestant, așa încât acest imn, neutru din punct de vedere politic și religios a devenit un cântec de mobilizare pentru jucătorii de rugby irlandezi, fie ei catolici sau protestanți, fie cetățeni irlandezi fie bitanici, ca și pentru cei peste 82000 de spectatori de pe Croke Park stadionul unde joacă doar de doi ani XV-le irlandez.

De ce doar de doi ani? Deoarece Lansdowne Road, stadionul pe care-și desfășoară în mod obișnuit meciurile nu numai echipa de rugby dar și naționala de fotbal a Republicii Irlanda (separată de cea a Irlandei de Nord) este în reconstrucție.

Croke Park (sau “Croker” cum mai este dezmierdat de dublinezi ) este un stadion construit special pentru sporturile “gaelic” – irlandeze – și în special pentru fotbalul gaelic – o variantă irlandeză a soccerului englezesc.

Până în 2005 asociația sporturilor gaelic interzicea jucarea jocurilor “englezești” – fotbal și rugby – pe gazonul de la Croke Park.

Explicația ținea de politică – la 21 noiembrie 1920, cu un an înaintea obținerii independenței Irlandei de Regatul Unit, un detașament de auxiliari ai armatei britanice au deschis focul împotriva spectatorilor la un meci de fotbal gaelic ucigând 14 persoane.

Memoria acelui masacru, precum și faptul că asociația jocurilor gaelic a fost un bastion al naționalismului a împiedicat până acum doi ani pătrunderea jocurilor “englezești” pe superbul gazon al celui mai mare stadion al Irlandei, în care încape 2% din populația țării.

Renovarea stadionului Lansdowne Road a prilejuit însă schimbarea (votată oricum, cu majoritate, în 2005), iar testul principal l-a constituit meciul Irlanda – Anglia de la 24 februarie 2007. Când a fost intonat God Save the Queen nu s-a auzit niciun murmur, necum huiduieli așa cum se temuseră unii.
Iar sâmbătă, atmosfera solemnă s-a repetat la intonarea imnului fostei puteri ocupante, apoi al celui al Republicii Irlanda, devenind înflăcărată atunci când s-a intonat imnul non-politic – Ireland’s Call – care reunește pe irlandezii din două țări, de două credințe și cu două loialități politice și naționale diferite.

Rugby-ul (nu însă fotbalul) și muzica au învins naționalismul sectar, moștenire a unui conflict care a durat timp de secole, dovedind desuetudinea acestui sentiment care a generat atâta vărsare de sânge.

Puteți asculta Ireland’s Call aici> http://www.youtube.com/watch?v=eIxe5ooQtqI

Ne vom aştepta la statuia lui Matei Corvin

martie 1st, 2009
Eva si Laci la Cluj, in 1941Eva si Laci la Cluj, in 1941

Ninge peste acoperişurile caselor baroce, peste turla bisericii Sf. Mihail, peste schela de lemn care protejează statuia lui Matei Corvin, cu promisiunea renovării. Fulgii jucăuşi, de sfârşit de februarie, se aştern peste tarabele cu buchetele de ghiocei, zambile şi lalele, peste sumedenia de mărţişoare si inimioare care vestesc primăvara şi iubirea. Ninge peste umerii, părul şi genele tinerilor care forfotesc, căutând cel mai frumos mărţişor pentru cea mai iubită fată. Privindu-i, mi-am amintit de o minunată poveste de dragoste. Mi-au depănat-o acum câţiva ani Eva şi Akiva (Laci) Leob, din Natanya, aflaţi într-o vizită în Clujul natal.

EL : Îţi mai aminteşti unde ne-am întâlnit prima oară şi mi-am dat seama
că nici un alt băiat nu-mi va mai plăcea, în afară de tine. Îţi mai aminteşti unde era ?
EL: În locuinţa lui Ferkó Goldstein ( Peretz Goldstein, avea să devină unul dintre paraşutiştii israelieni, tovarăşii Hannei Szenes, ucişi în misiune în Ungaria ocupată de nazişti) . Locuia undeva în apropierea Gării. Ne adunasem mai mulţi adolescenţi. Trebuie să recunosc că pe atunci încă nu te remarcasem…
EA: În schimb eu, da.
EL: Dar peste câteva zile, aveam să fiu fermecat de tine…
EA: Atunci s-a petrecut un episod foarte interesant. Fetele şuşoteau despre băieţi şi una dintre ele m-a întrebat: „Tu pe care băiat ţi-l alegi ?”Am privit în jur şi
i-am răspuns că mie îmi place „băiatul acela blond care-şi sprijină capul de dulapul acela negru”. Fata mi-a răspuns „Pe acela nu-l poţi alege, pentru că mi l-am ales eu”. Atunci eu i-am spus: „Ştii ce, mie alt băiat nu-mi trebuie ! ”.
EL: Aceea fost prima noastră întâlnire şi apoi ne-am văzut zilnic. La început ne duceam cu prietenii la terenurile de sport ale Clubului Haghibor, ne plimbam şi făceam drumeţii. Dar ne întâlneam şi noi doi. Eu veneam de acasă, de pe strada Bariţiu, până pe strada Universităţii la numărul 2, unde locuiai tu. Priveam fereastra de lângă balcon, aşteptând un semnal că pot urca la tine, că părinţii tăi au plecat de acasă…
EA: Eram foarte tineri şi nu aveam lucruri de ascuns, dar nu eram siguri că părinţii ar fi aprobat această prietenie… Dar bunicul meu era acasă şi-mi spunea mereu: „Fetiţa mea, nu-s cam dese întâlnirile astea ?” Bunicul stătea în fotoliu şi fuma, iar noi discutam şi ţeseam planurile de viitor.
EL: Visam şi plănuiam, trăiam vremuri foarte grele atât noi cât şi toţi prietenii noştri. Îţi aminteşti ?
EA: Cum să nu-mi amintesc…
EL: Atmosfera sumbră a războiului apăsa asupra existenţei noastre cotidiene. Îmi aduc aminte că în camera mea aveam o hartă a Europei şi însemnam poziţia frontului cu ace de gămălie,
EA: În ce an era asta ?
EL: Prin 1942 – 1943…Visul nostru era să scăpăm din capcana aceea cumplită. De altfel, şi scopul întâlnirilor noastre de pe terenul Haghibor era să găsim calea de a pleca în Palestina şi de a începe o viaţă nouă. Din păcate, noi n-am mai reuşit acest lucru, dar câţiva dintre prietenii noştri au reuşit să plece şi să construiască o ţară nouă Israelul. Noi am rămas la Cluj şi a urmat tragedia.
EA: Mai ţii minte ce mi-ai spus într-o seară când mă conduceai acasă ?
EL: Era camuflaj; treceam pe o străduţă din preajma Casei Matei Corvin şi am zărit o luminiţă care se strecura prin geamul fostului meu liceu. Atunci ţi-am spus, ca într-un fel de premoniţie: „Eva, vezi luminiţa aceea? Şansa noastră de a rămâne împreună e la fel de firavă!”
EA: Mă întrebam cum am să te pot reîntâlni dacă războiul ne va despărţi ? Şi atunci ne-am decis că orice s-ar fi întâmplat şi oriunde ne-ar fi risipit soarta, în fiecare an, în ziua de 27 martie, să venim la întâlnire şi să ne aşteptăm unul pe altul… Unde ?
EL: La statuia lui Matei Corvin,
EA: În faţa statuii lui Matei Corvin, în data de 27 martie, la ora şase după amiaza.
EL. Eu am fost înrolat în detaşamentul de muncă forţată, de la Baia Mare, în aprilie 1944. Mama a presimţit că nu ne vom mai întâlni niciodată…Eva îmi scria zilnic câte o scrisoare, iar militarii fascişti decideau dacă îmi putea parveni sau nu
EA: Oricum era cenzurată.
EL: Într-o zi am fost convocat la comandant. M-am speriat foarte tare. Habar
n-aveam de ce mă chema, nu mă simţeam vinovat cu nimic. Am alergat la comandament, am intrat şi am salutat „Să trăiţi, vă raportez cu respect că soldatul László Leob, s-a prezentat la raport !”. Comandantul m-a măsurat din cap până în picioare şi mi-a zis:„Am vrut să văd soldatul care primeşte astfel de scrisori de dragoste, în fiecare zi”
EA: Când ne-au dus în ghetou am luat cu mine un album de fotografii. În tren nu mai aveam decât o singură poză de-a ta. Am sosit la Auschwitz şi ne-au mânat într-o baracă unde ni s-a poruncit să ne dezbrăcăm toate hainele şi să ne descălţăm. Fotografia ta era ascunsă într-un pantof. M-am aplecat s-o iau, crezând că am voie să fac aşa ceva. Am scos poza din pantof şi am arătat-o SS-istei, explicându-i că este a logodnicului meu. Mi-a smuls fotografia din mână şi a zvârlit-o pe jos. Profitând de un moment de neatenţie al gardienei, m-am aplecat şi am luat poza de pe jos. Fotografia aceasta am păstrat-o la mine pe tot parcursul deportării. Trebuia s-o ascund. O vreme am ţinut-o în mână, apoi am învelit-o într-o bucată de pânză ruptă din rochie. Au fost momente când a trebuit s-o ţin în gură, pentru că ne controlau mâinile. Eram nevoită să-i tot rup marginile până când a ajuns de dimensiunea unei monede de 10 bani…Dar am reuşit s-o păstrez până la sfârşitul războiului şi am adus-o acasă. O am şi acum. Tu ştii…
EL: Da… Din păcate, eu nu aveam o astfel de relicvă, însă amintirile pe care
le păstram în suflet au înlocuit, într-un fel, obiectele palpabile.
EA: Pe noi ne-au deportat în lagăr, pe tine te-au dus la detaşamentul de muncă.
EL: Şi apoi în lagăr.
EA: Multă vreme n-am ştiut nimic unul de altul. Dar am supravieţuit.
EL: După eliberare, trecând prin Praga, am găsit numele tău pe o listă cu supravieţuitorii lagărelor naziste .
EA: Dar eu nu ştiam nimic despre tine. Muriseră mama, tata şi fratele meu. M-am dus la unchiul meu de la Timişoara.
EL: Când am sosit acasă, la Cluj, mă aşteptau doi prieteni din copilărie: Gyurika Stoessel şi Laci Rosenberg, care m-au anunţat: „Evi este la Timişoara, caut-o imediat la telefon !” Şi atunci…
EA: Imediat ai dat telefon la Timişoara.
EL: A răspuns unchiul tău şi mi-a promis că te va aduce la Cluj. Aşa s-a şi întâmplat şi de atunci suntem împreună,.
Suntem căsătoriţi de peste 63 de ani şi sperăm să mai avem parte de câţiva ani frumoşi spre bucuria copiilor şi nepoţilor noştri.
EA Şi a noastră.

Muzele diletantului

martie 1st, 2009
Rassemblement des écoliers dans la cour du pavillon central – Photographie anonyme, 1890 (coll. Familistère de Guise).Rassemblement des écoliers dans la cour du pavillon central – Photographie anonyme, 1890 (coll. Familistère de Guise).

Creația artiștilor, ca și cea a slujitorilor științei este supusă bunăvoinței muzelor. La ce i-ar sluji acestea diletantului?
Poate că tocmai el este cel mai în nevoie de inspiratia din exterior care să-l călăuzească prin jungla artelor.
 
În rândurile care urmează voi lăsa milele mele muze să vă însoțească, dându-vă sugestii despre un anume fel de muzica, literatura, film sau design, arhitectura, peisagistică sau călătorie. Poate unele va vor plăcea, în vreun moment când marii titani ai artelor sunt în pauza și va lăsa sa va dedicați unor creații mai modeste. Voi ilustra aceasta trecere cu multe referințe de pe internet, pe care va îndemn, dacă aveți posibilitatea, sa le consultați direct.
 
Cineva are sa spună ca am inventat acest ajutor al muzelor ca un pretext să-mi ,,vând\” propriile preferințe Nicidecum. Inițierea contactelor mele cu diverse noi stiluri, genuri, a fost departe de a fi un act conștient sau deliberat. Una din sursele care m-au pus pe un făgaș mai nou a fost Televiziunea și Radioul suedez.
 
Radioul suedez are patru programe. Programul 2, ,,P2\” este dedicat în întregime muzicii și națiunilor conlocuitoare. Dintre emisiunile tematice de muzica, nu mai puțin de 6-7 sunt dedicate unor teme diverse de folclor național și international.

http://www.sr.se/p2/

M-a cucerit total abordarea deosebita, curățată de clișee și naționalism excesiv, astfel încât dintr-un ,,om de oraș\” destul de sceptic la ,,lălăielile\” mult comercialilor ,,interpreți\” am ajuns sa mă hrănesc aproape exclusiv din aceasta muzica. Voi explica mai târziu care sunt, în opinia mea, calitățile ei.

Un alt moment a fost descoperirea regizorului Emir Kusturica, prin filmul Vremea țiganilor – informații aici: http://www.imdb.com/title/tt0097223/. Autenticitate, umorul în registru larg, de la autoironie, ironie amara, pana la bucurie pura, muzica debordând de bucurie, pendulând și ea între naiv și gravitate, conflicte care te plimba de la ridicol la sublim și dramatic – balcanism, ca iubire, nu complex și rușinare.
 
Astfel de impulsuri m-au scos din bârlogul obișnuințelor și m-au împins pe un drum pe care nu mai fusesem. Internetul a fost vehiculul magic care m-a dus ca gândul acolo unde aveam nevoie de informație. Sa știu și sa re-ascult de exemplu, o piesa care ma fascina în copilărie dar căreia nu-i știam numele și de aceea o credeam pierdută pe vecie ,,This Land Is Mine\”. De fapt, muzica din filmul Exodus, compusa de Ernst Gold:

http://www.youtube.com/watch?v=tVZpeNGFrB8

http://www.imdb.com/title/tt0053804/

 
Saiturile www.youtube.com pentru imagini filmate și www.imdb.com pentru informații despre filme sunt instrumente de neprețuit.
 
Fiind, vorba lui Dante, trecut binișor de mijlocul vieții, am privilegiul de a mă putea bucura de frumos cu intensitate mai mare – lucru total neinteresant, dar sper prin asta ca odată cu sugestiile mele va intra în rezonanta și predispoziția unora din cititori la același fel de bucurie. Lui Brâncuși, pe care mulți îl vor găsi un artist abstract, i se atribuie vorbele <<În artă, ceea ce importă este bucuria. Aveți fericirea să contemplați (să vă minunați!). Aceasta este totul.>>.

http://agonia.net/index.php/prose/71216/Aforisme

 
Ideea este dezvoltată de elvețianul Alain de Bouton, filosof al arhitecturii în cartea lui ,,Arhitectura bucuriei\”.

http://www.amazon.co.uk/Architecture-Happiness-Alain-Botton/dp/0241142482

El sugerează ca frumusețile arhitecturii nu sunt în primul rând observate și savurate de indivizii aflați în perioade fericite ale vieții – tineri, de exemplu – ci de oameni cărora sursele de bucurie obișnuite odată secate, caută să-și ostoiască nevoia naturală de frumos prin contemplarea frumosului creat de om sau natura – nu numai dând curs atracției pentru exemplarele umane frumoase.
 
Aveam de gând sa las exemplele de arhitectura pentru mai târziu. Planurile mi-au fost zădărnicite de serialul francez Achitectures realizat de Catherine Adda.
 
Este vorba de industriașul Jean Baptiste Gaudin (da, acela cu ,,godinul\”, dacă va reamintiți!) care la mijlocul secolului al 18-lea a conceput și realizat un proiect fantastic. ,,Le Familistere\” (parafrază după Falansterul lui Fourier) primul bloc de locuințe din lume, cu 70 ani înainte de lansarea conceptului de către arhitecți (Le Corbusier).
 
Având ca fir roșu ideea de a oferi muncitorilor condiții de trai ,,ca într-un palat\” Godin a introdus o serie de inovații, de fapt un pachet întreg, cum ar fi apartamentele de locuit cu planificare rațională, toalete, lumina, colector de gunoi, sistem de ventilație cu tiraj natural pentru prevenirea efectului de sera din curtea interioară acoperită. Si nu în ultimul rând, asociația de locatari. Condominiul, Familisterul, dăinuie și astăzi în orașul Guise din Franța. Pentru început îl puteți vizita pe internet la adresa de mai jos

http://www.familistere.com/site/decouvrir/histoire_images/chronologie.php 

sau urmări episodul în franceza pe saitul Televiziunii Suedeze:

http://svtplay.se/t/104649/banbrytande_arkitektur

 
Pe curând!

Viața la țară, versiune 2009 – 3. Tipologii rurale

martie 1st, 2009

Lumea rurală e una deosebită şi cu totul aparte. Lăsând la o parte lacunele informatice şi culturale datorate lipsei de tehnologie, ţăranul meu mult iubit compensează prin alte calităţi. Cu toate că provenim din lumi diferite şi cu diferenţe categorice de cultură, am reuşit să mă integrez de minune în noua lume în care m-am mutat. Rămân de multe ori plăcut surprins de oamenii din jurul meu. Lumea rurală e pentru mine un spectacol continuu. Iar eu sunt genul de spectator care nu se ruşinează să se ridice în picioare şi să aplaude frenetic. Cer uneori chiar şi câte un bis.

Oamenii, în general, se împart în diverse categorii, o împărţire ce are la bază tipologia comportamentală din care face parte. La sat lucrurile stau exact la fel. Prima persoană pe care o văd dimineaţa pe stradă e vecinul de peste drum. Un bărbat ce are undeva peste 50 de ani. La prima noastră întâlnire mi-a spus că e zidar. Şi că are o casă de vânzare. I-am dezvăluit că şi eu lucrez în construcţii şi între noi s-a creeat imediat o legătură pe care nici acum nu am reuşit să mi-o explic. În fiecare dimineaţă când mă duc după pâine el stă în faţa porţii. El e genul de “ţaţă”. Ştie tot ce se întâmplă pe stradă. Ştie cine s-a mutat ultimul. Cine are o aventură cu vecina. Cine s-a certat cu soţia şi doarme în camera “rece”. Toate ştirile trec prin “mâna” lui. E genul de om cu care poşi sta ore în şir de vorbă fără să vorbeşti despre ceva anume. Ştie politică, fotbal, economie, are metode de ieşire din criză şi câteva idei de afaceri. Niciodată nu a avut curaj să pornească o afacere. Dar el ştie. E genul de om care se pricepe să dea sfaturi dar nu le pune niciodată în aplicare. Puţin superficial şi cu teamă de aprofundare.

Una din persoanele mele preferate din sat a devenit tanti de la magazin. De la început s-au stabilit între noi raporturi bazate pe respect reciproc. A aflat că am terminat o facultate ( probabil de la vecinul de peste drum), ştie că lucrez în construcţii dar că repar şi calculatoare. Pentru ea o persoană supra-calificată merită tot respectul. Şi mă bucur din plin de acest statut. Zilele trecute am rămas fără bani. Lipsa de lichidităţi şi frigul de afară mă împiedică să mai lucrez momentan. Dar familia trebuie hrănită. Aşa că m-am îmbrăcat şi m-am dus la magazin să negociez un împrumut pe termen scurt cu tanti vânzătoarea. Am tras-o deoparte şi i-am explicat situaţia în care mă aflu pentru urmatoarele câteva zile. Mi-a răspuns în şoaptă şi m-a rugat să aştept să se golească puţin magazinul. Zis şi făcut. După ce am rămas doar noi doi, m-a rugat să îi fac o listă cu lucrurile de care am nevoie. Am încercat să mă scuz şi mi-a răspuns că ştie că vremurile sunt grele. Şi să nu îmi fac probleme. Ea are încredere în mine. Am rămas puţin uimit. O persoană pe care o cunosc de cel mult trei luni are încredere în mine. Nu ştie nimic despre mine. Nu are numărul meu de cont. Nici măcar nu ştie cum mă cheamă. Dar are încredere în mine. După ce mi-a pus în plasă toate produsele cerute, tanti vânzătoarea scoate un caiet de matematică de sub tejghea şi mă notează acolo. Fără touch-pad-uri. Fără carduri. Fără procese verbale de îndatorare.

Încă nu îmi venea să cred că într-o lume în care fiecare trage pentru el, într-o lume a somaţiilor de la bancă şi a plăţilor cu cardul eu cumpăr de la magazinul din sat “pe caiet”. Azi e vânzătoarea mea preferată. Genul de om la care funcţionează simpatiile instantanee. Adică ori te place ori nu. Nimeni şi nimic nu va mai putea schimba lucrul ăsta. E genul de om care te ajută dacă poate. Nu ştiu dacă atitudinea ei se datorează faptului că a înteles că în comerţul rural nu te poţi baza rulajul de bani cash, ci trebuie să ai răbdare ca oamenii să primească salariile. Nu ştiu dacă face la fel cu toată lumea. Bazându-mă pe rugămintea ei de a aştepta să se golească magazinul, cred că pot să afirm că fac parte din clientela selectă a magazinului. Oamenii ca ea mă fac să zâmbesc involuntar. De ce? Pentru că, lăsând la o parte toate greutăţile pe care fiecare din noi le are, nu uită ce înseamnă să fii om. Şi dacă ţăranul meu m-a învăţat ceva în lunile astea, m-a învăţat să nu uit niciodată să fiu om. Când o să cresc mare vreau să mă fac… om.

P.S. La ora publicării articolului voi fi primit deja şi lemnele luate tot pe datorie de la tipul care se ocupă cu aşa ceva în sat. Şi ne ştim de două săptămâni.

Sistemul de pensii și bomba demografică în România

martie 1st, 2009

Am asistat la o dezbatere despre efectele nerespectarii calendarului de angajamente pentru cresterea contributiilor la pensiile public-private (pilonul II). Va sistetizez principalele idei, pe fond corecte, lansate de catre domnul Mihai Bobocea (secretarul executiv al ):

1. Bomba demografica ticaie in Romania mai rapid decat in restul Europei – in urmatoarele decenii Romania va inregistra o evolutia mai defavorabila din punct de vedere demografic decat multe alte state europene, iar filosofia actuala a sistemului de pensii, axat in cea mai mare parte pe rolul statului, va falimenta.

2. Inghetarea contributiilor in 2009 reprezinta o eroare de strategie si de viziune – efectele cele mai grave constau in faptul ca salariatii de azi pierd o buna parte din sansa unei pensii decente din sistemul privat, iar Romania pierde increderea investitorilor straini.

3. Pilonul II a facut prima plata, ceea ce darama cel mai nociv mit din jurul acestei piete: “fondurile private = cutii negre”, adica doar pui 20-30 de ani bani si nu ai nicio certitudine ca iiprimesti inapoi.

1. Bomba demografica, in plina explozie in Romania
De ce ne-am apucat, de fapt, de reforma sistemului public de pensii?
• Populatia Romaniei: in reducere si imbatranire accelerata: 23,2 mil. loc. (1990) -> 21,4 mil. loc. (2008);
• Pana in 2050: 16-17 mil. loc. (UE, BM, FMI, ONU, INCE) sau chiar 13,3 mil. loc. (cel mai pesimist scenariu, BERD, 2008);
• Pana in 2050: -21%, una dintre cele mai abrupte scaderi din Europa (dupa BG 28%, LV 26%, LTN 24%);
• Natalitate: 13,7‰ (1990) -> 10‰ (2008);
• Fertilitate: 2,3 copii/femeie (1989) -> 1,3 copii/femeie (2008);
• Varsta medie a mamei, prima nastere: 22,3 ani (1990) -> 26 ani (2008);
• Durata medie a vietii: 70 ani (1990) -> 74 ani (2008);
Evolutiile demografice au afectat grav situatia sistemului public de pensii (Pilonul I, PAYG). Tendinta data de raportul salariati – pensionari continua:
1990: 8,2 mil. la 2,5 mil. persoane (raport 3,3:1)
2008: 4,9 mil.la 4,7mil. persoane (raport ~1:1)

Concluzie 1: Demografia Romaniei este intr-o stare foarte proasta, iar evolutiile asteptate sunt foarte sumbre. Bugetul public de pensii si-a atins limitele, iar sustenabilitatea sa pe termen mediu si lung tinde la zero. Nevoia de reforma este mai mult decat evidenta.

2. Inghetarea contributiilor in 2009 – o eroare. O masura cu efecte mici la buget, dar cu costuri uriase

Efect: o „economie” de 250 mil. lei la buget (MFP).

Costuri:
– afecteaza grav interesele si proprietatea a 4,6 mil. participanti;
– poate reduce pensia lunara a participantilor cu pana la 15% (EFRP);
– afecteaza viitorul actualei generatii, lasand-o la mana statului;
– afecteaza planurile de afaceri ale investitorilor internationali;
– atentie: participantii sunt marii perdanti ai masurii, nu administratorii;
– probleme de imagine si incredere pt. Romania (tratate bilaterale);
– pietele financiare, inclusiv BVB, vor suferi mai mult din cauza crizei;
– inclusiv bugetul public va suferi (lipsa titlurilor „lungi”);
– pierderi totale de 1,07 mil. € la Pilonul II pana in 2017;
– povara fiscala viitoare: datoria structurala implicita PAYG +4,3 mld. €

Avand in vedere starea actuala si evolutia demografica a Romaniei (dezastruoase), existenta unui Pilon II de pensii private, care sa preia in viitor presiunile din sistemul public, este absolut necesara;
Pilonul II romanesc: avantaj major (una dintre cele mai moderne si eficiente arhitecturi institutionale) + dezavantaj major (cel mai redus nivel al contributiilor dintre toate sistemele similare);
Media contributiilor in sistemele asemanatoare Romaniei: 8,7% (FIAP). Ex.: SK 9%, HUN 8%, POL 7,3%. CZE pregateste in acest moment legislatie pentru un Pilon II cu contributii initiale de 6%!
Pilonul II romanesc are deja tot ce trebuie pentru a face performanta in beneficiul participantilor sai. Contributiile nu trebuie „taiate”, ci accelerate, pentru a asigura pensii private decente!
Raul nu a fost inca facut. Situatia poate fi indreptata prin OUG pana pe 20 martie (pentru respectarea L411/2004).

Concluzie 2: Efectele cele mai grave ale inghetarii: salariatii de astazi pierd o buna parte din sansa unei pensii decente din sistemul privat, iar Romania pierde increderea investitorilor straini. Dezvoltarea Pilonului II trebuie accelerata, nu franata!

3. Pilonul II romanesc a facut deja plata primei pensii private

Mitul nociv al „cutiei negre”, desfiintat!

• Vineri, 20 februarie 2009: prima plata a unei „pensii private” in Pilonul II romanesc.
• Suma? Evident mica (doar cateva luni de contributii). Semnalul? Foarte puternic.
• Cel mai nociv mit din jurul pietei de pensii private: „Fondurile de pensii sunt niste cutii negre in care doar pui bani 20-30 de ani si nu ai nicio certitudine ca ii primesti inapoi”. (mit provenit din informare insuficienta) FALS!
• In Romania, doar un caz de plata in mai putin de un an de la startul Pilonului II. In regiunea Europei Centrale si de Est, sute de mii de beneficiari ai sistemului de pensii private.

Ce se intampla in alte tari?

Ungaria

Pilonul II (1998-2008): 60.000 de beneficiari, plati de 23 mil. €
Piata in 2008: 3.000.000 de participanti si active nete de 7,5 mld. €
Pilonul III (1994-2008): 360.000 de beneficiari, plati de 946 mil. €
Piata in 2008: 1.410.000 de participanti si active nete de 2,8 mld. €

Polonia

Pilonul II (1999-2008): cateva sute de mii de beneficiari, plati de 290 mil. €
Piata in 2008: 13.800.000 de participanti si active nete de 33,3 mld. €

Romania

Pilonul II: ~100.000 de beneficiari (cazuri efective de plata) in urmatorii 10 ani
Ex. asigurari de viata: indemnizatii brute platite de 283 mil. € (1998-2008).

Concluzie 3: Daramarea mitului „fondurile de pensii sunt cutii negre in care doar pui bani 20-30 de ani si nu ai nicio certitudine ca ii primesti inapoi”. Pilonul II romanesc asteapta circa 100.000 de cazuri de plata in urmatorii 10 ani.

Rasism, xenofobie, ultranaționalism – adică primitivism

martie 1st, 2009
DemonizareDemonizare

Două evenimente recente reflectate în revista ACUM au generat un interes enorm și o dezbatere care uneori a devenit încrâncenată: cererea de autonomie pentru Ținutul Secuiesc și reacțiile în urma unor delicte comise în Italia și puse pe seama unor cetățeni români.

Nu e greu de ghicit că reacția uneori vehementă e legată de prezența ca subiect al dezbaterii a celor două principale minorități naționale (sau etnice) din România: ungurii și romii (în ordinea datelor oficiale, deoarece estimările ar arăta o ordine inversă).

Articolul care a provocat primul cele mai aprinse dezbateri a fost “De ce e bine ca Ținutul Secuiesc să fie autonom”, http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=9177 scris de Tihamer Czika, un tânăr jurist din Transilvania, fost candidat al UDMR pentru Camera Deputaților în alegerile parlamentare din noiembrie 2008.

N-am să mă refer la reacțiile de pe pagina revistei ACUM, ele pot fi consultate foarte simplu, am să citez câteva reacții de pe blogul lui Tihi, unde acesta a preluat articolul.

Harcov este, asa cum am mai spus, un cimitir economic. Nici iarba nu creste, din lipsa de fonduri. Fonduri blocate, bineinteles, de singurii care au putere de decizie in zona. Adica coietnicii (cum parca-l aud spunand pe dl. presedinte Basescu) domnului deputat nedevenit Czikatihi. Iar de aici situatia se ramnifica: varianta a. Conducatorii Harcovului sunt imbecili, incapabili si impotenti intelectual. In sensul in care nu posed mijloacele intelectuale de a face zona sa prospere. Adica nu pot. varianta b. Sunt parsivi, si inteleg perfect ca saracia generalizata este singura carte pe care o pot juca. O populatie saraca este usor de controlat, dupa cum au demonstrat chinezii in ultimele milenii. Iar retorica separatista ar fi nula in lipsa saraci. sună una dintre reacții.

La care mi-am permis următorul comentariu: “înlocuiți vă rog Harcov cu Botoșani, Vaslui, Ialomița, Gorj, Giurgiu și alte județe din România și o să vedeți ce bine se potrivește.”

Replica a venit din partea unei persoane care se prezenta drept jurnalist și absolvent al unei facultăți de filosofie: Cat despre Botosani, Vaslui, Giurgiu nu putem decat aplauda harnicia cu care roboteste sangele slav pentru o oda a lenei. Inca ceva, Petru: daca stapanul este crucificat vertical, e normal ca sclavul sa fie crucificat avand capul in jos, ca intr-o harta pusa invers in cui. In Obama we trust.

N-am destulă subtilitate ca să înțeleg ce-a vrut să spună cu crucificarea, în orice caz a ținut să adauge: ‘Problema Chineza se poate circumscrie in maniera evocata de Eliade: “Douasprezece mii de capete de vite”…’

Am să revin la rasismul și xenofobia grosolană din acest mesaj, dar am să remarc că în general, mai toate reacțiile negative la articolul lui Tihi au fost lipsite de argumente și violente, presărate de un anti-maghiarism primitiv.

Dar dacă reacțiile la un articol favorabil ungurilor au fost așa, reacțiile la articolul scris împreună cu Ștefan “Atmosfera de ură împotriva romilor se accentuează” http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9226 au depășit cu mult limitele obișnuite, frizând pe alocuri extremismul.

“Nu pot fi acuzat ca discriminez vreo minoritate religioasa, etnica, sociala sau de alt fel pentru simplul fel ca m-am nascut intr-o familie ea insasi discriminata. Am simtit-o pe pielea mea. Nemtii ne-au discriminat pretextand ca suntem comunisti, comunistii sub pretext ca suntem titoisti, legionarii sub pretext ca nu suntem romani, securitatea sub pretext ca nu vrem sa colaboram. Toti acestia ne-au batut si ne-au barat drumul spre o viata mai buna. Acum, tiganii ne fura din buzunare, ne agreseaza verbal si, daca nu ne ferim, ne dau si-n cap. Pentru o epidemie, ajunge un singur virus. Degeaba vreti sa despartiti comunitatea de individ. Noi nu am ucis, nu am violat si nu am furat. Nici unul. Cine pe cine discrimineaza? Cand o minoritate, de orice tip ar fi, vrea mai multe drepturi ca majoritatea, comite o discriminare. Sa ne fereasca Dumnezeu de discriminarea unei minoritati! Aceasta se poate transforma in dictatura. Daca minoritatea nu vrea sa se inscrie in cadrul legal al tarii adoptive, trece pe langa democratie, spre dictatura. La inceput, nazistii au fost o minoritate. La inceput, comunistii romani au fost doar o mie. Lasati sa se inmulteasca, albanezii din Kosovo au furat o tara. Bunicul meu spunea ca, atunci cand te afli in tara altuia, mananci ce mananca gazda, dar trebuie sa fii foarte atent ce mananca aceasta. Daca Dumnezeu mai da rateuri, o face pentru ca numai oamenii sunt pedepsiti pentru greselile lor.” scria o persoană care este un scriitor destul de cunoscut.

Diabolizare

E aici o întreagă panoplie a extremismului de dreapta, de la tratarea unei minorități în bloc ca responsabilă în exclusivitate de delincvență, la atribuirea vinei colective, la cvasi-nazistul “Lasati sa se inmulteasca, albanezii din Kosovo au furat o tara.” (oare trebuiau sterilizați?), la tratarea romilor în ansamblu ca intruși (la fel cum sunt tratați și ungurii uneori – “Dacă nu vă place aici duceți-vă în Ungaria!” – romii sunt de regulă trimiși în India).

S-a găsit chiar și o persoană revoltată de acuzații, care nu a găsit nimic nelalocul său în mesajul citat mai sus:

Este suficient sa pici in forfota unui troleibuz si sa te deplasezi din branci in branci scotocit prin toate buzunarele pe fondul sonor al expresiilor de maidan si a miasmelor”sublime” ca sa-ti dai seama ce inseamna sociologie aplicata la o populatie derutata de mirajul libertatii indecente si a democratiei. Toate astea cer o punere la punct vehementa si curajoasa ci nu obladuirea, de la distanta, a ceea ce este si va ramane condamnabil. Randurile dlui Martin n-au nici o tenta rasista sau fascista, ele exprima o realitate resimtita ca insuportabila de catre o mare majoritate a polulatiei din Romania. Dl Clej, distribuie, cu o usurinta deconcertanta, adjective complet deplasate si lipsite de sens, ca sa nu le spun grotesti, nedemne de functia care ii este atribuita.

Și tot zilele acestea am primit într-un e-mail reproșul că “mă desolidarizez de România”. Motivul? Faptul că am îndrăznit să cataloghez drept rasiste niște mesaje circulate și ajunse la redacție care se indignau de confundarea romilor cu românii, romii fiind, în opinia autorilor acestor mesaje responsabili exclusivi de stricarea imaginii țării în străinătate.

Cum de mi-am permis să am această opinie în contra-curent când patria e în pericol, amenințată de câteva lozinci anonime pe ziduri din Italia, care cereau, Holocaustul, atenție, al ROMÂNILOR, nu al romilor. N-are nicio importanță că autoritățile de la Roma s-au desolidarizat de astfel de elucubrații fasciste, rodul unor minți bolnave, asta a devenit în opinia unora reprezentativ pentru ceea ce crede opinia publică italiană.

Toate aceste reacții au în comun fie rasism, fie xenofobie, fie ultranaționalism, fie pur și simplu o demagogie patriotardă, sechelă a educației dinainte de 1989, care s-a prelungit sub alte forme și după aceea.

Neînțelegerea sau neacceptarea faptului că acuzarea unei minorități de greșelile unor persoane aparținând acelei minorități constituie xenofobie sau rasism e îngrijorătoare pentru situația unei țări membre a Uniunii Europene în anul 2009.

Această reacție, numită foarte plastic în engleză “kneejerk”, denotă la acești oameni (nu știu cât de mulți, dar eu, spre deosebire de ei nu extind la întreg poporul român aceste atitudini adeseori extremiste) un profund sentiment de insecuritate, o fragilitate a identității lor românești dacă o cerere de autonomie le provoacă panică cu privire la iredentismul ungurilor, la fel cum le provacă și confundarea romilor cu românii (cu toții cetățeni ai aceleiași țări) în Italia.

Am mai scris în trecut, o astfel de atitudine de monopolizare a patriotismului și de diabolizare a celor care se ridică împotriva ei, etichetarea lor adesea ca anti-români sau vânduți nu este altceva în secolul XXI decât un primitivism, o atitudine anacronică.

Îi asigur pe toți cei care promovează o astfel de atitudine că vor primi replica cuvenită în revista noastră, chiar dacă această politică editorială nu ne aduce popularitate într-un anumit segment de cititori. Revista ACUM nu se va alinia politicii unui număr însemnat de publicații în limba română care tolerează și încurajează acest primitivism.

Voi încheia cu un citat dintr-un personaj istoric fascinant (care merită un articol separat) – Carl Schurz – născut în Germania în 1829, participant la revoluția din 1848, emigrat în Statele Unite, general în armata unionistă în războiul civil din 1861 – 1865 și ales senator al Statelor Unite în 1869:

I confidently trust that the American people will prove themselves … too wise not to detect the false pride or the dangerous ambitions or the selfish schemes which so often hide themselves under that deceptive cry of mock patriotism: “Our country, right or wrong!” They will not fail to recognize that our dignity, our free institutions and the peace and welfare of this and coming generations of Americans will be secure only as we cling to the watchword of true patriotism: “Our country—when right to be kept right; when wrong to be put right.”

Rețineți, doamnelor și domnilor tentați de primitivismul rasist, xenofob și utranaționalist: nu e nevoie să săriți ostentativ în apărarea patriei ori de câte ori cineva își exprimă opinii critice, căci și ei, ca și dumneavoastră vor binele țării, numai că îl doresc pe căi diferite. Iar într-o democrație acest lucru este perfect legitim, ba chiar de dorit.

Conservatorii sunt cei mai mari utilizatori de pornografie în Statele Unite

februarie 28th, 2009

Daca va intereseaza cum iese statistic adevarul la suprafata, vizitati linkul:

http://abcnews.go.com/Technology/Business/story?id=6977202&page=1

S-a tot discutat si se va mai discuta in aceste zile in revista ACUM despre “judecarea in bloc” a unei populatii.

Care sunt caracteristicile potrivit carora putem emite judecati si care nu? A devenit acceptat in cea mai mare parte a lumii ca nu se pot emite judecati dupa acele caracteristici pe care nu ni le alegem: caracteristici fizice dobandite prin nastere (culoarea pielii, a ochilor, a parului, etc.), genul, preferintele sexuale, originea etnica.

Dar… preferintele politice?

Cititi articolul difuzat de ABC News pentru a cunoaste rezultatele unui studiu privind consumul de produse pornografice. De ce nu ne mira, cum nu ne mira ca “patriotii” cei mai vocali sunt primii care-si denigreaza si tradeaza tara, cum, asemanator, puritanii cei mai vocali au o satisfactie speciala cand se infrupta din ceea ce nu doar dispretuiesc public dar ii si fac propaganda activa impotriva?

Un drept la replică ignorat

februarie 26th, 2009
Dr. Lya Benjamin, Director, Centrul de Studii al Istoriei Evreilor din RomaniaDr. Lya Benjamin, Director, Centrul de Studii al Istoriei Evreilor din Romania

Domnule Adrian Păunescu,
Mă adresez cu rugămintea ca, în virtutea dreptului la replică, să aveţi bunăvoinţa de a publica în ziarul dvs. textul meu de răspuns la somaţiile d-lui Coja. Domnia sa în articolul publicat în ziarul Flacăra lui Adrian Păunescu / 6-12 februarie a.c., mă incriminează pentru faptul că am îndrăznit să scriu despre antisemitismul mişcării legionare, deşi (după părerea domniei sale) nu am reuşit să demonstrez nici până astăzi că ei au fost într-adevăr antisemiţi. În cele ce urmează, citez câteva extrase din lucrările unor lideri ai acestei mişcări. Va fi doar un eşantion infim din multitudinea de texte pe care le-am publicat în diferite scrieri pe tema respectivă. Sunt citate care s-ar putea ca în interpretarea d-lui Coja să reprezinte argumente irefutabile cu privire la dragostea de neam şi ţară a liderilor legionari. În viziunea ştiinţei istorice contemporane, marile drame care au însoţit totalitarismele secolului XX au avut în sorgintea lor şi idei extremiste, de felul celor diseminate de ideologii legionarismului. Iată de ce consider şi eu asemenea idei nu ca factori de educare patriotică a unui neam, ci ca pure instigări împotriva democraţiei, a convieţuirii interetnice şi împotriva a ceea ce numim astăzi spirit european clădit şi pe tradiţia iudeo-creştină.

De altfel, ţin să precizez că exponenţii mişcării legionare nu numai că nu şi-au negat concepţiile lor antisemite, ci dimpotrivă, şi le-au asumat fără rezerve. Astfel, Horia Sima în cartea intitulată Istoria mişcării legionare (Editura Gordian, Timişoara, 1994) la pagina 33 afirmă că: anticomunism(ul), antisemitism(ul), antipoliticianism(ul) pot fi socotite fără îndoială drept părţi ale unui program [...] Ele indică primejdiile ce trebuie combătute şi îndepărtate din viaţa unui neam. Primejdiile sunt considerate a fi evreii, comunismul şi politicianismul.

În decembrie 1931, în Parlamentul României, Corneliu Zelea-Codreanu afirma:
Domnilor deputaţi, generaţia aceasta a noastră trece ca o generaţie antisemită. Aş dori să ştiţi că eu nu am venit aici să strig: Jos jidanii!, după cum cred că n-a făcut-o nimeni… Pentru mine este clar şi precis: inteligentă sau neinteligentă, parazitară sau neparazitară, morală sau imorală, această populaţie este o populaţie duşmană aci, pe pământul ţării şi eu înţeleg să lupt împotriva ei prin toate mijloacele pe cari mi le va pune la dispoziţie mintea, legea şi dreptul meu românesc. (Cuvântul la mesaj în numele Gărzii de Fier. (Câmpulung Muscel, 1932). Vezi şi Monitorul Oficial, partea I, nr. 14 din 21 decembrie 1931.

Din rechizitoriul adresat de Zelea-Codreanu regimului democratic din România:
Democraţia sfarmă unitatea neamului românesc… expunându-l dezbinat în faţa blocului unit al puterii iudaice… deci, dezunirea noastră înseamnă moarte.
Democraţia transformă milioane de jidani în cetăţeni români, făcându-i egali cu românii, dându-le aceleaşi drepturi în stat. Egalitate?… Pe ce bază cer jidanii tratament egal, drepturi politice egale cu ale românilor?[...]
Democraţia este în slujba marii finanţe… ca o consecinţă firească, ajunge sluga marii finanţe internaţionale jidăneşti, care o subjugă plătind-o. În modul acesta, soarta unui neam este dată pe mâna unei caste de bancheri.
(Corneliu Zelea-Codreanu, Pentru legionari, pp. 412-414, apud Horia Sima, Doctrina legionară, ed. Majadahonda, Bucureşti 1995, pp. 210-212).

Pentru Vasile Marin, Antisemitismul legionar: are o natură cu totul superioară şi de altă esenţă. Noi nu suntem antisemiţi pentru faptul că locurile noastre sunt ocupate de alţii; şi pentru aceasta, dar nu este principalul. În corpul viu al unei naţiuni unitare se introduce alt corp, care vine să falsifice sensul vieţii lui, să falsifice sensul dezvoltării în viaţa morală şi să falsifice sensul culturii în viaţa spirituală. Aşa se pune problema antisemitismului legionar… Pentru aceasta, coloratura de antisemitism pe care o capătă naţionalismul nostru este cu totul specifică şi cu totul în afară de considerentele practice pe care ceilalţi le fac. (Vasile Marin, Crez de generaţie, ed. Majadahonda, Bucureşti 1997, p. 76).

În aceeaşi lucrare, tot Vasile Marin conchide:
Nu instincte de troglodit ne mână în acţiunea noastră tinerească şi tocmai din această cauză nepătată, ci ne mână conştiinţa unei superiorităţi de rasă, aceeaşi conştiinţă care făcea acum 2000 de ani pe civis roumanos să scuipe cu scârbă în faţa jigăritului evreu ce se strecura pe lângă zidurile Cetăţii eterne ca o jivină a pământului – şi mai ales ne mână o conştiinţă naţională de care putem fi mândri… Iată deci pentru ce nu numai că suntem, dar trebuie să fim antisemiţi. (Loc. cit., p. 104).

Liderii mişcării legionare considerau problema jidănească ca una dintre cele mai primejdioase pentru soarta poporului român: ei şi-au asumat misiunea istorică de a o rezolva cât mai radical. În Cărticica şefului de cuib se afirmă: Problema jidănească [...] constituie pentru naţiunea română cea mai mare primejdie pe care a cunoscut-o de la începutul istoriei până astăzi. Legionarul este singurul în stare a rezolva această problemă pe care o priveşte cu curaj şi seriozitate. [(Corneliu Zelea-Codreanu), Cărticica şefului de cuib, p. 56 pct. 66, ed. a 5-a cu modificări, 27 februarie 1937].

Despre misiunea mesianică a legionarilor privind rezolvarea problemei evreieşti în România se găsesc numeroase referiri şi în ziarul Cuvântul, care între septembrie 1940 şi ianuarie 1941 era organul central de presă al mişcării legionare. Cunoscutul istoric, P.P. Panaitescu, directorul ziarului în perioada respectivă, în numărul 3 îşi intitula editorialul: Problema evreiască în statul legionar. Numai un stat totalitar, adică stăpân de a dirija toate puterile naţionale – scria marele istoric – se poate încumeta să rezolve această problemă. Iată de ce numai statul naţional legionar are dreptul şi putinţa astăzi de a ataca problema evreiască… Numai revoluţia naţională legionară poate dezlega această chestiune ca o problemă de stat. (Cuvântul, an XVII – seria nouă – nr. 3 din 16 octombrie 1940).

P.P. Panaitescu îşi exprima admiraţia faţă de Germania nazistă care a câştigat prestigiul ei în Europa pentru că a fost cea dintâi care avusese curajul să deschidă lupta contra iudaismului. (P.P. Panaitescu, Germania în Europa nouă, Cuvântul, 8 decembrie 1940).

Mă opresc aici cu exemplificările, nu în speranţa că îl voi convinge pe profesorul Coja cu privire la antisemitismul propovăduit de mişcarea legionară, ci cu dorinţa de a da câteva informaţii despre faţeta ei antisemită. De altfel, dacă spaţiul mi-ar permite, aş da extrase întregi din cartea de referinţă a lui Corneliu Zelea-Codreanu, Pentru legionari, care abundă în stereotipuri antijidăneşti.

P.S. În ceea ce priveşte acuzaţia adusă de dl. profesor Coja persoanei mele că aş fi „o harnică detractoare a românilor”, este sub demnitatea mea să răspund la insulte. Nu am culpabilizat nicicând nici poporul român, nici spiritualitatea românească, ci am analizat pe bază de documente fenomenul extremismului de dreapta în contextul românesc şi consecinţele sale nocive.

Bucureşti – MITING SALVAŢI CIŞMIGIUL

februarie 26th, 2009

În data de 26 februarie 2009, “Asociatia Bucuresti – pro urbe” a transmis următorul Comunicat de presă:

20 ONG-uri susţinătoare ale campaniei SALVAŢI CIŞMIGIUL organizează vineri, 27 februarie, ora 12:00, un miting în faţa Primăriei Municipiului Bucureşti, înaintea şedinţei de Consiliul General. Vom cere consilierilor să respingă Planul Cişmigiu-Brezoianu.

In cadrul şedinţei ar urma să se discute la punctul 28 de pe ordinea de zi Planul Cişmigiu-Brezoianu.

