Loading

Buget nesigur, disperare fiscală

martie 1st, 2009

Bugetul pe 2009, adoptat în mare viteză, dar nu responsabil, de Parlament la sfârşitul săptămânii, a fost construit plecând de la un deficit estimat de 2% din PIB şi o creştere economică sperată de 2,5%.

În cifre absolute, cheltuielile bugetului general consolidat sunt previzionate la 205,5 miliarde de lei (51,3 miliarde de euro), deci 35,5% dintr-un PIB sperat de 579 de miliarde de lei (145 de miliarde de euro). Doar că, abia adoptat, bugetul pune deja probleme! Chiar în ziua votului, ministrul Finanţelor vorbea despre o rectificare cu reducerea cheltuielilor! Şi are dreptate!

Încasările la buget prevăzute sunt supraestimate. În ianuarie, veniturile bugetului general consolidat au scăzut cu aproape 9% faţă de cele din ianuarie 2008, fiind însă mai mici şi decât cele estimate de Ministerul Finanţelor. Acesta prevăzuse încasări de 14,75 miliarde de lei, dar n-a adunat decât 13,82 miliarde. Situaţia nu poate fi pusă doar pe seama lentorii plăţilor la început de an, ci şi pe aceea a manifestărilor vizibile ale efectelor crizei, care nu permiteau estimări aşa de mari. Poate că Banca Mondială e pesimistă când prevede o creştere economică pentru România anului 2009 de doar 0,2%, dar cu siguranţă că estimarea Finanţelor suferă de un exces de optimism.

Înţeleg raţiunile politice ale acestor exagerări – promisiunile din campanie, an dublu electoral etc. -, dar nu cred că va mai rămâne mare lucru din ele atunci când Guvernul va fi nevoit să taie din cheltuieli. E chiar ciudat că, în condiţii de criză, bugetul, care a sacrificat austerităţii şcoli, spitale etc., are bani pentru construirea şi reabilitarea a aproape o mie de biserici. E logic numai dacă Guvernul îşi pune nădejdea ieşirii din criză mai mult în Dumnezeu decât în inteligenţa şi eforturile proprii! Poate nu se înşală!

De altfel, acest buget, ce pleacă de la o creştere economică estimată de 2,5%, este construit mai degrabă pe disperare fiscală decât pe o creştere reală. Cheltuielile strict bugetare merg în cea mai mare parte în consum, investiţiile fiind lăsate pe seama unor credite pe termen lung. Nu asta e problema, te poţi dezvolta foarte bine prin acest sistem, e chiar recomandabil. Pe de-o parte, am însă mari dubii în ceea ce priveşte accesul nostru la creditele nerambursabile UE, domeniu în care nu ne-am dovedit mari experţi până acum; pe de altă parte, mă interesează în ce condiţii vom obţine împrumuturi bancare pe fondul actualei crize financiare. În schimb, fiscalitatea să trăiască. În momentul de faţă avem 540 de taxe şi impozite parafiscale, de aproape cinci ori mai multe decât cele prezentate de Finanţe, 115!

Se mai anunţă creşterea anticipată a accizelor la alcool şi tutun – probabil că ministerul se bazează pe faptul că oamenii, necăjiţi de criză, se pun serios pe băut şi fumat! -, mărirea impozitelor pe clădiri şi terenuri. Dl Pogea declară că nu va fi mărită TVA, dar dat fiind nivelul veniturilor, am mari dubii. Singura măsură de stimulare economică, scutirea de impozit pe profitul reinvestit, e frecţie la picior de lemn. Care profit? Cine reinvesteşte? Sunt estimate 20.000 de falimente. Măsura avea sens pe fond de creştere economică, atunci când mărea baza de impozitare, nu pe recesiune. Mai vorbim în martie, când va veni prima rectificare „în jos“ a bugetului disperării.

Articolul a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

Fundația Ion Rațiu oferă cărți rare Universității Babeș-Bolyai

martie 1st, 2009

Transylvanian students will soon be reading rare books that once belonged to the important Romanian statesmen Ion Ratiu and Viorel V. Tilea, after The Ion Ratiu Library was recently transferred for safekeeping to the ‘Lucian Blaga’ Central University Library of the Babes-Bolyai University in Cluj.

Until now The Library was housed at the Ratiu Foundation offices in London, said The Ratiu Foundation.

The Ion Ratiu Library will give researchers access to some 5,500 items: books, periodicals and brochures, as well as academic and other types of publications.

The subjects range from the arts and biography, to diplomacy, economics, law, politics, political sciences, religion, memoirs and literature, in Romanian, English, German, French, Hungarian and other languages.

Some of the books are very rare – such as an important number of Romanian publications from exile; some are priceless through their charting of events and people that influenced the fate of nations. Spanning such a vast array of subjects, the Ion Ratiu Library offers an accurate and unique image of the twentieth century, of its great upheavals, challenges, and changes, and it forms a most valuable resource for scholars of recent and contemporary history.

Part of Ion Ratiu’s library consists of books that belonged to his uncle, Viorel V. Tilea, Minister Plenipotentiary and Head of the Romanian Legation in London before WW2. The two collections were merged and Ion Ratiu later improved and augmented this repository of knowledge, bringing it to its present form.

The Ratiu Foundation enjoys a very successful partnership with the Babes-Bolyai University of Cluj-Napoca, in Transylvania, Romania, one of the major seats of learning in the country.

“To emphasise this long-term and productive partnership with the Babes-Bolyai University, and as a sign of appreciation for the University’s prominent role in Transylvania’s and Romania’s life, the Ratiu Foundation decided to make this special endowment that will benefit scholars and further promote learning”, said Nicolae Ratiu, Chairman of the Ratiu Foundation.

Once installed in a room that has been specifically set aside for the purpose, the Ion Ratiu Library will form a special book collection of the Central University Library, and will be open for research.

This significant move has been made this year, in memory of Ion Ratiu, on the 30th anniversary of the Ratiu Foundation he established in London in 1979.

In the opinion of the Foundation’s trustees, conditions now prevailing in Romania in general and at the Central University Library in Cluj in particular, are well suited to housing such a collection and making it freely available for research.

The late Ion Ratiu (6 June 1917 – 17January 2000), the well known democracy campaigner, lawyer, journalist, writer, politician, businessman and philanthropist, was a dedicated collector of books, and an avid reader.

The Ion Ratiu Library: all packed… and on its way to Cluj-Napoca

The Ratiu Foundation has also delivered its unique collection of ‘The Free Romanian / Romanul liber’ newspaper to the ‘Lucian Blaga’ Central University Library, from its first issue in May 1985 up to 1995. ‘The Free Romanian / Romanul liber’ was a monthly newspaper, published by Ion Ratiu as President of the Uniunea Mondiala a Romanilor Liberi, following the first Congress of the World Union of Free Romanians (Geneva, 1984). It was published in two separate editions, in English and Romanian.

In Ion Ratiu’s own words, the paper was “the place where we could present Romanian problems; [the place where] we attacked all major issues, discussed them and presented them to the free world”. ‘Romanul Liber’ will soon also be followed by the full collection of the earlier ‘Free Romanian Press’ – a weekly independent newsletter of news and views on Romania dating from 1958. This is a unique, objective, uncensored contemporary history of Romania as viewed from exile.

At the same time, another book collection, assembled over many years by British author Alan Ogden, a good friend and connoisseur of Romania, was moved to Turda, a historic neighbouring city in Cluj County and home to the Ratiu Center for Democracy.

The Ratiu Center for Democracy was founded in 2004 to promote those values and behaviours associated with democracy that Ion Ratiu championed throughout his life. Alan Ogden’s collection will be housed in the Center’s comfortable library and reading room.

For more information on the Ion Ratiu Library and how its contents can be accessed, contact:

The ‘Lucian Blaga’ Central University Library
Str. Clinicilor nr. 2, Cluj-Napoca, cod 400006, Romania
Tel. +40 264 597 092; Fax: +40 264 597 633
E-mail: webmaster@bcucluj.ro ; Web site: www.bcucluj.ro

The Ratiu Foundation in London was established in 1979, by Ion and Elisabeth Ratiu. In 2009, this generous initiative celebrates 30 years of the fight for independent thought and cultural excellence. The main objective of the Foundation is to promote and support projects which promote further education and research in the culture and history of Romania and its people.

At the moment, the Foundation maintains offices in London, Washington, Turda and Bucharest and is one of the main independent supporters of educational, cultural, civil society projects in Romania.

The Ratiu Foundation offers 100 annual grants, principally for postgraduate courses. The Ratiu grants are awarded to Romanian students to study a wide range of subjects in the UK. The Ratiu Foundation also offers annual seed funding for innovative projects, which foster Romanian arts and civilisation, heritage, civil society, democracy, and environmental protection.

More details on www.ratiufamilyfoundation.com

Patriotismul ca alergie. Cazul românesc.

martie 1st, 2009
Deputatului Prigoană nu îi place imnul naționalDeputatului Prigoană nu îi place imnul național

M-am întrebat adesea de ce patriotismul nu se bucură astăzi în România de un credit suficient… Dacă ne-am propune să fim sinceri, am recunoaşte că orice gest asociat patriotismului devine azi ridicol (imaginaţi-vă doar mâna dreaptă dusă în dreptul inimii la intonarea imnului). Mai mult, literatura română numără printre textele ei realmente incitibile câteva mostre de patriotism receptate în contemporaneitate cu maximă rezervă – ca să ne exprimăm eufemistic.

Cu greu se poate lua cineva în serios când declamă Umbra lui Mircea. La Cozia (Grigore Alexandrescu), Peneş Curcanul (Vasile Alecsandri), Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie (Mihai Eminescu), şi exemplele ar putea continua. La modă este astăzi redescoperirea cu frenezie a oricărui rid al construcţiei identitare româneşti, mulţi scriitori îşi fac un titlu de glorie din punerea la zid a tot ceea ce poartă marca made in Romania.

Dacă citiţi proza contemporană (Sorin Stoica, Dan Sociu, Lucian Dan Teodorovici, Alexandru Vakulovski, Ioana Băeţica ş.a) veţi constata cu uşurinţă elanul demolator, furibund, al textelor. Personajele sunt, aproape fără excepţie, alcoolici (mai mereu vodca este preferată), înjură copios România, confundă democraţia cu anarhia si libertatea de expresie cu alterarea gravă a discursului narativ prin minimalism.

Cum s-a ajuns aici?

De ce patriotismul degenerează mereu în exces? Avem de a face ori cu vadimiştii gregari aflaţi la limita alfabetizării culturale, ori cu prozatorii de azi, gropari voioşi ai unei identităţi pe care nici măcar nu se străduiesc să o cunoască.

Posibile răspunsuri… Orice alergie de tipul acesta se naşte fără doar şi poate, dintr-un exces. Într-un roman al Simonei Popescu (Exuvii), personajul, un alter ego al autoarei, pare a fi marcat de momentul în care, în timpul comunismului, a relaţionat cu ideea de românism şi patriotism. Deşi episodul este periferic în text, cred că aici găsim răspunsul atitudinilor de astăzi. Amintirea orelor în care lăcrimam la gândul că suntem români, a orelor în care am fost învăţaţi să ne privim ca victime perpetue ale imperialiştilor, pare mutilantă. Alergia la patriotism se dezvoltă compensatoriu ca refuz al limbii de lemn, ca refuz al tabuizării, ca refuz al mi(s)tificării, ca refuz al protocronismului aberant teoretizat în 1974 de Edgar Papu.

Comuniştii nu au lăsat literatura să îşi dezvolte organic patriotismul, ci l-au impus cu forţa, l-au propus spre îngurgitare unor pacienţi care ştiau că pilulele pentru bolile lor erau altele. Ieşiţi din comunism, nimic nu e mai firesc decât să te revolţi violent împotriva patriotismului prea adesea asociat discursului comunist. Apoi, de cât patriotism poate da dovadă o naţiune care în nici un secol a avut parte de patru dictaturi (dictatura carlistă, dictatura antonesciană, dictatura dejistă, dictatura ceauşistă)? Valorile culturale româneşti, cele care ar fi putut da patriotismului consistenţă, au fost supuse în timpul tuturor acestor dictaturi unor repetate violuri colective.

Încă ceva. De fiecare dată când patriotismul este practicat de personaje profund imorale, lipsite de educaţie, noţiunea însăşi se demonetizează. Jucătorii de fotbal care cu o seară înainte au dansat pe manele şi au apelat la serviciile prostituatelor intonează grav imnul naţional, cu mâna la piept si încercând un playback jenant…

Prigoană și imnul național

Un parlamentar al României se declară împotriva imnului naţional pentru simplul motiv că el conţine versul deşteaptă-te, române (este vorba de Silviu Prigoană, care nu ştie câte sensuri poate avea un verb precum a se deştepta, care nu poate contextualiza, nu ştie situaţia concretă în care a apărut textul şi valoare lui simbolică). Asupra unui imn naţional nu se practică analiza pe text; dacă vom face asta, vom descoperi că niciun imn naţional nu este vreo capodoperă literară. Nici nu trebuie să fie, de altfel, el fiind invocat nu în calitate de text, ci în calitate de simbol, de liant al unui mental colectiv naţional… Cei care şi-au adjudecat eticheta de patrioţi au adesea discursuri publice patriotarde care nu pot genera decât alergii (citiţi România Mare)…. Nu mai ştim astăzi care este tonul firesc cu care ar trebui să vorbim despre România.

Soluţia nu poate fi alta decât plasarea la mijlocul drumului între patriotarzii gângavi şi demolatorii frenetici. Să ne recuperăm din istorie ceea ce poate fi recuperat, lucid, fără excese (cum face Lucian Boia uneori), să scoatem limba română din letargie şi clişeu, să ne scoatem eroii de la naftalină (ştiu că deranjează eroul pentru că el însuşi este demonetizat) şi să ne eliberăm de frustrări. Patriotismul nu înseamnă inventarea unor merite inexistente (poetul latin Ovidiu era cât pe ce să fie integrat literaturii române, Ştefan cel Mare a apărat de unul singur creştinătatea Europei iar Mihai Viteazul visa la unitatea românilor încă de la sfârşitul secolului XVI), dar nici negarea unora evidente (Cantemir este copleşitor ca personalitate şi depăşeşte cu mult graniţele ţării sale, alegerea lui Cuza – încurajată de un context internaţional, e adevărat – e un moment de maximă luciditate şi inteligenţă politică românească iar Brâncuşi marchează covârşitor arta secolului XX).

Poate criza ne va ajuta. Deşi e cinic, trebuie afirmat că pentru consolidarea identităţii naţionale, pentru reactivarea unor simboluri colective şi a unor mituri fondatoare puternice nimic nu e mai favorabil decât o criză (fie ea şi economică). Există o teorie a catastrofelor pe care trebuie să o luăm în discuţie. Orice progres masiv în istoria profundă a umanităţii este generat de un moment de criză (o fascinantă demonstraţie face Roberto Quaglia în Gândirea stocastică). În momentele calme ale istoriei cea care progresează e civilizaţia; în momente de criză, cultura îşi recâştigă drepturile (cf. Oswald Spengler, Samuel Philips Huntington, George Steiner ş.a).

Raphael (3)

martie 1st, 2009
Michele FreudMichele Freud

Venirea lui Chercheve in Israel a coincis cu o caldura atat de mare, incat pana si la aeroport m-am carat cu o sticla de apa inghetata. Dar, pe toata durata sederii lui aici, nu s-a plans niciodata de caldura. Am mers cu el peste tot, la Cesareea aproape am lesinat, eu si Dominique, am fost si la pestera stalactitelor (Mearat Hanetifim), cine a vizitat-o stie cit de grea e urcarea la intoarcere.
La Yaffo, Raphael tremura ca o frunza-n vant, de emotie. S-a oprit pe malul marii, i-a luat mana sotiei lui si i-a soptit:
– Vezi, pe-aici venea, in tinerete, tatal meu. Aici as fi zburdat eu, daca ai mei nu emigrau in Franta…
Il intrebam mereu- nu ti-e cald, Raphael? Ridea: – Nu mi-e cald de loc, sunt \”motivat\”, sunt in tara mea.
La Eilat au plecat in mod organizat, s-au intors proaspeti si bronzati. Chercheve intinerise cu 20 de ani. Gusta fiecare clipa, admira fiecare cladire, orice amanunt il interesa, puteai crede ca va emigra in Israel, am fotocopiat din cartea de telefon lista tuturor Cherchevski si Shershevski, parca voia sa-si reintregeasca familia.
Tocmai in perioada aceea se tinea la Facultatea de Stomatologie din Tel-Aviv un curs de hipnoza. Am crezut ca toti se vor bucura daca-l aduc pe Chercheve sa tina o prelegere, sa ne prezinte cateva cazuri clinice, sa ne povesteasca din experienta lui.
Dar (surpriza?) sefii mei s-au cam impotrivit. In primul rand din cauza varstei lui, apoi aveau o usoara alergie la scoala franceza. A trebuit sa insist, pana la urma au acceptat, dar pe responsabilitatea mea si in contul orelor pe care trebuia sa le predau eu. E inutil sa va spun ca participantii la curs s-au delectat, el prezenta simplu si placut (in franceza, eu traduceam simultan), oprindu-se la aspectele practice, des intalnite, cu rezolvari imediate, logice.
Voiajul lor a durat 10 zile, la plecare Dominique m-a luat de-o parte :
– Nu-ti imaginezi cat si-a dorit Raphael sa ma aduca in Israel, sper sa nu fie ultima noastra vizita aici.

Chercheve avea ochii inlacrimati, imi tot multumea, parca eu as fi inventat Israelul. L-am condus la aeroport impreuna cu tatal meu, cu care si-a gasit un limbaj comun de la bun inceput, tatal meu era un asiduu cititor de literatura franceza, dar au palavragit si in idish. A luat cu el cateva exemplare din cartea tatalui meu, \”Strigat in desert\”-versuri-in editie bilingva, romana si franceza. O citise toata, in timpul sederii in Israel, voia s-o daruiasca unor prieteni.

-Vlad, dragul meu, nu realizezi ce ai facut pentru noi, esti un prieten adevarat, imi tot multumea Raphael. Te astept la Paris. Dar sa stii ca o voi trimite aici pe o ruda mai indepartata de-a mea, te vei putea elibera, sa-i arati si ei centrul spiritual al omenirii?
-Mai incape vorba?-l-am imbratisat la plecare.
Cine-ar fi indraznit sa-l refuze pe Zeus?

***

Dupa vizita lui Raphael in Israel, ne telefonam cam o data pe saptamana, de doua ori ne-am intalnit la Paris, arata neschimbat, mereu vesel, optimist, plin de energie. Intr-o buna zi ma anunta ca in martie 1997 are loc la Monaco-Monte Carlo congresul mondial de sofrologie, ca voi fi invitat oficial si ca tine foarte mult sa particip.
– Bine, Raphael, dar tu stii ca eu sunt convins ca sofrologia e de fapt hipnoza, vor arunca cu rosii in mine, ce rost are sa vin la un congres si sa ma simt izolat, sau sa ma cert?
– Pai tocmai asta-i, ca si eu am inceput sa cred ca nu-i nici o deosebire semnificativa intre cele doua notiuni, te astept, vei fi surprins.
Aveam multe rezerve. Nu fusesem niciodata la Monaco, mi se parea o alta lume, prea luxoasa, prea snoaba, ma simteam cam provincial. Si, in plus, eram destul de sceptic, cum va fi primita afirmatia mea legata de sinonimul notiunilor? Puneam la indoiala chiar si capacitatea mea de a intelege conferintele altora despre sofrologie, din cartile citite totul mi se parea incalcit, neclar. De ce sa nu recunosc, aveam complexe de inferioritate si emotii.
Dupa sosirea invitatiei am avut trei conversatii telefonice cu Hubert, presedintele congresului, sa ma lamuresc cam la ce se asteapta de la mine, eram, in afara lui Chercheve, singurul stomatolog invitat. N-am devenit mai breaz, am recitit citeva carti de sofrologie, am ajuns la concluzia ca notiunile sunt atat de confuze, incit eu voi vorbi, ca de obicei, despre hipnoza in stomatologie si nu voi aminti termenul \”sofrologie\”.
Monaco era chiar mai impresionant decit crezusem. Nu-mi puteam lua ochii de la masinile de lux, de la femeile elegante, de la vasele ancorate in port, de la natura din jur. Daca va duceti la Monaco, sa nu pierdeti gradina botanica de cactusi, muzeul oceanografic, bineinteles Casino-ul si Hotel de Paris.

***

Dar sa revin la congres. Multe dintre conferintele prezentate erau o ameteala de cuvinte, de notiuni, nu se intelegea nimic, fiecare isi declama poezia, se cam barfea pe la spate si nu prea ma simteam in largul meu. Unii erau mai curiosi, eram doar singurul israelian, am cunoscut o droaie de medici, o japoneza tinea mult sa pastram contactul si dupa congres (nu l-am pastrat, din vina mea) si, desigur, am fost intrebat si despre situatia politica.

Chercheve nu a venit la inceput. Dar cind am urcat eu pe scena, a aparut deodata in sala si s-a asezat in primul rand. M-am auzit singur spunand: \”Deoarece la noi se foloseste termenul de hipnoza, iar eu nu vad nici o deosebire intre hipnoza si sofrologie, voi vorbi despre hipnoza in stomatologie\” – si mi-am tinut conferinta dupa cum am prevazut, ca si cum as fi fost la un congres de hipnoza. S-a hotarit ca subiectul hipnoza-sofrologie sa fie redeschis la dezbateri, in ultima zi a congresului, si mi s-a cerut sa revin a doua zi, chiar daca nu era planificat in program, cu mai multe detalii relativ la utilizarile hipnozei in Israel.
Chercheve s-a apropiat de mine in pauza, m-a felicitat si mi-a spus ca o doamna tine neaparat sa ma cunoasca, dar are impresia ca sunt cam distant, ar prefera sa-mi fie prezentata in mod oficial. Si, a adaugat Raphael, diseara vreau sa stam de vorba mai pe larg, bem un pahar la Hotel de Paris.
Se apropie, cu sfiala, o femeie superba, cam de virsta mea, blonda cu ochi albastri, Chercheve ne face cunostinta.
– Sunt Michele Freud, psiholog, sunt nepoata lui Sigmund Freud, as vrea sa ne cunoastem mai bine, sa vorbim despre hipnoza, Israel, poate colaboram in viitor.
S-o cunosti pe nepoata lui Freud nu ti se intampla in fiecare zi. Doar cateva cuvinte despre ea – conferinta ei de a doua zi a fost una dintre putinele clare. Desi eu am poreclit-o \”iceberg\” caci are o privire de gheata, care tine oamenii la distanta, am devenit amici, in timp a devenit mult mai comunicativa. Chiar daca mi-a spus-o deja de 10 ori, nici pana azi nu stiu daca e nepoata sau stra-nepoata lui Sigmund Freud, e mare incalceala in familia Freud, tatal ei locuia in Anglia – Sir Clement Freud, om politic, scriitor, actor. Cu Michele n-am colaborat in acesti ani, dar vorbim uneori la telefon, recent mi-a trimis ultima ei carte, \”Mincir et se reconcilier avec soi\”. Sper totusi ca odata sa organizam un workshop impreuna. Despre Michele Freud, personajul, ar fi multe de povestit…

( sfarsitul in numarul viitor)

Sunteţi inteligent sau rasist?

martie 1st, 2009
Arthur Miller a fost un mare luptător împotriva rasismului și intoleranței religioaseArthur Miller a fost un mare luptător împotriva rasismului și intoleranței religioase

Pe la începutul anilor ’80, mă aflam cu un prieten într-un pub din centrul Londrei. La un moment dat, în berărie a intrat un tânăr care a atras imediat privirile tuturor consumatorilor. Avea părul portocaliu, încleiat în şuviţe rigide, verticale, numeroase inele în urechi şi în nas, şi purta jeans plini de găuri şi de ţinte şi o vestă asortată dar zdrenţuită în şuviţe lungi şi aparent întâmplătoare.

- Eşti de acord, mă întrebă prietenul, că dacă tipul ăsta apare aşa cum e îmbrăcat acum pe Calea Victoriei din Bucureşti, riscă să fie luat la bătaie fără nici un motiv?
- Da, am răspuns, şi nu numai la Bucureşti. Pentru că e altfel!

Şi tocmai aici este paradoxul. Englezii au o vorbă: „Variety is the spice of life”. (Varietatea este condimentul vieţii) Dar deşi vrem să ne îmbrăcăm altfel decât marea masă din jurul nostru, deşi vrem să conducem o maşină mai aparte, deşi vrem mobilă care nu se vede foarte des în magazine, deşi ne preţuim originalitatea, când vine vorba de alţii devenim intoleranţi. Şi dacă la baza piramidei acestei intoleranţe se află tot felul de compartimentalizări, critici, şuşoteli pe la spate, etc, la vîrful ei tronează rasismul cu bijuteriile coroanei sale, Auschwitz, Dachau, Darfur, Kosovo, etc, etc, etc.

Nu am auzit pe nimeni vreodată să se declare făţiş rasist, din contră. Dar o ureche formată detectează imediat semnele exterioare ale prejudecăţilor adânc înrădăcinate: „dacă toţi evreii ar fi ca tine….sau „sunt totuşi prea mulţi evrei în finanţe, cinema, presă”, „nu am nimic contra arabilor dar de ce se îmbracă în cearceafuri şi poartă pe cap feţe de masă ?” (respectvul se voia şi spiritual), „nu poţi pune bază pe cuvântul unui arab, dacă nu mă crezi, citeşte El Zorab”, „negrii sunt OK dar corpul lor are parcă un miros specific” sau, fals admirativ, „negrii au ritm”, „aa, ungurii, ştim noi”, „nu e român e rom”, etc, etc.

Nu am ales în mod provocator titlul acestui articol. Dar am considerat toată viaţa că rasismul, de orice fel, este o formă de prostie, de ignoranţă. Şi nu numai rasismul ci orice delimitare pe bază de culoare a pielii, religie, profesie, nivel de educaţie, etc. Situaţia nu este însă ireversibilă, şi am să vă dau un exemplu:

De sute de ani, evreii visau la o ţară a lor în care să nu mai fie o minoritate persecutată, o ţară în care toţi să fie evrei, de la măturătorul de stradă până la primul ministru. În 1948 visul s-a împlinit şi sute de mii de evrei din toată lumea au emigrat în Israel. Curând după ce am ajuns la Tel Aviv, în 1965, am observat că într-adevăr era o ţară a evreilor dar…cu trimiteri în josul paginii. Toţi erau evrei dar aveau ceva în plus, eticheta ţării natale. Auzeam tot timpul „s-a căsătorit cu un „polonez” dar e un băiat bun”, sau „la ce te poţi aştepta de la el, vine din Maroc”, sau e „român dar poţi avea încredere în el”. Desigur, nu era rasism ci o compartimentalizare, o precizare, punerea punctului pe i. Noile generaţii de israelieni nici nu ar înţelege sensul afirmaţiilor de acest gen. Unul din verii mei este căsătorit cu fata unor imigranţi din Yemen, verişoara mea cu fiul unor imigranţi tot din Yemen. Delimitarea de acest gen a dispărut. Poate nu complet, acum la ordinea zilei fiind „ruşii” (imigranţii evrei din fosta URSS). Integrarea este însă o realitate şi ce e şi mai frumos este că varietatea s-a păstrat: în posturile de televiziune sau ziarele în diferite limbi, în magazinele alimentare cu specific naţional, etc.

Un alt exemplu, poate şi mai pertinent:

Ştim cu toţii cât au suferit negrii din SUA, de la perioada de sclavie, până la discriminarea la care erau supuşi în urmă cu doar câteva decenii. Recent, majoritatea americanilor a ales un preşedinte negru, Barack Obama. O fi poate un om excepţional, dar eu consider că alegerea sa se datorează în primul rând americanilor care s-au deşteptat, care nu mai judecă valoarea unui om după culoarea pielii sale, care, ca să revin la opinia mea, nu mai sunt ignoranţi. „Aaaa, dacă toţi negrii ar fi ca el…” ar putea spune unii, „Obama este un om educat, soţia lui la fel, valorile lor sunt şi ale noastre…”. Dar dacă Obama a putut, înseamnăp că orice negru american poate, dacă are voinţa necesară. În definitiv diferenţa dintre un ignorant şi un om educat constă în doar câţiva ani de şcoală. (Depinde însă şi de şcoală.) Şi tocmai aici ar trebui guvernele responsabile să facă cele mai mari investiţii, în educaţie. (Dacă liderii britanici ar fi deschis mult mai multe creşe şi grădiniţe de copii acum 30 de ani, nu ar fi fost confruntaţi astăzi cu situaţia închisorilor din ţară, pline până la refuz, trebuind să construiască noi închisori.)

Nu vă spun nimic nou afirmând că suntem ceea ce suntem, fiecare dintre noi, datorită accidentului naşterii. Unul s-a născut negru, altul chinez, altul rom, etc. (Regretatul Georges Brassens spune într-unul din cântecele sale: „Nu-ţi bate joc de prostituata asta, pentru că n-a lipsit mult să-ţi fie mamă”). Cu religia este la fel, cei mai mulţi dintre noi o moştenim de la părinţi. De noi depinde însă dacă şi cum o vom folosi. Dramaturgul american Arthur Miller, care provenea dintr-o familie de evrei foarte religioşi, a declarat într-unul din ultimele sale interviuri că poţi fi în acelaşi timp italian şi american, sau britanic şi israelian dar nu poţi fi evreu musulman, sau musulman creştin sau creştin evreu, şi că de aceea a renunţat la religie, ca să nu fie automat împotriva altor religii. Poate unora opţiunea lui Miller li s-ar părea prea drastică. Dar de toleranţă pot da dovadă. În definitiv, deocamdată cel puţin, este loc pentru toată lumea.

Țiriac și Nadia Comăneci cele mai importante personalități în viață – sondaj BCS

martie 1st, 2009

Stiati ca Ion Tiriac si Nadia Comaneci sunt cele mai importante personalitati in viata ale Romaniei, urmate de Florin Piersic si Traian
Basescu?

Ion Tiriac si Nadia Comaneci sunt considerate cele mai importante personalitati in primul rand de catre electoratul PDL, pe cand Florin
Piersic este personalitatea suprema a votantilor PSD. Alegatorii PNL ii trec in topul marilor valori pe Gheorghe Hagi, Adrian Mutu si Mugur Isarescu.

Absenteistii ii admira in mod special pe Cristian Tudor Popescu, Silviu Prigoana, Radu Beligan si Dinu Patriciu.

Va invit sa cititi un sondaj interesant, realizat la inceputul lunii
februarie de catre Biroul de Cercetari Sociale. El nu a fost comandat de
nimeni si a fost realizat din resurse financiare proprii.

Veti mai afla din el ca Victor Ponta sufla in ceafa premierului Boc la capitolul incredere in ministri, ca Elena Udrea este considerata cel mai incompetent ministru, ca alianta PDL-PSD nu este privita cu ochi buni de catre alegatori si ca nota medie acordata de cetateni lui Traian Basescu pentru comportamentul in acest mandat este 6,66. Veti citi despre asteptarile publicului fata de guvernul Boc, despre atitudinea cetatenilor
fata de principalele evenimente post-electorale si despre intentiile de
vot la urmatoarele alegeri.

Acordati atentie cateva momente opiniilor exprimate de cetateni in acest
sondaj national reprezentativ si va rog sa priviti cu incredere sporita
cifrele BCS, deoarece estimarile intentiilor de vot au fost confirmate de
electorat la alegerile precedente.

Bruno Ștefan este președintele institului de sondare a opiniei publica BCS.

Date sondajului se găsesc în fișierul PDF atașat.

Misterul sacru al capitalului

martie 1st, 2009

Prevestită de câţiva proroci rătăciţi în deşert, dezmințită cu o aroganţă dogmatică de experţii şi guvernanţii care proslăveau cu ochii închişi la altarul Pieţei, actuala criză a făcut să dispară în neant sume inimaginabile de bani. Bani care – ne încredinţează cu o oarecare penitenţă mai marii finanţelor – nici măcar nu au existat.

Dacă am pierdut ce n-am avut, de ce atâta panică?

Precum creştinii care credeau cu toată forţa făpturii lor în predici rostite într-o limbă necunoscută – latina – tot aşa şi omul modern a crezut în mirajul capitalismului financiar deşi nu i-a înţeles prea bine mecanismele. A crezut că este la adăpostul unor instituţii solide şi că dacă nu se lansează în speculaţii riscante, instrumente financiare cu denumiri obtuze şi intraductibile nu au cum să-i pună în pericol slujba, locuinţa, familia, pensia şi economiile. A crezut că sumele obscene cu care se răsplătesc bancherii sunt justificate de eficienţa cu care menţin un sistem funcţional.

I-a crezut până şi pe politicienii care până recent declamau aproape la unison binefacerile liberalizării şi care se întrec acum în a denunţa cu aceeaşi convingere lipsa de reglementare ca şi când n-ar fi fost tot ei cei care au instituit-o. Rezultatul – o lipsă de încredere molipsitoare, un scenariu aproape apocaliptic care se joacă pe scena globală.

Încă de acum 100 de ani, sociologi şi economişti de vază explicau că oamenii acționează sub impulsul percepţiilor şi că de-abia pe urmă îşi găsesc argumente raționale pentru a-și justifica acţiunile. Iar percepţiile cu care suntem confruntaţi acum sunt sumbre şi derutante: inflaţie, deflaţie, reflaţie, stagflaţie – cuvinte-diagnostic, toate terminate în flaţie, un sufix prevestitor de rău.

George Soros ale cărui pronunţări au zguduit în trecut pieţe şi valute dar l-au făcut pe el miliardar prezice „colapsul sistemului financiar” asemănând situația actuală cu „dezintegrarea Uniunii Sovietice”. Paul Volcker fostul președinte al Rezervei Federale şi actualmente consilier al preşedintelui american, nu dă nici el multe şanse de supraviețuire capitalismului financiar deşi rămâne convins de viabilitatea sistemului capitalist.

Singurul care ne mai dă cutezanța de a spera este mesianicul Barack Obama şi zbaterile lui de transforma ‘nebanii’ în bani şi de a restaura credinţa în mai bine.

Ca să mă întorc la analogia cu religia, capitalismul financiar se aseamănă unui cult, un fel de scientologie care foloseşte un limbaj cu rezonanţe ştiinţifice pentru a răspunde nevoii umane de a crede într-o putere benefică şi misterioasă. Dacă lumea raţională în care trăim a destrămat în mare parte misterul divin al vieţii, singură economia modernă mai are puterea să ne facă să credem în forţe pe care nu le înţelegem.

Dar simpla nevoie de mister nu explică expansiunea explozivă a capitalismului modern. Orice sistem care reușește să se impună fără multă vărsare de sânge trebuie să ofere o alternativă mai bună. Şi oferta trebuie să includă masele.

Creștinismul s-a extins numai atunci când versiunea de iudaism predicată de Isus a devenit inclusivă şi s-a adresat maselor indiferent de provenienţa lor. Creştinismul a promis oamenilor că dacă sunt săraci şi nedreptăţiţi îşi vor găsi consolarea în viaţa de apoi. Comunismul a încercat şi eşuat să impună forţat egalitatea în viaţa de pe pământ.

Ceea ce a reuşit capitalismul ultimelor decenii a fost să deschidă larg porţile templului financiar şi să permită omului de rând să aibă acces la capital. Creditele au devenit spiritul, Sfântul Duh, care a pătruns adânc în modul de viaţă al oamenilor obișnuiți. O sursă a bunăstării, deopotrivă salvatoare şi apăsătoare.

O bancă cu un capital de 10 miliarde de dolari a putut da credite de 100 de miliarde. Bani fictivi, inexistenţi, după cum ni se dă acum de înţeles. Dar cu aceşti bani, oamenii şi-au construit case reale, şi-au dat copiii la şcoli reale, au făcut călătorii reale pe meleaguri pe care strămoşii lor poate nici n-ar fi ştiut să le localizeze pe hartă. Şi s-au bazat pe posibilitatea de a obţine credite peste credite, convinşi că vor reuşi cumva să-şi achite datoriile.

Până la abandonarea standardului aurului economia avea rădăcini adânci în lumea materială. Expansiunea financiară care a urmat s-a bazat din ce în ce mai mult pe bani lipsiţi de o acoperire concretă, bani transferaţi şi retransferaţi electronic în toate colţurile lumii. O lume în care marile bănci s-au transformat treptat în iluzionişti creând parcă din aer credite de mii de trilioane de dolari prin scamatorii din ce în ce mai sofisticate, mai nereglementate şi mai greu de urmărit. Bani al căror temei a fost credinţa că valorile imobiliare şi bursiere vor continua să crească, că pierderile se vor strecura neobservate în haosul unor instrumente financiare din ce în ce mai speculative. Că puterea credinţei în mai mult va perpetua impenetrabilul mister al marilor finanţe.

Lelia Galis este corespondent permanent pentru Radio France Internationale si intre 1995-2000 a fost corespondentul Europei Libere la Londra. Intre 1980 – 1995 a lucrat 15 ani in dezvoltare economica internationala in Europa si Statele Unite.

Muzica și rugby-ul înving naționalismul sectar

martie 1st, 2009
Rugbyștii irlandezi sunt mobilizați de Ireland's CallRugbyștii irlandezi sunt mobilizați de Ireland’s Call

La meciul de rugby Irlanda – Anglia din Turneul Celor Șase Națiuni de la Dublin comentatorul de la TVR2 unde am privit meciul (mă aflam din întâmplare la București) nu a reușit să explice de ce înaintea începerii partidei se intonează două imnuri ale gazdelor, alături de God Save The Queen pentru echipa oaspete.

Alături de Amhrán na bhFiann (termenul în limba irlandeză pentru “The Soldier’s Song” – Cântecul soldatului) se cântă și Ireland’ Song, care spre deosebire de primul imn este intonat de toți purtătorii tricoului verde cu trifoi.

Care e explicația? Primul cântec este imnul național oficial al Republicii Irlanda, pe când al doilea este un cântec scris special pentru echipa de rugby în anul 1995 de compozitorul Phil Coulter.

Trebuie spus că echipa de rugby a Irlandei este una a ÎNTREGII insule, cuprinzând nu numai jucători din Republicii Irlanda, ci și jucători din Irlanda de Nord, Ulster, care este parte a Regatului Unit.

Republica Irlanda este în majoritate catolică, iar Ulster-ul în majoritate protestant, așa încât acest imn, neutru din punct de vedere politic și religios a devenit un cântec de mobilizare pentru jucătorii de rugby irlandezi, fie ei catolici sau protestanți, fie cetățeni irlandezi fie bitanici, ca și pentru cei peste 82000 de spectatori de pe Croke Park stadionul unde joacă doar de doi ani XV-le irlandez.

De ce doar de doi ani? Deoarece Lansdowne Road, stadionul pe care-și desfășoară în mod obișnuit meciurile nu numai echipa de rugby dar și naționala de fotbal a Republicii Irlanda (separată de cea a Irlandei de Nord) este în reconstrucție.

Croke Park (sau “Croker” cum mai este dezmierdat de dublinezi ) este un stadion construit special pentru sporturile “gaelic” – irlandeze – și în special pentru fotbalul gaelic – o variantă irlandeză a soccerului englezesc.