Am cerut prin adresa oficială fiecărui consilier să respingă acest plan ilegal, făcut fără consultarea locuitorilor (http://asociatiabucuresti.ro/blog/?p=219.)
De asemenea, Ministerul Culturii a cerut suspendarea planului până la obţinerea tuturor avizelor legale (http://asociatiabucuresti.ro/blog/?p=207)

Mâine, vom veni în faţa Primăriei să cerem din nou respingerea acestui document, contestat de societatea civilă din nenumărate motive, între care amintim:
– este incorect matematic http://asociatiabucuresti.ro/blog/?p=174
– nu are avizele legale http://asociatiabucuresti.ro/blog/?p=173
– presupune un bloc de 42 de metri gard în gard cu Cismigiul, în Zona Protejată de 16 metri, care a fost special instituită pentru a nu se mai construi înalt
– nu are aviz de mediu, deşi va atrage sute masini pe nişte străduţe înguste, deja poluate
– nu ţine cont de impactul devastator asupra traficului pe strada Brezoianu, care deja se blochează zilnic la orele de varf
– este făcut fără consultarea populaţiei din zonă http://asociatiabucuresti.ro/blog/?p=205
– încalcă prevedererile legale de protejare a monumentelor istorice pe o rază de 100 de metri
– încalcă Hotărârea CGMB 22/2006 fiindcă, la 26 400 mp construiţi, asigură doar 100 de locuri de parcare, în loc de minim 264

Dupa miting, vom merge la şedinţa de Consiliu General unde vom cere, conform prevederilor legale, să ne expunem punctul de vedere în faţa Consiliului General.

Vizitaţi http://asociatiabucuresti.ro/blog/ pentru mai multe informaţii.

Organizaţii susţinătoare ale campaniei SALVAŢI CIŞMIGIUL
– Asociaţia Pro Democraţia Clubul Bucureşti
– Agenţia de Monitorizare a Presei
– Asociaţia Locatarilor din strada Şipotul Fântânilor
– Asociaţia Bucureşti
– Asociaţia pentru Tranziţie Urbană
– Asociaţia Salvaţi Bucureştiul
– Asociaţia EcoCivica
– Asociaţia ViitorPlus
– Asociaţia EcoAssist
– Alianţa Civică
– Asociaţia 21 Decembrie 1989
– Grupul de Acţiune Noii Golani
– Asociaţia Prietenii Şcolii Centrale
– Asociaţia GoodArtOfNoon
– Asociaţia Komunitas
– Grupul Civic Bucureşti
– RPER, membru ICOMOS
– Salvaţi Vama Veche – APCAPBC
– Asociaţia Pro Urbe Arad
– Asociaţia Sighişoara Durabilă

Declaraţia de la Braşov pentru o politică a arhitecturii în România

februarie 25th, 2009

Întrucât societatea în general şi cetăţenii în special sunt în egală măsură clienţii şi utilizatorii produselor care rezultă în urma serviciilor de arhitectură, este imperativ ca politicile în arhitectură, la toate nivelurile, să încerce să elaboreze criterii de apreciere a calităţii clădirilor şi spaţiilor în cadrul societăţii. Dezvoltarea durabilă a clădirilor publice şi private şi securitatea spaţiilor publice influenţează puternic bunăstarea cetăţenilor şi, prin aceasta, structura socială a societăţii. Arhitectura, în sens holistic incluzând planificarea urbană în situri urbane şi rurale, este un element fundamental al istoriei, culturii şi cadrului vieţii comunităţilor – ea reprezintă unul din fundamentele dezvoltării economice şi, în acelaşi timp, modurile esenţiale de expresie artistică a patrimoniul construit de astăzi şi de mâine. A avea un sens al apartenenţei, al identităţii, este o trăsătură importantă a societăţii umane şi a culturii. Expresia arhitecturală este adeseori purtătoarea unor astfel de nevoi culturale şi sociale şi, prin urmare, este important ca aceste influenţe să fie reprezentate în mod adecvat.

Ordinul Arhitecţilor din România şi Uniunea Arhitecţilor din România au organizat la Braşov în 21 februarie 2009 Conferinţa profesională „Către o mai bună calitate a vieţii – contribuţia arhitecturii la politica României”. Ordinul Arhitecţilor din România este ferm convins că atât calitatea arhitecturală cât şi natura specifică a serviciilor de arhitectură trebuie să fie luate în consideraţie în elaborarea tuturor politicilor, măsurilor şi programelor, conducând astfel spre realizarea unei Politici Arhitecturale a României. Astfel, membrii Consiliului naţional al OAR au adoptat în 21 februarie, la Braşov, „Declaraţia pentru o politică a arhitecturii în România”. Finalitatea acestui demers al nostru vizează asumarea, adoptarea de către Guvernul României a politicii pentru arhitectură. În acest sens, textul Declaraţiei de mai jos va fi completat cu elementele specifice.

TEXTUL DECLARAŢIEI:

”Motto: Locuitorii României au dreptul la arhitectură şi peisaj la fel cum au dreptul la sănătate şi justiţie

Declaraţia de la Braşov pentru o politică a arhitecturii în România

Un program de politici pentru aplicarea obiectivelor Declaraţiei de la Cluj din 8.03.2008

1. Ordinul Arhitecţilor din România, întrunit în Consiliul Naţional adoptă şi lansează această declaraţie în scopul:

1.1. Evidenţierii necesităţii şi importanţei elaborării unei politici pentru arhitectură în România
1.2. Initţerii procesului de elaborare a unei politici a arhitecturii în România
1.3. Realizării de parteneriate pentru elaborarea, promovarea şi aplicarea politicii arhitecturii în România.

2. Context 2009

2.1. În Europa
Arhitectura este o componentă fundamentală a calităţtii vieţii şi a devenit o componentă importantă a politicilor majorităţii ţărilor membre ale UE prin care se urmăreşte viitorul sustenabil bazat pe cei patru piloni ai Cartei de la Leipzig (social, economic, mediu si cultura)
2.2. În România
În România toţi cei patru piloni, socialul, economicul, mediul şi cultura reclamă măsuri urgente de reconsiderare. Arhitectura nu este asumată de stat şi de societate ca un factor determinant pentru dezvoltarea durabilă.

3. Elementele unei politici a arhitecturii în România

3.1. Pilonul social – educaţional cu referire la spaţiul social şi la conştiinţa valorii acestuia
3.2. Pilonul economic – arhitectura durabilă care ia în considerare întreg ciclul de viaţă al construcţiilor
3.3. Pilonul mediului – primordial pentru supravieţuirea şi sănătatea societăţii
3.4. Pilonul cultural – generator de identitate, calitate, diversitate, bucurie şi resurse.

4. Instrumentele politicii arhitecturii în România

4.1. Educarea societăţii pentru şi prin arhitectură
4.2. Achiziţiile publice pe bază de selecţie a calităţii
4.3. Mecanismele de decizie şi consultare în totală transparenţă
4.4. Recunoaşterea arhitecturii de către societate şi stat concomitent cu responsabilizarea arhitectului.

5. Ordinul Arhitecţilor din România propune:

5.1. Elaborarea şi adoptarea unei politici a arhitecturii în România
5.2. Parteneriate pentru elaborarea politicii arhitecturii în România
5.3. Parteneriate pentru promovarea şi adoptarea politicii arhitecturii în România.

Consiliul Naţional al OAR

Preşedinte OAR, Şerban Sturdza
Braşov, 21.02.2009”

sursa: Ordinul Arhitecţilor din România

Miniștrii de externe ai Italiei și României încearcă să calmeze spiritele

februarie 25th, 2009

După participarea la Reuniunea Consiliului Afaceri Generale şi Relaţii Externe de la Bruxelles, ministrul afacerilor externe, Cristian Diaconescu, s-a deplasat luni la Roma, unde a întreprins o vizită de lucru, la invitaţia omologului său italian, Franco Frattini.

Parteneriatul strategic care funcţionează în continuare între România şi Italia, dialogul şi relaţiile foarte strânse care se manifestă în plan politic şi economic vor ajuta la rezolvarea priorităţii pe care o au cele două state în acest moment în ceea ce priveşte comunitatea românească – „siguranţa cetăţenilor italieni şi români care trăiesc în ambele ţări şi respectarea legii şi a principiilor statului de drept pentru ambele categorii de persoane” –, a conchis şeful diplomaţiei române, la finalul convorbirilor cu omologul său italian.

„Cetăţenii români sunt cetăţeni europeni cu drepturi şi obligaţii egale în spaţiul european, iar România nu va lua nicio măsură care ar limita vreunul din aceste drepturi, incluzându-l aici şi pe cel la liberă circulaţie”, a declarat Cristian Diaconescu în cadrul conferinţei comune de presă care a urmat întrevederii.

Franco Frattini: După cum ştiţi, am avut împreună cu colegul, ministrul Diaconescu, o ocazie de a ne întâlni la Roma, împreună cu Consiliul de Externe de la Bruxelles şi am avut multe argumente, bineînţeles legate de acele probleme de interes comun ale celor două ţări pe scena internaţională, dar şi raporturi bilaterale, dar, bineînţeles că am avut şi o tema care cred că interesează în mod deosebit şi anume aceea a prezenţei semnificative a unei comunităţi româneşti în Italia – cam un milion de persoane – şi, bineînţeles, o prezenţă în România, nu trebuie să uităm de aceasta, sunt cam 20.000 de firme italiene care dau de lucru miilor de persoane. Deci, există o prezenţă a întreprinzătorilor italieni extrem de răspândită în România. Punctul de plecare este simplu, şi anume, Italia a fost întotdeauna unul dintre susţinătorii cei mai importanţi ai intrării României în UE. Eu am fost, întâi ca ministru de externe, pe urmă ca vicepreşedinte la Comisia Europeană, şi sunt convins astăzi că a fost o valoare adăugată această intrare a României în UE. Sigur că pe urmă, atunci când se vorbeşte de un milion de persoane, care trăiesc în marea majoritate în Italia respectând legea şi muncind, noi le recunoaştem acestor persoane o contribuţie importantă pe care aceştia o aduc la creşterea şi la produsul italian. Bineînţeles că există şi cazuri în care vorbim de mii de persoane cetăţeni români şi care au, în calitate de cetăţeni europeni, aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii italieni, dar bineînţeles că şi cu aceleaşi datorii. Acestea sunt persoane care au comis delicte. Sunt unele cazuri în care diferite tribunale italiene i-au condamnat cu sentinţă definitivă – e vorba de un număr nu foarte mare ridicat, dar sunt persoane – şi acesta este primul punct al poziţiei italiene pe care îl exprimăm cu prietenie colegului Diaconescu – şi noi considerăm că atunci când există persoane condamnate definitiv pentru că au comis o infracţiune este normal ca aceste persoane să execute condamnarea în ţara lor de origine, în cazul acesta România. Pe urmă, există şi alte cazuri, vorbind iarăşi de câteva mii de persoane, care sunt acuzate de infracţiuni în anumite cazuri, este vorba de infracţiuni care au fost aproape comise în flagrant, hai să spunem aşa, dar este evident că noi aşteptăm decizia magistraţilor. Bineîneles, în aceste cazuri, noi suntem convinşi că legile italiene care sunt legi drepte, dar riguroase în ceea ce priveşte criminalitatea românească, italiană, franceză, finlandeză, aceasta nu are absolut niciun fel de importanţă, acele legi trebuie să fie în totalitate aplicate şi noi vorbim de acest lucru.

Vorbind de solicitarea pe care am făcut-o şi care am aflat deja răspunsuri în ceea ce priveşte o mai mare colaborare a autorităţilor române cu Italia. Este vorba de o colaborare – şi aceasta este o altă solicitare pe care eu am formulat-o – ar trebui, după părerea mea, să crească, prin trimiterea unui contingent mai mare de operatori de poliţie română specializată în ceea ce priveşte criminalitatea urbană, acele infracţiuni care sunt infracţiuni de alarmă socială, violenţele, violurile, răpirile, crimele, pentru o colaborare mai intensă şi pentru o cunoaştere mai mare, pe care poliţia, în acest caz, o are faţă de persoane care aparţin comunităţilor naţionale. Cea de-a treia problemă despre care am vorbit cu colegul meu este problema acordului-cadru care o leagă pe Italia de România este un acord care include drepturi şi obligaţii reciproce, şi eu consider că se poate, în lumina aplicării acelui acord, să ne aşezăm împreună aşa cum suntem, ca ţări care împărtăşesc istorie şi prietenie în comun, şi să reflectăm asupra posibilităţii de a întări aceste acorduri bilaterale. Sunt acorduri bilaterale care deja sunt în vigoare, care trebuie să fie mai bine aplicate, o parte dintre acestea, iar o altă parte trebuie să fie aduse la zi în ceea ce priveşte posibilitatea de a revedea o colaborare mixtă, pentru că eu doresc să putem face ceva cât mai repede posibil. Închei /…/ această reflecţie pe care eu v-o împărtăşesc este aceasta, şi anume că, în acest moment, avem nevoie din partea prietenilor români de un semnal foarte clar, aceeaşi colaborarea pe care noi o avem între instituţii, între guverne – guvernele noastre colaboreaază în toate materiile excelent, la nivel economic colaborarea noastră este impecabilă şi bineînţeles că poate să se îmbunătăţească şi mai mult. Acelaşi tip de mesaj este fundamental pentru opinia noastră publică, tocmai pentru a spune cât mai clar ceea ce a fost spus chiar şi astăzi la Conferinţa episcopilor din România, care au trimis un mesaj de mare importanţă morală, condamnând pe aceia care aici, în Italia, comit infracţiuni. Cu acelaşi mesaj, noi suntem gata să-l dăm şi opiniei publice în România şi să spunem, după cum am spus şi în seara aceasta, că noi avem un milion de persoane cum trebuie şi alte persoane care comit infracţiuni. Aceasta este părerea mea, pentru că faţă de cei care comit infracţiuni nu avem toleranţă, nu avem faţă de italieni şi bineînţeles că nu avem faţă de nimeni care comite astfel de infracţiuni atât de teribile. Este un mesaj, nu generalizăm, nu facem comunicări care se referă la un popor, la o ţară, ci se fac afirmaţii precise care spun că cel care a comis o infracţiune şi a fost condamnat este normal să se întoarcă în ţara sa şi să execute acolo condamnarea, iar cel care nu este în condamnat va urma căile justiţiei italiene, iar cel care va comite infracţiuni va fi condamnat, cel care nu, bineînţeles, că va continua să fie primit în Italia ca un prieten, ca un cetăţean european, ca o persoană care face bine. Acesta este mesajul, după mine important, pe care /…/ aşteptăm şi sunt sigur că o să vină dinpartea unei ţări prietene, din partea unui guvern prieten, tocmai pentru că nimic nu poate să afecteze raporturile noastre, nici măcar criminalii, pentru că este vorba despre persoane care au făcut infracţiuni oribile, şi noi nu putem să le acceptăm. Dar aceasta, bineînţeles, că nu poate să ducă pe nimeni să dubiteze în ceea ce priveşte corectitudinea întregului popor, poporul român şi cei care trăiesc în mod legal respectând principiile noastre. Aceasta este, în rezumat, spiritul din care îmi doresc să /…/ tema principiului asupra restituirii celor care au fost condamnaţi, ca să continue această condamnare în conformitate cu o regulă europeană cu care noi suntem de acord, dar care încă nu a intrat în vigoare, dar, printr-un acord bilateral, putem să o implementăm, iar prin munca noastră împreună putem să lucrăm în acel acord-cadru, pentru a vedea cum putem să aducem la zi şi să-l modernizăm. În acelaşi timp, prin comunicare, pentru a spune opiniei publice a noastră, că România este nu numai o ţară prietenă, dar este un prieten pentru Italia, dar susţinem în aceeaşi măsură că noi vedem în instituţiile româneşti o determinare pentru a combate, ajutându-ne venind aici, pe cei care comit infracţiuni. Vă mulţumesc foarte mult.

Cristian Diaconescu: Mulţumesc, Franco, doamnelor şi domnilor, pentru prezenţa dumneavoastră şi interesul manifestat de ambele părţi în legătură cu concluziile dialogului pe care l-am avut cu colegul meu şî prietenul meu, ministrul afacerilor externe italian. În continuare putem afirma cu tărie că relaţiile de parteneriat privilegiat între România şi Italia funcţionează, sunt foarte strânse, profunde şi, mai ales, de perspectivă. În continuare putem afirma că există dialog şi există angajare deplină de partea ambelor părţi pentru a rezolva problemele pe care le avem, probleme care pălesc în faţa conţinutului de substanţă al relaţiilor politice, al relaţiilor economice, al relaţiilor bilaterale şi pe terţe pieţe între România şi Italia. Mărturie stau deciziile, parteneriatele pe care România şi Italia le-au dezvoltat de-a lungul timpului, sprijinul pe care Italia, partener strategic, l-a acordat României în procesul de integrare euroatlantică, în procesul de integrare în Uniunea Europeană, acolo unde domnul Franco Frattini a avut o contribuţie extrem de importantă. Mărturie stau declaraţiile, afirmaţiile, sentimentele militarilor italieni, care, alături de militarii români, atât în Irak, cât şi în Afganistan, ca şi pe alte teatre de operaţiuni, au dovedit faptul că împreună ştiu să aleagă între valoare şi nonvaloare, ştiu să proiecteze ceea ce noi numim democraţie şi funcţionarea statului de drept. Mărturie stau cele 27.000 de companii italiene care funcţionează în România şi aproape 27.000 de companii româneşti care funcţionează în Italia, oameni de afaceri care întreţin un raport economic şi de schimburi aproape de 12 miliarde între cele două ţări. Sunt argumente puternice, care în acest moment ne fundamentează oponia că orice problemă poate să apară în planul relaţiilor noastre poate fi rezolvată într-un spirit de respect reciproc. Acum avem o prioritate în ceea ce priveşte comunitatea românească siguranţa cetăţenilor români şi italieni în cele două ţări şî respectarea legii şi a principiilor statului de drept pentru ambele categorii de persoane. Am discutat cu domnul ministru Frattini faptul că avem suficiente argumente pentru ca pe baza dialogului tehnic de perspectivă să înlăturăm această problemă. Totodată, avem problema unei percepţii, care, din păcate, pas cu pas, şi-a făcut loc în societatea italiană. Să ştiţi că în egală măsură ne preocupă şi siguranţa cetăţenilor români, iar a generaliza la nivelul unei comunităţi fapte sau trăsături este un gest profund injust, poate brutal. Dar nu suntem în acea fază. Vreau să vă spun că, în acest moment, vom discuta aspectele tehnice privind aplicarea Acordului din 2003, vom discuta modul în care, în plan bilateral, având o toleranţă zero faţă de infracţionalitate, indiferent de unde provine aceasta, vom putea să punem în aplicare pârghiile şi instituţiile statului, ca şi, repet, nivelul foarte bun de cooperare dintre cele două ţări. Vor fi luate măsuri prin care participarea reprezentanţilor Ministerului de Interne, reprezentanţilor Ministerului Justiţiei în ceea ce priveşte aprofundarea cooperării bilaterale, inclusiv în legătură cu aplicarea legii, vor fi – în perioada următoare – argumente din nou, sperăm noi, pozitive în legătură cu dezvoltarea acestei relaţii. Vreau să vă spun că şi noi, în România, domnule ministru, avem nevoie de un semnal clar din partea italiană în legătură cu spiritul de cooperare care trebuie să prevaleze până la cele mai profunde niveluri ale societăţii italiene, ca, de altfel, şi ale societăţii româneşti. Sigur că stigmatizarea unei comunităţi nu face parte dintr-un astfel de demers, dar, repet, sunt convins că, plecând de la fondul deosebit de bun al relaţiilor bilaterale, aceste elemente treptat-treptat vor fi înlăturate. Totodată, vreau să vă asigur de întreaga cooperare a instituţiilor româneşti, vreau să vă asigur că discutând direct şi aplicat în legătură cu problemele care apar într-o ţară sau alta le putem rezolva fără ca aceste probleme să dobândească o dimensiune exagerată la nivelul societăţii româneşti saui societăţii italiene. Vă mulţumesc încă o dată pentru spiritul de cooperare, vă mulţumesc încă o dată pentru acest dialog şi în continuare suntem încrezători în legătură cu faptul că ceea ce spunem şi facem între instituţiile noastre va avea un impact cât se poate de bun în viaţa cetăţenilor noştri români şi italieni, în egală măsură cetăţeni europeni.

Întrebări şi răspunsuri

-: Mulţumim pentru aceste intervenţii. Este destul de târziu şi avem posibilitatea să ascultăm patru întrebări – două din partea ziariştilor români şi două din partea ziariştilor italieni. Aş începe cu o întrebare din partea ziarului român.

Mihaela Crăciun, Televiziunea Naţională Română: Domnilor miniştri Diaconescu şi Frattini, aţi discutat concret despre un proiect comun al celor două guverne, pe termen lung – ţinând cont că atât în România, cât şi în Italia sunt cetăţeni europeni, cu afaceri, cu familii, integraţi atât în societatea românească, cât şi în cea italiană? Mulţumesc. Pentru domnul Franco Frattini şi, apoi, pentru ministrul român de externe.

Franco Frattini: După cum vedeţi, şi /…/ despre un proiect pe termen mediu sau lung între România şi Italia înseamnă doar să vorbim pentru a dezvolta raporturi ulterioare, care, oricum, sunt excelente, raporturi care, după cum s-a spus şi de către ministrul Cristian Diaconescu, dar şi de mine, au văzut zeci de mii de firme, dar şi muncitori care lucrează fără nici un fel de problemă. Este clar că acesta este proiectul nostru strategic pe termen mediu, să facem din Italia primul partener comercial al României, să facem din Italia primul investitor în România, să continuăm să îmbunătăţim rapoartele noastre – aceasta este strategia noastră pe termen mediu. Pe urmă, sigur, avem şi acţiuni urgente. Noi trebuie, bineînţeles, să răspundem, pe de o parte, nevoii profunde de siguranţă pentru cetăţenii italieni care sunt speriaţi şi în mod obiectiv sunt speriaţi pentru ceea ce se întâmplă şi, deci, trebuie să spunem cu foarte mare claritate că acele persoane care comit infracţiuni trebuie pedepsite, iar poporul român este un popor prieten, european, ca şi noi şi, bineînţeles, are tot dreptul să trăiască şi să muncească în ţara noastră. Acestea sunt reacţiile urgente pentru ceea ce se întâmplă în fiecare zi, aceasta este distincţia pe care trebuie să o facem. Dar, bineînţeles că, după cum ştiţi şi voi, cei dintre dumneavoastră care trăiesc în Italia, ştiu că noi, dacă întrebăm o sută de cetăţeni italieni de ce le este frică, ei spun că le este frică de criminalitate, nu spun că de criminalitatea românească, dar le este frică de persoanele care violentează, care omoară. Deci, noi trebuie să protejăm cetăţenii de frica lor, deci trebuie să fim foarte severi cu cei care comit infracţiuni. Este obligaţia noastră să primim de la ţara prietenă care este România o reacţie puternică pentru a putea să prindem criminalii şi să-i deferim justiţiei.

-: A doua întrebare pentru un reprezentant al presei italiene. Vă rog.

Jurnalist italian: Bună seara, domnule ministru Frattini, domnule ministru Diaconescu. Întrebarea este pentru oaspetele nostru român. Tocmai pentru a nu face o contrapoziţie între italieni şi români există o scrisoare publică, care a fost scrisă de către reprezentanţi ai Asociaţiei românilor în Italia, muncitori cinstiţi în Italia, care, adresându-se autorităţilor române, solicită o mai mare fermitate, dând posibilitatea ca celor care comit crime să se întoarcă în România pentru a putea să execute această condamnare şi cu ceva în plus, tocmai pentru că au pătat imaginea României. Şi v-aş întreba dacă există iniţiative concrete pe care Guvernul român doreşte să le întreprindă pentru a putea să pună piedică acestui val de crime care creează o mare preocupare. Şi îmi permit să mai întreb încă ceva – tocmai pentru că a fost o foarte mare de cetăţeni români în Italia şi sunt deschise frontierele, chiar dacă Acordul Schengen nu este încă în vigoare până în 2011, vreau să întreb dacă există o coordonare cu poliţia italiană, acolo unde există persoane care au precedente penale? Mulţumesc.

Cristian Diaconescu: Aţi pus o întrebare globală, cu mai multe… Încerc să vă răspund în spiritul ei sau, mă rog, a ceea ce am dedus din întrebareadumneavoastră. Sper că nu sunteţi într-o profundă eroare. Discutăm despre cetăţeni europeni care au drepturi şi obligaţii egale în întreg spaţiul european, atât din punct de vedere al responsabilităţii faţă de legea penală din toate ţările membre ale Uniunii Europene, cât şi faţă de dreptul de a fi protejat de legea ţării în care se află şi muncesc. În egală măsură şi eu pot să întreb care este răspunsul autorităţilor italiene faţă de cetăţenii români care cad victime unor infracţiuni de acelaşi fel. Infracţiunea nu are cetăţenie, infracţiunea nu are naţionalitate. Datoria noastră este să luăm toate măsurile care ne stau la dispoziţie din punct de vedere instituţional pentru a preveni şi pentru a combate. Nu, nu vom lua absolut nici o măsură de a limita dreptul la circulaţie. Noi, cei ieşiţi din comunism, l-am câştigat foarte greu şi este vorba de un drept al unui popor, dar, pe de altă parte, avem într-adevăr responsabilitatea ca cei care se află în afara României, ca cei care se află în afara Italiei să se comporte cu acelaşi respect faţă de legile ţării în care trăiesc pentru o perioadă limitată de timp, la fel cum le pretindem în ţara noastră. Aceasta regula şi aceasta este valoarea care, sigur, trebuie apărată, trebuie apărată prin cooperare şi nu prin confruntare. Instituţiile statului român, italian, german au obligaţia să coopereze şi să identifice toate măsurile adecvate din acest punct de vedere, fără a se contrapune una alteia, respectând suveranitatea fiecărui stat şi demnitatea cetăţeanului europeran din fiecare stat şi protejându-l şi pe cetăţeanul italian şi pe cetăţeanul român de un act imoral sau injust. Aşa văd eu lucrurile şi, repet, ceea ce noi vom face împreună cu partenerii italieni este tocmai în ideea de a ieşi în întâmpinarea acestei situaţii şi nu voi accepta niciodată, nici în cea mai mică sau nesemnificativă interpretare faptul că un incident se poate răsfrânge împotriva unei comunităţi. Este împotriva moralei şi este împotriva oricărei valori.

– Încă o întrebare din partea reprezentantului presei româneşti.

Mihaela Iordache: Bună seara, sunt Mihaela Iordache, corepondentul Antena1 – Antena3 în Italia. Am o întrebare pentru domnul ministru de externe italian Franco Frattini. De dimineaţă încă, agenţiile de presă italiene, apoi au fost preluate şi de către agenţiile româneşti de presă, au prezentat o declaraţie a domniei voastre şi anume faptul că Italia ar cere garanţii României pentru ca infractori români să nu mai ajungă în Italia. Întrebareaeste în ce mod vedeţi această afirmaţie pusă în practică, cum putem opri persoane la graniţă sau în ce cadru legal să fie oprite persoanele să circule liber atâta timp cât şi persoane care au un cazier până la urmă circulă liber – aceasta este întrebarea mea – în Italia şi în Europa? Vă mulţumesc.

Franco Frattini: Este extrem de simplu tabloul legal în care noi trebuie să operăm. Tabloul legal înseamnă control la frontioeră, înseamnă Acord Schengen, care este încă în vigoare şi, conform acestui Acord Schengen, fiecare persoană care intră într-un spaţiu precum cel italian, care este un stat inclus în Acordul Schengen, în comparaţie cu România, care încă nu este membru al Acordului Schengen, trebuie să obţină un paşaport şi, din partea poliţiei de frontieră va exista un control, nu va fi blocat decât dacă există un mandat de captură internaţional şi atunci bineînţeles că va fi oprit, dar ceea ce noi considerăm că trebuie să fie făcut este ca, în anumite cazuri – autorităţile române deja au făcut – atunci când intră în Italia provenind din România şi se prezintă la controlul paşapoartelor o persoană care în România a comis delicte sau în Italia deja a comis delicte şi s-a reîntors în România şi vine din nou în Italia noi aşteptăm o comunicare, ca să fie informată autoritatea italiană, iată, că astăzi, la aeroportul din Bucureşti s-a îmbarcat o persoană pentru Roma şi această persoană este cunoscută în ţara noastră cum că a făcut infracţiuni. Nu putem să o blocăm, tocmai pentru că este libera circulaţie, dar prin colaborare putem informa poliţia italiană şi dumneavoastră înţelegeţi că aceste este modul corect tocmai pentru că nu împiedică libera circulaţie, dar permite poliţiei italiene să facă ceea ce poliţia italiană în acel caz al face şi anume individualizează persoana, o vede când ajunge în Italia, unde se duce să doarmă, ce face şi dacă, eventual, va comite din nou infracţiuni. Dar, dacă nu o face, pentru că a decis să muncească în mod cinstit, este o altă problemă, dar noi suntem informaţi şi aceasta este colaborarea pe care noi o solicităm şi care, în anumite cazuri, s-a făcut prin intermediul acestei comunicări. Nu există niciun secret spunând că acei responsabili ai /…/ adolescentei de 14 ani au fost individualizaţi chiar şi datorită colaborării cu agenţi ai poliţiei române şi nu este un secret, nu este un mister, erau fotografii, am cerut ajutor şi ne-a fost dat acest ajutor. A fost o colaborare, poliţia noastră a lucrat mai bine. Aşa înţeleg eu colaborarea.

Este foarte bună repetarea unui principiu, şi anume că românii, ca delincvenţi în Italia sunt o infimă minoritate şi aceasta este foarte important, dar spunând aceasta nu înţeleg atenţia care se acordă asupra detensionării în Italia şi în România. S-ar putea să greşesc eu şi mi-aş dori să nu fie aşa, dar impresia mea este că ţara noastră atrage mai mulţi delincvenţi, poate pentru că este o ţară mai comodă unde să vii şi să comiţi infracţiuni, dar, în conformitate cu ceea ce spune ministrul român al justiţiei, aceia care au fost condamnaţi în Italia din 2007 până astăzi au cerut 157 de transferuri în închisorile româneşti. Deci, problema este a prevenirii sosirii în Italia şi acea semnalizare în aeroport este o problemă legată de funcţionarea unui acord bilateral, care, datorită acelor motivaţii pe care aţi spus-o dvs. că din 900 de condamnaţi definitiv a funcţionat foarte bine doar pentru câteva zeci de cazuri. Noi cerem – iată de ce eu am solicitat colegului şi prietenului Diaconescu să reflectăm împreună cum putem să aducem la zi acel acord tocmai pentru că acel acord, poate datorită unei întârzieri de aplicare, chiar şi a solicitărilor din partea italiană, dar noi am început o acţiune pe care acum o continuăm în a solicita să preia aceşti deţinuţi sau pentru funcţionarea acestui acord, care nu a funcţionat în mod complet, informaţia este cea pe care a spus-o şi Ministerul de Interne român, deci din 900 de condamnaţi definitiv în Italia, nu ştiu, 10-15 deţiunuţi au fost restituiţi României. De ce principiul este foarte important? Motivaţia este extrem de simplă: e un principiu european pentru că în 2006 s-a ajuns la un acord la nivel de Consiliu de Miniştri european şi acest principiu stabileşte că deţinutul condamnat în mod definitiv va executa această pedeapsă în ţara sa de reşedinţă, în acea ţară tocmai pentru că suntem toţi europeni, va întâlni acelaşi standard de respectare a condiţiilor sale – aceasta este regula europeană – pe care ar gasi-o chiar şi în ţara de domiciliu. Noi tocmai din această cauză, pentru spirit european este normal ca, dacă un criminal comite o infracţiune şi e condamnat în mod definitiv în România, Italia îl va prelua într-o închisoare italiană şi viceversa. Iată de ce vorbeam de a reflecta asupra aducerii la zi a acestui acord bilateral. Solicitarea mea este ca acei 900 de deţinuţi condamnaţi definitiv să se întoarcă să execute pedeapsa în România. Aceasta depinde astăzi de un acord bilateral. Din 2011 va fi aplicarea unei legislaţii europene, care din 2011 va fi obligatorie. Deci noi anticipăm cu doi ani acea regulă care oricum va deveni obligatorie. Deci faptul că miniştri de interne, de justiţie şi cu acordul colegului Diaconescu se vor putea întâlni pentru a discuta cum să facă acest acord cât se poate de efectiv este un fapt definitiv.

Cristian Diaconescu: /…/ analiza din punct de vedere tehnic, legislativ, operativ, cum doriţi dumneavoastră, implementarea acestor acorduri. Sigur că avem toată disponibilitatea din acest punct de vedere, repet, ca, în ceea ce priveşte hotărârile definitive de condamnare, modul de executare a pedepselor să fie stabilit pe cale bilaterală, dar vreau să vă spun un lucru foarte clar: este vorba de o analiză de la caz la caz. Aici nu se poate pune problema, în Europa modernă şi în state membre ale UE de expulzare. Ca să fie foarte clar de la bun început. Mulţumesc.

Franco Frattini: Tocmai pentru că expulzarea se referă la cetăţeni care nu sunt comunitari. Aici ne referim la cetăţeni europeni. Vă mulţumesc foarte mult, la revedere.

http://www.mae.ro/

Telemedicina sosește și în România

februarie 25th, 2009

SISTEMUL TELEMEDICINA IN ROMANIA

Pana cel tarziu pe 15 martie va fi implementat sistemul telemedicina în Romania. Iniţiativa aparţine subsecretarului de stat Raed Arafat care a precizat că “Este un proiect licitat anul trecut, finantat prin Banca Mondiala. Am ajuns la faza de implementare in Regiunea 7 Centru plus judetul Bistrita Nasaud. Toate spitalele cuprinse in proiect vor fi conectate la UPU la Mures”.

Acest proiect va permite ca specialistii sa dea sfaturi pe probleme de urgenta medicilor din spitalele mici avand drept consecinta luarea unei decizii mai rapide privind transferul pacientului”, a explicat Raed Arafat.

Sistemul presupune ca medicii din spitalele mici vor beneficia de sfaturile specialistilor din Targu Mures, dupa ce acestia vad pacientul si analizele care i se fac prin sistem audio-video.

Pe viitor se va face transmisia de ecografie in timp real, Conectarea se face audio – video cu transmiterea de date medicale.

Proiectul este foarte util mai ales in spitalele unde nu sunt de garda medici specialisti. Valoarea proiectului este de 1,6 milioane de euro, bani de la Banca Mondiala din care s-au folosit 890.000 de euro. Medicii vor beneficia de sprijin total din partea ministerului pentru a se pregati in telemedicina.

Dacă aplicarea sa se va dovedi utilă, proiectul va fi extins şi în alte regiuni. Sistemul se va implementa cu ajutorul Serviciului de Transmisiuni Speciale (STS), care coordoneaza implementarea şi pana la 15 martie vom avea primele centre funcţionale.

ÎN SISTEMUL SANITAR SE VA INTRODUCE GHIDURI SI PROTOCOALE TERAPEUTICE

Începand cu 1 martie a.c., o serie de ghiduri si protocoale care se vor adresa tuturor nivelurilor de asistenta medicala, de la cea primara pana la asistenta spitaliceasca avand ca termen de finalizare 1 iunie 2009.

Acesta va avea patru componente:
-Sprijin pentru descentralizarea Sistemului Sanitar
-Analiza performantelor spitalelor
-Sustinerea dezvoltarii ghidurilor terapeutice si implementarii protocoalelor
-Evaluarea si managementul programelor nationale ale MS

Va însemna introducerea regulilor si a normelor in tratarea pacientilor din spitalele si cabinetele medicilor.
Primele ghiduri si protocoale se vor elabora pentru bolile:

-Cerebrovasculare
-Cardiopatia ischiemica si infarctul
-Hipertensiune arteriala
-Bolile pulmonare cronice
-Cancerul de col, de san, de prostata si de colon
-Diabetul zaharat

Acestea vor fi publicate pe un portal special realizat in colaborare cu SNSPMS.

DURATA SOMNULUI INFLUENTEAZA APARITIA TUMORILOR MAMARE

Cercetatorii de la Tohoku University, Japonia, au efectuat un studiu pe un lot de 23.995 femei şi au demonstrat ca durata somnului influenţează apariţia tumorilor mamare, rezultatele studiului fiind publicate in British Journal of Cancer, 2008.

Femeile care dorm mai puţin de șapte ore pe noapte prezintă un risc mai mare de cancer mamar, decat cele care îşi respectă durata de somn.

Studiul a relevat asocierea inversa intre durata somnului si acest tip de cancer, subiectii, care au avut o durata a somnului de 6 ore/noapte sau dormeau in timpul zilei, prezentau un risc semnificativ mai mare aparitie a cancerului la san.

Melatonina, hormonul secretat de glanda pineala, se stie ca are un rol in asocierea dintre durata somnului si tumora mamara.

Melatonina controleaza sinteza si secretia hormonilor sexuali, favorizand eliberarea hormonului de eliberare de gonadotropina.

Sursa: Pharma Business

Romani la Universitatea Indiana

februarie 25th, 2009

La Universitatea Indiana, din orasul Bloomington, statul Indiana, in cadrul Organizaţiei de Studii Româneşti (RomSO), va avea loc la data de 27 si 28 februarie 2009, “Conferinţa Studiilor Romaneşti”. Participa studenţi, profesori şi doctoranzi din Romania si Moldova, precum si membrii ai Diasporei Romane, ale căror lucrări au subiecte istorice, de studii politice, relaţii internaţionale, antropologie, literatură, sociologie si muzică. Conferinţa va fi deschisă de lucrarea “Un exemplu puternic: Legăturile regionale in jurul problemelor româneşti”, sub semnătura binecunoscutului profesor de istorie, domnul Holly Case, profesor asociat la Universitatea Cornell.

Mărţişoare şi la Washington

februarie 25th, 2009

Mărţişoare şi la Washington

Ca in fiecare an, ASTROM, Asociaţia Studenţilor Români din zona Washingtonului, organizează petrecerea de Mărţişor, la data de 28 februarie, in Rockville statul Maryland, pentru a saluta sosirea primăverii şi in spirit românesc. Muzica românească impreună cu mici surprize culinare româneşti, marţişoarele si tombola, vor da serii o admosferă de neuitat.
Pentru detalii, puteţi vizita pagina de internet a evenimentului.

http://www.facebook.com/home.php?#/event.php?eid=63187886353

Expoziția BURSELE ELITE ART

februarie 24th, 2009

Asociaţia ELITE ART Club UNESCO anunţă deschiderea expoziţiei de pictură şi grafică „BURSELE ELITE ART” în zilele de sâmbătă 28 Februarie şi duminică 1 Martie. Expoziţia este dedicată promovării celor mai talentaţi studenţi de la Artele Plastice şi va rămâne deschisă în perioada Martie-Aprilie. De asemenea, expoziţia marchează un an de la inaugurarea în 1 Martie 2008 a spaţiului ELITE ART GALLERY printr-un eveniment dedicat seniorilor artei româneşti. Iubitorii de artă sunt aşteptaţi la deschidere sâmbătă şi duminică între orele 11.00 şi 19.00.

BURSELE ELITE ART sunt un proiect expoziţional iniţiat de ELITE ART GALLERY pentru susţinerea tinerilor artişti plastici. Dorind să reînvie tradiţia acum dispărutelor saloane studenţeşti, proiectul îşi propune să aducă în atenţia publicului iubitor de artă talentul şi hărnicia artistică a unor meritorii studenţi la „belle-arte”. Cei 20 de tineri artişti prezentaţi în expoziţie sunt studenţi în an terminal la secţiile de Grafică şi Pictură ale Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti. Ei ne oferă o selecţie reprezentativă a ceea ce va avea mai bun scena artistică într-un viitor apropiat. Lucrările lor exhibă creativitate şi nonconformism, dând temelor de studiu o fermecătoare graţie tinerească.

BURSELE ELITE ART sunt un proiect de „artă pentru artă”, care îşi doreşte să creeze un spor în domeniul vizat. Astfel, doi dintre tinerii artişti promovaţi au fost nominalizaţi pentru bursele ELITE ART, în urma cărora vor beneficia de sprijin material pentru realizarea proiectului de diplomă şi prezentarea acesteia în forma unei expoziţii personale la ELITE ART GALLERY. Cei doi câştigători ai primei ediţii de proiect sunt CĂLIN CIPRIAN ANDREI (Grafică) şi DRAGOŞ CONSTANTIN (Pictură). Componenţa comisiei este: Marilena Murariu (artist plastic, expert autorizat), Bianca Tudor (istoric de artă) şi Alexandru Mircea (critic de artă, Director de Programe ELITE ART GALLERY).

Proiectul BURSELE ELITE ART este gândit pe termen lung, dorindu-se a deveni în timp o platformă de promovare a tinerilor artişti din toate disciplinele artelor vizuale şi din toate centrele universitare artistice. În acest scop, ELITE ART GALLERY a realizat această primă ediţie de proiect exclusiv din resurse proprii, prefigurându-se atragerea de parteneri pentru dezvoltarea naţională a proiectului. Primul partener oficial al proiectului este Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti.

Deschiderea expoziţiei va avea loc sâmbătă 28 Februarie şi duminică 1 Martie la ELITE ART GALLERY, în strada Constantin Noica Nr.134 (fostă Ştefan Furtună) din Bucureşti. Oaspeţii sunt aşteptaţi pe tot parcursul celor două zile, expoziţia putând fi vizitată şi ulterior conform programului Luni-Vineri, orele 10:00-18:00. Vizitele pot fi programate la tel. 021.315.65.11 sau la e-mail alexandru.mircea@eliteart.org.

Persoană de contact:
Alexandru MIRCEA
Director de Programe
ELITE ART Club UNESCO
Tel: 0742.355.775
www.eliteart-gallery.com

Norman Manea, premiat la Paris

februarie 24th, 2009

Un nou episod din serialul “Pleaca din Romania ca sa-ti fie recunoscuta valoarea” si-a continuat “filmarile” pe 9 februarie, la Paris, la Teatrul Batranului Porumbar (Théâtre du Vieux Collombier) de pe strada cu acelasi nume.

Eroul acestui serial, in buna traditie pe a carei filiera se afla si alti protagonisti precum Brancusi, Enescu, Ionesco, Cioran si multi altii, se numeste de aceasta data Norman Manea (in imagine) si este laureatul din acest an al Premiului Pentru Literatura acordat de către Foundation du Judaisme Français. Acest premiu a fost prezentat elogios de scriitoarea Clemence Bouloque, care a vorbit despre viaţa si opera scriitorului român.

Mai multe publicatii romanesti si agentii de presa, preluand stirea, il prezinta acum pe Norman Manea ca fiind unul dintre cei mai apreciaţi prozatori şi eseişti români, profesor de literatură europeană şi „writer in residence” la Bard College, New York. Norman Manea a plecat din ţară in 1986 fiind distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979) intr-o epoca in care intelectualitatea in Romania mai avea inca unele zvacniri de demnitate şi Premiul Uniunii Scriitorilor (1984, anulat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste – intr-o epoca neagra in care intelectualii in Romania fusesera practic redusi la tacere). În 1992 a primit Bursa Guggenheim şi Premiul MacArthur, în 1993 Biblioteca Naţională din New York l-a sărbătorit cu prilejul acordării distincţiei de „Literary Lion” al bibliotecii, în 2002 i s-a atribuit Premiul internaţional de literatură Nonino pentru „Opera Omnia”, iar în 2006, Premiul Médicis Étranger pentru “Întoarcerea huliganului”.

La Editura Polirom a publicat: Întoarcerea huliganului (ed. I, 2003; ed. a II-a, 2006, 2008), Plicuri şi portrete (2004), Fericirea obligatorie (ed. a II-a, 2005), Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul (2005), Anii de ucenicie ai lui August Prostul (ed. a II-a, 2005), Plicul negru (ed. a IV-a, 2007), Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici (2008), Înaintea despărţirii. Convorbire cu Saul Bellow (2008), Vorbind pietrei (2008) şi Atrium (2008).

Urmariti in ACUM dialogul Andreei Ghita cu scriitorul http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9209.

Republica Moldova: Băieţii buni şi băieţii răi din campania electorală televizată

februarie 23rd, 2009

Rezultate recente ale Asociaţiei Presei Electronice (APEL) asupra monitorizării emisiunilor care au inclus actori politici în perioada pre-electorală şi au fost difuzate de nouă televiziuni din Chişinău, în perioada 1 ianuarie – 3 februarie, nu m-au surprins deloc. Care e noutatea? Că M1 face partizanat în favoarea Partidului Comuniştilor? Sau că NIT şi N4 fac partizanat politic pro-PCRM? Repet, nimic nou şi nici surprinzător. Nu e decât constatarea pură a realităţii pe care o avem, o vedem şi o tolerăm zilnic în presa de la noi.

În discursul lor, experţii au invocat legislaţia în vigoare specificând modul în care trebuie să se comporte televiziunile, când fac referire la un partid, la o opinie a unei formaţiuni, sau alta. Tot frumos pînă aici. Dar cine cunoaşte realitatea mediatică de la noi poate confirma faptul că, până acum, practic, nu prea s-a ţinut cont de reguli şi norme legislative în acest sens. Doar câteva posturi încearcă să respecte articolul 7 din Codul audiovizualului, care explică comportamentul actorilor mediatici.

În rest, jocul este fără reguli.

Partizanatul comunist de la Moldova 1 – pe banii contribuabililor

Un exemplu elocvent sunt ştirile de aseară ale Postului Public de Televiziune Moldova 1, din cadrul programului informativ Mesager, difuzat la ora 21. Deşi raportul de monitorizare a fost difuzat ieri şi Moldova 1 a fost arătată cel mai mult cu degetul, aceasta nu s-a sinchisit deloc. Fără oarecare jenă, şi aseară, ca de multe alte ori, primele ştiri din buletin, trei la număr, au avut integral, cap coadă, ca figură principală pe nimeni altul decât preşedintele PCRM – Vladimir Voronin.

Voronin la o adunare a medicilor, apoi, tot Voronin la Farmaco, unde s-a adus utilaj medical nou, după care o a treia ştire gen voice over (n.n. – în literatura de specialitate aşa se numeşte tipul de ştire citită de prezentator după cadru, direct din studio, şi care este mai scurtă decât un reportaj) vorbea despre promulgarea de către preşedinte a unei oarecare legi. Aşadar, trei ştiri şi toate despre Vladimir Voronin. Faptul că personajul nu a vorbit în reportaj nu înseamnă nici pe departe că Moldova 1 este echidistantă în reflectarea campaniei electorale. Oare aşa înţeleg jurnaliştii de la M1 respectarea regulamentului privind reflectarea campaniei electorale de către media, aprobat de către Comisia Electorală Centrala?

Partidul Comuniştilor – cuprins de teamă?

Din câte îmi amintesc, în campania din 2005 preşedintele Vladimir Voronin a rugat deschis Compania Publică de Televiziune să nu îi prezinte activitatea prezidenţială, exceptând doar cazurile de absolută necesitate, cum ar fi unele comunicate difuzat de serviciul de presă al instituţiei prezidenţiale. Îmi pare absolut logică şi corectă această acţiune, deşi consider că şeful statului nici nu trebuia să amintească Postului Public de Televiziune despre comportamentul pe care trebuie să îl adopte această instituţie, plătită din banii contribuabililor, în campania electorală.

Totuşi, îmi pun o întrebare: “Oare de ce Vladimir Voronin nu a procedat la fel şi în actuala campanie?” Este oare şeful statului mai puţin sigur de reuşita PCRM-ului în contextul actualelor alegeri? Să fi tras Voronin mai atent cu ochiul la recentele sondaje de opinie şi, deşi le declară mai puţin credibile, în realitate, le ia în consideraţie? Foarte posibil. Opoziţia este din ce în ce mai consolidată şi mai pusă pe acţiune, aşa că un lobby pro PCRM în plus, din partea lui Vladimir Voronin, nu strică, totuşi.

Câştigătorii şi perdanţii timpilor de antenă

Revenind la comunicatul difuzat de APEL, iată care este „verdictul”: „O serie de posturi (M1, NIT, N4) s-au arătat ghidate de interesele politice ale PCRM, iar EU TV a acordat prioritate PPCD. Totodată, se remarcă faptul că alte posturi (PRO TV, TV 7 şi TVC 21) au probat ataşamentul lor faţă de valorile pluralismului politic şi abordării echidistante a evenimentelor şi fenomenelor din societate”. Astfel, raportul atestă că M1 a difuzat 161 de ştiri pro Vladimir Voronin. La fel a procedat şi în cazul prim-viceministrului Igor Dodon (25 ştiri). Nici premierul Zinaida Greceanâi nu a scăpat de laudele insistente ale M1. Ea a apărut într-o lumină favorabilă în 20 de ştiri.

Cât priveşte partidele, situaţia este următoarea: PCRM a fost prezentat pozitiv de către televiziunea publică în 193 de ştiri. A urmat Partidul Social-Democrat cu 6 ştiri pozitive, după care Alianţa Moldova Noastră cu 3 ştiri.

Aşadar, decalajul este evident, iar despre oarecare echidistanţă – nici pomină. Asta se vede şi din tendenţiozitatea pe care o reflectă acest post, plătit, aşa cum spuneam ceva mai sus, din banii noştri, ai cetăţenilor R. Moldova.

Băieţi buni şi băieţi răi

Acum să trecem la persoane. Pentru M1, “băiatul cel mai rău” este Liderul Alianţei Moldova Noastră, Serafim Urecheanu. Contextul negativ în care acesta a apărut a fost de 24 de ştiri. Nici fostul prim-ministru Vasile Tarlev nu este tocmai simpatizat de M1. Contextul ştirilor negative în care a fost inclus fostul oficial constituie un număr de 16 ştiri. Potrivit agenţiilor de ştiri din R. Moldova, „Serafim Urecheanu şi partidul său sunt cel mai des prezentaţi în lumină negativă şi de EU TV, PRO TV şi TV 7, în timp ce primarul de Chişinău, Dorin Chirtoacă este primul în „lista răilor” la NIT şi N4”. De altfel, liberalul Dorin Chirtoacă este şi el în lista politicienilor mai puţin agreaţi de M1.

Campanie corectă şi echidistantă?

Aşadar, peisajul de pe televiziuni nu este deloc divers, aşa cum cer normele unei societăţi democratice fapt, de altfel, deloc îmbucurător. În acest context, unde din nouă posturi TV monitorizate, cinci toarnă apă numai la moara comuniştilor, despre ce libertate de exprimare mai putem vorbi? Şi despre ce campanie corectă şi echidistantă? În plus, un detaliu semnificativ mai este şi faptul că anume cele cinci şi au printre cea mai mare acoperire în republică. Un detaliu important şi deloc de neglijat cred că este şi menţionarea posturilor televizate care, indirect, ajută actualii guvernanţi, chiar dacă nu au intrat în calculul de mai sus.

Unul dintre ele este Prime TV, post de televiziune care retransmite postul naţional moscovit ORT şi care, atenţie!, emite în toată R. Moldova. De ce spun că acest post face propagandă electorală indirectă comuniştilor? Argumentez.

Mass media rusească – liderul de piaţă în R. Moldova- în favoarea comuniştilor

Un studiu comandat de Eurasia Fondation, realizat de IDIS Viitorul şi publicat în aprilie 2008 – „Raport asupra studiului de evaluare a percepţiei publice privind procesul de integrare europeană şi implementare a Planului de Acţiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova”, arată clar influenţa masivă a mass-media rusă în R. Moldova, cel puţin, la nivelul încrederii publice. Astfel, 67,5% din respondenţi „tind să aibă încredere” în posturile TV din Rusia. Mai mult, instituţiile TV din Rusia sunt cele în care populaţia R. Moldova are cea mai mare încredere după Mitropolia Moldovei (67,7%), dar la o diferenţă nesemnificativă. Pe locurile următoare se clasează „posturile TV din Moldova cu acoperire largă” (62,3%), urmate de „posturile de radio din R. Moldova cu acoperire largă” (59%) şi de „posturile de radio în limba rusă” (53,6%). În acelaşi studiu se arată faptul că, în R. Moldova, încrederea acordată mijloacelor de informare de la Moscova este relativ egală cu cea acordată mijloacelor de informare de la Chişinău.

Observăm că din octombrie 2007 până în 2008 situaţia a rămas aceeaşi. Un studiu din 2007 realizat de organizaţia de cercetare a opiniei publice Gallup Polls şi inclus în proiectul „Monitorul Euroasiatic”, atesta un procent de 71% dintre respondenţi care afirmă că urmăresc canalele de la Moscova „regulat”, şi alte 15 %, „doar uneori”. Asta înseamnă 85% de privitori la canalele ruseşti de televiziune. Ca să nu mai vorbim despre canalele neruseşti, dar traduse şi preluate tot în… limba rusă.

Aceste date din 2008 sunt confirmate şi de studiul sociologic din octombrie – noiembrie 2007, realizat în cadrul proiectului „Monitorul Euroasiatic”. În acest studiu, ar trebui să ne dea de gândit atitudinea celor 61% dintre intervievaţi care au o atitudine pozitivă faţă de susţinerea limbii ruse de către Moscova în R. Moldova. Mai mult, ar trebui să ne puna în gardă şi să ne îngrijoreze serios indiferenţa celor 15% dintre respondenţi, care au răspuns că nu le pasă de implicarea lingvistică a Rusiei în stânga Prutului. Dacă am aduna cifrele, am obţine un procent de 76% care susţin sau sunt indiferenţi la implicarea lingvistică a Moscovei în R. Moldova!

Rezultatul? Simplu: „Moldovenilor le place tot mai mult limba rusă” (aşa cum titra presa din R. M în octombrie anul trecut). Nu o spun eu, ci acelaşi studiu realizat de organizaţia de cercetare a opiniei publice, Gallup Polls. Din sondaj reiese clar că, în R. Moldova, procentajul respondenţilor care spun că este foarte important ca limba rusă să fie învăţată de copiii lor, a crescut uluitor, tocmai cu 12 puncte procentuale. Astfel că, de la 27 % în anul 2006, numărul celor care vor să îşi înveţe copii să vorbească limba rusă s-a ridicat la 39% în 2007. Gallup explica această creştere drept urmare a „încălzirii relaţiilor dintre Moscova şi Chişinău, după ce Rusia a anulat embargoul asupra vinurilor moldoveneşti”. Eu cred că este efectul politicii pro-moscovite promovate de comuniştii de la Chişinău, dar şi influenţa masivă rusească exercitată prin intermediul presei autohtone.

De aici şi influenţă asupra electoratului, în favoarea comuniştilor de care pomeneam mai sus, prin intermediul unui post TV precum Prime TV şi contribuţia indirectă în favoarea comuniştilor, chiar dacă, formal, nu se implică.

Cine contabilizeză partizanatul politic al televiziunilor?

Aşadar, cu presa la dispoziţie, comuniştii au, de fapt, „pâinea şi cuţitul”. Întrucât televiziunile au cea mai mare audienţă în Republica Moldova şi ocupă cca 80% din spaţiul public mediatic, va fi greu pentru opoziţie să se facă auzită. Un exemplu au fost şi campaniile electorale precedente, cu unele diferenţe totuşi. Şi ca să nu mergem prea departe, voi face trimitere la campania electorală din anul 2005, care a avut loc tot în primăvară (pe 6 martie) şi în urma căreia “Coaliţia 2005” (aici intra: Centrul Independent de Jurnalism, Centrul de Analiză şi Investigaţii Sociologice, Politologice şi Psihologice CIVIS, Asociaţia Presei Independente şi organizaţia internaţională Campania Globală pentru Libertatea de Exprimare “Articolul 19”) concluziona în Raportul nr 4, din 16 ianuarie – 4 martie din 2005: Reflectarea campaniei electorale de către posturile radio şi TV din RM a fost marcată de partizanat în favoarea partidului de guvernămînt şi discreditare a partidelor de opoziţie.

Prin urmare, aceeaşi tactică, acelaşi fel de a acţiona şi aceeaşi mentalitate.

Mai pierdem un tren?

Teamă mi-e că anume acum, când Europa va sta cu ochii pe noi, poate mai mult ca niciodată, pentru a vedea dacă merităm biletul spre integrare, noi vom pierde şi acest tren, la fel ca multe altele.

Poate, totuşi, nu îl lăsăm să treacă pe lângă noi? Şi vom reuşi şi noi, vorba binecunoscutului Dan Puric, „să ne definim, ca să le spunem şi altora cine suntem, ca să ştie şi ei cu cine stau de vorba”?

Altfel, vorba aceluiaşi Puric, „suntem pierduţi” – cel puţin generaţia noastră.

Dintre sute de catarge

februarie 23rd, 2009

Un manunchi de poeme sosit in plin vifor iernatic repune stralucirea orfica si intampinarea cantului ca stare suprema, lupta impotriva cotidianului efemer. Teodora Szasz(n.1988), studenta in anul II la Facultatea de Electronica si Telecomunicatii din Cluj ni se prezinta ca o poeta autentica, promitand si aparitii editoriale de success in scrisul romanesc al tinerei generatii. Poemele primite la redactia editorialului on line www.Acum.tv surprind printr-o tehnica de construire a imaginarului poetic prin economie de elemente descriptive, printr-o caligrafiere de tip haiku si refigurare cosmica doar printr-o sintaxa simpla, anticalofila.
Poezia Teodorei Szasz este si meditatie, semn de intrebare, exercitiu introspectiv al eului poetic cu eul indragostit, adolescentin:
“purtate spre sfârşitul lumii,
reintru în straniul meu corp
unde le simt fragede
prelungiri ale corpului meu,
sub Orion aproape şters de
lumină cu gaz incandescent-
mă-mbăiez apoi, şi aştept
Privirea…”(Intre cele doua egouri)
Fragilitatea gandirii unui copil in contact cu o lume malefica si angoasanta se deruleaza in poeme, parca marcate de ecourile muzicii grupului Pink Floyd, o tristete strbabatandu-i creatia poetica se transpune in traditia poeziei lui Blaga, in care poetul nu doreste sa destrame “corola de minuni a lumii”.
Teodora, in ciuda varstei tinere, se apropie de marea poezie ce nu refuza lirismul autentic, dublat de constiinta artistica, poetica, matura asupra scrisului ca arta si nu ca un exercitiu fracturist ori distructiv, redus la o pseudoarta hiphop sau mizeria proprie altora din generatia sa. Intentiile sale tradeaza un Orfeu modern ce spune :” Oare dacă am combina diodele cu aripile îngerilor şi curentul electric ar încerca să găsească ceea ce s-a pierdut din iubire,nu am simţi o altă lume? Una în care ne întregim prin tot ce ne înconjoară şi încărcăm cu sentiment lucrurile de langă noi?”
Ma bucur sa am privilegiul in a propune cititorilor poeziile Teodorei Szasz cu invitatia de a deveni colaboratoarea saptamanalului nostru.

Kabuki

Cu \”Sinuciderile din dragoste de la Amijima\”
pe masă, stau de vreo săptămână
şi lângă ea imaginea
unui nătărău îndrăgostit.

Sunt undeva la etajul doi.
Vrei să intri, nu?
Mă tem că n-am vreun motiv.
Etajul trei:cântec, dans,
pudră, femei interpretate de bărbaţi.
Dacă nu-ţi place, pleacă!
O să dai greş ca şi ieri.
Mai sus, mă apropii de moarte…
Patru:camera mea, masa
şi \”eroul\” ce dansa pe prima filă.
23:00. Puls- 146
Liniile din palmă se adânceau
el, mă invita la dans.
Etajul, ora două, lunea,
citesc, probabil o carte
după atâţia ani…

Urme, amintiri, ură,
trupu, infectat de filariază;
Vreau cealaltă cameră
mai întunecoasă.
Ce anume?
Nu vreau la duş să încui uşa,
fierbinţeala mă ameţeşte.
Cred că piesa s-a sfârşit;
Bine,mă opresc din plâns…
Mâinile lui: îi cunosc opera
cântec, dans, pudră.

între două egouri
|
un fel de menire a corpului meu:
îmi place să dezvelesc săruturile
poeţilor cheli, tăiaţi din ziare,
sprâncenaţi- şi să le ascund în
cuburi mici de gheaţă, să le
dezgheţ în iubire, le
dăruiesc constelaţiei de pistrui;
le dezvelesc şi le arunc noaptea
în visele mele trădătoare, închise
s-aud cum se revarsă prin poezii
în lumea umbrelor şi-a maselor
de Apă…
purtate spre sfârşitul lumii,
reintru în straniul meu corp
unde le simt fragede
prelungiri ale corpului meu,
sub Orion aproape şters de
lumină cu gaz incandescent-
mă-mbăiez apoi, şi aştept
Privirea…

Mănunchi de pene

Piciorul meu drept, speriat şi ros
se-ndreaptă spre ziduri mişcate, ruginite
de zgomotul şerpilor încolăciţi de scaunele
ude de sudoarea domnişoarei rătăcite
stângul visează o pasăre amară
venită din lumea universului gol
de sânge şi piele crăpată şi lovită
cu sunet de rug arzând în tăcere.

Ochiul meu drept priveşte-acum
o cobra neagră adulmecând liniştită
un strigăt agonic de porumbel sălbatic
prins de umbra frunzelor strivite
stângul,închis, a adormit de oboseala
aripilor atârnate de marginea norului
purtând pe el o pasăre mângâiată
de-un cântec de vioară, surd.

Mâna mea dreaptă poartă copilul
pe care luna l-a gonit speriată
şi până ieri gravită de păcatele
lumii însetate după duh teluric
stânga se preface moartă
de praful în care râşii şi mistreţii
smulgeau din trupul amorţit
acoperit cu pene aurite şi frunză de stejar.

Anamneză

Şi-n mână cu jenefer-ul meu
de zi, visez cerul prin
telescoape mari:
Cred c-am ascultat prea mult
de cei ce umblau răniţi cu
pancarde umede, jegoase:
\”Loose lips Might Sink Ships\”
şi-acum avem creierele atât
de încinse, încât ne e frică
să ne aproiem de cai…
acum, ficaţii ne sunt aşa
de deranjaţi, încât îi dăm
afară în şuturi.

Credeam că încă sărbătorim
o victorie, a vreunui război;
căutăm doar sicrie de pin
pentru bieţii noştri ţărani.
Bunicule, de ce uneori văd
că am opinci roşii în picioare?
Nimic: din pricina vreunui
război pierdut, scria
\”Cavalerul Galben ţi le-a
dăruit\”- când se vor mânji
de pământ, el va veni ca să
felicite doi negri îndrăgostiţi.
Să vezi atunci cea mai mare
Bătălie a tuturor timpurilor!

Dor de Spes
|
degetele picioarelor mi s-au unit,
deodatã, cu vârfurile despicate
ale pãrului- şi-a început sã mi se
prelingã spre coapse, pe piept,
învelindu-mã într-un ou germinând.

pielea mi s-a desprins de trup,
fiind mâncatã în întregime de acea
noapte cu aripi albe care m-a creat
şi mi-a împletit pe dinãuntru noduri
care aproape mi-au sufocat inima,
ieşind din ea, înconjurând-o,
seva iubirii, deja vâscoasã.

mi-am cuprins braţele în jurul
genunchilor reci, îngheţaţi,
dar oasele s-au prefãcut în aer
cald, hrãnitor, împrãştiat prin
tot trupul- doar ochii îi simt
vii, tulburaţi de seva inimii
şi parcã îngãlbeniţi.

limba s-a descompus în mii de
cuvinte mici, neînţelese de nicio
parte a corpului meu- şi dor…

doare albirea firelor despicate,
vântul care-mi rupe învelişul,
şi-aş vrea sã-mi întind picioarele,
sã sfâşii cu gheara nodurile,
iarba puţin uscatã, sã iau
frunzele şi s-acopãr întreg cerul,
sã nu mã mai vadã…el.

Există o “diasporă moldovenească”?

februarie 23rd, 2009

R. Moldova, stat apărut pe harta lumii cu puţină vreme în urmă, s-a remarcat mai degrabă prin exodul cetăţenilor săi de la 1990 încoace. Această masă de cetăţeni, cea mai importantă din Europa, din punct de vedere proporţional, este definită acum ca o „diasporă”.

Cine sunt ei, câţi sunt, de ce au plecat, ce au lăsat în urma lor şi cu ce au îmbogăţit patrimoniul valorilor autohtone? Aceastea sunt întrebarile care pot clarifica dacă există realmente o diasporă moldovenească şi cu ce se deosebeşte ea de celelalte similare.

Un proverb latin spune ca „Patria mea este acolo unde imi este bine”. Noua, celor din spatiul spiritual romanesc, popor autohton, născut şi crescut pe aceste meleaguri, sintagma data pare sa ne fie mai putin caracteristica. Totuşi, istoria nu ne-a fost favorabilă intotdeauna. Sau, mai bine zis, a fost mai degrabă defavorabilă cu acest neam. De-a lungul vremurilor, multi români basarabeni au fost nevoiti sa intre in diaspora, fie cu voie, fără voie sau de nevoie, din cauze dintre cele mai diverse, politice şi geopolitice, economice şi sociale, spirituale sau religioase.

Este greu de vorbit despre o „diasporă moldovenească”, pentru că nu ştim ce înseamnă, când a început ea, din cine e compusă şi, mai ales, care este legătura ei cu „diaspora românească”.

Ocupaţia sovietică şi diaspora basarabeană

Cei mai mulţi din teritoriul dintre Prut şi Nistru au plecat înainte de ocupaţia sovietică. Nume precum Anton Crihan, (initiator al Unirii de la 1918), Leon Donici (prozator, publicist, dramatirg si actor plecat in 1924 la Paris si fondator al organizatiei „Cercul Basarabenilor”), sau Sergiu Grossu (poet, publicist si activist pe taramul culturii romanesti), Stefan Ciobanu (membru titular al Academiei Romane), au fost printre primii care au conturat specificul diasporei basarabene. Aceste nume celebre sunt cei care, dupa ce au facut periplu prin lume si neputand reveni acasa, in Basarabia, s-au intors in România unde si-au gasit locul prielnic pentru linistea si definitivarea operelor lor.

O intreaga pleiada de intelectuali romani au venit din Basarabia in Romania după ocupaţia sovietică din 1940. Familia Baconschi, de exemplu, a carui descendent, Teodor Baconschi, este astazi ambasadorul statului Roman la Paris este un caz concret. Pentru altii, care nu s-au stabilit in Romania, aceasta a fost mai mult o punte spre Occident. Exemple pot fi gasite chiar printre contemporanii nostri. Nume precum binecunoscutul poet, dramaturg, si eseist Nicolae Lupan, sau lingvistul Eugen Coseriu, ori publicistul Paul Goma, toti situati la Paris, au contribuit esential la ceea ce numim cultură română şi europeană.

Eugen Coseriu, emblemă a diasporei basarabene, este cel care s-a implicat in problemele cuturale si a identitatii romanesti la cel mai înalt nivel. Este cel care a declarat de nenumarate ori de la tribune academice si oficiale, atat in Occident, la Bucuresti, cat si la Chisinau ca: „A promova sub orice forma o limba „moldoveneasca” deosebita de limba romana este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greseala naiva, ori o frauda stiintifica; din punct de vedere istoric si practic e o absurditate si utopie; si din punct de vedere politic e o anulare a identitatii etnice si culturale a unui popor si, deci, un act de genocid etnico-cultural”. Paul Goma este un alt caz. Un alt basarabean refugiat la Paris si care a afirmat clar si sigur ca nu revine la Chisinau pana cand „comunismul nu va fi eradicat din radacina”. Nicolae Lupan, un alt nume celebru expluzat din Basarabia si situat in Belgia, creator al Asociatiei „Pro Basarabia si Pro Bucovina” a devenit si el forta luptatoare a idealul romanitatii.

Astfel, drama exilatilor din diaspora de pana la 1940 arata cert ca ei sunt pastratorii idealului romanesc, in diverse forme. Ei fac parte din categoria care se autoexileaza, mai ales din motive politice. Sunt insa cei pentru care daca lucrurile la ei acasa nu merg bine, nu pot sta deoparte, trebuie sa se implice fie si de la distanta. E si firesc sa fie asa.

Diaspora basarabeana mai are un specific. Cei plecati dupa 1940 s-au exprimat atat in apus cat si in rasarit. Exemple pot fi cazul a doi mari oameni de geniu: cel al marelui regizor Emil Loteanu, talentul caruia a fost pe deplin apreciat la Moscova si cel al lui Eugen Grebenicov, omul care prin forta mintii lui a calculat forta scutului termic al navelor rusesti si a carui nume astazi il poarta o constelatie.

Si daca la Moscova unii s-au dezvolat si au ajuns artisti unionali, totusi exista diverse polemici pe marginea acestor ascensiuni. Sunt voci care sustin ca rusii i-ar fi plasat practic pe cei plecati ca intr-o rezervatie si i-au transformat in masini care sa le fie de folos. Dar chiar si in aceasta ecuatie exista o parte buna a lucrurilor. Avantajul este ca cei care constituiau diaspora basarabeana au fost perceputi aproape intotdeauna ca fiind romani, chiar si in Siberia, indiferent ca veneau din Republica Moldova.

Schimbarea de dupa ’90

După 1990, odata cu apariţia pe hartă a noului stat R. Moldova, situaţia se schimbă. Desi ar trebui sa meargă in România sau în Occident în călătorii turistice, exile intelectuale sau motive de afaceri improtante şi substanţiale, cetăţenii R. Moldova merg de nevoie. E drept că suntem in mileniul trei si lucrurile trebuie vazute in mai mare complexitate; e firesc ca lumea sa se diversifice, dar si sa se unifice. De la ‘90 incoace insa, diaspora moldoveneasca s-a largit vizibil, mai mult de nevoie. Pe lista celor plecati au inceput sa intre tot mai mult basarabeni din diferite categorii sociale. Migrarea masiva a celor peste un milion de cetateni a facut ca astazi diaspora moldoveneasca sa fie răspândită in lume. Saracia de acasa, din ultimii ani, ne-a sporit diaspora substantial. Astfel ca, astazi, „ai nostri” sunt peste tot, atat in vest cat si in est.

Actuala diasporă se poate împărţii în câteva categorii, inegale cantitativ sau calitativ: românii / moldovenii din România, românii / moldovenii din Rusia (cei care s-au adăugat celor deportaţi sau urmaşilor acestora), românii / moldovenii din Occident. Înainte de a le discuta pe fiecare în parte, să abordăm problema şi din punct de vedere teoretic.

Definirea diasporei

Sunt foarte puţine studii şi articole teoretice asupra aceastei probleme. Cercetătorul de la Bucureşti, Dan Dungaciu, identifică în publicaţia Flux (22.02.08) problema principală a diasporei R. Moldova în modul de definire al identităţii R. Moldova ca atare: sau moldovenist sau polietnicist. „Dacă, de pildă, discursul asumat ar fi cel moldovenist, toată armătura instituţională (programe TV, publicaţii, finaţarea unor manifestări culturale, susţinerea prin biserică) trebuie orientată în acord cu acest deziderat „etnic”: limbă, istorie, repere etno-identitare”. În acest caz, consecinţele ar fi următoarele: „prima: rămânerea pe dinafară a cetăţenilor din R. Moldova de alte extracţii etnice, vorbitori de limbă rusă în general. Pentru ei nu ar exista politici de susţinere etno-identitară, căci cele generate de discursul moldovenist-etnicist-istoricist nu îi ating”.

Şi a doua consecinţă identifcată de cercetătorul din România: suprapunerea diasporei din R. Moldova cu cea românească, „căci reperele etno-identitare sunt, practic, identice, inclusiv limba, iar biserica spre care statul R. Moldova ar trebui să îşi orienteze cetăţenii în acest caz ar fi cea… românească, adică Mitropolia Basarabiei şi Biserica Ortodoxă Română, căci un asemenea discurs nu ar putea, riguros vorbind, să orienteze cetăţeanul R. Moldova spre o biserică de cu totul şi cu totul altă identitate etno-lingvistică, respectiv cea rusă de care ţine şi Mitropolia Moldovei (cazul cetăţenilor moldoveni din Italia este emblematic din acest punct de vedere)”.

Dan Dungaciu susţine că, în cazul unui „discurs polietnic şi multicultural asumat la Chişinău”, instituţiile statului trebuie să lucreze în exterior cu aceeaşi platformă polietnică, „respectiv, să aibă drept ţintă, toată gama etnică de cetăţeni aflaţi în afara frontierelor R. Moldova şi să îşi calibreze programele în consecinţă”.

În realitate, concluzionează sociologul Dan Dungaciu, „o asemenea sarcină este dincolo de posibilităţile unui stat, mai ales a R. Moldova, care riscă, în cazul „validării” discursului polietnic şi multicultural la Chişinău, să eşueze într-o incoerenţă endemică, cel puţin la nivelul relaţiei cu cetăţenii ei din afara frontierelor”.

Basarabenii din România

Revenind la categoriile anunţate, prima categorie pe care trebuie sa o avem în vedere este compusă din cei care pleaca din spatiul R. Moldova si se muta in Romania. Sunt din ce în ce mai mulţi şi din ce în ce mai cunoscuţi. Acum cateva luni în urmă, revista VIP Magazin de la Chişinău le-a dedicat un articol amplu şi ne-a făcut cunoştinţă cu unii dintre ei: nu-i vedem foarte des la TV şi nici la cronicele mondene: succesele vorbesc de la sine. Sunt 11 nume noi de basarabeni recent realizaţi peste Prut, pe lângă cele pe care le cunoaştem deja – Anastasia Lazariuc, „Planeta Moldova”, Arsenie Toderaş, Anna Lesko, fraţii Vaculovschi, Tania Popa (actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti), Tina Geru (interpretă), Petrică Ciobanu (actor), Victoria Bucun (coregrafă), Veceslav Ciuhrii (director “InsecFarm”), Nicolae Petrov (preşedinte “CarpatAir”). Text de Rodica Trofimov” (VIP Magazin, aprilie 2008).

Este de asteptat că această parte să crească, să se remarce tot mai mult, să devină mai vizibilă şi mai atractivă pentru cei care trăiesc în R. Moldova.

În ce măsură această categorie se poate defini ca „diasporă moldovenească” este greu de spus. Această categorie se simte bine la Bucureşti, ca şi la Chişinău, şi nu face distincţiile între „român” şi „moldovean” decât geografic, în nici un caz în termeni moldovenişti.

Românii / moldovenii din Rusia şi fosta URSS

O publicaţie cunoscută de la Chişinău prezenta anul trecut, intr-un articol, situaţia românilor / moldovenilor din fostul spaţiul al URSS. Astfel a, la recensământul din 2002 din Federaţia Rusă aproximativ „178 de mii de cetăţeni ruşi s-au declarat români, moldoveni sau volohi (acestora li se mai adaugă peste 250 de mii de cetăţeni moldoveni, aflaţi la munci, mulţi dintre ei împreună cu copii, în Federaţia Rusă, dintre care mai mult de jumătate se află în oraşul şi regiunea Moscova)”. Cu toate acestea, titra ziarul, „în Rusia nu există nici o instituţie de învăţământ sau culturală în limba română cu finanţare de la Bugetul de stat al Federaţiei Ruse”.

Rezultatele guvernului de la Chişinău pe această direcţie nu sunt deloc notabile. Gheorghe Tihenchi, vicepreşedintele Asociaţiei “Moldova” de la Moscova, declara, citat de BBC (mai 2006, autor Corneliu Rusnac), că acel program guvernamental de susţinere a diasporei nu are şanse de reuşită din cauză că legăturile dintre basarabenii din Rusia şi autorităţile de la Chişinău, spune Tihenchi, există mai mult la nivel de declaraţii decât în realitate: “Practic nu-i nici o susţinere. Singura susţinere, şi aceea prea mică, este că, pe lângă o şcoală din Moscova, funcţionează cursuri de limbă numită moldovenească, limbă română. Se mai organizează diferite acţiuni culturale, dar în ultimul timp mai puţin, fiindcă, din păcate, nu prea dispunem de posibilităţi materiale care ne-ar permite să fim mai activi”.

Problema este că, după cum remarcă si reportajul BBC, în unele situaţii este imposibil de deosebit între diaspora “moldovenească” şi cea “românească”, deoarece o bună parte dintre basarabenii din diasporă se consideră români. De aici si concluzia logica: “responsabilitatea pentru această situaţie le revine, în egală măsură, atât autorităţilor de la Chişinău, cât şi celor de la Bucureşti”.

Acest lucru este confirmat şi de Gheorghe Tihenchi, vicepreşedintele Asociaţiei “Moldova” de la Moscova. El spune că la Moscova există câteva organizaţii ale basarabenilor, dintre care una se numeşte Asociaţia de cultură româno-rusă.

Moldovenii / românii din Occident

In prezent, aproximativ un sfert din populatia apta de munca din Moldova se afla peste hotare, arata studioul „O analiza a legaturilor existente intre comunitatile moldovenesti de peste hotare si patria lor” ( OIM, mai 2007). O buna parte dintre acestia muncesc in Occident ( Italia, Spania, Portugalia etc.). Relatia lor cu statul R. Moldova este extrem de firava.

Rolul lor pare sa fie doar de furnizori de remitente pentru membrii familiilor lor. Dupa cum atesta si raportul citat, „aceasta este mai degraba o legatura directa cu familia decat cu o identitate colectiva mai mare”. Un moldovean aflat in Italia mentiona: „Diaspora este ceva inventat la Chisinau din cauza veniturilor pe care le oferim tarii, dar si pentru anumite motive politice, cum ar fi dorinta de a obtine mai multe voturi”.

Se poate constata că exista o ruptura cu locurile de unde au plecat. Cei aflati in afara au prea putina informatie despre cele din tara. In Italia, spre exemplu, sunt disponibile prin satelit canale din Rusia, Ucraina si prea putine din Moldova.

Nici cei din R. Moldova nu prea stiu ce se intampla cu cei plecati. Iata ce spunea un alt migrant in Italia : „Multi oameni din Moldova nu-si imagineaza ce viata grea avem noi aici ; cand ei se gandesc la noi, presupun ca din moment ce lucram aici, peste hotare, trebuie sa fim bine dotati financiar si nu avem deloc probleme. Nu vorbesc doar despre politcieni – care nu stiu si nici nu vor sa stie – dar despre moldovenii de rand, ca si noi ”.

Problema principală din punct de vedere al subiectului pe ccare il discutam aici este următoarea. In cadru aceluiasi studiu realizat de OIM gasim remarca unui medic din Bologna, Italia, care a avut ca pacienti mai multi migranti. El spune asa: „Moldovenii deseori se prezinta ca fiind romani, deoarece foarte putini (italieni) stiu unde se afla Moldova”. Si opinia lui nu este deloc singulara. Observăm asadar şi cazul moldovenilor plecati in Occident aceeaşi problemă a auto-identificării cetăţenilor R. Moldova şi a slabei legăturii cu proiectele de tip moldovenist impuse de la centru.

„Diaspora moldovenească” – semne de intrebare

Nu exista deocamdata o dezbatere publica cu referire la aceasta tema, desi este de la an la an tot mai necesara. După cum s-a remarcat până acum, problemele diasporei moldoveneşti sunt in primul rand problemele statului R. Moldova. In acest context, tindem sa credem ca fără o clarificare a problematicii identităţii statului R. Moldova nu se va putea obţine prea usor o clarificate a problematicii „diasporei R. Moldova”.

A plecat dintre noi Costin Cazaban

februarie 23rd, 2009
Costin CazabanCostin Cazaban

A plecat dintre noi Costin Cazaban, compozitor şi muzicolog important, profesor la Universitatea din Lyon, născut în 1946. Dispariţia lui neaşteptată este o mare pierdere pentru şcoala româneascîa de componistică de notorietate europeană.
Ceremonia religioasă va avea loc mâine, marţi, 24 februarie, la Biserica Jean de Beauvais, Paris Ve, la ora 11.30, iar înmormântarea la Cimetière Parisien d’Ivry-sur-Seine.
Compozitor, estetician şi jurnalist, născut la Bucureşti în data de 9 septembrie 1946. A trăit în Franţa din 1983. Studii la Conservatorul din Bucureşti şi la Universitatea Paris I Sorbonne (doctorat în ştiinţele artei în 1993, cu o teză « Timp muzical/spaţiu muzical ca funcţiuni logice » publicată în 2000 la Casa de Editură L’Harmattan, Paris. Profesor de estetică şi analiză la Universitatea “Lumière”, Lyon-2. Bursier al DAAD, în Germania, şi al Cursurilor de vară de la Darmstadt, unde revine de multe ori ca profesor. Primul şi al doilea premiu la concursurile de compoziţie ICONS, Torino (1987). Lucrează şi în calitate de critic muzical publicând peste 3000 de articole pentru Le Monde, Le Monde de la Musique şi Radio France Internationale (1989-2002). Creaţii prezentate în Romania (Festival “George Enescu”, Semaine Internationale de la Musique Contemporaine), în Franta (Perspectives du Vingtième Siècle – Radio France, Atelier de Recherche Instrumentale – IRCAM), în Italia (Festival “Antidogma”, Torino), în Spania (Festival d’Alicante), Olanda, Statele Unite, Germania, Belgia, Finlanda şi Canada. Înregistrări la Radio România, Radio France, West Deutsche Rundfunk, Hessischer Rundfunk. Discuri la Electrecord şi la Edition Modern. Membru al Centrului Internaţional de Studii Transdisciplinare (CIRET) înfiinţat de Basarab Nicolescu.

http://www.costincazaban.org/bio.html

Atmosfera de ură împotriva romilor se accentuează

februarie 23rd, 2009

Recentele evenimente din Italia care au dus la înăsprirea legislației penale împotriva violatorilor au reaprins dezbaterea despre “stricarea imaginii României” de către romii cetățeni români care ar fi răspunzători de multe delicte penale în țările Uniunii Europene unde se află în acest moment.

Am primit recent un document circulat de o persoană cu veleități de jurnalist, cu cetățenie română, aflată la muncă în Israel. Citez din mesajul respectiv:

“Rușine pentru mass-media manelizată din România!

Presa din Franța a început să ne catalogheze țigani acum 15 ani.
Presa din Italia nu ne scoate din țigani, iar elvețienii ne spun ciori și corbi.
Norvegienii se plâng că sunt victime ale înșelăciunilor din partea țiganilor români care le vând cupru pe post de aur.

Toate aceste națiuni au însă un numitor comun: presa locală, ziariștii din aceste țări, își apără conaționalii, aratând cu degetul România, națiune care în proporție de 70 % ajunge în Europa să se identifice cu sintagma de Țigania sau țara țiganilor europeni.”

N-am să mai citez din această tiradă rasistă decât finalul apoteotic:

”Țara mea se cheamă România, nu RRomânia!”

Am rugat persoana cu veleități de ziarist să nu-mi mai trimită astfel de abjecții rasiste, la care mi-a trimis o reacție din partea unei alte persoane care susține că a fost atacată în București de persoane din “rasa amintită” și care trage concluzia:

“Cunosc clișeele astea cu “rasismul”; se vehiculează și la institutul unde lucrez. Dacă te referi la țigani n-o poți face decât spunând că în România sunt marginalizați, persecutați, stigmatizați, când de fapt ei fac jocurile, mână-n mână cu poliția, cu juriștii și cu înalții demnitari. E musai să spui că sunt foarte săraci, dar nu și de ce (pentru că nu merg la școală, pentru că nu muncesc și trăiesc doar din tâlhării). O mare parte a lor sunt însă foarte bogați, au palate cu aur din abundență (chiar și WC-urile sunt aurite), chit că sunt niste kitchuri sinistre.“

Veți fi de accord că astfel de opinii sunt împărtășite de mulți români. Persoana care diseminează astfel de texte este extrem de zeloasă în combaterea antisemitismului. Când vine vorba de rasism împotriva romilor, zelul se inversează în difuzarea de materiale incitatoare la ură de rasă.

Și tot zilele trecute, pe un forum care chipurile militează pentru “Reîntregirea României” se făcea un apel explicit la linșarea în grup a romilor.

Dar ce se ne mai mirăm, când un “distins intelectual” din România, care s-a supărat pe revista ACUM și a întrerupt brusc colaborarea scria făcând aluzie la clară la redactorul șef al revistei – cu copie la alte persoane – “ce bine sună româna de la BBC, când țigănia e tot de pe Ferentari…”

O astfel de atmosferă de ură și incitare la ură nu e nouă. În toamna lui 2007, când etnicul rom din România Romulus Mailat a ucis o italiancă la Roma fapt pentru care a fost condamnat un an mai târziu la 29 de ani închisoare a declanșat o reacție similară.

Am invitat mai mulți intelectuali romi să-și expună părerea în revista ACUM. N-am primit incă niciun răspuns.

Ceea ce se întâmplă este însă îngrijorător și a fost sesizat și de mai multe organizații civice http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9217.

Suprapus pe ceea ce un alt colaborator al nostru numea isteria naționalistă din jurul problemei autonomiei secuiești din Transilvania http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9225 avem imaginea unei atmosfere încărcate de ură, survenită într-un moment de criză economică, ceea ce face această escaladare a urii și mai periculoasă.

Invităm cititorii revistei ACUM la o dezbatere lucidă și lipsită de prejudecăți pentru găsirea unei soluții la o situație care devine de-a dreptul periculoasă.

Vă invităm să votați în sondajul nostru de opinie Ce impact au romii asupra imaginii României în străinătate? http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt

Eminescu în Cartea Recordurilor sau despre obsesia clasamentelor inutile

februarie 23rd, 2009

Zilele trecute citeam că Mihai Eminescu a intrat în Cartea Recordurilor pentru cel mai … lung poem de dragoste (este vorba de Luceafărul). De parcă nu ar fi fost şi aşa de ajuns că e citit (mai ales recitat) astăzi într-o grilă adesea osificată, Eminescu devine astfel un produs anecdotic, numai bun de aşezat într-o Carte a Recordurilor pe care am putea-o numi eufemistic Locul de Întâlnire al Celor Care au Prea Mult Timp Liber. Ceea ce şochează mai apoi este instrumentarul teoretic ce justifică o asemenea aşezare; singurul criteriu este cel cantitativ. Cu alte cuvinte, dacă în perioada următoare vreun obscur versificator (român sau nu) scrie un poem de dragoste ce are o silabă în plus faţă de cel eminescian, este foarte posibil ca Luceafărul să fie ireversibil detronat.
Ceea ce mi se pare simptomatic la o asemenea abordare este ideea că putem smulge un produs cultural din sfera lui precisă pentru a-l arunca într-o arenă în care el nu mai poate supravieţui decât alterându-se. Apoi, faptul în sine îmi prilejuieşte constatarea că ne aflăm într-un spaţiu obsedat de topuri, de clasamente de tot felul. Lucrurile trebuie neapărat ierarhizate, clasificate, introduse în mentalul colectiv într-o anume ordine… aceasta pare a fi ideea. Umblă frenetic prin lume întrebări de genul: care e cel mai mare poet? Care e cel mai mare prozator? Care este cea mai bună carte a secolului XX? Care este cel mai important roman românesc? Maniheist, produsul cultural se împarte după o paradigmă cel puţin inadecvată. Nichita Stănescu e mai puţin important decât Eminescu pentru simplul motiv că nu a scris niciodată un poem de dragoste de 98 de strofe, ratând astfel intrarea în Cartea Recordurilor?
Cultura este un domeniu al relativismelor de tot felul, este domeniul în care certitudinile absolute sunt de cele mai multe ori semne ale mediocrităţii. Desigur, distincţii estetice între poeţi de primul raft şi cei de rafturile trei-patru se pot face oricând, dar a alcătui clasamente şi a oferi premii ca la o cursă de atletism, este o eroare. Produsul literar nu este datat (deşi critici precum Eugen Negrici par a crede altfel), nu are termen de garanţie. Trecerea timpului poate transfigura orice operă literară aducând-o după caz, în prim – plan sau în planul secund al unei grile de lectură mereu în schimbare, căci, aşa cum există generaţii de scriitori, există şi generaţii de cititori. Mi mult chiar, generaţiile de cititori nu sunt nici ele omogene. Generaţia messenger de astăzi nu este lovită în bloc de superficialitate. Insular, există doze importante de profunzime (care, oricum, dintotdeauna sunt şi au fost minoritare). Eminescu este, deci , pentru unii un simplu făuritor de vers (de vreme ce este reţinut pentru… lungimea textelor), pentru alţii (din păcate şi aceştia destul de mulţi) Eminescu este geniul absolut, care poate fi privit ca reper în literatură, fizică, matematică, astronomie etc. Pentru mulţi, însă, este ceea ce cred ca ar trebui să fie: un poet care a trecut limba română dincolo de minoratul ei atât de evident în a doua jumătate a secolului XIX, primul poet român ce reuşeşte să articuleze un discurs liric coerent în contextul în care limba română era încă brudie (aşa o definise înainte Budai-Deleanu).
Pentru a ne întoarce la textele eminesciene cred că trebuie să boicotăm deopotrivă superficialitatea topurilor şi patetismul discursurilor publice care se inflamează vizibil în fiecare an în preajma datelor de 15 ianuarie şi 15 iunie. Când vom reuşi să facem asta, vom putea să ne bucură şi altfel decât la nivel declarativ de limpezimea ideilor din Odă (în metru antic), de robusteţea limbajului din Glossă ori de coerenţa viziunii din Scrisorile eminesciene… Până atunci, Eminescu este (încă) prezent în Cartea Recordurilor pentru cel mai … lung poem de dragoste.

Pagini dintr-un jurnal neterminat. Iesirea din Florida

februarie 23rd, 2009

Dupa peste un deceniu sub soarele tropical, iata ca in ciuda splendorii palmierilor si a orhideelor Florida isi resimte povara crizei economice mai mult decat alte state americane. Peninsula supranumita the sunshine state cunoaste o cadere financiara de nedescris. Viata economica se restrange mai mult la turism, la activitati imobiliare, la constructii, la productii de citrice si alte produse agro-alimentare tropicale. In general afluenta vizitatorilor in timpul iernii, punctele de croaziera (Cap Canaveral, Port Everglades, Miami, Key West) asigurau un venit mai mult decat suficient unui trai decent.
Am renuntat la nenumarate oferte ,joburi comode in domeniul resurselor umane, al invatatmantului, al muncii de birou in general, in favoarea restaurantului.

Inca in primele luni ale vietii de imigrant in Germania aveam sa inteleg restaurantul ca accesibil loc pentru un castig imediat.

Din octombrie 2008 restaurantele se confrunta cu un declin infricosator. Zeci de restaurante isi inchid portile in Florida, si nu numai. Concedierile din cadrul firmelor DHL, Circuit City si atator alte institutii bancare contribuie la diminuarea clientelei. Lumea nu mai are bani de cheltuit in restaurante sau isi dramuiesc cu grija putinii bani.

Daca ani de zile veniturile-mi proprii imi asigurau luxul inchiriarii unui apartament cu piscina, voiaje si altele, din luna noiembrie-decembrie a anului trecut din cauza scaderii numarului clientelei salariul meu bazat pe comision s-a diminuat cu cel putin 60%.

La un calcul simplu si rapid mi-am dat seama ca in curand nu voi mai fi capabil sa platesc chiria, rata la masina etc. Ce era de facut?

Sa astept o inrautatire a situatiei ?

Am depus peste 30 cereri de munca batand din poarta in poarta, am postat resume-uri pe net. Nici un raspuns pozitiv!

Singura solutie ramane sa ies din Florida in cautarea unui job in alt stat. Georgia, Carolina de Sud, Carolina de Nord –statele mai apropiate vor fi afectate in acelasi mod, mi-am zis. Am analizat ofertele de munca existente din cateva alte zone ca Texas-ul, Virginia, New York ori Canada.

Am ales Virginia din mai multe motive. In suburbiile Washington-ului toti functionarii de stat nu pot fi afectati de criza, avand joburi stabile, si totodata clientela sigura pentru restaurante.

Am reziliat contractul de inchiriere a apartamentului pierzand suma garantiei depuse la inceputul contractului. Multe piese de mobilier, articole de uz casnic, si multe altele ce pot incapea in casa omului si din cate se aduna le-am oferit catorva colegi de munca. La un calcul grabit mi-am dat seama ca m-ar fi costat mai mult transportul bunurilor, plus stresul si oboseala condusului unui mic camion cu remorca pe o distanta de peste 1500 km.
Am trimis cartile si ceva haine prin posta si am incarcat cat a putut cuprinde masina si am purces la drum, lasand o parte semnificativa din viata, un deceniu de amintiri, prieteni si locuri dragi.

Dupa 20 ore de condus am ajuns in Virginia, schimband peisajul tropical multicolor intr-unul gri, inghetat si cu copacii desfrunziti, rascolitori ca niste caracatite sumbre.
In 1996, in plin decembrie si furtuna de zapada lasasem Montreal-ul indreptandu-ma spre tropice, in cautarea unei vieti mai bune. In decembrie 2008 aveam sa refac in sens invers o parte din traseu sperand in mai bine.
Profitand de bunavointa catorva prieteni romani -si aceasta mi s-a intamplat pentru prima oara in viata,- inpamantenirea in alt loc si cumva practica unei noi imigrari nu mi-au fost atat de amare.

Orice inceput implica alte farfurii, alte pahare, alte linguri, alt pat si alta masa… Un sfat bun, cuvintele de imbarbatare valoreaza mult.

Am inceput vanatoarea unui loc de munca chiar inaintea Craciunului. Sa te plimbi pe strazi necunoscute, sa te strecori printre feeria si ghirlandele celebrarii sarbatorilor de iarna cu gandul la ce va fi maine, ce vei face, cum vei plati rata la masina, asigurarile, carti de credit etc face parte parca dintr-un decor al vietii de azi. Nimic nu mai e sigur !

Putine si aici joburile, insa nu ca in Florida. In restaurante posturile de manageri, coordonatori de ocazii festive ori alte locuri de munca reliate pe experienta mea lipsesc.

Ofertele constau in joburi de servicii cu clientii, telemarketing, vanzatori in magazine, casieri, bucatari, ospatari, spalatori de vase. Am invatat din experientele anterioare ca nu trebuie sa eziti, sa accepti si munci considerate joase, tocmai pentru a-ti asigura existenta.
Am acceptat o munca de ospatar intr-un restaurant de cartier, nu departe de casa, ajungand la serviciu in cateva minute de mers pe jos.

Am fost bine primit, sispre deosebire de alte munci mai selecte (banci, birouri), nu castig foarte rau.

La cateva saptamani dupa instalarea mea in Virginia si dupa telefoanele cu prietenii, colegii de munca din Florida inteleg ca viata s-a inrautatit si mai mult acolo. Somajul a crescut la 8.1% situand zona respectiva pe numarul al doilea in toata America. 300.000 de floridieni si-au pierdut locul de munca in luna decembrie.

Iata ce declara Shelly Kazimour, o tanara din Florida, intr-o declaratie interviu intr-un canal de stiri local (wmbb NEWS 13 abc) : “Ma gandeam ca va fi mult mai usor acum, dupa absolvirea facultatii. Incerc cu disperare sa ies din munca de ospatar, sa-mi gasesc un job conform calificarii mele. Am studiat psihologia si pentru a-mi definitiva studiul cu un master aplicat pe terapie ocupationala ar trebui sa ma mut din Florida, in alte zone. Nu am banii necesari pentru a iesi din acest colaps.”