Până în 2005 asociația sporturilor gaelic interzicea jucarea jocurilor “englezești” – fotbal și rugby – pe gazonul de la Croke Park.

Explicația ținea de politică – la 21 noiembrie 1920, cu un an înaintea obținerii independenței Irlandei de Regatul Unit, un detașament de auxiliari ai armatei britanice au deschis focul împotriva spectatorilor la un meci de fotbal gaelic ucigând 14 persoane.

Memoria acelui masacru, precum și faptul că asociația jocurilor gaelic a fost un bastion al naționalismului a împiedicat până acum doi ani pătrunderea jocurilor “englezești” pe superbul gazon al celui mai mare stadion al Irlandei, în care încape 2% din populația țării.

Renovarea stadionului Lansdowne Road a prilejuit însă schimbarea (votată oricum, cu majoritate, în 2005), iar testul principal l-a constituit meciul Irlanda – Anglia de la 24 februarie 2007. Când a fost intonat God Save the Queen nu s-a auzit niciun murmur, necum huiduieli așa cum se temuseră unii.
Iar sâmbătă, atmosfera solemnă s-a repetat la intonarea imnului fostei puteri ocupante, apoi al celui al Republicii Irlanda, devenind înflăcărată atunci când s-a intonat imnul non-politic – Ireland’s Call – care reunește pe irlandezii din două țări, de două credințe și cu două loialități politice și naționale diferite.

Rugby-ul (nu însă fotbalul) și muzica au învins naționalismul sectar, moștenire a unui conflict care a durat timp de secole, dovedind desuetudinea acestui sentiment care a generat atâta vărsare de sânge.

Puteți asculta Ireland’s Call aici> http://www.youtube.com/watch?v=eIxe5ooQtqI

Ne vom aştepta la statuia lui Matei Corvin

martie 1st, 2009
Eva si Laci la Cluj, in 1941Eva si Laci la Cluj, in 1941

Ninge peste acoperişurile caselor baroce, peste turla bisericii Sf. Mihail, peste schela de lemn care protejează statuia lui Matei Corvin, cu promisiunea renovării. Fulgii jucăuşi, de sfârşit de februarie, se aştern peste tarabele cu buchetele de ghiocei, zambile şi lalele, peste sumedenia de mărţişoare si inimioare care vestesc primăvara şi iubirea. Ninge peste umerii, părul şi genele tinerilor care forfotesc, căutând cel mai frumos mărţişor pentru cea mai iubită fată. Privindu-i, mi-am amintit de o minunată poveste de dragoste. Mi-au depănat-o acum câţiva ani Eva şi Akiva (Laci) Leob, din Natanya, aflaţi într-o vizită în Clujul natal.

EL : Îţi mai aminteşti unde ne-am întâlnit prima oară şi mi-am dat seama
că nici un alt băiat nu-mi va mai plăcea, în afară de tine. Îţi mai aminteşti unde era ?
EL: În locuinţa lui Ferkó Goldstein ( Peretz Goldstein, avea să devină unul dintre paraşutiştii israelieni, tovarăşii Hannei Szenes, ucişi în misiune în Ungaria ocupată de nazişti) . Locuia undeva în apropierea Gării. Ne adunasem mai mulţi adolescenţi. Trebuie să recunosc că pe atunci încă nu te remarcasem…
EA: În schimb eu, da.
EL: Dar peste câteva zile, aveam să fiu fermecat de tine…
EA: Atunci s-a petrecut un episod foarte interesant. Fetele şuşoteau despre băieţi şi una dintre ele m-a întrebat: „Tu pe care băiat ţi-l alegi ?”Am privit în jur şi
i-am răspuns că mie îmi place „băiatul acela blond care-şi sprijină capul de dulapul acela negru”. Fata mi-a răspuns „Pe acela nu-l poţi alege, pentru că mi l-am ales eu”. Atunci eu i-am spus: „Ştii ce, mie alt băiat nu-mi trebuie ! ”.
EL: Aceea fost prima noastră întâlnire şi apoi ne-am văzut zilnic. La început ne duceam cu prietenii la terenurile de sport ale Clubului Haghibor, ne plimbam şi făceam drumeţii. Dar ne întâlneam şi noi doi. Eu veneam de acasă, de pe strada Bariţiu, până pe strada Universităţii la numărul 2, unde locuiai tu. Priveam fereastra de lângă balcon, aşteptând un semnal că pot urca la tine, că părinţii tăi au plecat de acasă…
EA: Eram foarte tineri şi nu aveam lucruri de ascuns, dar nu eram siguri că părinţii ar fi aprobat această prietenie… Dar bunicul meu era acasă şi-mi spunea mereu: „Fetiţa mea, nu-s cam dese întâlnirile astea ?” Bunicul stătea în fotoliu şi fuma, iar noi discutam şi ţeseam planurile de viitor.
EL: Visam şi plănuiam, trăiam vremuri foarte grele atât noi cât şi toţi prietenii noştri. Îţi aminteşti ?
EA: Cum să nu-mi amintesc…
EL: Atmosfera sumbră a războiului apăsa asupra existenţei noastre cotidiene. Îmi aduc aminte că în camera mea aveam o hartă a Europei şi însemnam poziţia frontului cu ace de gămălie,
EA: În ce an era asta ?
EL: Prin 1942 – 1943…Visul nostru era să scăpăm din capcana aceea cumplită. De altfel, şi scopul întâlnirilor noastre de pe terenul Haghibor era să găsim calea de a pleca în Palestina şi de a începe o viaţă nouă. Din păcate, noi n-am mai reuşit acest lucru, dar câţiva dintre prietenii noştri au reuşit să plece şi să construiască o ţară nouă Israelul. Noi am rămas la Cluj şi a urmat tragedia.
EA: Mai ţii minte ce mi-ai spus într-o seară când mă conduceai acasă ?
EL: Era camuflaj; treceam pe o străduţă din preajma Casei Matei Corvin şi am zărit o luminiţă care se strecura prin geamul fostului meu liceu. Atunci ţi-am spus, ca într-un fel de premoniţie: „Eva, vezi luminiţa aceea? Şansa noastră de a rămâne împreună e la fel de firavă!”
EA: Mă întrebam cum am să te pot reîntâlni dacă războiul ne va despărţi ? Şi atunci ne-am decis că orice s-ar fi întâmplat şi oriunde ne-ar fi risipit soarta, în fiecare an, în ziua de 27 martie, să venim la întâlnire şi să ne aşteptăm unul pe altul… Unde ?
EL: La statuia lui Matei Corvin,
EA: În faţa statuii lui Matei Corvin, în data de 27 martie, la ora şase după amiaza.
EL. Eu am fost înrolat în detaşamentul de muncă forţată, de la Baia Mare, în aprilie 1944. Mama a presimţit că nu ne vom mai întâlni niciodată…Eva îmi scria zilnic câte o scrisoare, iar militarii fascişti decideau dacă îmi putea parveni sau nu
EA: Oricum era cenzurată.
EL: Într-o zi am fost convocat la comandant. M-am speriat foarte tare. Habar
n-aveam de ce mă chema, nu mă simţeam vinovat cu nimic. Am alergat la comandament, am intrat şi am salutat „Să trăiţi, vă raportez cu respect că soldatul László Leob, s-a prezentat la raport !”. Comandantul m-a măsurat din cap până în picioare şi mi-a zis:„Am vrut să văd soldatul care primeşte astfel de scrisori de dragoste, în fiecare zi”
EA: Când ne-au dus în ghetou am luat cu mine un album de fotografii. În tren nu mai aveam decât o singură poză de-a ta. Am sosit la Auschwitz şi ne-au mânat într-o baracă unde ni s-a poruncit să ne dezbrăcăm toate hainele şi să ne descălţăm. Fotografia ta era ascunsă într-un pantof. M-am aplecat s-o iau, crezând că am voie să fac aşa ceva. Am scos poza din pantof şi am arătat-o SS-istei, explicându-i că este a logodnicului meu. Mi-a smuls fotografia din mână şi a zvârlit-o pe jos. Profitând de un moment de neatenţie al gardienei, m-am aplecat şi am luat poza de pe jos. Fotografia aceasta am păstrat-o la mine pe tot parcursul deportării. Trebuia s-o ascund. O vreme am ţinut-o în mână, apoi am învelit-o într-o bucată de pânză ruptă din rochie. Au fost momente când a trebuit s-o ţin în gură, pentru că ne controlau mâinile. Eram nevoită să-i tot rup marginile până când a ajuns de dimensiunea unei monede de 10 bani…Dar am reuşit s-o păstrez până la sfârşitul războiului şi am adus-o acasă. O am şi acum. Tu ştii…
EL: Da… Din păcate, eu nu aveam o astfel de relicvă, însă amintirile pe care
le păstram în suflet au înlocuit, într-un fel, obiectele palpabile.
EA: Pe noi ne-au deportat în lagăr, pe tine te-au dus la detaşamentul de muncă.
EL: Şi apoi în lagăr.
EA: Multă vreme n-am ştiut nimic unul de altul. Dar am supravieţuit.
EL: După eliberare, trecând prin Praga, am găsit numele tău pe o listă cu supravieţuitorii lagărelor naziste .
EA: Dar eu nu ştiam nimic despre tine. Muriseră mama, tata şi fratele meu. M-am dus la unchiul meu de la Timişoara.
EL: Când am sosit acasă, la Cluj, mă aşteptau doi prieteni din copilărie: Gyurika Stoessel şi Laci Rosenberg, care m-au anunţat: „Evi este la Timişoara, caut-o imediat la telefon !” Şi atunci…
EA: Imediat ai dat telefon la Timişoara.
EL: A răspuns unchiul tău şi mi-a promis că te va aduce la Cluj. Aşa s-a şi întâmplat şi de atunci suntem împreună,.
Suntem căsătoriţi de peste 63 de ani şi sperăm să mai avem parte de câţiva ani frumoşi spre bucuria copiilor şi nepoţilor noştri.
EA Şi a noastră.

Muzele diletantului

martie 1st, 2009
Rassemblement des écoliers dans la cour du pavillon central – Photographie anonyme, 1890 (coll. Familistère de Guise).Rassemblement des écoliers dans la cour du pavillon central – Photographie anonyme, 1890 (coll. Familistère de Guise).

Creația artiștilor, ca și cea a slujitorilor științei este supusă bunăvoinței muzelor. La ce i-ar sluji acestea diletantului?
Poate că tocmai el este cel mai în nevoie de inspiratia din exterior care să-l călăuzească prin jungla artelor.
 
În rândurile care urmează voi lăsa milele mele muze să vă însoțească, dându-vă sugestii despre un anume fel de muzica, literatura, film sau design, arhitectura, peisagistică sau călătorie. Poate unele va vor plăcea, în vreun moment când marii titani ai artelor sunt în pauza și va lăsa sa va dedicați unor creații mai modeste. Voi ilustra aceasta trecere cu multe referințe de pe internet, pe care va îndemn, dacă aveți posibilitatea, sa le consultați direct.
 
Cineva are sa spună ca am inventat acest ajutor al muzelor ca un pretext să-mi ,,vând\” propriile preferințe Nicidecum. Inițierea contactelor mele cu diverse noi stiluri, genuri, a fost departe de a fi un act conștient sau deliberat. Una din sursele care m-au pus pe un făgaș mai nou a fost Televiziunea și Radioul suedez.
 
Radioul suedez are patru programe. Programul 2, ,,P2\” este dedicat în întregime muzicii și națiunilor conlocuitoare. Dintre emisiunile tematice de muzica, nu mai puțin de 6-7 sunt dedicate unor teme diverse de folclor național și international.

http://www.sr.se/p2/

M-a cucerit total abordarea deosebita, curățată de clișee și naționalism excesiv, astfel încât dintr-un ,,om de oraș\” destul de sceptic la ,,lălăielile\” mult comercialilor ,,interpreți\” am ajuns sa mă hrănesc aproape exclusiv din aceasta muzica. Voi explica mai târziu care sunt, în opinia mea, calitățile ei.

Un alt moment a fost descoperirea regizorului Emir Kusturica, prin filmul Vremea țiganilor – informații aici: http://www.imdb.com/title/tt0097223/. Autenticitate, umorul în registru larg, de la autoironie, ironie amara, pana la bucurie pura, muzica debordând de bucurie, pendulând și ea între naiv și gravitate, conflicte care te plimba de la ridicol la sublim și dramatic – balcanism, ca iubire, nu complex și rușinare.
 
Astfel de impulsuri m-au scos din bârlogul obișnuințelor și m-au împins pe un drum pe care nu mai fusesem. Internetul a fost vehiculul magic care m-a dus ca gândul acolo unde aveam nevoie de informație. Sa știu și sa re-ascult de exemplu, o piesa care ma fascina în copilărie dar căreia nu-i știam numele și de aceea o credeam pierdută pe vecie ,,This Land Is Mine\”. De fapt, muzica din filmul Exodus, compusa de Ernst Gold:

http://www.youtube.com/watch?v=tVZpeNGFrB8

http://www.imdb.com/title/tt0053804/

 
Saiturile www.youtube.com pentru imagini filmate și www.imdb.com pentru informații despre filme sunt instrumente de neprețuit.
 
Fiind, vorba lui Dante, trecut binișor de mijlocul vieții, am privilegiul de a mă putea bucura de frumos cu intensitate mai mare – lucru total neinteresant, dar sper prin asta ca odată cu sugestiile mele va intra în rezonanta și predispoziția unora din cititori la același fel de bucurie. Lui Brâncuși, pe care mulți îl vor găsi un artist abstract, i se atribuie vorbele <<În artă, ceea ce importă este bucuria. Aveți fericirea să contemplați (să vă minunați!). Aceasta este totul.>>.

http://agonia.net/index.php/prose/71216/Aforisme

 
Ideea este dezvoltată de elvețianul Alain de Bouton, filosof al arhitecturii în cartea lui ,,Arhitectura bucuriei\”.

http://www.amazon.co.uk/Architecture-Happiness-Alain-Botton/dp/0241142482

El sugerează ca frumusețile arhitecturii nu sunt în primul rând observate și savurate de indivizii aflați în perioade fericite ale vieții – tineri, de exemplu – ci de oameni cărora sursele de bucurie obișnuite odată secate, caută să-și ostoiască nevoia naturală de frumos prin contemplarea frumosului creat de om sau natura – nu numai dând curs atracției pentru exemplarele umane frumoase.
 
Aveam de gând sa las exemplele de arhitectura pentru mai târziu. Planurile mi-au fost zădărnicite de serialul francez Achitectures realizat de Catherine Adda.
 
Este vorba de industriașul Jean Baptiste Gaudin (da, acela cu ,,godinul\”, dacă va reamintiți!) care la mijlocul secolului al 18-lea a conceput și realizat un proiect fantastic. ,,Le Familistere\” (parafrază după Falansterul lui Fourier) primul bloc de locuințe din lume, cu 70 ani înainte de lansarea conceptului de către arhitecți (Le Corbusier).
 
Având ca fir roșu ideea de a oferi muncitorilor condiții de trai ,,ca într-un palat\” Godin a introdus o serie de inovații, de fapt un pachet întreg, cum ar fi apartamentele de locuit cu planificare rațională, toalete, lumina, colector de gunoi, sistem de ventilație cu tiraj natural pentru prevenirea efectului de sera din curtea interioară acoperită. Si nu în ultimul rând, asociația de locatari. Condominiul, Familisterul, dăinuie și astăzi în orașul Guise din Franța. Pentru început îl puteți vizita pe internet la adresa de mai jos

http://www.familistere.com/site/decouvrir/histoire_images/chronologie.php 

sau urmări episodul în franceza pe saitul Televiziunii Suedeze:

http://svtplay.se/t/104649/banbrytande_arkitektur

 
Pe curând!

Viața la țară, versiune 2009 – 3. Tipologii rurale

martie 1st, 2009

Lumea rurală e una deosebită şi cu totul aparte. Lăsând la o parte lacunele informatice şi culturale datorate lipsei de tehnologie, ţăranul meu mult iubit compensează prin alte calităţi. Cu toate că provenim din lumi diferite şi cu diferenţe categorice de cultură, am reuşit să mă integrez de minune în noua lume în care m-am mutat. Rămân de multe ori plăcut surprins de oamenii din jurul meu. Lumea rurală e pentru mine un spectacol continuu. Iar eu sunt genul de spectator care nu se ruşinează să se ridice în picioare şi să aplaude frenetic. Cer uneori chiar şi câte un bis.

Oamenii, în general, se împart în diverse categorii, o împărţire ce are la bază tipologia comportamentală din care face parte. La sat lucrurile stau exact la fel. Prima persoană pe care o văd dimineaţa pe stradă e vecinul de peste drum. Un bărbat ce are undeva peste 50 de ani. La prima noastră întâlnire mi-a spus că e zidar. Şi că are o casă de vânzare. I-am dezvăluit că şi eu lucrez în construcţii şi între noi s-a creeat imediat o legătură pe care nici acum nu am reuşit să mi-o explic. În fiecare dimineaţă când mă duc după pâine el stă în faţa porţii. El e genul de “ţaţă”. Ştie tot ce se întâmplă pe stradă. Ştie cine s-a mutat ultimul. Cine are o aventură cu vecina. Cine s-a certat cu soţia şi doarme în camera “rece”. Toate ştirile trec prin “mâna” lui. E genul de om cu care poşi sta ore în şir de vorbă fără să vorbeşti despre ceva anume. Ştie politică, fotbal, economie, are metode de ieşire din criză şi câteva idei de afaceri. Niciodată nu a avut curaj să pornească o afacere. Dar el ştie. E genul de om care se pricepe să dea sfaturi dar nu le pune niciodată în aplicare. Puţin superficial şi cu teamă de aprofundare.

Una din persoanele mele preferate din sat a devenit tanti de la magazin. De la început s-au stabilit între noi raporturi bazate pe respect reciproc. A aflat că am terminat o facultate ( probabil de la vecinul de peste drum), ştie că lucrez în construcţii dar că repar şi calculatoare. Pentru ea o persoană supra-calificată merită tot respectul. Şi mă bucur din plin de acest statut. Zilele trecute am rămas fără bani. Lipsa de lichidităţi şi frigul de afară mă împiedică să mai lucrez momentan. Dar familia trebuie hrănită. Aşa că m-am îmbrăcat şi m-am dus la magazin să negociez un împrumut pe termen scurt cu tanti vânzătoarea. Am tras-o deoparte şi i-am explicat situaţia în care mă aflu pentru urmatoarele câteva zile. Mi-a răspuns în şoaptă şi m-a rugat să aştept să se golească puţin magazinul. Zis şi făcut. După ce am rămas doar noi doi, m-a rugat să îi fac o listă cu lucrurile de care am nevoie. Am încercat să mă scuz şi mi-a răspuns că ştie că vremurile sunt grele. Şi să nu îmi fac probleme. Ea are încredere în mine. Am rămas puţin uimit. O persoană pe care o cunosc de cel mult trei luni are încredere în mine. Nu ştie nimic despre mine. Nu are numărul meu de cont. Nici măcar nu ştie cum mă cheamă. Dar are încredere în mine. După ce mi-a pus în plasă toate produsele cerute, tanti vânzătoarea scoate un caiet de matematică de sub tejghea şi mă notează acolo. Fără touch-pad-uri. Fără carduri. Fără procese verbale de îndatorare.

Încă nu îmi venea să cred că într-o lume în care fiecare trage pentru el, într-o lume a somaţiilor de la bancă şi a plăţilor cu cardul eu cumpăr de la magazinul din sat “pe caiet”. Azi e vânzătoarea mea preferată. Genul de om la care funcţionează simpatiile instantanee. Adică ori te place ori nu. Nimeni şi nimic nu va mai putea schimba lucrul ăsta. E genul de om care te ajută dacă poate. Nu ştiu dacă atitudinea ei se datorează faptului că a înteles că în comerţul rural nu te poţi baza rulajul de bani cash, ci trebuie să ai răbdare ca oamenii să primească salariile. Nu ştiu dacă face la fel cu toată lumea. Bazându-mă pe rugămintea ei de a aştepta să se golească magazinul, cred că pot să afirm că fac parte din clientela selectă a magazinului. Oamenii ca ea mă fac să zâmbesc involuntar. De ce? Pentru că, lăsând la o parte toate greutăţile pe care fiecare din noi le are, nu uită ce înseamnă să fii om. Şi dacă ţăranul meu m-a învăţat ceva în lunile astea, m-a învăţat să nu uit niciodată să fiu om. Când o să cresc mare vreau să mă fac… om.

P.S. La ora publicării articolului voi fi primit deja şi lemnele luate tot pe datorie de la tipul care se ocupă cu aşa ceva în sat. Şi ne ştim de două săptămâni.

Sistemul de pensii și bomba demografică în România

martie 1st, 2009

Am asistat la o dezbatere despre efectele nerespectarii calendarului de angajamente pentru cresterea contributiilor la pensiile public-private (pilonul II). Va sistetizez principalele idei, pe fond corecte, lansate de catre domnul Mihai Bobocea (secretarul executiv al ):

1. Bomba demografica ticaie in Romania mai rapid decat in restul Europei – in urmatoarele decenii Romania va inregistra o evolutia mai defavorabila din punct de vedere demografic decat multe alte state europene, iar filosofia actuala a sistemului de pensii, axat in cea mai mare parte pe rolul statului, va falimenta.

2. Inghetarea contributiilor in 2009 reprezinta o eroare de strategie si de viziune – efectele cele mai grave constau in faptul ca salariatii de azi pierd o buna parte din sansa unei pensii decente din sistemul privat, iar Romania pierde increderea investitorilor straini.

3. Pilonul II a facut prima plata, ceea ce darama cel mai nociv mit din jurul acestei piete: “fondurile private = cutii negre”, adica doar pui 20-30 de ani bani si nu ai nicio certitudine ca iiprimesti inapoi.

1. Bomba demografica, in plina explozie in Romania
De ce ne-am apucat, de fapt, de reforma sistemului public de pensii?
• Populatia Romaniei: in reducere si imbatranire accelerata: 23,2 mil. loc. (1990) -> 21,4 mil. loc. (2008);
• Pana in 2050: 16-17 mil. loc. (UE, BM, FMI, ONU, INCE) sau chiar 13,3 mil. loc. (cel mai pesimist scenariu, BERD, 2008);
• Pana in 2050: -21%, una dintre cele mai abrupte scaderi din Europa (dupa BG 28%, LV 26%, LTN 24%);
• Natalitate: 13,7‰ (1990) -> 10‰ (2008);
• Fertilitate: 2,3 copii/femeie (1989) -> 1,3 copii/femeie (2008);
• Varsta medie a mamei, prima nastere: 22,3 ani (1990) -> 26 ani (2008);
• Durata medie a vietii: 70 ani (1990) -> 74 ani (2008);
Evolutiile demografice au afectat grav situatia sistemului public de pensii (Pilonul I, PAYG). Tendinta data de raportul salariati – pensionari continua:
1990: 8,2 mil. la 2,5 mil. persoane (raport 3,3:1)
2008: 4,9 mil.la 4,7mil. persoane (raport ~1:1)

Concluzie 1: Demografia Romaniei este intr-o stare foarte proasta, iar evolutiile asteptate sunt foarte sumbre. Bugetul public de pensii si-a atins limitele, iar sustenabilitatea sa pe termen mediu si lung tinde la zero. Nevoia de reforma este mai mult decat evidenta.

2. Inghetarea contributiilor in 2009 – o eroare. O masura cu efecte mici la buget, dar cu costuri uriase

Efect: o „economie” de 250 mil. lei la buget (MFP).

Costuri:
- afecteaza grav interesele si proprietatea a 4,6 mil. participanti;
- poate reduce pensia lunara a participantilor cu pana la 15% (EFRP);
- afecteaza viitorul actualei generatii, lasand-o la mana statului;
- afecteaza planurile de afaceri ale investitorilor internationali;
- atentie: participantii sunt marii perdanti ai masurii, nu administratorii;
- probleme de imagine si incredere pt. Romania (tratate bilaterale);
- pietele financiare, inclusiv BVB, vor suferi mai mult din cauza crizei;
- inclusiv bugetul public va suferi (lipsa titlurilor „lungi”);
- pierderi totale de 1,07 mil. € la Pilonul II pana in 2017;
- povara fiscala viitoare: datoria structurala implicita PAYG +4,3 mld. €

Avand in vedere starea actuala si evolutia demografica a Romaniei (dezastruoase), existenta unui Pilon II de pensii private, care sa preia in viitor presiunile din sistemul public, este absolut necesara;
Pilonul II romanesc: avantaj major (una dintre cele mai moderne si eficiente arhitecturi institutionale) + dezavantaj major (cel mai redus nivel al contributiilor dintre toate sistemele similare);
Media contributiilor in sistemele asemanatoare Romaniei: 8,7% (FIAP). Ex.: SK 9%, HUN 8%, POL 7,3%. CZE pregateste in acest moment legislatie pentru un Pilon II cu contributii initiale de 6%!
Pilonul II romanesc are deja tot ce trebuie pentru a face performanta in beneficiul participantilor sai. Contributiile nu trebuie „taiate”, ci accelerate, pentru a asigura pensii private decente!
Raul nu a fost inca facut. Situatia poate fi indreptata prin OUG pana pe 20 martie (pentru respectarea L411/2004).

Concluzie 2: Efectele cele mai grave ale inghetarii: salariatii de astazi pierd o buna parte din sansa unei pensii decente din sistemul privat, iar Romania pierde increderea investitorilor straini. Dezvoltarea Pilonului II trebuie accelerata, nu franata!

3. Pilonul II romanesc a facut deja plata primei pensii private

Mitul nociv al „cutiei negre”, desfiintat!

• Vineri, 20 februarie 2009: prima plata a unei „pensii private” in Pilonul II romanesc.
• Suma? Evident mica (doar cateva luni de contributii). Semnalul? Foarte puternic.
• Cel mai nociv mit din jurul pietei de pensii private: „Fondurile de pensii sunt niste cutii negre in care doar pui bani 20-30 de ani si nu ai nicio certitudine ca ii primesti inapoi”. (mit provenit din informare insuficienta) FALS!
• In Romania, doar un caz de plata in mai putin de un an de la startul Pilonului II. In regiunea Europei Centrale si de Est, sute de mii de beneficiari ai sistemului de pensii private.

Ce se intampla in alte tari?

Ungaria

Pilonul II (1998-2008): 60.000 de beneficiari, plati de 23 mil. €
Piata in 2008: 3.000.000 de participanti si active nete de 7,5 mld. €
Pilonul III (1994-2008): 360.000 de beneficiari, plati de 946 mil. €
Piata in 2008: 1.410.000 de participanti si active nete de 2,8 mld. €

Polonia

Pilonul II (1999-2008): cateva sute de mii de beneficiari, plati de 290 mil. €
Piata in 2008: 13.800.000 de participanti si active nete de 33,3 mld. €

Romania

Pilonul II: ~100.000 de beneficiari (cazuri efective de plata) in urmatorii 10 ani
Ex. asigurari de viata: indemnizatii brute platite de 283 mil. € (1998-2008).

Concluzie 3: Daramarea mitului „fondurile de pensii sunt cutii negre in care doar pui bani 20-30 de ani si nu ai nicio certitudine ca ii primesti inapoi”. Pilonul II romanesc asteapta circa 100.000 de cazuri de plata in urmatorii 10 ani.

Rasism, xenofobie, ultranaționalism – adică primitivism

martie 1st, 2009
DemonizareDemonizare

Două evenimente recente reflectate în revista ACUM au generat un interes enorm și o dezbatere care uneori a devenit încrâncenată: cererea de autonomie pentru Ținutul Secuiesc și reacțiile în urma unor delicte comise în Italia și puse pe seama unor cetățeni români.

Nu e greu de ghicit că reacția uneori vehementă e legată de prezența ca subiect al dezbaterii a celor două principale minorități naționale (sau etnice) din România: ungurii și romii (în ordinea datelor oficiale, deoarece estimările ar arăta o ordine inversă).

Articolul care a provocat primul cele mai aprinse dezbateri a fost “De ce e bine ca Ținutul Secuiesc să fie autonom”, http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=9177 scris de Tihamer Czika, un tânăr jurist din Transilvania, fost candidat al UDMR pentru Camera Deputaților în alegerile parlamentare din noiembrie 2008.

N-am să mă refer la reacțiile de pe pagina revistei ACUM, ele pot fi consultate foarte simplu, am să citez câteva reacții de pe blogul lui Tihi, unde acesta a preluat articolul.

Harcov este, asa cum am mai spus, un cimitir economic. Nici iarba nu creste, din lipsa de fonduri. Fonduri blocate, bineinteles, de singurii care au putere de decizie in zona. Adica coietnicii (cum parca-l aud spunand pe dl. presedinte Basescu) domnului deputat nedevenit Czikatihi. Iar de aici situatia se ramnifica: varianta a. Conducatorii Harcovului sunt imbecili, incapabili si impotenti intelectual. In sensul in care nu posed mijloacele intelectuale de a face zona sa prospere. Adica nu pot. varianta b. Sunt parsivi, si inteleg perfect ca saracia generalizata este singura carte pe care o pot juca. O populatie saraca este usor de controlat, dupa cum au demonstrat chinezii in ultimele milenii. Iar retorica separatista ar fi nula in lipsa saraci. sună una dintre reacții.

La care mi-am permis următorul comentariu: “înlocuiți vă rog Harcov cu Botoșani, Vaslui, Ialomița, Gorj, Giurgiu și alte județe din România și o să vedeți ce bine se potrivește.”

Replica a venit din partea unei persoane care se prezenta drept jurnalist și absolvent al unei facultăți de filosofie: Cat despre Botosani, Vaslui, Giurgiu nu putem decat aplauda harnicia cu care roboteste sangele slav pentru o oda a lenei. Inca ceva, Petru: daca stapanul este crucificat vertical, e normal ca sclavul sa fie crucificat avand capul in jos, ca intr-o harta pusa invers in cui. In Obama we trust.

N-am destulă subtilitate ca să înțeleg ce-a vrut să spună cu crucificarea, în orice caz a ținut să adauge: ‘Problema Chineza se poate circumscrie in maniera evocata de Eliade: “Douasprezece mii de capete de vite”…’

Am să revin la rasismul și xenofobia grosolană din acest mesaj, dar am să remarc că în general, mai toate reacțiile negative la articolul lui Tihi au fost lipsite de argumente și violente, presărate de un anti-maghiarism primitiv.

Dar dacă reacțiile la un articol favorabil ungurilor au fost așa, reacțiile la articolul scris împreună cu Ștefan “Atmosfera de ură împotriva romilor se accentuează” http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9226 au depășit cu mult limitele obișnuite, frizând pe alocuri extremismul.

“Nu pot fi acuzat ca discriminez vreo minoritate religioasa, etnica, sociala sau de alt fel pentru simplul fel ca m-am nascut intr-o familie ea insasi discriminata. Am simtit-o pe pielea mea. Nemtii ne-au discriminat pretextand ca suntem comunisti, comunistii sub pretext ca suntem titoisti, legionarii sub pretext ca nu suntem romani, securitatea sub pretext ca nu vrem sa colaboram. Toti acestia ne-au batut si ne-au barat drumul spre o viata mai buna. Acum, tiganii ne fura din buzunare, ne agreseaza verbal si, daca nu ne ferim, ne dau si-n cap. Pentru o epidemie, ajunge un singur virus. Degeaba vreti sa despartiti comunitatea de individ. Noi nu am ucis, nu am violat si nu am furat. Nici unul. Cine pe cine discrimineaza? Cand o minoritate, de orice tip ar fi, vrea mai multe drepturi ca majoritatea, comite o discriminare. Sa ne fereasca Dumnezeu de discriminarea unei minoritati! Aceasta se poate transforma in dictatura. Daca minoritatea nu vrea sa se inscrie in cadrul legal al tarii adoptive, trece pe langa democratie, spre dictatura. La inceput, nazistii au fost o minoritate. La inceput, comunistii romani au fost doar o mie. Lasati sa se inmulteasca, albanezii din Kosovo au furat o tara. Bunicul meu spunea ca, atunci cand te afli in tara altuia, mananci ce mananca gazda, dar trebuie sa fii foarte atent ce mananca aceasta. Daca Dumnezeu mai da rateuri, o face pentru ca numai oamenii sunt pedepsiti pentru greselile lor.” scria o persoană care este un scriitor destul de cunoscut.

Diabolizare

E aici o întreagă panoplie a extremismului de dreapta, de la tratarea unei minorități în bloc ca responsabilă în exclusivitate de delincvență, la atribuirea vinei colective, la cvasi-nazistul “Lasati sa se inmulteasca, albanezii din Kosovo au furat o tara.” (oare trebuiau sterilizați?), la tratarea romilor în ansamblu ca intruși (la fel cum sunt tratați și ungurii uneori – “Dacă nu vă place aici duceți-vă în Ungaria!” – romii sunt de regulă trimiși în India).

S-a găsit chiar și o persoană revoltată de acuzații, care nu a găsit nimic nelalocul său în mesajul citat mai sus:

Este suficient sa pici in forfota unui troleibuz si sa te deplasezi din branci in branci scotocit prin toate buzunarele pe fondul sonor al expresiilor de maidan si a miasmelor”sublime” ca sa-ti dai seama ce inseamna sociologie aplicata la o populatie derutata de mirajul libertatii indecente si a democratiei. Toate astea cer o punere la punct vehementa si curajoasa ci nu obladuirea, de la distanta, a ceea ce este si va ramane condamnabil. Randurile dlui Martin n-au nici o tenta rasista sau fascista, ele exprima o realitate resimtita ca insuportabila de catre o mare majoritate a polulatiei din Romania. Dl Clej, distribuie, cu o usurinta deconcertanta, adjective complet deplasate si lipsite de sens, ca sa nu le spun grotesti, nedemne de functia care ii este atribuita.

Și tot zilele acestea am primit într-un e-mail reproșul că “mă desolidarizez de România”. Motivul? Faptul că am îndrăznit să cataloghez drept rasiste niște mesaje circulate și ajunse la redacție care se indignau de confundarea romilor cu românii, romii fiind, în opinia autorilor acestor mesaje responsabili exclusivi de stricarea imaginii țării în străinătate.

Cum de mi-am permis să am această opinie în contra-curent când patria e în pericol, amenințată de câteva lozinci anonime pe ziduri din Italia, care cereau, Holocaustul, atenție, al ROMÂNILOR, nu al romilor. N-are nicio importanță că autoritățile de la Roma s-au desolidarizat de astfel de elucubrații fasciste, rodul unor minți bolnave, asta a devenit în opinia unora reprezentativ pentru ceea ce crede opinia publică italiană.

Toate aceste reacții au în comun fie rasism, fie xenofobie, fie ultranaționalism, fie pur și simplu o demagogie patriotardă, sechelă a educației dinainte de 1989, care s-a prelungit sub alte forme și după aceea.

Neînțelegerea sau neacceptarea faptului că acuzarea unei minorități de greșelile unor persoane aparținând acelei minorități constituie xenofobie sau rasism e îngrijorătoare pentru situația unei țări membre a Uniunii Europene în anul 2009.

Această reacție, numită foarte plastic în engleză “kneejerk”, denotă la acești oameni (nu știu cât de mulți, dar eu, spre deosebire de ei nu extind la întreg poporul român aceste atitudini adeseori extremiste) un profund sentiment de insecuritate, o fragilitate a identității lor românești dacă o cerere de autonomie le provoacă panică cu privire la iredentismul ungurilor, la fel cum le provacă și confundarea romilor cu românii (cu toții cetățeni ai aceleiași țări) în Italia.

Am mai scris în trecut, o astfel de atitudine de monopolizare a patriotismului și de diabolizare a celor care se ridică împotriva ei, etichetarea lor adesea ca anti-români sau vânduți nu este altceva în secolul XXI decât un primitivism, o atitudine anacronică.

Îi asigur pe toți cei care promovează o astfel de atitudine că vor primi replica cuvenită în revista noastră, chiar dacă această politică editorială nu ne aduce popularitate într-un anumit segment de cititori. Revista ACUM nu se va alinia politicii unui număr însemnat de publicații în limba română care tolerează și încurajează acest primitivism.

Voi încheia cu un citat dintr-un personaj istoric fascinant (care merită un articol separat) – Carl Schurz – născut în Germania în 1829, participant la revoluția din 1848, emigrat în Statele Unite, general în armata unionistă în războiul civil din 1861 – 1865 și ales senator al Statelor Unite în 1869:

I confidently trust that the American people will prove themselves … too wise not to detect the false pride or the dangerous ambitions or the selfish schemes which so often hide themselves under that deceptive cry of mock patriotism: “Our country, right or wrong!” They will not fail to recognize that our dignity, our free institutions and the peace and welfare of this and coming generations of Americans will be secure only as we cling to the watchword of true patriotism: “Our country—when right to be kept right; when wrong to be put right.”

Rețineți, doamnelor și domnilor tentați de primitivismul rasist, xenofob și utranaționalist: nu e nevoie să săriți ostentativ în apărarea patriei ori de câte ori cineva își exprimă opinii critice, căci și ei, ca și dumneavoastră vor binele țării, numai că îl doresc pe căi diferite. Iar într-o democrație acest lucru este perfect legitim, ba chiar de dorit.

Conservatorii sunt cei mai mari utilizatori de pornografie în Statele Unite

februarie 28th, 2009

Daca va intereseaza cum iese statistic adevarul la suprafata, vizitati linkul:

http://abcnews.go.com/Technology/Business/story?id=6977202&page=1

S-a tot discutat si se va mai discuta in aceste zile in revista ACUM despre “judecarea in bloc” a unei populatii.

Care sunt caracteristicile potrivit carora putem emite judecati si care nu? A devenit acceptat in cea mai mare parte a lumii ca nu se pot emite judecati dupa acele caracteristici pe care nu ni le alegem: caracteristici fizice dobandite prin nastere (culoarea pielii, a ochilor, a parului, etc.), genul, preferintele sexuale, originea etnica.

Dar… preferintele politice?

Cititi articolul difuzat de ABC News pentru a cunoaste rezultatele unui studiu privind consumul de produse pornografice. De ce nu ne mira, cum nu ne mira ca “patriotii” cei mai vocali sunt primii care-si denigreaza si tradeaza tara, cum, asemanator, puritanii cei mai vocali au o satisfactie speciala cand se infrupta din ceea ce nu doar dispretuiesc public dar ii si fac propaganda activa impotriva?

Un drept la replică ignorat

februarie 26th, 2009
Dr. Lya Benjamin, Director, Centrul de Studii al Istoriei Evreilor din RomaniaDr. Lya Benjamin, Director, Centrul de Studii al Istoriei Evreilor din Romania

Domnule Adrian Păunescu,
Mă adresez cu rugămintea ca, în virtutea dreptului la replică, să aveţi bunăvoinţa de a publica în ziarul dvs. textul meu de răspuns la somaţiile d-lui Coja. Domnia sa în articolul publicat în ziarul Flacăra lui Adrian Păunescu / 6-12 februarie a.c., mă incriminează pentru faptul că am îndrăznit să scriu despre antisemitismul mişcării legionare, deşi (după părerea domniei sale) nu am reuşit să demonstrez nici până astăzi că ei au fost într-adevăr antisemiţi. În cele ce urmează, citez câteva extrase din lucrările unor lideri ai acestei mişcări. Va fi doar un eşantion infim din multitudinea de texte pe care le-am publicat în diferite scrieri pe tema respectivă. Sunt citate care s-ar putea ca în interpretarea d-lui Coja să reprezinte argumente irefutabile cu privire la dragostea de neam şi ţară a liderilor legionari. În viziunea ştiinţei istorice contemporane, marile drame care au însoţit totalitarismele secolului XX au avut în sorgintea lor şi idei extremiste, de felul celor diseminate de ideologii legionarismului. Iată de ce consider şi eu asemenea idei nu ca factori de educare patriotică a unui neam, ci ca pure instigări împotriva democraţiei, a convieţuirii interetnice şi împotriva a ceea ce numim astăzi spirit european clădit şi pe tradiţia iudeo-creştină.