Reproduc un alt mesaj postat pe 14 februarie ac: “Locuiesc in St. Petersburg, Florida. Sunt mama a patru copii in varsta de 12, 11, 8 si respectiv 4 ani. Sunt in cautarea unui loc de munca de luni de zile fara nici un succes. Termenul ajutorului de somaj a expirat, iar acum am depus cerere pentru beneficii oferite in cazuri de urgenta, un fel de somaj prelungit.(…) Adevarul este ca eu si cu copiii, ne vom situa intr-un hau financiar din care nu vom putea iesi, nici in momentul in care primul cec de 150 dolari va sosi.. Daca cineva ar putea sa ma ajute sa platesc chiria pe luna martie, i-as ramane recunoascatoare pe viata. Accept si sa lucrez in schimbul ajutorului. Am lucrat ca secretara intr-un birou juridic. Tastez 55 cuvinte pe minut. De asemenea am lucrat si in domeniul serviciului cu clientii. Sunt disperata. VA ROG AJUTATI-MA!”.

Intentionez sa o ajut cu cativa dolari din putinul meu si voi intreba noii colegi de lucru din Virginia. Incet, incet imi voi reveni financiar, sunt convins ca ma voi pune pe picioare.

Daca in Florida proiectul de operatiuni imobiliare a esuat, aici sper ca un altul, deschiderea unei firme de catering imi va fi urmatorul pas. Studiul de piata, clientela si companiile de catering din zona imi vor fi urmatoarele preocupari menite sa ma poarte spre reusite noi.

Traian Basescu redezgroapă securea urii interetnice

februarie 23rd, 2009

Din lipsa unor noi teme de dezbatere publica, presedintele Traian Basescu a redeschis cartile mai vechi ale principalului lui rival Adrian Nastase si a inceput sa-l plagieze, fara sentimentul ca ar face o impietate, caci modurile lor de gandire si de exprimare sunt mai asemanatoare decat am putea crede.

In “Informare privind concluziile delegatiei parlamentare care a vizitat judetele Covasna si Harghita” Adrian Nastase scria in octombrie 1997 despre romanii care sunt prigoniti in propria tara, despre epurarea etnica pe care o fac maghiarii si despre imbunatatirea configuratiei etnice in Secuime. La mai bine de 11 ani de atunci, Traian Basescu reia aceleasi teme, cu aceleasi cuvinte, cu speranta ca discursul lui va avea parte de acelasi impact ca cel al lui Adrian Nastase, caci si contextele social-politice sunt asemanatoare. Si atunci Romania era in pragul unei mari crize economice, cu disponibilizari masive de personal, cu banci in pragul falimentului, cu o imagine negativa pe plan extern si cu o coruptie generalizata.

In fata acelor probleme (la care guvernarea PDSR contribuise din plin) Adrian Nastase agita problema Secuimii ca o sperietoare menita sa distraga atentia de la responsabilitatile care ii reveneau pentru gestionarea defectuoasa a tarii. Si, intr-adevar, problema maghiarilor care i-au alungat pe romani din Covasna si Harghita atat in 1990, dar mai ales dupa venirea la guvernare a UDMR in 1996, a avut ecouri mai puternice decat s-ar fi putut astepta. Pe fondul tensiunilor interetnice din fosta Iugoslavie si al redesteptarii sentimentelor nationaliste in preajma semnarii tratatelor cu Ungaria si Ucraina, tema maghiarilor din Secuime a inflamat spatiul public romanesc la cote neasteptat de mari. Sute de intelectuali au luat atitudine fata de problema maghiara. George Pruteanu agita in Parlament legea obligativitatii predarii elevilor maghiari a istoriei si geografiei in limba romana. Tema unei universitati cu predare in limba maghiara era dezbatuta cu mare patima, contrapunandu-i-se ideea universitatii multiculturale.

Numeroasele dezbateri pe tema relatiilor interetnice au scos din actualitate temele legate de jefuirea banilor publici, a bancilor, despre organizarea de tip mafiot a administratiei, despre coruptie, despre o tara aflata in incapacitate de plata, inglodata in datorii uriase, intrata adanc intr-o criza fara precedent, cu o inflatie galopanta, un somaj ridicat si o rata a saraciei nefiresc de mare. Toate aceste lucruri pareau nesemnificative in fata pericolului maghiar. Membrii coalitiei aflate la guvernare se certau intre ei pe aceste teme, iar aceste dispute aveau reverberatii puternice la nivelul oamenilor simpli. Odata aruncata samanta urii interetnice, ea a incoltit rapid, sporind bazinul electoral al PRM la cote la care nu s-ar fi asteptat nici cei mai infocati adepti ai lui Corneliu Vadim Tudor. Problema maghiarilor a reconfigurat harta politica pentru ani indelungati, readucand stanga la putere, desi parea definitiv compromisa.

Traian Basescu redezgroapa acum securea urii, cu speranta ca va recastiga puterea cu aceiasi usurinta cu care a recastigat-o Adrian Nastase in anul 2000. Mai ales ca beneficiaza de sprijinul unui consilier care atunci, il slujea cu devotament pe liderul PDSR – ma refer la Sebastian Lazaroiu. Si de sprijinul intregului aparat al fostei securitati si al actualelor servicii secrete. Cum PDL si PSD au o istorie indelungata a exersarii discursului nationalist, ce incepe de la organizarea impreuna a manifestatiilor din Targu Mures in martie 1990 (sub egida FSN-ului), strategii xenofobi de la Cotroceni s-au gandit ca virusul nationalist poate fi din nou inoculat populatiei, mai ales ca acum beneficiaza de intreaga logistica a aparatului guvernamental si de mult mai multe surse media decat in trecut. Caci odata aruncata in spatiul public aceasta boala a antimaghiarismului, ea inflameaza nu doar sufletele si mintile celor din Secuime, ci si pe ale celor din Giurgiu, Botosani sau Dolj, care traiesc in comunitati romanesti compacte si care, din nestiinta, se revolta plini de sfanta indignare in fata obrazniciei unor straini care vor sa distruga aceasta tara.

Ura interetnica este asemenea unui virus care, odata instalat, reformateaza intregul sistem de gandire in jurul unei spaime supreme, stergand toate celelalte probleme altadata importante sau alterandu-le iremediabil. Etapele inocularii lui sunt acum bine-cunoscute; popoarele din Balcani au fost infectate de multe ori cu acest virus si un vaccin care sa-l distruga definitiv inca nu a fost descoperit. Cei care l-au aruncat in spatiul public au folosit aceiasi reteta, acelasi limbaj: epurare etnica, prigoana sarmanilor nostri conationali de catre niste ticalosi de alta etnie. Au folosit din plin serviciile secrete, s-au revoltat cu profunda manie in fata camerelor de luat vederi impotriva dusmanilor straini. Au sorbit ei insisi cu nesat pocalul urii interetnice in ascensiunea spre varful puterii in regimul comunist. De aceea limbajul lui Traian Basescu seamana izbitor de mult cu cel al lui Adrian Nastase.

In 1998, in fata isteriei nationaliste care acaparase dezbaterile publice, am organizat o cercetare a relatiilor interetnice in Covasna, Harghita si Mures. Rezultatele acelei cercetari au fost sintetizate in cartea „Dimensiunile urii interetnice in Secuime”, aparuta la Editura BCS in doua editii, in 1998 si 2001. Va invit sa cititi capitolul „Secuii si romanii – evolutia unei neintelegeri” pentru a vedea cum s-a nascut si a evoluat ura in aceasta zona si care sunt miturile care o hranesc. Desi scris in urma cu 11 ani si jumatate, el redevine actual datorita lui Traian Basescu. Din Secuime imi vin mesaje tot mai nelinistite: oamenii se aduna si discuta ce atitudine sa ia fata de autoritatile de la Bucuresti, intre ei s-a renascut o solidaritate in fata spaimei comune.

Mitingul de sustinere a liderilor lor in administratia centrala le-a aratat ca astfel de manifestari sunt inutile, iar sprijinul autoritatilor din Ungaria va conta prea putin. Unii se gandesc serios sa paraseasca tara, caci nu mai vor sa mai traiasca stresul anilor `80-90, nu mai au putere sa reziste unei noi agresiuni facuta de liderii unor partide fata de care si-au aratat constant buna-vointa. Mandri ca au reusit sa reziste asalturilor antimaghiare ale lui Ceausescu, Iliescu si Nastase si ca au putut sa-l imblanzeaza pe acesta din urma in ultima lui guvernare, secuii nu mai vor sa mai faca fata unui nou asalt. Batranii isi anunta fiii plecati prin tari straine sa le pregateasca un adapost pentru viitorii ani ai puterii lui Traian Basescu. Adultii prevad un exod de mari proportii a populatiei din Secuime, in aplauzele unei majoritati romane isterizate de presedintele ei. In sondajele de opinie maghiarii isi declara admiratia fara margini fata de conducatorul statului, asa cum in trecut si-o declarau fata de Adrian Nastase, pentru a-i mai topi fervoarea urii. In speranta ca nu va reincolti samanta xenofobiei si de aceasta data, va trimit acest articol, cu rugamintea sa-l transmiteti si cunoscutilor dumneavoastra, asteptandu-va in acelasi timp cu interes reactiile, opiniile si parerile despre aceasta tema a relatiilor romano-maghiare.

Ștefan Bruno este președintele Biroului de Cercetări Sociale

LUX UNIVERSALIS sau a trai ARMONIA UNIVERSALA

februarie 23rd, 2009

Articol aparut initial in Revista Medic4all.
www.medic4all.ro

Când Adriana mi-a cerut sa scriu un articol pentru revista sa, viziunea mea despre Arta, nu puteam disocia filozofia mea de existenta. Daca Arta este prin esenta dedicata Armoniei si indrumata de Estetica, nu este totusi decât una din metodele generate de spiritul uman pentru a se degaja de o lume materialista si competitiva care sa-i permita sa acceada la o alta perceptie a existentei. Chiar daca Arta insasi este deseori câstigata in scopuri mercantile, chiar politice, mai ramân destule care reprezinta partea de vis precum si un demers in cautarea Inexprimabilului, a emotiilor si a eliberarii de fiinta constrângerilor si tabu-urilor.
Si atunci vorbim de Arta, despre ce vorbim noi ?
Despre Arta picturala, plastica, grafica, Muzica, Literatura, Dans, Teatru, Comedie sau pur si simplu despre toate formele de reprezentare care ne permit sa exprimam sau sa incercam sa exprimam Inexprimabilul ?

Nu sunt nici Freud, nici Jung, nici Lacan. Las la libera alegere a specialistului de gen sa dezbata subiectul si sa catalogheze diversele motive constiente, subconstiente sau inconstiente care motiveaza « Actul Artei ».
La 35 de ani am luat decizia sa urmez cursurile unei Academii de Arte la Bruxelles : Academia din Anderlecht.
M-am inscris la 5 cursuri diferite, dar la capatul a 3 luni n-am mai urmat decât unul singur, considerând ca celelalte erau inutile si superflue. Era vorba de cursul de compozitie. Acolo era adevarata provocare : a compune. A gasi echilibrul, masele, culorile, luminile, texturile, ritmurile, contrastele, amintirile, intr-un cuvânt : Armonia.
Aceasta era prima regula.
A doua era de a ajunge sa exprimi emotiile sale.
A treia era de a le genera, trebuia ca spectatorul sa resimta emotiile privind rezultatul lucrarii, deoarece este o lucrare, ca sa nu spunem « Opera » in cele mai bune cazuri.

Profesorul nostru ne-a prevenit : « Pentru aceasta trebuie sa renuntati la tot ceea ce ati invatat, la tot ceea ce sunteti. Scoateti aceasta manta de plumb care este educatia, spargeti acest mormant din piatra care sunt ideile primite, spalati-va creierul de toate aceste indoctrinari si, poate, veti fi capabili sa resimtiti in fiinta voastra cea mai profunda emotie care va vor ramâne de exprimat tinând seama de regulile de compozitie. Dar atentie ! In ziua in care veti fi capabili sa realizati aceasta, nu veti mai percepe niciodata lucrurile in acelasi mod. Viziunea voastra asupra existentei se va schimba radical, sensibilitatea voastra va fi la nivelul pielii. Totul vi se va parea altfel ».

Avea dreptate.

Imbatrânind, invatând, maturizându-te, lucrurile devine mai profunde, mai metafizice daca doriti. (Pentru a folosi un cuvânt care poate duce la derapaje…)

Inca din copilaria mea câteva intrebari extrem de simple mi-au bombardat spiritul … Ce ? De ce ? Cum ? Ce este totul ?
Aceasta m-a facut sa ma interesez de filozofie (o alta forma de Arta), religie, istorie, politica, istoria religiilor, misticism, diverse forme de credinta si apoi de stiinte in general : de astronomie, fizica si fizica cuantica in mod special.

Pentru a descoperi ca totul se leaga.
Incercarea mea , modesta fiind de a intelege Absolutul, A Fi, Esenta insasi a Universului.
De la educatia iudaica am trecut la budism, apoi la crestinism pentru a deveni agnostic. Nu pot fi ateu din preocuparea de obiectivitate.

Dar am inteles ca Universul, in infinitatea mica cât si in infinitatea mare este un Univers de Echilibru si de Armonie.
La fel si la scara planetara. Natura, Terra traieste in Armonie.
Nu exista decât o singura fiinta care distruge Armonia ; este, ati ghicit deja, fiinta umana…
Suntem destructivi.
Nu ne multumim cu a ne omorî reciproc, trebuie de asemenea sa distrugem planeta noastra…
Este firesc, imi veti spune, suntem specia dominanta…
A, da ! Si inca cum !
Inteligenta noastra nu ne serveste decât pentru a ne satisface instinctele noastre animale.
Vointa de putere, teritorialitatea, hrana, reproducerea, protectia progeniturii, nevoia de recunoastere si trec mai departe.
Da, chiar ! Gânditi-va !
Un popor vrea sa domine un altul pentru a-si extinde teritoriul, pentru a avea mai multa influenta in zona, pentru a profita de mai multe resurse naturale, pentru a slabi tara vecina, etc … Si atunci ? Animalele nu fac la fel ?

Cineva vrea mai multe terenuri si imobile in proprietate, el va incerca sa-si saboteze concurentii in afaceri, el cea mai mare masina pentru a-si afisa statutul sau social, el are nevoie de mai multe amante ; vrea mai mult decât cimpanezeul mascul care domina un grup in care se reproduce singur si isi distribuie gratitudinile in functie de bunavaointa sa ?
Nu.
Cine isi foloseste inteligenta pentru a accede la o veritabila spiritualitate ?
Ma scuzati, nu vorbesc de religiozitate. Religia ea insasi este folosita ca un instrument de putere si de manipulare. Sa trecem peste.
Instinctele animale ?
Nu scapam de ele, asa functionam noi, este mecanismul nostru.
Cel putin sa fim constienti.
Nu suntem decât masini chimice. Si nu evadam din acest mecanism. Este simplu.
Dar masinile chimice, androidul, tinde spre altceva.
A-ti domina instinctele, a le folosi cu buna stiinta, aceasta inseamna sa te eliberezi.

Cred, am credinta ca fiinta umana Trebuie sa traiasca in Armonie universala.
Este Arta vietii.

Principiile sale de baza trebuie sa fie Concordia Universala, Toleranta, Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea, Solidaritatea, cautarea constanta a unei perfectionari personale la toate nivelele, deasupra politicii, religiilor, ideilor primite, nationalismului, raselor, sexelor, vârstelor, culturilor, spre o veritabila cultura Umanista si Universala ; a munci pentru constructia unei umanitati mai bune pentru un viitor mai bun.
Si aceasta in Armonie, in Echilibru si in respectul Naturii.
Aceasta este si Arta, Marea Arta …

Aceasta incepe prin propria noastra educatie, zilnica si constanta, prin cea a copiilor nostri, prin cea a celor din jurul nostru, prin valoarea exemplului.
Viata noastra trebuie sa fie un mesaj, o profesiune de credinta.

Cred in Lumina.

Fizica particulelor este fascinanta …
Nimeni nu stie daca un electron sau foton sunt unde sau particule…
Observat ca unde, ei se comporta ca atare, observat ca particule, idem…
Sa vizitam un proton sau un neutron. Ei sunt alcatuiti din 16 pereche de cuarci (particule elementare), de leptoni, de anti-cuarci si anti-leptoni, cu proprietati si denumiri stranii, ei au spini, savori, sarcini, mase si sunt responsabili de diferite forte care guverneaza universul nostru.
Unii dintre ei nu au fost inca descoperiti (precum Boson de Higgs, responsabilul gravitatiei) si lumea stiintifica asteapta cu nerabdare primul rezultat al mega acceleratorului de particule, CERN pentru a confirma sau infirma diversele teorii.
Dar nimeni nu stie din ce sunt facute aceste « caramizi » ale materiei…
Energie, materie, lumina ?
Sunt trei expresii ale aceluiasi fenomen. Varza verde si verde de varza.
Orice materie este energie si lumina si invers.
Esenta oricarui lucru este inca imposibil de prins, de definit.
Si mai tare : o echipa de savanti germani a descoperit ca la nivelul particulelor, materia (sau energia sau lumina) nu exista decit atât timp cât n-a fost observata … !)

Bine, as putea fi mai precis si mai prolific, dar nu acesta este scopul meu.

Retin in mod simplist ca esenta oricaror lucruri se manifesta in trei feluri diferite : Materie, Energie, Lumina.
Din dragoste pentru poezie, prefer sa cred ca Universul este deci alcatuit din Lumina.
Suntem facuti din aceasta Lumina, Surorile mele si Fratii mei !
Sa traim in Lumina, sa fim Lumina.

Nu chiar fara motiv aceasta Lumina joaca un rol preponderent in toate religiile si credintele din lume.

Se zareste ceva…

Simbol de baza al tuturor religiilor si civilizatiilor, lumina este si un termen folosit zilnic in limba noastra, fara ca noi sa fim in mod necesar constienti de tot ceea ce reprezinta ea.
Majoritatea nu asociaza lumina decât cu atributele si efectele sale fizice. De altfel, fara sa le cunoasca bine.

Dar ce este lumina ?
Viata noastra cotidiana este ritmata de lumina, suntem fiinte diurne. Unii dintre noi au totusi activitati nocturne destul de intense… Fara lumina viata nu ar exista. ARN-ul primordial este format din combinatia anumitor gaze de amoniac in spatiu in urma bombardamentului continuu de raze ultraviolete. Orice radiatie este lumina, vizibila sau invizibila ochiului uman.
Pe Pamânt toata viata depinde de lumina ; regnul vegetal impinge si isi produce clorofila datorita fotosintezei, regnul animal traieste in simbioza directa cu ritmul soarelui : ziua si noaptea.

In termenii fizicii, lumina este produsa de schimbarea pozitiei electronului in raport cu nucleul indiferent carui atom. In cazul schimbarii pozitiei, electronul emite un foton. Acest foton, urmare a felului in care va fi observat, ca particula, sau ca unda, se comporta ca atare. Nimeni nu stie daca fotonul este particula sau unda. Gama radiatiilor este practic infinita si se masoara in mili-Angstromi pâna la amplitudini care se exprima in kilometri. Vorbim de infrarosii distante, de unde cosmice, de unde gamma, radio, ultraviolete, raze x, vizibile, etc …
Un atom degaja practic intotdeauna lumina. Nu exista decât doua cazuri in care aceasta nu se produce : când temperatura atinge zero absolut, si când gravitatia este atât de intensa incât insasi lumina nu poate sa scape, in ciuda vitezei sale mari, dupa cum toata lumea stie, aproape 300.000 km/secunda. Tin sa precizez ca zero absolut nu s-a obtinut inca in laborator (la aproape 3 grade, de fapt …) si ca nu a fost inca observat in univers.

De fapt, orice energie este lumina, orice lumina este energie. Fiecare atom este un emitator de lumina. Vizibila sau nu. Absolut totul. Lumina este manifestarea energiei universului. Ea ESTE energie si la rândul sau, genereaza energie.
Suntem inconjurati, bombardati, strapunsi, scaldati, iradiati de diverse radiatii. Majoritatea sunt inofensive, dar unele sunt extrem de nocive.

Destul despre lumina fizica.

Lumina mistica.
Noua traducere a Bibliei la editura Bayard.
Geneza, capitolul 1, primul verset.

” Primii.
Dumnezeu infinta ceruri si pamantul.
Pamantul gol si solitudinea.
Negru deasupra adincimilor.
Suflul Dumnezeului.
Miscare deasupra apelor..

Dumnezeu zice lumina,
Si lumina este.
Dumnezeu vede lumina,
Cat de buna este
Dumnezeu imparta luminu si negru.
Dumnezeu numeste lumina ziua si noaptea negru.

Noaptea si ziua.
O zi. ”

Am recitat un haiku…

Noul Testament, Evanghelia dupa Ioan.

« La început era cuvântul
Si cuvântul era cu Dumnezeu
Si Cuvântul era Dumnezeu
El era la inceput cu Dumnezeu
Toate lucrurile au fost prin El
Si nimic din ce a fost facut n-a fost facut fara El.
In El era viata
Si viata era lumina oamenilor
Lumina lumineaza in intuneric
Si intunericul n-a biruit-o. «

Etc..

Evanghelia dupa Ioan asociaza Lumina si Cuvântul lui Dumnezeu cu Joshua ben Iossif, Isus Cristos.

Vechiul si Noul Testament sunt pline de referinte la lumina.
Moise dupa întâlnirea sa cu Dumneze pe muntele Horeb revine transfigurat, radiind literalmente.
Nu tin sa va prezint o lista exhaustiva de exemple existente, dar in toate religiile lumina joaca un rol esential. Nu este numit Buda cel Iluminat ?
Nu aspira toti misticii spre lumina ?
Experientele de trecere pe lânga moarte nu vorbesc ele, practic toate despre lumina din lumea cealalata ?
Cartea tibetana a mortilor nu vorbeste ea despre diferitele lumini pe care sufletul le întâlneste in timpul cautarii de eliberare de ciclul karmelor ?
Incasii si vechii egipteni nu adorau ei soarele ?
Sfintii nu sunt ei reprezentati cu aureole de lumina deasupra capului ?
Corpurile vii nu sunt ele inconjurate de o aura (Fotografiata deja in anii treizeci pentru sceptici …)
Lista este lunga si unii dintre voi stiu mai multe decât mine.

Uf ! Ma opresc aici.

Am început cu Arta, termin cu Arta.
Arta este Eliberatorul.
Momentele de creatie sunt intangibile, inefabile, pentru cel care creaza cu emotiile sale.
Am fericirea de a le atinge pe toate (nu întotdeauna cu succes…), pictura, muzica mai ales, desenul. Dar ador sa cânt si din când în când ma produc impreuna cu un prieten pianist (exceptional). Indraznesc sa cred ca reusim uneori sa întrezarim inefabilul.

Viata mea este ritmata de Dragoste, de familie, munca, muzica, prietenie, placere, cautari, autoeducatie, sport, etc … Toate acestea încercând (nu sunt decât o masina umana, o bestie umana – multumesc Zola) sa respect si sa traiesc principiile mele de Armonie.

Echilibru, Armonie in Lumina.

Arta de a trai, Marea Arta
Dragostea de viata, pasiunea de viata si compasiunea, toate acestea in Armonie.
Iata Cheia.

Multumesc, Adriana.

Alain Godon

Tristeţea măştilor

februarie 23rd, 2009

Mi-e milă de măştile care lâncezesc
Prin penumbrele muzeelor.
Sunt ca nişte orfani luaţi de la mamele lor.
„Binevoitorilor” nu le pasă.
„Pentru binele lor. Să nu dispară.”
Sunt scuze formale;
Cum ţi-ar spune cineva bună ziua, bună seara,
Fără să te privească;
Dus cu gândurile la alte nevoi.
Cu ochii lor uscaţi de timp,
Strălucind de speranţele unor oameni care nu mai sunt,
Pentru mine măştile sunt vii,
Nu doar curiozităţi pasagere
La care vizitatorii privesc plictisiţi
Aşteptând ora închiderii.
Le văd cum plâng triste,
Le aud cum povestesc despre vieţíle lor.

Dan David, Los Angeles, Martie-10-2007.

ZDROBITOR

februarie 23rd, 2009

m-am săturat de renunţări… mereu a trebuit să renunţ la câte ceva… obiecte, oameni, sentimente… când simţi că începi să te sufoci, arunci! de-atâta ipocrizie, nu mai poţi vedea lucrurile mărunte, de unde porneşte adevărul! am renunţat la televizor, la acele voci care îţi intră în casă şi te mint! am renunţat şi la omul pe care îl iubesc, l-am vândut unei cutii poştale, imaginare! am renunţat la senzaţionalul din mine, să mă dăruiesc în ipostaza de femeie, şi-am renunţat la mândrie, am iertat… am devenit copil, dar tot m-am sufocat! şi-a apărut, iar, întrebarea: ce trebuie să mai arunc? sincer, aş vrea să arunc durerea! oribilul unei lumi care face doar statistici, în loc să deschidă drumuri noi!
azi, am să arunc ziarul pe care îl citesc! „Emil Boc, cel mai sărac din Guvern” la titlul ăsta… începe să mi se decoloreze sângele! începe să mi se cuibărească în suflet… deznădejdea! nu am să mă plâng de sărăcia mea, nu am să plâng nici prostia miniştrilor care alcătuiesc noul Guvern… am să plâng doar oamenii care cad în capcana întunericului, care strâng doar deşertăciuni! şi-am să mă sufoc de-atâtea lacrimi! nu poţi să renunţi la ceva, fără să plângi, decât atunci când nu mai ai suflet… şi-aceşti oameni nu mai au suflet! asta se traduce zdrobitor: oameni pierduţi! ei au renunţat la viaţă, la lucrurile mărunte… de unde porneşte adevărul!

7 ianuarie 2009, 23:07

Scrisoare deschisă Ministrului Sănătăţii

februarie 22nd, 2009

Pe fundalul unei crize economice cu efecte tot mai pronunţate dpdv social, au loc răbufniri ale mai multor categorii sociale. Una din ele e cea a medicilor. Apar tot mai multe nemulţumiri. Tot mai multe dovezi ale unui Guvern incapabil să gestioneze situaţiile apărute în peisajul românesc. Scrisoarea de mai jos aparţine doctorului Florin Chirculescu, şeful compartimentului de Chirurgie Toracică a Spitalului Universitar Bucureşti şi reprezintă un strigăt de ajutor adresat atăt autorităţilor cât şi omului de rând, pacientul de zi cu zi. Scrisoarea reliefează situaţia macabră în care a ajuns sistemul sanitar românesc dar şi relaţia sinuoasă dintre doctor şi pacient. Florin Chirculescu este unul dintre puţinii medici care au avut curaj să spună lucrurilor pe nume fără să se teamă de reacţia publicului sau a mass-media.

Trăim într-o lume în care medicii sunt băgaţi toţi în aceeaşi oală a “şpăgii”, în care pacienţii au transformat mass-media într-o arma veritabilă de şantaj în lupta cu sistemul sanitar îmbolnăvit pâna în măduva oaselor. Mass-media, acest “watch dog” al societăţii a devenit o sperietoare folosită în interes personal. Am ajuns să ne fie teamă să mergem la doctor ca nu cumva să fie ultima noastră vizită. Cine e de vină? Toţi purtăm o parte din vină. Doctorii pentru că iau şpagă, noi, pacienţii, pentru că le-o oferim, Ministerul pentru că e incapabil să pună pe picioare o formulă de funcţionare care să pună în mişcare sistemul nostru sanitar. Prezint în continuare un fragment din scrisoarea deschisă adresată Ministrului Sănătăţii pentru că orice adăugare aş face eu e de prisos. Lucrurile vorbesc de la sine.

„(pentru că anumite lucruri trebuie să fie spuse, indiferent de consecinţe)

Domnule Ministru,
Sunteţi absolvent al UMF Carol Davila şi, deşi n-aţi practicat medicina clinică niciodată, ar trebui să vă reamintiţi că factorul care determină o bună practică medicală, chiar la nivel de sistem, este banalul parteneriat medic-pacient. Exact ca şi în afaceri, sau ca într-un cuplu, încrederea dintre cei doi membri ai parteneriatului este premisa care asigură ani buni de colaborare benefică sau, din contră, de suspiciuni şi dezgust. Marele avantaj al încrederii reciproce este că nu costă bani.

Mă tem că atitudinea dumneavoastră din ultima vreme nu a ţinut cont de acest deziderat elementar. Sper că numai din necunoştiinţă de cauză aţi accentuat actualul curent de opinie ce a transformat un parteneriat, şi aşa profund şubrezit de mulţi dintre predecesorii dumneavoastră, într-o relaţie antagonică: pacienţii şi medicii au ajuns să se privească unii pe alţii precum şoarecele şi pisica. Poate că n-aş fi ajuns să vă scriu aceste rânduri dacă n-aş fi avut recent o discuţie cu ruda unui pacient, care mi-a explicat cât de „prost” fusese tratamentul prescris de un coleg necunoscut. Din fericire pentru tagma noastră, pacientul fusese tratat corect şi, de altfel, avusese o evoluţie favorabilă, numai că prea lentă faţă de aşteptările rudei pacientului. Cu toate acestea, „diagnosticul” stabilit de ruda pacientului, fără multă vorbă, a fost următorul: acel medic necunoscut greşise tratamentul! Ţin să vă atrag atenţia, domnule ministru, că respectiva afirmaţie a fost făcută cu aerul că era de la sine înţeles că medicul trebuia să greşească, în ciuda faptului că-şi tratase corect pacientul care, la ora conversaţiei, se juca în parc, alergând cu fiică-mea de la un leagăn la altul, sănătos tun, într-o atmosferă extrem de geroasă.

Această discuţie nu este altceva decât chintesenţa a ceea ce înseamnă acum încrederea populaţiei faţă de medici. Cu tristeţe, trebuie să extrapolez de o manieră care o să vi se pară cinică: cazul extrem de la Slatina nu este, la rândul său, decât un simptom al maladiei sistemului medical din România. Numai că, această maladie este foarte bine mascată – v-aţi pus, vreodată, problema, cum de a ajuns să fie acoperită cu atâta perfecţiune?
Oare o să vă miraţi când o să vă spun că practicienii din România n-au fost luaţi prin surprindere de ceea ce s-a întâmplat la Slatina? Oare o să vi se pară bizar dacă o să vă spun că mă aştept la un deznodământ similar (cu groaza de a nu fi imputat, ca de obicei, tot corpului medical) în serviciul pe care îl coordonez?

De fapt, domnule ministru, motivul fundamental pentru care vă scriu este că mi-aş dori tare mult să faceţi o inspecţie chiar în serviciul meu. Am să vă explic de ce.
Funcţionez într-un serviciu chirurgical de urgenţă. În ţările din comunitatea cărora am ajuns şi noi să facem parte, specialitatea mea este considerată una de vârf – în consecinţă, este o specialitate faţă de care interesul decidenţilor este extrem de ridicat, concretizându-se într-o anumită politică financiară şi de personal. Ca să fiu mai specific, la acelaşi număr de paturi pe care îl are serviciul nostru, în Germania sunt angajaţi 6 medici specialişti, la care se adaugă un număr apreciabil de medici rezidenţi, toţi având drept de gardă. În cele mai bune zile ale noastre, noi am funcţionat cu 3 medici specialişti şi cu 3 rezidenţi care aveau, doar parţial, drept de gardă. Numărul asistentelor din ţările civilizate este de două ori mai mare decât la noi, asta ca să nu mai menţionez de personalul care se ocupă cu scriptologia… În alte locuri, medicii sunt medici, domnule ministru – singurul lor obiect de interes sunt pacienţii şi profesia, ceea ce le permite să aibă timpul necesar nu numai pentru practica medicală nemijlocită, ci şi pentru comunicare cu bolnavii, pentru lucrări ştiinţifice şi pentru studiu – toate acestea alcătuind medicina, după cum bine ştiţi.”

Fireşte că la noi este imposibil să atingem aceste deziderate, chiar dacă funcţionăm în acelaşi an de graţie, 2009, cu Germania, Franţa, Spania, Italia, Marea Bitanie, dar şi cu Polonia, Ungaria, Croaţia şi Slovacia…. Acest lucru are loc şi din vina mea, domnule ministru, şi iată în ce fel. Dintr-o naivitate de care acum îmi pare rău, am fost de acord ca împreună cu colegii mei să asigurăm urgenţele în timpul nostru liber, neplătiţi, ba chiar dând bani din buzunar. Speram (oh, sfântă imbecilitate!) ca doi dintre mai tinerii noştri colaboratori vor fi recompensaţi pentru cei trei (3!) ani de alergătură pe benzina lor sau cu taxiul, în zile de sărbătoare sau, pur şi simplu de week-end, asta ca să nu mai amintesc de zilele săptămânii, indiferent de ora din zi sau din noapte, speram, aşadar, ca în schimbul acestui serviciu, cei doi colegi mai tineri ai noştri să obţină post în spitalul în care au muncit fără rezerve, chiar şi în tranşe de 48 de ore neîntrerupte, fără să solicite vreo clipă contravaloarea muncii lor, nici de la pacienţi şi nici de la cei care erau îndrituiţi să-i plătească.

Nu a fost să fie aşa. După ce spitalul şi-a văzut 3 ani de urgenţe acoperite fără să scoată măcar un leu vechi din buzunar cu plata salariilor, colegii mei mai tineri s-au trezit cu un post temporar pe care să-l împartă la doi. Ştiţi cu cât erau plătiţi, fiecare, ca proaspeţi medici specialişti?

Cu 1000 RON pe lună, domnule ministru! Primul dintre colegii care a capotat a fost cel care nu avea casă în Bucureşti. Era un ins cu reală aplicaţie chirurgicală, dar nu mai avea cum să lucreze într-o ţară în care chiria era aproape egală cu venitul său lunar de medic specialist. În consecinţă, a plecat în Belgia, domnule ministru. Să ştiţi că îi e bine acolo deşi, când vorbim la telefon, are oarece nostalgii dar, ce să-i faci – era doar un băiat simplu din Ploieşti, cu părinţi care nu erau în stare să-l rezolve nici măcar cu o amărâtă de chirie, darămite cu un post. Şi nu, nu avea decât o Solenza cumpărată la mâna a doua, domnule ministru…

Dar nu se plângea din atâta lucru.

continuarea scrisorii se gaseste la http://sebastian-corn.tapirul.net/370/scrisoare-deschisa-ministrului-sanatatii-un-autodafe/

E-LODIA

februarie 22nd, 2009

Ce-i trebuie muschiuletului suin ca reziste zile in sir in galantar, rozaliu si umezel, ispitindu-te sa-l musti nesatul? De ce are nevoie ghemotocul de carne indesat in suc propriu intre pereti metalici, ca sa ramana comestibil de la anu’ curent pana la multi ani traiasca? Ce trebuie imbibat in cilindrul de salam gustos pantecos pentru a-l pastra lucios grasos in termene de valabilitate din ce in ce mai extinse?

Raspunsul, prieteni, e simplu: E-uri in nestire! Compusi chimici diversi, cu utilizari variate, asigura produselor alimentare tot ce vrei: culoare sintetizata la precizie de nanometru sau aroma de orice condiment exotic, mireasma afumata cu iz de ger montan sau durata de valabilitate cat a broastei testoase de Galapagos, gust vanatoresc la carnea de pui maturizat in incubator sau aspect carnos pentru orice amalgam intre faina de oase si spuma de plante oleaginoase! E-uri vechi si noi, E-uri gustoase si colorate, E-uri ieftine si scumpe, E-uri secrete sau la iveala, trecute acum 2 ani prin toate aprobarile si dovedite luna precedenta ca daunatoare grav sanatatii, multprealaudate in cincinalul precedent si declarate cancerigene la telejurnalul de aseara…

Iubite de producatori, ignorate de cumparatori si incriminate de ecologisti, E-urile au trecut granitele industriei alimentare si au invadat mass-media, s-au adaptat, s-au metamorfozat, sunt vii, se hranesc cu foamea noastra de clisee, ne imbata cu pofta de distractie, ne astampara setea de scandal filmat pe viu, s-au infiltrat in programe si mentalitati, s-au impus in direct si la ore de varf, sunt hulite de unii si exploatate de altii, sunt omniprezente si universal condamnate, dar, cel mai important, aduc audienta si profit!

False farse regizate amatoriceste ar vrea sa ne stoarca murmure de admiratie amestecate cu hohote de ras atunci cand asa-zisa victima, de fiecare data o vedeta la moda, mimeaza fara talent surprinderea. False paruieli filmate in direct, garnisite cu dialoguri impestritate cu stridente bipaieli, ne fac sa credem ca sotia geloasa si-a surprins sotul infidel de brat cu amanta, multumita reporterului expert in probleme conjugale. False competitii zambistico- artistice intre cantareti, actori si politicieni simpatici ne tin cu inima stransa in menghina ingrijorarii: o sa recunoasca melodia? o sa-i cada oul din palma? o sa se sperie de sarpele tranchilizat din cusca? o sa termine salata de boeuf in 5 minute? o sa stie cat fac opt ori opt?

Noul sortiment de pasta de dinti ne zambeste cuceritor dintre gingiile micului rozator prietenos cu spectatorul ingrijorat de propria dantura. Vocea interpretei vocale, zambind printre buze siliconate, se amesteca aparent insesizabil cu tonurile generate de performante sintetizatoare. Participantii la emisiuni- concurs de cultura generala, aspiranti la premiul I-III eventual mentiune, raspund emotionati la intrebari din programa clasei a IV-a…

Vrea amarasteanul plictisit de viata sa-si condimenteze seara cu hohote de ras ? Pai sa se delecteze, domnule, cu emisiuni in care orasenii rad de tarani, taranii de manelisti, manelistii de blonde, blondele de barbatii insurati, barbatii insurati de fetele batrane, fetele batrane de microbisti, microbistii de rockeri, rockerii de baietii in costum, baietii in costum de tarani, taranii de oraseni, orasenii de politicieni, politicienii de ziaristi, si asa mai departe, tot mai departe…

Vrea saracul de la orase si sate sa-si aline supararea pe viata grea? Poate sa se adanceasca in lungi dezbateri politico- economico- sociale, pline de critici virulente la adresa guvernantilor de azi debitate de guvernantii de ieri, pline de cazuri penale nerezolvate de nicio autoritate dar despre care invitatii stiu totul inclusiv sentinta ce ar trebui pronuntata…

Vrea romanul impovarat de grija facturilor si a pretului la gaze, benzina, apa calda, carne si lactate, sa-si gaseasca alinarea in nenorocirea altora? Ce poate fi mai usor? Televizorul ii capteaza atentia cu ciomageli intre frati pentru dreptul de proprietate asupra pridvorului de la casa batraneasca, violuri cu autori si victime de toate varstele, crime conjugale, insangerate accidente rutiere pe tot intinsul tarii, sinucideri in serial…

Vrea cetateanul interesat de cotidian sa afle totul despre politica? Are de ascultat ore in sir experti in datul cu parerea, priceputi la toate, contestandu-si singuri ieri opiniile de alaltaieri, infirmandu-si azi previziunile de ieri, dar neadmitand sa fie contrazisi cand afirma cu siguranta ca stiu totul despre realitatile zilei de maine…

Vrea sarmanul aflat in drum spre casa, unde-l asteapta consoarta cicalitoare si mustacioasa, sa-si clateasca retina macar un sfert de ora? Vrea gospodina exasperata de barbatelul mic, gras, chel si betiv, sa viseze la fat-frumos? Pot sa rasfoiasca, evident separat, o variata gama de reviste in care la fiecare pagina zambesc fete costumate in atisoare si petecute, ori masculi musculosi, cu gat taurin si zambet cinematografic!

Iar marele cel mai mare succes de public, E-ul cel mai cel, megapovestea cu de toate, si conflict conjugal, si disparitie neelucidata, si ancheta fara rezultat a a autoritatilor, si suspiciune de crima, si acuzatii din toate directiile in toate directiile, si zilnice dezvaluiri decisive, este sublima capodopera a mahalagismului, serialul in timp real E-lodia!

Un caz de disparitie nerezolvat de institutiile abilitate, s-a transformat in subiect de succes TV. O situatie controversata si dramatica, in loc sa fie tratata cu decenta si seriozitate, a ajuns motiv de nesfarsita palavrageala. O drama, un caz grav, o dilema nesolutionata de anchetatori, a fost pusa la dispozitia publicului larg ca sa se delecteze non-stop…

In fond, potrivit variantei oficiale, un om a plecat dimineata de acasa si nu a ajuns nicaieri! Mai traieste Elodia? Nu mai traieste? Se ascunde sub un nume fals intr-un program guvernamental de protectie? Zace intr-un sac de plastic pe fundul unui lac de acumulare? Isi toaca pe insorite plaje tropicale bani castigati fraudulos? E arsa integral si cenusa ingropata in padure? S-a retras in taina la un schit? Nimeni nu stie nimic.

Sotul aratat in direct si la ore de varf de toate televiziunile e un criminal periculos, ori un inocent acuzat pe nedrept? Habar n-avem! Dar ce conteaza? Importanta e audienta! Sa stea gospodinele si betivii cu gura cascata, sa soarba cuvant cu cuvant monumentala intelepciune a maestrilor in contraziceri pe orice tema invitati la interminabile emisiuni nocturne! Si ce concluzii sa traga omul din fotoliul de acasa despre ce vede si aude? Evident, nici una! Rostul lui pe lume e sa nu priceapa nimic si sa creada cu convingere mereu altceva, din jumatate de ora in jumatate de ora! Asa si numai asa va ramane credincios zi de zi, noapte de noapte, telesenzationalei anchete in serial!

Reporteri insistenti si galagiosi chestioneaza inchizitorial pe cine nimeresc: parinti, vecini, politisti, avocati, ba chiar si simpli trecatori. Fiecare intrebare e ea insasi o acuzatie pe care intervievatul e aproape obligat s-o devieze catre tinta reala. Anchetatorul de presa se agata de cine are el chef, il bombardeaza cu intrebari cu raspuns unic, il toaca marunt cu rastalmacirea fiecarei replici, se transforma fara jena in acuzator si arata cu degetul spre oricine refuza sa intre in dialog ori sa-i dea apa la moara.

Superingredientul E-lodia ba dispare, ba reapare, revine iar si iar, e picurat in meniurile TV mai rar sau mai frecvent, dar nu poate lipsi. Pana la urma, rezolvarea ecuatiei ar dezamagi pe toata lumea. Descoperirea si dezvaluirea adevarului ar altera, evident, ratingul. Emisiunile de stiri ar fi vaduvite de un subiect ce bate deja la portile perenitatii. Posturile TV, ele insele, ar pierde o suculenta tema de emisiuni nocturne interminabile, li s-ar risipi in vant sarea si piperul multdorite de publicul avid de balacareala, de noroi moral, de privit pe gaura cheii…

Si fara E-lodia, fara adolescenti sinucigasi din dragoste, fara povesti de amor cu omor, cu ce sa se mai sulemeneasca emisiunile de scandal ca sa ademeneasca tevespectatori sensibili doar la bombe de presa? Cu ce sa reziste luni, ba chiar ani, vorbagoala-show-rile de dupa miezul noptii, daca nu cu istorioare abundand de dileme sexualo-penale?

Mai subtile, mai penetrante, aproape imposibil de ocolit, E-urile servite pe toate canalele de comunicare in masa ne bombardeaza ochisorii si urechiusele, ni se imbiba in viata cotidiana, se substituie normalitatii, devin ele insele o noua normalitate, ne induc o noua scara de valori, in care domina „distractia la maxim”, foamea de succes, tupeul fara limite, aluziile sexuale din ce in ce mai fara perdea, superficialitatea. Rezultatul? O generatie noua de consumatori mass-media: E-spectatori, E-auditori, E-cititori, lacomi de senzational, hamesiti de placerile clipei, avizi de hohote de ras preprogramate, autoidentificandu-se cu eroii si eroinele serialelor favorite, gata sa se imbrace ca prezentatoarea de aseara, sa-si ironizeze pana la batjocura colegii de birou cu poantele imprumutate din dialogurile auzite la radio in drum spre locul de munca, sa se dea mari in fata pretenarilor cu fraze haioase extrase din articolele de scandal, sa vorbeasca aidoma show-menilor la moda, sa traiasca viata personajelor din emisiunile cu iz de realitate… E-spectatori, E-auditori, E-cititori: mancurtii secolului XXI…

Un fenomen lingvistic neobisnuit: Dr. BENEDEK DEZSÖ

februarie 22nd, 2009
Profesor Dr. Benedek DezsoProfesor Dr. Benedek Dezso

Am simtit nevoia de a scrie acest articol, intre altele pentru ca se intampla ca eu sa cunosc foarte bine subiectul. Cred ca profesorul Benedek Dezso, care acum preda la Universtitatea de stat din Georgia, Athens, ar trebui sa fie cunoscut mult mai bine in Romania. I-am cunoscut bine inceputurile si familia. Iar acum, cand a ajuns bine cunoscut pe plan mondial, as vrea sa-l prezint si pentru romanii care nu stiu nimic despre el.

Cine este astazi profesorul BENEDEK DEZSÖ?

Iata aici o scurta descriere a acestei personalitati: “ASSOC. PROFESSOR OF COMPARATIVE LITERATURE AND CULTURAL ANTHROPOLOGY – UGA (University of Georgia – Athens)

Dr. Benedek is a well established researcher of native cultures in Asia and Europe. His activities range from fieldwork in remote tribal communities in such places as the archipelagoes of Austronesia, to Patagonia, Tibet, Central and East Europe, etc. He has organised and led expeditions into the Mekong Delta, Western China and Pakistan and is a recognised world authority in his field. He continues to work as a Presidential advisor within the Eastern European community and is Chancellor of the Humanitad: World Honours Class (endorsed by Heads of State around the globe).”

Lista sa de lucrari pare interminabila; el a predat si in Romania, mai ales in cadrul Universitatii Babes-Bolyai din Cluj, atat in romaneste cat si in limba maghiara.
Dar asta nu este inca nimic fatza de restul activitatilor sale.

In Taiwan, guvernul de acolo i-a acordat premii speciale pentru studierea limbilor minoritatilor nationale din Insula; in Patagonia, el a fost printre pionierii studiilor lingvistice ale grupurilor etnice de acolo.

Impreuna cu inca doi colaboratori, el a publicat un foarte interesant studiu al povestilor din Transilvania despre duhuri, vampiri si varcolaci. (“Mihai I. Spariosu, Dezso Benedek; Laszlo Kubinyi GHOSTS, VAMPIRES, AND WEREWOLVES – Eerie Tales from Transylvania ; Povestiri stranii din Transilvania”. Acum acest studiu nu se poate cumpara, pentru ca practic a ajuns o raritate ($575/volum). Literatura rara.

O lista uluitoare de tiluri si pozitii

Nu voi incerca sa trec in revista toate functiile avute de el in lume si premiile luate in diverse tari, unele dintre acestea situate la antipod. Destul este sa spun ca nu cred ca exista vreo limba pe care Profesorul Benedek Dezso sa nu o cunoasca!

L-am cunoscut de copil, la Cluj, unde mi-a fost vecin de bloc si prieten de joaca. Pe atunci studia pe rupte
limba suedeza, dar era atras mai mult de limbile asiatice, ale caror legatura cu limba maghiara mi-a semnalat-o de atunci. Singura mea suparare a fost legata de faptul ca nu a vrut sa faca ceea ce i-am cerut: sa vorbeasca cu mine numai ungureste, ca sa invat si eu aceasta limba mai bine. Dar acum, cand vad ca el a ajuns sa predea limba chineza in Japonia si limba japoneza in Coreea si a ajuns sa cunoasca un numar atat de mare de limbi, probabil ca prima intrebare pe care i-as pune-o ar fi: “care a fost limba primordiala a omenirii, stramoasa tutuor limbilor ce se vorbesc azi?” Daca exista cineva care sa poata raspunde la aceasta intrebare, probabil ca el ar putea fi acest cineva. Si totusi, il apreciez enorm nu numai pentru calitatile lui stiintifice!

Benedek Dezso – omul

Era sfarsitul lui Decembrie, 1989. Romania era cuprisa de flacari. Ca profesor de origine maghiara din Romania, Dezso a fost rugat sa comenteze la televiziunea americana ce se intampla in tara.
A fost impecabil in aceasta postura!
Eu nu eram inca in SUA, dar surorile mele deja erau in New York. Si ele si altii mi-au povestit despre ireprosabila lui pozitie. Dezso nu a exprimat nici macar o singura idee negativa despre romani! Desi putea, fara discutie, sa o faca.