De altfel, ţin să precizez că exponenţii mişcării legionare nu numai că nu şi-au negat concepţiile lor antisemite, ci dimpotrivă, şi le-au asumat fără rezerve. Astfel, Horia Sima în cartea intitulată Istoria mişcării legionare (Editura Gordian, Timişoara, 1994) la pagina 33 afirmă că: anticomunism(ul), antisemitism(ul), antipoliticianism(ul) pot fi socotite fără îndoială drept părţi ale unui program [...] Ele indică primejdiile ce trebuie combătute şi îndepărtate din viaţa unui neam. Primejdiile sunt considerate a fi evreii, comunismul şi politicianismul.

În decembrie 1931, în Parlamentul României, Corneliu Zelea-Codreanu afirma:
Domnilor deputaţi, generaţia aceasta a noastră trece ca o generaţie antisemită. Aş dori să ştiţi că eu nu am venit aici să strig: Jos jidanii!, după cum cred că n-a făcut-o nimeni… Pentru mine este clar şi precis: inteligentă sau neinteligentă, parazitară sau neparazitară, morală sau imorală, această populaţie este o populaţie duşmană aci, pe pământul ţării şi eu înţeleg să lupt împotriva ei prin toate mijloacele pe cari mi le va pune la dispoziţie mintea, legea şi dreptul meu românesc. (Cuvântul la mesaj în numele Gărzii de Fier. (Câmpulung Muscel, 1932). Vezi şi Monitorul Oficial, partea I, nr. 14 din 21 decembrie 1931.

Din rechizitoriul adresat de Zelea-Codreanu regimului democratic din România:
Democraţia sfarmă unitatea neamului românesc… expunându-l dezbinat în faţa blocului unit al puterii iudaice… deci, dezunirea noastră înseamnă moarte.
Democraţia transformă milioane de jidani în cetăţeni români, făcându-i egali cu românii, dându-le aceleaşi drepturi în stat. Egalitate?… Pe ce bază cer jidanii tratament egal, drepturi politice egale cu ale românilor?[...]
Democraţia este în slujba marii finanţe… ca o consecinţă firească, ajunge sluga marii finanţe internaţionale jidăneşti, care o subjugă plătind-o. În modul acesta, soarta unui neam este dată pe mâna unei caste de bancheri.
(Corneliu Zelea-Codreanu, Pentru legionari, pp. 412-414, apud Horia Sima, Doctrina legionară, ed. Majadahonda, Bucureşti 1995, pp. 210-212).

Pentru Vasile Marin, Antisemitismul legionar: are o natură cu totul superioară şi de altă esenţă. Noi nu suntem antisemiţi pentru faptul că locurile noastre sunt ocupate de alţii; şi pentru aceasta, dar nu este principalul. În corpul viu al unei naţiuni unitare se introduce alt corp, care vine să falsifice sensul vieţii lui, să falsifice sensul dezvoltării în viaţa morală şi să falsifice sensul culturii în viaţa spirituală. Aşa se pune problema antisemitismului legionar… Pentru aceasta, coloratura de antisemitism pe care o capătă naţionalismul nostru este cu totul specifică şi cu totul în afară de considerentele practice pe care ceilalţi le fac. (Vasile Marin, Crez de generaţie, ed. Majadahonda, Bucureşti 1997, p. 76).

În aceeaşi lucrare, tot Vasile Marin conchide:
Nu instincte de troglodit ne mână în acţiunea noastră tinerească şi tocmai din această cauză nepătată, ci ne mână conştiinţa unei superiorităţi de rasă, aceeaşi conştiinţă care făcea acum 2000 de ani pe civis roumanos să scuipe cu scârbă în faţa jigăritului evreu ce se strecura pe lângă zidurile Cetăţii eterne ca o jivină a pământului – şi mai ales ne mână o conştiinţă naţională de care putem fi mândri… Iată deci pentru ce nu numai că suntem, dar trebuie să fim antisemiţi. (Loc. cit., p. 104).

Liderii mişcării legionare considerau problema jidănească ca una dintre cele mai primejdioase pentru soarta poporului român: ei şi-au asumat misiunea istorică de a o rezolva cât mai radical. În Cărticica şefului de cuib se afirmă: Problema jidănească [...] constituie pentru naţiunea română cea mai mare primejdie pe care a cunoscut-o de la începutul istoriei până astăzi. Legionarul este singurul în stare a rezolva această problemă pe care o priveşte cu curaj şi seriozitate. [(Corneliu Zelea-Codreanu), Cărticica şefului de cuib, p. 56 pct. 66, ed. a 5-a cu modificări, 27 februarie 1937].

Despre misiunea mesianică a legionarilor privind rezolvarea problemei evreieşti în România se găsesc numeroase referiri şi în ziarul Cuvântul, care între septembrie 1940 şi ianuarie 1941 era organul central de presă al mişcării legionare. Cunoscutul istoric, P.P. Panaitescu, directorul ziarului în perioada respectivă, în numărul 3 îşi intitula editorialul: Problema evreiască în statul legionar. Numai un stat totalitar, adică stăpân de a dirija toate puterile naţionale – scria marele istoric – se poate încumeta să rezolve această problemă. Iată de ce numai statul naţional legionar are dreptul şi putinţa astăzi de a ataca problema evreiască… Numai revoluţia naţională legionară poate dezlega această chestiune ca o problemă de stat. (Cuvântul, an XVII – seria nouă – nr. 3 din 16 octombrie 1940).

P.P. Panaitescu îşi exprima admiraţia faţă de Germania nazistă care a câştigat prestigiul ei în Europa pentru că a fost cea dintâi care avusese curajul să deschidă lupta contra iudaismului. (P.P. Panaitescu, Germania în Europa nouă, Cuvântul, 8 decembrie 1940).

Mă opresc aici cu exemplificările, nu în speranţa că îl voi convinge pe profesorul Coja cu privire la antisemitismul propovăduit de mişcarea legionară, ci cu dorinţa de a da câteva informaţii despre faţeta ei antisemită. De altfel, dacă spaţiul mi-ar permite, aş da extrase întregi din cartea de referinţă a lui Corneliu Zelea-Codreanu, Pentru legionari, care abundă în stereotipuri antijidăneşti.

P.S. În ceea ce priveşte acuzaţia adusă de dl. profesor Coja persoanei mele că aş fi „o harnică detractoare a românilor”, este sub demnitatea mea să răspund la insulte. Nu am culpabilizat nicicând nici poporul român, nici spiritualitatea românească, ci am analizat pe bază de documente fenomenul extremismului de dreapta în contextul românesc şi consecinţele sale nocive.

Bucureşti – MITING SALVAŢI CIŞMIGIUL

februarie 26th, 2009

În data de 26 februarie 2009, “Asociatia Bucuresti – pro urbe” a transmis următorul Comunicat de presă:

20 ONG-uri susţinătoare ale campaniei SALVAŢI CIŞMIGIUL organizează vineri, 27 februarie, ora 12:00, un miting în faţa Primăriei Municipiului Bucureşti, înaintea şedinţei de Consiliul General. Vom cere consilierilor să respingă Planul Cişmigiu-Brezoianu.

In cadrul şedinţei ar urma să se discute la punctul 28 de pe ordinea de zi Planul Cişmigiu-Brezoianu.

Am cerut prin adresa oficială fiecărui consilier să respingă acest plan ilegal, făcut fără consultarea locuitorilor (http://asociatiabucuresti.ro/blog/?p=219.)
De asemenea, Ministerul Culturii a cerut suspendarea planului până la obţinerea tuturor avizelor legale (http://asociatiabucuresti.ro/blog/?p=207)

Mâine, vom veni în faţa Primăriei să cerem din nou respingerea acestui document, contestat de societatea civilă din nenumărate motive, între care amintim:
- este incorect matematic http://asociatiabucuresti.ro/blog/?p=174
- nu are avizele legale http://asociatiabucuresti.ro/blog/?p=173
- presupune un bloc de 42 de metri gard în gard cu Cismigiul, în Zona Protejată de 16 metri, care a fost special instituită pentru a nu se mai construi înalt
- nu are aviz de mediu, deşi va atrage sute masini pe nişte străduţe înguste, deja poluate
- nu ţine cont de impactul devastator asupra traficului pe strada Brezoianu, care deja se blochează zilnic la orele de varf
- este făcut fără consultarea populaţiei din zonă http://asociatiabucuresti.ro/blog/?p=205
- încalcă prevedererile legale de protejare a monumentelor istorice pe o rază de 100 de metri
- încalcă Hotărârea CGMB 22/2006 fiindcă, la 26 400 mp construiţi, asigură doar 100 de locuri de parcare, în loc de minim 264

Dupa miting, vom merge la şedinţa de Consiliu General unde vom cere, conform prevederilor legale, să ne expunem punctul de vedere în faţa Consiliului General.

Vizitaţi http://asociatiabucuresti.ro/blog/ pentru mai multe informaţii.

Organizaţii susţinătoare ale campaniei SALVAŢI CIŞMIGIUL
- Asociaţia Pro Democraţia Clubul Bucureşti
- Agenţia de Monitorizare a Presei
- Asociaţia Locatarilor din strada Şipotul Fântânilor
- Asociaţia Bucureşti
- Asociaţia pentru Tranziţie Urbană
- Asociaţia Salvaţi Bucureştiul
- Asociaţia EcoCivica
- Asociaţia ViitorPlus
- Asociaţia EcoAssist
- Alianţa Civică
- Asociaţia 21 Decembrie 1989
- Grupul de Acţiune Noii Golani
- Asociaţia Prietenii Şcolii Centrale
- Asociaţia GoodArtOfNoon
- Asociaţia Komunitas
- Grupul Civic Bucureşti
- RPER, membru ICOMOS
- Salvaţi Vama Veche – APCAPBC
- Asociaţia Pro Urbe Arad
- Asociaţia Sighişoara Durabilă

Declaraţia de la Braşov pentru o politică a arhitecturii în România

februarie 25th, 2009

Întrucât societatea în general şi cetăţenii în special sunt în egală măsură clienţii şi utilizatorii produselor care rezultă în urma serviciilor de arhitectură, este imperativ ca politicile în arhitectură, la toate nivelurile, să încerce să elaboreze criterii de apreciere a calităţii clădirilor şi spaţiilor în cadrul societăţii. Dezvoltarea durabilă a clădirilor publice şi private şi securitatea spaţiilor publice influenţează puternic bunăstarea cetăţenilor şi, prin aceasta, structura socială a societăţii. Arhitectura, în sens holistic incluzând planificarea urbană în situri urbane şi rurale, este un element fundamental al istoriei, culturii şi cadrului vieţii comunităţilor – ea reprezintă unul din fundamentele dezvoltării economice şi, în acelaşi timp, modurile esenţiale de expresie artistică a patrimoniul construit de astăzi şi de mâine. A avea un sens al apartenenţei, al identităţii, este o trăsătură importantă a societăţii umane şi a culturii. Expresia arhitecturală este adeseori purtătoarea unor astfel de nevoi culturale şi sociale şi, prin urmare, este important ca aceste influenţe să fie reprezentate în mod adecvat.

Ordinul Arhitecţilor din România şi Uniunea Arhitecţilor din România au organizat la Braşov în 21 februarie 2009 Conferinţa profesională „Către o mai bună calitate a vieţii – contribuţia arhitecturii la politica României”. Ordinul Arhitecţilor din România este ferm convins că atât calitatea arhitecturală cât şi natura specifică a serviciilor de arhitectură trebuie să fie luate în consideraţie în elaborarea tuturor politicilor, măsurilor şi programelor, conducând astfel spre realizarea unei Politici Arhitecturale a României. Astfel, membrii Consiliului naţional al OAR au adoptat în 21 februarie, la Braşov, „Declaraţia pentru o politică a arhitecturii în România”. Finalitatea acestui demers al nostru vizează asumarea, adoptarea de către Guvernul României a politicii pentru arhitectură. În acest sens, textul Declaraţiei de mai jos va fi completat cu elementele specifice.

TEXTUL DECLARAŢIEI:

”Motto: Locuitorii României au dreptul la arhitectură şi peisaj la fel cum au dreptul la sănătate şi justiţie

Declaraţia de la Braşov pentru o politică a arhitecturii în România

Un program de politici pentru aplicarea obiectivelor Declaraţiei de la Cluj din 8.03.2008

1. Ordinul Arhitecţilor din România, întrunit în Consiliul Naţional adoptă şi lansează această declaraţie în scopul:

1.1. Evidenţierii necesităţii şi importanţei elaborării unei politici pentru arhitectură în România
1.2. Initţerii procesului de elaborare a unei politici a arhitecturii în România
1.3. Realizării de parteneriate pentru elaborarea, promovarea şi aplicarea politicii arhitecturii în România.

2. Context 2009

2.1. În Europa
Arhitectura este o componentă fundamentală a calităţtii vieţii şi a devenit o componentă importantă a politicilor majorităţii ţărilor membre ale UE prin care se urmăreşte viitorul sustenabil bazat pe cei patru piloni ai Cartei de la Leipzig (social, economic, mediu si cultura)
2.2. În România
În România toţi cei patru piloni, socialul, economicul, mediul şi cultura reclamă măsuri urgente de reconsiderare. Arhitectura nu este asumată de stat şi de societate ca un factor determinant pentru dezvoltarea durabilă.

3. Elementele unei politici a arhitecturii în România

3.1. Pilonul social – educaţional cu referire la spaţiul social şi la conştiinţa valorii acestuia
3.2. Pilonul economic – arhitectura durabilă care ia în considerare întreg ciclul de viaţă al construcţiilor
3.3. Pilonul mediului – primordial pentru supravieţuirea şi sănătatea societăţii
3.4. Pilonul cultural – generator de identitate, calitate, diversitate, bucurie şi resurse.

4. Instrumentele politicii arhitecturii în România

4.1. Educarea societăţii pentru şi prin arhitectură
4.2. Achiziţiile publice pe bază de selecţie a calităţii
4.3. Mecanismele de decizie şi consultare în totală transparenţă
4.4. Recunoaşterea arhitecturii de către societate şi stat concomitent cu responsabilizarea arhitectului.

5. Ordinul Arhitecţilor din România propune:

5.1. Elaborarea şi adoptarea unei politici a arhitecturii în România
5.2. Parteneriate pentru elaborarea politicii arhitecturii în România
5.3. Parteneriate pentru promovarea şi adoptarea politicii arhitecturii în România.

Consiliul Naţional al OAR

Preşedinte OAR, Şerban Sturdza
Braşov, 21.02.2009”

sursa: Ordinul Arhitecţilor din România

Miniștrii de externe ai Italiei și României încearcă să calmeze spiritele

februarie 25th, 2009

După participarea la Reuniunea Consiliului Afaceri Generale şi Relaţii Externe de la Bruxelles, ministrul afacerilor externe, Cristian Diaconescu, s-a deplasat luni la Roma, unde a întreprins o vizită de lucru, la invitaţia omologului său italian, Franco Frattini.

Parteneriatul strategic care funcţionează în continuare între România şi Italia, dialogul şi relaţiile foarte strânse care se manifestă în plan politic şi economic vor ajuta la rezolvarea priorităţii pe care o au cele două state în acest moment în ceea ce priveşte comunitatea românească – „siguranţa cetăţenilor italieni şi români care trăiesc în ambele ţări şi respectarea legii şi a principiilor statului de drept pentru ambele categorii de persoane” –, a conchis şeful diplomaţiei române, la finalul convorbirilor cu omologul său italian.

„Cetăţenii români sunt cetăţeni europeni cu drepturi şi obligaţii egale în spaţiul european, iar România nu va lua nicio măsură care ar limita vreunul din aceste drepturi, incluzându-l aici şi pe cel la liberă circulaţie”, a declarat Cristian Diaconescu în cadrul conferinţei comune de presă care a urmat întrevederii.

Franco Frattini: După cum ştiţi, am avut împreună cu colegul, ministrul Diaconescu, o ocazie de a ne întâlni la Roma, împreună cu Consiliul de Externe de la Bruxelles şi am avut multe argumente, bineînţeles legate de acele probleme de interes comun ale celor două ţări pe scena internaţională, dar şi raporturi bilaterale, dar, bineînţeles că am avut şi o tema care cred că interesează în mod deosebit şi anume aceea a prezenţei semnificative a unei comunităţi româneşti în Italia – cam un milion de persoane – şi, bineînţeles, o prezenţă în România, nu trebuie să uităm de aceasta, sunt cam 20.000 de firme italiene care dau de lucru miilor de persoane. Deci, există o prezenţă a întreprinzătorilor italieni extrem de răspândită în România. Punctul de plecare este simplu, şi anume, Italia a fost întotdeauna unul dintre susţinătorii cei mai importanţi ai intrării României în UE. Eu am fost, întâi ca ministru de externe, pe urmă ca vicepreşedinte la Comisia Europeană, şi sunt convins astăzi că a fost o valoare adăugată această intrare a României în UE. Sigur că pe urmă, atunci când se vorbeşte de un milion de persoane, care trăiesc în marea majoritate în Italia respectând legea şi muncind, noi le recunoaştem acestor persoane o contribuţie importantă pe care aceştia o aduc la creşterea şi la produsul italian. Bineînţeles că există şi cazuri în care vorbim de mii de persoane cetăţeni români şi care au, în calitate de cetăţeni europeni, aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii italieni, dar bineînţeles că şi cu aceleaşi datorii. Acestea sunt persoane care au comis delicte. Sunt unele cazuri în care diferite tribunale italiene i-au condamnat cu sentinţă definitivă – e vorba de un număr nu foarte mare ridicat, dar sunt persoane – şi acesta este primul punct al poziţiei italiene pe care îl exprimăm cu prietenie colegului Diaconescu – şi noi considerăm că atunci când există persoane condamnate definitiv pentru că au comis o infracţiune este normal ca aceste persoane să execute condamnarea în ţara lor de origine, în cazul acesta România. Pe urmă, există şi alte cazuri, vorbind iarăşi de câteva mii de persoane, care sunt acuzate de infracţiuni în anumite cazuri, este vorba de infracţiuni care au fost aproape comise în flagrant, hai să spunem aşa, dar este evident că noi aşteptăm decizia magistraţilor. Bineîneles, în aceste cazuri, noi suntem convinşi că legile italiene care sunt legi drepte, dar riguroase în ceea ce priveşte criminalitatea românească, italiană, franceză, finlandeză, aceasta nu are absolut niciun fel de importanţă, acele legi trebuie să fie în totalitate aplicate şi noi vorbim de acest lucru.

Vorbind de solicitarea pe care am făcut-o şi care am aflat deja răspunsuri în ceea ce priveşte o mai mare colaborare a autorităţilor române cu Italia. Este vorba de o colaborare – şi aceasta este o altă solicitare pe care eu am formulat-o – ar trebui, după părerea mea, să crească, prin trimiterea unui contingent mai mare de operatori de poliţie română specializată în ceea ce priveşte criminalitatea urbană, acele infracţiuni care sunt infracţiuni de alarmă socială, violenţele, violurile, răpirile, crimele, pentru o colaborare mai intensă şi pentru o cunoaştere mai mare, pe care poliţia, în acest caz, o are faţă de persoane care aparţin comunităţilor naţionale. Cea de-a treia problemă despre care am vorbit cu colegul meu este problema acordului-cadru care o leagă pe Italia de România este un acord care include drepturi şi obligaţii reciproce, şi eu consider că se poate, în lumina aplicării acelui acord, să ne aşezăm împreună aşa cum suntem, ca ţări care împărtăşesc istorie şi prietenie în comun, şi să reflectăm asupra posibilităţii de a întări aceste acorduri bilaterale. Sunt acorduri bilaterale care deja sunt în vigoare, care trebuie să fie mai bine aplicate, o parte dintre acestea, iar o altă parte trebuie să fie aduse la zi în ceea ce priveşte posibilitatea de a revedea o colaborare mixtă, pentru că eu doresc să putem face ceva cât mai repede posibil. Închei /…/ această reflecţie pe care eu v-o împărtăşesc este aceasta, şi anume că, în acest moment, avem nevoie din partea prietenilor români de un semnal foarte clar, aceeaşi colaborarea pe care noi o avem între instituţii, între guverne – guvernele noastre colaboreaază în toate materiile excelent, la nivel economic colaborarea noastră este impecabilă şi bineînţeles că poate să se îmbunătăţească şi mai mult. Acelaşi tip de mesaj este fundamental pentru opinia noastră publică, tocmai pentru a spune cât mai clar ceea ce a fost spus chiar şi astăzi la Conferinţa episcopilor din România, care au trimis un mesaj de mare importanţă morală, condamnând pe aceia care aici, în Italia, comit infracţiuni. Cu acelaşi mesaj, noi suntem gata să-l dăm şi opiniei publice în România şi să spunem, după cum am spus şi în seara aceasta, că noi avem un milion de persoane cum trebuie şi alte persoane care comit infracţiuni. Aceasta este părerea mea, pentru că faţă de cei care comit infracţiuni nu avem toleranţă, nu avem faţă de italieni şi bineînţeles că nu avem faţă de nimeni care comite astfel de infracţiuni atât de teribile. Este un mesaj, nu generalizăm, nu facem comunicări care se referă la un popor, la o ţară, ci se fac afirmaţii precise care spun că cel care a comis o infracţiune şi a fost condamnat este normal să se întoarcă în ţara sa şi să execute acolo condamnarea, iar cel care nu este în condamnat va urma căile justiţiei italiene, iar cel care va comite infracţiuni va fi condamnat, cel care nu, bineînţeles, că va continua să fie primit în Italia ca un prieten, ca un cetăţean european, ca o persoană care face bine. Acesta este mesajul, după mine important, pe care /…/ aşteptăm şi sunt sigur că o să vină dinpartea unei ţări prietene, din partea unui guvern prieten, tocmai pentru că nimic nu poate să afecteze raporturile noastre, nici măcar criminalii, pentru că este vorba despre persoane care au făcut infracţiuni oribile, şi noi nu putem să le acceptăm. Dar aceasta, bineînţeles, că nu poate să ducă pe nimeni să dubiteze în ceea ce priveşte corectitudinea întregului popor, poporul român şi cei care trăiesc în mod legal respectând principiile noastre. Aceasta este, în rezumat, spiritul din care îmi doresc să /…/ tema principiului asupra restituirii celor care au fost condamnaţi, ca să continue această condamnare în conformitate cu o regulă europeană cu care noi suntem de acord, dar care încă nu a intrat în vigoare, dar, printr-un acord bilateral, putem să o implementăm, iar prin munca noastră împreună putem să lucrăm în acel acord-cadru, pentru a vedea cum putem să aducem la zi şi să-l modernizăm. În acelaşi timp, prin comunicare, pentru a spune opiniei publice a noastră, că România este nu numai o ţară prietenă, dar este un prieten pentru Italia, dar susţinem în aceeaşi măsură că noi vedem în instituţiile româneşti o determinare pentru a combate, ajutându-ne venind aici, pe cei care comit infracţiuni. Vă mulţumesc foarte mult.

Cristian Diaconescu: Mulţumesc, Franco, doamnelor şi domnilor, pentru prezenţa dumneavoastră şi interesul manifestat de ambele părţi în legătură cu concluziile dialogului pe care l-am avut cu colegul meu şî prietenul meu, ministrul afacerilor externe italian. În continuare putem afirma cu tărie că relaţiile de parteneriat privilegiat între România şi Italia funcţionează, sunt foarte strânse, profunde şi, mai ales, de perspectivă. În continuare putem afirma că există dialog şi există angajare deplină de partea ambelor părţi pentru a rezolva problemele pe care le avem, probleme care pălesc în faţa conţinutului de substanţă al relaţiilor politice, al relaţiilor economice, al relaţiilor bilaterale şi pe terţe pieţe între România şi Italia. Mărturie stau deciziile, parteneriatele pe care România şi Italia le-au dezvoltat de-a lungul timpului, sprijinul pe care Italia, partener strategic, l-a acordat României în procesul de integrare euroatlantică, în procesul de integrare în Uniunea Europeană, acolo unde domnul Franco Frattini a avut o contribuţie extrem de importantă. Mărturie stau declaraţiile, afirmaţiile, sentimentele militarilor italieni, care, alături de militarii români, atât în Irak, cât şi în Afganistan, ca şi pe alte teatre de operaţiuni, au dovedit faptul că împreună ştiu să aleagă între valoare şi nonvaloare, ştiu să proiecteze ceea ce noi numim democraţie şi funcţionarea statului de drept. Mărturie stau cele 27.000 de companii italiene care funcţionează în România şi aproape 27.000 de companii româneşti care funcţionează în Italia, oameni de afaceri care întreţin un raport economic şi de schimburi aproape de 12 miliarde între cele două ţări. Sunt argumente puternice, care în acest moment ne fundamentează oponia că orice problemă poate să apară în planul relaţiilor noastre poate fi rezolvată într-un spirit de respect reciproc. Acum avem o prioritate în ceea ce priveşte comunitatea românească siguranţa cetăţenilor români şi italieni în cele două ţări şî respectarea legii şi a principiilor statului de drept pentru ambele categorii de persoane. Am discutat cu domnul ministru Frattini faptul că avem suficiente argumente pentru ca pe baza dialogului tehnic de perspectivă să înlăturăm această problemă. Totodată, avem problema unei percepţii, care, din păcate, pas cu pas, şi-a făcut loc în societatea italiană. Să ştiţi că în egală măsură ne preocupă şi siguranţa cetăţenilor români, iar a generaliza la nivelul unei comunităţi fapte sau trăsături este un gest profund injust, poate brutal. Dar nu suntem în acea fază. Vreau să vă spun că, în acest moment, vom discuta aspectele tehnice privind aplicarea Acordului din 2003, vom discuta modul în care, în plan bilateral, având o toleranţă zero faţă de infracţionalitate, indiferent de unde provine aceasta, vom putea să punem în aplicare pârghiile şi instituţiile statului, ca şi, repet, nivelul foarte bun de cooperare dintre cele două ţări. Vor fi luate măsuri prin care participarea reprezentanţilor Ministerului de Interne, reprezentanţilor Ministerului Justiţiei în ceea ce priveşte aprofundarea cooperării bilaterale, inclusiv în legătură cu aplicarea legii, vor fi – în perioada următoare – argumente din nou, sperăm noi, pozitive în legătură cu dezvoltarea acestei relaţii. Vreau să vă spun că şi noi, în România, domnule ministru, avem nevoie de un semnal clar din partea italiană în legătură cu spiritul de cooperare care trebuie să prevaleze până la cele mai profunde niveluri ale societăţii italiene, ca, de altfel, şi ale societăţii româneşti. Sigur că stigmatizarea unei comunităţi nu face parte dintr-un astfel de demers, dar, repet, sunt convins că, plecând de la fondul deosebit de bun al relaţiilor bilaterale, aceste elemente treptat-treptat vor fi înlăturate. Totodată, vreau să vă asigur de întreaga cooperare a instituţiilor româneşti, vreau să vă asigur că discutând direct şi aplicat în legătură cu problemele care apar într-o ţară sau alta le putem rezolva fără ca aceste probleme să dobândească o dimensiune exagerată la nivelul societăţii româneşti saui societăţii italiene. Vă mulţumesc încă o dată pentru spiritul de cooperare, vă mulţumesc încă o dată pentru acest dialog şi în continuare suntem încrezători în legătură cu faptul că ceea ce spunem şi facem între instituţiile noastre va avea un impact cât se poate de bun în viaţa cetăţenilor noştri români şi italieni, în egală măsură cetăţeni europeni.

Întrebări şi răspunsuri

-: Mulţumim pentru aceste intervenţii. Este destul de târziu şi avem posibilitatea să ascultăm patru întrebări – două din partea ziariştilor români şi două din partea ziariştilor italieni. Aş începe cu o întrebare din partea ziarului român.

Mihaela Crăciun, Televiziunea Naţională Română: Domnilor miniştri Diaconescu şi Frattini, aţi discutat concret despre un proiect comun al celor două guverne, pe termen lung – ţinând cont că atât în România, cât şi în Italia sunt cetăţeni europeni, cu afaceri, cu familii, integraţi atât în societatea românească, cât şi în cea italiană? Mulţumesc. Pentru domnul Franco Frattini şi, apoi, pentru ministrul român de externe.

Franco Frattini: După cum vedeţi, şi /…/ despre un proiect pe termen mediu sau lung între România şi Italia înseamnă doar să vorbim pentru a dezvolta raporturi ulterioare, care, oricum, sunt excelente, raporturi care, după cum s-a spus şi de către ministrul Cristian Diaconescu, dar şi de mine, au văzut zeci de mii de firme, dar şi muncitori care lucrează fără nici un fel de problemă. Este clar că acesta este proiectul nostru strategic pe termen mediu, să facem din Italia primul partener comercial al României, să facem din Italia primul investitor în România, să continuăm să îmbunătăţim rapoartele noastre – aceasta este strategia noastră pe termen mediu. Pe urmă, sigur, avem şi acţiuni urgente. Noi trebuie, bineînţeles, să răspundem, pe de o parte, nevoii profunde de siguranţă pentru cetăţenii italieni care sunt speriaţi şi în mod obiectiv sunt speriaţi pentru ceea ce se întâmplă şi, deci, trebuie să spunem cu foarte mare claritate că acele persoane care comit infracţiuni trebuie pedepsite, iar poporul român este un popor prieten, european, ca şi noi şi, bineînţeles, are tot dreptul să trăiască şi să muncească în ţara noastră. Acestea sunt reacţiile urgente pentru ceea ce se întâmplă în fiecare zi, aceasta este distincţia pe care trebuie să o facem. Dar, bineînţeles că, după cum ştiţi şi voi, cei dintre dumneavoastră care trăiesc în Italia, ştiu că noi, dacă întrebăm o sută de cetăţeni italieni de ce le este frică, ei spun că le este frică de criminalitate, nu spun că de criminalitatea românească, dar le este frică de persoanele care violentează, care omoară. Deci, noi trebuie să protejăm cetăţenii de frica lor, deci trebuie să fim foarte severi cu cei care comit infracţiuni. Este obligaţia noastră să primim de la ţara prietenă care este România o reacţie puternică pentru a putea să prindem criminalii şi să-i deferim justiţiei.

-: A doua întrebare pentru un reprezentant al presei italiene. Vă rog.

Jurnalist italian: Bună seara, domnule ministru Frattini, domnule ministru Diaconescu. Întrebarea este pentru oaspetele nostru român. Tocmai pentru a nu face o contrapoziţie între italieni şi români există o scrisoare publică, care a fost scrisă de către reprezentanţi ai Asociaţiei românilor în Italia, muncitori cinstiţi în Italia, care, adresându-se autorităţilor române, solicită o mai mare fermitate, dând posibilitatea ca celor care comit crime să se întoarcă în România pentru a putea să execute această condamnare şi cu ceva în plus, tocmai pentru că au pătat imaginea României. Şi v-aş întreba dacă există iniţiative concrete pe care Guvernul român doreşte să le întreprindă pentru a putea să pună piedică acestui val de crime care creează o mare preocupare. Şi îmi permit să mai întreb încă ceva – tocmai pentru că a fost o foarte mare de cetăţeni români în Italia şi sunt deschise frontierele, chiar dacă Acordul Schengen nu este încă în vigoare până în 2011, vreau să întreb dacă există o coordonare cu poliţia italiană, acolo unde există persoane care au precedente penale? Mulţumesc.

Cristian Diaconescu: Aţi pus o întrebare globală, cu mai multe… Încerc să vă răspund în spiritul ei sau, mă rog, a ceea ce am dedus din întrebareadumneavoastră. Sper că nu sunteţi într-o profundă eroare. Discutăm despre cetăţeni europeni care au drepturi şi obligaţii egale în întreg spaţiul european, atât din punct de vedere al responsabilităţii faţă de legea penală din toate ţările membre ale Uniunii Europene, cât şi faţă de dreptul de a fi protejat de legea ţării în care se află şi muncesc. În egală măsură şi eu pot să întreb care este răspunsul autorităţilor italiene faţă de cetăţenii români care cad victime unor infracţiuni de acelaşi fel. Infracţiunea nu are cetăţenie, infracţiunea nu are naţionalitate. Datoria noastră este să luăm toate măsurile care ne stau la dispoziţie din punct de vedere instituţional pentru a preveni şi pentru a combate. Nu, nu vom lua absolut nici o măsură de a limita dreptul la circulaţie. Noi, cei ieşiţi din comunism, l-am câştigat foarte greu şi este vorba de un drept al unui popor, dar, pe de altă parte, avem într-adevăr responsabilitatea ca cei care se află în afara României, ca cei care se află în afara Italiei să se comporte cu acelaşi respect faţă de legile ţării în care trăiesc pentru o perioadă limitată de timp, la fel cum le pretindem în ţara noastră. Aceasta regula şi aceasta este valoarea care, sigur, trebuie apărată, trebuie apărată prin cooperare şi nu prin confruntare. Instituţiile statului român, italian, german au obligaţia să coopereze şi să identifice toate măsurile adecvate din acest punct de vedere, fără a se contrapune una alteia, respectând suveranitatea fiecărui stat şi demnitatea cetăţeanului europeran din fiecare stat şi protejându-l şi pe cetăţeanul italian şi pe cetăţeanul român de un act imoral sau injust. Aşa văd eu lucrurile şi, repet, ceea ce noi vom face împreună cu partenerii italieni este tocmai în ideea de a ieşi în întâmpinarea acestei situaţii şi nu voi accepta niciodată, nici în cea mai mică sau nesemnificativă interpretare faptul că un incident se poate răsfrânge împotriva unei comunităţi. Este împotriva moralei şi este împotriva oricărei valori.

- Încă o întrebare din partea reprezentantului presei româneşti.

Mihaela Iordache: Bună seara, sunt Mihaela Iordache, corepondentul Antena1 – Antena3 în Italia. Am o întrebare pentru domnul ministru de externe italian Franco Frattini. De dimineaţă încă, agenţiile de presă italiene, apoi au fost preluate şi de către agenţiile româneşti de presă, au prezentat o declaraţie a domniei voastre şi anume faptul că Italia ar cere garanţii României pentru ca infractori români să nu mai ajungă în Italia. Întrebareaeste în ce mod vedeţi această afirmaţie pusă în practică, cum putem opri persoane la graniţă sau în ce cadru legal să fie oprite persoanele să circule liber atâta timp cât şi persoane care au un cazier până la urmă circulă liber – aceasta este întrebarea mea – în Italia şi în Europa? Vă mulţumesc.

Franco Frattini: Este extrem de simplu tabloul legal în care noi trebuie să operăm. Tabloul legal înseamnă control la frontioeră, înseamnă Acord Schengen, care este încă în vigoare şi, conform acestui Acord Schengen, fiecare persoană care intră într-un spaţiu precum cel italian, care este un stat inclus în Acordul Schengen, în comparaţie cu România, care încă nu este membru al Acordului Schengen, trebuie să obţină un paşaport şi, din partea poliţiei de frontieră va exista un control, nu va fi blocat decât dacă există un mandat de captură internaţional şi atunci bineînţeles că va fi oprit, dar ceea ce noi considerăm că trebuie să fie făcut este ca, în anumite cazuri – autorităţile române deja au făcut – atunci când intră în Italia provenind din România şi se prezintă la controlul paşapoartelor o persoană care în România a comis delicte sau în Italia deja a comis delicte şi s-a reîntors în România şi vine din nou în Italia noi aşteptăm o comunicare, ca să fie informată autoritatea italiană, iată, că astăzi, la aeroportul din Bucureşti s-a îmbarcat o persoană pentru Roma şi această persoană este cunoscută în ţara noastră cum că a făcut infracţiuni. Nu putem să o blocăm, tocmai pentru că este libera circulaţie, dar prin colaborare putem informa poliţia italiană şi dumneavoastră înţelegeţi că aceste este modul corect tocmai pentru că nu împiedică libera circulaţie, dar permite poliţiei italiene să facă ceea ce poliţia italiană în acel caz al face şi anume individualizează persoana, o vede când ajunge în Italia, unde se duce să doarmă, ce face şi dacă, eventual, va comite din nou infracţiuni. Dar, dacă nu o face, pentru că a decis să muncească în mod cinstit, este o altă problemă, dar noi suntem informaţi şi aceasta este colaborarea pe care noi o solicităm şi care, în anumite cazuri, s-a făcut prin intermediul acestei comunicări. Nu există niciun secret spunând că acei responsabili ai /…/ adolescentei de 14 ani au fost individualizaţi chiar şi datorită colaborării cu agenţi ai poliţiei române şi nu este un secret, nu este un mister, erau fotografii, am cerut ajutor şi ne-a fost dat acest ajutor. A fost o colaborare, poliţia noastră a lucrat mai bine. Aşa înţeleg eu colaborarea.

Este foarte bună repetarea unui principiu, şi anume că românii, ca delincvenţi în Italia sunt o infimă minoritate şi aceasta este foarte important, dar spunând aceasta nu înţeleg atenţia care se acordă asupra detensionării în Italia şi în România. S-ar putea să greşesc eu şi mi-aş dori să nu fie aşa, dar impresia mea este că ţara noastră atrage mai mulţi delincvenţi, poate pentru că este o ţară mai comodă unde să vii şi să comiţi infracţiuni, dar, în conformitate cu ceea ce spune ministrul român al justiţiei, aceia care au fost condamnaţi în Italia din 2007 până astăzi au cerut 157 de transferuri în închisorile româneşti. Deci, problema este a prevenirii sosirii în Italia şi acea semnalizare în aeroport este o problemă legată de funcţionarea unui acord bilateral, care, datorită acelor motivaţii pe care aţi spus-o dvs. că din 900 de condamnaţi definitiv a funcţionat foarte bine doar pentru câteva zeci de cazuri. Noi cerem – iată de ce eu am solicitat colegului şi prietenului Diaconescu să reflectăm împreună cum putem să aducem la zi acel acord tocmai pentru că acel acord, poate datorită unei întârzieri de aplicare, chiar şi a solicitărilor din partea italiană, dar noi am început o acţiune pe care acum o continuăm în a solicita să preia aceşti deţinuţi sau pentru funcţionarea acestui acord, care nu a funcţionat în mod complet, informaţia este cea pe care a spus-o şi Ministerul de Interne român, deci din 900 de condamnaţi definitiv în Italia, nu ştiu, 10-15 deţiunuţi au fost restituiţi României. De ce principiul este foarte important? Motivaţia este extrem de simplă: e un principiu european pentru că în 2006 s-a ajuns la un acord la nivel de Consiliu de Miniştri european şi acest principiu stabileşte că deţinutul condamnat în mod definitiv va executa această pedeapsă în ţara sa de reşedinţă, în acea ţară tocmai pentru că suntem toţi europeni, va întâlni acelaşi standard de respectare a condiţiilor sale – aceasta este regula europeană – pe care ar gasi-o chiar şi în ţara de domiciliu. Noi tocmai din această cauză, pentru spirit european este normal ca, dacă un criminal comite o infracţiune şi e condamnat în mod definitiv în România, Italia îl va prelua într-o închisoare italiană şi viceversa. Iată de ce vorbeam de a reflecta asupra aducerii la zi a acestui acord bilateral. Solicitarea mea este ca acei 900 de deţinuţi condamnaţi definitiv să se întoarcă să execute pedeapsa în România. Aceasta depinde astăzi de un acord bilateral. Din 2011 va fi aplicarea unei legislaţii europene, care din 2011 va fi obligatorie. Deci noi anticipăm cu doi ani acea regulă care oricum va deveni obligatorie. Deci faptul că miniştri de interne, de justiţie şi cu acordul colegului Diaconescu se vor putea întâlni pentru a discuta cum să facă acest acord cât se poate de efectiv este un fapt definitiv.

Cristian Diaconescu: /…/ analiza din punct de vedere tehnic, legislativ, operativ, cum doriţi dumneavoastră, implementarea acestor acorduri. Sigur că avem toată disponibilitatea din acest punct de vedere, repet, ca, în ceea ce priveşte hotărârile definitive de condamnare, modul de executare a pedepselor să fie stabilit pe cale bilaterală, dar vreau să vă spun un lucru foarte clar: este vorba de o analiză de la caz la caz. Aici nu se poate pune problema, în Europa modernă şi în state membre ale UE de expulzare. Ca să fie foarte clar de la bun început. Mulţumesc.

Franco Frattini: Tocmai pentru că expulzarea se referă la cetăţeni care nu sunt comunitari. Aici ne referim la cetăţeni europeni. Vă mulţumesc foarte mult, la revedere.

http://www.mae.ro/

Telemedicina sosește și în România

februarie 25th, 2009

SISTEMUL TELEMEDICINA IN ROMANIA

Pana cel tarziu pe 15 martie va fi implementat sistemul telemedicina în Romania. Iniţiativa aparţine subsecretarului de stat Raed Arafat care a precizat că “Este un proiect licitat anul trecut, finantat prin Banca Mondiala. Am ajuns la faza de implementare in Regiunea 7 Centru plus judetul Bistrita Nasaud. Toate spitalele cuprinse in proiect vor fi conectate la UPU la Mures”.

Acest proiect va permite ca specialistii sa dea sfaturi pe probleme de urgenta medicilor din spitalele mici avand drept consecinta luarea unei decizii mai rapide privind transferul pacientului”, a explicat Raed Arafat.

Sistemul presupune ca medicii din spitalele mici vor beneficia de sfaturile specialistilor din Targu Mures, dupa ce acestia vad pacientul si analizele care i se fac prin sistem audio-video.

Pe viitor se va face transmisia de ecografie in timp real, Conectarea se face audio – video cu transmiterea de date medicale.

Proiectul este foarte util mai ales in spitalele unde nu sunt de garda medici specialisti. Valoarea proiectului este de 1,6 milioane de euro, bani de la Banca Mondiala din care s-au folosit 890.000 de euro. Medicii vor beneficia de sprijin total din partea ministerului pentru a se pregati in telemedicina.

Dacă aplicarea sa se va dovedi utilă, proiectul va fi extins şi în alte regiuni. Sistemul se va implementa cu ajutorul Serviciului de Transmisiuni Speciale (STS), care coordoneaza implementarea şi pana la 15 martie vom avea primele centre funcţionale.

ÎN SISTEMUL SANITAR SE VA INTRODUCE GHIDURI SI PROTOCOALE TERAPEUTICE

Începand cu 1 martie a.c., o serie de ghiduri si protocoale care se vor adresa tuturor nivelurilor de asistenta medicala, de la cea primara pana la asistenta spitaliceasca avand ca termen de finalizare 1 iunie 2009.

Acesta va avea patru componente:
-Sprijin pentru descentralizarea Sistemului Sanitar
-Analiza performantelor spitalelor
-Sustinerea dezvoltarii ghidurilor terapeutice si implementarii protocoalelor
-Evaluarea si managementul programelor nationale ale MS

Va însemna introducerea regulilor si a normelor in tratarea pacientilor din spitalele si cabinetele medicilor.
Primele ghiduri si protocoale se vor elabora pentru bolile:

-Cerebrovasculare
-Cardiopatia ischiemica si infarctul
-Hipertensiune arteriala
-Bolile pulmonare cronice
-Cancerul de col, de san, de prostata si de colon
-Diabetul zaharat

Acestea vor fi publicate pe un portal special realizat in colaborare cu SNSPMS.

DURATA SOMNULUI INFLUENTEAZA APARITIA TUMORILOR MAMARE

Cercetatorii de la Tohoku University, Japonia, au efectuat un studiu pe un lot de 23.995 femei şi au demonstrat ca durata somnului influenţează apariţia tumorilor mamare, rezultatele studiului fiind publicate in British Journal of Cancer, 2008.

Femeile care dorm mai puţin de șapte ore pe noapte prezintă un risc mai mare de cancer mamar, decat cele care îşi respectă durata de somn.

Studiul a relevat asocierea inversa intre durata somnului si acest tip de cancer, subiectii, care au avut o durata a somnului de 6 ore/noapte sau dormeau in timpul zilei, prezentau un risc semnificativ mai mare aparitie a cancerului la san.

Melatonina, hormonul secretat de glanda pineala, se stie ca are un rol in asocierea dintre durata somnului si tumora mamara.

Melatonina controleaza sinteza si secretia hormonilor sexuali, favorizand eliberarea hormonului de eliberare de gonadotropina.

Sursa: Pharma Business

Romani la Universitatea Indiana

februarie 25th, 2009

La Universitatea Indiana, din orasul Bloomington, statul Indiana, in cadrul Organizaţiei de Studii Româneşti (RomSO), va avea loc la data de 27 si 28 februarie 2009, “Conferinţa Studiilor Romaneşti”. Participa studenţi, profesori şi doctoranzi din Romania si Moldova, precum si membrii ai Diasporei Romane, ale căror lucrări au subiecte istorice, de studii politice, relaţii internaţionale, antropologie, literatură, sociologie si muzică. Conferinţa va fi deschisă de lucrarea “Un exemplu puternic: Legăturile regionale in jurul problemelor româneşti”, sub semnătura binecunoscutului profesor de istorie, domnul Holly Case, profesor asociat la Universitatea Cornell.

Mărţişoare şi la Washington

februarie 25th, 2009

Mărţişoare şi la Washington

Ca in fiecare an, ASTROM, Asociaţia Studenţilor Români din zona Washingtonului, organizează petrecerea de Mărţişor, la data de 28 februarie, in Rockville statul Maryland, pentru a saluta sosirea primăverii şi in spirit românesc. Muzica românească impreună cu mici surprize culinare româneşti, marţişoarele si tombola, vor da serii o admosferă de neuitat.
Pentru detalii, puteţi vizita pagina de internet a evenimentului.

http://www.facebook.com/home.php?#/event.php?eid=63187886353

Expoziția BURSELE ELITE ART

februarie 24th, 2009

Asociaţia ELITE ART Club UNESCO anunţă deschiderea expoziţiei de pictură şi grafică „BURSELE ELITE ART” în zilele de sâmbătă 28 Februarie şi duminică 1 Martie. Expoziţia este dedicată promovării celor mai talentaţi studenţi de la Artele Plastice şi va rămâne deschisă în perioada Martie-Aprilie. De asemenea, expoziţia marchează un an de la inaugurarea în 1 Martie 2008 a spaţiului ELITE ART GALLERY printr-un eveniment dedicat seniorilor artei româneşti. Iubitorii de artă sunt aşteptaţi la deschidere sâmbătă şi duminică între orele 11.00 şi 19.00.

BURSELE ELITE ART sunt un proiect expoziţional iniţiat de ELITE ART GALLERY pentru susţinerea tinerilor artişti plastici. Dorind să reînvie tradiţia acum dispărutelor saloane studenţeşti, proiectul îşi propune să aducă în atenţia publicului iubitor de artă talentul şi hărnicia artistică a unor meritorii studenţi la „belle-arte”. Cei 20 de tineri artişti prezentaţi în expoziţie sunt studenţi în an terminal la secţiile de Grafică şi Pictură ale Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti. Ei ne oferă o selecţie reprezentativă a ceea ce va avea mai bun scena artistică într-un viitor apropiat. Lucrările lor exhibă creativitate şi nonconformism, dând temelor de studiu o fermecătoare graţie tinerească.

BURSELE ELITE ART sunt un proiect de „artă pentru artă”, care îşi doreşte să creeze un spor în domeniul vizat. Astfel, doi dintre tinerii artişti promovaţi au fost nominalizaţi pentru bursele ELITE ART, în urma cărora vor beneficia de sprijin material pentru realizarea proiectului de diplomă şi prezentarea acesteia în forma unei expoziţii personale la ELITE ART GALLERY. Cei doi câştigători ai primei ediţii de proiect sunt CĂLIN CIPRIAN ANDREI (Grafică) şi DRAGOŞ CONSTANTIN (Pictură). Componenţa comisiei este: Marilena Murariu (artist plastic, expert autorizat), Bianca Tudor (istoric de artă) şi Alexandru Mircea (critic de artă, Director de Programe ELITE ART GALLERY).

Proiectul BURSELE ELITE ART este gândit pe termen lung, dorindu-se a deveni în timp o platformă de promovare a tinerilor artişti din toate disciplinele artelor vizuale şi din toate centrele universitare artistice. În acest scop, ELITE ART GALLERY a realizat această primă ediţie de proiect exclusiv din resurse proprii, prefigurându-se atragerea de parteneri pentru dezvoltarea naţională a proiectului. Primul partener oficial al proiectului este Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti.

Deschiderea expoziţiei va avea loc sâmbătă 28 Februarie şi duminică 1 Martie la ELITE ART GALLERY, în strada Constantin Noica Nr.134 (fostă Ştefan Furtună) din Bucureşti. Oaspeţii sunt aşteptaţi pe tot parcursul celor două zile, expoziţia putând fi vizitată şi ulterior conform programului Luni-Vineri, orele 10:00-18:00. Vizitele pot fi programate la tel. 021.315.65.11 sau la e-mail alexandru.mircea@eliteart.org.

Persoană de contact:
Alexandru MIRCEA
Director de Programe
ELITE ART Club UNESCO
Tel: 0742.355.775
www.eliteart-gallery.com

Norman Manea, premiat la Paris

februarie 24th, 2009

Un nou episod din serialul “Pleaca din Romania ca sa-ti fie recunoscuta valoarea” si-a continuat “filmarile” pe 9 februarie, la Paris, la Teatrul Batranului Porumbar (Théâtre du Vieux Collombier) de pe strada cu acelasi nume.

Eroul acestui serial, in buna traditie pe a carei filiera se afla si alti protagonisti precum Brancusi, Enescu, Ionesco, Cioran si multi altii, se numeste de aceasta data Norman Manea (in imagine) si este laureatul din acest an al Premiului Pentru Literatura acordat de către Foundation du Judaisme Français. Acest premiu a fost prezentat elogios de scriitoarea Clemence Bouloque, care a vorbit despre viaţa si opera scriitorului român.

Mai multe publicatii romanesti si agentii de presa, preluand stirea, il prezinta acum pe Norman Manea ca fiind unul dintre cei mai apreciaţi prozatori şi eseişti români, profesor de literatură europeană şi „writer in residence” la Bard College, New York. Norman Manea a plecat din ţară in 1986 fiind distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979) intr-o epoca in care intelectualitatea in Romania mai avea inca unele zvacniri de demnitate şi Premiul Uniunii Scriitorilor (1984, anulat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste – intr-o epoca neagra in care intelectualii in Romania fusesera practic redusi la tacere). În 1992 a primit Bursa Guggenheim şi Premiul MacArthur, în 1993 Biblioteca Naţională din New York l-a sărbătorit cu prilejul acordării distincţiei de „Literary Lion” al bibliotecii, în 2002 i s-a atribuit Premiul internaţional de literatură Nonino pentru „Opera Omnia”, iar în 2006, Premiul Médicis Étranger pentru “Întoarcerea huliganului”.

La Editura Polirom a publicat: Întoarcerea huliganului (ed. I, 2003; ed. a II-a, 2006, 2008), Plicuri şi portrete (2004), Fericirea obligatorie (ed. a II-a, 2005), Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul (2005), Anii de ucenicie ai lui August Prostul (ed. a II-a, 2005), Plicul negru (ed. a IV-a, 2007), Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici (2008), Înaintea despărţirii. Convorbire cu Saul Bellow (2008), Vorbind pietrei (2008) şi Atrium (2008).

Urmariti in ACUM dialogul Andreei Ghita cu scriitorul http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9209.

Republica Moldova: Băieţii buni şi băieţii răi din campania electorală televizată

februarie 23rd, 2009

Rezultate recente ale Asociaţiei Presei Electronice (APEL) asupra monitorizării emisiunilor care au inclus actori politici în perioada pre-electorală şi au fost difuzate de nouă televiziuni din Chişinău, în perioada 1 ianuarie – 3 februarie, nu m-au surprins deloc. Care e noutatea? Că M1 face partizanat în favoarea Partidului Comuniştilor? Sau că NIT şi N4 fac partizanat politic pro-PCRM? Repet, nimic nou şi nici surprinzător. Nu e decât constatarea pură a realităţii pe care o avem, o vedem şi o tolerăm zilnic în presa de la noi.

În discursul lor, experţii au invocat legislaţia în vigoare specificând modul în care trebuie să se comporte televiziunile, când fac referire la un partid, la o opinie a unei formaţiuni, sau alta. Tot frumos pînă aici. Dar cine cunoaşte realitatea mediatică de la noi poate confirma faptul că, până acum, practic, nu prea s-a ţinut cont de reguli şi norme legislative în acest sens. Doar câteva posturi încearcă să respecte articolul 7 din Codul audiovizualului, care explică comportamentul actorilor mediatici.

În rest, jocul este fără reguli.

Partizanatul comunist de la Moldova 1 – pe banii contribuabililor

Un exemplu elocvent sunt ştirile de aseară ale Postului Public de Televiziune Moldova 1, din cadrul programului informativ Mesager, difuzat la ora 21. Deşi raportul de monitorizare a fost difuzat ieri şi Moldova 1 a fost arătată cel mai mult cu degetul, aceasta nu s-a sinchisit deloc. Fără oarecare jenă, şi aseară, ca de multe alte ori, primele ştiri din buletin, trei la număr, au avut integral, cap coadă, ca figură principală pe nimeni altul decât preşedintele PCRM – Vladimir Voronin.

Voronin la o adunare a medicilor, apoi, tot Voronin la Farmaco, unde s-a adus utilaj medical nou, după care o a treia ştire gen voice over (n.n. – în literatura de specialitate aşa se numeşte tipul de ştire citită de prezentator după cadru, direct din studio, şi care este mai scurtă decât un reportaj) vorbea despre promulgarea de către preşedinte a unei oarecare legi. Aşadar, trei ştiri şi toate despre Vladimir Voronin. Faptul că personajul nu a vorbit în reportaj nu înseamnă nici pe departe că Moldova 1 este echidistantă în reflectarea campaniei electorale. Oare aşa înţeleg jurnaliştii de la M1 respectarea regulamentului privind reflectarea campaniei electorale de către media, aprobat de către Comisia Electorală Centrala?

Partidul Comuniştilor – cuprins de teamă?

Din câte îmi amintesc, în campania din 2005 preşedintele Vladimir Voronin a rugat deschis Compania Publică de Televiziune să nu îi prezinte activitatea prezidenţială, exceptând doar cazurile de absolută necesitate, cum ar fi unele comunicate difuzat de serviciul de presă al instituţiei prezidenţiale. Îmi pare absolut logică şi corectă această acţiune, deşi consider că şeful statului nici nu trebuia să amintească Postului Public de Televiziune despre comportamentul pe care trebuie să îl adopte această instituţie, plătită din banii contribuabililor, în campania electorală.

Totuşi, îmi pun o întrebare: “Oare de ce Vladimir Voronin nu a procedat la fel şi în actuala campanie?” Este oare şeful statului mai puţin sigur de reuşita PCRM-ului în contextul actualelor alegeri? Să fi tras Voronin mai atent cu ochiul la recentele sondaje de opinie şi, deşi le declară mai puţin credibile, în realitate, le ia în consideraţie? Foarte posibil. Opoziţia este din ce în ce mai consolidată şi mai pusă pe acţiune, aşa că un lobby pro PCRM în plus, din partea lui Vladimir Voronin, nu strică, totuşi.

Câştigătorii şi perdanţii timpilor de antenă

Revenind la comunicatul difuzat de APEL, iată care este „verdictul”: „O serie de posturi (M1, NIT, N4) s-au arătat ghidate de interesele politice ale PCRM, iar EU TV a acordat prioritate PPCD. Totodată, se remarcă faptul că alte posturi (PRO TV, TV 7 şi TVC 21) au probat ataşamentul lor faţă de valorile pluralismului politic şi abordării echidistante a evenimentelor şi fenomenelor din societate”. Astfel, raportul atestă că M1 a difuzat 161 de ştiri pro Vladimir Voronin. La fel a procedat şi în cazul prim-viceministrului Igor Dodon (25 ştiri). Nici premierul Zinaida Greceanâi nu a scăpat de laudele insistente ale M1. Ea a apărut într-o lumină favorabilă în 20 de ştiri.

Cât priveşte partidele, situaţia este următoarea: PCRM a fost prezentat pozitiv de către televiziunea publică în 193 de ştiri. A urmat Partidul Social-Democrat cu 6 ştiri pozitive, după care Alianţa Moldova Noastră cu 3 ştiri.

Aşadar, decalajul este evident, iar despre oarecare echidistanţă – nici pomină. Asta se vede şi din tendenţiozitatea pe care o reflectă acest post, plătit, aşa cum spuneam ceva mai sus, din banii noştri, ai cetăţenilor R. Moldova.

Băieţi buni şi băieţi răi

Acum să trecem la persoane. Pentru M1, “băiatul cel mai rău” este Liderul Alianţei Moldova Noastră, Serafim Urecheanu. Contextul negativ în care acesta a apărut a fost de 24 de ştiri. Nici fostul prim-ministru Vasile Tarlev nu este tocmai simpatizat de M1. Contextul ştirilor negative în care a fost inclus fostul oficial constituie un număr de 16 ştiri. Potrivit agenţiilor de ştiri din R. Moldova, „Serafim Urecheanu şi partidul său sunt cel mai des prezentaţi în lumină negativă şi de EU TV, PRO TV şi TV 7, în timp ce primarul de Chişinău, Dorin Chirtoacă este primul în „lista răilor” la NIT şi N4”. De altfel, liberalul Dorin Chirtoacă este şi el în lista politicienilor mai puţin agreaţi de M1.

Campanie corectă şi echidistantă?

Aşadar, peisajul de pe televiziuni nu este deloc divers, aşa cum cer normele unei societăţi democratice fapt, de altfel, deloc îmbucurător. În acest context, unde din nouă posturi TV monitorizate, cinci toarnă apă numai la moara comuniştilor, despre ce libertate de exprimare mai putem vorbi? Şi despre ce campanie corectă şi echidistantă? În plus, un detaliu semnificativ mai este şi faptul că anume cele cinci şi au printre cea mai mare acoperire în republică. Un detaliu important şi deloc de neglijat cred că este şi menţionarea posturilor televizate care, indirect, ajută actualii guvernanţi, chiar dacă nu au intrat în calculul de mai sus.

Unul dintre ele este Prime TV, post de televiziune care retransmite postul naţional moscovit ORT şi care, atenţie!, emite în toată R. Moldova. De ce spun că acest post face propagandă electorală indirectă comuniştilor? Argumentez.

Mass media rusească – liderul de piaţă în R. Moldova- în favoarea comuniştilor

Un studiu comandat de Eurasia Fondation, realizat de IDIS Viitorul şi publicat în aprilie 2008 – „Raport asupra studiului de evaluare a percepţiei publice privind procesul de integrare europeană şi implementare a Planului de Acţiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova”, arată clar influenţa masivă a mass-media rusă în R. Moldova, cel puţin, la nivelul încrederii publice. Astfel, 67,5% din respondenţi „tind să aibă încredere” în posturile TV din Rusia. Mai mult, instituţiile TV din Rusia sunt cele în care populaţia R. Moldova are cea mai mare încredere după Mitropolia Moldovei (67,7%), dar la o diferenţă nesemnificativă. Pe locurile următoare se clasează „posturile TV din Moldova cu acoperire largă” (62,3%), urmate de „posturile de radio din R. Moldova cu acoperire largă” (59%) şi de „posturile de radio în limba rusă” (53,6%). În acelaşi studiu se arată faptul că, în R. Moldova, încrederea acordată mijloacelor de informare de la Moscova este relativ egală cu cea acordată mijloacelor de informare de la Chişinău.

Observăm că din octombrie 2007 până în 2008 situaţia a rămas aceeaşi. Un studiu din 2007 realizat de organizaţia de cercetare a opiniei publice Gallup Polls şi inclus în proiectul „Monitorul Euroasiatic”, atesta un procent de 71% dintre respondenţi care afirmă că urmăresc canalele de la Moscova „regulat”, şi alte 15 %, „doar uneori”. Asta înseamnă 85% de privitori la canalele ruseşti de televiziune. Ca să nu mai vorbim despre canalele neruseşti, dar traduse şi preluate tot în… limba rusă.

Aceste date din 2008 sunt confirmate şi de studiul sociologic din octombrie – noiembrie 2007, realizat în cadrul proiectului „Monitorul Euroasiatic”. În acest studiu, ar trebui să ne dea de gândit atitudinea celor 61% dintre intervievaţi care au o atitudine pozitivă faţă de susţinerea limbii ruse de către Moscova în R. Moldova. Mai mult, ar trebui să ne puna în gardă şi să ne îngrijoreze serios indiferenţa celor 15% dintre respondenţi, care au răspuns că nu le pasă de implicarea lingvistică a Rusiei în stânga Prutului. Dacă am aduna cifrele, am obţine un procent de 76% care susţin sau sunt indiferenţi la implicarea lingvistică a Moscovei în R. Moldova!

Rezultatul? Simplu: „Moldovenilor le place tot mai mult limba rusă” (aşa cum titra presa din R. M în octombrie anul trecut). Nu o spun eu, ci acelaşi studiu realizat de organizaţia de cercetare a opiniei publice, Gallup Polls. Din sondaj reiese clar că, în R. Moldova, procentajul respondenţilor care spun că este foarte important ca limba rusă să fie învăţată de copiii lor, a crescut uluitor, tocmai cu 12 puncte procentuale. Astfel că, de la 27 % în anul 2006, numărul celor care vor să îşi înveţe copii să vorbească limba rusă s-a ridicat la 39% în 2007. Gallup explica această creştere drept urmare a „încălzirii relaţiilor dintre Moscova şi Chişinău, după ce Rusia a anulat embargoul asupra vinurilor moldoveneşti”. Eu cred că este efectul politicii pro-moscovite promovate de comuniştii de la Chişinău, dar şi influenţa masivă rusească exercitată prin intermediul presei autohtone.

De aici şi influenţă asupra electoratului, în favoarea comuniştilor de care pomeneam mai sus, prin intermediul unui post TV precum Prime TV şi contribuţia indirectă în favoarea comuniştilor, chiar dacă, formal, nu se implică.

Cine contabilizeză partizanatul politic al televiziunilor?

Aşadar, cu presa la dispoziţie, comuniştii au, de fapt, „pâinea şi cuţitul”. Întrucât televiziunile au cea mai mare audienţă în Republica Moldova şi ocupă cca 80% din spaţiul public mediatic, va fi greu pentru opoziţie să se facă auzită. Un exemplu au fost şi campaniile electorale precedente, cu unele diferenţe totuşi. Şi ca să nu mergem prea departe, voi face trimitere la campania electorală din anul 2005, care a avut loc tot în primăvară (pe 6 martie) şi în urma căreia “Coaliţia 2005” (aici intra: Centrul Independent de Jurnalism, Centrul de Analiză şi Investigaţii Sociologice, Politologice şi Psihologice CIVIS, Asociaţia Presei Independente şi organizaţia internaţională Campania Globală pentru Libertatea de Exprimare “Articolul 19”) concluziona în Raportul nr 4, din 16 ianuarie – 4 martie din 2005: Reflectarea campaniei electorale de către posturile radio şi TV din RM a fost marcată de partizanat în favoarea partidului de guvernămînt şi discreditare a partidelor de opoziţie.

Prin urmare, aceeaşi tactică, acelaşi fel de a acţiona şi aceeaşi mentalitate.

Mai pierdem un tren?

Teamă mi-e că anume acum, când Europa va sta cu ochii pe noi, poate mai mult ca niciodată, pentru a vedea dacă merităm biletul spre integrare, noi vom pierde şi acest tren, la fel ca multe altele.

Poate, totuşi, nu îl lăsăm să treacă pe lângă noi? Şi vom reuşi şi noi, vorba binecunoscutului Dan Puric, „să ne definim, ca să le spunem şi altora cine suntem, ca să ştie şi ei cu cine stau de vorba”?

Altfel, vorba aceluiaşi Puric, „suntem pierduţi” – cel puţin generaţia noastră.

Dintre sute de catarge

februarie 23rd, 2009

Un manunchi de poeme sosit in plin vifor iernatic repune stralucirea orfica si intampinarea cantului ca stare suprema, lupta impotriva cotidianului efemer. Teodora Szasz(n.1988), studenta in anul II la Facultatea de Electronica si Telecomunicatii din Cluj ni se prezinta ca o poeta autentica, promitand si aparitii editoriale de success in scrisul romanesc al tinerei generatii. Poemele primite la redactia editorialului on line www.Acum.tv surprind printr-o tehnica de construire a imaginarului poetic prin economie de elemente descriptive, printr-o caligrafiere de tip haiku si refigurare cosmica doar printr-o sintaxa simpla, anticalofila.
Poezia Teodorei Szasz este si meditatie, semn de intrebare, exercitiu introspectiv al eului poetic cu eul indragostit, adolescentin:
“purtate spre sfârşitul lumii,
reintru în straniul meu corp
unde le simt fragede
prelungiri ale corpului meu,
sub Orion aproape şters de
lumină cu gaz incandescent-
mă-mbăiez apoi, şi aştept
Privirea…”(Intre cele doua egouri)
Fragilitatea gandirii unui copil in contact cu o lume malefica si angoasanta se deruleaza in poeme, parca marcate de ecourile muzicii grupului Pink Floyd, o tristete strbabatandu-i creatia poetica se transpune in traditia poeziei lui Blaga, in care poetul nu doreste sa destrame “corola de minuni a lumii”.
Teodora, in ciuda varstei tinere, se apropie de marea poezie ce nu refuza lirismul autentic, dublat de constiinta artistica, poetica, matura asupra scrisului ca arta si nu ca un exercitiu fracturist ori distructiv, redus la o pseudoarta hiphop sau mizeria proprie altora din generatia sa. Intentiile sale tradeaza un Orfeu modern ce spune :” Oare dacă am combina diodele cu aripile îngerilor şi curentul electric ar încerca să găsească ceea ce s-a pierdut din iubire,nu am simţi o altă lume? Una în care ne întregim prin tot ce ne înconjoară şi încărcăm cu sentiment lucrurile de langă noi?”
Ma bucur sa am privilegiul in a propune cititorilor poeziile Teodorei Szasz cu invitatia de a deveni colaboratoarea saptamanalului nostru.

Kabuki

Cu \”Sinuciderile din dragoste de la Amijima\”
pe masă, stau de vreo săptămână
şi lângă ea imaginea
unui nătărău îndrăgostit.

Sunt undeva la etajul doi.
Vrei să intri, nu?
Mă tem că n-am vreun motiv.
Etajul trei:cântec, dans,
pudră, femei interpretate de bărbaţi.
Dacă nu-ţi place, pleacă!
O să dai greş ca şi ieri.
Mai sus, mă apropii de moarte…
Patru:camera mea, masa
şi \”eroul\” ce dansa pe prima filă.
23:00. Puls- 146
Liniile din palmă se adânceau
el, mă invita la dans.
Etajul, ora două, lunea,
citesc, probabil o carte
după atâţia ani…

Urme, amintiri, ură,
trupu, infectat de filariază;
Vreau cealaltă cameră
mai întunecoasă.
Ce anume?
Nu vreau la duş să încui uşa,
fierbinţeala mă ameţeşte.
Cred că piesa s-a sfârşit;
Bine,mă opresc din plâns…
Mâinile lui: îi cunosc opera
cântec, dans, pudră.

între două egouri
|
un fel de menire a corpului meu:
îmi place să dezvelesc săruturile
poeţilor cheli, tăiaţi din ziare,
sprâncenaţi- şi să le ascund în
cuburi mici de gheaţă, să le
dezgheţ în iubire, le
dăruiesc constelaţiei de pistrui;
le dezvelesc şi le arunc noaptea
în visele mele trădătoare, închise
s-aud cum se revarsă prin poezii
în lumea umbrelor şi-a maselor
de Apă…
purtate spre sfârşitul lumii,
reintru în straniul meu corp
unde le simt fragede
prelungiri ale corpului meu,
sub Orion aproape şters de
lumină cu gaz incandescent-
mă-mbăiez apoi, şi aştept
Privirea…

Mănunchi de pene

Piciorul meu drept, speriat şi ros
se-ndreaptă spre ziduri mişcate, ruginite
de zgomotul şerpilor încolăciţi de scaunele
ude de sudoarea domnişoarei rătăcite
stângul visează o pasăre amară
venită din lumea universului gol
de sânge şi piele crăpată şi lovită
cu sunet de rug arzând în tăcere.

Ochiul meu drept priveşte-acum
o cobra neagră adulmecând liniştită
un strigăt agonic de porumbel sălbatic
prins de umbra frunzelor strivite
stângul,închis, a adormit de oboseala
aripilor atârnate de marginea norului
purtând pe el o pasăre mângâiată
de-un cântec de vioară, surd.

Mâna mea dreaptă poartă copilul
pe care luna l-a gonit speriată
şi până ieri gravită de păcatele
lumii însetate după duh teluric
stânga se preface moartă
de praful în care râşii şi mistreţii
smulgeau din trupul amorţit
acoperit cu pene aurite şi frunză de stejar.

Anamneză

Şi-n mână cu jenefer-ul meu
de zi, visez cerul prin
telescoape mari:
Cred c-am ascultat prea mult
de cei ce umblau răniţi cu
pancarde umede, jegoase:
\”Loose lips Might Sink Ships\”
şi-acum avem creierele atât
de încinse, încât ne e frică
să ne aproiem de cai…
acum, ficaţii ne sunt aşa
de deranjaţi, încât îi dăm
afară în şuturi.

Credeam că încă sărbătorim
o victorie, a vreunui război;
căutăm doar sicrie de pin
pentru bieţii noştri ţărani.
Bunicule, de ce uneori văd
că am opinci roşii în picioare?
Nimic: din pricina vreunui
război pierdut, scria
\”Cavalerul Galben ţi le-a
dăruit\”- când se vor mânji
de pământ, el va veni ca să
felicite doi negri îndrăgostiţi.
Să vezi atunci cea mai mare
Bătălie a tuturor timpurilor!

Dor de Spes
|
degetele picioarelor mi s-au unit,
deodatã, cu vârfurile despicate
ale pãrului- şi-a început sã mi se
prelingã spre coapse, pe piept,
învelindu-mã într-un ou germinând.

pielea mi s-a desprins de trup,
fiind mâncatã în întregime de acea
noapte cu aripi albe care m-a creat
şi mi-a împletit pe dinãuntru noduri
care aproape mi-au sufocat inima,
ieşind din ea, înconjurând-o,
seva iubirii, deja vâscoasã.

mi-am cuprins braţele în jurul
genunchilor reci, îngheţaţi,
dar oasele s-au prefãcut în aer
cald, hrãnitor, împrãştiat prin
tot trupul- doar ochii îi simt
vii, tulburaţi de seva inimii
şi parcã îngãlbeniţi.

limba s-a descompus în mii de
cuvinte mici, neînţelese de nicio
parte a corpului meu- şi dor…

doare albirea firelor despicate,
vântul care-mi rupe învelişul,
şi-aş vrea sã-mi întind picioarele,
sã sfâşii cu gheara nodurile,
iarba puţin uscatã, sã iau
frunzele şi s-acopãr întreg cerul,
sã nu mã mai vadã…el.

Există o “diasporă moldovenească”?

februarie 23rd, 2009

R. Moldova, stat apărut pe harta lumii cu puţină vreme în urmă, s-a remarcat mai degrabă prin exodul cetăţenilor săi de la 1990 încoace. Această masă de cetăţeni, cea mai importantă din Europa, din punct de vedere proporţional, este definită acum ca o „diasporă”.

Cine sunt ei, câţi sunt, de ce au plecat, ce au lăsat în urma lor şi cu ce au îmbogăţit patrimoniul valorilor autohtone? Aceastea sunt întrebarile care pot clarifica dacă există realmente o diasporă moldovenească şi cu ce se deosebeşte ea de celelalte similare.

Un proverb latin spune ca „Patria mea este acolo unde imi este bine”. Noua, celor din spatiul spiritual romanesc, popor autohton, născut şi crescut pe aceste meleaguri, sintagma data pare sa ne fie mai putin caracteristica. Totuşi, istoria nu ne-a fost favorabilă intotdeauna. Sau, mai bine zis, a fost mai degrabă defavorabilă cu acest neam. De-a lungul vremurilor, multi români basarabeni au fost nevoiti sa intre in diaspora, fie cu voie, fără voie sau de nevoie, din cauze dintre cele mai diverse, politice şi geopolitice, economice şi sociale, spirituale sau religioase.

Este greu de vorbit despre o „diasporă moldovenească”, pentru că nu ştim ce înseamnă, când a început ea, din cine e compusă şi, mai ales, care este legătura ei cu „diaspora românească”.

Ocupaţia sovietică şi diaspora basarabeană

Cei mai mulţi din teritoriul dintre Prut şi Nistru au plecat înainte de ocupaţia sovietică. Nume precum Anton Crihan, (initiator al Unirii de la 1918), Leon Donici (prozator, publicist, dramatirg si actor plecat in 1924 la Paris si fondator al organizatiei „Cercul Basarabenilor”), sau Sergiu Grossu (poet, publicist si activist pe taramul culturii romanesti), Stefan Ciobanu (membru titular al Academiei Romane), au fost printre primii care au conturat specificul diasporei basarabene. Aceste nume celebre sunt cei care, dupa ce au facut periplu prin lume si neputand reveni acasa, in Basarabia, s-au intors in România unde si-au gasit locul prielnic pentru linistea si definitivarea operelor lor.

O intreaga pleiada de intelectuali romani au venit din Basarabia in Romania după ocupaţia sovietică din 1940. Familia Baconschi, de exemplu, a carui descendent, Teodor Baconschi, este astazi ambasadorul statului Roman la Paris este un caz concret. Pentru altii, care nu s-au stabilit in Romania, aceasta a fost mai mult o punte spre Occident. Exemple pot fi gasite chiar printre contemporanii nostri. Nume precum binecunoscutul poet, dramaturg, si eseist Nicolae Lupan, sau lingvistul Eugen Coseriu, ori publicistul Paul Goma, toti situati la Paris, au contribuit esential la ceea ce numim cultură română şi europeană.

Eugen Coseriu, emblemă a diasporei basarabene, este cel care s-a implicat in problemele cuturale si a identitatii romanesti la cel mai înalt nivel. Este cel care a declarat de nenumarate ori de la tribune academice si oficiale, atat in Occident, la Bucuresti, cat si la Chisinau ca: „A promova sub orice forma o limba „moldoveneasca” deosebita de limba romana este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greseala naiva, ori o frauda stiintifica; din punct de vedere istoric si practic e o absurditate si utopie; si din punct de vedere politic e o anulare a identitatii etnice si culturale a unui popor si, deci, un act de genocid etnico-cultural”. Paul Goma este un alt caz. Un alt basarabean refugiat la Paris si care a afirmat clar si sigur ca nu revine la Chisinau pana cand „comunismul nu va fi eradicat din radacina”. Nicolae Lupan, un alt nume celebru expluzat din Basarabia si situat in Belgia, creator al Asociatiei „Pro Basarabia si Pro Bucovina” a devenit si el forta luptatoare a idealul romanitatii.

Astfel, drama exilatilor din diaspora de pana la 1940 arata cert ca ei sunt pastratorii idealului romanesc, in diverse forme. Ei fac parte din categoria care se autoexileaza, mai ales din motive politice. Sunt insa cei pentru care daca lucrurile la ei acasa nu merg bine, nu pot sta deoparte, trebuie sa se implice fie si de la distanta. E si firesc sa fie asa.

Diaspora basarabeana mai are un specific. Cei plecati dupa 1940 s-au exprimat atat in apus cat si in rasarit. Exemple pot fi cazul a doi mari oameni de geniu: cel al marelui regizor Emil Loteanu, talentul caruia a fost pe deplin apreciat la Moscova si cel al lui Eugen Grebenicov, omul care prin forta mintii lui a calculat forta scutului termic al navelor rusesti si a carui nume astazi il poarta o constelatie.

Si daca la Moscova unii s-au dezvolat si au ajuns artisti unionali, totusi exista diverse polemici pe marginea acestor ascensiuni. Sunt voci care sustin ca rusii i-ar fi plasat practic pe cei plecati ca intr-o rezervatie si i-au transformat in masini care sa le fie de folos. Dar chiar si in aceasta ecuatie exista o parte buna a lucrurilor. Avantajul este ca cei care constituiau diaspora basarabeana au fost perceputi aproape intotdeauna ca fiind romani, chiar si in Siberia, indiferent ca veneau din Republica Moldova.

Schimbarea de dupa ’90

După 1990, odata cu apariţia pe hartă a noului stat R. Moldova, situaţia se schimbă. Desi ar trebui sa meargă in România sau în Occident în călătorii turistice, exile intelectuale sau motive de afaceri improtante şi substanţiale, cetăţenii R. Moldova merg de nevoie. E drept că suntem in mileniul trei si lucrurile trebuie vazute in mai mare complexitate; e firesc ca lumea sa se diversifice, dar si sa se unifice. De la ‘90 incoace insa, diaspora moldoveneasca s-a largit vizibil, mai mult de nevoie. Pe lista celor plecati au inceput sa intre tot mai mult basarabeni din diferite categorii sociale. Migrarea masiva a celor peste un milion de cetateni a facut ca astazi diaspora moldoveneasca sa fie răspândită in lume. Saracia de acasa, din ultimii ani, ne-a sporit diaspora substantial. Astfel ca, astazi, „ai nostri” sunt peste tot, atat in vest cat si in est.

Actuala diasporă se poate împărţii în câteva categorii, inegale cantitativ sau calitativ: românii / moldovenii din România, românii / moldovenii din Rusia (cei care s-au adăugat celor deportaţi sau urmaşilor acestora), românii / moldovenii din Occident. Înainte de a le discuta pe fiecare în parte, să abordăm problema şi din punct de vedere teoretic.