A vorbit cu multa compasiune si fara sa acuze pe nimeni. A vorbit ca un profesor universitar ce era, adaugand un plus de umanitate discursului sau. A vorbit si despre comunitatea maghiarilor din Romania, la fel. Sa afirm ca a vorbit intr-un mod super-civilizat intregii Americi despre Romania si problemele ei, ar fi prea putin. Nu ar descrie in totalitate calitatea discursului sau. Autorul educatiei lui si a sorei lui a fost tatal lor, un om dintr-o bucata, foarte corect.

Dezso era ca si copil foarte deschis social, si ii priveam de multe ori prietenii, care erau cu totii deosebiti.
Momentul cand el a decis sa plece din tara a fost legat de idiotiile facute de Ceausescu. Inainte de plecarea lui l-am intalnit intamplator in Bucuresti, cand alerga dupa acte. De atunci au trecut cateva decenii…

Principala calitate a acestui om, pe care o apreciez eu, este faptul ca nu si-a negat niciodata identitatea. El se considera ce este: un cetatean al acestei lumi, etnic maghiar din Romania. Nu i-a fost rusine nici de faptul ca este maghiar, nici de faptul ca a fost si cetatean roman. Pentru el toti oamenii sunt egali, dar pastreaza ceva special in suflet si pentru originea lui maghiara si pentru Romania. Isi accepta in totalitate personalitatea, nu-si reneaga nimic din istoria sa personala.

In spiritul unei corectitudini politice bine intelese, el nu-i condamna pe toti romanii pentru ca unii din ei au fost criminali. Tot asa nici eu nu ma pronuntz in bloc cand vorbesc despre unguri, ca au ucis in razboi. Pentru ca trebuie sa ne obisnuim sa ne desprindem de valorile iudeo-crestine, care pretind vinovatia colectiva pentru fapte. Nu, nu pot fi de acord cu Isus Cristos care ii acuza pe evrei ca si stramosii lor au fost tot criminali, si deci si ei “calca pe urmele stramosilor”. Nici pentru “pacatul originar” al unui cuplu mitologic.

Noi ne traim cu totii vietile noastre unice, fiind responsabili nu de ceea ce a facut bunica sau strabunica noastra, ci numai de comportamentul nostru.

Relaţiile ruso-ucrainene din nou şifonate

februarie 22nd, 2009

Afirmaţiile Ambasadorului rus în Ucraina, Victor Cernomârdin, exprimate in interviul acordat ziarului “Komsomoliskaia Pravda”, din 11 februarie curent, cu privire la autorităţile ucrainene şi relaţiile dintre Kiev şi Moscova, au declanşat un nou val de divergenţe între cele două state post-sovietice. De această dată, la originea tensionării raporturilor se află scandalul diplomatic apărut ca reacţie a Ministrului ucrainean de externe, Vladimir Ogrîzko, la expresiile nediplomatice şi penibile ale diplomatului rus. Astfel, Victor Cernomârdin a susţinut că “cu actuala guvernarea ucraineană este imposibil să negociezi”, accentuând că o normalizare a relaţiilor ruso-ucrainene va fi posibilă “odată cu schimbarea conducerii de la Kiev şi venirea unor personalităţi normali şi treze”. De asemenea, ambasador rus s-a mai referit la criza gazelor subliniind că “autorităţile ucrainene se ceartă între ele”, iar “el o critică pe ea” pentru faptul că a semnat un acord neconvenabil cu partea rusă, referindu-se în această manieră la preşedintele ucrainean V. Iuşcenko şi prim-ministrul I.Timoşenko. În comentariile oficialului rus sunt adresate mesaje provocatorii în privinţa lui Iuşcenko, precum “la prima vedere, el pare a fi o persoana normală”, dar comportamentul lui real este altfel. Drept răspuns la asemenea afirmaţii controversate şi jenante faţă de reprezentanţii puterii de stat ucrainene, lansate de ambasadorul rus, ministrul ucrainean de externe l-a avertizat pe el că ar putea să fie declarat “persona non grata” în Ucraina. Vladimir Ogrîzko l-a avertizat pe Cernomârdin că el ar putea cădea sub incidenţa art. 9 al Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice (din 18 aprilie 1961), în conformitate cu care statul acreditar (Ucraina) nu este obligat să explice motivul indezirabilităţii diplomatului rus. Cu toate acestea, oficialul ucrainean a explicat cauza eventualei nepermiteri a lui Cernomârdin de a reprezenta interesele Rusiei în Ucraina, prin faptul că ultimul îşi permite să dea aprecieri neprietenoase şi extrem de nediplomatice în privinţa oficialilor şi statului ucrainean. De fapt, Vladimir Ogrîzko a reiterat necesitatea respectării principiilor Convenţiei de la Viena, care prevăd rolul de promotor al relaţiilor prietenoase dintre statul acreditar şi cel acreditant din partea oricărui diplomat (art.3 p. (e)), dar nu viceversa. Pe lângă faptul că, Ministrul ucrainean de externe a fost neglijat în mod arogant de Cenormârdin (care ulterior a declarat că “lui nu îi pasă de avertismentul oficialului ucrainean, deoarece el (Cernomârdin) nu este în acel rang, care i-ar permite cuiva să-l sperie”), el a fost acuzat de MAE-ul rus de faptul că periclitează cooperarea ruso-ucraineană, fiind învinuit că ar întreprinde în mod constant “acţiuni neprietenoase” în adresa Rusiei. Chiar dacă oficialul ucrainean în mod responsabil şi principial apără interesele Ucrainei, inclusiv în raport cu Moscova, el nu a fost susţinut de majoritatea oficialilor ucraineni. Astfel, mai multe forţe politice ucrainene l-au criticat dur, ameninţându-l cu iniţierea procedurii de demitere pentru „gestul anti-rusesc” “care ar fi dăunat intereselor statului ucrainean şi relaţiilor ruso-ucrainene” (Partidul Comunist, Partidul Regiunilor şi Blocul Iuliei Timoşenko şi-ar fi dorit eliberarea din funcţie a lui Ogrîzko, pentru loialitatea lui faţă de direcţia politicii externe trasate de preşedintele ucrainean, dar şi faţă de Iuşcenko personal). Dacă I. Timoşenko a evitat să comenteze acest caz, atunci V. Iuşcenko a susţinut acţiunile ministrului ucrainean de externe, însă a refuzat să condamne în mod teanşant comportamentul diplomatului rus (pentru a nu tensiona şi mai multe situaţia creată, a salva ministrul ucrainean de externe de posibila demitere în cazul aprofundării scandalului diplomatic, a evita frustrarea electoratului prorus etc.).

Actualele divergenţe dintre Kiev şi Moscova a scos din nou în prim plan tendinţele ce persistă nu numai în relaţiile ruso-ucrainene, dar şi în dialogul dintre Rusia şi celelalte state post-sovietice:

• Impertinenţa accentuată şi crescândă a oficialilor ruşi în raport cu autorităţile statelor străine, dar în special cu cele ale statelor CSI, şi încercarea lor de a diminua suveranitatea republicilor post-sovietice.

• Încercarea de a corecta şi a subordona politica externă a statelor CSI prin influenţarea latentă sau indirectă a electoratului pro-rus (inclusiv cel nevorbitor de limbă rusă).

• Implicarea tot mai activă a factorului rusesc în vederea excluderii din procesul decizional a guvernelor cu orientare pro-occidentală în statele din imediata vecinătate (CSI).

• Agresivitatea şi activizarea Rusiei pe spaţiul ex-sovietic sunt proporţionale lipsei de coeziune din partea comunităţii internaţionale şi de sancţiuni din partea acesteia.

• Rusia continuă să-şi intensifice influenţa asupra mediului politic ucrainean, care urmare a scăderii influenţei ponderii UE în regiune, provocată de multiplicarea problemelor interne şi acutizarea crizei economice.

• Iuşcenko şi aliaţii lui nu sunt interesaţi în aprofundarea animozităţilor cu Rusia, în contextul încercărilor noii Administraţii americane şi a greilor UE de a relansa dialogul cu Moscova în vederea reabilitării dreptului internaţional şi restabilirii parteneriatelor imperioase (pe aşa probleme ca Afganistanul, Iranul, neproliferarea şi limitarea armamentului nuclear etc.).

• Derularea de către Occident a unor strategii şi tactici diferite de cele anterioare în raport cu Rusia pentru supremaţia geopolitică asupra spaţiului Europei de Est, bazate pe destindere şi non-confruntare, instrumente de soft power şi acţiuni caracteristice pentru low policy (în cazul Ucrainei este vorba de deschiderea unei reprezentanţe diplomatice americane în Crimeea, sprijinirea Programelor naţionale Ucraina-NATO, Partneriatul Estic etc.).

La un an de la Kosovo, gândim în termenii Tiraspolului?

februarie 22nd, 2009

„Curat murdar, coane Fănică!”

Luna aceasta se împlineşte un an de la declararea independenţei Kosovo. Printr-o coincidenţă, la Chişinău a fost organizată cea de-a treia conferinţă internaţională dedicată chestiunii transnistrene. Prilej de dezbatere şi bilanţ în dosarul transnistrean. Dosar care, anticipând, nu arată deloc bine. Sau, oricum, nu mai arată aşa cum îl ştiam înainte.

Pe ce partitură cântăm?

Datele problemei s-au modificat nu doar pe teren (Kosovo, Georgia, războiul gazelor sau criza economică), dar şi la nivelul percepţiei. Iar percepţia este aici crucială. În orice subiect de acest gen, ceea ce contează în mod prioritar este viziunea prin care abordăm subiectul. Nicio măsură sau iniţiativă nu pot căpăta coerenţă sau eficienţă în afara unei perspective clare asupra a ceea ce se întâmplă acolo – de unde pleci şi încotro vrei să ajungi. Bătălia publică în asemenea cazuri post-conflict este pentru definirea termenilor, cui îi reuşeşte mai bine să fixeze în spaţiul public propria viziune şi să-i facă pe toţi să cânte pe acea partitură. Din acest punct de vedere, nu poţi să te abţii să nu constaţi că Tiraspolul pare astăzi victorios în această confruntare post-conflict. Pare că vorbim, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, limba Moscovei şi a Tiraspolului atunci când desenăm portretul lui 1992 şi ceea ce a urmat.

Strategia celor 3D – „extremistă”?

Acest lucru a devenit pregnant odată cu intervenţia din conferinţă a unuia dintre veteranii bătăliei pentru Transnistria – intervenţie neconsonantă cu atmosfera întâlnirii, făcând notă aproape disonantă într-un panel care se voia „rezonabil”. Strategia celor 3D, în numele căreia pleda respectiva voce, nu mai este aşa, sau nu mai părea aşa într-o conferinţă în care despre retragerea trupelor ruse nu s-a vorbit decât în treacăt, la secţiunea de întrebări, undeva la sfârşitul zilei. Este mai mult decât semnificativ că, atunci când „cei trei D” au fost – rar – convocaţi în conferinţă, ordinea lor a fost: democratizare, decriminalizare, demilitarizare, adică exact inversul spiritului care a făcut societatea civilă să pună pe masă un asemenea proiect. Mai mult, după cum devenise evident cu ceva vreme în urmă, demilitarizarea înseamnă acum – aşa cum spune şi programul de guvernare al cabinetului Greiceanâi – demilitarizarea ambelor maluri ale Prutului. Au spus-o explicit în conferinţă şeful Misiunii OSCE şi reprezentantul UE pentru RM.

Legea din 2005 versus referendumul din 2006?

Lucrurile nu se opresc aici. Ca o consecinţă logică a trecerii pe linie moartă a viziunii celor 3D, e evident că tot ce a derivat din respectiva viziune devine caduc. Inclusiv mult invocata Lege din iulie 2005 privind statutul teritoriilor din estul RM, adoptată în unanimitate de parlamentul de la Chişinău. Nici mai mult, nici mai puţin, ea a devenit bornă a unui ax al viziunilor nerezonabile şi extreme, la celălalt capăt al căruia apare… Referendumul din 2006 din Transnistria, în care populaţia ar fi decis independenţa regiunii şi integrarea în Federaţia Rusă. Nici mai mult, nici mai puţin… Dacă judecăm la rece unde s-a ajuns, punerea la acelaşi nivel, fie şi tacită, a unei legi adoptate de un stat recunoscut şi a unui referendum organizat într-o regiune separatistă ne dă întreaga dimensiune a victoriei post-conflict, pe care malul stâng al Nistrului a repurtat-o asupra malului drept.

Cine are nevoie de viziuni juridice?

A mai existat un moment semnificativ în conferinţă. La un moment dat, o voce din sală a întrebat un panel din care făcea parte şi reprezentantul UE pentru RM, despre ignorarea aspectelor legale ale conflictului şi unde poate duce această omisiune (inclusiv perpetuarea în spaţiul public a discursului de tip RM şi Transnistria). Întrebarea nu a primit niciun răspuns coerent – din ce motive, nu ştim. Dar important este că interogaţia venea din perspectiva unei viziuni legaliste, conturată de două momente esenţiale în istoria post-conflict, respectiv, decizia de la CEDO din 2004, în procesul Ilaşcu versus Moldova şi Federaţia Rusă, în care Federaţia Rusă este considerată stat agresor, şi Raportul Baroului Avocaţilor din America, în care se recomandă: daţi în judecată Federaţia Rusă! Viziunea legalistă, dimpreună cu „strategia celor 3D”, devin astăzi literă moartă. În ciuda faptului că, împreună, erau cele mai redutabile instrumente pe care le-ar fi avut la dispoziţie Chişinăul.

Viziunea lipsei de viziune?

În condiţiile în care până şi aşa-zisele propuneri „la pachet” ale preşedintelui Vladimir Voronin au fost respinse de Tiraspol, care mai e viziunea după care acţionează Chişinăul (sau comunitatea internaţională)? Chestiunea este fundamentală pentru că, în lipsa unei viziuni directoare, toate măsurile pe care acesta le-ar lua devin incomprehensibile sau incoerente, indiferent că se numesc de „construire a încrederii” sau altfel. Proiectul (viziunea) trebuie să decidă măsurile, nu invers. Altminteri se intră într-o fundătură pe care discuţiile de la conferinţă au relevat-o, nu o dată… Ce se urmăreşte, până la urmă, în stânga Nistrului? Construirea unei societăţi civile sau modernizarea regiunii sunt scopuri nobile, în definitiv. Doar că, în sine, ele nu au nicio legătură directă cu ceea ce Chişinăul numeşte „reîntregirea ţării”. Dimpotrivă! Efectele unor asemenea intervenţii pot perpetua separatismul şi percepţia publică a avantajelor lui – bani de la comunitatea internaţională şi de la Rusia, paşapoarte multiple, pensii mai mari şi gaze mai ieftine.

Al cui agent electoral este Tiraspolul?

Ce rămâne de făcut? În aceste condiţii, două lucruri. Unul – aşteptarea unei clarificări privind poziţia Chişinăului şi a instanţelor internaţionale faţă de conflictul transnistrean. În condiţiile respingerii tuturor proiectelor, ce mai rămâne pe masă? Ce viziune (mai) are Chişinăul, căci cea a Tiraspolului este clară, evidentă şi susţinută consecvent… Până la această clarificare, al doilea lucru care trebuie evitat este intervenţia abuzivă a malului stâng în alegerile din 5 aprilie şi care poate fi anunţată, indirect, de vizita ministrului Lavrov şi mesajele acestuia. Chiar dacă, tehnic vorbind, e dificilă existenţa secţiilor de votare pe malul stâng, o deschidere masivă şi ostentativă a frontierei interne ar putea aduce pe malul drept autobuze de votanţi. O acţiune concertată – ce partid ar avea capacităţile administrative să o facă? – va umple sacul electoral cu câteva mii sau zeci de mii de voturi. Iar două, trei procente sunt suficiente pentru unele partide ca să treacă pragul în parlament sau, pentru altele, să aducă deputaţi în plus. Într-o asemenea eventualitate, unde vor merge aceste voturi şi cât vor cântări în evaluarea finală a corectitudinii alegerilor din RM – test major pentru parcursul ei democratic – urmează să vedem. Până la a-şi clarifica viziunea faţă de raporturile cu Tiraspolul, Chişinăul trebuie să fie atent ca Tiraspolul să nu vină peste el şi să decidă, abuziv, viitoarea configuraţie politică a RM…

Articolul a apărut inițial în cotidianul Timpul www.timpul.md

Raphael (2)

februarie 22nd, 2009
Prof. Raphael Chercheve, Paris, octombrie 1997Prof. Raphael Chercheve, Paris, octombrie 1997

Brusc, Zeus se opreste din dizertatia lui despre evrei, Yaffo si Israel si ma intreaba:
– Spune-mi, il cunosti pe Heinrich?
Aici era sa lesin. Benedict Heinrich, medic stomatolog, originar din Tirgu-Neamt, trecut prin Israel, ajuns la Bremen, a fost unul din primii implantologi in Germania, apoi a revenit in Israel, a avut cabinetul pe strada Dizengoff din Tel-Aviv, a introdus implantele dentare in Israel, i-a tratat pe Peres, Rabin, Shamir… Era un personaj controversat, multi au vrut sa-i faca rau in Israel, majoritatea din invidie. Heinrich, bun prieten al meu, om cu inima de aur, avea insa tendinta de a atrage focul asupra sa. Mai tarziu a plecat la Munchen, a lucrat acolo un timp, apoi a revenit la Bucuresti, unde a locuit inca doi ani. A murit in toamna lui 2002. Fiica lui, Haia, e maritata cu Sami Molcho, binecunoscutul mim si autor de carti despre limbajul corpului.
Chercheve si Heinrich colaborasera multi ani si ramasesera prieteni.
La masa de prinz, dupa ce am discutat despre implantele dentare, mi-a daruit un atlas de implantologie conceput de el. La desert, vine surpriza:
– Te ocupi de hipnoza, nu-i asa? -m-a intrebat zeul.
– Da, i-am raspuns, si, deoarece parea foarte interesat, i-am explicat in amanunt in ce cazuri folosesc hipnoza. La care el imi ofera o alta carte a sa, foarte veche, \” Hipno-sofrologia in stomatologie\”. Sofrologia e termenul folosit de medicii din Franta si din unele tari din America Latina in loc de hipnoza. (Ei pretind ca exista o diferenta intre cele doua notiuni, dar e numai semantica).
Erau din ce in ce mai multe afinitati intre mine si Chercheve. Mi-a povestit de cursurile sale, la spital, era primul care introdusese hipnoza in stomatologie in Franta. Mi-a propus sa predam impreuna, am acceptat imediat, dar eram convins ca o facuse doar din politete.
Ne-am despartit emotionati, stabilind ca ramanem in legatura, ca el va veni in Israel, dar oricum, vom vorbi la telefon si vom colabora. Si a adaugat:
– Fii atent, la varsta mea nu mai am de cistigat sau de pierdut nimic, asa ca ia drept bun fiecare cuvant pe care ti-l spun. Daca nu doresc compania cuiva, i-o spun direct, fara menajamente. Cu tine vreau sa fiu prieten.
– Sigur, Raphael, am bolborisit, si m-am indepartat impleticindu-ma, desi bausem numai apa minerala.
Devenisem prieten cu Zeus.
* * *

Totusi imi venea greu sa cred ca Chercheve va pastra legatura cu mine.
Dar dupa numai doua saptamani ma cheama la telefon si-mi reproseaza ca nu l-am instiintat cum am ajuns in Israel. Ma anunta ca mi-a trimis programul cursurilor lui de hipnoza, asteapta remarcile mele, modul in care vad eu colaborarea.
Aici voi face o paranteza. Prietena mea, M., nu zburase cu avionul inca, se temea. Si, fara legatura, respecta traditia si manca doar casher. Era preocupata, si nu reuseam sa o conving de contrariul, ca in strainatate n-o sa aiba ce manca, deci trebuie sa-si care de toate din Israel.
Am hotarat ca primul ei voiaj va fi la Paris, dar nu voia la hotel, ca nu va bea cafeaua din cestile de acolo, am primit un apartament de la un prieten, am cumparat pana si tigaie si pahare, am facut o cura de oua cu cartofi prajiti cam toata saptamana, incat azi, cand mancam la orice restaurant, ma amuz amintindu-mi cat am fost de disciplinat pe vremea aceea.
Ajunsi la Paris, i-am telefonat lui Chercheve, care, imediat – sa ne invite la restaurant. I-am explicat cam rusinat problemele de alimentatie, dar, paradoxal, s-a bucurat, si am mers, impreuna cu sotia lui, Dominique, mult mai tanara ca el, care-l adora, la un restaurant super-casher. Dominique se convertise la iudaism si stia despre religie cam de 100 de ori cit Chercheve insusi, multe lucruri pe care ea le cunostea, eu doar le auzisem intimplator.
– De data asta nu mai scapi, cand predam un curs impreuna? – m-a somat, asa ca am fixat deja urmatoarea calatorie la Paris. Dupa ospat ne-a facut un tur -Paris by night- sa-l fi vazut cum sofa prin centrul Parisului, in plina viteza, ne arata fiecare obiectiv istoric, muream de frica, nu stiam cum sa-l fac sa mearga mai incet. El m-a simtit imediat:
– Nu te speria, Vlad, eu conduc si motocicleta, vad perfect, iau lectii de pian si pictura, alerg, ma simt tanar. Si daca am mancat casher, Dumnezeu ne apara, a spus in gluma, era ateu convins.

***

Am revenit la Paris, pentru cursul de hipnoza in stomatologie. Cursul s-a tinut pe un …vaporas-clinica dentara, cu laborator si sala de conferinte, nu vazusem niciodata asa ceva luxos si ciudat. Vaporasul era ancorat in \”portul\” Van Gogh, pe Sena, a durat doar doua zile, era un curs introductiv, dar a avut mare succes. Iar Chercheve a fost adorabil, atent sa nu ne lipseasca nimic.
Prietena mea M. m-a cam dezamagit. Dupa trei ore de conferinta in franceza, limba pe care ea nu o cunoaste, a inceput sa caste. La prima pauza a sters-o (ea zice ca eu am trimis-o, dar nu-mi amintesc asa ceva) si s-a dus sa viziteze un cimitir pentru caini si pisici, a facut o multime de fotografii, am vazut doar fotografiile, niste monumente impresionante, acoperite de flori, cu vizitatori ce plangeau pe mormintele patrupedelor. Iar inscriptiile…\”Despartiti dupa 15 de ani de dragoste fidela\”, chiar si dedicatii in versuri. Pana azi n-am auzit ca o pisica sa traiasca 15 de ani, cred ca era o exagerare. Dupa terminarea cursului ne-am plimbat pe Valea Loarei, apoi am revenit in tara sfanta.
De atunci am colaborat si m-am intilnit deseori cu Chercheve. O data ne-a invitat la o vila de linga St. Tropez, ne-a cantat la pian, ne-a aratat picturile lui. Dar niciodata nu mi-a povestit de cate ori a fost insurat (se pare ca de mai multe ori si are mai multi copii, o nepoata e poeta, nu-i mai retin numele). Intalnirile cu el au avut loc numai in Franta, dar intr-o zi imi telefoneaza si ma anunta:
– Nu mai sunt tinar, (nu stiam cati ani are, nu l-am intrebat niciodata), vreau sa vizitez din nou Israelul, vin cu Dominique, gaseste-ne un bun hotel si aranjeaza si o excursie la Petra.
M-am conformat, le-am rezervat la Dan Panorama, intre Tel Aviv si Yaffo, caci presupuneam ca vrea sa fie aproape de Yaffo, apoi m-am dus la All-Meridian sa-i stabilesc calatoria la Petra. Silvia ma anunta ca are nevoie de fotocopiile pasapoartelor celor doi voiajori, il sun pe Chercheve si ramane sa le trimita prin fax. A doua zi ma cheama Silvia la telefon si ma anunta:
– Niet Petra!
– De ce? ma mir eu.
– Pai nu accepta oameni de virsta lui, la 91 de ani nu vor sa-si asume riscuri.
“ 91 de ani???\” Nu ma asteptam chiar la varsta asta, parea in jur de 80. Ei, cum ii spun eu lui Raphael asa ceva?
Mi-am luat inima in dinti, i-am telefonat, dar imediat am inceput sa ma balbai.
– Petra -e impppposibbbil.-
– De ce?
– Pai nu se prea poate…
– E din cauza varstei, nu-i asa? chicoti Zeus, nu-i nimic, plecam la Eilat.

– va urma –

“Norman, vreau o carte scrisă cu sânge!” – interviu cu Norman Manea (II)

februarie 22nd, 2009

În primăvara lui 2008 scriitorul Norman Manea a fost invitat la Cluj pentru a i se conferi titlul de Doctor Honoris Causa, al Universităţii Babeş-Bolyai. Cu acest prilej autorul contemporan român, cel mai
premiat şi mai tradus, s-a întâlnit cu comunitatea literară clujeană, cu profesorii şi studenţii de la Facultatea de Litere, în mijlocul cărora şi-a lansat primele patru volume din seria de autor publicată la Editura Polirom. După cum veţi afla din cele spuse de autor, fiecare carte dezvăluie o altă latură a scriitorului Norman Manea.

Întoarcerea huliganului

Andrea Ghiţă: Domnule Norman Manea, permiteţi-mi să citez tot din Sertarele exilului, un fragment care se referă o altă carte, despre care spuneţi următoarele „Cartea pe care o scriu acum este o carte dureroasă şi complicată, nu ştiu cum s-o continui. Am tot scris şi aş putea să scriu la nesfârşit la ea. Trebuie să mă opresc, trebuie s-o tai în bucăţele, trebuie s-o construiesc. Este vorba de Întoarcerea huliganului. Cartea a s-a bucurat de un succes foarte mare. Care credeţi că este explicaţia acestui succes ?

Norman Manea: Pentru mine a fost o carte foarte greu de scris. De altfel, am avut şi unele tensiuni cu editura din New York. La un moment dat n-am mai vrut s-o scriu…De fapt, de la început n-am prea vrut s-o scriu. E o carte care aduna sentimentele unei biografii complicate, regenerate de acea vizită în România, într-o perioadă ea însăşi complicată pentru România şi complicată pentru relaţia mea cu România. Eram sub un anumit reflector şi eram perceput de presa din ţară sub o anumită, să zicem, aură ostilă. Mi-aduc aminte de discuţia cu editorul, celebrul domn Roger Straus…

A.G. La ce editură a apărut ?

N.M. La editura Farrar, Straus and Giroux, o editură foarte prestigioasă, poate cea mai bună editură, cu 20 de laureaţi ai Premiului Nobel, o editură foarte importantă…

A.G. Am înţeles că scrieţi româneşte. Aţi tradus-o dumneavoastră sau cineva solicitat de editură ?

N.M. A tradus-o cineva pentru editură, iar apoi am lucrat cu un domn pitoresc şi foarte exotic, timp de trei luni, la prelucrarea traducerii. Nu am tradus-o eu, dar am contribuit la această stilizare a ei în engleză.

A.G. Vorbeaţi de tensiunile cu editura.

Nu vreau o carte scrisă cu sânge, vreau o carte scrisă cu cerneală!

N.M. Acest domn Straus, era un foarte vestit editor american care a murit acum câţiva ani, la peste 86 de ani… Noi ne-am împrietenit şi a fost o prietenie foarte frumoasă. Ţin minte discuţiile cu el, în care spuneam că nu vreau să scriu cartea asta. Că nu mă simt confortabil să scormonesc în toată viaţa mea, iar el a zis şi a repetat mereu. „Nu, Norman, eu vreau acum de la tine o carte scrisă cu sânge”. Iar eu i-am zis: „Nu vreau o carte scrisă cu sânge, vreau o carte scrisă cu cerneală, şi aş prefera un roman. Nu vreau să mă bag iarăşi în sânge, nu-mi plac cărţile scrise cu sânge, le prefer pe cele cu cerneală”. Am tot glumit, ne-am ciondănit, ne-am împăcat şi am început s-o scriu. A fost foarte dificil, am deja o viaţă lungă, şi-mi era dificil de a selecta momentele care mi se păreau semnificative, de a le găsi semnificaţia în timp, într-un alt mileniu, cel în care suntem astăzi. Ştiu şi eu…Cartea a avut, sper că are, o anume acuitate, care a interesat, a fost pentru mine o mare surpriză ecoul pe care l-a avut peste tot, în primul rând chiar în America, unde cronicile au fost excelente în toată presa, atât cea cotidiană cât şi cea culturală. Şi apoi a urmat şi în alte ţări. E interesant, poate, pentru lector, cum a fost prezentată cartea pe copertă. Dacă în ediţia americană s-a numit „A Memoir”, ediţia germană a avut subtitlul „Un autoportret”, în ediţia italiană „O viaţă” iar în spaniolă „Roman”. Se vede de aici ce percepţie diferită au avut diferiţi editori. Ei m-au consultat şi i-am lăsat să facă ce vor. Şi editura Polirom m-a întrebat dacă să pună subtitlu, dar le-am spus să nu pună nici un subtitlu, să-l lase pe cititor să decidă ce este această compoziţie hibridă de roman, de memorial şi jurnal de călătorie.

Caută Occidentul să ne înţeleagă ?

A.G. Eu am regăsit în cartea aceasta multe secvenţe din istoria familiei mele, atât din partea paternă cât şi maternă, şi chiar evenimente trăite de mine. Ce descoperă un cititor occidental într-o astfel de carte ? Caută occidentul să ne înţeleagă sau ne iluzionăm ?

N.M. Nu cred că trebuie să ne aşteptăm la o foarte mare înţelegere sau la un foarte mare interes al occidentului pentru noi. Întotdeauna a existat această obsesie a ţărilor mai mici, mai timide, (cum am fost şi noi), însă occidentul are şi el necazurile lui…Au problemele lor, au şi ei o istorie şi biografii frământate, în alt fel, desigur, decât am avut noi. Ceea ce a adus, poate, mai special cartea mea, deşi tema era deja cunoscută, uzată şi clişeizată, cred că a fost lupta autorului cu clişeul. Există în carte, tot timpul, un disconfort al autorului de a vorbi iarăşi şi iarăşi, despre ceea ce s-a tot vorbit tot timpul fără ca să aibă efectul pe care noi l-am aşteptat. Ştiţi că în toţi anii aceştia s-a spus mereu „ Să nu se mai întâmple ! Nu se va mai repeta.”, însă tot ce s-a întâmplat se va mai întâmpla, pentru că tot ceea ce s-a întâmplat este un rezultat nefast al omenescului, nu a ceva venit neapărat din cer…e făcut de oameni. Şi după cum am văzut, în perioada postbelică s-au întâmplat şi alte tragedii teribile, în alte locuri, cu alte semnificaţii. Chiar şi antisemitismul astăzi este bine mersi, nu a dispărut, dimpotrivă, aş zice că a trecut puţin de la dreapta la stânga. Surprinzător, dar aşa este. Deci toate acestea sunt pulsaţii nefaste, omeneşti însă, ele trebuie înţelese în cadru uman. Şi ceea ce se întâmplă din nou şi din nou, înseamnă că, pentru unii, este necesar. Adică ei nu pot să vindece o asemenea pornire, o asemenea tentaţie. Poate că asta a interesat în carte, poate că a interesat şi structura ei narativă, mai originală, mai deosebită şi poate că au descoperit o voce diferită, şi asta este, până la urmă, pecetea singularităţii unui autor. Cred că un alt motiv este existenţa în carte a unei profunde nemulţumiri şi a unui disconfort în legătură cu victimizarea şi cu felul cum, astăzi, victimizarea este manipulată, comercializată şi trivializată, la fel ca tragedia care este trivializată şi vândută la un preţ mic. Autorul se luptă împotriva acestui fapt, menţionând din nou şi din nou, că-i displace rolul de victimă, că nu vrea să reintre în acest rol pentru a cere compasiune sau înţelegere şi vrea să revină la o problemă care a fost şi a rămas foarte gravă.

Vorbeşte pietrei

A.G. Cea de a patra carte este deosebită, un poem pe care l-aţi scris despre Ierusalim. Domnule Norman Manea, din câte ştiu, în adolescenţă scriaţi poezii. Cum aţi reînceput să scrieţi versuri ? Sau aţi mai scris şi între timp ?

N.M. Nu, n-am mai scris, adică poate că am mai scris în timpul studenţiei, dar nu le mai am (din fericire)… Nu, n-am mai avut această pornire. S-a întâmplat ca toţi cei care eram invitaţi de onoare la Târgul de carte, ne-am luat obligaţia să scriem ceva despre Ierusalim. Şi am tot amânat, nici n-am avut timp, ei au presat să le trimit textul şi într-o duminică dimineaţă m-am aşezat să scriu ceva, şi mi-a venit pur şi simplu acest poem adresat mormântului tatălui meu, de la Ierusalim. A ieşit un soi de poem, nu ştiu cât este de poem, este o încercare retorică, poate are şi anumite vibraţii lirice, de a evoca destinul unui om care a devenit piatră, care este astăzi o piatră la Ierusalim. Poemul a apărut la Cluj, în revista Apostrof. Cartea Vorbeşte pietrei, apărută la Polirom, conţine atât versiunea românească şi vreo zece versiuni în alte limbi. Este o carte elegantă, foarte interesantă şi prin grafica semnată de Tudor Jebeleanu. Este o carte care poate să incite.

A.G. Domnule Norman Manea, spuneaţi într-un interviu de la TVR Cultural sau TVR Internaţional, că lucraţi la o carte care poartă titlul provizoriu Impostura. Ce va fi ea şi dacă credeţi că veţi reveni la Cluj s-o lansaţi ?

N.M. Oh! Lucrez de mai multă vreme la cartea asta, este un roman despre exil, un roman mai amplu. Nu ştiu în ce măsură îmi reuşeşte; vreau, totuşi, să-l finalizez şi dacă doctorii ne dau voie o să venim la Cluj cu ea.

Procesul continuă! (sau Brucan a fost un optimist)

februarie 22nd, 2009
Imagine preluată de pe www.bbc.roImagine preluată de pe www.bbc.ro

La redacţia BBC în limba română de la Londra lucrau în anii ‘60 şi ‘70 doi veterani ai Canalului Dunărea-Marea Neagră: prinţul Constantin Brâncoveanu (Costi) şi George Balica (Gelu). Acesta din urmă fusese angajat imediat după război la Misiunea Britanică de la Bucureşti şi a fost condamnat „pentru spionaj”. Constantin Brâncoveanu, în calitate de prinţ, era probabil considerat din oficiu „duşman al poporului”.

În cursul numeroaselor conversaţii cu fiecare din ei, i-am întrebat dacă nu sunt consumaţi de o ură neîmpăcată faţă de cei care le-au furat atâţia ani din viaţă. Răspunsul lor simplu a fost că nedreptatea ce le-a fost făcută şi suferinţele de la Canal au fost atât de mari încât seamănă cu o catastrofă naturală, că nu au în minte o persoană anume asupra căreia să-şi îndrepte ura. „Pe cine să urăsc? întreba Gelu.

„Pe nenorocitul de gardian care bătea deţinuţii, un om needucat şi mai înfricoşat decât noi? Cine a fost vinovat de ce mi s-a înâmplat? Gheorghiu Dej sau Ana Pauker? Ruşii? În cele din urmă am decis că asta a fost soarta mea. Am fost la locul nepotrivit la momentul nepotrivit”.

Şi încă amândoi au avut, în tragedia lor, norocul să fie eliberaţi şi lăsaţi să emigreze în Anglia, spre deosebire de alte zeci de mii de oameni care au fost executaţi sau au murit în închisorile comuniste, zecile de mii deposedaţi de averile lor, surghiuniţi în Bărăgan, concediaţi şi persecutaţi de noua ordine.

De ce dezgrop acum evenimente petrecute cu atâta timp în urmă? Pentru că în pofida încercărilor (unii ar spune timide) autorităţilor post comuniste de reabilitare a victimelor comunsimului, de compensare a urmaşilor lor, de retrocedare a proprietăţilor furate, etc, consider că astăzi, cu câteva luni înainte de împlinirea termenului fixat de Silviu Brucan pentru normalizarea României, 20 de ani, gustul amar, ca să nu spun mai mult, lăsat de peste 40 de ani de comunism persistă.

Nici Gelu şi nici Costi nu au apucat să vadă răsturnarea comunismului. Amândoi au murit prematur, ca o consecinţă a anilor petrecuţi la Canal. Dar mă întreb cum ar fi reacţionat la tot ce s-a scris, s-a spus şi s-a făcut în ultimii 20 de ani. La afirmaţii de genul “ei, comunismul a avut şi lucruri bune, a construit mult, a industrializat, a alfabetizat”. Poate, dar la fel se poate spune că şi al Treilea Reich a avut părţi bune: eradicarea şomajului, stăvilirea inflaţiei, punctualitatea trenurilor. Dar cu ce preţ?

In naivitatea mea, am aşteptat, imediat după decembrie 1989 să aud pe oricare dintre conducătorii de atunci, metamorfozaţi peste noapte din comunişti în democraţi, să condamne fără echivoc regimul anterior, să anunţe că din cauza acţiunilor sale din trecut părăseşte viaţa politică şi că-şi cere cu umilinţă iertare pentru acţiunile sale.

Mi-am dat însă destul de repede seama că îl aşteptam pe Godot. Întrebat în 1990 de un ministru de la Bucureşti cum văd revoluţia română, am răspuns că o consider o revoluţie burgheză pe dos.

– Cum adică? a continuat el nedumerit.
– Păi revoluţiile burgheze din secolul al XIX-lea au avut loc pentru că burghezia, care deţinea puterea economică o dorea şi pe cea politică. În România revoluţia fost făcută de cei care deţineau puterea politică, dar o voiau şi pe cea economică.

Şi cred că ultimii 20 de ani mi-au dat, în mare parte, dreptate. Desigur, mi s-ar putea spune că s-au făcut lucruri foarte bune în ultimii 20 de ani „Suntem o democraţie pluripartită, membri în Uniunea Europeană, şi în în NATO, avem presă liberă şi economie de piaţă şi mergem înainte”. Da, dar ce crede românul de rând? Prin anii 60 circula în România un banc: un muncitor este întrebat de un reporter de la Scânteia, când i-a fost mai bine, în 1938 sau acum?

– „Practic, câte cămăşi aveai în 1938?
– Două, răspunde muncitorul.
– Două, două, dar din ce material?
– Aaaa, din aţică de aia ieftină!.
– Vezi, continuă reporterul, Şi acum câte ai?
– Una, spuse muncitorul.
– Una, una, dar din ce?
– Din alea două!!”

Ce vreau în definitiv cu acest articol? m-ar putea întreba unii. Simplu, să spun că sunt prea mulţi români care muncesc în străinătate pentru că nu găsesc de lucru în ţara lor, că nu există încă sentimentul că s-a făcut dreptate tuturor celor care au suferit in perioada comunistă, că în ciuda tuturor părţilor bune ale sistemului actual prea mulţi sunt încă marginalizaţi. Şi mai presus de toate, că victimelor regimului comunist nu li s-a făcut dreptate. Dar când mă gândesc că unele din rănile războiului civil din Spania încă nu s-au cicatrizat după 70 de ani, mă întreb dacă era posibil.

Brucan a fost aşadar un optimist. Moise, mai realist, şi-a plimbat poporul în deşert timp de 40 de ani, ştiind probabil că nu putem „să ne schimbăm mentalitatea”. Să fie nevoie atunci de încă 20 de ani? Cine ştie?

Sunt aproape convins că, între timp, dacă ar fi trăit astăzi, Gelu şi Costi ar fi fost de acord cu sintagma „La vremuri noi, tot noi”.

Procesul continuă!

Cristina Grigore străluceşte pe firmamentul gimnasticii nord-americane

februarie 22nd, 2009
Cristina GrigoreCristina Grigore

University of Phoenix Stadium din Glendale, AZ si echipa de gimnastica Arizona Sunrays au fost in perioada 13-15 februarie 2009, gazdele “Arizona Sunrays Hard Rock Invitation”, eveniment la care au participat peste o mie cinci sute de gimnaste si echipe de elita sosite din toate statele Americii si Canada. “Este minunat sa vezi ce se intampla aici. Fetele acestea au muncit serios ca sa poata participa la concurs”, spunea Liz Zall de la Arizona Sunrays Booster Club. “Fiica mea se afla printre gimnastele care vor intra in competitie. Cred ca o asemenea sansa ti se ofera o singura data in viata”, comenta una dintre mamicile venite sa asiste la eveniment. De altfel, miza intrecerii o reprezinta posibilitatea de a prinde un loc in echipa nationala a Statelor Unite sau in lotul national ori de a obtine o bursa la colegiu.
“Evenimentul se remarca prin tema propusa – de data aceasta, rock-and-roll-ul,” a declarat antrenorul principal al echipei din AZ, Dan Witenstein. “Pe toata durata pauzelor de warmup, va fi muzica, iar medaliile au forma de chitara electrica, ceea ce face ca lucrurile sa devina foarte distractive.”

Printre concurente s-a aflat si romanca Christina Grigore, care a evoluat vineri, 13 februarie, din partea All American Gymnastics, Missouri, la red level 8, alaturi de alte 56 de fete, cu toate pretendente la un loc pe podium.
In urma cu 24 de ani, Ionel si Sanda Grigore au emigrat in Statele Unite. Ambii practicasera in Romania sport de performanta – el, scrima, inot, parasutism si scuba diving in pesteri, iar ea, atletism. Plecat intr-o expeditie de scuba diving in Vietnam, sotul trage lozul castigator si poposeste mai intai in Italia, iar de acolo se indreapta spre pamantul fagaduintei, unde va lucra pentru inceput ca mecanic de intretinere la apartamente. Sotia si fiica i se alatura abia in februarie 1988 si familia se intregeste, intr-un final.

Sanda Grigore este absolventa a scolii de asistente medicale din Bucuresti, pe care reuseste sa o echivaleze in Statele Unite, dupa ce frecventeaza cursuri in domeniu, la institutiile de invatamant de aici. Ambitioasa, nu se opreste si continua sa isi completeze educatia, optand pentru studii de farmacist tehnician, astfel ca in prezent, munceste ca activity therapist la un nursing home. Pe trei august 1990, vine pe lume in St-Louis, MO cel de al doilea copil al sotilor Grigore, Christina, care va si duce de altfel, mai departe, traditia familiei in sport. Sapte ani mai tarziu, se muta cu totii in Portland Oregon, unde cumpara o casa de batrani, la care renunta insa in 2004 si fara sa mai intarzie, revin in MO, pentru a fi alaturi de parintii si familia sorei lui Ionel.

Astazi, Anneliese, 27, fiica mai mare a cuplului Grigore, este invatatoare in MO si mama a unei fetite, Jordan Ashley, eleva in clasa intaia, care face de patru ani, gimnastica si dans. Membra in prezent, la All American Gymnastics (MO), Christina, mezina lui Ionel si a Sandei, practica la randul ei, de la patrusprezece ani gimnastica de performanta.

In copilarie, Christina a avut parte mai mult de truda decat de joaca, pentru ca antrenamentele la gimnastica si patinaj, precum si studiul pianului ii ocupau aproape tot timpul liber, de aceea stie ca pentru a te mentine in lumea sportului este nevoie, pe langa perseverenta, de o putere de munca incredibila si de antrenamente serioase, in cazul ei cate patru ore de cinci ori pe saptamina, inclusiv simbata si duminica. In gimnastica, nimeni nu cunoaste cuvantul “vacanta”, asa ca spre deosebire de alti copii, Christina, care s-a apucat de performanta la sugestia Sandei, mare admiratoare a Nadiei Comaneci, nu are vreme sa lege amicitii sau sa iasa in oras cu prietenii, cu care pastreaza legatura doar telefonic. Aflata la nivelul de training, Grigore s-a deprins de mult cu ideea ca sacrificiile fac parte din viata de zi cu zi, fiindca nu este simplu sa exersezi pana ajungi sa nu iti mai simti corpul si sa te intorci zilnic acasa, dupa ora noua seara.

In spatele performantelor obtinute de Christina Grigore se afla capacitatea de a-si invinge teama, dorinta de a nu rata, precum si sustinerea morala si materiala pe care i-o ofera parintii. In fiecare an, ea a participat la cate zece-douasprezece concursuri, inscriindu-si pana acum in palmares un loc trei pe Statele Unite, dar si 87 de medalii si 14 cupe. De curand, romanca a evoluat, alaturi de alte peste patru mii de gimnaste din toata lumea, la cea mai mare competitie anuala din America, desfasurata ca intotdeauna in ultimele doua zile din ianuarie si prima zi din februarie, la Navy Pier din Chicago, IL.

In viziunea ei, daca vrei sa fii cel mai bun, trebuie sa inveti sa gandesti intotdeauna pozitiv, dar si sa iti doresti sa castigi si sa dai tot ce poti, iar pentru emotii, chiar daca sunt prezente, nu mai ramane loc. Cei cinci antrenori cu care lucreaza, au dat-o intotdeauna de exemplu celorlalte fete din lot si au visat mereu la nota maxima pentru ea, mai ales la sol, unde Christina exceleaza.

Fata se imparte intre scoala si sport, iar pentru ea, fiecare zi din saptamana, cu exceptia weekend-ului, incepe in banca, alaturi de colegii de clasa. Dupa ore, se pregateste pentru antrenamente si cu toate ca nu ii place sa conduca, vrea nu vrea, este obligata sa parcurga cu masina cele optsprezece mile pana la sala. Nu vine niciodata devreme acasa, si dupa ce soseste, continua sa munceasca pana noaptea tarziu, pregatindu-si temele pentru a doua zi. Exigentele sunt mari, iar Grigore nu si-a pus vreodata problema sa neglijeze sau sa nu frecventeze cursurile, singura exceptie admisa fiind acele zile de vineri cand din cauza vreunui concurs programat dinainte, trebuie sa renunte la tipicul obisnuit.

Christina are un suflet de artist, iar interesul ei pentru scoala si gimnastica se impleteste cu cei sapte ani de studii de pian din copilarie. Si pentru ca minunata lume a muzicii a fost si va ramane inca una din pasiunile ei, dimineata nu pleaca de acasa fara sa isi poarte degetele pe clape. Grigore este atrasa de asemenea, de matematica si science, si in viitor, isi doreste sa urmeze o facultate privata, dar sa faca si college gymnastics. Deocamdata, a aplicat deja la patru facultati si a fost admisa la toate, dupa ce a sustinut ACT.

Daca uneori, se mai intampla ca lucrurile sa nu mearga asa cum a visat, Christina nu se descurajeaza si nu abandoneaza, ba chiar este dispusa sa lucreze din greu ca sa obtina ceea ce si-a propus. Privind in trecut, fetei aproape ca nu ii vine sa creada ca in curand va termina liceul si daca ar fi sa poata schimba ceva in existenta ei de pana acum, atunci ar vrea sa fi inceput sportul de performanta la o varsta mai frageda.

Dupa ce isi va incheia cariera, Grigore spera sa aiba propria sala de gimnastica. In opinia ei, un destin sportiv incununat de succes inseamna sa lupti pentru medalii si sa le obtii, sa evoluezi fara greseala si sa termini de fiecare data o competitie, cu fruntea sus. Vorbind din experienta de pana acum, Christina le recomanda celor care abia au pornit pe acest drum, sa nu neglijeze antrenamentele, sa se pregateasca intens si mai ales, sa fie motivati, de la inceput pana la sfarsit, de pasiune. Oricat de greu li se va parea, satisfactiile nu vor intarzia sa apara si se vor dovedi pe masura eforturilor si asteptarilor, pentru ca nimic nu se compara cu sentimentul pe care il ai atunci cand urci pe podium, pentru a-ti primi medalia.