Definirea diasporei

Sunt foarte puţine studii şi articole teoretice asupra aceastei probleme. Cercetătorul de la Bucureşti, Dan Dungaciu, identifică în publicaţia Flux (22.02.08) problema principală a diasporei R. Moldova în modul de definire al identităţii R. Moldova ca atare: sau moldovenist sau polietnicist. „Dacă, de pildă, discursul asumat ar fi cel moldovenist, toată armătura instituţională (programe TV, publicaţii, finaţarea unor manifestări culturale, susţinerea prin biserică) trebuie orientată în acord cu acest deziderat „etnic”: limbă, istorie, repere etno-identitare”. În acest caz, consecinţele ar fi următoarele: „prima: rămânerea pe dinafară a cetăţenilor din R. Moldova de alte extracţii etnice, vorbitori de limbă rusă în general. Pentru ei nu ar exista politici de susţinere etno-identitară, căci cele generate de discursul moldovenist-etnicist-istoricist nu îi ating”.

Şi a doua consecinţă identifcată de cercetătorul din România: suprapunerea diasporei din R. Moldova cu cea românească, „căci reperele etno-identitare sunt, practic, identice, inclusiv limba, iar biserica spre care statul R. Moldova ar trebui să îşi orienteze cetăţenii în acest caz ar fi cea… românească, adică Mitropolia Basarabiei şi Biserica Ortodoxă Română, căci un asemenea discurs nu ar putea, riguros vorbind, să orienteze cetăţeanul R. Moldova spre o biserică de cu totul şi cu totul altă identitate etno-lingvistică, respectiv cea rusă de care ţine şi Mitropolia Moldovei (cazul cetăţenilor moldoveni din Italia este emblematic din acest punct de vedere)”.

Dan Dungaciu susţine că, în cazul unui „discurs polietnic şi multicultural asumat la Chişinău”, instituţiile statului trebuie să lucreze în exterior cu aceeaşi platformă polietnică, „respectiv, să aibă drept ţintă, toată gama etnică de cetăţeni aflaţi în afara frontierelor R. Moldova şi să îşi calibreze programele în consecinţă”.

În realitate, concluzionează sociologul Dan Dungaciu, „o asemenea sarcină este dincolo de posibilităţile unui stat, mai ales a R. Moldova, care riscă, în cazul „validării” discursului polietnic şi multicultural la Chişinău, să eşueze într-o incoerenţă endemică, cel puţin la nivelul relaţiei cu cetăţenii ei din afara frontierelor”.

Basarabenii din România

Revenind la categoriile anunţate, prima categorie pe care trebuie sa o avem în vedere este compusă din cei care pleaca din spatiul R. Moldova si se muta in Romania. Sunt din ce în ce mai mulţi şi din ce în ce mai cunoscuţi. Acum cateva luni în urmă, revista VIP Magazin de la Chişinău le-a dedicat un articol amplu şi ne-a făcut cunoştinţă cu unii dintre ei: nu-i vedem foarte des la TV şi nici la cronicele mondene: succesele vorbesc de la sine. Sunt 11 nume noi de basarabeni recent realizaţi peste Prut, pe lângă cele pe care le cunoaştem deja – Anastasia Lazariuc, „Planeta Moldova”, Arsenie Toderaş, Anna Lesko, fraţii Vaculovschi, Tania Popa (actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti), Tina Geru (interpretă), Petrică Ciobanu (actor), Victoria Bucun (coregrafă), Veceslav Ciuhrii (director “InsecFarm”), Nicolae Petrov (preşedinte “CarpatAir”). Text de Rodica Trofimov” (VIP Magazin, aprilie 2008).

Este de asteptat că această parte să crească, să se remarce tot mai mult, să devină mai vizibilă şi mai atractivă pentru cei care trăiesc în R. Moldova.

În ce măsură această categorie se poate defini ca „diasporă moldovenească” este greu de spus. Această categorie se simte bine la Bucureşti, ca şi la Chişinău, şi nu face distincţiile între „român” şi „moldovean” decât geografic, în nici un caz în termeni moldovenişti.

Românii / moldovenii din Rusia şi fosta URSS

O publicaţie cunoscută de la Chişinău prezenta anul trecut, intr-un articol, situaţia românilor / moldovenilor din fostul spaţiul al URSS. Astfel a, la recensământul din 2002 din Federaţia Rusă aproximativ „178 de mii de cetăţeni ruşi s-au declarat români, moldoveni sau volohi (acestora li se mai adaugă peste 250 de mii de cetăţeni moldoveni, aflaţi la munci, mulţi dintre ei împreună cu copii, în Federaţia Rusă, dintre care mai mult de jumătate se află în oraşul şi regiunea Moscova)”. Cu toate acestea, titra ziarul, „în Rusia nu există nici o instituţie de învăţământ sau culturală în limba română cu finanţare de la Bugetul de stat al Federaţiei Ruse”.

Rezultatele guvernului de la Chişinău pe această direcţie nu sunt deloc notabile. Gheorghe Tihenchi, vicepreşedintele Asociaţiei “Moldova” de la Moscova, declara, citat de BBC (mai 2006, autor Corneliu Rusnac), că acel program guvernamental de susţinere a diasporei nu are şanse de reuşită din cauză că legăturile dintre basarabenii din Rusia şi autorităţile de la Chişinău, spune Tihenchi, există mai mult la nivel de declaraţii decât în realitate: “Practic nu-i nici o susţinere. Singura susţinere, şi aceea prea mică, este că, pe lângă o şcoală din Moscova, funcţionează cursuri de limbă numită moldovenească, limbă română. Se mai organizează diferite acţiuni culturale, dar în ultimul timp mai puţin, fiindcă, din păcate, nu prea dispunem de posibilităţi materiale care ne-ar permite să fim mai activi”.

Problema este că, după cum remarcă si reportajul BBC, în unele situaţii este imposibil de deosebit între diaspora “moldovenească” şi cea “românească”, deoarece o bună parte dintre basarabenii din diasporă se consideră români. De aici si concluzia logica: “responsabilitatea pentru această situaţie le revine, în egală măsură, atât autorităţilor de la Chişinău, cât şi celor de la Bucureşti”.

Acest lucru este confirmat şi de Gheorghe Tihenchi, vicepreşedintele Asociaţiei “Moldova” de la Moscova. El spune că la Moscova există câteva organizaţii ale basarabenilor, dintre care una se numeşte Asociaţia de cultură româno-rusă.

Moldovenii / românii din Occident

In prezent, aproximativ un sfert din populatia apta de munca din Moldova se afla peste hotare, arata studioul „O analiza a legaturilor existente intre comunitatile moldovenesti de peste hotare si patria lor” ( OIM, mai 2007). O buna parte dintre acestia muncesc in Occident ( Italia, Spania, Portugalia etc.). Relatia lor cu statul R. Moldova este extrem de firava.

Rolul lor pare sa fie doar de furnizori de remitente pentru membrii familiilor lor. Dupa cum atesta si raportul citat, „aceasta este mai degraba o legatura directa cu familia decat cu o identitate colectiva mai mare”. Un moldovean aflat in Italia mentiona: „Diaspora este ceva inventat la Chisinau din cauza veniturilor pe care le oferim tarii, dar si pentru anumite motive politice, cum ar fi dorinta de a obtine mai multe voturi”.

Se poate constata că exista o ruptura cu locurile de unde au plecat. Cei aflati in afara au prea putina informatie despre cele din tara. In Italia, spre exemplu, sunt disponibile prin satelit canale din Rusia, Ucraina si prea putine din Moldova.

Nici cei din R. Moldova nu prea stiu ce se intampla cu cei plecati. Iata ce spunea un alt migrant in Italia : „Multi oameni din Moldova nu-si imagineaza ce viata grea avem noi aici ; cand ei se gandesc la noi, presupun ca din moment ce lucram aici, peste hotare, trebuie sa fim bine dotati financiar si nu avem deloc probleme. Nu vorbesc doar despre politcieni – care nu stiu si nici nu vor sa stie – dar despre moldovenii de rand, ca si noi ”.

Problema principală din punct de vedere al subiectului pe ccare il discutam aici este următoarea. In cadru aceluiasi studiu realizat de OIM gasim remarca unui medic din Bologna, Italia, care a avut ca pacienti mai multi migranti. El spune asa: „Moldovenii deseori se prezinta ca fiind romani, deoarece foarte putini (italieni) stiu unde se afla Moldova”. Si opinia lui nu este deloc singulara. Observăm asadar şi cazul moldovenilor plecati in Occident aceeaşi problemă a auto-identificării cetăţenilor R. Moldova şi a slabei legăturii cu proiectele de tip moldovenist impuse de la centru.

„Diaspora moldovenească” – semne de intrebare

Nu exista deocamdata o dezbatere publica cu referire la aceasta tema, desi este de la an la an tot mai necesara. După cum s-a remarcat până acum, problemele diasporei moldoveneşti sunt in primul rand problemele statului R. Moldova. In acest context, tindem sa credem ca fără o clarificare a problematicii identităţii statului R. Moldova nu se va putea obţine prea usor o clarificate a problematicii „diasporei R. Moldova”.

A plecat dintre noi Costin Cazaban

februarie 23rd, 2009
Costin CazabanCostin Cazaban

A plecat dintre noi Costin Cazaban, compozitor şi muzicolog important, profesor la Universitatea din Lyon, născut în 1946. Dispariţia lui neaşteptată este o mare pierdere pentru şcoala româneascîa de componistică de notorietate europeană.
Ceremonia religioasă va avea loc mâine, marţi, 24 februarie, la Biserica Jean de Beauvais, Paris Ve, la ora 11.30, iar înmormântarea la Cimetière Parisien d’Ivry-sur-Seine.
Compozitor, estetician şi jurnalist, născut la Bucureşti în data de 9 septembrie 1946. A trăit în Franţa din 1983. Studii la Conservatorul din Bucureşti şi la Universitatea Paris I Sorbonne (doctorat în ştiinţele artei în 1993, cu o teză « Timp muzical/spaţiu muzical ca funcţiuni logice » publicată în 2000 la Casa de Editură L’Harmattan, Paris. Profesor de estetică şi analiză la Universitatea “Lumière”, Lyon-2. Bursier al DAAD, în Germania, şi al Cursurilor de vară de la Darmstadt, unde revine de multe ori ca profesor. Primul şi al doilea premiu la concursurile de compoziţie ICONS, Torino (1987). Lucrează şi în calitate de critic muzical publicând peste 3000 de articole pentru Le Monde, Le Monde de la Musique şi Radio France Internationale (1989-2002). Creaţii prezentate în Romania (Festival “George Enescu”, Semaine Internationale de la Musique Contemporaine), în Franta (Perspectives du Vingtième Siècle – Radio France, Atelier de Recherche Instrumentale – IRCAM), în Italia (Festival “Antidogma”, Torino), în Spania (Festival d’Alicante), Olanda, Statele Unite, Germania, Belgia, Finlanda şi Canada. Înregistrări la Radio România, Radio France, West Deutsche Rundfunk, Hessischer Rundfunk. Discuri la Electrecord şi la Edition Modern. Membru al Centrului Internaţional de Studii Transdisciplinare (CIRET) înfiinţat de Basarab Nicolescu.

http://www.costincazaban.org/bio.html

Atmosfera de ură împotriva romilor se accentuează

februarie 23rd, 2009

Recentele evenimente din Italia care au dus la înăsprirea legislației penale împotriva violatorilor au reaprins dezbaterea despre “stricarea imaginii României” de către romii cetățeni români care ar fi răspunzători de multe delicte penale în țările Uniunii Europene unde se află în acest moment.

Am primit recent un document circulat de o persoană cu veleități de jurnalist, cu cetățenie română, aflată la muncă în Israel. Citez din mesajul respectiv:

“Rușine pentru mass-media manelizată din România!

Presa din Franța a început să ne catalogheze țigani acum 15 ani.
Presa din Italia nu ne scoate din țigani, iar elvețienii ne spun ciori și corbi.
Norvegienii se plâng că sunt victime ale înșelăciunilor din partea țiganilor români care le vând cupru pe post de aur.

Toate aceste națiuni au însă un numitor comun: presa locală, ziariștii din aceste țări, își apără conaționalii, aratând cu degetul România, națiune care în proporție de 70 % ajunge în Europa să se identifice cu sintagma de Țigania sau țara țiganilor europeni.”

N-am să mai citez din această tiradă rasistă decât finalul apoteotic:

”Țara mea se cheamă România, nu RRomânia!”

Am rugat persoana cu veleități de ziarist să nu-mi mai trimită astfel de abjecții rasiste, la care mi-a trimis o reacție din partea unei alte persoane care susține că a fost atacată în București de persoane din “rasa amintită” și care trage concluzia:

“Cunosc clișeele astea cu “rasismul”; se vehiculează și la institutul unde lucrez. Dacă te referi la țigani n-o poți face decât spunând că în România sunt marginalizați, persecutați, stigmatizați, când de fapt ei fac jocurile, mână-n mână cu poliția, cu juriștii și cu înalții demnitari. E musai să spui că sunt foarte săraci, dar nu și de ce (pentru că nu merg la școală, pentru că nu muncesc și trăiesc doar din tâlhării). O mare parte a lor sunt însă foarte bogați, au palate cu aur din abundență (chiar și WC-urile sunt aurite), chit că sunt niste kitchuri sinistre.“

Veți fi de accord că astfel de opinii sunt împărtășite de mulți români. Persoana care diseminează astfel de texte este extrem de zeloasă în combaterea antisemitismului. Când vine vorba de rasism împotriva romilor, zelul se inversează în difuzarea de materiale incitatoare la ură de rasă.

Și tot zilele trecute, pe un forum care chipurile militează pentru “Reîntregirea României” se făcea un apel explicit la linșarea în grup a romilor.

Dar ce se ne mai mirăm, când un “distins intelectual” din România, care s-a supărat pe revista ACUM și a întrerupt brusc colaborarea scria făcând aluzie la clară la redactorul șef al revistei – cu copie la alte persoane – “ce bine sună româna de la BBC, când țigănia e tot de pe Ferentari…”

O astfel de atmosferă de ură și incitare la ură nu e nouă. În toamna lui 2007, când etnicul rom din România Romulus Mailat a ucis o italiancă la Roma fapt pentru care a fost condamnat un an mai târziu la 29 de ani închisoare a declanșat o reacție similară.

Am invitat mai mulți intelectuali romi să-și expună părerea în revista ACUM. N-am primit incă niciun răspuns.

Ceea ce se întâmplă este însă îngrijorător și a fost sesizat și de mai multe organizații civice http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9217.

Suprapus pe ceea ce un alt colaborator al nostru numea isteria naționalistă din jurul problemei autonomiei secuiești din Transilvania http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9225 avem imaginea unei atmosfere încărcate de ură, survenită într-un moment de criză economică, ceea ce face această escaladare a urii și mai periculoasă.

Invităm cititorii revistei ACUM la o dezbatere lucidă și lipsită de prejudecăți pentru găsirea unei soluții la o situație care devine de-a dreptul periculoasă.

Vă invităm să votați în sondajul nostru de opinie Ce impact au romii asupra imaginii României în străinătate? http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt

Eminescu în Cartea Recordurilor sau despre obsesia clasamentelor inutile

februarie 23rd, 2009

Zilele trecute citeam că Mihai Eminescu a intrat în Cartea Recordurilor pentru cel mai … lung poem de dragoste (este vorba de Luceafărul). De parcă nu ar fi fost şi aşa de ajuns că e citit (mai ales recitat) astăzi într-o grilă adesea osificată, Eminescu devine astfel un produs anecdotic, numai bun de aşezat într-o Carte a Recordurilor pe care am putea-o numi eufemistic Locul de Întâlnire al Celor Care au Prea Mult Timp Liber. Ceea ce şochează mai apoi este instrumentarul teoretic ce justifică o asemenea aşezare; singurul criteriu este cel cantitativ. Cu alte cuvinte, dacă în perioada următoare vreun obscur versificator (român sau nu) scrie un poem de dragoste ce are o silabă în plus faţă de cel eminescian, este foarte posibil ca Luceafărul să fie ireversibil detronat.
Ceea ce mi se pare simptomatic la o asemenea abordare este ideea că putem smulge un produs cultural din sfera lui precisă pentru a-l arunca într-o arenă în care el nu mai poate supravieţui decât alterându-se. Apoi, faptul în sine îmi prilejuieşte constatarea că ne aflăm într-un spaţiu obsedat de topuri, de clasamente de tot felul. Lucrurile trebuie neapărat ierarhizate, clasificate, introduse în mentalul colectiv într-o anume ordine… aceasta pare a fi ideea. Umblă frenetic prin lume întrebări de genul: care e cel mai mare poet? Care e cel mai mare prozator? Care este cea mai bună carte a secolului XX? Care este cel mai important roman românesc? Maniheist, produsul cultural se împarte după o paradigmă cel puţin inadecvată. Nichita Stănescu e mai puţin important decât Eminescu pentru simplul motiv că nu a scris niciodată un poem de dragoste de 98 de strofe, ratând astfel intrarea în Cartea Recordurilor?
Cultura este un domeniu al relativismelor de tot felul, este domeniul în care certitudinile absolute sunt de cele mai multe ori semne ale mediocrităţii. Desigur, distincţii estetice între poeţi de primul raft şi cei de rafturile trei-patru se pot face oricând, dar a alcătui clasamente şi a oferi premii ca la o cursă de atletism, este o eroare. Produsul literar nu este datat (deşi critici precum Eugen Negrici par a crede altfel), nu are termen de garanţie. Trecerea timpului poate transfigura orice operă literară aducând-o după caz, în prim – plan sau în planul secund al unei grile de lectură mereu în schimbare, căci, aşa cum există generaţii de scriitori, există şi generaţii de cititori. Mi mult chiar, generaţiile de cititori nu sunt nici ele omogene. Generaţia messenger de astăzi nu este lovită în bloc de superficialitate. Insular, există doze importante de profunzime (care, oricum, dintotdeauna sunt şi au fost minoritare). Eminescu este, deci , pentru unii un simplu făuritor de vers (de vreme ce este reţinut pentru… lungimea textelor), pentru alţii (din păcate şi aceştia destul de mulţi) Eminescu este geniul absolut, care poate fi privit ca reper în literatură, fizică, matematică, astronomie etc. Pentru mulţi, însă, este ceea ce cred ca ar trebui să fie: un poet care a trecut limba română dincolo de minoratul ei atât de evident în a doua jumătate a secolului XIX, primul poet român ce reuşeşte să articuleze un discurs liric coerent în contextul în care limba română era încă brudie (aşa o definise înainte Budai-Deleanu).
Pentru a ne întoarce la textele eminesciene cred că trebuie să boicotăm deopotrivă superficialitatea topurilor şi patetismul discursurilor publice care se inflamează vizibil în fiecare an în preajma datelor de 15 ianuarie şi 15 iunie. Când vom reuşi să facem asta, vom putea să ne bucură şi altfel decât la nivel declarativ de limpezimea ideilor din Odă (în metru antic), de robusteţea limbajului din Glossă ori de coerenţa viziunii din Scrisorile eminesciene… Până atunci, Eminescu este (încă) prezent în Cartea Recordurilor pentru cel mai … lung poem de dragoste.

Pagini dintr-un jurnal neterminat. Iesirea din Florida

februarie 23rd, 2009

Dupa peste un deceniu sub soarele tropical, iata ca in ciuda splendorii palmierilor si a orhideelor Florida isi resimte povara crizei economice mai mult decat alte state americane. Peninsula supranumita the sunshine state cunoaste o cadere financiara de nedescris. Viata economica se restrange mai mult la turism, la activitati imobiliare, la constructii, la productii de citrice si alte produse agro-alimentare tropicale. In general afluenta vizitatorilor in timpul iernii, punctele de croaziera (Cap Canaveral, Port Everglades, Miami, Key West) asigurau un venit mai mult decat suficient unui trai decent.
Am renuntat la nenumarate oferte ,joburi comode in domeniul resurselor umane, al invatatmantului, al muncii de birou in general, in favoarea restaurantului.

Inca in primele luni ale vietii de imigrant in Germania aveam sa inteleg restaurantul ca accesibil loc pentru un castig imediat.

Din octombrie 2008 restaurantele se confrunta cu un declin infricosator. Zeci de restaurante isi inchid portile in Florida, si nu numai. Concedierile din cadrul firmelor DHL, Circuit City si atator alte institutii bancare contribuie la diminuarea clientelei. Lumea nu mai are bani de cheltuit in restaurante sau isi dramuiesc cu grija putinii bani.

Daca ani de zile veniturile-mi proprii imi asigurau luxul inchiriarii unui apartament cu piscina, voiaje si altele, din luna noiembrie-decembrie a anului trecut din cauza scaderii numarului clientelei salariul meu bazat pe comision s-a diminuat cu cel putin 60%.

La un calcul simplu si rapid mi-am dat seama ca in curand nu voi mai fi capabil sa platesc chiria, rata la masina etc. Ce era de facut?

Sa astept o inrautatire a situatiei ?

Am depus peste 30 cereri de munca batand din poarta in poarta, am postat resume-uri pe net. Nici un raspuns pozitiv!

Singura solutie ramane sa ies din Florida in cautarea unui job in alt stat. Georgia, Carolina de Sud, Carolina de Nord –statele mai apropiate vor fi afectate in acelasi mod, mi-am zis. Am analizat ofertele de munca existente din cateva alte zone ca Texas-ul, Virginia, New York ori Canada.

Am ales Virginia din mai multe motive. In suburbiile Washington-ului toti functionarii de stat nu pot fi afectati de criza, avand joburi stabile, si totodata clientela sigura pentru restaurante.

Am reziliat contractul de inchiriere a apartamentului pierzand suma garantiei depuse la inceputul contractului. Multe piese de mobilier, articole de uz casnic, si multe altele ce pot incapea in casa omului si din cate se aduna le-am oferit catorva colegi de munca. La un calcul grabit mi-am dat seama ca m-ar fi costat mai mult transportul bunurilor, plus stresul si oboseala condusului unui mic camion cu remorca pe o distanta de peste 1500 km.
Am trimis cartile si ceva haine prin posta si am incarcat cat a putut cuprinde masina si am purces la drum, lasand o parte semnificativa din viata, un deceniu de amintiri, prieteni si locuri dragi.

Dupa 20 ore de condus am ajuns in Virginia, schimband peisajul tropical multicolor intr-unul gri, inghetat si cu copacii desfrunziti, rascolitori ca niste caracatite sumbre.
In 1996, in plin decembrie si furtuna de zapada lasasem Montreal-ul indreptandu-ma spre tropice, in cautarea unei vieti mai bune. In decembrie 2008 aveam sa refac in sens invers o parte din traseu sperand in mai bine.
Profitand de bunavointa catorva prieteni romani -si aceasta mi s-a intamplat pentru prima oara in viata,- inpamantenirea in alt loc si cumva practica unei noi imigrari nu mi-au fost atat de amare.

Orice inceput implica alte farfurii, alte pahare, alte linguri, alt pat si alta masa… Un sfat bun, cuvintele de imbarbatare valoreaza mult.

Am inceput vanatoarea unui loc de munca chiar inaintea Craciunului. Sa te plimbi pe strazi necunoscute, sa te strecori printre feeria si ghirlandele celebrarii sarbatorilor de iarna cu gandul la ce va fi maine, ce vei face, cum vei plati rata la masina, asigurarile, carti de credit etc face parte parca dintr-un decor al vietii de azi. Nimic nu mai e sigur !

Putine si aici joburile, insa nu ca in Florida. In restaurante posturile de manageri, coordonatori de ocazii festive ori alte locuri de munca reliate pe experienta mea lipsesc.

Ofertele constau in joburi de servicii cu clientii, telemarketing, vanzatori in magazine, casieri, bucatari, ospatari, spalatori de vase. Am invatat din experientele anterioare ca nu trebuie sa eziti, sa accepti si munci considerate joase, tocmai pentru a-ti asigura existenta.
Am acceptat o munca de ospatar intr-un restaurant de cartier, nu departe de casa, ajungand la serviciu in cateva minute de mers pe jos.

Am fost bine primit, sispre deosebire de alte munci mai selecte (banci, birouri), nu castig foarte rau.

La cateva saptamani dupa instalarea mea in Virginia si dupa telefoanele cu prietenii, colegii de munca din Florida inteleg ca viata s-a inrautatit si mai mult acolo. Somajul a crescut la 8.1% situand zona respectiva pe numarul al doilea in toata America. 300.000 de floridieni si-au pierdut locul de munca in luna decembrie.

Iata ce declara Shelly Kazimour, o tanara din Florida, intr-o declaratie interviu intr-un canal de stiri local (wmbb NEWS 13 abc) : “Ma gandeam ca va fi mult mai usor acum, dupa absolvirea facultatii. Incerc cu disperare sa ies din munca de ospatar, sa-mi gasesc un job conform calificarii mele. Am studiat psihologia si pentru a-mi definitiva studiul cu un master aplicat pe terapie ocupationala ar trebui sa ma mut din Florida, in alte zone. Nu am banii necesari pentru a iesi din acest colaps.”

Reproduc un alt mesaj postat pe 14 februarie ac: “Locuiesc in St. Petersburg, Florida. Sunt mama a patru copii in varsta de 12, 11, 8 si respectiv 4 ani. Sunt in cautarea unui loc de munca de luni de zile fara nici un succes. Termenul ajutorului de somaj a expirat, iar acum am depus cerere pentru beneficii oferite in cazuri de urgenta, un fel de somaj prelungit.(…) Adevarul este ca eu si cu copiii, ne vom situa intr-un hau financiar din care nu vom putea iesi, nici in momentul in care primul cec de 150 dolari va sosi.. Daca cineva ar putea sa ma ajute sa platesc chiria pe luna martie, i-as ramane recunoascatoare pe viata. Accept si sa lucrez in schimbul ajutorului. Am lucrat ca secretara intr-un birou juridic. Tastez 55 cuvinte pe minut. De asemenea am lucrat si in domeniul serviciului cu clientii. Sunt disperata. VA ROG AJUTATI-MA!”.

Intentionez sa o ajut cu cativa dolari din putinul meu si voi intreba noii colegi de lucru din Virginia. Incet, incet imi voi reveni financiar, sunt convins ca ma voi pune pe picioare.

Daca in Florida proiectul de operatiuni imobiliare a esuat, aici sper ca un altul, deschiderea unei firme de catering imi va fi urmatorul pas. Studiul de piata, clientela si companiile de catering din zona imi vor fi urmatoarele preocupari menite sa ma poarte spre reusite noi.

Traian Basescu redezgroapă securea urii interetnice

februarie 23rd, 2009

Din lipsa unor noi teme de dezbatere publica, presedintele Traian Basescu a redeschis cartile mai vechi ale principalului lui rival Adrian Nastase si a inceput sa-l plagieze, fara sentimentul ca ar face o impietate, caci modurile lor de gandire si de exprimare sunt mai asemanatoare decat am putea crede.

In “Informare privind concluziile delegatiei parlamentare care a vizitat judetele Covasna si Harghita” Adrian Nastase scria in octombrie 1997 despre romanii care sunt prigoniti in propria tara, despre epurarea etnica pe care o fac maghiarii si despre imbunatatirea configuratiei etnice in Secuime. La mai bine de 11 ani de atunci, Traian Basescu reia aceleasi teme, cu aceleasi cuvinte, cu speranta ca discursul lui va avea parte de acelasi impact ca cel al lui Adrian Nastase, caci si contextele social-politice sunt asemanatoare. Si atunci Romania era in pragul unei mari crize economice, cu disponibilizari masive de personal, cu banci in pragul falimentului, cu o imagine negativa pe plan extern si cu o coruptie generalizata.

In fata acelor probleme (la care guvernarea PDSR contribuise din plin) Adrian Nastase agita problema Secuimii ca o sperietoare menita sa distraga atentia de la responsabilitatile care ii reveneau pentru gestionarea defectuoasa a tarii. Si, intr-adevar, problema maghiarilor care i-au alungat pe romani din Covasna si Harghita atat in 1990, dar mai ales dupa venirea la guvernare a UDMR in 1996, a avut ecouri mai puternice decat s-ar fi putut astepta. Pe fondul tensiunilor interetnice din fosta Iugoslavie si al redesteptarii sentimentelor nationaliste in preajma semnarii tratatelor cu Ungaria si Ucraina, tema maghiarilor din Secuime a inflamat spatiul public romanesc la cote neasteptat de mari. Sute de intelectuali au luat atitudine fata de problema maghiara. George Pruteanu agita in Parlament legea obligativitatii predarii elevilor maghiari a istoriei si geografiei in limba romana. Tema unei universitati cu predare in limba maghiara era dezbatuta cu mare patima, contrapunandu-i-se ideea universitatii multiculturale.

Numeroasele dezbateri pe tema relatiilor interetnice au scos din actualitate temele legate de jefuirea banilor publici, a bancilor, despre organizarea de tip mafiot a administratiei, despre coruptie, despre o tara aflata in incapacitate de plata, inglodata in datorii uriase, intrata adanc intr-o criza fara precedent, cu o inflatie galopanta, un somaj ridicat si o rata a saraciei nefiresc de mare. Toate aceste lucruri pareau nesemnificative in fata pericolului maghiar. Membrii coalitiei aflate la guvernare se certau intre ei pe aceste teme, iar aceste dispute aveau reverberatii puternice la nivelul oamenilor simpli. Odata aruncata samanta urii interetnice, ea a incoltit rapid, sporind bazinul electoral al PRM la cote la care nu s-ar fi asteptat nici cei mai infocati adepti ai lui Corneliu Vadim Tudor. Problema maghiarilor a reconfigurat harta politica pentru ani indelungati, readucand stanga la putere, desi parea definitiv compromisa.

Traian Basescu redezgroapa acum securea urii, cu speranta ca va recastiga puterea cu aceiasi usurinta cu care a recastigat-o Adrian Nastase in anul 2000. Mai ales ca beneficiaza de sprijinul unui consilier care atunci, il slujea cu devotament pe liderul PDSR – ma refer la Sebastian Lazaroiu. Si de sprijinul intregului aparat al fostei securitati si al actualelor servicii secrete. Cum PDL si PSD au o istorie indelungata a exersarii discursului nationalist, ce incepe de la organizarea impreuna a manifestatiilor din Targu Mures in martie 1990 (sub egida FSN-ului), strategii xenofobi de la Cotroceni s-au gandit ca virusul nationalist poate fi din nou inoculat populatiei, mai ales ca acum beneficiaza de intreaga logistica a aparatului guvernamental si de mult mai multe surse media decat in trecut. Caci odata aruncata in spatiul public aceasta boala a antimaghiarismului, ea inflameaza nu doar sufletele si mintile celor din Secuime, ci si pe ale celor din Giurgiu, Botosani sau Dolj, care traiesc in comunitati romanesti compacte si care, din nestiinta, se revolta plini de sfanta indignare in fata obrazniciei unor straini care vor sa distruga aceasta tara.

Ura interetnica este asemenea unui virus care, odata instalat, reformateaza intregul sistem de gandire in jurul unei spaime supreme, stergand toate celelalte probleme altadata importante sau alterandu-le iremediabil. Etapele inocularii lui sunt acum bine-cunoscute; popoarele din Balcani au fost infectate de multe ori cu acest virus si un vaccin care sa-l distruga definitiv inca nu a fost descoperit. Cei care l-au aruncat in spatiul public au folosit aceiasi reteta, acelasi limbaj: epurare etnica, prigoana sarmanilor nostri conationali de catre niste ticalosi de alta etnie. Au folosit din plin serviciile secrete, s-au revoltat cu profunda manie in fata camerelor de luat vederi impotriva dusmanilor straini. Au sorbit ei insisi cu nesat pocalul urii interetnice in ascensiunea spre varful puterii in regimul comunist. De aceea limbajul lui Traian Basescu seamana izbitor de mult cu cel al lui Adrian Nastase.

In 1998, in fata isteriei nationaliste care acaparase dezbaterile publice, am organizat o cercetare a relatiilor interetnice in Covasna, Harghita si Mures. Rezultatele acelei cercetari au fost sintetizate in cartea „Dimensiunile urii interetnice in Secuime”, aparuta la Editura BCS in doua editii, in 1998 si 2001. Va invit sa cititi capitolul „Secuii si romanii – evolutia unei neintelegeri” pentru a vedea cum s-a nascut si a evoluat ura in aceasta zona si care sunt miturile care o hranesc. Desi scris in urma cu 11 ani si jumatate, el redevine actual datorita lui Traian Basescu. Din Secuime imi vin mesaje tot mai nelinistite: oamenii se aduna si discuta ce atitudine sa ia fata de autoritatile de la Bucuresti, intre ei s-a renascut o solidaritate in fata spaimei comune.

Mitingul de sustinere a liderilor lor in administratia centrala le-a aratat ca astfel de manifestari sunt inutile, iar sprijinul autoritatilor din Ungaria va conta prea putin. Unii se gandesc serios sa paraseasca tara, caci nu mai vor sa mai traiasca stresul anilor `80-90, nu mai au putere sa reziste unei noi agresiuni facuta de liderii unor partide fata de care si-au aratat constant buna-vointa. Mandri ca au reusit sa reziste asalturilor antimaghiare ale lui Ceausescu, Iliescu si Nastase si ca au putut sa-l imblanzeaza pe acesta din urma in ultima lui guvernare, secuii nu mai vor sa mai faca fata unui nou asalt. Batranii isi anunta fiii plecati prin tari straine sa le pregateasca un adapost pentru viitorii ani ai puterii lui Traian Basescu. Adultii prevad un exod de mari proportii a populatiei din Secuime, in aplauzele unei majoritati romane isterizate de presedintele ei. In sondajele de opinie maghiarii isi declara admiratia fara margini fata de conducatorul statului, asa cum in trecut si-o declarau fata de Adrian Nastase, pentru a-i mai topi fervoarea urii. In speranta ca nu va reincolti samanta xenofobiei si de aceasta data, va trimit acest articol, cu rugamintea sa-l transmiteti si cunoscutilor dumneavoastra, asteptandu-va in acelasi timp cu interes reactiile, opiniile si parerile despre aceasta tema a relatiilor romano-maghiare.

Ștefan Bruno este președintele Biroului de Cercetări Sociale

LUX UNIVERSALIS sau a trai ARMONIA UNIVERSALA

februarie 23rd, 2009

Articol aparut initial in Revista Medic4all.
www.medic4all.ro

Când Adriana mi-a cerut sa scriu un articol pentru revista sa, viziunea mea despre Arta, nu puteam disocia filozofia mea de existenta. Daca Arta este prin esenta dedicata Armoniei si indrumata de Estetica, nu este totusi decât una din metodele generate de spiritul uman pentru a se degaja de o lume materialista si competitiva care sa-i permita sa acceada la o alta perceptie a existentei. Chiar daca Arta insasi este deseori câstigata in scopuri mercantile, chiar politice, mai ramân destule care reprezinta partea de vis precum si un demers in cautarea Inexprimabilului, a emotiilor si a eliberarii de fiinta constrângerilor si tabu-urilor.
Si atunci vorbim de Arta, despre ce vorbim noi ?
Despre Arta picturala, plastica, grafica, Muzica, Literatura, Dans, Teatru, Comedie sau pur si simplu despre toate formele de reprezentare care ne permit sa exprimam sau sa incercam sa exprimam Inexprimabilul ?

Nu sunt nici Freud, nici Jung, nici Lacan. Las la libera alegere a specialistului de gen sa dezbata subiectul si sa catalogheze diversele motive constiente, subconstiente sau inconstiente care motiveaza « Actul Artei ».
La 35 de ani am luat decizia sa urmez cursurile unei Academii de Arte la Bruxelles : Academia din Anderlecht.
M-am inscris la 5 cursuri diferite, dar la capatul a 3 luni n-am mai urmat decât unul singur, considerând ca celelalte erau inutile si superflue. Era vorba de cursul de compozitie. Acolo era adevarata provocare : a compune. A gasi echilibrul, masele, culorile, luminile, texturile, ritmurile, contrastele, amintirile, intr-un cuvânt : Armonia.
Aceasta era prima regula.
A doua era de a ajunge sa exprimi emotiile sale.
A treia era de a le genera, trebuia ca spectatorul sa resimta emotiile privind rezultatul lucrarii, deoarece este o lucrare, ca sa nu spunem « Opera » in cele mai bune cazuri.

Profesorul nostru ne-a prevenit : « Pentru aceasta trebuie sa renuntati la tot ceea ce ati invatat, la tot ceea ce sunteti. Scoateti aceasta manta de plumb care este educatia, spargeti acest mormant din piatra care sunt ideile primite, spalati-va creierul de toate aceste indoctrinari si, poate, veti fi capabili sa resimtiti in fiinta voastra cea mai profunda emotie care va vor ramâne de exprimat tinând seama de regulile de compozitie. Dar atentie ! In ziua in care veti fi capabili sa realizati aceasta, nu veti mai percepe niciodata lucrurile in acelasi mod. Viziunea voastra asupra existentei se va schimba radical, sensibilitatea voastra va fi la nivelul pielii. Totul vi se va parea altfel ».

Avea dreptate.

Imbatrânind, invatând, maturizându-te, lucrurile devine mai profunde, mai metafizice daca doriti. (Pentru a folosi un cuvânt care poate duce la derapaje…)

Inca din copilaria mea câteva intrebari extrem de simple mi-au bombardat spiritul … Ce ? De ce ? Cum ? Ce este totul ?
Aceasta m-a facut sa ma interesez de filozofie (o alta forma de Arta), religie, istorie, politica, istoria religiilor, misticism, diverse forme de credinta si apoi de stiinte in general : de astronomie, fizica si fizica cuantica in mod special.

Pentru a descoperi ca totul se leaga.
Incercarea mea , modesta fiind de a intelege Absolutul, A Fi, Esenta insasi a Universului.
De la educatia iudaica am trecut la budism, apoi la crestinism pentru a deveni agnostic. Nu pot fi ateu din preocuparea de obiectivitate.

Dar am inteles ca Universul, in infinitatea mica cât si in infinitatea mare este un Univers de Echilibru si de Armonie.
La fel si la scara planetara. Natura, Terra traieste in Armonie.
Nu exista decât o singura fiinta care distruge Armonia ; este, ati ghicit deja, fiinta umana…
Suntem destructivi.
Nu ne multumim cu a ne omorî reciproc, trebuie de asemenea sa distrugem planeta noastra…
Este firesc, imi veti spune, suntem specia dominanta…
A, da ! Si inca cum !
Inteligenta noastra nu ne serveste decât pentru a ne satisface instinctele noastre animale.
Vointa de putere, teritorialitatea, hrana, reproducerea, protectia progeniturii, nevoia de recunoastere si trec mai departe.
Da, chiar ! Gânditi-va !
Un popor vrea sa domine un altul pentru a-si extinde teritoriul, pentru a avea mai multa influenta in zona, pentru a profita de mai multe resurse naturale, pentru a slabi tara vecina, etc … Si atunci ? Animalele nu fac la fel ?

Cineva vrea mai multe terenuri si imobile in proprietate, el va incerca sa-si saboteze concurentii in afaceri, el cea mai mare masina pentru a-si afisa statutul sau social, el are nevoie de mai multe amante ; vrea mai mult decât cimpanezeul mascul care domina un grup in care se reproduce singur si isi distribuie gratitudinile in functie de bunavaointa sa ?
Nu.
Cine isi foloseste inteligenta pentru a accede la o veritabila spiritualitate ?
Ma scuzati, nu vorbesc de religiozitate. Religia ea insasi este folosita ca un instrument de putere si de manipulare. Sa trecem peste.
Instinctele animale ?
Nu scapam de ele, asa functionam noi, este mecanismul nostru.
Cel putin sa fim constienti.
Nu suntem decât masini chimice. Si nu evadam din acest mecanism. Este simplu.
Dar masinile chimice, androidul, tinde spre altceva.
A-ti domina instinctele, a le folosi cu buna stiinta, aceasta inseamna sa te eliberezi.

Cred, am credinta ca fiinta umana Trebuie sa traiasca in Armonie universala.
Este Arta vietii.

Principiile sale de baza trebuie sa fie Concordia Universala, Toleranta, Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea, Solidaritatea, cautarea constanta a unei perfectionari personale la toate nivelele, deasupra politicii, religiilor, ideilor primite, nationalismului, raselor, sexelor, vârstelor, culturilor, spre o veritabila cultura Umanista si Universala ; a munci pentru constructia unei umanitati mai bune pentru un viitor mai bun.
Si aceasta in Armonie, in Echilibru si in respectul Naturii.
Aceasta este si Arta, Marea Arta …

Aceasta incepe prin propria noastra educatie, zilnica si constanta, prin cea a copiilor nostri, prin cea a celor din jurul nostru, prin valoarea exemplului.
Viata noastra trebuie sa fie un mesaj, o profesiune de credinta.

Cred in Lumina.

Fizica particulelor este fascinanta …
Nimeni nu stie daca un electron sau foton sunt unde sau particule…
Observat ca unde, ei se comporta ca atare, observat ca particule, idem…
Sa vizitam un proton sau un neutron. Ei sunt alcatuiti din 16 pereche de cuarci (particule elementare), de leptoni, de anti-cuarci si anti-leptoni, cu proprietati si denumiri stranii, ei au spini, savori, sarcini, mase si sunt responsabili de diferite forte care guverneaza universul nostru.
Unii dintre ei nu au fost inca descoperiti (precum Boson de Higgs, responsabilul gravitatiei) si lumea stiintifica asteapta cu nerabdare primul rezultat al mega acceleratorului de particule, CERN pentru a confirma sau infirma diversele teorii.
Dar nimeni nu stie din ce sunt facute aceste « caramizi » ale materiei…
Energie, materie, lumina ?
Sunt trei expresii ale aceluiasi fenomen. Varza verde si verde de varza.
Orice materie este energie si lumina si invers.
Esenta oricarui lucru este inca imposibil de prins, de definit.
Si mai tare : o echipa de savanti germani a descoperit ca la nivelul particulelor, materia (sau energia sau lumina) nu exista decit atât timp cât n-a fost observata … !)

Bine, as putea fi mai precis si mai prolific, dar nu acesta este scopul meu.

Retin in mod simplist ca esenta oricaror lucruri se manifesta in trei feluri diferite : Materie, Energie, Lumina.
Din dragoste pentru poezie, prefer sa cred ca Universul este deci alcatuit din Lumina.
Suntem facuti din aceasta Lumina, Surorile mele si Fratii mei !
Sa traim in Lumina, sa fim Lumina.

Nu chiar fara motiv aceasta Lumina joaca un rol preponderent in toate religiile si credintele din lume.

Se zareste ceva…

Simbol de baza al tuturor religiilor si civilizatiilor, lumina este si un termen folosit zilnic in limba noastra, fara ca noi sa fim in mod necesar constienti de tot ceea ce reprezinta ea.
Majoritatea nu asociaza lumina decât cu atributele si efectele sale fizice. De altfel, fara sa le cunoasca bine.

Dar ce este lumina ?
Viata noastra cotidiana este ritmata de lumina, suntem fiinte diurne. Unii dintre noi au totusi activitati nocturne destul de intense… Fara lumina viata nu ar exista. ARN-ul primordial este format din combinatia anumitor gaze de amoniac in spatiu in urma bombardamentului continuu de raze ultraviolete. Orice radiatie este lumina, vizibila sau invizibila ochiului uman.
Pe Pamânt toata viata depinde de lumina ; regnul vegetal impinge si isi produce clorofila datorita fotosintezei, regnul animal traieste in simbioza directa cu ritmul soarelui : ziua si noaptea.

In termenii fizicii, lumina este produsa de schimbarea pozitiei electronului in raport cu nucleul indiferent carui atom. In cazul schimbarii pozitiei, electronul emite un foton. Acest foton, urmare a felului in care va fi observat, ca particula, sau ca unda, se comporta ca atare. Nimeni nu stie daca fotonul este particula sau unda. Gama radiatiilor este practic infinita si se masoara in mili-Angstromi pâna la amplitudini care se exprima in kilometri. Vorbim de infrarosii distante, de unde cosmice, de unde gamma, radio, ultraviolete, raze x, vizibile, etc …
Un atom degaja practic intotdeauna lumina. Nu exista decât doua cazuri in care aceasta nu se produce : când temperatura atinge zero absolut, si când gravitatia este atât de intensa incât insasi lumina nu poate sa scape, in ciuda vitezei sale mari, dupa cum toata lumea stie, aproape 300.000 km/secunda. Tin sa precizez ca zero absolut nu s-a obtinut inca in laborator (la aproape 3 grade, de fapt …) si ca nu a fost inca observat in univers.

De fapt, orice energie este lumina, orice lumina este energie. Fiecare atom este un emitator de lumina. Vizibila sau nu. Absolut totul. Lumina este manifestarea energiei universului. Ea ESTE energie si la rândul sau, genereaza energie.
Suntem inconjurati, bombardati, strapunsi, scaldati, iradiati de diverse radiatii. Majoritatea sunt inofensive, dar unele sunt extrem de nocive.

Destul despre lumina fizica.

Lumina mistica.
Noua traducere a Bibliei la editura Bayard.
Geneza, capitolul 1, primul verset.

” Primii.
Dumnezeu infinta ceruri si pamantul.
Pamantul gol si solitudinea.
Negru deasupra adincimilor.
Suflul Dumnezeului.
Miscare deasupra apelor..

Dumnezeu zice lumina,
Si lumina este.
Dumnezeu vede lumina,
Cat de buna este
Dumnezeu imparta luminu si negru.
Dumnezeu numeste lumina ziua si noaptea negru.

Noaptea si ziua.
O zi. ”

Am recitat un haiku…

Noul Testament, Evanghelia dupa Ioan.

« La început era cuvântul
Si cuvântul era cu Dumnezeu
Si Cuvântul era Dumnezeu
El era la inceput cu Dumnezeu
Toate lucrurile au fost prin El
Si nimic din ce a fost facut n-a fost facut fara El.
In El era viata
Si viata era lumina oamenilor
Lumina lumineaza in intuneric
Si intunericul n-a biruit-o. «

Etc..

Evanghelia dupa Ioan asociaza Lumina si Cuvântul lui Dumnezeu cu Joshua ben Iossif, Isus Cristos.

Vechiul si Noul Testament sunt pline de referinte la lumina.
Moise dupa întâlnirea sa cu Dumneze pe muntele Horeb revine transfigurat, radiind literalmente.
Nu tin sa va prezint o lista exhaustiva de exemple existente, dar in toate religiile lumina joaca un rol esential. Nu este numit Buda cel Iluminat ?
Nu aspira toti misticii spre lumina ?
Experientele de trecere pe lânga moarte nu vorbesc ele, practic toate despre lumina din lumea cealalata ?
Cartea tibetana a mortilor nu vorbeste ea despre diferitele lumini pe care sufletul le întâlneste in timpul cautarii de eliberare de ciclul karmelor ?
Incasii si vechii egipteni nu adorau ei soarele ?
Sfintii nu sunt ei reprezentati cu aureole de lumina deasupra capului ?
Corpurile vii nu sunt ele inconjurate de o aura (Fotografiata deja in anii treizeci pentru sceptici …)
Lista este lunga si unii dintre voi stiu mai multe decât mine.

Uf ! Ma opresc aici.

Am început cu Arta, termin cu Arta.
Arta este Eliberatorul.
Momentele de creatie sunt intangibile, inefabile, pentru cel care creaza cu emotiile sale.
Am fericirea de a le atinge pe toate (nu întotdeauna cu succes…), pictura, muzica mai ales, desenul. Dar ador sa cânt si din când în când ma produc impreuna cu un prieten pianist (exceptional). Indraznesc sa cred ca reusim uneori sa întrezarim inefabilul.

Viata mea este ritmata de Dragoste, de familie, munca, muzica, prietenie, placere, cautari, autoeducatie, sport, etc … Toate acestea încercând (nu sunt decât o masina umana, o bestie umana – multumesc Zola) sa respect si sa traiesc principiile mele de Armonie.

Echilibru, Armonie in Lumina.

Arta de a trai, Marea Arta
Dragostea de viata, pasiunea de viata si compasiunea, toate acestea in Armonie.
Iata Cheia.

Multumesc, Adriana.

Alain Godon

Tristeţea măştilor

februarie 23rd, 2009

Mi-e milă de măştile care lâncezesc
Prin penumbrele muzeelor.
Sunt ca nişte orfani luaţi de la mamele lor.
„Binevoitorilor” nu le pasă.
„Pentru binele lor. Să nu dispară.”
Sunt scuze formale;
Cum ţi-ar spune cineva bună ziua, bună seara,
Fără să te privească;
Dus cu gândurile la alte nevoi.
Cu ochii lor uscaţi de timp,
Strălucind de speranţele unor oameni care nu mai sunt,
Pentru mine măştile sunt vii,
Nu doar curiozităţi pasagere
La care vizitatorii privesc plictisiţi
Aşteptând ora închiderii.
Le văd cum plâng triste,
Le aud cum povestesc despre vieţíle lor.

Dan David, Los Angeles, Martie-10-2007.

ZDROBITOR

februarie 23rd, 2009

m-am săturat de renunţări… mereu a trebuit să renunţ la câte ceva… obiecte, oameni, sentimente… când simţi că începi să te sufoci, arunci! de-atâta ipocrizie, nu mai poţi vedea lucrurile mărunte, de unde porneşte adevărul! am renunţat la televizor, la acele voci care îţi intră în casă şi te mint! am renunţat şi la omul pe care îl iubesc, l-am vândut unei cutii poştale, imaginare! am renunţat la senzaţionalul din mine, să mă dăruiesc în ipostaza de femeie, şi-am renunţat la mândrie, am iertat… am devenit copil, dar tot m-am sufocat! şi-a apărut, iar, întrebarea: ce trebuie să mai arunc? sincer, aş vrea să arunc durerea! oribilul unei lumi care face doar statistici, în loc să deschidă drumuri noi!
azi, am să arunc ziarul pe care îl citesc! „Emil Boc, cel mai sărac din Guvern” la titlul ăsta… începe să mi se decoloreze sângele! începe să mi se cuibărească în suflet… deznădejdea! nu am să mă plâng de sărăcia mea, nu am să plâng nici prostia miniştrilor care alcătuiesc noul Guvern… am să plâng doar oamenii care cad în capcana întunericului, care strâng doar deşertăciuni! şi-am să mă sufoc de-atâtea lacrimi! nu poţi să renunţi la ceva, fără să plângi, decât atunci când nu mai ai suflet… şi-aceşti oameni nu mai au suflet! asta se traduce zdrobitor: oameni pierduţi! ei au renunţat la viaţă, la lucrurile mărunte… de unde porneşte adevărul!

7 ianuarie 2009, 23:07

Scrisoare deschisă Ministrului Sănătăţii

februarie 22nd, 2009

Pe fundalul unei crize economice cu efecte tot mai pronunţate dpdv social, au loc răbufniri ale mai multor categorii sociale. Una din ele e cea a medicilor. Apar tot mai multe nemulţumiri. Tot mai multe dovezi ale unui Guvern incapabil să gestioneze situaţiile apărute în peisajul românesc. Scrisoarea de mai jos aparţine doctorului Florin Chirculescu, şeful compartimentului de Chirurgie Toracică a Spitalului Universitar Bucureşti şi reprezintă un strigăt de ajutor adresat atăt autorităţilor cât şi omului de rând, pacientul de zi cu zi. Scrisoarea reliefează situaţia macabră în care a ajuns sistemul sanitar românesc dar şi relaţia sinuoasă dintre doctor şi pacient. Florin Chirculescu este unul dintre puţinii medici care au avut curaj să spună lucrurilor pe nume fără să se teamă de reacţia publicului sau a mass-media.

Trăim într-o lume în care medicii sunt băgaţi toţi în aceeaşi oală a “şpăgii”, în care pacienţii au transformat mass-media într-o arma veritabilă de şantaj în lupta cu sistemul sanitar îmbolnăvit pâna în măduva oaselor. Mass-media, acest “watch dog” al societăţii a devenit o sperietoare folosită în interes personal. Am ajuns să ne fie teamă să mergem la doctor ca nu cumva să fie ultima noastră vizită. Cine e de vină? Toţi purtăm o parte din vină. Doctorii pentru că iau şpagă, noi, pacienţii, pentru că le-o oferim, Ministerul pentru că e incapabil să pună pe picioare o formulă de funcţionare care să pună în mişcare sistemul nostru sanitar. Prezint în continuare un fragment din scrisoarea deschisă adresată Ministrului Sănătăţii pentru că orice adăugare aş face eu e de prisos. Lucrurile vorbesc de la sine.

„(pentru că anumite lucruri trebuie să fie spuse, indiferent de consecinţe)

Domnule Ministru,
Sunteţi absolvent al UMF Carol Davila şi, deşi n-aţi practicat medicina clinică niciodată, ar trebui să vă reamintiţi că factorul care determină o bună practică medicală, chiar la nivel de sistem, este banalul parteneriat medic-pacient. Exact ca şi în afaceri, sau ca într-un cuplu, încrederea dintre cei doi membri ai parteneriatului este premisa care asigură ani buni de colaborare benefică sau, din contră, de suspiciuni şi dezgust. Marele avantaj al încrederii reciproce este că nu costă bani.

Mă tem că atitudinea dumneavoastră din ultima vreme nu a ţinut cont de acest deziderat elementar. Sper că numai din necunoştiinţă de cauză aţi accentuat actualul curent de opinie ce a transformat un parteneriat, şi aşa profund şubrezit de mulţi dintre predecesorii dumneavoastră, într-o relaţie antagonică: pacienţii şi medicii au ajuns să se privească unii pe alţii precum şoarecele şi pisica. Poate că n-aş fi ajuns să vă scriu aceste rânduri dacă n-aş fi avut recent o discuţie cu ruda unui pacient, care mi-a explicat cât de „prost” fusese tratamentul prescris de un coleg necunoscut. Din fericire pentru tagma noastră, pacientul fusese tratat corect şi, de altfel, avusese o evoluţie favorabilă, numai că prea lentă faţă de aşteptările rudei pacientului. Cu toate acestea, „diagnosticul” stabilit de ruda pacientului, fără multă vorbă, a fost următorul: acel medic necunoscut greşise tratamentul! Ţin să vă atrag atenţia, domnule ministru, că respectiva afirmaţie a fost făcută cu aerul că era de la sine înţeles că medicul trebuia să greşească, în ciuda faptului că-şi tratase corect pacientul care, la ora conversaţiei, se juca în parc, alergând cu fiică-mea de la un leagăn la altul, sănătos tun, într-o atmosferă extrem de geroasă.

Această discuţie nu este altceva decât chintesenţa a ceea ce înseamnă acum încrederea populaţiei faţă de medici. Cu tristeţe, trebuie să extrapolez de o manieră care o să vi se pară cinică: cazul extrem de la Slatina nu este, la rândul său, decât un simptom al maladiei sistemului medical din România. Numai că, această maladie este foarte bine mascată – v-aţi pus, vreodată, problema, cum de a ajuns să fie acoperită cu atâta perfecţiune?
Oare o să vă miraţi când o să vă spun că practicienii din România n-au fost luaţi prin surprindere de ceea ce s-a întâmplat la Slatina? Oare o să vi se pară bizar dacă o să vă spun că mă aştept la un deznodământ similar (cu groaza de a nu fi imputat, ca de obicei, tot corpului medical) în serviciul pe care îl coordonez?

De fapt, domnule ministru, motivul fundamental pentru care vă scriu este că mi-aş dori tare mult să faceţi o inspecţie chiar în serviciul meu. Am să vă explic de ce.
Funcţionez într-un serviciu chirurgical de urgenţă. În ţările din comunitatea cărora am ajuns şi noi să facem parte, specialitatea mea este considerată una de vârf – în consecinţă, este o specialitate faţă de care interesul decidenţilor este extrem de ridicat, concretizându-se într-o anumită politică financiară şi de personal. Ca să fiu mai specific, la acelaşi număr de paturi pe care îl are serviciul nostru, în Germania sunt angajaţi 6 medici specialişti, la care se adaugă un număr apreciabil de medici rezidenţi, toţi având drept de gardă. În cele mai bune zile ale noastre, noi am funcţionat cu 3 medici specialişti şi cu 3 rezidenţi care aveau, doar parţial, drept de gardă. Numărul asistentelor din ţările civilizate este de două ori mai mare decât la noi, asta ca să nu mai menţionez de personalul care se ocupă cu scriptologia… În alte locuri, medicii sunt medici, domnule ministru – singurul lor obiect de interes sunt pacienţii şi profesia, ceea ce le permite să aibă timpul necesar nu numai pentru practica medicală nemijlocită, ci şi pentru comunicare cu bolnavii, pentru lucrări ştiinţifice şi pentru studiu – toate acestea alcătuind medicina, după cum bine ştiţi.”

Fireşte că la noi este imposibil să atingem aceste deziderate, chiar dacă funcţionăm în acelaşi an de graţie, 2009, cu Germania, Franţa, Spania, Italia, Marea Bitanie, dar şi cu Polonia, Ungaria, Croaţia şi Slovacia…. Acest lucru are loc şi din vina mea, domnule ministru, şi iată în ce fel. Dintr-o naivitate de care acum îmi pare rău, am fost de acord ca împreună cu colegii mei să asigurăm urgenţele în timpul nostru liber, neplătiţi, ba chiar dând bani din buzunar. Speram (oh, sfântă imbecilitate!) ca doi dintre mai tinerii noştri colaboratori vor fi recompensaţi pentru cei trei (3!) ani de alergătură pe benzina lor sau cu taxiul, în zile de sărbătoare sau, pur şi simplu de week-end, asta ca să nu mai amintesc de zilele săptămânii, indiferent de ora din zi sau din noapte, speram, aşadar, ca în schimbul acestui serviciu, cei doi colegi mai tineri ai noştri să obţină post în spitalul în care au muncit fără rezerve, chiar şi în tranşe de 48 de ore neîntrerupte, fără să solicite vreo clipă contravaloarea muncii lor, nici de la pacienţi şi nici de la cei care erau îndrituiţi să-i plătească.

Nu a fost să fie aşa. După ce spitalul şi-a văzut 3 ani de urgenţe acoperite fără să scoată măcar un leu vechi din buzunar cu plata salariilor, colegii mei mai tineri s-au trezit cu un post temporar pe care să-l împartă la doi. Ştiţi cu cât erau plătiţi, fiecare, ca proaspeţi medici specialişti?

Cu 1000 RON pe lună, domnule ministru! Primul dintre colegii care a capotat a fost cel care nu avea casă în Bucureşti. Era un ins cu reală aplicaţie chirurgicală, dar nu mai avea cum să lucreze într-o ţară în care chiria era aproape egală cu venitul său lunar de medic specialist. În consecinţă, a plecat în Belgia, domnule ministru. Să ştiţi că îi e bine acolo deşi, când vorbim la telefon, are oarece nostalgii dar, ce să-i faci – era doar un băiat simplu din Ploieşti, cu părinţi care nu erau în stare să-l rezolve nici măcar cu o amărâtă de chirie, darămite cu un post. Şi nu, nu avea decât o Solenza cumpărată la mâna a doua, domnule ministru…

Dar nu se plângea din atâta lucru.

continuarea scrisorii se gaseste la http://sebastian-corn.tapirul.net/370/scrisoare-deschisa-ministrului-sanatatii-un-autodafe/

E-LODIA

februarie 22nd, 2009

Ce-i trebuie muschiuletului suin ca reziste zile in sir in galantar, rozaliu si umezel, ispitindu-te sa-l musti nesatul? De ce are nevoie ghemotocul de carne indesat in suc propriu intre pereti metalici, ca sa ramana comestibil de la anu’ curent pana la multi ani traiasca? Ce trebuie imbibat in cilindrul de salam gustos pantecos pentru a-l pastra lucios grasos in termene de valabilitate din ce in ce mai extinse?

Raspunsul, prieteni, e simplu: E-uri in nestire! Compusi chimici diversi, cu utilizari variate, asigura produselor alimentare tot ce vrei: culoare sintetizata la precizie de nanometru sau aroma de orice condiment exotic, mireasma afumata cu iz de ger montan sau durata de valabilitate cat a broastei testoase de Galapagos, gust vanatoresc la carnea de pui maturizat in incubator sau aspect carnos pentru orice amalgam intre faina de oase si spuma de plante oleaginoase! E-uri vechi si noi, E-uri gustoase si colorate, E-uri ieftine si scumpe, E-uri secrete sau la iveala, trecute acum 2 ani prin toate aprobarile si dovedite luna precedenta ca daunatoare grav sanatatii, multprealaudate in cincinalul precedent si declarate cancerigene la telejurnalul de aseara…

Iubite de producatori, ignorate de cumparatori si incriminate de ecologisti, E-urile au trecut granitele industriei alimentare si au invadat mass-media, s-au adaptat, s-au metamorfozat, sunt vii, se hranesc cu foamea noastra de clisee, ne imbata cu pofta de distractie, ne astampara setea de scandal filmat pe viu, s-au infiltrat in programe si mentalitati, s-au impus in direct si la ore de varf, sunt hulite de unii si exploatate de altii, sunt omniprezente si universal condamnate, dar, cel mai important, aduc audienta si profit!

False farse regizate amatoriceste ar vrea sa ne stoarca murmure de admiratie amestecate cu hohote de ras atunci cand asa-zisa victima, de fiecare data o vedeta la moda, mimeaza fara talent surprinderea. False paruieli filmate in direct, garnisite cu dialoguri impestritate cu stridente bipaieli, ne fac sa credem ca sotia geloasa si-a surprins sotul infidel de brat cu amanta, multumita reporterului expert in probleme conjugale. False competitii zambistico- artistice intre cantareti, actori si politicieni simpatici ne tin cu inima stransa in menghina ingrijorarii: o sa recunoasca melodia? o sa-i cada oul din palma? o sa se sperie de sarpele tranchilizat din cusca? o sa termine salata de boeuf in 5 minute? o sa stie cat fac opt ori opt?

Noul sortiment de pasta de dinti ne zambeste cuceritor dintre gingiile micului rozator prietenos cu spectatorul ingrijorat de propria dantura. Vocea interpretei vocale, zambind printre buze siliconate, se amesteca aparent insesizabil cu tonurile generate de performante sintetizatoare. Participantii la emisiuni- concurs de cultura generala, aspiranti la premiul I-III eventual mentiune, raspund emotionati la intrebari din programa clasei a IV-a…

Vrea amarasteanul plictisit de viata sa-si condimenteze seara cu hohote de ras ? Pai sa se delecteze, domnule, cu emisiuni in care orasenii rad de tarani, taranii de manelisti, manelistii de blonde, blondele de barbatii insurati, barbatii insurati de fetele batrane, fetele batrane de microbisti, microbistii de rockeri, rockerii de baietii in costum, baietii in costum de tarani, taranii de oraseni, orasenii de politicieni, politicienii de ziaristi, si asa mai departe, tot mai departe…

Vrea saracul de la orase si sate sa-si aline supararea pe viata grea? Poate sa se adanceasca in lungi dezbateri politico- economico- sociale, pline de critici virulente la adresa guvernantilor de azi debitate de guvernantii de ieri, pline de cazuri penale nerezolvate de nicio autoritate dar despre care invitatii stiu totul inclusiv sentinta ce ar trebui pronuntata…

Vrea romanul impovarat de grija facturilor si a pretului la gaze, benzina, apa calda, carne si lactate, sa-si gaseasca alinarea in nenorocirea altora? Ce poate fi mai usor? Televizorul ii capteaza atentia cu ciomageli intre frati pentru dreptul de proprietate asupra pridvorului de la casa batraneasca, violuri cu autori si victime de toate varstele, crime conjugale, insangerate accidente rutiere pe tot intinsul tarii, sinucideri in serial…

Vrea cetateanul interesat de cotidian sa afle totul despre politica? Are de ascultat ore in sir experti in datul cu parerea, priceputi la toate, contestandu-si singuri ieri opiniile de alaltaieri, infirmandu-si azi previziunile de ieri, dar neadmitand sa fie contrazisi cand afirma cu siguranta ca stiu totul despre realitatile zilei de maine…

Vrea sarmanul aflat in drum spre casa, unde-l asteapta consoarta cicalitoare si mustacioasa, sa-si clateasca retina macar un sfert de ora? Vrea gospodina exasperata de barbatelul mic, gras, chel si betiv, sa viseze la fat-frumos? Pot sa rasfoiasca, evident separat, o variata gama de reviste in care la fiecare pagina zambesc fete costumate in atisoare si petecute, ori masculi musculosi, cu gat taurin si zambet cinematografic!

Iar marele cel mai mare succes de public, E-ul cel mai cel, megapovestea cu de toate, si conflict conjugal, si disparitie neelucidata, si ancheta fara rezultat a a autoritatilor, si suspiciune de crima, si acuzatii din toate directiile in toate directiile, si zilnice dezvaluiri decisive, este sublima capodopera a mahalagismului, serialul in timp real E-lodia!

Un caz de disparitie nerezolvat de institutiile abilitate, s-a transformat in subiect de succes TV. O situatie controversata si dramatica, in loc sa fie tratata cu decenta si seriozitate, a ajuns motiv de nesfarsita palavrageala. O drama, un caz grav, o dilema nesolutionata de anchetatori, a fost pusa la dispozitia publicului larg ca sa se delecteze non-stop…

In fond, potrivit variantei oficiale, un om a plecat dimineata de acasa si nu a ajuns nicaieri! Mai traieste Elodia? Nu mai traieste? Se ascunde sub un nume fals intr-un program guvernamental de protectie? Zace intr-un sac de plastic pe fundul unui lac de acumulare? Isi toaca pe insorite plaje tropicale bani castigati fraudulos? E arsa integral si cenusa ingropata in padure? S-a retras in taina la un schit? Nimeni nu stie nimic.

Sotul aratat in direct si la ore de varf de toate televiziunile e un criminal periculos, ori un inocent acuzat pe nedrept? Habar n-avem! Dar ce conteaza? Importanta e audienta! Sa stea gospodinele si betivii cu gura cascata, sa soarba cuvant cu cuvant monumentala intelepciune a maestrilor in contraziceri pe orice tema invitati la interminabile emisiuni nocturne! Si ce concluzii sa traga omul din fotoliul de acasa despre ce vede si aude? Evident, nici una! Rostul lui pe lume e sa nu priceapa nimic si sa creada cu convingere mereu altceva, din jumatate de ora in jumatate de ora! Asa si numai asa va ramane credincios zi de zi, noapte de noapte, telesenzationalei anchete in serial!

Reporteri insistenti si galagiosi chestioneaza inchizitorial pe cine nimeresc: parinti, vecini, politisti, avocati, ba chiar si simpli trecatori. Fiecare intrebare e ea insasi o acuzatie pe care intervievatul e aproape obligat s-o devieze catre tinta reala. Anchetatorul de presa se agata de cine are el chef, il bombardeaza cu intrebari cu raspuns unic, il toaca marunt cu rastalmacirea fiecarei replici, se transforma fara jena in acuzator si arata cu degetul spre oricine refuza sa intre in dialog ori sa-i dea apa la moara.

Superingredientul E-lodia ba dispare, ba reapare, revine iar si iar, e picurat in meniurile TV mai rar sau mai frecvent, dar nu poate lipsi. Pana la urma, rezolvarea ecuatiei ar dezamagi pe toata lumea. Descoperirea si dezvaluirea adevarului ar altera, evident, ratingul. Emisiunile de stiri ar fi vaduvite de un subiect ce bate deja la portile perenitatii. Posturile TV, ele insele, ar pierde o suculenta tema de emisiuni nocturne interminabile, li s-ar risipi in vant sarea si piperul multdorite de publicul avid de balacareala, de noroi moral, de privit pe gaura cheii…

Si fara E-lodia, fara adolescenti sinucigasi din dragoste, fara povesti de amor cu omor, cu ce sa se mai sulemeneasca emisiunile de scandal ca sa ademeneasca tevespectatori sensibili doar la bombe de presa? Cu ce sa reziste luni, ba chiar ani, vorbagoala-show-rile de dupa miezul noptii, daca nu cu istorioare abundand de dileme sexualo-penale?

Mai subtile, mai penetrante, aproape imposibil de ocolit, E-urile servite pe toate canalele de comunicare in masa ne bombardeaza ochisorii si urechiusele, ni se imbiba in viata cotidiana, se substituie normalitatii, devin ele insele o noua normalitate, ne induc o noua scara de valori, in care domina „distractia la maxim”, foamea de succes, tupeul fara limite, aluziile sexuale din ce in ce mai fara perdea, superficialitatea. Rezultatul? O generatie noua de consumatori mass-media: E-spectatori, E-auditori, E-cititori, lacomi de senzational, hamesiti de placerile clipei, avizi de hohote de ras preprogramate, autoidentificandu-se cu eroii si eroinele serialelor favorite, gata sa se imbrace ca prezentatoarea de aseara, sa-si ironizeze pana la batjocura colegii de birou cu poantele imprumutate din dialogurile auzite la radio in drum spre locul de munca, sa se dea mari in fata pretenarilor cu fraze haioase extrase din articolele de scandal, sa vorbeasca aidoma show-menilor la moda, sa traiasca viata personajelor din emisiunile cu iz de realitate… E-spectatori, E-auditori, E-cititori: mancurtii secolului XXI…

Un fenomen lingvistic neobisnuit: Dr. BENEDEK DEZSÖ

februarie 22nd, 2009
Profesor Dr. Benedek DezsoProfesor Dr. Benedek Dezso

Am simtit nevoia de a scrie acest articol, intre altele pentru ca se intampla ca eu sa cunosc foarte bine subiectul. Cred ca profesorul Benedek Dezso, care acum preda la Universtitatea de stat din Georgia, Athens, ar trebui sa fie cunoscut mult mai bine in Romania. I-am cunoscut bine inceputurile si familia. Iar acum, cand a ajuns bine cunoscut pe plan mondial, as vrea sa-l prezint si pentru romanii care nu stiu nimic despre el.

Cine este astazi profesorul BENEDEK DEZSÖ?

Iata aici o scurta descriere a acestei personalitati: “ASSOC. PROFESSOR OF COMPARATIVE LITERATURE AND CULTURAL ANTHROPOLOGY – UGA (University of Georgia – Athens)

Dr. Benedek is a well established researcher of native cultures in Asia and Europe. His activities range from fieldwork in remote tribal communities in such places as the archipelagoes of Austronesia, to Patagonia, Tibet, Central and East Europe, etc. He has organised and led expeditions into the Mekong Delta, Western China and Pakistan and is a recognised world authority in his field. He continues to work as a Presidential advisor within the Eastern European community and is Chancellor of the Humanitad: World Honours Class (endorsed by Heads of State around the globe).”

Lista sa de lucrari pare interminabila; el a predat si in Romania, mai ales in cadrul Universitatii Babes-Bolyai din Cluj, atat in romaneste cat si in limba maghiara.
Dar asta nu este inca nimic fatza de restul activitatilor sale.

In Taiwan, guvernul de acolo i-a acordat premii speciale pentru studierea limbilor minoritatilor nationale din Insula; in Patagonia, el a fost printre pionierii studiilor lingvistice ale grupurilor etnice de acolo.

Impreuna cu inca doi colaboratori, el a publicat un foarte interesant studiu al povestilor din Transilvania despre duhuri, vampiri si varcolaci. (“Mihai I. Spariosu, Dezso Benedek; Laszlo Kubinyi GHOSTS, VAMPIRES, AND WEREWOLVES – Eerie Tales from Transylvania ; Povestiri stranii din Transilvania”. Acum acest studiu nu se poate cumpara, pentru ca practic a ajuns o raritate ($575/volum). Literatura rara.

O lista uluitoare de tiluri si pozitii

Nu voi incerca sa trec in revista toate functiile avute de el in lume si premiile luate in diverse tari, unele dintre acestea situate la antipod. Destul este sa spun ca nu cred ca exista vreo limba pe care Profesorul Benedek Dezso sa nu o cunoasca!

L-am cunoscut de copil, la Cluj, unde mi-a fost vecin de bloc si prieten de joaca. Pe atunci studia pe rupte
limba suedeza, dar era atras mai mult de limbile asiatice, ale caror legatura cu limba maghiara mi-a semnalat-o de atunci. Singura mea suparare a fost legata de faptul ca nu a vrut sa faca ceea ce i-am cerut: sa vorbeasca cu mine numai ungureste, ca sa invat si eu aceasta limba mai bine. Dar acum, cand vad ca el a ajuns sa predea limba chineza in Japonia si limba japoneza in Coreea si a ajuns sa cunoasca un numar atat de mare de limbi, probabil ca prima intrebare pe care i-as pune-o ar fi: “care a fost limba primordiala a omenirii, stramoasa tutuor limbilor ce se vorbesc azi?” Daca exista cineva care sa poata raspunde la aceasta intrebare, probabil ca el ar putea fi acest cineva. Si totusi, il apreciez enorm nu numai pentru calitatile lui stiintifice!

Benedek Dezso – omul

Era sfarsitul lui Decembrie, 1989. Romania era cuprisa de flacari. Ca profesor de origine maghiara din Romania, Dezso a fost rugat sa comenteze la televiziunea americana ce se intampla in tara.
A fost impecabil in aceasta postura!
Eu nu eram inca in SUA, dar surorile mele deja erau in New York. Si ele si altii mi-au povestit despre ireprosabila lui pozitie. Dezso nu a exprimat nici macar o singura idee negativa despre romani! Desi putea, fara discutie, sa o faca.

A vorbit cu multa compasiune si fara sa acuze pe nimeni. A vorbit ca un profesor universitar ce era, adaugand un plus de umanitate discursului sau. A vorbit si despre comunitatea maghiarilor din Romania, la fel. Sa afirm ca a vorbit intr-un mod super-civilizat intregii Americi despre Romania si problemele ei, ar fi prea putin. Nu ar descrie in totalitate calitatea discursului sau. Autorul educatiei lui si a sorei lui a fost tatal lor, un om dintr-o bucata, foarte corect.

Dezso era ca si copil foarte deschis social, si ii priveam de multe ori prietenii, care erau cu totii deosebiti.
Momentul cand el a decis sa plece din tara a fost legat de idiotiile facute de Ceausescu. Inainte de plecarea lui l-am intalnit intamplator in Bucuresti, cand alerga dupa acte. De atunci au trecut cateva decenii…

Principala calitate a acestui om, pe care o apreciez eu, este faptul ca nu si-a negat niciodata identitatea. El se considera ce este: un cetatean al acestei lumi, etnic maghiar din Romania. Nu i-a fost rusine nici de faptul ca este maghiar, nici de faptul ca a fost si cetatean roman. Pentru el toti oamenii sunt egali, dar pastreaza ceva special in suflet si pentru originea lui maghiara si pentru Romania. Isi accepta in totalitate personalitatea, nu-si reneaga nimic din istoria sa personala.

In spiritul unei corectitudini politice bine intelese, el nu-i condamna pe toti romanii pentru ca unii din ei au fost criminali. Tot asa nici eu nu ma pronuntz in bloc cand vorbesc despre unguri, ca au ucis in razboi. Pentru ca trebuie sa ne obisnuim sa ne desprindem de valorile iudeo-crestine, care pretind vinovatia colectiva pentru fapte. Nu, nu pot fi de acord cu Isus Cristos care ii acuza pe evrei ca si stramosii lor au fost tot criminali, si deci si ei “calca pe urmele stramosilor”. Nici pentru “pacatul originar” al unui cuplu mitologic.

Noi ne traim cu totii vietile noastre unice, fiind responsabili nu de ceea ce a facut bunica sau strabunica noastra, ci numai de comportamentul nostru.

Relaţiile ruso-ucrainene din nou şifonate

februarie 22nd, 2009

Afirmaţiile Ambasadorului rus în Ucraina, Victor Cernomârdin, exprimate in interviul acordat ziarului “Komsomoliskaia Pravda”, din 11 februarie curent, cu privire la autorităţile ucrainene şi relaţiile dintre Kiev şi Moscova, au declanşat un nou val de divergenţe între cele două state post-sovietice. De această dată, la originea tensionării raporturilor se află scandalul diplomatic apărut ca reacţie a Ministrului ucrainean de externe, Vladimir Ogrîzko, la expresiile nediplomatice şi penibile ale diplomatului rus. Astfel, Victor Cernomârdin a susţinut că “cu actuala guvernarea ucraineană este imposibil să negociezi”, accentuând că o normalizare a relaţiilor ruso-ucrainene va fi posibilă “odată cu schimbarea conducerii de la Kiev şi venirea unor personalităţi normali şi treze”. De asemenea, ambasador rus s-a mai referit la criza gazelor subliniind că “autorităţile ucrainene se ceartă între ele”, iar “el o critică pe ea” pentru faptul că a semnat un acord neconvenabil cu partea rusă, referindu-se în această manieră la preşedintele ucrainean V. Iuşcenko şi prim-ministrul I.Timoşenko. În comentariile oficialului rus sunt adresate mesaje provocatorii în privinţa lui Iuşcenko, precum “la prima vedere, el pare a fi o persoana normală”, dar comportamentul lui real este altfel. Drept răspuns la asemenea afirmaţii controversate şi jenante faţă de reprezentanţii puterii de stat ucrainene, lansate de ambasadorul rus, ministrul ucrainean de externe l-a avertizat pe el că ar putea să fie declarat “persona non grata” în Ucraina. Vladimir Ogrîzko l-a avertizat pe Cernomârdin că el ar putea cădea sub incidenţa art. 9 al Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice (din 18 aprilie 1961), în conformitate cu care statul acreditar (Ucraina) nu este obligat să explice motivul indezirabilităţii diplomatului rus. Cu toate acestea, oficialul ucrainean a explicat cauza eventualei nepermiteri a lui Cernomârdin de a reprezenta interesele Rusiei în Ucraina, prin faptul că ultimul îşi permite să dea aprecieri neprietenoase şi extrem de nediplomatice în privinţa oficialilor şi statului ucrainean. De fapt, Vladimir Ogrîzko a reiterat necesitatea respectării principiilor Convenţiei de la Viena, care prevăd rolul de promotor al relaţiilor prietenoase dintre statul acreditar şi cel acreditant din partea oricărui diplomat (art.3 p. (e)), dar nu viceversa. Pe lângă faptul că, Ministrul ucrainean de externe a fost neglijat în mod arogant de Cenormârdin (care ulterior a declarat că “lui nu îi pasă de avertismentul oficialului ucrainean, deoarece el (Cernomârdin) nu este în acel rang, care i-ar permite cuiva să-l sperie”), el a fost acuzat de MAE-ul rus de faptul că periclitează cooperarea ruso-ucraineană, fiind învinuit că ar întreprinde în mod constant “acţiuni neprietenoase” în adresa Rusiei. Chiar dacă oficialul ucrainean în mod responsabil şi principial apără interesele Ucrainei, inclusiv în raport cu Moscova, el nu a fost susţinut de majoritatea oficialilor ucraineni. Astfel, mai multe forţe politice ucrainene l-au criticat dur, ameninţându-l cu iniţierea procedurii de demitere pentru „gestul anti-rusesc” “care ar fi dăunat intereselor statului ucrainean şi relaţiilor ruso-ucrainene” (Partidul Comunist, Partidul Regiunilor şi Blocul Iuliei Timoşenko şi-ar fi dorit eliberarea din funcţie a lui Ogrîzko, pentru loialitatea lui faţă de direcţia politicii externe trasate de preşedintele ucrainean, dar şi faţă de Iuşcenko personal). Dacă I. Timoşenko a evitat să comenteze acest caz, atunci V. Iuşcenko a susţinut acţiunile ministrului ucrainean de externe, însă a refuzat să condamne în mod teanşant comportamentul diplomatului rus (pentru a nu tensiona şi mai multe situaţia creată, a salva ministrul ucrainean de externe de posibila demitere în cazul aprofundării scandalului diplomatic, a evita frustrarea electoratului prorus etc.).