Despre gimnastica romaneasca, Grigore are numai cuvinte de apreciere si de admiratie si isi da seama ca rezultatele de calitate obtinute de conationalii nostri sunt dublate de multe ore de munca si de antrenamente severe. Atunci cand nu este la sala, Christina merge de obicei, la “Lifetime fitness”, canta la pian sau, destul de rar, patineaza. Nu pierde nici una din emisiunile sportive transmise la televizor si este de parere ca Nastasia Liukin si Shawn Johnson sunt in momentul de fata, cele mai bune gimnaste din lume. Aflata la prima ei vizita in AZ, Christina si-a cumparat de aici leotarde pentru colectia proprie.

“Arizona Sunrays Hard Rock Invitation” a fost primul concurs de acest gen care a avut loc la Glendale, dupa ce editia anterioara s-a desfasurat la Phoenix Civic Plaza. University of Phoenix Stadium, a carui realizare a durat trei ani, si-a deschis portile pe 1 august 2006 si este opera renumitului arhitect Peter Eisenman. Situat la doar cincisprezece minute de condus de centrul Phoenix-ului si avand o capacitate de 63.400 de locuri, stadionul continua sa ramana locatia ideala pentru organizarea de meciuri de fotbal, baschet, dar si concerte, spectacole, intreceri de rodeo si corporate events. Sambata noaptea, in incheierea “Arizona Sunrays Hard Rock Invitation”, spectatorii si concurentele au asistat aici la un concert sustinut de local favorite Gooder.

Adina Ungur – “Calvaria”

februarie 22nd, 2009

“Calvaria”, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007.
Coperta şi tehnoredactarea realizate de Adina Ungur.
Ilustraţia copertei aparţine autoarei după foto “Déjà vu”.

O apariţie editorială la sfârşitul anului 2007, mediatizată cum se cuvine, prin Bucureşti şi apoi la Iaşi, «Calvaria» îşi vindecă somnul literelor şi trece mai departe într-o altă gamă a sângelui, a îndoielii de sine, a presemnelor.

Trei capitole (“Pansament de hârtie”, Paşi mărunţi pe trecătoare” şi “În mine înzidit oraşul”), ca trei trepte mari de viaţă o definesc, o înalţă deasupra sufletelor, într-o perpetuă vindecare de sine-însăşi prin litera înfiptă în inimă căutând aorta luminii.

«Calvaria» e un strigăt la răscruce de drumuri de unde noi proscrişii de rând, luăm pietrele pentru a ne clădi la rândul nostru singuri propria răstignire şi de a întâlni în noi «dumnezeul pietrelor», doar pentru că “a mai rămas să-l rog pe Dumnezeu/ să mă ierte că te-am preaiubit/ şi, cumva, să mă ajute/ să pot să te iert/şi eu (aici îngrop amintirile), aici într-un cavou vegetal tern, al încă unei credinţe pierdute. Ea îşi lasă mărturie durerea înzidită în carnea celei sacrificate, atâtor pietre emigrate din noi, spre noi, în noi, neştiuitorii. Ceea ce ştim, doar ştim fără altă mărturie însă, este că Adinei Ungur nu i s-a născut încă biserica lacrimilor să ne înzidim pe rând, din acest oraş organic, palpabil, al fiinţării noastre umane, ci numai absenţa Lui o ridicăm sfielnic, dintre faptele şi gândurile astfel vândute orbilor.

Nu voi scrie şi nu voi putea spune mai multe decât Dan Jumară, unul din discipolii “Revistei române” iniţiată de A. I. Odobescu, acea „Revistă română” ce începe în anul 1861 – în chiar anul fondării Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român; Dan Jumară, cu o inteligenţă vie junimistă, prin formaţie, luminând Pogorul, şi nici nu voi încerca să uit alţi scriitori precum Emilian Marcu, Florin Ţupu, Aurel Pop, Marcel Mureşeanu sau Luminiţa Suse, care au apreciat şi au intuit autenticitatea unei poete în plin proces de cristalizare a metaforei în interiorul inimii pe urmele sufletelor noastre hibridizate acolo, a dimineţii spirituale.

Adaug poemului Adinei Ungur “început de toamnă cu tata”: “deşi s-ar putea spune că e una ca toate celelalte/eu nu am cum să uit toamna aceasta/când tata a venit acasă îmbătrânit şi tăcut”, unul din cântecul drag al celui de departe care iată, ne deschide iar şi iar încăperea lacrimilor, a celorlalţi de departe, de şi mai de departe: Stefan Hruşcă-Rugă pentru părinţi.

Apreciez poezia Adinei Ungur ca pe o notă absolut distinctă, deasupra amalgamului tonurilor banale de cele mai multe ori, futile, ale unor veleitari ce se folosesc fie utilizând retorici ieftine, injurii, fie orice altceva pentru a fi băgaţi în seamă (prin limbajul peiorativ de mahala şi şuşanea) încercând să pătrundă în anticamera poeziei contemporane.

Poezia Adinei Ungur deţine o amprentă lirică originală şi deschide registrul grav în care se autodefineşte, intuitiv, fără efort, în căutarea propriei identităţi şi mai ales, credinţe.
Şi iată o poezie simplă, aşezată în propriul calvariu, la întretăiere de drumuri şi miracole, acolo unde Dumnezeu îşi frământă neîngăduinţa lacrimilor, pe marginea sufletului fiecăruia:

FărăDumnezeu
devenisem
vraf
de
scrisori
pentru
tine
şi-acest miracol sfârşind în gunoi
nu-mi
pare
atât
de
rău
pentru
mine
dar plâng, era dumnezeu printre noi

Adina Ungur este licenţiată în filosofie şi jurnalistică şi studentă la Facultatea de Litere, Universitatea BABES-BOLYAI din Cluj-Napoca, oraş în care s-a născut şi unde de altfel locuieşte.

Adina Ungur este licenţiată în filosofie şi jurnalistică şi studentă la Facultatea de Litere, Universitatea BABES-BOLYAI din Cluj-Napoca (aşa cum se precizează în pagina de autor), oraş în care s-a născut şi unde de altfel locuieşte.

Şi două cuvinte despre grafica realizată pentru “Calvaria”: o copertă excelentă concepută (cu modestia-i caracteristică dar cu talent şi sensibilitate) de ea însăşi.
Felicitări şi pentru copertă, Adina Ungur!

Insalata dal giardino (Salata Waldorf)

februarie 22nd, 2009
Oscar of the WaldorfOscar of the Waldorf

In traditia culinara a multor tari, salata a reprezentat doar un intermezzo, o garnitura, un decor.
In ultimii ani s-a demonstrat ca alimentatia nesanatoasa ramane o cauza principala in cazul afectiunilor cardiace, cancerigene sau de alta natura.

Statisticile, cercetarile specializate in nutrionism au dezvoltat ideea ca legumele si fructele cu cat sunt consumate in starea lor naturala, cu atat sunt mai sanatoase. In urma cu ani nimeni nu si-ar fi imaginat ca platourile de cruditati ar face parte din meniurile zilnice.
In Italia salata se mananca dupa felul principal, in SUA inainte, in alte tari in acelasi timp. Din ce in ce mai mult salatele devin un platou de rezistenta.

O intreaga diversitate si popularizare a salatei a impulsionat industria gastronomica si hoteliera sa puna pe piata retete mai vechi si altele mai fanteziste, chiar unele de fuziune (ingrediente calde in combinatie cu salata rece), categorii despre care voi vorbi in artcolele ce vor urma.

O salata simpla, plina de savoare a fost descoperita in urma cu peste un secol, nu de catre un sef bucatar, ci de catre Oscar Tschirky(1895-1950) un sef de sala al restaurantului Waldorf Astoria din New York City. Supranumit pe drept Oscar of the Waldorf datorita contributiilor sale in cadrul artei culinare newyorkeze (popularizarea, punerea pe piata a celebrei vinegrete o mie de insule si ouale Benedictine), modestul angajat devine o celebritate si i se aduc cuvinte de apreciere, de recunostinta de catre Walter P. Chrysler, J.Edgar Hoover, Eleanor Roosevelt, Henry Morgenthau etc.
Salada clasica, purtand si astazi numele celebrului hotel se compune din patru ingrediente: mere, maioneza, suc de lamaie, telina taiata in cuburi foarte mici.

Ulterior au fost adaugate la retetar nuci, stafide sau boabe de struguri.

Este o salata ideala in curele de slabire, dand senzatia de satietate in acelasi timp.

Va propun o reteta Waldorf ce ar putea fi servita ca garnitura alaturi de piept de pui ori somon la gratar. Precizez ca nici carnea de pui si nici somonul nu trebuie condimentate pentru a pastra savoarea salatei :

Durata de preparare: 20 minute
Grad de dificultate: redusa
Ingredientele:1 cupa de fructe uscate in cuburi ( mango, caise, coarne, stafide, sa);
1/2 cupa de iaurt ;
2 linguri de suc de lamaie;
1 lingura de sirop de artar, daca nu miere;
8 mere de soiuri diferite verzi, rosii, etc taiate in cuburi nu prea mici ( 1,5cm-2 cm);
1 ½ cupa de telina verde;
1 ½ cupa de boabe de struguri ;
1/4 cupa de nuci taiate cu cutitul, nu sfaramate sau pisate;
2- 3 linguri smantana optional;
4 andive sau in lipsa acestora, salata verde – frunze.
Metoda de preparare: Intr-un bol amestecati fructele uscate, telina si merele cu sucul de lamaie si cu siropul de artar sau mierea. Adaugati merele taiate, boabele de struguri si apoi iaurtul, amestecand cu mare grija. Daca iaurtul va pare prea lichid adaugati doua sau trei linguri de smantana.
Asezati andivele desfacute sau foile de salata, in cerc, ca niste raze ori spite de roata si depuneti compozitia in centrul platoului. Presarati nucile deasupra.

Va sugerez sa nu amestecati de la inceput ingredientele cu tot iaurtul, puneti graduat. Cand am mentionat telina, m-am referit la telina verde.

GREUTATE /TEMPERATURA

1 uncie (oz.) = 28.0 grame (gr.) 212◦ F = 100◦ C (pct. de
8 uncii = 227.0 grame fierbere, apa)
1 livra (lb) = 0.45 kilograme (kg.) 225◦ F = 110◦C
2.2 livre = 1.0 kilogram 250◦ F = 120◦C
275◦ F = 135◦C

VOLUM (LICHID) 300◦ F = 150◦C

1 lingurita = 5.0 mililitri (ml) 325◦ F = 160◦C
1 lingura = 15.0 mililitri 350◦ F = 180◦C
1 uncie lichida = 30.0 mililitri 375◦ F = 190◦C
1 ceasca (cupa) = 240 mililitri 400◦F = 200◦C
( Pentru a converti gradele Fahrenheit in Celsius scade 32 si inmulteste rezultatul cu 5/9.)
1 pinta (halba) = 480.0 mililitri
cuarta = 0.95 litri
1 galon = 3.80 litri 32

Criza ca oportunitate

februarie 22nd, 2009

În 1997-’98, cu o populaţie speriată, exasperată de inflaţia care sărise din nou de 100% şi aflată în pragul colapsului financiar, România s-a apucat în fine cu hotărâre de restructurarea industriei grele şi tăierea muntelui de subvenţii absurde care alimentau sectoare neproductive.

În paralel, a abandonat pălăvrăgeala inutilă, bovarismele şi căutarea de modele exotice, apucându-se de dialog serios cu Uniunea Europeană în vederea aderării. Costurile sociale şi politice au fost imense, dar rezultatele se văd azi, zece ani mai târziu: suntem membri în NATO şi UE, iar ţara a promovat în altă categorie, urcând de la un PIB african de sub 2.000 de dolari/cap, la unul de stat mediu dezvoltat, de vreo 7.000 de dolari/cap.

Dincolo de bâlbâielile politice şi unele episoade hilare din perioada Convenţiei Democrate, acesta este câştigul esenţial, care rămâne. Până la urmă, deşi e ciudat să recunoşti asta într-o ţară obişnuită să se lamenteze şi să vadă mereu partea goală a paharului, progresul este unul spectaculos şi rapid. Întrebarea e: ne putem mobiliza oare pentru a folosi şi în 2009 criza ca oportunitate de reformă? Raportul anual publicat azi de SAR lansează exact această provocare: ca un luptător de jiu-jitsu, de a întoarce o situaţie grea în favoarea noastră, utilizând anul dificil 2009 pentru a finaliza agenda de reforme, în special în sectorul public. Dacă în anii când plouă cu bani la buget e mai greu să pui în practică măsuri nepopulare, poate că măcar acum, când resursele în vistierie sunt drămuite, s-ar putea trece la raţionalizarea administraţiei publice, o temă ocolită cu grijă în ultimii ani.

În primul rând, pentru menţinerea unui deficit bugetar sustenabil trebuie întărit controlul asupra cheltuielilor publice, cu precădere cele curente şi de personal, mergând până la îngheţarea salariilor în sectorul public. Alocarea şi cheltuirea fondurilor trebuie făcute în programe multianuale bine gândite, iar nu ca până acum, când la fiecare început de an se făcea o supraestimare sălbatică a încasărilor la buget, pentru a crea un spaţiu larg de manevră politică la rectificări. Se creau astfel bani virtuali, care existau doar pe hârtie, cu care se acopereau obligaţiile legale gen 6% pentru educaţie sau pensiile mărite – dar aceşti bani, fiind virtuali, nu ajungeau să se materializeze niciodată.

În 2009, aceste practici de furat singuri căciula trebuie să înceteze, tocmai pentru că e criză. E mult mai important ca acum guvernul să dea dovadă de responsabilitate, decât ca partidele componente să îşi respecte electorale anterioare. Populaţia va înţelege că nu merită ţinute promisiuni care ar duce la deraierea economiei şi adâncirea dificultăţilor economice. La fel cum trebuie să înceteze şi practica de a ţine fondurile până în lunile noiembrie-decembrie, când se realocă rapid clienţilor politici ai guvernului, pentru a se cheltui rapid: calitatea acestui gen de investiţie publică este foarte îndoielnică.

În al doilea rând, este foarte bine că actualul guvern şi-a propus ca obiectiv prioritar sporirea gradului de absorbţie a fondurilor UE. Însă există motive serioase şi insuficient discutate pentru care acest grad a fost până acum redus, iar până nu vedem o analiză deschisă şi serioasă a lor, făcută în public, nu doar în rapoarte cvasiconfidenţiale pentru Comisia UE, rata de absorbţie nu va creşte.

În fine, Guvernul Boc nu are de ales între a fi un guvern anticriză sau unul anticorupţie. Ambele deziderate trebuie împlinite simultan: legătura dintre chletuiala discreţionară şi profitul necuvenit de pe urma conflictului de interese cu actuala situaţie economică este documentată bine de presă sau societatea civilă. De exemplu, din monitorizarea desfăşurată de SAR în 2008 pe administraţia locală a reieşit că 21 de preşedinţi de consilii judeţene şi aproximativ 13% dintre consilieri judeţeni aveau probleme de integritate.

De asemenea, 2008 a marcat o întoarcere la practica alocării discreţionare de fonduri către administraţiile locale, un alt procedeu care stimulează corupţia. Amploarea fenomenului şi rolul important al aleşilor locali în gestionarea fondurilor europene impun creşterea eficienţei instrumentelor preventive şi de sancţionare. În orice caz, intenţia celor două partide aflate acum la guvernare de a repolitiza funcţiile de prefect şi subprefect, după ce în 2006 am făcut atâta tapaj prin Europa cu depolitizarea lor (oricum doar teoretică, de altfel), nu este de bun augur.

Anul revoluționar 1989 (III)

februarie 22nd, 2009

Vântul schimbării bătea puternic, mai ales după 1987, dinspre Est.

Lucrul acesta devenise clar observatorilor occidentali ai blocului sovietic, între care politologul american Zbigniew Brezezinski, dar și disidenților din Europa de Est și Centrală (Adam Michnik, Bronislaw Geremek, Vaclav Havel). Lansarea la Moscova a ofensivei legate de numele unor Imre Nagy sau Alexander Dubcek însemna o sfidare directă la adresa înțepenitelor, sclerozatelor birocrații dominante din statele Tratatului de la Varșovia. Gorbaciov ştia foarte bine ce reacţii puteau provoca reformele radicale. Era, încă din anii studenţiei, prieten personal cu Zdenek Mlynar, fostul secretar al CC al PC din Cehoslovacia, ideolog marcant al „socialismului cu chip uman”. De altfel, tocmai Mlynar, exclus din partid în timpul aşa-numitei „normalizări” organizate de regimul colaboraţionist al lui Gustav Husak, exilat la Viena, a scris unul dintre primele texte care anunţau, în 1985, că noul lider de la Kremlin era un revizionist marxist care ştiuse să-şi ascundă cu mare talent adevăratele opinii. Articolul lui Mlynar a apărut în cotidianul „L’Unita” al PC Italian, un partid care condamnase cu indignare nu numai invazia Cehoslovaciei, dar şi lovitura de stat militară a generalului Jaruzelski, din Polonia, din decembrie 1981. Pentru comuniştii italieni, spre a relua cuvintele lui Enrico Berlinguer, revoluţia bolşevică încetase a mai reprezenta o sursă de inspiraţie politică ori morală. Logica eurocomunismului îi împingea în direcţia unei rupturi irevocabile cu paradigma leninistă. Se renunţase la dogma sacrosanctă a „dictaturii proletariatului” şi se admitea necesitatea pluripartitismului, deci a pluralismului politic. Simplu spus, vremea monolitismului stalinist trecuse, iar propovăduitorii vechilor formule dogmatice apăreau tot mai lipsiţi de sprijin din partea puterii care le garantase ascensiunea politică.

Reacţiile împotriva valului reformist iniţiat de Gorbaciov nu au întârziat. În Biroul Politic al PCUS, Egor Ligaciov şi camarazii săi au organizat, în 1988, publicarea manifestului neo-stalinist semnat de Nina Andreeva, în paginile ziarului „Sovetskaia Rosiia”. Se urmărea delegitimarea nu doar a lui Gorbaciov, dar şi a întregii sale echipe de intelectuali de partid orientaţi în direcţia democratizării sistemului (Aleksandr Iakovlev, Ivan Frolov, Vadim Medvedev, Gheorghi Sahnazarov, Anatoli Cerniaev). Cu excepţia liderilor din Polonia şi Ungaria, dispuşi să meargă în sensul propus de Gorbaciov, potentaţii din celelalte state ale blocului au reacţionat panicat şi agresiv. În Germania de Est s-a ajuns la interzicerea difuzării re vistei sovietice „Sputnik”, editată de agenţia de ştiri „Novosti”. Personaje politice care se detestau, cu opinii uneori anti podice în trecut, precum Nicolae Ceauşescu, Erich Honecker, Todor Jivkov ori Gustav Husak (secondat de Milos Jakes), ajungeau să se alieze. S-a creat astfel un fel de front unit de rezistenţă împotriva înnoirii sistemului. Politologul Charles Gati a numit această nesfântă alianţă a neo-staliniştilor „Banda celor Patru”, o aluzie la fracţiunea radical maoistă din China. În numeroase cuvântări ale lui Ceauşescu, în articolele din „Scânteia” şi „Era So cialistă” era denunţată cu maximă vehemenţă „devierea de dreapta” din mişcarea comunistă internaţională. Scribii comunismului dinastic se în treceau în a stigmatiza noul curs de la Kremlin drept o capitulare nedemnă în faţa „pretențiilor imperialismului mondial”.

Cum a accentuat Adam Michnik în eseurile sale din epocă, fenomenul Gorbaciov nu poate fi înţeles fără a recunoaşte semnificaţia crucială a „Solidarității” ca mişcare socială, politică şi economică. Să ne amintim că numele mişcării a fost „Sindicatul liber, autoguvernat Solidaritatea”. Interzisă în decembrie 1981, mişcarea a continuat să existe în forme clandestine, să genereze o întreagă contracultură de tip samizdat, să mobilizeze o nouă generaţie de activişti antitotalitari. Prezenţa în fruntea partidului a jurnalistului Mieczylaw Rakowski, cel care se opusese în 1968 campaniei antisemite a naţional-staliniştilor conduşi de generalul Moczar, a blocat iniţiativele forţelor conservator-staliniste. Rakowski făcea parte din acel contingent de comunişti care credeau (ori pretindeau acest lucru) în posibilitatea umanizării sistemului, deci în ceea ce Leszek Kolakowski a numit „bulgării de zăpadă prăjiți”. Merită citit, în legătură cu destinul lui Rakowski, necrologul apărut în „The Economist” pe 22 noiembrie 2008. Cu ale sale limitări, el făcea parte din altă categorie de activişti decât primitivii Ceauşescu ori Jivkov.

Nu poate fi nicicum ignorat rolul Bisericii Catolice, al Papei Ioan Paul al II-lea în catalizarea mişcării antitotalitare din Polonia. Cuvintele rostite în timpul vizitei în Polonia în 1979, „Să nu vă fie teamă”, au devenit substanţă vitală a ethosului Solidarităţii, al societăţii civile în genere. În acest timp, mai ales la Cracovia şi Varşovia, acţionau influente cercuri ale intelectualităţii catolice laice. Trebuie amintit săptămânalul „Tygodnik Powzechny” condus de Jerzy Turowicz, apropiat prieten de idei al Papei.

Dreptatea şi nedreptatea preşedintelui

februarie 22nd, 2009

Ultimele referinţe la presă ale preşedintelui s-au bucurat de o interpretare uşurică, în sensul că au fost înregistrate ca parte a campaniei dumisale împotriva celei de-a patra puteri în stat – a câinelui de pază al democraţiei! Doar că, procedând astfel, comentatorii au aruncat şi copilul odată cu apa murdară din balie.

Pe lângă ritualicele de-acum „atacuri” la adresa presei, declaraţia preşedintelui mai făcea referinţă la ceva, la ceva important – scăderea autorităţii statului, disoluţia instituţiilor fundamentale ale acestuia. Or, acest proces este periculos şi vizibil cu ochiul liber. De bună seamă, nu presa îl provoacă, cum pare să creadă preşedintele, dar în curs de tabloidizare/manelizare/telenovelizare ca şi generală, cum se întâmplă să fie, aceasta nici nu este un obstacol serios contra procesului.

Până la urmă, nu presa i-a făcut curaţi pe dnii Năstase şi Mitrea înainte de confruntarea cu tribunalul, nu ea a mărit bugetul Camerelor, nici nu a acordat noi privilegii demnitarilor, chiar şi pe vreme de criză. Nu presa a eliberat infractori periculoşi sub pretexte ridicole, nici nu i-a pus pe cei 50 (cincizeci, Dumnezeule!) de poliţişti de la Rutiera din Iaşi să-şi dea cinstea pe ruşine. În toate aceste împrejurări şi în alte sute, poate mii, că nu se zdruncină autoritatea cu câteva excepţii, demnitarii şi funcţionarii statului român s-au descurcat şi singuri ca nişte oameni mari! Şi e normal ca autoritatea instituţiilor şi cea a statului în ansamblu să se ducă pe apa sâmbetei.

Presa s-a mulţumit să relateze asupra acestor evenimente, ceea ce e chiar rolul său, că de o presă encomiastică bănuiesc că s-a săturat toată lumea. Şi presa a făcut-o după puterile sale, din păcate neînsemnate, şi cu priceperea sa, iarăşi din păcate, cu mici excepţii, de tot precară. Pentru că e absurd să crezi că poţi riposta la fenomene de o aşa gravitate cu ştiri transformate în glumiţe, dezbateri cu personaje publice extrase din cimitirul elefanţilor şi simularea controversei de idei şi principii prin aducerea faţă în faţă a unor personaje despre care ştie şi idiotul satului că se duşmănesc de moarte, dincolo de tema punctuală abordată.

Înainte de a reproşa presei că e „vândută” mogulilor şi jurnaliştilor că sunt nişte „tonomate” – nu exclud aceste fenomene, dar nu cred în proporţiile lor cosmice! -, preşedintele, dacă nu ar fi fost orbit de critici, ar fi putut observa precaritatea mass-media băştinaşe. Iar criza în care am intrat nu mi se pare nici aceasta de bun augur! De bună seamă că sunt câteva publicaţii quality, nişte emisiuni de radio şi tv care adăpostesc dezbateri reale şi un număr, nu foarte mare!, de comentatori care ştiu despre ce vorbesc şi reuşesc să-şi păstreze echilibrul.

Dar cu câteva flori nu se face primăvară, nu reuşeşti să faci nici măcar un buchet cât de cât reuşit! Şi teamă îmi este că presiunea crizei nu va conduce la sporirea numărului acestora – ar însemna să ne trezim din pumni şi nu ştiu dacă suntem în stare, cum nu se dovedesc capabili nici politrucii, demnitarii, funcţionarii efectivi ai statului -, ci, dimpotrivă, vom asista la o rărire întinsă până spre dispariţie. În fond, când totul se duce de râpă, de ce ar face presa excepţie?

Acest articol a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

În 2009 pensiile vor spori “cu numai 2,75%”

februarie 22nd, 2009

Deputatul PNL Eugen Nicolaescu, a declarat la dezbaterile din Comisiile parlamentare de buget-finante asupra bugetului asigurarilor sociale, că pensiile din sistemul public vor creste in 2009 cu numai 2,75 la sută.

Pensionarii din sistemul public vor primi in 2009 o crestere de 5% a pensiilor, in doua transe, de 3% in aprilie si 2% in octombrie.

Valoarea punctului de pensie va creste la 718,4 lei de la 1 aprilie 2009 si la 732,8 lei de la 1 octombrie 2009.

Pensia medie de 678,2 lei, iar numărul de pensionari estimat pentru 2009 este de 4,711 milioane pensionari.

Fond special pentru copiii cu parintii in strainatate

Europarlamentarii Partidului Social Democrat, impreuna cu grupul socialistilor europeni, intenţionează crearea unui fond special de solidaritate pentru ajutorul copiilor ai caror parinti sunt plecati la munca in strainatate.
Pe lângă constituirea acestui fond vor fi şi masuri de sprijin pentru copiii cu parintii plecati la munca in strainatate, aceasta se va discuta in prima sesiune din acest an a Parlamentului European de la Strasbourg din luna martie.

Rovana Plumb, a spus că ” Una dintre probleme este lipsa datelor statistice din tarile UE” şi doreşte să atragă atentia impactului foarte negativ care se inregistreaza la nivelul Romaniei prin cresterea numarului de copii ai caror parinti sunt plecati in strainatate. Si la nivelul altor tari membre ale UE exista o accentuare a acestui fenomen.Unul dintre principalele obiective ale social-democratilor este protejarea locurilor de munca, existand eforturi in acest sens, in Parlamentul European, pentru politicile de sustinere a intreprinderilor mici si mijlocii.”

În Germania vânzările Dacia au explodat

Pur şi simplu, de când Berlinul a introdus prima de casare in valoare de 2.500 euro, vanzarile de autoturisme Dacia in Germania au explodat preciza saptămâna trecută Financial Times Deutschland.

Tocmai in acestă tara europeana in care inainte de criza era cel mai greu sa vinzi masini ieftine ale unor producatori putin renumiti, marca romaneasca Dacia, detinuta de grupul francez Renault, cunoaste, de la introducerea primei de casare, o explozie cu totul neasteptata a vanzarilor .

Explicaţia dată de Renault : in cazul unei masini care costa doar 7.500 euro, prima de 2.500 este mult mai atractiva decat in cazul unui Mercedes.
Vicepreşedintele Renault, Patrick Pelata, a declarat : ‘Prima de casare a dus la o evolutie neasteptata in Germania. Comenzile au crescut de sase ori’

Ironia situatiei actuale, în timp ce cancelarul Germaniei Angela Merkel si presedintele Frantei Nicolas Sarkozy denunta reciproc protectionismul pachetului in valoare de miliarde de euro de ajutorare a industriei auto franceze, sefii concernului Renault sunt principalii beneficiari ai banilor dati si de Sarkozy, si de Merkel.

Din modelul compact Sandero se vand in prezent in Germania circa 1.000 de masini pe saptamana, în compraţie cu 80 de bucati pe saptamana.. cât vindeau înainte.

Se pare că importatorii germani prefera acele modele care, din cauza crizei, nu-si mai gasesc cumparatori in Romania si Rusia , Renault nu are decât de câştigat şi fără să facă reduceri.

Recrutarea medicilor români în Franţa

Asociatia pentru cautarea si instalarea de medici europeni /Association pour la recherche et l’installation de médecins européens – ARIME/ si cabinetul Revitalis-Conseil – si-au trimis reprezentantii la Bucuresti.
Obiectivul principal al celor doua organisme este de a se intalni cu cel mai mare numar posibil de medici romani tentati de ”aventura” in Franta, pentru a-i prezenta unor primari din zone rurale.

Există o concurenţă feroce între cele două agenţii, care au fost înfiinţate în urmă cu trei ani , având acelaş scop: iesirea la pensie a medicilor generatiei baby-boom nu va fi compensata de instalarea de tineri practicieni francezi, care stramba din nas la ideea de a-si exercita profesia la tara.

De la aderarea la UE, la 1 ianuarie 2007, Romania a furnizat deja peste 800 de medici Frantei. Recrutarea este usoara, avand in vedere ca nu se duce lipsa de candidati, care se ingramadesc sa vina in Franta.

Carmen Sylva, la Palatul Regal de la Stockholm

La 24 februarie, in salonul Bibliotecii Bernadotte din incinta Palatului Regal de la Stockholm va avea loc seara culturala romano-suedeza, avand in prim-plan doua personalitati ale monarhiei europene – regina Elisabeta a Romaniei, cunoscuta sub pseudonimul Carmen Sylva, si regele suedez Oskar al II-lea .
Cei doi au avut in comun pasiunea pentru literatura, precum si o bogata activitate de sprijinire a vietii culturale din tarile lor. Vor participa la cest eveniment istoricul literar Britt Dahlström, actrita Margaretha Byström de la Teatrul Dramatic Regal, Göran Alm, directorul Bibliotecii Bernadotte, precum si Dan Shafran, directorul ICR Stockholm.

Ansamblul vocal al Palatului Regal va interpreta o arie din opera Neaga (1884) a compozitorului suedez Ivar Hallström, dupa un libret scris de Carmen Sylva.
Seara va fi completata cu o expozitie de carte din colectia bibliotecii si cu proiectia unei serii de fotografii.
Iniţiatorii organizării proiectului Institutul Cultural Roman (ICR) de la Stockholm in colaborare cu Biblioteca Bernadotte si face parte din seria de evenimente organizate de Palatul Regal.

Răscoalele evului mediu târziu din Transilvania și implicațiile lor etnice

februarie 22nd, 2009

Transilvania reprezintă cazul clasic pentru un eventual studiu de caz asupra interpretărilor propuse pentru cele două mari jacquerii pe care le-a cunoscut voievodatul la finele evului mediu, aşa-numita răscoală de la Bobâlna din 1437-1438 şi războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja, din 1514. Pluralismul etnic al Transilvaniei a adăugat semnificaţiei sociale evidente pentru orice conflict între privilegiaţi şi cei de condiţie servilă, şi implicaţii etnice, fireşti pentru o lume în care specificul identitar funcţiona ca element de solidarizare a comunităţii, în cadre teritoriale variabile.

Imaginea aproape oficială asupra evenimentelor s-a conturat prin hipertrofierea acestor semnificaţii, sub impulsul unor motivaţii etice sau al unor constrângeri interpretative. Tensiunile sociale din Transilvania au capacitat atenţia autorilor marxişti în anii 50-60 ai secolului trecut, în încercarea lor de a scrie o istorie în spiritul docmatismului oficial şi de a găsi temeiuri în trecutul medieval pentru destructurarea categoriilor exploatatoare. Structurarea societăţii transilvane în secolul al XV-lea şi suprapunerea parţială a diferenţelor etnice şi realităţilor privilegiale, cu menţinerea comunităţii românilor înafara cadrului oficial al ţării, au creat imaginea unui spaţiu dominat de conflicte între români şi celelalte naţiuni ardelene, în care cele două episoade violente menţionate mai sus ar reprezenta momente de paroxism. O astfel de poziţie a valorificat şi semnificaţiile pe care autorii Supplexului din 1791 le-au dat negocierilor dintre ţărani şi nobili în 1437 , sau caracterul defensiv şi ostil în relaţie cu românii pe care abordările politice şi reflecţia confesională oficială din Transilvania le-au dobândit din secolul al XVII-lea.

Tema conflictului interetnic a căpătat un background istoric, prin încadrarea unor fapte reale într-o construcţie mai puţin aplicată oamenilor şi epocii. Dintr-o altă perspectivă, unii autori au încercat să se sustragă acestor interpretări, propunând corelarea mişcărilor ţărăneşti din Transilvania cu evenimente similare din spaţii de mai apropiată sau mai îndepărtată proximitate, cu revoluţia husită şi respectiv cu războiul ţărănesc din principatele germane din 1524-1525. Oricât ar fi de tentante astfel de conexiuni şi oricâte tangenţe s-ar putea găsi între o mişcare sau alta, evidenţierea unei baze documentare coerente pe această temă rămâne o exigenţă pentru cercetări viitoare. Rămâne însă valabilă premisa conform căreia atât tumultul ţărănesc din 1437 cât şi cruciada populară care a degenerat în revolta din 1514 sunt expresii ale crizei structurale care afecta societas christiana din a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi care va marca în ultimă analiză începuturile epocii premoderne.

Unul din cele mai vizibile fenomene ale acestei crize a fost fenomenul general de contestare a autorităţilor consacrate, fie că avem în vedere cei doi poli de putere ai creştinătăţii apusene, Imperiul şi biserica romană, fie puterea regală sau autoritatea seniorială . Recesiunea economică, recrudescenţa conflictelor dinastice, reculul demografic şi climatul general de insecuritate au afectat profund mentalul individual şi colectiv. Marea schismă din cadrul bisericii apusene a creat cadrul de manifestare pentru naţionalismul religios şi în egală măsură pentru speculaţia teologică universitară sau populară, care a sfârşit prin a pune în cauză nu doar infailibilitatea papei, ci înseşi fundamentele societăţii medievale.

Transformările au cunoscut o dinamică proprie în Europa Centru-Orientală, care se confrunta deja cu o realitatea statului slab, capabil în mică măsură să controleze societatea şi să-şi îndeplinească funcţiile, problemă pe care nici modernitatea nu a reuşit să o rezolve pe deplin. Regatele apostolice precum Ungaria şi-au asigurat extinderea teritorială şi jurisdicţională sacrificându-şi consolidarea internă şi acceptând sub o formă sau alta particularisme privilegiale şi instituţionale. Fapte care din perspectiva actuală par expresii ale toleranţei şi progresului au acţionat în contextul secolelor XIV-XVI ca impedimente în calea afirmării unor monarhii puternice, capabile să apere aceste state în faţa noilor ameninţări care se profilau din sud. Disputele din această regiune capătă un caracter mai acut şi datorită caracterului multietnic şi pluriconfesional al structurilor etatice.

Pe solul Europei Centrale a avut loc dealtfel primul conflict de natură naţională, care i-a opus pe cehi germanilor, pe parcursul revoluţiei husite . Evenimentele din Boemia au avut importanţa lor şi în ceea ce priveşte Ungaria, al cărei rege moştenise şi Coroana Sfântului Venceslas. Răscoala din 1437 este socotită azi o consecinţă a înrăutăţirii situaţiei categoriilor populaţiei rurale neprivilegiate, mai ales a dreptului la liberă strămutare, a sporirii sarcinilor militare şi a deciziei de a colecta taxele ecleziastice în moneda nouă, de zece ori mai valoroasă. Detaliile factuale sunt în general bine cunoscute. Mai importantă pentru subiectul în discuţie este componenta ideologică a disputei. Participanţii la răscoală se definesc cu prilejul primei înţelegeri cu nobilii drept obştea locuitorilor români şi maghiari, „universitas regnicolarum Valachorum et Hungarorum , formulă sugerând o eventuală legitimitate a participanţilor, opusă formulei politice în fiinţă în Transilvania.

De cealaltă parte, voievodul Transilvaniei în calitatea sa de conducător al nobilimii a iniţiat negocieri şi a perfectat un acord cu reprezentanţii scaunelor săseşti şi secuieşti. A rezultat aşa-numita fraterna unio, care avea să evolueze spre mai cunoscuta unio trium nationum, cheia de boltă a sistemului politic transilvan. Părţile contractante urmau să-şi acorde ajutor pentru respingerea oricăror ameninţări externe sau interne care le-ar fi vizat interesele. Dintre cele trei componente ale acestui aranjament, două natio saxonica şi natio siculorum se defineau prin atributul etnic, iar cea care avea să-şi menţină primatul în viaţa politică a ţării, natio nobilium, era percepută deja ca încarnarea naţiunii medievale maghiare. Răscoala de la Bobâlna nu a fost un conflict interetnic în accepţiunea completă a termenului, dar este evident că ambele părţi au conştientizat importanţa afinităţilor etnice şi au încercat să-i exploateze potenţialul. În această direcţie, au putut funcţiona o serie de compatibilităţi cu fenomenul husit, chiar dacă răsculaţii ardeleni nu par să fi avut pe agendă proiectul vreunei alternative teologice. Acordul încheiat între cele trei naţiuni a supravieţuit pacificării din 1438 şi a contribuit, fie şi indirect, la menţinerea românilor ca entitate colectivă înafara sistemului politic transilvan.

Chiar dacă nobilii români s-au afirmat în luptele antiotomane de mai târziu, iar un descendent al unei familii româneşti a purtat Coroana Sfântului Ştefan, aceştia au fost asimilaţi confesional şi lingvistic în cadrele naţiunii nobiliare maghiare. Echilibrul etno-privilegial schiţat în 1437 s-a dovedit extrem de viabil pentru Transilvania, la solidaritatea părţilor se face apel chiar împotriva puterii regale, iar structura sa a supravieţuit regatului medieval şi şi-a asigurat interesele sub forma principatului autonom aflat sub suzeranitate otomană.

În ceea ce priveşte războiul ţărănesc din 1514, aspectele sociale sunt în mai mare măsură evidenţiate de sursele documentare. Avem de-a face cu intensificarea crizei politice în Ungaria parlamentarismului nobiliar , dar şi cu începuturile transformărilor de structură din economie, care vor determina creşterea interesului pentru relaţiile capitaliste. Fenomenul care va da naştere aşa-numitei neoiobăgii de la est de Elba s-a tradus prin înrăutăţirea situaţiei ţăranilor şi creşterea generală a preţurilor.

În plan confesional, se fac simţite primele ecouri ale Reformei, prin intermediul predicilor în limba poporului, rostite de călugări care condamnă luxul şi abuzurile clerului, dar şi indiferenţa nobilimii pentru soarta ţării, expusă pericolului turcesc. Scrieri din epocă pun în cauză patriotismul nobilimii şi consideră că numai mobilizarea poporului sub conducerea micilor privilegiaţi ar putea salva patria de pericolul străinilor. Pe de altă parte, în Transilvania începe degradarea poziţiei secuilor, care se adresează regelui, reclamând abuzurile voievozilor ardeleni. În ceea ce priveşte participarea românească la evenimentele din 1514, ea a fost una substanţială, întrucât apelul la ortodocşi era o practică curentă pentru mesagerii cruciadei, încă din epoca celebrului asediu al Belgradului din 1456.

Degradarea condiţiei sociale i-a determinat chiar pe unii mici nobili români să ia parte la revoltă, în momentul în care forţele răsculaţilor lui Doja au ajuns în Transilvania. Opţiunea insurgenţei nu a fost una dominantă, majoritatea privilegiaţilor români rămânând loiali voievodului Ioan Zapolya şi răspunzând chemării la arme a acestuia.

Cele două momente din istoria medievală a Transilvaniei nu pot fi încadrate în categoria confruntărilor etnice propriu-zise, participanţii s-au solidarizat în primul rând pe baza apartenenţei sociale. Cu toate acestea, date fiind tangenţele până la similitudine între etnie şi privilegiu în Transilvania, solidaritatea etnică a interferat cu cea socială, fără a putea face o separare netă între aceste două forme de agregare a celor două tabere. În acelaşi timp, invocarea naţiunii în sensul ei etnic în documente şi discursuri generate de aceste evenimente ilustrează ponderea pe care conştiinţa etnică o deţinea în mentalul individual şi colectiv al oamenilor acelui timp.

Florian Dumitru SOPORAN este doctor în istorie medievală.

Noua forma a terorismului

februarie 22nd, 2009

Șaizeci de kg de exploziv au fost gasite si neutralizate de politie in automobil capacana in fata unei banci americane situata in nordul orasului Atena.
Au fost evitate victime omenesti si prin urmare este un succes in lupta impotriva terorismului.

Spectrul actiunilor teroriste este foarte larg si cu obiective diferite fara sa existe un criteriu bine definit.
Cuza este disparitia ideologiei si a politicului din mintea teroristilor.

Daca in ultimile decenii organizatiile erau formate in jurul a unul doi ideologi si se limitau la citiva membrii de multe ori in jurul unei familii, acum se trece la proliferarea terorii prin grupari interconectate conduse de un centru care da comenzi.
Tendinta este de recrutare de membrii din ce in ce mai tineri care sunt verificati si incercati prin misiuni de antrenament si verficare a caror amploare creste in timp.

Inca este in desfasurare faza introductiva de organizare si actiune a unui nou fel de terorist pentru Europa.
Practic este o copie a modiului de organizare fundamentalist intr-un nou mediu si cu alti oameni.

Un singur scop este urmarit proliferarea terorismului.

Nu se pune accent pe amploarea distrugerii si pe alegerea obiectivului ci scopul este sa se transforme actul terorist in exercitu zilnic care sa afecteze societatea.

Cit priveste noile manifeste ale teroristilor, acestea sunt de o deosebita violenta verbala si reflecta lipsa de scrupule.

Nu este exclus ca in scurt timp sa asistam la actiuni de santaj asupra unor oameni sau institutii in scopul evitarii unor atacuri teroriste.

Dupa anihilarea precedentei organizatii teroriste, politia elena fusese restructurata si chiar s-au efectuat reduceri de buget care au dus la desfiintarea brigazii antiteroriste.
Personal calificat a fost mutat in alte servicii unde nu a mai folosit experienta acumulata anterior.

Acum se pune problema gasirii unei formule de regrupare a resurselor umane ale fortelor de ordine in forme de organizare mai eficiente care sa gaseasca sursa raului si sa o anihileze.

Religiozitatea, câteva dintre perspectivele noului mileniu – 7. În loc de concluzie: sacru şi profan, dualitate paradigmatică

februarie 22nd, 2009

Evoluţia atrage după sine, de cele mai multe ori, renegarea trecutului. Sunt oferite soluţii noi, care, prin însăşi esenţa lor, se bazează pe subminarea precedentelor teze. Astfel, din cenuşa păsării Phoenix se naşte o variantă îmbunătăţită, un “upgrade”. Nihilismul se metamorfozează în ceva palpabil, şi sunt foarte puţini cei ce observă contradicţia ontologică ce apare în urma acestui proces. Este evident că a întemeia pe baza distrugerii înseamnă a aplica o constrângere genetică actului fiinţativ. Prezentul este condiţionat de condamnarea trecutului, starea actuală este definită ca o alternativă la ceea ce a fost şi nu ca o continuare.

Respingem nediferenţiat trecutul doar pe baza temporaneităţii perimate a acestuia. Distrugem fundamentele în loc să clădim pe baza lor viitorul. Demonstrarea erorii de fond a unui sistem nu înseamnă automat şi demonstrarea inutilităţii creaţilor acelui sistem. Progresul este imposibil atâta timp cât insistăm să reinventăm totul. Dacă nu ne bazăm pe reuşitele teoretice ale celor dinaintea noastră, progresul este imposibil.

Antagonismul dintre sacru şi profan este caractersistica esenţială a filosofiei in genere. Conflictul dintre mundan şi transcedental a marcat geneza fiecărui sistem ideologic în parte. Suntem fiinţe naturale şi deci limitate. Dorinţa de a descoperi mai mult este intrinsecă fiinţei noastre, ca o consecinţă a acestei limitări. De aceea, omul atribuie sensuri ascunse mundanului, îl ocultează în repetate rânduri, transportând încărcătura profană în sacralitate.

În fond, profanul devine baza practică pe care sunt teoretizate simbolurile arhetipale ale sacrului. Sensurile ascunse pe care omul le identifică în natura din jurul său îl fac să perceapă viaţa mai profund, să o înţeleagă prin intermediul unor perspective noi, mai complexe…

În opoziţie cu aceste învăţături esoterice, a apărut însă recent o filosofie a banalului, o filosofie axată pe practica pură. Viaţa este împărţită şi diferenţiată, sensurile ascunse sunt suprimate şi câteva ţeluri absolute sunt stabilite aprioric. Transformăm arhetipurile la nivel superficial, le demitizăm, scoţând în evidenţă mundanietatea lor, le vulgarizăm, refuzând metafora. Tendiinţa dominantă a acestui nou mileniu este generalizarea şi banalizarea culturii, transformarea gândurilor profunde în surogate potrivite în contextul transformărilor economico-sociale care conduc la profunda desacralizare raţională ce caracterizează prezentul.

Procesul de demitizare cuprinde toate aspectele fiinţei umane. Refuzăm ab initio superstiţia, refuzăm principial tot ceea ce depăşeşte graniţele cognoscibilului. Pendulăm între cele două extreme, preluând din fiecare preponderent elementele negative. Respingerea apriorică, obsesivă, a superstiţiilor, se transformă la rândul ei în superstiţie. Negarea dogmelor, nihilismul, se concretizează într-o nouă dogmă. Prin riturile intrinseci negaţiei, se defineşte o nouă teorie. Înlocuim obiectul cult, îl transformăm în altceva, păstrându-i însă esenţa. Modificarea este doar la nivel superficial, ontologic nu se întâmplă nimic concret. Ne focalizăm asupra respingerii normelor şi teoriilor metafizice, ritualizând procesul şi dând naştere astfel altor norme şi teorii.

Lumea trebuie privită ca un ocean de incertitudine. Nu ai cum să stabileşti limite, pentru că, peste tot în jur, apare imprevizibilul. Niciodată nu poţi să fii sigur de teoria pe care ai postulat-o, pentru că aceasta este în ultimă instanţă doar o concluzie necesară, o verigă care închide cercul ideatic. Ea nu are corespondent în realitate, pentru că, în esenţă, nu există nimic obligatoriu. Oamenii au inventat limbajul, care nu este decât un model simbolic de reprezentare, un model incomplet. Nu putem să regăsim în cadrul limbajului întreaga paletă existenţială a fiinţei. Teoria nu ne poate oferi niciodată întreaga senzaţie a practicului. Este imposibil să cunoaştem prin intermediul cuvintelor. Omul nu poate înţelege decât experienţa directă, nemijlocită. Teoria este o experienţă surogat, iar concluziile obţinute prin procese teoretice nu au de cele mai multe ori corespondent în practică.

Omul este cel mai evoluat animal din punct de vedere al capacităţii de reprezentare simbolică. Suntem capabili să înţelegem realitatea din jurul nostru prin intermediul unui sistem propriu de referinţă. În fapt, fiecare om percepe realitatea într-un mod aparte, unic, filtrând exteriorul prin intermediul sistemului său ideologic. De aceea, încercarea unei obiectivizări generale şi absolute este sortită eşecului. Nu ai cum să defineşti o realitate ultimă atâta timp cât percepţia ta este emimamente subiectivă. Nu ai cum să vorbeşti despre absolut din punctul de vedere al relativităţii fiinţei tale.