Actualele divergenţe dintre Kiev şi Moscova a scos din nou în prim plan tendinţele ce persistă nu numai în relaţiile ruso-ucrainene, dar şi în dialogul dintre Rusia şi celelalte state post-sovietice:

• Impertinenţa accentuată şi crescândă a oficialilor ruşi în raport cu autorităţile statelor străine, dar în special cu cele ale statelor CSI, şi încercarea lor de a diminua suveranitatea republicilor post-sovietice.

• Încercarea de a corecta şi a subordona politica externă a statelor CSI prin influenţarea latentă sau indirectă a electoratului pro-rus (inclusiv cel nevorbitor de limbă rusă).

• Implicarea tot mai activă a factorului rusesc în vederea excluderii din procesul decizional a guvernelor cu orientare pro-occidentală în statele din imediata vecinătate (CSI).

• Agresivitatea şi activizarea Rusiei pe spaţiul ex-sovietic sunt proporţionale lipsei de coeziune din partea comunităţii internaţionale şi de sancţiuni din partea acesteia.

• Rusia continuă să-şi intensifice influenţa asupra mediului politic ucrainean, care urmare a scăderii influenţei ponderii UE în regiune, provocată de multiplicarea problemelor interne şi acutizarea crizei economice.

• Iuşcenko şi aliaţii lui nu sunt interesaţi în aprofundarea animozităţilor cu Rusia, în contextul încercărilor noii Administraţii americane şi a greilor UE de a relansa dialogul cu Moscova în vederea reabilitării dreptului internaţional şi restabilirii parteneriatelor imperioase (pe aşa probleme ca Afganistanul, Iranul, neproliferarea şi limitarea armamentului nuclear etc.).

• Derularea de către Occident a unor strategii şi tactici diferite de cele anterioare în raport cu Rusia pentru supremaţia geopolitică asupra spaţiului Europei de Est, bazate pe destindere şi non-confruntare, instrumente de soft power şi acţiuni caracteristice pentru low policy (în cazul Ucrainei este vorba de deschiderea unei reprezentanţe diplomatice americane în Crimeea, sprijinirea Programelor naţionale Ucraina-NATO, Partneriatul Estic etc.).

La un an de la Kosovo, gândim în termenii Tiraspolului?

februarie 22nd, 2009

„Curat murdar, coane Fănică!”

Luna aceasta se împlineşte un an de la declararea independenţei Kosovo. Printr-o coincidenţă, la Chişinău a fost organizată cea de-a treia conferinţă internaţională dedicată chestiunii transnistrene. Prilej de dezbatere şi bilanţ în dosarul transnistrean. Dosar care, anticipând, nu arată deloc bine. Sau, oricum, nu mai arată aşa cum îl ştiam înainte.

Pe ce partitură cântăm?

Datele problemei s-au modificat nu doar pe teren (Kosovo, Georgia, războiul gazelor sau criza economică), dar şi la nivelul percepţiei. Iar percepţia este aici crucială. În orice subiect de acest gen, ceea ce contează în mod prioritar este viziunea prin care abordăm subiectul. Nicio măsură sau iniţiativă nu pot căpăta coerenţă sau eficienţă în afara unei perspective clare asupra a ceea ce se întâmplă acolo – de unde pleci şi încotro vrei să ajungi. Bătălia publică în asemenea cazuri post-conflict este pentru definirea termenilor, cui îi reuşeşte mai bine să fixeze în spaţiul public propria viziune şi să-i facă pe toţi să cânte pe acea partitură. Din acest punct de vedere, nu poţi să te abţii să nu constaţi că Tiraspolul pare astăzi victorios în această confruntare post-conflict. Pare că vorbim, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, limba Moscovei şi a Tiraspolului atunci când desenăm portretul lui 1992 şi ceea ce a urmat.

Strategia celor 3D – „extremistă”?

Acest lucru a devenit pregnant odată cu intervenţia din conferinţă a unuia dintre veteranii bătăliei pentru Transnistria – intervenţie neconsonantă cu atmosfera întâlnirii, făcând notă aproape disonantă într-un panel care se voia „rezonabil”. Strategia celor 3D, în numele căreia pleda respectiva voce, nu mai este aşa, sau nu mai părea aşa într-o conferinţă în care despre retragerea trupelor ruse nu s-a vorbit decât în treacăt, la secţiunea de întrebări, undeva la sfârşitul zilei. Este mai mult decât semnificativ că, atunci când „cei trei D” au fost – rar – convocaţi în conferinţă, ordinea lor a fost: democratizare, decriminalizare, demilitarizare, adică exact inversul spiritului care a făcut societatea civilă să pună pe masă un asemenea proiect. Mai mult, după cum devenise evident cu ceva vreme în urmă, demilitarizarea înseamnă acum – aşa cum spune şi programul de guvernare al cabinetului Greiceanâi – demilitarizarea ambelor maluri ale Prutului. Au spus-o explicit în conferinţă şeful Misiunii OSCE şi reprezentantul UE pentru RM.

Legea din 2005 versus referendumul din 2006?

Lucrurile nu se opresc aici. Ca o consecinţă logică a trecerii pe linie moartă a viziunii celor 3D, e evident că tot ce a derivat din respectiva viziune devine caduc. Inclusiv mult invocata Lege din iulie 2005 privind statutul teritoriilor din estul RM, adoptată în unanimitate de parlamentul de la Chişinău. Nici mai mult, nici mai puţin, ea a devenit bornă a unui ax al viziunilor nerezonabile şi extreme, la celălalt capăt al căruia apare… Referendumul din 2006 din Transnistria, în care populaţia ar fi decis independenţa regiunii şi integrarea în Federaţia Rusă. Nici mai mult, nici mai puţin… Dacă judecăm la rece unde s-a ajuns, punerea la acelaşi nivel, fie şi tacită, a unei legi adoptate de un stat recunoscut şi a unui referendum organizat într-o regiune separatistă ne dă întreaga dimensiune a victoriei post-conflict, pe care malul stâng al Nistrului a repurtat-o asupra malului drept.

Cine are nevoie de viziuni juridice?

A mai existat un moment semnificativ în conferinţă. La un moment dat, o voce din sală a întrebat un panel din care făcea parte şi reprezentantul UE pentru RM, despre ignorarea aspectelor legale ale conflictului şi unde poate duce această omisiune (inclusiv perpetuarea în spaţiul public a discursului de tip RM şi Transnistria). Întrebarea nu a primit niciun răspuns coerent – din ce motive, nu ştim. Dar important este că interogaţia venea din perspectiva unei viziuni legaliste, conturată de două momente esenţiale în istoria post-conflict, respectiv, decizia de la CEDO din 2004, în procesul Ilaşcu versus Moldova şi Federaţia Rusă, în care Federaţia Rusă este considerată stat agresor, şi Raportul Baroului Avocaţilor din America, în care se recomandă: daţi în judecată Federaţia Rusă! Viziunea legalistă, dimpreună cu „strategia celor 3D”, devin astăzi literă moartă. În ciuda faptului că, împreună, erau cele mai redutabile instrumente pe care le-ar fi avut la dispoziţie Chişinăul.

Viziunea lipsei de viziune?

În condiţiile în care până şi aşa-zisele propuneri „la pachet” ale preşedintelui Vladimir Voronin au fost respinse de Tiraspol, care mai e viziunea după care acţionează Chişinăul (sau comunitatea internaţională)? Chestiunea este fundamentală pentru că, în lipsa unei viziuni directoare, toate măsurile pe care acesta le-ar lua devin incomprehensibile sau incoerente, indiferent că se numesc de „construire a încrederii” sau altfel. Proiectul (viziunea) trebuie să decidă măsurile, nu invers. Altminteri se intră într-o fundătură pe care discuţiile de la conferinţă au relevat-o, nu o dată… Ce se urmăreşte, până la urmă, în stânga Nistrului? Construirea unei societăţi civile sau modernizarea regiunii sunt scopuri nobile, în definitiv. Doar că, în sine, ele nu au nicio legătură directă cu ceea ce Chişinăul numeşte „reîntregirea ţării”. Dimpotrivă! Efectele unor asemenea intervenţii pot perpetua separatismul şi percepţia publică a avantajelor lui – bani de la comunitatea internaţională şi de la Rusia, paşapoarte multiple, pensii mai mari şi gaze mai ieftine.

Al cui agent electoral este Tiraspolul?

Ce rămâne de făcut? În aceste condiţii, două lucruri. Unul – aşteptarea unei clarificări privind poziţia Chişinăului şi a instanţelor internaţionale faţă de conflictul transnistrean. În condiţiile respingerii tuturor proiectelor, ce mai rămâne pe masă? Ce viziune (mai) are Chişinăul, căci cea a Tiraspolului este clară, evidentă şi susţinută consecvent… Până la această clarificare, al doilea lucru care trebuie evitat este intervenţia abuzivă a malului stâng în alegerile din 5 aprilie şi care poate fi anunţată, indirect, de vizita ministrului Lavrov şi mesajele acestuia. Chiar dacă, tehnic vorbind, e dificilă existenţa secţiilor de votare pe malul stâng, o deschidere masivă şi ostentativă a frontierei interne ar putea aduce pe malul drept autobuze de votanţi. O acţiune concertată – ce partid ar avea capacităţile administrative să o facă? – va umple sacul electoral cu câteva mii sau zeci de mii de voturi. Iar două, trei procente sunt suficiente pentru unele partide ca să treacă pragul în parlament sau, pentru altele, să aducă deputaţi în plus. Într-o asemenea eventualitate, unde vor merge aceste voturi şi cât vor cântări în evaluarea finală a corectitudinii alegerilor din RM – test major pentru parcursul ei democratic – urmează să vedem. Până la a-şi clarifica viziunea faţă de raporturile cu Tiraspolul, Chişinăul trebuie să fie atent ca Tiraspolul să nu vină peste el şi să decidă, abuziv, viitoarea configuraţie politică a RM…

Articolul a apărut inițial în cotidianul Timpul www.timpul.md

Raphael (2)

februarie 22nd, 2009
Prof. Raphael Chercheve, Paris, octombrie 1997Prof. Raphael Chercheve, Paris, octombrie 1997

Brusc, Zeus se opreste din dizertatia lui despre evrei, Yaffo si Israel si ma intreaba:
– Spune-mi, il cunosti pe Heinrich?
Aici era sa lesin. Benedict Heinrich, medic stomatolog, originar din Tirgu-Neamt, trecut prin Israel, ajuns la Bremen, a fost unul din primii implantologi in Germania, apoi a revenit in Israel, a avut cabinetul pe strada Dizengoff din Tel-Aviv, a introdus implantele dentare in Israel, i-a tratat pe Peres, Rabin, Shamir… Era un personaj controversat, multi au vrut sa-i faca rau in Israel, majoritatea din invidie. Heinrich, bun prieten al meu, om cu inima de aur, avea insa tendinta de a atrage focul asupra sa. Mai tarziu a plecat la Munchen, a lucrat acolo un timp, apoi a revenit la Bucuresti, unde a locuit inca doi ani. A murit in toamna lui 2002. Fiica lui, Haia, e maritata cu Sami Molcho, binecunoscutul mim si autor de carti despre limbajul corpului.
Chercheve si Heinrich colaborasera multi ani si ramasesera prieteni.
La masa de prinz, dupa ce am discutat despre implantele dentare, mi-a daruit un atlas de implantologie conceput de el. La desert, vine surpriza:
- Te ocupi de hipnoza, nu-i asa? -m-a intrebat zeul.
- Da, i-am raspuns, si, deoarece parea foarte interesat, i-am explicat in amanunt in ce cazuri folosesc hipnoza. La care el imi ofera o alta carte a sa, foarte veche, \” Hipno-sofrologia in stomatologie\”. Sofrologia e termenul folosit de medicii din Franta si din unele tari din America Latina in loc de hipnoza. (Ei pretind ca exista o diferenta intre cele doua notiuni, dar e numai semantica).
Erau din ce in ce mai multe afinitati intre mine si Chercheve. Mi-a povestit de cursurile sale, la spital, era primul care introdusese hipnoza in stomatologie in Franta. Mi-a propus sa predam impreuna, am acceptat imediat, dar eram convins ca o facuse doar din politete.
Ne-am despartit emotionati, stabilind ca ramanem in legatura, ca el va veni in Israel, dar oricum, vom vorbi la telefon si vom colabora. Si a adaugat:
– Fii atent, la varsta mea nu mai am de cistigat sau de pierdut nimic, asa ca ia drept bun fiecare cuvant pe care ti-l spun. Daca nu doresc compania cuiva, i-o spun direct, fara menajamente. Cu tine vreau sa fiu prieten.
– Sigur, Raphael, am bolborisit, si m-am indepartat impleticindu-ma, desi bausem numai apa minerala.
Devenisem prieten cu Zeus.
* * *

Totusi imi venea greu sa cred ca Chercheve va pastra legatura cu mine.
Dar dupa numai doua saptamani ma cheama la telefon si-mi reproseaza ca nu l-am instiintat cum am ajuns in Israel. Ma anunta ca mi-a trimis programul cursurilor lui de hipnoza, asteapta remarcile mele, modul in care vad eu colaborarea.
Aici voi face o paranteza. Prietena mea, M., nu zburase cu avionul inca, se temea. Si, fara legatura, respecta traditia si manca doar casher. Era preocupata, si nu reuseam sa o conving de contrariul, ca in strainatate n-o sa aiba ce manca, deci trebuie sa-si care de toate din Israel.
Am hotarat ca primul ei voiaj va fi la Paris, dar nu voia la hotel, ca nu va bea cafeaua din cestile de acolo, am primit un apartament de la un prieten, am cumparat pana si tigaie si pahare, am facut o cura de oua cu cartofi prajiti cam toata saptamana, incat azi, cand mancam la orice restaurant, ma amuz amintindu-mi cat am fost de disciplinat pe vremea aceea.
Ajunsi la Paris, i-am telefonat lui Chercheve, care, imediat – sa ne invite la restaurant. I-am explicat cam rusinat problemele de alimentatie, dar, paradoxal, s-a bucurat, si am mers, impreuna cu sotia lui, Dominique, mult mai tanara ca el, care-l adora, la un restaurant super-casher. Dominique se convertise la iudaism si stia despre religie cam de 100 de ori cit Chercheve insusi, multe lucruri pe care ea le cunostea, eu doar le auzisem intimplator.
– De data asta nu mai scapi, cand predam un curs impreuna? – m-a somat, asa ca am fixat deja urmatoarea calatorie la Paris. Dupa ospat ne-a facut un tur -Paris by night- sa-l fi vazut cum sofa prin centrul Parisului, in plina viteza, ne arata fiecare obiectiv istoric, muream de frica, nu stiam cum sa-l fac sa mearga mai incet. El m-a simtit imediat:
– Nu te speria, Vlad, eu conduc si motocicleta, vad perfect, iau lectii de pian si pictura, alerg, ma simt tanar. Si daca am mancat casher, Dumnezeu ne apara, a spus in gluma, era ateu convins.

***

Am revenit la Paris, pentru cursul de hipnoza in stomatologie. Cursul s-a tinut pe un …vaporas-clinica dentara, cu laborator si sala de conferinte, nu vazusem niciodata asa ceva luxos si ciudat. Vaporasul era ancorat in \”portul\” Van Gogh, pe Sena, a durat doar doua zile, era un curs introductiv, dar a avut mare succes. Iar Chercheve a fost adorabil, atent sa nu ne lipseasca nimic.
Prietena mea M. m-a cam dezamagit. Dupa trei ore de conferinta in franceza, limba pe care ea nu o cunoaste, a inceput sa caste. La prima pauza a sters-o (ea zice ca eu am trimis-o, dar nu-mi amintesc asa ceva) si s-a dus sa viziteze un cimitir pentru caini si pisici, a facut o multime de fotografii, am vazut doar fotografiile, niste monumente impresionante, acoperite de flori, cu vizitatori ce plangeau pe mormintele patrupedelor. Iar inscriptiile…\”Despartiti dupa 15 de ani de dragoste fidela\”, chiar si dedicatii in versuri. Pana azi n-am auzit ca o pisica sa traiasca 15 de ani, cred ca era o exagerare. Dupa terminarea cursului ne-am plimbat pe Valea Loarei, apoi am revenit in tara sfanta.
De atunci am colaborat si m-am intilnit deseori cu Chercheve. O data ne-a invitat la o vila de linga St. Tropez, ne-a cantat la pian, ne-a aratat picturile lui. Dar niciodata nu mi-a povestit de cate ori a fost insurat (se pare ca de mai multe ori si are mai multi copii, o nepoata e poeta, nu-i mai retin numele). Intalnirile cu el au avut loc numai in Franta, dar intr-o zi imi telefoneaza si ma anunta:
– Nu mai sunt tinar, (nu stiam cati ani are, nu l-am intrebat niciodata), vreau sa vizitez din nou Israelul, vin cu Dominique, gaseste-ne un bun hotel si aranjeaza si o excursie la Petra.
M-am conformat, le-am rezervat la Dan Panorama, intre Tel Aviv si Yaffo, caci presupuneam ca vrea sa fie aproape de Yaffo, apoi m-am dus la All-Meridian sa-i stabilesc calatoria la Petra. Silvia ma anunta ca are nevoie de fotocopiile pasapoartelor celor doi voiajori, il sun pe Chercheve si ramane sa le trimita prin fax. A doua zi ma cheama Silvia la telefon si ma anunta:
– Niet Petra!
– De ce? ma mir eu.
– Pai nu accepta oameni de virsta lui, la 91 de ani nu vor sa-si asume riscuri.
“ 91 de ani???\” Nu ma asteptam chiar la varsta asta, parea in jur de 80. Ei, cum ii spun eu lui Raphael asa ceva?
Mi-am luat inima in dinti, i-am telefonat, dar imediat am inceput sa ma balbai.
- Petra -e impppposibbbil.-
- De ce?
- Pai nu se prea poate…
- E din cauza varstei, nu-i asa? chicoti Zeus, nu-i nimic, plecam la Eilat.

– va urma -

“Norman, vreau o carte scrisă cu sânge!” – interviu cu Norman Manea (II)

februarie 22nd, 2009

În primăvara lui 2008 scriitorul Norman Manea a fost invitat la Cluj pentru a i se conferi titlul de Doctor Honoris Causa, al Universităţii Babeş-Bolyai. Cu acest prilej autorul contemporan român, cel mai
premiat şi mai tradus, s-a întâlnit cu comunitatea literară clujeană, cu profesorii şi studenţii de la Facultatea de Litere, în mijlocul cărora şi-a lansat primele patru volume din seria de autor publicată la Editura Polirom. După cum veţi afla din cele spuse de autor, fiecare carte dezvăluie o altă latură a scriitorului Norman Manea.

Întoarcerea huliganului

Andrea Ghiţă: Domnule Norman Manea, permiteţi-mi să citez tot din Sertarele exilului, un fragment care se referă o altă carte, despre care spuneţi următoarele „Cartea pe care o scriu acum este o carte dureroasă şi complicată, nu ştiu cum s-o continui. Am tot scris şi aş putea să scriu la nesfârşit la ea. Trebuie să mă opresc, trebuie s-o tai în bucăţele, trebuie s-o construiesc. Este vorba de Întoarcerea huliganului. Cartea a s-a bucurat de un succes foarte mare. Care credeţi că este explicaţia acestui succes ?

Norman Manea: Pentru mine a fost o carte foarte greu de scris. De altfel, am avut şi unele tensiuni cu editura din New York. La un moment dat n-am mai vrut s-o scriu…De fapt, de la început n-am prea vrut s-o scriu. E o carte care aduna sentimentele unei biografii complicate, regenerate de acea vizită în România, într-o perioadă ea însăşi complicată pentru România şi complicată pentru relaţia mea cu România. Eram sub un anumit reflector şi eram perceput de presa din ţară sub o anumită, să zicem, aură ostilă. Mi-aduc aminte de discuţia cu editorul, celebrul domn Roger Straus…

A.G. La ce editură a apărut ?

N.M. La editura Farrar, Straus and Giroux, o editură foarte prestigioasă, poate cea mai bună editură, cu 20 de laureaţi ai Premiului Nobel, o editură foarte importantă…

A.G. Am înţeles că scrieţi româneşte. Aţi tradus-o dumneavoastră sau cineva solicitat de editură ?

N.M. A tradus-o cineva pentru editură, iar apoi am lucrat cu un domn pitoresc şi foarte exotic, timp de trei luni, la prelucrarea traducerii. Nu am tradus-o eu, dar am contribuit la această stilizare a ei în engleză.

A.G. Vorbeaţi de tensiunile cu editura.

Nu vreau o carte scrisă cu sânge, vreau o carte scrisă cu cerneală!

N.M. Acest domn Straus, era un foarte vestit editor american care a murit acum câţiva ani, la peste 86 de ani… Noi ne-am împrietenit şi a fost o prietenie foarte frumoasă. Ţin minte discuţiile cu el, în care spuneam că nu vreau să scriu cartea asta. Că nu mă simt confortabil să scormonesc în toată viaţa mea, iar el a zis şi a repetat mereu. „Nu, Norman, eu vreau acum de la tine o carte scrisă cu sânge”. Iar eu i-am zis: „Nu vreau o carte scrisă cu sânge, vreau o carte scrisă cu cerneală, şi aş prefera un roman. Nu vreau să mă bag iarăşi în sânge, nu-mi plac cărţile scrise cu sânge, le prefer pe cele cu cerneală”. Am tot glumit, ne-am ciondănit, ne-am împăcat şi am început s-o scriu. A fost foarte dificil, am deja o viaţă lungă, şi-mi era dificil de a selecta momentele care mi se păreau semnificative, de a le găsi semnificaţia în timp, într-un alt mileniu, cel în care suntem astăzi. Ştiu şi eu…Cartea a avut, sper că are, o anume acuitate, care a interesat, a fost pentru mine o mare surpriză ecoul pe care l-a avut peste tot, în primul rând chiar în America, unde cronicile au fost excelente în toată presa, atât cea cotidiană cât şi cea culturală. Şi apoi a urmat şi în alte ţări. E interesant, poate, pentru lector, cum a fost prezentată cartea pe copertă. Dacă în ediţia americană s-a numit „A Memoir”, ediţia germană a avut subtitlul „Un autoportret”, în ediţia italiană „O viaţă” iar în spaniolă „Roman”. Se vede de aici ce percepţie diferită au avut diferiţi editori. Ei m-au consultat şi i-am lăsat să facă ce vor. Şi editura Polirom m-a întrebat dacă să pună subtitlu, dar le-am spus să nu pună nici un subtitlu, să-l lase pe cititor să decidă ce este această compoziţie hibridă de roman, de memorial şi jurnal de călătorie.

Caută Occidentul să ne înţeleagă ?

A.G. Eu am regăsit în cartea aceasta multe secvenţe din istoria familiei mele, atât din partea paternă cât şi maternă, şi chiar evenimente trăite de mine. Ce descoperă un cititor occidental într-o astfel de carte ? Caută occidentul să ne înţeleagă sau ne iluzionăm ?

N.M. Nu cred că trebuie să ne aşteptăm la o foarte mare înţelegere sau la un foarte mare interes al occidentului pentru noi. Întotdeauna a existat această obsesie a ţărilor mai mici, mai timide, (cum am fost şi noi), însă occidentul are şi el necazurile lui…Au problemele lor, au şi ei o istorie şi biografii frământate, în alt fel, desigur, decât am avut noi. Ceea ce a adus, poate, mai special cartea mea, deşi tema era deja cunoscută, uzată şi clişeizată, cred că a fost lupta autorului cu clişeul. Există în carte, tot timpul, un disconfort al autorului de a vorbi iarăşi şi iarăşi, despre ceea ce s-a tot vorbit tot timpul fără ca să aibă efectul pe care noi l-am aşteptat. Ştiţi că în toţi anii aceştia s-a spus mereu „ Să nu se mai întâmple ! Nu se va mai repeta.”, însă tot ce s-a întâmplat se va mai întâmpla, pentru că tot ceea ce s-a întâmplat este un rezultat nefast al omenescului, nu a ceva venit neapărat din cer…e făcut de oameni. Şi după cum am văzut, în perioada postbelică s-au întâmplat şi alte tragedii teribile, în alte locuri, cu alte semnificaţii. Chiar şi antisemitismul astăzi este bine mersi, nu a dispărut, dimpotrivă, aş zice că a trecut puţin de la dreapta la stânga. Surprinzător, dar aşa este. Deci toate acestea sunt pulsaţii nefaste, omeneşti însă, ele trebuie înţelese în cadru uman. Şi ceea ce se întâmplă din nou şi din nou, înseamnă că, pentru unii, este necesar. Adică ei nu pot să vindece o asemenea pornire, o asemenea tentaţie. Poate că asta a interesat în carte, poate că a interesat şi structura ei narativă, mai originală, mai deosebită şi poate că au descoperit o voce diferită, şi asta este, până la urmă, pecetea singularităţii unui autor. Cred că un alt motiv este existenţa în carte a unei profunde nemulţumiri şi a unui disconfort în legătură cu victimizarea şi cu felul cum, astăzi, victimizarea este manipulată, comercializată şi trivializată, la fel ca tragedia care este trivializată şi vândută la un preţ mic. Autorul se luptă împotriva acestui fapt, menţionând din nou şi din nou, că-i displace rolul de victimă, că nu vrea să reintre în acest rol pentru a cere compasiune sau înţelegere şi vrea să revină la o problemă care a fost şi a rămas foarte gravă.

Vorbeşte pietrei

A.G. Cea de a patra carte este deosebită, un poem pe care l-aţi scris despre Ierusalim. Domnule Norman Manea, din câte ştiu, în adolescenţă scriaţi poezii. Cum aţi reînceput să scrieţi versuri ? Sau aţi mai scris şi între timp ?

N.M. Nu, n-am mai scris, adică poate că am mai scris în timpul studenţiei, dar nu le mai am (din fericire)… Nu, n-am mai avut această pornire. S-a întâmplat ca toţi cei care eram invitaţi de onoare la Târgul de carte, ne-am luat obligaţia să scriem ceva despre Ierusalim. Şi am tot amânat, nici n-am avut timp, ei au presat să le trimit textul şi într-o duminică dimineaţă m-am aşezat să scriu ceva, şi mi-a venit pur şi simplu acest poem adresat mormântului tatălui meu, de la Ierusalim. A ieşit un soi de poem, nu ştiu cât este de poem, este o încercare retorică, poate are şi anumite vibraţii lirice, de a evoca destinul unui om care a devenit piatră, care este astăzi o piatră la Ierusalim. Poemul a apărut la Cluj, în revista Apostrof. Cartea Vorbeşte pietrei, apărută la Polirom, conţine atât versiunea românească şi vreo zece versiuni în alte limbi. Este o carte elegantă, foarte interesantă şi prin grafica semnată de Tudor Jebeleanu. Este o carte care poate să incite.

A.G. Domnule Norman Manea, spuneaţi într-un interviu de la TVR Cultural sau TVR Internaţional, că lucraţi la o carte care poartă titlul provizoriu Impostura. Ce va fi ea şi dacă credeţi că veţi reveni la Cluj s-o lansaţi ?

N.M. Oh! Lucrez de mai multă vreme la cartea asta, este un roman despre exil, un roman mai amplu. Nu ştiu în ce măsură îmi reuşeşte; vreau, totuşi, să-l finalizez şi dacă doctorii ne dau voie o să venim la Cluj cu ea.

Procesul continuă! (sau Brucan a fost un optimist)

februarie 22nd, 2009
Imagine preluată de pe www.bbc.roImagine preluată de pe www.bbc.ro

La redacţia BBC în limba română de la Londra lucrau în anii ‘60 şi ‘70 doi veterani ai Canalului Dunărea-Marea Neagră: prinţul Constantin Brâncoveanu (Costi) şi George Balica (Gelu). Acesta din urmă fusese angajat imediat după război la Misiunea Britanică de la Bucureşti şi a fost condamnat „pentru spionaj”. Constantin Brâncoveanu, în calitate de prinţ, era probabil considerat din oficiu „duşman al poporului”.

În cursul numeroaselor conversaţii cu fiecare din ei, i-am întrebat dacă nu sunt consumaţi de o ură neîmpăcată faţă de cei care le-au furat atâţia ani din viaţă. Răspunsul lor simplu a fost că nedreptatea ce le-a fost făcută şi suferinţele de la Canal au fost atât de mari încât seamănă cu o catastrofă naturală, că nu au în minte o persoană anume asupra căreia să-şi îndrepte ura. „Pe cine să urăsc? întreba Gelu.

„Pe nenorocitul de gardian care bătea deţinuţii, un om needucat şi mai înfricoşat decât noi? Cine a fost vinovat de ce mi s-a înâmplat? Gheorghiu Dej sau Ana Pauker? Ruşii? În cele din urmă am decis că asta a fost soarta mea. Am fost la locul nepotrivit la momentul nepotrivit”.

Şi încă amândoi au avut, în tragedia lor, norocul să fie eliberaţi şi lăsaţi să emigreze în Anglia, spre deosebire de alte zeci de mii de oameni care au fost executaţi sau au murit în închisorile comuniste, zecile de mii deposedaţi de averile lor, surghiuniţi în Bărăgan, concediaţi şi persecutaţi de noua ordine.

De ce dezgrop acum evenimente petrecute cu atâta timp în urmă? Pentru că în pofida încercărilor (unii ar spune timide) autorităţilor post comuniste de reabilitare a victimelor comunsimului, de compensare a urmaşilor lor, de retrocedare a proprietăţilor furate, etc, consider că astăzi, cu câteva luni înainte de împlinirea termenului fixat de Silviu Brucan pentru normalizarea României, 20 de ani, gustul amar, ca să nu spun mai mult, lăsat de peste 40 de ani de comunism persistă.

Nici Gelu şi nici Costi nu au apucat să vadă răsturnarea comunismului. Amândoi au murit prematur, ca o consecinţă a anilor petrecuţi la Canal. Dar mă întreb cum ar fi reacţionat la tot ce s-a scris, s-a spus şi s-a făcut în ultimii 20 de ani. La afirmaţii de genul “ei, comunismul a avut şi lucruri bune, a construit mult, a industrializat, a alfabetizat”. Poate, dar la fel se poate spune că şi al Treilea Reich a avut părţi bune: eradicarea şomajului, stăvilirea inflaţiei, punctualitatea trenurilor. Dar cu ce preţ?

In naivitatea mea, am aşteptat, imediat după decembrie 1989 să aud pe oricare dintre conducătorii de atunci, metamorfozaţi peste noapte din comunişti în democraţi, să condamne fără echivoc regimul anterior, să anunţe că din cauza acţiunilor sale din trecut părăseşte viaţa politică şi că-şi cere cu umilinţă iertare pentru acţiunile sale.

Mi-am dat însă destul de repede seama că îl aşteptam pe Godot. Întrebat în 1990 de un ministru de la Bucureşti cum văd revoluţia română, am răspuns că o consider o revoluţie burgheză pe dos.

- Cum adică? a continuat el nedumerit.
- Păi revoluţiile burgheze din secolul al XIX-lea au avut loc pentru că burghezia, care deţinea puterea economică o dorea şi pe cea politică. În România revoluţia fost făcută de cei care deţineau puterea politică, dar o voiau şi pe cea economică.

Şi cred că ultimii 20 de ani mi-au dat, în mare parte, dreptate. Desigur, mi s-ar putea spune că s-au făcut lucruri foarte bune în ultimii 20 de ani „Suntem o democraţie pluripartită, membri în Uniunea Europeană, şi în în NATO, avem presă liberă şi economie de piaţă şi mergem înainte”. Da, dar ce crede românul de rând? Prin anii 60 circula în România un banc: un muncitor este întrebat de un reporter de la Scânteia, când i-a fost mai bine, în 1938 sau acum?

- „Practic, câte cămăşi aveai în 1938?
- Două, răspunde muncitorul.
- Două, două, dar din ce material?
- Aaaa, din aţică de aia ieftină!.
- Vezi, continuă reporterul, Şi acum câte ai?
- Una, spuse muncitorul.
- Una, una, dar din ce?
- Din alea două!!”

Ce vreau în definitiv cu acest articol? m-ar putea întreba unii. Simplu, să spun că sunt prea mulţi români care muncesc în străinătate pentru că nu găsesc de lucru în ţara lor, că nu există încă sentimentul că s-a făcut dreptate tuturor celor care au suferit in perioada comunistă, că în ciuda tuturor părţilor bune ale sistemului actual prea mulţi sunt încă marginalizaţi. Şi mai presus de toate, că victimelor regimului comunist nu li s-a făcut dreptate. Dar când mă gândesc că unele din rănile războiului civil din Spania încă nu s-au cicatrizat după 70 de ani, mă întreb dacă era posibil.

Brucan a fost aşadar un optimist. Moise, mai realist, şi-a plimbat poporul în deşert timp de 40 de ani, ştiind probabil că nu putem „să ne schimbăm mentalitatea”. Să fie nevoie atunci de încă 20 de ani? Cine ştie?

Sunt aproape convins că, între timp, dacă ar fi trăit astăzi, Gelu şi Costi ar fi fost de acord cu sintagma „La vremuri noi, tot noi”.

Procesul continuă!

Cristina Grigore străluceşte pe firmamentul gimnasticii nord-americane

februarie 22nd, 2009
Cristina GrigoreCristina Grigore

University of Phoenix Stadium din Glendale, AZ si echipa de gimnastica Arizona Sunrays au fost in perioada 13-15 februarie 2009, gazdele “Arizona Sunrays Hard Rock Invitation”, eveniment la care au participat peste o mie cinci sute de gimnaste si echipe de elita sosite din toate statele Americii si Canada. “Este minunat sa vezi ce se intampla aici. Fetele acestea au muncit serios ca sa poata participa la concurs”, spunea Liz Zall de la Arizona Sunrays Booster Club. “Fiica mea se afla printre gimnastele care vor intra in competitie. Cred ca o asemenea sansa ti se ofera o singura data in viata”, comenta una dintre mamicile venite sa asiste la eveniment. De altfel, miza intrecerii o reprezinta posibilitatea de a prinde un loc in echipa nationala a Statelor Unite sau in lotul national ori de a obtine o bursa la colegiu.
“Evenimentul se remarca prin tema propusa – de data aceasta, rock-and-roll-ul,” a declarat antrenorul principal al echipei din AZ, Dan Witenstein. “Pe toata durata pauzelor de warmup, va fi muzica, iar medaliile au forma de chitara electrica, ceea ce face ca lucrurile sa devina foarte distractive.”

Printre concurente s-a aflat si romanca Christina Grigore, care a evoluat vineri, 13 februarie, din partea All American Gymnastics, Missouri, la red level 8, alaturi de alte 56 de fete, cu toate pretendente la un loc pe podium.
In urma cu 24 de ani, Ionel si Sanda Grigore au emigrat in Statele Unite. Ambii practicasera in Romania sport de performanta – el, scrima, inot, parasutism si scuba diving in pesteri, iar ea, atletism. Plecat intr-o expeditie de scuba diving in Vietnam, sotul trage lozul castigator si poposeste mai intai in Italia, iar de acolo se indreapta spre pamantul fagaduintei, unde va lucra pentru inceput ca mecanic de intretinere la apartamente. Sotia si fiica i se alatura abia in februarie 1988 si familia se intregeste, intr-un final.

Sanda Grigore este absolventa a scolii de asistente medicale din Bucuresti, pe care reuseste sa o echivaleze in Statele Unite, dupa ce frecventeaza cursuri in domeniu, la institutiile de invatamant de aici. Ambitioasa, nu se opreste si continua sa isi completeze educatia, optand pentru studii de farmacist tehnician, astfel ca in prezent, munceste ca activity therapist la un nursing home. Pe trei august 1990, vine pe lume in St-Louis, MO cel de al doilea copil al sotilor Grigore, Christina, care va si duce de altfel, mai departe, traditia familiei in sport. Sapte ani mai tarziu, se muta cu totii in Portland Oregon, unde cumpara o casa de batrani, la care renunta insa in 2004 si fara sa mai intarzie, revin in MO, pentru a fi alaturi de parintii si familia sorei lui Ionel.

Astazi, Anneliese, 27, fiica mai mare a cuplului Grigore, este invatatoare in MO si mama a unei fetite, Jordan Ashley, eleva in clasa intaia, care face de patru ani, gimnastica si dans. Membra in prezent, la All American Gymnastics (MO), Christina, mezina lui Ionel si a Sandei, practica la randul ei, de la patrusprezece ani gimnastica de performanta.

In copilarie, Christina a avut parte mai mult de truda decat de joaca, pentru ca antrenamentele la gimnastica si patinaj, precum si studiul pianului ii ocupau aproape tot timpul liber, de aceea stie ca pentru a te mentine in lumea sportului este nevoie, pe langa perseverenta, de o putere de munca incredibila si de antrenamente serioase, in cazul ei cate patru ore de cinci ori pe saptamina, inclusiv simbata si duminica. In gimnastica, nimeni nu cunoaste cuvantul “vacanta”, asa ca spre deosebire de alti copii, Christina, care s-a apucat de performanta la sugestia Sandei, mare admiratoare a Nadiei Comaneci, nu are vreme sa lege amicitii sau sa iasa in oras cu prietenii, cu care pastreaza legatura doar telefonic. Aflata la nivelul de training, Grigore s-a deprins de mult cu ideea ca sacrificiile fac parte din viata de zi cu zi, fiindca nu este simplu sa exersezi pana ajungi sa nu iti mai simti corpul si sa te intorci zilnic acasa, dupa ora noua seara.