Sacrul este definit ca absolut. Arhetipurile sunt modele spre care omul tinde, modele închistate aproape întotdeauna în ele însele. Sunt foarte puţine exemplele de curente metafizice care acceptă incertitudinile caracteristice vieţii. În fapt, în spatele diferitelor denumiri specifice, stau aceleaşi paradigme. Că este Iahve, că este Dumnezeu, că este Shiva, că este Allah, că este Ahura Mazda, ideea esenţială este aceeaşi. Absolutizarea unui concept, transformarea sa în ceva intangibil şi imuabil, îi oferă omului un sentiment de siguranţă, o certitudine a predestinării. În momentul în care accepţi existenţa unui creator suprem care dirijează evenimentele naturale, poţi să treci cu vederea anumite concluzii inerente. De exemplu, este mai uşor să arunci responsabilitatea dezastrelor în spatele acestor zei decât să accepţi că moartea face parte din viaţă şi că selecţia naturală trebuie să funcţioneze. Este mai uşor să deplângi persoanele cu dizabilităţi, să vorbeşti despre milă şi despre turme de oi, decât să accepţi că trebuie să existe şi indivizi mai puţin adaptaţi, indivizi care sunt sortiţi morţii.

Tendiinţa omului de a fugi de sentimentul de vinovăţie este normală. Problema este însă cum anume fugim. Folosirea religiei şi a falsului sentiment de confort pe care aceasta îl oferă este în fond o fugă de realitate. Ne refugiem în spatele perceptelor eronate pentru a scăpa de ceea ce există în jurul nostru, alegem să substituim conceptele transcedentale realităţii. Natura noastră ontologică nu ne este de ajuns şi atunci căutăm să ocultăm mundanul.

Metafizica este doar o prelungire a fizicii, axată pe germenii arhetipali generaţi de umanitate în preistorie. Baza mitologică pe care este întemeiată majoritatea religiilor a fost constituită în perioada primitivismului totemic. Atunci, oamenii, pentru a explica mai bine mediul înconjurător, au inventat conceptul de supranatural. Se poate spune aşadar că demiurgul a fost precedat de oameni, în opoziţie cu deja celebra teorie creaţionistă…

Însăşi multitudinea de sisteme religioase existentă este o dovadă care susţine această teză. Paradigmele sunt în consonanţă cu factorii locali, dovedind posterioritatea tezelor. A priori înseamnă înaintea oricărei experienţe. Conceptul de creator este definit pe baza acestei apriorităţi fiinţative, o aprioritate care nu poate fi susţinută nici măcar teoretic. În momentul în care spunem “Şi Dumnezeu a creat Lumea prin puterea cuvântului Său.” (Biblia – Geneza), înseamnă că noi pretindem că avem cunoştiinţe despre ceva aprioric nouă. Dacă Dumnezeu a creat lumea, aceasta din urmă nu poate înţelege şi mai ales nu poate argumenta existenţa creatorului. Şi iată cum întreaga teorie creaţionistă se prăbuşeşte, pentru că metafizicul este definit tocmai de această supranaturalitate, de această imposibilitate cognitivă. Nu ai cum să pretinzi că înţelegi ceea ce este absolutizat ca fiind de neînţeles. În momentul în care atribui calităţi (ceea ce se întâmplă în cadrul tuturor curentelor, fie ele metafizice, fie religioase – şi asta pentru că asocierea este o parte integrantă a naturii umane) unui concept definit ca inteligibil, îi negi acestuia însăşi calitatea cea mai importantă, îi negi însăşi esenţa.

Diferenţa dintre natural şi supranatural constă tocmai în definirea ca inteligibil a ultimului. Dacă anulăm această diferenţă, supranaturalul se transformă în natural, îşi pierde prin intermediul unei metaschimbări calitatea esenţială, fiinţativă. Iată de ce teoria se transformă într-un sofism pur redundant.

Metafizica, supranaturalul, sunt doar pretexte găsite de oameni pentru a îşi susţine teoriile. Şi dacă în trecut, având în vedere lipsa technicii necesare, acest lucru putea fi înţeles şi scuzabil, astăzi, când avem la dispoziţie mijloace de investigaţie mult mai performante, bigotismul ideologic nu trebuie să mai existe. Însă nici postularea unei ”zone obscure”, necunoscute, definită totuşi aprioric ca existentă, nu este o soluţie. Pentru că, dacă dispunem de o astfel de zonă, putem include în ea orice, folosind ca pretext o falsă înţelegere a termenului incompresibil. A nu putea să spui nimic despre “ceva”, înseamnă a nu putea să spui nici măcar dacă acel “ceva” există sau nu. Altfel, prin intermediul oricărei asocieri, oferi informaţia pe care ai presupus-o ca fiind imposibil de înţeles. Contradicţia aceasta ontologică este suficientă pentru a prăbuşi teoria.

De foarte multe ori însă, oamenii afirmă că sacrul se manifestă în profan, că efectele elementelor supranaturale apar şi modelează naturalul. Ei nu realizează că astfel alunecă în aceeaşi contradicţie teoretică. Pentru că, ceea ce este definit în esenţă ca supranatural, nu poate avea intruziuni în natural. Este ca în cazul a două drepte paralele, care, nu se întâlnesc, tocmai pentru că sunt astfel. Dacă la un moment dat s-ar întâlni, atunci presupunerea fiinţativă a paralelismului lor s-ar prăbuşi. De asemenea, manifestarea sacrului în profan îi neagă înşăşi esenţa primului. Sacrul care se manifestă în profan nu este decât profan. Aşadar, nu putem vorbi despre supranatural, pentru că supranaturalul manifestat, cel despre care putem să vorbim, nu este decât natural. Tot ceea ce poate fi înţeles este natural, tot ceea ce nu poate fi înţeles este incert.

În momentul în care alegem să folosim supranaturalul, să integrăm metafizica în conceptele noastre, trebuie să ne asumăm riscul acestei incertitudini. Ceea ce nu poţi defini este prin excelenţă incert. Iar o teorie bazată pe valori incerte nu va fi niciodată sigură. De aceea, curentele ideologice bazate pe supranatural şi metafizic nu au avut şi nu vor avea niciodată siguranţa necesară pentru a formula concluzii imuabile nici măcar în contextul restrâns al socialului. În momentul în care nu poţi întemeia fiinţativ un argument, teza va avea de suferit.

Din păcate, numeroşi indivizi nu au capacitatea unei analize profunde a acestei dialectici sacru-profan. Ei sunt fanaticii, cei ce cred cu tărie într-o cauză şi merg până la moarte pentru a o apăra. Aceştia sunt cei care comit atrocităţile care au marcat şi vor marca probabil şi în continuare acest conflict dintre natural şi supranatural. Din păcate, reminiscenţele trecutului au capacitatea încă să atenteze la integritatea prezentului. Cei care înţeleg sunt foarte puţini. Cei mai mulţi şi-au alterat deja fiinţa. Au reuşit să creadă fără să cerceteze în prealabil. Să fim prudenţi şi să încercăm să scoatem în evidenţă contradicţiile evidente care împânzesc aceste sisteme metafizice. Doar aşa vom putea diminua efectele devastatoare pe care acestea din urmă le au asupra umanităţii. Doar prin raţiune, doar prin aplecarea asupra fiinţei noastre naturale vom reuşi să învingem mi’rajul supranaturalului. Priviţi la bucuria lipsită de orice semnificaţie simbolică ce apare pe faţa unui bebeluş şi veţi înţelege de ce trebuie să facem asta…

Bibliografie selectivă:

1. Coranul – dr. Silvestru Octavian Isopescul (traducător), editura Cartier, 2005
2. Istoria credinţelor şi ideilor religioase – Mircea Eliade, editura Universitas, 1992
3. Alchimia fericirii (Kimiya al-sa ‘Ada) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003
4. Cartea Învăţăturilor (Kitab Al-Wacava) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003
5. Contemplaţii spirituale (Mashahid al-asrar al-qudsiyya) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003
6. Tratat despre unitate (Risalat ul-ahadiyan) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003
7. Islamul şi Occidentul – O nouă ordine politică şi religioasă după 11 septembrie – Robert Van De Weyer, editura Allfa, 2001
8. Cartea formării (Sepher Yetzirah) – Comentată de Saadia ben Iosif din Fayyum, editura Herald, 2006
9. Jihad versus McWorld – Benjamin R. Barber, editura Incitatus, 2002
10. Istoria filosofiei islamice – Henry Corbin, editura Herald, 2005
11. Tao în aforisme – Zhuang Zi, editura Aropa, 1997
12. Daodejing – Lao Zi, editura Meteor Press, 1999
13. China clasică – Ivan P. Kameranovici, editura All, 2002
14. Istoria gândirii chineze – Anne Cheng, editura Polirom, 2001
15. Istoria credinţelor şi ideilor religioase – Mircea Eliade, editura Universitas, 1992
16. Zen Lessons The art of leadership – Thomas Cleary (translator), editura Shambhala, 1993
17. Mahabharata – Aşa grăit-au zeii – A. E. Baconsky (traducator) – editura Prietenii Cărţii, 2001
18. China: de la imperiu la republica populară 1900-1949 – Michael Lynch – editura All, 2004
19. India, religie şi filosofie – Nicolae Achimescu – editura Tehnopress, 2000
20. Lao Zi şi Confucius – Mira si Constantin Lupeanu – editura Qilinul din jad, 2000
21. Filosofia chineză – Max Kaltenmark – editura Humanitas, 2001
22. Enciclopedia religiilor – volum colectiv, peste 120 de autori – editura Pro Editură şi Tipografie, 2005

CONCURS DE BURSE in Germania pentru manageri culturali

februarie 22nd, 2009

Germania, 15 Martie 2009 – KULTURMANAGER aus MITTEL- UND OSTEUROPA / Manageri Culturali din Europa Centrala, de Est si de Sud-Est, un program al Fundatiei Robert Bosch Stiftung (www.bosch-stiftung.de) derulat prin asociatia MitOst e.V. (www.mitost.org)

Fundatia Robert Bosch iinvita 14 absolventi de studii universitare (m/f) din Europa Centrala, de Est si de Sud-Est sa participe la un stagiu de calificare in domeniul managementului cultural pe o perioada de 13 luni in Germania.
Incepand din octombrie 2009, beneficiarii acestei burse vor avea sarcina de a desfasura proiecte inovative, care sa prezinte diversitatea culturala a tarilor din Europa Centrala, de Est si de Sud-Est si in special mediul cultural-artistic tanar din tara lor. Stagiarii vor fi incadrati in institutii culturale de pe intreg teritoriul german (cu exceptia Berlinului) care au experienta in cooperarea internationala culturala si artistica si doresc sa isi imbogateasca contactele in spatiul Europei Centrale, de Est si de Sud-Est.
Stagiul include si participarea obligatorie la o serie de cursuri de perfectionare in planificarea proiectelor culturale, achizitie de fonduri, relatii cu presa si marketing cultural sau cursuri de negociere.

Aplicarea in limba germana este posibila pana la data de 15 martie 2009 exclusiv online pe portalul programului: www.moe-kulturmanager.de.

Profilul candidatilor:
Programul se adreseaza managerilor culturali (f/m) care au domiciliu stabil intr-una din tarile Europei Centrale, de Est si de Sud-Est
si au urmatoarele calificari:
– experienta profesionala sau in organizarea de proiecte in domeniul managementului cultural
– contacte cu mediul cultural-artistic tanar din tara de rezidenta
– cunostinte bune de limba germana
– diploma de absolvire a unei institutii de invatamant superior
– motivatie deosebita si capacitate ridicata de munca individuala

Fundatia Robert Bosch ofera:
– o bursa lunara in valoare de 1.000 Euro
– preluarea costurile de deplasare spre Germania si spre locatiile unde se vor derula cursurile
– asigurare medicala, pentru caz de accidente si asigurare de raspundere civila
– alte forme de sprijin financiar suplimentar pe perioada bursei si ulterior pentru reintegrare in mediul profesional in tara de rezidenta

Colaborare cu Ministerul pentru Educatie si Cultura din Ungaria
Cu ocazia anului Pécs 2010 – Capitala Culturala Europeana vor fi acordate in cooperare cu Ministerul pentru Educatie si Cultura din Ungaria trei burse managerilor culturali maghiari.

http://www.moe-kulturmanager.de/jetzt-bewerben/

ACUM – noul manifest programatic

februarie 22nd, 2009

Ca ieri scriam: „[...]portalul nostru îşi propune sa se constituie într-un spaţiu deschis în care să fie posibile încercări ale românilor de pretutindeni de a fi fericiţi, fără ca fericirea lor să se bazeze pe nenorocirea altora. Această propoziţie simplă este misiunea noastră.”

Era 1 decembrie 2003.

Mai mult de cinci ani mai târziu şi multe ediţii săptămânale în aval, reuniţi într-o echipă al cărei nivel de profesionalism este reflectat de creşterea continuă a numărului de cititori (vom reveni pe larg asupra acestui subiect) ne păstrăm intactă inclusiv dorinţa de a continua, chiar dacă va fi să scriem şi numai pentru un public extrem de redus.

Încrederea noastră că se poate face presă de calitate în limba română este neclintită. Nu suntem nici primii nici ultimii fascinaţi de această provocare, căreia destul de mulţi care ar fi trebuit să ne fie colegi de breaslă nu i-au făcut faţă, nici moral nici profesional. E drept, marea majoritate a celor care se pretind a fi jurnalişti dar în realitate sunt marionete prin intermediul cărora patronii lor încearcă (şi reuşesc ) să manipuleze opinia publică, sunt plătiţi (şi deci nu pot scrie liber şi voluntar, când vor, cât vor şi despre ce vor, potrivit competenţelor lor).

Dar noi prin revista ACUM realizăm mai mult decât un act jurnalistic, iar cititorii şi colaboratorii noştri fideli ştiu deja asta. ACUM este nu doar o revistă săptămânală ci şi un portal de comunicare. Prin modalitatea de a interacţiona cu publicul (şi implicit de a oferi publicului o calitate autentică de AUTOR) noi am ales clar, cel puţin două principii, pe care am vrea să vi le expunem în puţine cuvinte.

Primul este cel care decurge din cunoscutul îndemn al lui Mahatma Gandhi: Fii schimbarea pe care o aştepţi în lume. Cu alte cuvinte, am ales ca, în loc să ne erijăm în simpli critici ai jurnalismului în limba română, să ne implicăm şi să arătăm cum credem că ar trebui făcut. Similar, invităm toţi autorii care scriu despre diverse subiecte s-o facă de pe poziţii de reală competenţă şi să urmeze proverbul „Put your money where your mouth is” – mai concret, evităm pe cât posibil „predicatori” care doresc ardent să ne înveţe ce şi cum să facem, ei practicând opusul a ceea ce promovează pentru alţii.

Cel de-al doilea principiu este trăieşte ACUM viaţa pe care ţi-o doreşti, chiar dacă mai modest şi cu resurse limitate, mai degrabă decât să te pregăteşti să trăieşti o viaţă mai bună, altădată. Motivele adoptării acestui al doilea dicton sunt simple. Primo, când în fine vom fi adunat (spiritual şi material) tot ce ne trebuie pentru a trăi viaţa pe care o dorim, ne trezim că am ajuns bătrâni şi de fapt viaţa a trecut pe lângă noi. Secundo, oricât de mult am plănui viitorul, el nu se va potrivi întocmai cu aşteptările noastre!

Astfel, după ce am descris (http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=7897) ce NU este revista ACUM, poate ar fi momentul să dezvăluim, în premieră, ce VA FI revista ACUM.

Încotro vom duce acest canal de comunicare?

La ACUM apreciem simplitatea, fraza directă şi simplă, cât mai lipsită de aluzii şi convoluţii. Apreciem simţul umorul şi al proporţiilor. Apreciem informaţia verificată din cel puţin două surse. Apreciem articolele scrise fără patos sau în scopuri de autopromovare.

Mecanismele publicaţiei permit înregistrarea oricărui utilizator pentru o implicare personală în actul comunicării publice. Pentru a citi orice material, pentru a acorda note articolelor sau pentru a transmite un ecou nu este necesar ca un cititor să fie înregistrat ca membru al portalului. Pentru a posta un articol totuşi, orice utilizator trebuie să aibă un cont la ACUM, să fie înregistrat. Chiar dacă semnează cu pseudonim, cel puţin două persoane din grupul de editori ai revistei trebuie să ştie cine este autorul, în realitate. Încurajăm răspunderea pentru cuvântul rostit în public.

Conducerea revistei este asigurată în prezent de editorul fondator şi redactorul şef – semnatarii acestui articol. Noi avem însă posibilitatea tehnică de a da drepturi editoriale oricărui membru în portal (şi mulţi autori au acest drept), acea persoană dobândind putere de editor (poate opera şi programa pentru apariţie materiale proprii sau ale unor colaboratori, girând una sau mai multe rubrici.
Un mecanism special, cel al ecourilor, încurajează autocenzura, în sensul că afirmaţii interesante şi adevărate, dar şi neadevăruri sau prostii spuse de un autor pot fi sancţionate de oricare dintre cititori, singura condiţie fiind ca dialogul (moderat de editori) să se desfăşoare în termeni urbani. Intenţionăm să creăm un mecanism prin care să dăm drepturi de apariţie imediată, nemoderată, unor participanţi la dialoguri care semnează cu numele autentic şi care şi-au creat, în timp, o reputaţie şi o credibilitate corespunzătoare. Toţi cei care intervin cu comentarii la un articol primesc via e-mail semnale conţinând întregul şir de ecouri ulterior intervenţiei lor.

Evoluăm către structuri din ce în ce mai descentralizate. Se va ajunge ca persoane (sau grupuri de persoane, cum este deja cazul secţiunii „Poeme, Proză, Eseuri”, condusă de Dan David) să realizeze independent segmente care ţin de competenţa lor, fără a mai fi necesar ca alţi editori, inclusiv din conducerea revistei, să aprobe, să aplice corectură sau operaţii de paginare. Totul are loc prin interfeţe specializate care permit activităţi redacţionale fără a avea cunoştinţe de programare sau web-design. Evident, în echipă avem cel puţin un programator excepţional care participă, tot voluntar, la aceste realizări.

În fine, încă din acest an sunt de aşteptat linkuri radio şi TV (inclusiv posibilitatea de postare de fişiere audio şi video), o nouă paginare, noi forme de prezentare a conţinutului, promovare şi publicitate.

Explozia audienței

Unde ne aflăm azi şi cât de mare poate fi impactul revistei atunci când abordăm o problemă de mare interes? Să analizăm împreună o situaţie.

Revista ACUM a cunoscut în ultimele două săptămâni cea mai mare creștere de audiență din istoria sa, peste 60000 de utilizatori unici vizitând paginile noastre.
Totul a plecat de la sondajul de opinie “Sunteți de acord cu cererea de autonomie pentru Ținutul Secuiesc?” http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=516, publicat pe 10 februarie, care a stârnit un interes enorm, adunând circa 45000 de voturi, covârșitoarea majoritate în favoarea autonomiei.

Este foarte clar un caz de campanie (am informații că UDMR a fost implicată direct în această campanie) printre ungurii din România și Ungaria, dar nu numai.
Peste jumătate din vizitele pe pagină au provenit din Ungaria, față de doar o treime din România (de unde provin de regulă aproape jumătate dintre vizite), iar de aici cu excepția Bucureștiului, cele mai multe vizite provin de la Cluj, Târgu Mureș, Brașov, Sibiu, Sighișoara, Miercurea Ciuc, Cristuru Secuiesc, Oradea și Miercurea Ciuc.

Afluența a fost absolut remarcabilă. Luni 16 februarie a fost o zi a recordurilor pe toată linia – 16633 de utilizatori unici (cifră neatinsă nici de bbc.ro într-o singură zi) și 58436 de pagini citite (sursa: Google Analytics). În acea zi am primit aproape 6500 de vizite de la Budapesta, față de 1040 de la București și de la Cluj.

Explozia audienței are o explicație în această campanie inițiată de UDMR, dar este datorată și detectării unei anomalii, care subestima cu regularitate audiența noastră.

Până acum, audiența zilnică maximă era de 719 vizitatori unici și 5375 lunar și de 1700 de pagini zilnic și 17000 lunar. Am descoperit încă că Google Analytics măsura doar vizitele având ca pagină de intrare www.acum.tv – pagina noastră de index.

Or, în cazul sondajului de opinie pagina de intrare este alta, care nu era contabilizată, după cum nu erau contabilizate nici intrările pe alte pagini decât prin pagina de index (ca urmare a trimiterilor de linkuri de către cititori unor alte persoane, ceea ce duce la accesări directe, ocolindu-se pagina principală). Ceea ce înseamnă că audiența noastră reală a fost sensibil mai ridicată decât cea măsurată înainte de 13 februarie 2009.

Este foarte clar că marea majoritate a cititorilor care au venit să voteze pe pagina noastră la îndemnul UDMR nu se vor mai întoarce, dar tot la fel de clar este că sunt destui care vor reveni deoarece li s-a părut interesantă revista.

Cu acest prilej am descoperit că avem cititori și pe terioriul controlat de autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană – la Tiraspol, Tighina și Râbnița.

Alături de sondaj, de un mare interes s-a bucurat și articolul lui Tihamer Czika De ce e bine ca Ținutul Secuiesc să fie autonom http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9177 – peste 1500 de vizite. Din păcate, oponenții autonomiei nu reușesc să ofere argumente de calitate sau folosesc violența de limbaj, în lipsă totală de argumente. Tihi, care este jurist de formație, este pentru noi un model de cum ar trebui să se comporte un jurnalist și un om politic în România.

Salutăm de asemenea și cooptarea recentă printre colaboratorii revistei ACUM a lui Dorian Galbinski, cel mai longeviv jurnalist al redacției române a BBC şi a Marinei Nicolaev, distinsă graficiană şi poetă, aflată la Paris. În noul format vom avea, în fine, şi o casetă redacţională mai bine organizată (un detaliu căruia, din păcate, până acum nu i-am acordat suficientă atenţie).

Toate aceste evoluții ne onorează, dar în același timp ne și obligă, pentru că impactul revistei noastre a sporit considerabil, iar acest lucru implică și o responsabilitate pe măsură. O dată cu creşterea audienţei va creşte şi numarul autorilor şi viteza de transmitere a informaţiei de actualitate (nu dorim să promitem la acest capitol, dar purtăm discuţii pentru creşterea frecvenţei de apariţie având în vedere şi numărul mare de materiale de calitate de care dispunem), conducând revista ACUM spre acel tip de presă care reprezintă cu adevărat „a patra putere în stat”. O presă care:

se întemeiază pe comunicare directă între autor şi cititor şi nu doar pe monologuri editorialistice, forjând în acest fel discursul şi retorica unei societăţi civile omniprezente care ajunge să poată acţiona concertat pentru apărarea şi păstrarea drepturilor ei;

nu-şi vinde conştiinţa (nici n-ar putea, având în vedere că toate tranzacţiile informaţionale se petrec la lumina zilei şi oricine le poate pune sub semnul întrebarii dacă par dubioase) şi nu şantajează pentru a-şi asigura salarii mai mari sau alte avantaje. Sperăm, fireşte, ca autorii să poată fi plătiţi într-o bună zi pentru articolele lor, dar ACUM se va distribui mereu gratuit. Este incredibil câţi autori de prestigiu sau mai puţin cunoscuţi acceptă condiţia de voluntariat pentru ACUM, tocmai datorită garanţiei de ţinută pe care o oferă publicaţia noastră!;

– ramâne în slujba Adevărului, Competenţei, Urbanităţii şi Muncii fără a fi înregimentată politic, fără a depinde de sponsori, fără a face parte din vreo „conspiraţie” (cum le convine unor căutători de ţapi ispăşitori pentru propriile limitări să creadă) pur şi simplu cu buna credinţă inspirată de cuvintele lui Gandhi, redate la începutul acestui articol.

Consideraţi, dragi cititori, acest material ca fiind Noul Manifest ACUM. Atrageţi-ne atenţia dacă veţi considera că greşim, încurajaţi-ne dacă gândiţi asemănător, dispreţuiţi-ne dacă nu ne vom ţine de aceste promisiuni, dar în orice caz comunicaţi cu noi!

Apel la responsabilitatea jurnalistilor

februarie 21st, 2009

Organizatiile semnatare isi exprima ingrijorarea fata de degradarea accentuata a discursului jurnalistic si semnaleaza alunecarea periculoasa a presei romanesti in directia unui comportament ce risca sa puna in pericol drepturile unor cetateni sau comunitati si, in egala masura, sa decredibilizeze intreaga breasla. Principala cauza a acestei stari de fapt este desconsiderarea cvasigeneralizata a normelor etice si profesionale in interiorul redactiilor.

In acest sens, atragem atentia asupra catorva incalcari grave ale normelor profesionale de catre media romaneasca, pornind de la cazul handbalistului roman ucis in Ungaria.

Nerespectarea prezumtiei de nevinovatie a celor acuzati de crima (“Se va avea in vedere respectarea principiului prezumtiei de nevinovatie, astfel incat nici un individ nu va fi catalogat drept infractor pana cand o instanta juridica nu se va pronunta.” – Codul deontologic al Clubului Roman de Presa).

Amestecul nejustificat in viata privata a familiei celui decedat, in total dispret fata de suferinta celor apropiati:

– “Orice persoanã are dreptul la respectarea intimitãþii în momente dificile, cum ar fi o pierdere ireparabilã sau o nenorocire.” – Codul de reglementare in audiovizual, art. 44, alin. 1;

– „Jurnalistul este dator sa respecte viata privata a persoanei (inclusiv aspectele care tin de familie, domiciliu si corespondenta). Amestecul în viata privata este permis atunci când interesul public de a afla informatia prevaleaza.” – Codul deontologic al Conventiei Organizatiilor de Media, art. 2.1.2.

Mentionarea nejustificata a etniei presupusilor infractori: („Se va mentiona rasa, nationalitatea, apartenenta la o anumita minoritate (religioasa, lingvistica, sexuala) numai in cazurile in care informatia publicata se refera la un fapt strict legat de respectiva problema.” – Codul deontologic al Clubului Roman de Presa).

Asocierea generalizata a etniei cu infractiunea risca sa genereze reactii individuale sau sociale neprevazute si extrem de periculoase, cum ar fi violenta impotriva membrilor unei etnii. Din pacate, astfel de atitudini au fost promovate atat in media nationale cat si in cele locale, atat in audiovizual, cat si in presa scrisa.

Consecintele la nivelul cetateanului nu s-au lasat asteptate. Este edificator cazul fotbalistului din Botosani despre care presa locala si nationala s-au grabit sa publice ca a fost batut de un grup de romi, desi nu aveau ca sursa decat afirmatiile fotbalistului. Dupa doua zile fotbalistul a recunoscut in fata politistilor ca a mintit pentru a evita o sanctiune din partea clubului la care este legitimat.

Cazul din Botosani ilustreaza abandonarea regulilor profesionale elementare (verificarea informatiilor) si publicarea de informatii eronate de catre jurnalisti, pe fondul unui climat supralicitat emotional si de culpabilizare generalizata a romilor. (“Ziaristul poate da publicitatii numai informatiile de a caror veridicitate este sigur, dupa ce in prealabil le-a verificat, de regula, din cel putin 2 surse credibile.” – Codul deontologic al Clubului Roman de Presa, art. 4).

Incitarea la violenta din partea unor jurnalisti, prin utilizarea unor discursuri identice cu cele ale organizatiilor de extrema dreapta, de sorginte neonazista.

(„Jurnalistul este dator sa nu discrimineze nici o persoana pe motive de rasa, etnie, religie, sex, vârsta, orientare sexuala ori dizabilitati si sa nu instige la ura si violenta atunci când relateaza fapte sau îsi exprima opiniile.” – Codul deontologic al Conventiei Organizatiilor de Media, art. 2.1.5.).

Initiatorii acestui demers vor sesiza institutiile abilitate (Consiliul National al Audiovizualului, Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii) solicitandu-le sa analizeze daca au fost incalcate reglementarile in vigoare. Solicitam CNA sa faciliteze organizarea unei dezbateri publice privind situatia semnalata. De asemenea, vom sesiza Clubul Roman de Presa sa se pronunte daca institutiile media care au aderat la Codul deontologic al CRP au respectat prevederile acestui cod.

Facem un apel catre intreaga comunitate media sa dea dovada de responsabilitate si respect fata de societate, fata de regulile profesiei si fata de propriul sau public.

Agentia de Monitorizare a Presei – ActiveWatch

Centrul pentru Jurnalism Independent

APEL – Asociatia Patronilor si Editorilor de Presa Locala

Centrul Roman pentru Jurnalism de Investigatie

Romani CRISS

Liga Jurnalistilor Sibiu

Institutul pentru Politici Sociale

Asociatia Consumatorilor de Media

Asociatia Profesionistilor de Presa din Cluj

Asociatia Jurnalistilor din Romania

Asociatia Komunitas

Asociatia Accept

Conventia Organizatiilor de Media

Agentia de Dezvoltare Comunitara “Impreuna”

Centrul de Studii Rome

Uniunea Nationala a Studentilor din Romania

Asociatia pentru Promovarea si Protejarea Libertatii de Exprimare

Uniunea Jurnalistilor Maghiari din Romania

Policy Center for Roma and Minorities

European Roma Grassroots Organisation

Contact: Razvan Martin, Agentia de Monitorizare a Presei – ActiveWatch

Tel: 021 313 4047, 0729199393

Concurs de Fotografii în Republica Moldova

februarie 21st, 2009

Moldova 4Ever vă invită să participaţi la primul nostru Concurs de Fotografii. Oricine este binevenit să intre în concurs, de aceea puteţi transmite mesajul şi prietenilor voştri.
Tema Concursului:

AnoTimpuri în Moldova

Înregistrarea a început deja, participarea este GRATUITĂ.

Vor fi premiate Locurile Întâi, Doi şi Trei în cadrul ceremoniei de premiere care va avea loc după selectarea învingătorilor.
Data limita: 31 Martie 2009
Mai multe informaţii găsiţi pe adresa http://www.md4ever.com/photo-contest
Dacă aveţi întrebări, le puteţi trimite la contest@md4ever.com.
Mult succes!

Marina Vatav
Vice-President
Moldova 4Ever

Cărțile lui Gheorghe Brătianu publicate în colecția “Domaine roumain”

februarie 20th, 2009

În septembrie 2006, editura pariziană Kryos a inaugurat colecţia \”Domaine roumain\”, dirijată de Radu Portocală.

Primul volum publicat a fost \”Les souvenirs de Georges Enesco\”. Este vorba despre o serie de interviuri, acordate în 1951 de către George Enescu celebrului muzicolog Bernard Gavoty şi transmise în acelaşi an pe undele Radiodifuziunii Franceze. În 1954, Gavoty a avut ideea de a aduna aceste mărturii autobiografice între coperţile unei cărţi. Ele au apărut la Editura Flammarion în 1955, la numai cîteva luni după moartea lui Enescu, care însă apucase să revizuiască textele. Editura Kryos a obţinut, după 52 de ani, dreptul de reeditare a acestei lucrări.

În aceeaşi colecţie a apărut, la sîrşitul lui ianurie 2008, romanul \”Viaţa la ţară\” de Duiliu Zamfirescu, publicaţie sponsorizată de societatea DZ Consulting, prin Dl Nicolas Duiliu Zamfirescu, strănepotul scriitorului. Este vorba despre o traducere din 1902, datorată diplomatului şi omului de cultură George Bengescu. Prefaţa e semnată de Alexandru Ciorănescu. În 1939, Şcoala Românească de la Paris a publicat pentru prima oară acest text, într-o colecţie dedicată României, călduros salutată la vremea aceea de Paul Valéry.

Două noi lucrări au apărut în decembrie 2008: \”Les Roumains\” de Edgar Quinet şi \”Les principautés danubiennes\” de Jules Michelet – pledoarii înflăcărate pentru cauza unei Românii care, la jumătatea secolului XIX, îşi revendica dreptul la existenţă şi recunoaştere internaţională. Aceste două cărţi au putut fi publicate mulţumită sprijinului financiar acordat de Banca Comercială Română S.A.

La sfîrşitul lui ianuarie 2009, alte două lucrări au văzut lumina tiparului, în cadrul aceleiaşi colecţii, cu sprijinul financiar al CEC Bank (România). Este vorba despre “La Mer Noire” şi “Une énigme et un miracle historique: le peuple roumain”, amîndouă de Gheorghe I. Brătianu, reprezentant de frunte al cercetării istorice româneşti din perioada pre-comunistă, omorît în închisoarea de la Sighet.

Aproape 20 de titluri sint incluse in planul editorial al colecţiei pentru următorii 2-3 ani, această listă fiind concepută pornind de la sentimentul necesităţii de a pune în evidenţă continuitatea confluenţelor culturale franco-române.

O bună parte dintre aceste lucrări, deja publicate cu zeci de ani în urmă, merită şi trebuiesc readuse la viaţă, fie pentru că rereprezintă probe valoroase ale prezenţei româneşti în spaţiul intelectual francofon, fie pentru că, semnate de autori occidentali, abordează într-un spirit favorabil subiecte româneşti. Principalele mijloace prin care se poate obţine această \”readucere la viaţă\” sînt: în primul rînd, obţinerea de cronici în presa franceză; în al doilea rînd şi mult mai important, introducerea (prin donare) a acestor titluri în fondul celor aproximativ 350 de biblioteci universitare şi publice din lumea francofonă. Astfel, folosite în bibliografiile lucrărilor lor de către cercetători şi studenţi, cărţile vor reintra în circuitul lor firesc.

Compensație record pentru patru femei traficate din Republica Moldova

februarie 20th, 2009

Patru femei din Republica Moldova au primit o compensație record de peste 600000 de lire sterline (660000 de euro) pentru faptul că au fost ținute în sclavie sexuală la Londra de un traficant de persoane și soția sa, relatează cotidianul Independent.

Justiția britanică a pronunțat o sentință în premieră condamnându-i pe Gavril și Tamara Dulghieru, care deja ispășesc o pedeapsă cu închisoarea, la plata unor daune totale de 611000 de lire.

Femeile, identificate doar ca AT, NT, ML și AK erau forțate să se prostitueze până la 20 de ore pe zi cu până la 40 de bărbați.

Depunând mărturie din spatele unui ecran, femeile au povestit cum primeau doar o masă pe zi și erau amendate dacă refuzau să practice relații sexuale neprotejate.

Gavril Dulghieru a fost deja condamnat în noiembrie 2005 la nouă ani închisoare, ca urmare a recunooșterii implicării în trafic de prostituate, imigrație ilegală și traficare de persoane în scopuri sexuale.

Soția sa Tamara a fost condamnată la cinci ani închisoare pentru delicte de încălcare a regimului imigrației și fals în acte. Cele patru femei datorează fiecare sume de până la 20000 de lire unor bande de traficanți din Republica Moldova.

Au fost mințite că vin în Marea Britanie ca dansatoare unde au fost aruncate în bordelui din centrul Londrei și forțate să se prostitueze.

Femeile suferă de depresie severă, unele dintre ele fiind internate în spital.

Fundaţia lui Elie Wiesel, printre “victimele” schemei piramidale a lui Bernard Madoff

februarie 18th, 2009

Fundaţia Elie Wiesel a anunţat (http://www.eliewieselfoundation.org/madofffraudstatement.aspx) că se află printre \”victimele\” schemei piramidale a fostului preşedinte al bursei Nasdaq Bernard Madoff, pierzându-şi majoritatea bunurilor, în ceea ce pare a fi cea mai mare fraudă financiară din istoria Statelor Unite, relatează USA Today în ediţia electronică.

Supravieţuitor a lagărelor naziste de concentrare şi laureat cu premiul Nobel pentru Pace, Elie Wiesel (80 de ani) refuză să se califice drept o \”victimă\” şi promite că fundaţia sa, a cărei misiune este legată de etică, va supravieţui. \”Toată viaţa mea a trebuit să învăţ şi să îi învăţ şi pe alţii şi să construiesc din ruine. Acest lucru nu se va schimba\”, a declarat el.
De la descoperirea fraudei, Wiesel a primit ajutoare pe care nu le-a solicitat – \”mari şi mici, de la tineri şi bătrâni, evrei sau nu. Este expresia consternării lor\”, a declarat acesta, adăugând că a primit suficiente fonduri pentru ca programele fundaţiei sale să se desfăşoare în continuare.

\”Nu vreau ca numele meu să fie cunoscut ca al uneia dintre victime. Vreau ca numele meu să fie legat de pace şi literatură şi drepturile omului\”, a precizat scriitorul.

Autorităţile au identificat 13.000 de investitori păgubiţi de planul piramidal al lui Madoff, printre care şi fundaţia lui Wiesel, care sponsorizează conferinţe ale laureaţilor Premiului Nobel şi centre din Israel pentru refugiaţii din Darfur şi Etiopia.
Bernard Madoff, consilier pentru investiţii pe Wall Street şi fost preşedinte al Bursei Nasdaq, a fost arestat sub acuzaţia de a fi cauzat o fraudă în valoare de circa 50 de miliarde de dolari.

Bernard Madoff, în vârstă de 70 de ani, riscă până la 20 de ani de închisoare şi o amendă de cinci milioane de dolari dacă va fi declarat vinovat pentru că a înfiinţat o \”piramidă financiară\”, precizează un comunicat comun al procurorului Lev Dassin şi poliţiei federale americane (FBI).

Potrivit documentului, Madoff a dezvăluitangajaţilor companiei Bernard L.Madoff Investment Securities LLC că a înfiinţat o firmă paralelă frauduloasă.
Adresându-se personalului, omul de afaceri a declarat că \”este terminat, că nu mai are nimic şi a pierdut aproximativ 50 de miliarde de dolari\”, continuă documentul.

El a recunoscut că a organizat o enormă piramidă financiară frauduloasă, dar a adăugat că se va preda autorităţilor după ce va folosi cele 200-300 de milioane de dolari care i-au rămas – într-o firmă distinctă – pentru a-şi achita datoriile faţă de \”unii salariaţi, familie şi prieteni\”, adaugă documentul.
Comunicatul precizează că, la 7 ianuarie, omul de afaceri a declarat comisiei americane de supraveghere a pieţelor de capital (US Securities and Exchange Commission – SEC), că firma sa de consultanţă în investiţii – cea care s-a dovedit a fi frauduloasă – lucrează pentru 11 până la 25 de clienţi pentru 17 miliarde de dolari căreia i-au fost încredinţaţi spre gestionare.

Madoff nu a recunoscut frauda, dar a acceptat judecarea parţială a cazului

Bernard Madoff a acceptat judecarea parţială a procesului civil intentat de Comisia americană pentru Bursă şi Valori Mobiliare (SEC), dar nu a recunoscut sau respins acuzaţia. Acordul între SEC şi Madoff implică faptul că mărimea despăgubirilor va fi stabilită ulterior.
Madoff este supravegheat la domiciliu, după ce a fost arestat la 11 decembrie.

El a fost acuzat de fraudă, după ce a recunoscut că a condus timp de mai mulţi ani un program piramidal care a provocat investitorilor pierderi de 50 de miliarde de dolari. Frauda comisă de Madoff este cea mai mare din istoria Wall Street.

Nasdaq (National Association of Securities Dealers Automated Quotations) este cea de-a doua bursă din New York, după New York Stock Exchange. Axată în special pe valorile tehnologice, aceasta se prezintă drept cea mai mare piaţă electronică de acţiuni din lume.

http://www.animanews.com

Aniversări Darwin: 200 de ani de la naștere, 150 de ani de la apariția cărții Originea Speciilor (III)

februarie 16th, 2009
Pictura intitulata Pictura intitulata “Originile lui Darwin”

Lovitura de teatru a venit abia peste 40 de ani, cand s-a recunoscut in mod oficial ca \”omul din Piltdown\” este un fals grosolan, facut in mod intentionat de cineva, prin asamblarea unor piese foarte diferite: o parte a craniului a fost umana, alte parti au apartinut unui urangutan, alte oase aveau alte origini. Datarea lor a aratat ca urangutanul respectiv data ta mai tarziu ca fiind de circa cinci sau sase sute de ani. Cine a putut sa realizeze acest fals, si de ce?

La inceput a fost banuit Dawson, dar apoi au aparut banuieli ca nu el ar fi autorul, pentru ca prea s-a facut de ras cand a botezat cu numele lui de familie falsul respectiv. Apoi a venit randul lui Teilhard de Chardin, creatorul cartii despre punctul Omega (adica Isus Cristos) sa fie banuit. Dupa el toata omenirea va evolua, perfectionandu-se, la nivelul \”mantuitorului\”. El a calatorit mult in jurul globului si putea sa aduca fosile de urangutani in Europa din calatoriile lui. Dar nu prea se potrivea…psihologic aceasta banuiala. Teilhard era un crestin convins, si avea o mentalitate care nu prea se potrivea cu falsificarea si utilizarea falsurilor. Au mai fost si alti banuiti, dar rand pe rand au fost eliminati. Pana cand a venit randul creatorului lui Sherlock Holmes!

1. Sa cercetam in stilul lui Sherlock Holmes care este adevarul!

Sir Arthur Connan Doyle, autorul sau inventatorul lui Sherlock Holmes, un om foarte inclinat sa creada in puterile supranaturale ale lui Houdini (cand Houdini insusi nu credea!), a intrat in istorie nu numai pentru ca avea talent la scris romane politiste, ci si pentru ca a fost dus de nas odata sa creada ca are dovezi fotografice ca feeriile exista cu adevarat. El a ramas foarte dezamagit cand i s-a aratat un afis de pe care au fost copiate aceste \”feerii\”. Cat despre Houdini, el s-a convins ca spiritismul nu este ceva serios, cand un asa-numit medium i-a transmis un mesaj \”de la mama lui\”. Cum se stie, Houdini era evreu de origine si a declarat ca nu poate crede in ruptul capului ca mama lui, o evreica practicanta, s-ar fi convertit la crestinism dupa moarte! Deoarece toate presupusele mesaje ale mamei sale incepeau cu semnul crucii!
S-a afirmat inca de pe atunci ca Arthur avea un dinte contra evolutionismului lui Darwin. Si iata cum s-a ajuns la concluzia ca falsul respectiv a fost facut chiar de el:

– el a fost medic si a reusit sa imbine in mod ingenios oasele respective
– el a locuit in casa unui dentist de la care a \”mostenit\” tot felul de documentatie in legatura cu comportamentul si forma dintilor umani, ca si diverse exemplare de dinti umani.
– el a calatorit intens in sudul Asiei, si a avut nenumarate ocazii sa cumpere oase de urangutan, care se vindeau \”la liber\”.
– el locuia foarte aproape de acest loc fatidic
– Dawson era incantat de faptul ca Doyle il transporta mereu la groapa unde sapa el, cu masina proprie.
– Dupa un an, Doyle a mai introdus inca un craniu \”construit la fel\” ca primul, in alta groapa sapata de Dawson, crezand ca Dawson si ceilalti vor intelege ca au fpost dusi de nas. Ceea ce nu s-a intamplat, desi un om de stiinta american a observat ca dintii respectivi sunt identici! (concluzia lui a fost ca …s-ar fi amestecat cumva fosilele) Din contra, si cei care aveau ceva banuieli si-au schimbat parerile, renuntand la indoieli.
Se pare ca domnul Doyle a ras copios dupa farsele jucate!

2. Sfarsitul Farselor

Evident ca stiinta adevarata a facut progrese intre timp. Aceste farse au putut opri doar pentru putin timp mersul stiintei evolutiei. Intre timp au fost descoperite mai multe fosile intermediare intre omul primitiv si omul de azi, Homo Sapiens, mai ales in Sudul Africii. Si ele au aratat in mod clar ca mai intai s-a dezvoltat mersul biped, si numai apoi a inceput sa creasca volumul cutiei craniene. Dar \”cununa regala\” a descoperirilor a constituit-o Lucy, scheletul unei fiinte bipede, cu un craniu egal cu cel al maimutelor, in provincia Afar din Cornul Africii.
S-a vazut clar cu aceasta ocazie ca falsificarea stiintei nu are nici un viitor: in scurt timp falsul este demascat.
Aceasta nu a fost, evident, singura incercare de a falsifica stiintele. Multi oameni au incercat sa falsifice rezultatele cercetarii, numai ca au fost demascati in scurt timp. In cat de scurt timp? Si in acest caz, unii paleontologi si-au dat seama de la inceput, in timp ce altii, numai dupa 40 de ani!
In schimb in cazul studiilor genetice, sud-coreenii care au produs falsurile au fost prinsi imediat, pentru ca experientele lor au putut sa fie controlate imediat prin incercarea nereusita de a le replica. Daca un experiment nu poate fi replicat de cineva care lucreaza in exact aceleasi conditii, inseamna ca e vorba de un fals. A fost cazul cu asa zisa sinteza la rece a deuteriului din hidrogen si a multor alte sinteze care de fapt nu au avut loc.
Evenimentele care nu pot fi replicate se numesc minuni, si sunt tinta umorului revistei agnostice a \”evenimentelor nerepetabile\”.

3. Aspecte personale din viata si activitatea creatorului teoriei evolutiei

Pana acum ne-am referit la partea istorica si la consecintele lansarii de catre Darwin a teoriei evolutiei si la imposibilitatea falsificarii ei. Dar nu am amintit ce fel de om a fost el.
In primul rand, a fost un familist bun. El a avut zece copii, din care au atins maturitatea numai trei. \”Supravietuirea celor mai dotati\” a actionat si in famila lui.
Sa amintim totusi ca aceasta nu a fost de mirare in acele vremuri, cand medicii nu obisnuiau sa se spele pe maini cand asistau femeile sa nasca. \”Curatenia corporala indeamna la pacat\” spuneau parintii bisericii (si aveau perfecta dreptate, intre altele!). \”Cine s-a botezat odata cu apa intru Hristos, nu mai are nevoie sa mai fie atins de apa inca odata\”- a spus Sf Gerome (Ieremia?) Am acest citat din volumul \”Late Antiquity\”. Probabil ca si altii au mai spus asa ceva. In plus, baile publice au fost inchise la sfarsitul primului mileniu, pentru ca, asa cum se exprima o traducere in engleza a unor documente bisericesti, \”acolo (la baile publice) se practica imoralitatea\”. (\”…people… practiced immorality\”). Pana si regele Soare al Frantei a facut baie o singura data in viata (dupa unii, in 1665; dupa altii, de trei ori in viata) dar si atunci cu proteste regale teribile. Culoarele Palatului de la Versailles miroseau ingrozitor pe atunci, ceea ce a determinat cresterea si dezvoltarea industriei parfumurilor (care a fost totusi, inventata de romani). Romanii si mai ales grecii antici au fost incomparabil mai curati! Si mai activi sexual, evident.

4. Amanunte din viata lui Darwin

Spre deosebire de Alfred Wallace, Darwin avea o educatie stiintifica foarte solida si din acest motiv el nu a cazut in moda spiritismului cum a cazut si Wallace si Crooks si multi altii. Avea un simtz al umorului foarte dezvoltat si era foarte uman. Odata, unul dintre fiii sai a asistat la o scena in care Darwin a ridicat tonul la el. La cateva minute dupa aceea, Darwin a veniut la patul lui si si-a cerut scuze.
Spre deosebire de foarte multi dintre contemporanii sai, el era un abolitionist fervent. In Brazilia el a asistat la scene crunte, in care stapanii de sclavi isi schingiuiau fara mila sclavii. O stapana de sclavi folosea clesti ca sa chinuiasca sclavele sale, tratandu-le mai rau decat pe niste animale si el nu a suportat scena. La fel si in restul Americii, a intervenit cand a putut. Vazand toate aceste nedreptati, Darwin spunea ca \”ii fierbe sangele din vine\” la asemenea acte de cruzime. [Spunea: It makes one’s blood boil, yet heart tremble, to think that we Englishmen and our American descendants, with their boastful cry of liberty, have been and are so guilty.” ]
Trebuie mentionat ca pe vremea lui exista aproape un consens general ca sclavia este un lucru bun, devreme ce Sf Pavel o aproba.Lupta contra sclaviei tocmai incepuse. De notat ca Darwin devenise deja ateu si era cu mult mai moral decat cei care se bateau pe piept cu morala crestina. In viata sa profesionala el a studiat nu numai rolul selectiei naturale ci si rolul selectiei sexuale. Intre altele el era convins ca femelele au modelat prin selectie aspectul masculilor si invers. De exemplu in cazul paunilor, coada fantastic de frumos colorata a masculilor a fost rezultatul selectiei sexuale, iar nu a selectiei naturale, Femelele au selectat masculii ciei mai frumosi, in ciuda faptului ca acele cozi imense le reduceau capacitatea de a fugi de animalele de prada.

Evident ca el se gandea si la oameni in acest sens. Fiecare sex a avut contributia lui la frumusetea sexului opus. S-a gandit intens si la ideea evolutiei omului, dar nu a exprimat aceasta preocupare decat intr-o singura propozitie din carte, in care prezice ca se va afla in curand si care este originea omului. Aici era deasupra tuturor contemporanilor lui, dar s-a ferit sa fie prea direct.
Evident ca Darwin nu a avut dreptate in toate amanuntele, lucru care a devenit insa evident numai cu un secol mai tarziu, cand genetica a facut pasi uriasi prin descoperirea ADN-ului. Dar nu poate fi tras la raspundere, pentru ca stiinta geneticii, inceputa de Mendel, nici nu exista pe vremea lui. Cu mult mai tarziu Haeckel a inceput studiul evolutiei umane. Dar este foarte interesant cat de multa dreptate a avut totusi Darwin si cat de bine a functionat intuitia lui. \”Arborele vietii\” a fost ideea centrala a stiintei biologiei, ale carui baze le-a pus chiar el. Iar azi, cei care neaga rolul lui Daewin in evolutia stiintelor, o fac numai din necunoastere sau din snobism. Sunt multi care pun titluri pompoase unor articolase de nimic, ca de exemplu: \” rasturnarea ideilor evolutiei darwiniene\” sau ceva de acest gen, in cazurile in care ei adauga doar cate un un graunte de nisip la stiinta vremii, dupa expresia lui Newton. Voi termina articolul cu cuvintele lui Darwin de incheiere a primei editii a cartii lui despre originea speciilor: \”from so simple a beginning..\”. Adica, \”de la inceputuri atat de modeste…\”
Fara indoiala ca Darwin a fost un om de geniu, modest si echilibrat, cu mult deasupra vremii sale. Dar el este (totusi!) numai un deschizator de drumuri, iar generatia actuala ii continua cu pasiune opera sa.

Raphael (1)

februarie 16th, 2009
ParisParis

Prin anii 90 plecam foarte des la Paris, cel putin de doua ori pe an. Si, evident, ma imprietenisem cu multi locuitori ai orasului lumina, din lumea medicala, a literaturii, a muzicii…
In 1991 am luat parte la un congres organizat de Facultatea de Stomatologie \”Garanciere\” din Paris. Dezbaterea principala se numea \”Ecouter, parler, gerer\”, era promovata de sectia de psihologie a facultatii, condusa de o doamna, R.K., psiholog si medic stomatolog. Familia ei avea radacini romanesti si putin evreiesti.
Deoarece pe vremea aceea lucram la clinica de psihofiziologie orala, la Universitatea Tel-Aviv, tratand, prin hipnoza, pacientii problematici, am vrut sa creez o cooperare intre sectii, si m-am intalnit cu R.K. inaintea congresului, sa punem tara la cale. Cabinetul ei era situat pe Avenue de l’Opera. Dupa citeva fraze de politete, am coborat impreuna, sa luam o cafea, apoi am pornit-o in directia Muzeului Louvre, unde parcase masina. Deodata vad o firma: Prof. Raphael Chercheve. Sa va explic: Pentru un stomatolog, numele acesta reprezinta unul dintre zeii, sau miturile stomatologiei mondiale. Chercheve era un pionier al implantologiei dentare in Europa, medic generalist si stomatolog, pomenit in mai toate manualele de specialitate. Eram convins ca murise demult, iar acum vedeam firma !?
O intreb pe R.K.:
– Chercheve traieste?
– Da, imi raspunde ea, dar nu mai lucreaza, a ramas doar firma, el are peste 80 de ani, s-a retras la St.Cloud, o periferie a Parisului.
Imi iau inima in dinti :
– Cum as putea sa-l cunosc pe Dumnezeu?
– Nu cred ca-i posibil, dar hai sa intram in cabinetul lui, poate cei care l-au preluat stiu ceva.
Urcam, inauntru o clinica multidisciplinara, doi stomatologi \”clasici\”, un implantolog, un parodontolog si un psiholog. R.K. il cunostea pe psiholog, ne-a primit cu multa amabilitate, nu auzise demult de Chercheve, nu era sigur ca mai traieste, dar ne-a dat numarul de telefon pe care il pastrase. Daca nu l-ar mai fi avut, renuntam, iar multe lucruri din viata mea s-ar fi petrecut altfel.
Dupa despartirea temporara de R.K. (a doua zi ne revedeam la congres), ma intorc spre Opera, ma opresc la un telefon public si, tremurand, formez numarul zeului. Imi raspunde… chiar Zeus, in persoana. Ma prezint, precizez ca sunt din Israel, afilierea, domenii de interes, si intreb, cu sfiala in glas, daca as putea sa-l intalnesc.
– Eu sunt cel care doreste sa te cunoasca, imi raspunde Zeus, ce faci maine?
– Pai sunt la un congres…
– Asta numai dimineata, hotaraste el, la pranz esti invitatul meu la masa, luam aperitivul la 1.30 la Hotel Normandy. Si am citeva surprize pentru tine, incheie Chercheve dialogul.
In trecut aveam o mare admiratie pentru toti clasicii medicinei, erau in Olimp, iar eu un simplu muritor, de-abia prin 1993 am inteles ca pot vorbi de la egal la egal cu zeii, sau ca si zeii sunt muritori. Ametit, m-am indreptat spre metrou. Nu pricepeam, nici macar nu ma cunostea, avea surprize, el, un zeu de peste 80 de ani, va veni special la Paris, sunt invitatul lui …
Din experienta mea cu francezii, totul se desfasura prea repede! In noaptea aceea n-am dormit aproape deloc, ma simteam ca un student inainte de examen, maine trebuie sa fac comunicarea, dar ce mai conta, cind Zeus in persoana ma invitase la masa.
A doua zi am fost la congres, mi-am prezentat lucrarea, am participat la dezbatere, am descoperit ca vorbesc franceza medicala mai bine decit credeam, apoi am avut un dialog interesant cu un medic din Senegal, am anuntat ca nu voi reveni dupa masa si am luat-o la fuga spre metrou.
Ajung la hotel cu sufletul la gura, in intarziere, un hotel elegant, chiar la doi pasi de l’Avenue de l’Opera, langa fostul cabinet al lui Chercheve. Intru in barul hotelului, era aproape gol, intr-un colt, cu un ziar, un pachet alaturi si un pahar plin de ceva (probabil nectar, caci zeii beau nectar), un batranel scund, totul zambet, mi se prezinta:
– Raphael.
– Vlad, zic eu, incantat sa va cunosc, e o mare onoare pentru mine…
– Lasa prostiile, mi-o taie el, ce parere ai de situatia politica in Israel?
\”Chiar asa, de la inceput?\”, gandesc eu, eram deja obisnuit cu intrebari de felul asta, in Franta, multi erau critici fata de politica Israelului, dar nu pentru asta ma intalnisem cu Chercheve. Doream sa aflu de la el cat mai multe despre istoria si experienta lui stomatologica, cine stie cum va evolua discutia pe teme politice, nu aveam chef sa justific, sau sa dau explicatii in numele guvernului, nici macar in numele meu.
Comand un pahar cu suc de rosii si, intre doua alune, ii spun cam ce cred eu, fiind atent sa nu vorbesc prea patimas si incercand sa par cat mai empatic fata de interesele arabe, precum si fata de pozitia Frantei, care, oricum, nu-mi era prea clara.
– Franta e o prostituata, decide Chercheve! (a folosit alt cuvant, mai dur). E in stare sa ne vanda pe toti, pentru un litru de petrol!
Raman nedumerit- sa NE vanda?
Aici incepe Zeus o prelegere politica lunga si argumentata, era foarte informat, concluzia era una: Israelul trebuia sa faca ce-i mai bine pentru el, sa nu tina seama de Europa, nici de U.S.A., nimeni nu va plange dupa Israel, daca va fi distrus, nimeni nu va sari in ajutorul tarii de dimensiunile Siciliei.
– Crede-ma, am fost medic in Africa, am fost medicul personal al lui De Gaulle, fraza lui cu \”Franta n-are prieteni, are numai interese\” trebuie adoptata de Israel, stiu, e contrara umanismului, e dura, dar adevarata, tuna zeul. Apoi imi arata ziarul si imi demonstreza cat de tendentios si nefavorabil e prezentat Israelul in presa franceza.
– Multi francezi sunt antisemiti, continua el, orice ar face Israelul, va fi criticat. Iar Franta nu-si poate ierta fatarnicia cu reactorul nuclear din Irak.
– Dar de unde sunteti atit de informat? ma mir eu.
– Ne tutuim, nu-i asa? continua Chercheve. Si aici ma lasa cu gura cascata:
– Numele meu la origine e Cherchevski, sunt evreu de origine lituaniana, tatal meu s-a nascut la Hebron, era farmacist, pleca des la Yaffo, a emigrat in Franta cu putin inaintea nasterii mele, asa ca eu sunt aproape sabru. Daca vrei, vorbim idish, stii idish?
– Nu, ingan eu, naucit… Sa continuam in franceza…
– Ma bucur ca m-ai cautat, eu veneam des in Israel, in ultima vreme mai putin, as vrea insa sa ma perind cu actuala mea sotie prin locurile in care a trait familia mea.
– La Hebron nu se prea poate, ii zic eu.
– Stiu, dar la Yaffo tin neaparat, tatal meu imi vorbea mereu de Yaffo.
Asadar Chercheve era evreu, dar surprizele aveau sa urmeze in cascada.

(va urma)

Ypérite

februarie 16th, 2009

tard le soir

un brouillard

commence à remplir

la vallée

Sans le savoir

il nous étouffe

et nous étrangle

comme un pouvoir

occulte

Sur les champs

restent nos cadavres

et sous le vert

de nos plaines

une terre brune .

Iniţiale

februarie 16th, 2009

Oraşul te învăluie cu sunete de orgă înveşmântate în aur umed.
Felinarele podului Karl îţi mângâie umbra stingheră.
Erai demult aici, căutându-mă între cristale şi marionete,
La malul Vâltavei, unde cuvântul îşi sculptează în apele tulburi
Iniţiala primei amintiri din ceaţa atingerilor pierdute,
Album cu pasiuni decolorate, vise neîncepute, dans mut.
Mi-ai recunoscut zâmbetul dincolo de ultima dună a deşertului,
Existenţa nu e fiinţa – şoapta ta, îmbrăţişându-mi ezitarea.
Ameţitoare plutire, nisip albastru, val afrodisiac, noi.

Vlad Solomon, 2008 (C)

CEAINĂRIE PENTRU DRUMEŢI

februarie 16th, 2009

eu nu sunt Kristina,
creatoarea de pălării nebune…
atelierul meu nu se numeşte Dog Work.
şi nici nu petrec… cu personajele
din povestea „Alice in Ţara Minunilor”!
eu sunt doar o agendă în miniatură,
femeia dintr-un pix japonez…
gata să îţi servească o aromă,
din „biblioteca” de ceaiuri!
m-am schimbat. şi zâmbetul meu…
se ascunde într-un plic pe care scrie
Magic Moon…
nici atelierul meu nu mai seamănă
cu cel pe care îl ştiai, cu cel
pe care l-ai lăsat în sânul toamnei!
i-am adunat lacrimile şi le-am pus
să curgă pe Apa Sâmbetei…
până într-o zi, suavă, de primăvară!
le-am chemat înapoi…
fără să ştiu că mă vor schimba…
şi de-atunci… zilele-mi sunt file,
nopţile-mi sunt fluturi pe umbre,
au parfum de Moulin Rouge…
nu mă întreba:
cine a câştigat şi cine a pierdut?
îţi vei da seama din aburii timpului!
şi-ai să mă cauţi… ca pe vremuri…
şi-ai să rupi câte o bucăţică…
din cărămida de ceai chinezească…
ne vom iubi într-o agendă misterioasă,
„The quiet Life”…

11 ianuarie 2009, 17:39
pentru Felix
ORPHIKA, 2009

Înţeles doar de la jumătate,

februarie 16th, 2009

Înţeles doar de la jumătate,
prăvălit pe spate în grădina casei,
presimt că de la jumătatea acestui poem
am să înnebunesc.

Mă pregătesc să umplu golul, rămas nerăsfoit,
dintre tîmplă şi diavol.

Doar de la jumătatea acestui poem
am să îmbrac cămaşa de forţă
şi am să muşc din fructul nebuniei mele,
din fructul nebuniei mele am să muşc,
dar deocamdată mi-e bine…

Răsfoiesc calendarele, dau o copcă, două în versete,
mă preacuminec de la jumătatea acestui poem.

Mai este vreme
să întreb, să desluşesc
ce am făcut cu timpul dăruit ca ofrandă,
să spun nu cînd ar trebui să spun da.

Toţi prietenii mei trec pe lîngă mine,
aşa cum stau gătit în cămaşa de forţă,
dar nimeni nu o ia în seamă, nimeni nu ştie
că de la jumătatea acestui poem am să înnebunesc
şi am să intru adînc în toate oglinzile biblice,
dar deocamdată mi-e bine… ―
încrucişez mîna ca şi cum aş creştina un prunc;
păşesc timid să nu trezesc golgotele
care-mi brodează tîmplele.

Cu cît înaintez în scrierea acestui poem
securea mi se toceşte…
În toate cele ce mă înconjoară există un nerv care tremură ―
organele reci tresaltă chiar şi pe masa autopsierului.

Jocul nu s-a sfîrşit. Urmele se cer descifrate,
noduri aşteaptă să fie eliberate,
şi orice îmbrăţişare a visului
aduce cu ea în pelerinaj un sînge profetic.

Semnul crucii se chirceşte în mîinile mele
cum un foetus neîmplinit.
Nu mai ajung la cer.
Nu-mi mai intră semnul crucii în viteză.
Mi s-a rupt pinionul aminului.

Lama securii, nu mai subţire decît un himen de fată…

Mă pregătesc să înnebunesc,
dar deocamdată mi-e bine…
Arunc apă neîncepută peste cămaşa de forţă
în numele tatălui
şi al fiului
şi al sfântului Duh.
Doar pinionul aminului este rupt,
iar cămaşa se brodează de la sine cu sfinţi mucenici.

Şi spun:
să zicem că deocamdată mi-e bine,
să zicem că de la jumătatea acestui poem voi înnebuni,
să zicem că nu voi îmbrăca sfînta cămaşă de forţă,
dar deocamdată mi-e bine…

Condimentez textele sacre:
ienibahar pentru exod,
piper pentru lepădare,
cuişoare pentru răstignire.

Fac şi eu ce pot să amîn sosirea celeilalte jumătăţi a poemului.

Tai cu securea o felie groasă din pîinea tatei,
şi tăişul îşi pierde luciul în aluatul părintesc.
Mi-e teamă, totuşi, atît de teamă mi-e,
că de la jumătatea acestui poem am să înnebunesc.

Pistolarii României moderne – Poliţia slab informată sau abuziv secretoasă?

februarie 15th, 2009

În ultimul timp România se confruntă cu o incidenţă sporită a violenţelor realizate cu ajutorul armelor de foc. În vreme ce Mass-Media este asaltată cu acest gen de semnalări, pe pagina web a Poliţiei Române se anunţă doar că ”În zilele de 13 şi 14 februarie a.c., a fost desfăşurată la nivel naţional o amplă acţiune având drept scop prevenirea şi combaterea infracţiunilor comise cu violenţă în zona pieţelor, barurilor, discotecilor, locurilor de cazare„ Spre sfârşitul comunicatului poliţia face vag cunoscut faptul că „acţiunea a urmărit totodată, efectuarea de controale şi razii pe diverse domenii de activitate, asigurarea respectării prevederilor legale în ceea ce priveşte regimul juridic al armelor şi muniţiilor, aplicarea cu fermitate a prevederilor legale faţă de persoanele ce le încălca.” Aceeaşi sursă anunţa că în primele şase luni ale anului trecut au existat 508 cazuri de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor şi 268 de cazuri de nerespectare a regimului materialelor explozive”.

Agenţia Mediafax anunţa că în martie 2008 , conform informaţiilor obţinute de la Poliţie erau înregistraţi la nivel naţional 42500 de deţinători de arme neletale dintre care 14000 numai în Bucureşti. Încercările noastre de a obţine date suplimentare de la Serviciul de Arme şi Muniţii din cadrul I P J Galaţi referitoare la situaţia deţinătorilor de arme şi la dinamica infracţionalităţii în acest domeniu s-au soldat doar cu promisiuni.

Nicăieri nu s-a semnalat faptul că poliţia ar verifica dacă posesorii de arme respectă regula de a nu intra înarmaţi în zone aglomerate şi de a nu purta arma fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, a drogurilor, antibioticelor ce alterează discernământul sau aflaţi în stare avansată de oboseală. Regimul armelor şi muniţiilor în România,este reglementat de legea 295/2004, H.G. 130/2005, şi de O.U. NR. 26/2008. Ultimul act anulează autorizaţiile emise anterior şi impune obţinerea unui permis de port armă tuturor deţinătorilor. De data aceasta, pe lângă necesitatea prezentării unui cazier din care să rezulte că persoana nu a fost condamnată.În cazul solicitării permisului pentru deţinerea şi utilizarea de arme cu bile de cauciuc mai este necesară şi obţinerea unui aviz psihologic. Deasemenea cetăţenilor români li se poate elibera la cerere şi un Certificat European de deţinator de arme de foc valabil pe tot teritoriul Uniunii Europene.

Hoţii au prădat sinagoga din Braşov

februarie 15th, 2009

Sinagoga din Braşov a fost jefuită în noaptea de 11 către 12 februarie. Făptaşi încă neidentificaţi au sărit gardul, au spart lacătul sinagogii mici din grădină, au pătruns în sinagoga mare şi au sustras cele patru suluri ale Torei, una cu o vechime de 300 de ani. Au mai fost furate şi alte bunuri aparţinând comunităţii evreieşti braşovene.

Din cele relatate de Heim Solomon, vicepreşedintele comunităţii, potrivit estimărilor paguba depăşeşte 200.000 de dolari. Clădirea era supravegheată cu camere video însă acestea nu funcţionau, la momentul comiterii faptei. Ancheta poliţiei este în curs.

De ce e bine ca Ținutul Secuiesc să fie autonom

februarie 15th, 2009
Sursa: WikipediaSursa: Wikipedia

Oricând deschizi pagina de web a unui canal de ştiri sau a unui cotidian din România şi vezi o ştire despre maghiari, poţi să fii sigur, că sub ştire la comentarii o să găseşti zeci, poate sute de opinii de genul „afară cu b**ii din ţară” sau „büdös oláhok (valahi împuţiţi)”. Chestiunile interetnice, probleme minorităţii maghiare sunt poate cele mai divizante existente în ţara asta între două comunităţi diferite. Câteodată cred că aceste diferenţe de percepţie sunt ireconciliabile. Totuşi, întotdeauna, şi din ce în ce mai mult, apar şi comentarii de genul, „istoria nu este obiectivă nici de o parte nici de cealaltă”, „important e viitorul şi nu trecutul”, „trebuie văzut cât şi ce se poate acorda acum”, etc.

Poate una dintre cele mai spinoase chestiuni este cea a autonomiei. Prima problemă cu autonomia este faptul că foarte puţin ştiu exact despre ce este vorba. Nici măcar majorității maghiarilor nu le este clar ce înseamnă exact acest cuvânt magic. Explicaţii scrise în limba română sunt aproape inexistente. De aici şi faptul că de obicei oamenii care discută înverşunat habar nu au despre ce vorbesc, in realitate.

Diferenţa dintre autonomia culturală şi cea teritorială

În primul rând trebuie să facem diferenţa între autonomia culturală şi cea teritorială pe criterii etnice. Autonomia culturală, poate pe jumătate deja existentă în România, presupune ca în domenii precum educaţia (de la grădiniţă până la doctorat), cultura (cam tot ce intră aici de la teatru până la muzee) şi bisericile proprii, minoritatea să-şi decidă propria organizare, propriile programe, propriile materiale de studiu sau de prezentare, propriile decizii de finanţare. Actualmente, majoritatea acestor drepturi există doar în cazul bisericilor, care sunt practic singurele instituţii real autonome din România. În rest toate intră sub umbrela ministerelor de resort aproape în acelaşi mod ca şi cele majoritare. În cazul autonomiei culturale toate drepturile provenite din aceasta se pot utiliza oriunde în ţară unde respectiva minoritate există în număr destul de mare pentru a avea oricare dintre instituţiile proprii menţionate mai sus. Autonomia culturală nedepinzând de un teritoriu anume ar fi benefică într-un fel sau altul, probabil pentru 95% din maghiarii din România, din Covasna până în Satu Mare sau Timiş. Autonomia culturală este practicată la diferite niveluri în majoritatea ţărilor europene pe teritoriul cărora există minorităţi însemnate.

Autonomia teritorială pe criterii etnice este însă o construcţie juridică care este legată de un teritoriu exact specificat

De obicei acest teritoriu este unul în care minoritatea este în majoritate. Autonomia teritorială pe criterii etnice presupune largi drepturi de autoguvernare, începând de la o autonomie administrativă lărgită (mini-parlament şi mini-guvern propriu), până la o autonomie financiară mai puternică decât a celorlalte regiuni ale ţării.

Ce este şi ce nu este autonomia teritorială pe criterii etnice?

În primul rând autonomia teritorială nu atentează în niciun fel la integritatea teritorială a statului.

Un teritoriu autonom este în interiorul graniţelor internaţionale ale ţării, fiind doar una dintre multele unităţi administrativ teritorale ale statului respectiv .

Autonomia teritorială nu înseamnă stat în stat

Un teritoriu autonom etnic nu are graniţe controlate. Graniţa unui astfel de teritoriu este la fel cum este orice graniţă între orice alte entităţi administrativ teritoriale ale ţării: o tăbliţă de pe şosea care vă salută în acea regiune. Teritoriile autonome de obicei nu au armată proprie, nu au bani proprii, nu au politică externă proprie.

Existenţa unei autonomii teritoriale nu este un motiv de instabilitate politică

În Europa există cel puţin 12 autonomii teritoriale pe criterii etnice, din care 8 în interiorul UE (În Italia: Tirolul de Sud, Vale d’Aosta; În Finlanda: Insulele Aland; În Spania: Ţara Bascilor, Galicia, Catalunia; În Belgia: Comunitatea germană din Belgia; În Regatul Unit: Insula Man) şi 4 în afara UE (În Rep. Moldova: Gagauzia, În Macedonia: Comunitatea albaneză din Macedonia, În Ucraina: Peninsula Crimea; În Serbia: Voivodina – autonomie multietnica). Din aceste autonomii doar 2 au cunoscut reale conflicte interetnice: Ţara Bascilor şi Comunitatea albaneză din Macedonia. În amândouă cazuri aceste conflicte au pornit înaintea existenţei autonomiei teritoriale şi s-au sfârşit după acordarea acesteia. Un alt exemplu elocvent este arhi-discutatul Kosovo, unde conflictul a pornit exact din cauza anulării unei autonomii deja existente de mult timp şi s-ar fi putut încheia prin re-acordarea acesteia. Însă guvernul lui Milosevici a ales înlăturarea populaţiei albaneze prin forţă în schimb…

De asemena pe continentul nostru există trei state în care fiecare etnie majoră autohtonă este recunoscută ca şi naţionalitate constituitoare a statului, profitând practic de o autonomie teritorială pe criterii etnice: Elvetia (germani, francezi, italieni, retoromani), Belgia (flamanzi, francofoni, germani), Bosnia-Herţegovina (sârbi, croaţi, bosniaci musulmani). Elveţia este o construcţie foarte veche, fondată din start pe împărţirea puterii între diferitele etnii. Însă în cazul Belgiei şi mai recent în cazul Bosniei se poate observa că acordarea de autonomii teritoriale puternice pe criterii etnice fiecărei naţiuni constituente ale statului, a fost decizia care a stabilizat aceste ţări, care de fapt a păstrat integritatea lor teritorială (!).

Putem vedea deci că autonomia teritorială este o contruţie juridică cu efect stabilizator.

Prin acordarea unui nivel de autoguvernare ridicat unei minorităţi de mari dimensiuni se ajunge la diminuarea tensiunilor politice şi lingvistice inter-etnice. Ceea ce e şi mai important este faptul că prin acordarea acestei autonomii se începe un lung proces de loializare voluntară a acestei minorităţi: minoritatea „se va simţi” acasă în ţara „adoptatoare” şi văzându-şi şansele de păstrare şi de afirmare garantate pe termen lung, îşi va dezvolta un ataşament real şi voluntar (nu forţat prin lege) faţă de această ţară.

Câteva precizări cu privire la istoria autonomiei Ţinutului Secuiesc

Autonomia acestui teritoriu a funcţionat peste 600 de ani, de la mijlocul sec XIII. până la 1878. Această autonomie le-a conferit secuilor un sistem de drepturi speciale în evul mediu, teritoriile lor (scaunele) având drepturi de legiferare, de administrare, de judecare şi de politici militare proprii. Mândria secuilor provine din aceste secole, când, ca a treia „naţiune” (naţiunea în sens de drept medieval) a Transilvaniei, ei nu intrau în sistemul nobiliar al Regatului Maghiar, fiecare secui născându-se liber, având dreptul de a-şi alege liderii, neputând fi pus în iobăgie. În 1878 parlamentul maghiar considerând autonomia secuilor şi a saşilor din Transilvania instituţii feudale demodate, a decis anularea acestora, şi includerea teritoriului lor în noile comitate (judeţe) formate în Transilvania prin reorganizare teritorială generală a Transilvaniei re-anexate statului ungar în 1867. Secuii nu s-au opus, considerând reintegrarea în patria-mamă un fapt firesc.

După anexarea Transilvaniei de către România, problema posibilei re-înfiinţări a autonomiei secuieşti nici nu s-a putut pune. Statul român prin noile reorganizări teritoriale şi structuri ale administraţiei publice a făcut tot posibilul pentru a diminua orice cerinţă de autonomie culturală ori teritorială. În perioada interbelică marea luptă s-a dat pentru păstrarea şcolilor şi a instituţiilor culturale proprii, autonomia teritorială nici măcar nu a intrat în discuţie, deşi şi în perioada respectivă maghiarii au avut partidul propriu în parlamentul României (rar la guvernare însă).

Autonomia teritorială pe criterii etnice a secuimii a fost pusă foarte serios în discuţie doar după cel de al II-lea război mondial prin faptul că Uninea Sovietică a cerut garanţii serioase de respectare a drepturilor minorităţii maghiare, dacă România ar fi să primească înapoi Ardealul de Nord anexat de Ungaria în timpul războiului între 1940-1944. Acest lucru intrând în fapt, conform promisiunilor făcute de România, în 1950 a luat fiinţă Regiunea Autonomă Maghiară. Teritoriul acesteia până la reorganizarea din 1960 a cuprins Ţinutul Secuiesc istoric (cam judeţele Covasna şi Harghita actuale + valea Nirajului şi municipiul Târgu Mureş) respectiv regiunea de nord a judeţului Mureş actual (Ţara Gurghiului şi valea Mureşului). Bazat pe recensământul din 1956, 77,3% din populaţie erau maghiari, 20,1% români. În 1960 prin scăderea presiunii sovietice, s-a reorganizat teritoriul autonom, luându-se din acesta judeţul Covasna de azi, şi adăugându-se mai mult din regiunea Mureşului şi a Târnavelor de mijloc, cu clara intenţie de diluare a compoziţiei etnice. Sub noul nume Regiunea Mureş – Autonomă Maghiară majoritatea maghiară s-a redus la 62%. Ultimul an al existenţei oricărei autonomii în Ţinutul Secuiesc a fost anul 1968, când regimul lui Ceauşescu a decis reorganizarea teritorului ţării pe judeţe, astfel ştergând de pe hartă şi această ultimă construţie menţionată anterior. Autonomia maghiară din secuime existentă între 1950-1968 presupunea mai mult drepturi lingvistice şi culturale decât drepturi de autoguvernare proprie. În practică s-a făcut acelaşi comunism de colhoz ca în toată ţara, numai că mai mult în limba maghiară. Singurele beneficii serioase a fost simbolismul autonomiei şi câteva instituţii culturale maghiare înfinţate în această perioadă.

Chestiunea autonomiei Ţinutul Secuiesc azi
Autonomia teritorială pe criterii etnice în România a fost practic un subiect tabu din 1968 până la începutul anilor 2000. A devenit parte serioasă a discursului politic etnic maghiar după ruperea din UDMR a aripii radicale în 2002 (ulteriorul Partid Civic Maghiar) şi după înfiinţarea Consiliului Naţional Secuiesc (CNS) în 2003. Un proiect de lege care re-înfiinţa teritorul autonom al Ţinutului Secuiesc cam pe linia graniţelor istorice, a fost elaborat de către CNS şi a fost introdus în parlamentul României de către căţiva deputaţi şi senatori ai UDMR la sfârşitul lui 2003. În ianuarie 2004 amândouă camerele parlamentului au respins acest proiect de lege fără ca el să intre măcar în discuţia din plen.

Vezi harta proiectului CNS din 2004 transpusă pe harta etnică a Ţinutului Secuiesc din debutul articolului.

(Sursă: Wikipedia)

De ce ar fi benefică autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc?

• Împreună cu autonomia culturală benefică întregii comunităţi maghiare din România ar acorda o garanţie pe termen lung pentru păstrarea şi afirmarea indentităţii acestei minorităţi etnice, una dintre cele mai mari din Europa. Vezi un exemplu asemănător al minorităţii suedeze din Finlanda care, fiind 5,5% din populaţia ţării, beneficiează în teritoriul Insulelor Aland de autonomie teritorială iar în restul comunităţilor cu prezenţă însemnată suedeză de autonomie culturală.

• Ar oferi a construcţie juridică teritorială autonomă pentru jumătate din maghiarii din România. Populaţia maghiară a Ţinutului Secuiesc în graniţele ei tradiţionale (cam 80% din teritoriul judeţul Covasna şi Harghita, 40% din teritoriul judeţului Mureş) este cam 700.000. Prin acest gest s-ar reunifica după prima dată după 1960 teritoriul scaunelor secuieşti – un gest de o importanţă de neimaginat pentru cei mai mulţi.

• Simbolisitică şi turism bazat pe recunoaşterea existenţei Ţinutului Secuiesc. Scoaterea la iveală şi recunoaşterea unicităţii acestei regiuni, cu privire la cultura, limba, architectura locală, la obiceiurile locale. De fapt recunoaşterea unui fapt existent, a unei moşteniri unice şi unei mândrii locale existente de peste 700 de ani – o moştenire culturală şi istorică autentică, demnă de nivelul Maramureşului sau al Bucovinei, dar care lipseşte cu desăvârşire din literatura unor ghiduri turistice şi documente de prezentare oficiale bazate pe ignoranţă şi pe nepăsare, scrise cu o clară tentă naţionalistă.

• Prin acordarea acestei autonomii s-ar stabiliza această regiune, înlăturând majoritatea tensiunilor politice şi lingvistice actuale. Vezi în acest sens succesele autonomiilor etnice din Italia, Finlanda sau Belgia (germanii). Trebuie menţionat că Ţinutul Secuiesc este la cel puţin 350 de km de Ungaria, astfel orice idee de separatism este de domeniul ştiinţifico-fantasticului. Nimeni, nici un om întreg la cap nu doreşte acest lucru.

• Neinterferenţa Bucureştiului în numirea organelor de conducere a autorităţilor descentralizate, a instituţiilor culturale, de educaţie, etc. – astfel păstrarea procentelor etnice în aceste instituţii prin statutul autonomiei. Acest lucru ar fi benefic deopotrivă maghiarilor şi românilor din această regiune, prin faptul că s-ar pune capăt politicii ascunse de românizare sau de maghiarizare în diferite instituţii, depinzând de cine îi controlează.

• Acordarea de garanţii lărgite pentru păstrarea şi afirmarea populaţiei româneşti din interiorul teritoriul. Astfel s-ar putea controla prin statutul autonomiei şi prin legi speciale orice abuz sau discriminare din partea unor autorităţi locale faţă de populaţia românească. Trebuie menţionat că o autonomie teritorială a Ţinutului Secuiesc în cazul în care ar încorpora şi teritoriile istorice secuieşti din judeţul Mureş ar avea cel puţin 25% din populaţie de etnie românească. Din această cauză aceste garanţii sunt absolut necesare.

• Prin acordarea unor drepturi de autoguvernare administrativă, drepturi lingvistice şi culturale, drepturi de autonomie fiscală, s-ar ajuta foarte mult dezvoltarea instituţională şi economică a regiunii, prin asumarea unei responsibilităţi mult mai mari de către localnici în dezvoltarea „regiunii proprii”.

• Acordarea autonomiei teritoriale ar începe, după 90 de ani de înstrăinare reciprocă, un proces de reconciliere, care pe termen mediu ar ajuta foarte mult la dezvoltarea unei loialităţi reale, a unui ataşament voluntar al secuilor faţă de România, ataşament practic neexistent în ziua de azi.

• În sfârşit s-ar păstra promisiunea făcută la Alba Iulia în 1918. În punctul 1 al articolului III din Rezoluţiunea Marii Uniri se specifică următoarele:
„III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sînul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.”

Tihamér CZIKA este jurist și a candidat din partea UDMR pentru Camera Deputaților în alegerile din 30 noiembrie 2008.

Banchiza de vata

februarie 15th, 2009

Viermele cu E-uri

februarie 15th, 2009

A devenit evident: consumatorul nu mai inghite fructe si legume rotofeie, variat colorate, stralucitoare, intr-un cuvant: good- looking. Ce-i trebuie lui piersici cu diametrul de 3 toli, mustind de esente artificiale? La ce-i folosesc sfecla sfera perfecta cu gust de cirese amare, ridichea cat mingea de tenis si cu miros de ananas, ori pepenele cu alura de dirijabil si raspandind suave arome tropicale? Cine mai vrea sa puna in oala de ciorba morcovi colorati industrial trei la metru liniar, fasole cat rinichiul de porc si dovlecei stralucitori ca smaraldele, toate, fara exceptie, imbibate cu omniprezentele, nocivele, hulitele E-uri? Mai vrea cetateanul mediu statistic sa guste salata cu foaia groasa precum clatita si gust de plastic incins, microcastraveti murati inmiresmati cu extracte din hidrocarburi aromate, struguri cat prunele si pruna cat portocala?

E limpede, pentru euro-eco-meseanul responsabil fata de propria sanatate, a devenit trendy sa refuze merele fara pete pamantii, ceapa care nu miroase pana la a treia casa, barabulele lipsite de perforatii, para pe care nu se pune musca… Dar ce procentaj de mucegai admitem pe lotul de produs? Cati paraziti, numarati la bucata, toleram la tona de banane? Cati paduchi verzulii lasam sa zburde pe stevia medie la hectar? Tot cautand naturalul de dragul clientului, nu cumva pierdem controlul asupra parametrilor produselor de pe piata? Nu cumva o blestemata de doza de imprevizibil va incepe sa dea castig de cauza tocmai amaratilor de pitici agricoli incapabili, si ieri si azi, sa tina pasul cu tehnologiile de ultima ora? Pana la urma, ce facem? Lasam totul, inclusiv profitul si pietele de desfacere, la mana naturii capricioase?

Hai sa fim seriosi! Statisticile de ultima ora demonstreaza fara putinta de indoiala cateva adevaruri simple:
-femeile in a treia decada de viata solicita la micul dejun numai platouri cu caise Φ= 5 cm ± 10%
-familiile cu multi copii accepta salata din vinete cu maximum 3 pete de 5mmp la kilogram distribuite pe vinete diferite
-intelectualii 80% melomani si/ sau 72% cinefili consuma la cina tomate cu puncte de mucegai, convinsi fiind ca e singura solutie de intoarcere la valorile nemuritoare ale satului traditional
-somerii din marile aglomerari urbane sunt dispusi sa plateasca pana la 3% in plus pe suta de grame de cartofi pai, cu conditia sa vada cu proprii ochi cadavrul stafidit al gandacelului de Colorado capturat si executat in ziua recoltarii tuberculilor
-pensionarii cu studii medii sunt satisfacuti 85% numai in zilele cand vad pe taraba struguri cu 19…27 musculite/ ladita, iar coeficientul de multumire scade direct proportional cu radacina cubica a diferentei dintre media patratica a numarului de muste la suta de grame si dispersia logaritmica a varstei vanzatoarei de la supermarket.

Fata de cele de mai sus, cine ar avea lipsa de realism sa abandoneze atatia ani de cercetari minutioase si progrese chimico- biologice, dar si socio- psiho- economico- advertisingiste, permitand hazardului sa aleaga intre visina de la cina, caisa din compot si maslina de pe pizza cu denumire exotica? Cine are curajul inconstient de a decide prin teoria probabilitatilor unde se termina garantia naturalului si unde incep putreziciunea, miasmele, focarele de infectie? Cine isi permite sa stabileasca limite intre 2% si 2,5% conopide stricate la pogon, intre 4 si 5 procente de bostani putreziti la chintal, intre 0,001 si 0,01 sanse de a inghiti o cireasa cu tot cu micul locatar carnos?

Oameni buni, nu exista problema fara solutie! Cine sa rezolve ecuatia E-urilor daca nu aceiasi specialisti care au generat-o? Cine sa-i bage mintile in cap bietului consumator obsedat de magia naturalului, avid de pere viermanoase si mucegai pe pastarnac, lacom de ecoiluzii? Un strop de rabdare, totul e pregatit! Noua generatie de E-uri dedicate vandabilitatii produselor 100% tratate industrial se va aplica nu legumelor si fructelor, ajunse deja la perfectiune, ci noului mic favorit al opiniei publice, vedetei la moda, prietenul nostru viermisorul, atat de dorit de gospodine, noul garant al calitatii agroalimentare!

E-GEO, solutia multdorita de producatorii detinatori de marfa ireprosabila geometric, dezolati din cauza mofturosilor de consumatori dornici de imperfectiune! Injectate in straturile suprafetelor exterioare ale obiectivelor si imediat sesizate olfactiv de viermii de adancime din zona de campie, substantele din familia E-GEO le induc micilor hamesiti dorinta otravita de consum! Plini de entuziasm, inelatii locatari vor parasi comodele domicilii litosferice si se vor avanta la verticala promenada incepand de la radacina, in sus pana la produsul vandabil, iar aici vor naviga fara odihna de-a lungul si de-a latul ispititorului dejun legumicol! Ingurgitand de zor fragmente de coaja prin orificiul bucal anterior din fata, vor altera inevitabil forma perfect sferica/ elipsoidala/ hiperparabolica a fructo-legumelor, iar eliminand rezultatul intr-o dispunere haotica pe la capatul post-digestiv si anume cel opus primului, viermisorii sensibilizati cu E-GEO vor distruge geometria perfecta refuzata de consumatorul modern, creand astfel agroproduse cu forme neregulate, pe gustul optic al beneficiarului!

E-TARGET, pulverizat pe dealurile subcarpatice, inhalat de viermii din salbaticie, ii va izgoni din mediul lor natural catre hectarele de livezi cu pomi fructiferi! Insetati de sucurile naturale imbibate cu E-uri din vechea generatie dedicata fructelor de tuica si compot, viermii imbatati cu E-TARGET se vor napusti ordonat spre ramurile pline de rod, isi vor alege fiecare cate o singura victima, aplicand 1 (si numai una) singura muscatura decisiva la suprafata fructului ales, psihologic tintita in punctul cel mai vizibil ochiului uman, dupa care se vor retrage la fel de ordonat, fiecare la buruiana lui. Si astfel, in elegantele supermarketuri vor ajunge fructele ideale, pastrand toate calitatile oferite de tratamentele deja perfectionate, dar in acelasi timp natural garantate de mica, inofensiva, insa extrem de vizibila si comerciala muscatura doveditoare!

E-DOMICILIU, un produs revolutionar, garantat de experti in software cromozomial, contine capsule cu mici viermisori de dimensiunea firului de par, ghemotositi si flamanzi, dar bine instruiti genetic … Capsulele vor fi transportate la depozite si azvarlite pe stivele de ladite cu merisoare rosii, aurii sau verzulii, unde isi vor deversa automat continutul. Fiecare mic locatar va identifica o ladita, avand grija, in modul cel mai fermionic posibil, sa nu fie deja ocupata de unul dintre fratiorii sai. Apoi, la nivel de ladita, va studia pozitia merelor fata de coordonatele colturilor si se va caza pe un fruct aflat la loc vizibil. Il va perfora cu delicatete, isi va gasi o pozitie pe partea expusa si va intra in hibernare. Va reveni la viata, plin de elan, de fiecare data cand cumparatorii vor dori sa examineze ladita. Iesind din gaurica inarmat cu un zambet cuceritor, viermele tratat cu E-DOMICILIU va demonstra, prin simpla sa prezenta, chiar si celui mai exigent inspector, ca merele din lot sunt absolut naturale, dar in acelasi timp perfect sanatoase, caci procentajul de mere viermanoase se incadreaza in standardul de 1 buc/ ladita!

Iata cum viermele cu E-uri se alatura celorlalte minunate realizari ale societatii contemporane: E-MAILUL- bijuteria comunicarii moderne, E-LEARNING- reala capodopera didactico- informatica, E-BANKINGUL- poarta electronica spre universul financiar, E-LODIA- policier & horror- show in timp real, E-TC, E-TC, E-TC…

De ce ar trebui grațiat călugărul asasin de la Tanacu?

februarie 15th, 2009
Irina Cornici în coșciug.Irina Cornici în coșciug.

Religioșii ortodocși doresc eliberarea fostelor călugărițe de la manastirea Tanacu împreună cu preotul ieromonah Daniel Corogeanu. Aceștia au fost acuzați pentru omor și închiși; în prezent ispășinu-și pedeapsa. Luna iunie a anului 2005 poate fi numită luna morții pentru măicuța, de numai 22 de ani, Irina Cornici care a fost infometată, însetată, crucificată și lăsată să moară de cei pe care ii considera frați în credință. Criminalul principal, preotul ce i-a exorcizat sufletul tinerei, împreună cu cele patru ajutoare ale sale au fost condamnați la închisoare de către Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 20 Septembrie 2007.

Cei cinci asasini își susțin nevinovăția punând crima pe seama diavolului pe care aceștia doreau să-l exorcizeze din victimă (tratatele de angelogie, precum și doctrina Bisericii Ortodoxe susține că „diavolul nu poate lua viața unui om posedat, deoarece autorul vieții este Dumnezeu și numai el are drept asupra ei”).

Ortodocșii fanatici doresc libertate pentru nemilosul călău:

Ce m-a determinat să scriu acest articol au fost o serie de mailuri venite pe adresa redacției prin care ni se cerea insistent susținerea eliberării lui Corogeanu și celor patru foste călugărițe. Așadar există pe internet inițiative luate de către religioșii ortodoxiști pentru a-i salva pe cleric & Co de acolo de unde le este locul. Acest fapt demonstrează încă o dată că religia este cel mai vechi și mai bun instrument de manipulare al maselor.

Religioșii, cu siguranță susțin că autorul crimei este diavolul și nu preotul care a înfometat-o și sufocat-o pe victimă, iar acțiunea judecătorească justă este numită de către preotul Filotehu Balan ca fiind „razbunarea dracilor ce au chinuit-o pe Irina. Avem inima de draci [cei ce țin cu legea și dreptatea] daca aruncam cu piatra si îi cerem osînda. Avem inima de oameni daca ne punem în pielea sa.”, de asemenea calugarul asasin este elogiat și numit fericit pentru că e prigonit pentru „dreptate” (care o fi aceea? Să mai omoare pe cineva?) și pentru aceasta el va intra în împărăția cerurilor.

Familia victimei dorește dreptate:

“Nu mai vreau decât să mă duc în chilia unde a murit fata mea, ca să stau şi eu în locul de unde a plecat sufletul Irinei” – spune mama Irinei Cornici, cu ochii plini de lacrimi. Iar cu privire la eliberarea prin grațiere a criminalilor cu sânge rece spune „Şi aşa au primit puţin, acum vor să-i elibereze?”. Lucru care dacă s-ar întâmpla ar fi un mare deserviciu făcut justiției românești și ar leza amintirea tinerei ucise.

Apelul făcut revistei ACUM pentru susținerea crimei de la Tanacu:

[b]„Trebuie sa fim uniti in credinta in Isus Hristos, impotriva tuturor manifestarilor diavolului, pentru ca “multe drumuri duc la Dumnezeu “. Acesti oameni sunt in mare suferinta si umilinta, uitati de toata lumea , dar in special de mai marii lor.Ei si-au facut doar datoria in numele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu!”[/b]

Într-adevăr trebuie să fim uniți în credința că dreptatea există și instituția Președiției României nu va lăsa în libertate o mână de asasini sadici. Crima comisă nu a fost nici un fel de manifestare diabolică, ci mai degraba dorința mare de a pune mâna pe bruma de bani agonisită de sărmana fată în Germania, împletită cu lipsa de cultură. Dacă fiul lui dumnezeu cere astfel de datorii, atunci nu e demn de asemenea titlu și de ascultarea oamenilor.

Nici Dumnezeu nu are dreptul de a leza demnitatea umană, dar iată că acești reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române au întrecut orice măsură în acest sens, chinuind-o și umilind-o pe Irina Cornici.

[b]„Acest lucru conteaza mult pentru acesti oameni neindreptatiti!
Dumnezeu sa va binecuvanteze!”[/b]

Semnarea petiției ar însemna mult pentru ei, dar foarte puțin pentru societate, ar fi un deserviciu făcut societății și dreptății. Ar fi o mare nedreptate făcută Irinei demonstrând ncă o dată că pentru aceștia, moartea ei nu a contat deloc.

[b]„Sincera sa fiu, din penultimul dumneavoastra mesaj am inteles faptul ca nu veti semna petitia! Si totusi, sa ne gandim, daca si noi am fi nedreptatiti si cineva s-ar lupta pentru noi…”[/b]

Nu o va semna nimeni de aici și nu putem fi acuzați de indiferență în acest caz. Dacă cineva ar fi neîndreptățit, cu siguranță legea îi va da dreptate până la urmă, acest lucru se exclude în cazul Tanacu

[b]„ Chiar am uitat sa fim umani? Sa ne ajutam unii pe altii?”[/b]

Nu a uitat nimeni să fie uman, pentru că umanitatea constă în dragoste și înțelegere față de cei de lângă noi, dar în aceiași măsură și în justiție. Am fi inumani dacă am uita-o pe Irina Cornici și am da curs unor astfel de infracțiuni puse pe seama „diavolului”. Ne ajutăm unii pe alții făcând o lume mai bună, căutând să facem dreptate acolo unde nu este.

ÎNAINTE DE A SEMNA CINEVA PETIȚIA:

Ar trebui să se gândească la Irina Cornici, o fată de 22 de ani omorâtă cu sălbăticie de frații ei „întru Hristos”.
Să ne gândim la drumul morții ei>

– 5 aprilie 2005, Irina Cornici merge la mănăstirea “Sfânta Treime” din comuna Tanacu
– 11 aprilie, Irina este internată la Spitalul Judeţean din Vaslui
– 24 aprilie, Irina este externată din spital cu diagnosticul de „schizofrenie”
– 13-15 iunie, după o criză specifică bolii psihice de care suferea, călugărițele o leagă pe Irina de o targă improvizată cu lanţuri învelite în prosoape
– 15 iunie, salvarea o transportă la spital, unde medicii nu pot decât să constate decesul.

P.S. Ca să nu apară confuzii, grațierea nu este o atribuție a puterii judecătorești, ci a celei executive.

Constituția României prevede: ARTICOLUL 94
Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii:

d) acordă graţierea individuală.

ARTICOLUL 100

(2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru.

Așadar, responsabilitatea grațierii revine președintelui României și prim-ministrului. Vezi fiasco-ul din decembrie 2004 cu tentativa revocată de grațiere a lui Miron Cozma.

 
54.197.3.233