In spatele performantelor obtinute de Christina Grigore se afla capacitatea de a-si invinge teama, dorinta de a nu rata, precum si sustinerea morala si materiala pe care i-o ofera parintii. In fiecare an, ea a participat la cate zece-douasprezece concursuri, inscriindu-si pana acum in palmares un loc trei pe Statele Unite, dar si 87 de medalii si 14 cupe. De curand, romanca a evoluat, alaturi de alte peste patru mii de gimnaste din toata lumea, la cea mai mare competitie anuala din America, desfasurata ca intotdeauna in ultimele doua zile din ianuarie si prima zi din februarie, la Navy Pier din Chicago, IL.

In viziunea ei, daca vrei sa fii cel mai bun, trebuie sa inveti sa gandesti intotdeauna pozitiv, dar si sa iti doresti sa castigi si sa dai tot ce poti, iar pentru emotii, chiar daca sunt prezente, nu mai ramane loc. Cei cinci antrenori cu care lucreaza, au dat-o intotdeauna de exemplu celorlalte fete din lot si au visat mereu la nota maxima pentru ea, mai ales la sol, unde Christina exceleaza.

Fata se imparte intre scoala si sport, iar pentru ea, fiecare zi din saptamana, cu exceptia weekend-ului, incepe in banca, alaturi de colegii de clasa. Dupa ore, se pregateste pentru antrenamente si cu toate ca nu ii place sa conduca, vrea nu vrea, este obligata sa parcurga cu masina cele optsprezece mile pana la sala. Nu vine niciodata devreme acasa, si dupa ce soseste, continua sa munceasca pana noaptea tarziu, pregatindu-si temele pentru a doua zi. Exigentele sunt mari, iar Grigore nu si-a pus vreodata problema sa neglijeze sau sa nu frecventeze cursurile, singura exceptie admisa fiind acele zile de vineri cand din cauza vreunui concurs programat dinainte, trebuie sa renunte la tipicul obisnuit.

Christina are un suflet de artist, iar interesul ei pentru scoala si gimnastica se impleteste cu cei sapte ani de studii de pian din copilarie. Si pentru ca minunata lume a muzicii a fost si va ramane inca una din pasiunile ei, dimineata nu pleaca de acasa fara sa isi poarte degetele pe clape. Grigore este atrasa de asemenea, de matematica si science, si in viitor, isi doreste sa urmeze o facultate privata, dar sa faca si college gymnastics. Deocamdata, a aplicat deja la patru facultati si a fost admisa la toate, dupa ce a sustinut ACT.

Daca uneori, se mai intampla ca lucrurile sa nu mearga asa cum a visat, Christina nu se descurajeaza si nu abandoneaza, ba chiar este dispusa sa lucreze din greu ca sa obtina ceea ce si-a propus. Privind in trecut, fetei aproape ca nu ii vine sa creada ca in curand va termina liceul si daca ar fi sa poata schimba ceva in existenta ei de pana acum, atunci ar vrea sa fi inceput sportul de performanta la o varsta mai frageda.

Dupa ce isi va incheia cariera, Grigore spera sa aiba propria sala de gimnastica. In opinia ei, un destin sportiv incununat de succes inseamna sa lupti pentru medalii si sa le obtii, sa evoluezi fara greseala si sa termini de fiecare data o competitie, cu fruntea sus. Vorbind din experienta de pana acum, Christina le recomanda celor care abia au pornit pe acest drum, sa nu neglijeze antrenamentele, sa se pregateasca intens si mai ales, sa fie motivati, de la inceput pana la sfarsit, de pasiune. Oricat de greu li se va parea, satisfactiile nu vor intarzia sa apara si se vor dovedi pe masura eforturilor si asteptarilor, pentru ca nimic nu se compara cu sentimentul pe care il ai atunci cand urci pe podium, pentru a-ti primi medalia.

Despre gimnastica romaneasca, Grigore are numai cuvinte de apreciere si de admiratie si isi da seama ca rezultatele de calitate obtinute de conationalii nostri sunt dublate de multe ore de munca si de antrenamente severe. Atunci cand nu este la sala, Christina merge de obicei, la “Lifetime fitness”, canta la pian sau, destul de rar, patineaza. Nu pierde nici una din emisiunile sportive transmise la televizor si este de parere ca Nastasia Liukin si Shawn Johnson sunt in momentul de fata, cele mai bune gimnaste din lume. Aflata la prima ei vizita in AZ, Christina si-a cumparat de aici leotarde pentru colectia proprie.

“Arizona Sunrays Hard Rock Invitation” a fost primul concurs de acest gen care a avut loc la Glendale, dupa ce editia anterioara s-a desfasurat la Phoenix Civic Plaza. University of Phoenix Stadium, a carui realizare a durat trei ani, si-a deschis portile pe 1 august 2006 si este opera renumitului arhitect Peter Eisenman. Situat la doar cincisprezece minute de condus de centrul Phoenix-ului si avand o capacitate de 63.400 de locuri, stadionul continua sa ramana locatia ideala pentru organizarea de meciuri de fotbal, baschet, dar si concerte, spectacole, intreceri de rodeo si corporate events. Sambata noaptea, in incheierea “Arizona Sunrays Hard Rock Invitation”, spectatorii si concurentele au asistat aici la un concert sustinut de local favorite Gooder.

Adina Ungur – “Calvaria”

februarie 22nd, 2009

“Calvaria”, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007.
Coperta şi tehnoredactarea realizate de Adina Ungur.
Ilustraţia copertei aparţine autoarei după foto “Déjà vu”.

O apariţie editorială la sfârşitul anului 2007, mediatizată cum se cuvine, prin Bucureşti şi apoi la Iaşi, «Calvaria» îşi vindecă somnul literelor şi trece mai departe într-o altă gamă a sângelui, a îndoielii de sine, a presemnelor.

Trei capitole (“Pansament de hârtie”, Paşi mărunţi pe trecătoare” şi “În mine înzidit oraşul”), ca trei trepte mari de viaţă o definesc, o înalţă deasupra sufletelor, într-o perpetuă vindecare de sine-însăşi prin litera înfiptă în inimă căutând aorta luminii.

«Calvaria» e un strigăt la răscruce de drumuri de unde noi proscrişii de rând, luăm pietrele pentru a ne clădi la rândul nostru singuri propria răstignire şi de a întâlni în noi «dumnezeul pietrelor», doar pentru că “a mai rămas să-l rog pe Dumnezeu/ să mă ierte că te-am preaiubit/ şi, cumva, să mă ajute/ să pot să te iert/şi eu (aici îngrop amintirile), aici într-un cavou vegetal tern, al încă unei credinţe pierdute. Ea îşi lasă mărturie durerea înzidită în carnea celei sacrificate, atâtor pietre emigrate din noi, spre noi, în noi, neştiuitorii. Ceea ce ştim, doar ştim fără altă mărturie însă, este că Adinei Ungur nu i s-a născut încă biserica lacrimilor să ne înzidim pe rând, din acest oraş organic, palpabil, al fiinţării noastre umane, ci numai absenţa Lui o ridicăm sfielnic, dintre faptele şi gândurile astfel vândute orbilor.

Nu voi scrie şi nu voi putea spune mai multe decât Dan Jumară, unul din discipolii “Revistei române” iniţiată de A. I. Odobescu, acea „Revistă română” ce începe în anul 1861 – în chiar anul fondării Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român; Dan Jumară, cu o inteligenţă vie junimistă, prin formaţie, luminând Pogorul, şi nici nu voi încerca să uit alţi scriitori precum Emilian Marcu, Florin Ţupu, Aurel Pop, Marcel Mureşeanu sau Luminiţa Suse, care au apreciat şi au intuit autenticitatea unei poete în plin proces de cristalizare a metaforei în interiorul inimii pe urmele sufletelor noastre hibridizate acolo, a dimineţii spirituale.

Adaug poemului Adinei Ungur “început de toamnă cu tata”: “deşi s-ar putea spune că e una ca toate celelalte/eu nu am cum să uit toamna aceasta/când tata a venit acasă îmbătrânit şi tăcut”, unul din cântecul drag al celui de departe care iată, ne deschide iar şi iar încăperea lacrimilor, a celorlalţi de departe, de şi mai de departe: Stefan Hruşcă-Rugă pentru părinţi.

Apreciez poezia Adinei Ungur ca pe o notă absolut distinctă, deasupra amalgamului tonurilor banale de cele mai multe ori, futile, ale unor veleitari ce se folosesc fie utilizând retorici ieftine, injurii, fie orice altceva pentru a fi băgaţi în seamă (prin limbajul peiorativ de mahala şi şuşanea) încercând să pătrundă în anticamera poeziei contemporane.

Poezia Adinei Ungur deţine o amprentă lirică originală şi deschide registrul grav în care se autodefineşte, intuitiv, fără efort, în căutarea propriei identităţi şi mai ales, credinţe.
Şi iată o poezie simplă, aşezată în propriul calvariu, la întretăiere de drumuri şi miracole, acolo unde Dumnezeu îşi frământă neîngăduinţa lacrimilor, pe marginea sufletului fiecăruia:

FărăDumnezeu
devenisem
vraf
de
scrisori
pentru
tine
şi-acest miracol sfârşind în gunoi
nu-mi
pare
atât
de
rău
pentru
mine
dar plâng, era dumnezeu printre noi

Adina Ungur este licenţiată în filosofie şi jurnalistică şi studentă la Facultatea de Litere, Universitatea BABES-BOLYAI din Cluj-Napoca, oraş în care s-a născut şi unde de altfel locuieşte.

Adina Ungur este licenţiată în filosofie şi jurnalistică şi studentă la Facultatea de Litere, Universitatea BABES-BOLYAI din Cluj-Napoca (aşa cum se precizează în pagina de autor), oraş în care s-a născut şi unde de altfel locuieşte.

Şi două cuvinte despre grafica realizată pentru “Calvaria”: o copertă excelentă concepută (cu modestia-i caracteristică dar cu talent şi sensibilitate) de ea însăşi.
Felicitări şi pentru copertă, Adina Ungur!

Insalata dal giardino (Salata Waldorf)

februarie 22nd, 2009
Oscar of the WaldorfOscar of the Waldorf

In traditia culinara a multor tari, salata a reprezentat doar un intermezzo, o garnitura, un decor.
In ultimii ani s-a demonstrat ca alimentatia nesanatoasa ramane o cauza principala in cazul afectiunilor cardiace, cancerigene sau de alta natura.

Statisticile, cercetarile specializate in nutrionism au dezvoltat ideea ca legumele si fructele cu cat sunt consumate in starea lor naturala, cu atat sunt mai sanatoase. In urma cu ani nimeni nu si-ar fi imaginat ca platourile de cruditati ar face parte din meniurile zilnice.
In Italia salata se mananca dupa felul principal, in SUA inainte, in alte tari in acelasi timp. Din ce in ce mai mult salatele devin un platou de rezistenta.

O intreaga diversitate si popularizare a salatei a impulsionat industria gastronomica si hoteliera sa puna pe piata retete mai vechi si altele mai fanteziste, chiar unele de fuziune (ingrediente calde in combinatie cu salata rece), categorii despre care voi vorbi in artcolele ce vor urma.

O salata simpla, plina de savoare a fost descoperita in urma cu peste un secol, nu de catre un sef bucatar, ci de catre Oscar Tschirky(1895-1950) un sef de sala al restaurantului Waldorf Astoria din New York City. Supranumit pe drept Oscar of the Waldorf datorita contributiilor sale in cadrul artei culinare newyorkeze (popularizarea, punerea pe piata a celebrei vinegrete o mie de insule si ouale Benedictine), modestul angajat devine o celebritate si i se aduc cuvinte de apreciere, de recunostinta de catre Walter P. Chrysler, J.Edgar Hoover, Eleanor Roosevelt, Henry Morgenthau etc.
Salada clasica, purtand si astazi numele celebrului hotel se compune din patru ingrediente: mere, maioneza, suc de lamaie, telina taiata in cuburi foarte mici.

Ulterior au fost adaugate la retetar nuci, stafide sau boabe de struguri.

Este o salata ideala in curele de slabire, dand senzatia de satietate in acelasi timp.

Va propun o reteta Waldorf ce ar putea fi servita ca garnitura alaturi de piept de pui ori somon la gratar. Precizez ca nici carnea de pui si nici somonul nu trebuie condimentate pentru a pastra savoarea salatei :

Durata de preparare: 20 minute
Grad de dificultate: redusa
Ingredientele:1 cupa de fructe uscate in cuburi ( mango, caise, coarne, stafide, sa);
1/2 cupa de iaurt ;
2 linguri de suc de lamaie;
1 lingura de sirop de artar, daca nu miere;
8 mere de soiuri diferite verzi, rosii, etc taiate in cuburi nu prea mici ( 1,5cm-2 cm);
1 ½ cupa de telina verde;
1 ½ cupa de boabe de struguri ;
1/4 cupa de nuci taiate cu cutitul, nu sfaramate sau pisate;
2- 3 linguri smantana optional;
4 andive sau in lipsa acestora, salata verde – frunze.
Metoda de preparare: Intr-un bol amestecati fructele uscate, telina si merele cu sucul de lamaie si cu siropul de artar sau mierea. Adaugati merele taiate, boabele de struguri si apoi iaurtul, amestecand cu mare grija. Daca iaurtul va pare prea lichid adaugati doua sau trei linguri de smantana.
Asezati andivele desfacute sau foile de salata, in cerc, ca niste raze ori spite de roata si depuneti compozitia in centrul platoului. Presarati nucile deasupra.

Va sugerez sa nu amestecati de la inceput ingredientele cu tot iaurtul, puneti graduat. Cand am mentionat telina, m-am referit la telina verde.

GREUTATE /TEMPERATURA

1 uncie (oz.) = 28.0 grame (gr.) 212◦ F = 100◦ C (pct. de
8 uncii = 227.0 grame fierbere, apa)
1 livra (lb) = 0.45 kilograme (kg.) 225◦ F = 110◦C
2.2 livre = 1.0 kilogram 250◦ F = 120◦C
275◦ F = 135◦C

VOLUM (LICHID) 300◦ F = 150◦C

1 lingurita = 5.0 mililitri (ml) 325◦ F = 160◦C
1 lingura = 15.0 mililitri 350◦ F = 180◦C
1 uncie lichida = 30.0 mililitri 375◦ F = 190◦C
1 ceasca (cupa) = 240 mililitri 400◦F = 200◦C
( Pentru a converti gradele Fahrenheit in Celsius scade 32 si inmulteste rezultatul cu 5/9.)
1 pinta (halba) = 480.0 mililitri
cuarta = 0.95 litri
1 galon = 3.80 litri 32

Criza ca oportunitate

februarie 22nd, 2009

În 1997-’98, cu o populaţie speriată, exasperată de inflaţia care sărise din nou de 100% şi aflată în pragul colapsului financiar, România s-a apucat în fine cu hotărâre de restructurarea industriei grele şi tăierea muntelui de subvenţii absurde care alimentau sectoare neproductive.

În paralel, a abandonat pălăvrăgeala inutilă, bovarismele şi căutarea de modele exotice, apucându-se de dialog serios cu Uniunea Europeană în vederea aderării. Costurile sociale şi politice au fost imense, dar rezultatele se văd azi, zece ani mai târziu: suntem membri în NATO şi UE, iar ţara a promovat în altă categorie, urcând de la un PIB african de sub 2.000 de dolari/cap, la unul de stat mediu dezvoltat, de vreo 7.000 de dolari/cap.

Dincolo de bâlbâielile politice şi unele episoade hilare din perioada Convenţiei Democrate, acesta este câştigul esenţial, care rămâne. Până la urmă, deşi e ciudat să recunoşti asta într-o ţară obişnuită să se lamenteze şi să vadă mereu partea goală a paharului, progresul este unul spectaculos şi rapid. Întrebarea e: ne putem mobiliza oare pentru a folosi şi în 2009 criza ca oportunitate de reformă? Raportul anual publicat azi de SAR lansează exact această provocare: ca un luptător de jiu-jitsu, de a întoarce o situaţie grea în favoarea noastră, utilizând anul dificil 2009 pentru a finaliza agenda de reforme, în special în sectorul public. Dacă în anii când plouă cu bani la buget e mai greu să pui în practică măsuri nepopulare, poate că măcar acum, când resursele în vistierie sunt drămuite, s-ar putea trece la raţionalizarea administraţiei publice, o temă ocolită cu grijă în ultimii ani.

În primul rând, pentru menţinerea unui deficit bugetar sustenabil trebuie întărit controlul asupra cheltuielilor publice, cu precădere cele curente şi de personal, mergând până la îngheţarea salariilor în sectorul public. Alocarea şi cheltuirea fondurilor trebuie făcute în programe multianuale bine gândite, iar nu ca până acum, când la fiecare început de an se făcea o supraestimare sălbatică a încasărilor la buget, pentru a crea un spaţiu larg de manevră politică la rectificări. Se creau astfel bani virtuali, care existau doar pe hârtie, cu care se acopereau obligaţiile legale gen 6% pentru educaţie sau pensiile mărite – dar aceşti bani, fiind virtuali, nu ajungeau să se materializeze niciodată.

În 2009, aceste practici de furat singuri căciula trebuie să înceteze, tocmai pentru că e criză. E mult mai important ca acum guvernul să dea dovadă de responsabilitate, decât ca partidele componente să îşi respecte electorale anterioare. Populaţia va înţelege că nu merită ţinute promisiuni care ar duce la deraierea economiei şi adâncirea dificultăţilor economice. La fel cum trebuie să înceteze şi practica de a ţine fondurile până în lunile noiembrie-decembrie, când se realocă rapid clienţilor politici ai guvernului, pentru a se cheltui rapid: calitatea acestui gen de investiţie publică este foarte îndoielnică.

În al doilea rând, este foarte bine că actualul guvern şi-a propus ca obiectiv prioritar sporirea gradului de absorbţie a fondurilor UE. Însă există motive serioase şi insuficient discutate pentru care acest grad a fost până acum redus, iar până nu vedem o analiză deschisă şi serioasă a lor, făcută în public, nu doar în rapoarte cvasiconfidenţiale pentru Comisia UE, rata de absorbţie nu va creşte.

În fine, Guvernul Boc nu are de ales între a fi un guvern anticriză sau unul anticorupţie. Ambele deziderate trebuie împlinite simultan: legătura dintre chletuiala discreţionară şi profitul necuvenit de pe urma conflictului de interese cu actuala situaţie economică este documentată bine de presă sau societatea civilă. De exemplu, din monitorizarea desfăşurată de SAR în 2008 pe administraţia locală a reieşit că 21 de preşedinţi de consilii judeţene şi aproximativ 13% dintre consilieri judeţeni aveau probleme de integritate.

De asemenea, 2008 a marcat o întoarcere la practica alocării discreţionare de fonduri către administraţiile locale, un alt procedeu care stimulează corupţia. Amploarea fenomenului şi rolul important al aleşilor locali în gestionarea fondurilor europene impun creşterea eficienţei instrumentelor preventive şi de sancţionare. În orice caz, intenţia celor două partide aflate acum la guvernare de a repolitiza funcţiile de prefect şi subprefect, după ce în 2006 am făcut atâta tapaj prin Europa cu depolitizarea lor (oricum doar teoretică, de altfel), nu este de bun augur.

Anul revoluționar 1989 (III)

februarie 22nd, 2009

Vântul schimbării bătea puternic, mai ales după 1987, dinspre Est.

Lucrul acesta devenise clar observatorilor occidentali ai blocului sovietic, între care politologul american Zbigniew Brezezinski, dar și disidenților din Europa de Est și Centrală (Adam Michnik, Bronislaw Geremek, Vaclav Havel). Lansarea la Moscova a ofensivei legate de numele unor Imre Nagy sau Alexander Dubcek însemna o sfidare directă la adresa înțepenitelor, sclerozatelor birocrații dominante din statele Tratatului de la Varșovia. Gorbaciov ştia foarte bine ce reacţii puteau provoca reformele radicale. Era, încă din anii studenţiei, prieten personal cu Zdenek Mlynar, fostul secretar al CC al PC din Cehoslovacia, ideolog marcant al „socialismului cu chip uman”. De altfel, tocmai Mlynar, exclus din partid în timpul aşa-numitei „normalizări” organizate de regimul colaboraţionist al lui Gustav Husak, exilat la Viena, a scris unul dintre primele texte care anunţau, în 1985, că noul lider de la Kremlin era un revizionist marxist care ştiuse să-şi ascundă cu mare talent adevăratele opinii. Articolul lui Mlynar a apărut în cotidianul „L’Unita” al PC Italian, un partid care condamnase cu indignare nu numai invazia Cehoslovaciei, dar şi lovitura de stat militară a generalului Jaruzelski, din Polonia, din decembrie 1981. Pentru comuniştii italieni, spre a relua cuvintele lui Enrico Berlinguer, revoluţia bolşevică încetase a mai reprezenta o sursă de inspiraţie politică ori morală. Logica eurocomunismului îi împingea în direcţia unei rupturi irevocabile cu paradigma leninistă. Se renunţase la dogma sacrosanctă a „dictaturii proletariatului” şi se admitea necesitatea pluripartitismului, deci a pluralismului politic. Simplu spus, vremea monolitismului stalinist trecuse, iar propovăduitorii vechilor formule dogmatice apăreau tot mai lipsiţi de sprijin din partea puterii care le garantase ascensiunea politică.

Reacţiile împotriva valului reformist iniţiat de Gorbaciov nu au întârziat. În Biroul Politic al PCUS, Egor Ligaciov şi camarazii săi au organizat, în 1988, publicarea manifestului neo-stalinist semnat de Nina Andreeva, în paginile ziarului „Sovetskaia Rosiia”. Se urmărea delegitimarea nu doar a lui Gorbaciov, dar şi a întregii sale echipe de intelectuali de partid orientaţi în direcţia democratizării sistemului (Aleksandr Iakovlev, Ivan Frolov, Vadim Medvedev, Gheorghi Sahnazarov, Anatoli Cerniaev). Cu excepţia liderilor din Polonia şi Ungaria, dispuşi să meargă în sensul propus de Gorbaciov, potentaţii din celelalte state ale blocului au reacţionat panicat şi agresiv. În Germania de Est s-a ajuns la interzicerea difuzării re vistei sovietice „Sputnik”, editată de agenţia de ştiri „Novosti”. Personaje politice care se detestau, cu opinii uneori anti podice în trecut, precum Nicolae Ceauşescu, Erich Honecker, Todor Jivkov ori Gustav Husak (secondat de Milos Jakes), ajungeau să se alieze. S-a creat astfel un fel de front unit de rezistenţă împotriva înnoirii sistemului. Politologul Charles Gati a numit această nesfântă alianţă a neo-staliniştilor „Banda celor Patru”, o aluzie la fracţiunea radical maoistă din China. În numeroase cuvântări ale lui Ceauşescu, în articolele din „Scânteia” şi „Era So cialistă” era denunţată cu maximă vehemenţă „devierea de dreapta” din mişcarea comunistă internaţională. Scribii comunismului dinastic se în treceau în a stigmatiza noul curs de la Kremlin drept o capitulare nedemnă în faţa „pretențiilor imperialismului mondial”.

Cum a accentuat Adam Michnik în eseurile sale din epocă, fenomenul Gorbaciov nu poate fi înţeles fără a recunoaşte semnificaţia crucială a „Solidarității” ca mişcare socială, politică şi economică. Să ne amintim că numele mişcării a fost „Sindicatul liber, autoguvernat Solidaritatea”. Interzisă în decembrie 1981, mişcarea a continuat să existe în forme clandestine, să genereze o întreagă contracultură de tip samizdat, să mobilizeze o nouă generaţie de activişti antitotalitari. Prezenţa în fruntea partidului a jurnalistului Mieczylaw Rakowski, cel care se opusese în 1968 campaniei antisemite a naţional-staliniştilor conduşi de generalul Moczar, a blocat iniţiativele forţelor conservator-staliniste. Rakowski făcea parte din acel contingent de comunişti care credeau (ori pretindeau acest lucru) în posibilitatea umanizării sistemului, deci în ceea ce Leszek Kolakowski a numit „bulgării de zăpadă prăjiți”. Merită citit, în legătură cu destinul lui Rakowski, necrologul apărut în „The Economist” pe 22 noiembrie 2008. Cu ale sale limitări, el făcea parte din altă categorie de activişti decât primitivii Ceauşescu ori Jivkov.

Nu poate fi nicicum ignorat rolul Bisericii Catolice, al Papei Ioan Paul al II-lea în catalizarea mişcării antitotalitare din Polonia. Cuvintele rostite în timpul vizitei în Polonia în 1979, „Să nu vă fie teamă”, au devenit substanţă vitală a ethosului Solidarităţii, al societăţii civile în genere. În acest timp, mai ales la Cracovia şi Varşovia, acţionau influente cercuri ale intelectualităţii catolice laice. Trebuie amintit săptămânalul „Tygodnik Powzechny” condus de Jerzy Turowicz, apropiat prieten de idei al Papei.

Dreptatea şi nedreptatea preşedintelui

februarie 22nd, 2009

Ultimele referinţe la presă ale preşedintelui s-au bucurat de o interpretare uşurică, în sensul că au fost înregistrate ca parte a campaniei dumisale împotriva celei de-a patra puteri în stat – a câinelui de pază al democraţiei! Doar că, procedând astfel, comentatorii au aruncat şi copilul odată cu apa murdară din balie.

Pe lângă ritualicele de-acum „atacuri” la adresa presei, declaraţia preşedintelui mai făcea referinţă la ceva, la ceva important – scăderea autorităţii statului, disoluţia instituţiilor fundamentale ale acestuia. Or, acest proces este periculos şi vizibil cu ochiul liber. De bună seamă, nu presa îl provoacă, cum pare să creadă preşedintele, dar în curs de tabloidizare/manelizare/telenovelizare ca şi generală, cum se întâmplă să fie, aceasta nici nu este un obstacol serios contra procesului.

Până la urmă, nu presa i-a făcut curaţi pe dnii Năstase şi Mitrea înainte de confruntarea cu tribunalul, nu ea a mărit bugetul Camerelor, nici nu a acordat noi privilegii demnitarilor, chiar şi pe vreme de criză. Nu presa a eliberat infractori periculoşi sub pretexte ridicole, nici nu i-a pus pe cei 50 (cincizeci, Dumnezeule!) de poliţişti de la Rutiera din Iaşi să-şi dea cinstea pe ruşine. În toate aceste împrejurări şi în alte sute, poate mii, că nu se zdruncină autoritatea cu câteva excepţii, demnitarii şi funcţionarii statului român s-au descurcat şi singuri ca nişte oameni mari! Şi e normal ca autoritatea instituţiilor şi cea a statului în ansamblu să se ducă pe apa sâmbetei.

Presa s-a mulţumit să relateze asupra acestor evenimente, ceea ce e chiar rolul său, că de o presă encomiastică bănuiesc că s-a săturat toată lumea. Şi presa a făcut-o după puterile sale, din păcate neînsemnate, şi cu priceperea sa, iarăşi din păcate, cu mici excepţii, de tot precară. Pentru că e absurd să crezi că poţi riposta la fenomene de o aşa gravitate cu ştiri transformate în glumiţe, dezbateri cu personaje publice extrase din cimitirul elefanţilor şi simularea controversei de idei şi principii prin aducerea faţă în faţă a unor personaje despre care ştie şi idiotul satului că se duşmănesc de moarte, dincolo de tema punctuală abordată.

Înainte de a reproşa presei că e „vândută” mogulilor şi jurnaliştilor că sunt nişte „tonomate” – nu exclud aceste fenomene, dar nu cred în proporţiile lor cosmice! -, preşedintele, dacă nu ar fi fost orbit de critici, ar fi putut observa precaritatea mass-media băştinaşe. Iar criza în care am intrat nu mi se pare nici aceasta de bun augur! De bună seamă că sunt câteva publicaţii quality, nişte emisiuni de radio şi tv care adăpostesc dezbateri reale şi un număr, nu foarte mare!, de comentatori care ştiu despre ce vorbesc şi reuşesc să-şi păstreze echilibrul.

Dar cu câteva flori nu se face primăvară, nu reuşeşti să faci nici măcar un buchet cât de cât reuşit! Şi teamă îmi este că presiunea crizei nu va conduce la sporirea numărului acestora – ar însemna să ne trezim din pumni şi nu ştiu dacă suntem în stare, cum nu se dovedesc capabili nici politrucii, demnitarii, funcţionarii efectivi ai statului -, ci, dimpotrivă, vom asista la o rărire întinsă până spre dispariţie. În fond, când totul se duce de râpă, de ce ar face presa excepţie?

Acest articol a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

În 2009 pensiile vor spori “cu numai 2,75%”

februarie 22nd, 2009

Deputatul PNL Eugen Nicolaescu, a declarat la dezbaterile din Comisiile parlamentare de buget-finante asupra bugetului asigurarilor sociale, că pensiile din sistemul public vor creste in 2009 cu numai 2,75 la sută.

Pensionarii din sistemul public vor primi in 2009 o crestere de 5% a pensiilor, in doua transe, de 3% in aprilie si 2% in octombrie.

Valoarea punctului de pensie va creste la 718,4 lei de la 1 aprilie 2009 si la 732,8 lei de la 1 octombrie 2009.

Pensia medie de 678,2 lei, iar numărul de pensionari estimat pentru 2009 este de 4,711 milioane pensionari.

Fond special pentru copiii cu parintii in strainatate

Europarlamentarii Partidului Social Democrat, impreuna cu grupul socialistilor europeni, intenţionează crearea unui fond special de solidaritate pentru ajutorul copiilor ai caror parinti sunt plecati la munca in strainatate.
Pe lângă constituirea acestui fond vor fi şi masuri de sprijin pentru copiii cu parintii plecati la munca in strainatate, aceasta se va discuta in prima sesiune din acest an a Parlamentului European de la Strasbourg din luna martie.

Rovana Plumb, a spus că ” Una dintre probleme este lipsa datelor statistice din tarile UE” şi doreşte să atragă atentia impactului foarte negativ care se inregistreaza la nivelul Romaniei prin cresterea numarului de copii ai caror parinti sunt plecati in strainatate. Si la nivelul altor tari membre ale UE exista o accentuare a acestui fenomen.Unul dintre principalele obiective ale social-democratilor este protejarea locurilor de munca, existand eforturi in acest sens, in Parlamentul European, pentru politicile de sustinere a intreprinderilor mici si mijlocii.”

În Germania vânzările Dacia au explodat

Pur şi simplu, de când Berlinul a introdus prima de casare in valoare de 2.500 euro, vanzarile de autoturisme Dacia in Germania au explodat preciza saptămâna trecută Financial Times Deutschland.

Tocmai in acestă tara europeana in care inainte de criza era cel mai greu sa vinzi masini ieftine ale unor producatori putin renumiti, marca romaneasca Dacia, detinuta de grupul francez Renault, cunoaste, de la introducerea primei de casare, o explozie cu totul neasteptata a vanzarilor .

Explicaţia dată de Renault : in cazul unei masini care costa doar 7.500 euro, prima de 2.500 este mult mai atractiva decat in cazul unui Mercedes.
Vicepreşedintele Renault, Patrick Pelata, a declarat : ‘Prima de casare a dus la o evolutie neasteptata in Germania. Comenzile au crescut de sase ori’

Ironia situatiei actuale, în timp ce cancelarul Germaniei Angela Merkel si presedintele Frantei Nicolas Sarkozy denunta reciproc protectionismul pachetului in valoare de miliarde de euro de ajutorare a industriei auto franceze, sefii concernului Renault sunt principalii beneficiari ai banilor dati si de Sarkozy, si de Merkel.

Din modelul compact Sandero se vand in prezent in Germania circa 1.000 de masini pe saptamana, în compraţie cu 80 de bucati pe saptamana.. cât vindeau înainte.

Se pare că importatorii germani prefera acele modele care, din cauza crizei, nu-si mai gasesc cumparatori in Romania si Rusia , Renault nu are decât de câştigat şi fără să facă reduceri.

Recrutarea medicilor români în Franţa

Asociatia pentru cautarea si instalarea de medici europeni /Association pour la recherche et l’installation de médecins européens – ARIME/ si cabinetul Revitalis-Conseil – si-au trimis reprezentantii la Bucuresti.
Obiectivul principal al celor doua organisme este de a se intalni cu cel mai mare numar posibil de medici romani tentati de ”aventura” in Franta, pentru a-i prezenta unor primari din zone rurale.

Există o concurenţă feroce între cele două agenţii, care au fost înfiinţate în urmă cu trei ani , având acelaş scop: iesirea la pensie a medicilor generatiei baby-boom nu va fi compensata de instalarea de tineri practicieni francezi, care stramba din nas la ideea de a-si exercita profesia la tara.

De la aderarea la UE, la 1 ianuarie 2007, Romania a furnizat deja peste 800 de medici Frantei. Recrutarea este usoara, avand in vedere ca nu se duce lipsa de candidati, care se ingramadesc sa vina in Franta.

Carmen Sylva, la Palatul Regal de la Stockholm

La 24 februarie, in salonul Bibliotecii Bernadotte din incinta Palatului Regal de la Stockholm va avea loc seara culturala romano-suedeza, avand in prim-plan doua personalitati ale monarhiei europene – regina Elisabeta a Romaniei, cunoscuta sub pseudonimul Carmen Sylva, si regele suedez Oskar al II-lea .
Cei doi au avut in comun pasiunea pentru literatura, precum si o bogata activitate de sprijinire a vietii culturale din tarile lor. Vor participa la cest eveniment istoricul literar Britt Dahlström, actrita Margaretha Byström de la Teatrul Dramatic Regal, Göran Alm, directorul Bibliotecii Bernadotte, precum si Dan Shafran, directorul ICR Stockholm.

Ansamblul vocal al Palatului Regal va interpreta o arie din opera Neaga (1884) a compozitorului suedez Ivar Hallström, dupa un libret scris de Carmen Sylva.
Seara va fi completata cu o expozitie de carte din colectia bibliotecii si cu proiectia unei serii de fotografii.
Iniţiatorii organizării proiectului Institutul Cultural Roman (ICR) de la Stockholm in colaborare cu Biblioteca Bernadotte si face parte din seria de evenimente organizate de Palatul Regal.

Răscoalele evului mediu târziu din Transilvania și implicațiile lor etnice

februarie 22nd, 2009

Transilvania reprezintă cazul clasic pentru un eventual studiu de caz asupra interpretărilor propuse pentru cele două mari jacquerii pe care le-a cunoscut voievodatul la finele evului mediu, aşa-numita răscoală de la Bobâlna din 1437-1438 şi războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja, din 1514. Pluralismul etnic al Transilvaniei a adăugat semnificaţiei sociale evidente pentru orice conflict între privilegiaţi şi cei de condiţie servilă, şi implicaţii etnice, fireşti pentru o lume în care specificul identitar funcţiona ca element de solidarizare a comunităţii, în cadre teritoriale variabile.

Imaginea aproape oficială asupra evenimentelor s-a conturat prin hipertrofierea acestor semnificaţii, sub impulsul unor motivaţii etice sau al unor constrângeri interpretative. Tensiunile sociale din Transilvania au capacitat atenţia autorilor marxişti în anii 50-60 ai secolului trecut, în încercarea lor de a scrie o istorie în spiritul docmatismului oficial şi de a găsi temeiuri în trecutul medieval pentru destructurarea categoriilor exploatatoare. Structurarea societăţii transilvane în secolul al XV-lea şi suprapunerea parţială a diferenţelor etnice şi realităţilor privilegiale, cu menţinerea comunităţii românilor înafara cadrului oficial al ţării, au creat imaginea unui spaţiu dominat de conflicte între români şi celelalte naţiuni ardelene, în care cele două episoade violente menţionate mai sus ar reprezenta momente de paroxism. O astfel de poziţie a valorificat şi semnificaţiile pe care autorii Supplexului din 1791 le-au dat negocierilor dintre ţărani şi nobili în 1437 , sau caracterul defensiv şi ostil în relaţie cu românii pe care abordările politice şi reflecţia confesională oficială din Transilvania le-au dobândit din secolul al XVII-lea.

Tema conflictului interetnic a căpătat un background istoric, prin încadrarea unor fapte reale într-o construcţie mai puţin aplicată oamenilor şi epocii. Dintr-o altă perspectivă, unii autori au încercat să se sustragă acestor interpretări, propunând corelarea mişcărilor ţărăneşti din Transilvania cu evenimente similare din spaţii de mai apropiată sau mai îndepărtată proximitate, cu revoluţia husită şi respectiv cu războiul ţărănesc din principatele germane din 1524-1525. Oricât ar fi de tentante astfel de conexiuni şi oricâte tangenţe s-ar putea găsi între o mişcare sau alta, evidenţierea unei baze documentare coerente pe această temă rămâne o exigenţă pentru cercetări viitoare. Rămâne însă valabilă premisa conform căreia atât tumultul ţărănesc din 1437 cât şi cruciada populară care a degenerat în revolta din 1514 sunt expresii ale crizei structurale care afecta societas christiana din a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi care va marca în ultimă analiză începuturile epocii premoderne.

Unul din cele mai vizibile fenomene ale acestei crize a fost fenomenul general de contestare a autorităţilor consacrate, fie că avem în vedere cei doi poli de putere ai creştinătăţii apusene, Imperiul şi biserica romană, fie puterea regală sau autoritatea seniorială . Recesiunea economică, recrudescenţa conflictelor dinastice, reculul demografic şi climatul general de insecuritate au afectat profund mentalul individual şi colectiv. Marea schismă din cadrul bisericii apusene a creat cadrul de manifestare pentru naţionalismul religios şi în egală măsură pentru speculaţia teologică universitară sau populară, care a sfârşit prin a pune în cauză nu doar infailibilitatea papei, ci înseşi fundamentele societăţii medievale.

Transformările au cunoscut o dinamică proprie în Europa Centru-Orientală, care se confrunta deja cu o realitatea statului slab, capabil în mică măsură să controleze societatea şi să-şi îndeplinească funcţiile, problemă pe care nici modernitatea nu a reuşit să o rezolve pe deplin. Regatele apostolice precum Ungaria şi-au asigurat extinderea teritorială şi jurisdicţională sacrificându-şi consolidarea internă şi acceptând sub o formă sau alta particularisme privilegiale şi instituţionale. Fapte care din perspectiva actuală par expresii ale toleranţei şi progresului au acţionat în contextul secolelor XIV-XVI ca impedimente în calea afirmării unor monarhii puternice, capabile să apere aceste state în faţa noilor ameninţări care se profilau din sud. Disputele din această regiune capătă un caracter mai acut şi datorită caracterului multietnic şi pluriconfesional al structurilor etatice.

Pe solul Europei Centrale a avut loc dealtfel primul conflict de natură naţională, care i-a opus pe cehi germanilor, pe parcursul revoluţiei husite . Evenimentele din Boemia au avut importanţa lor şi în ceea ce priveşte Ungaria, al cărei rege moştenise şi Coroana Sfântului Venceslas. Răscoala din 1437 este socotită azi o consecinţă a înrăutăţirii situaţiei categoriilor populaţiei rurale neprivilegiate, mai ales a dreptului la liberă strămutare, a sporirii sarcinilor militare şi a deciziei de a colecta taxele ecleziastice în moneda nouă, de zece ori mai valoroasă. Detaliile factuale sunt în general bine cunoscute. Mai importantă pentru subiectul în discuţie este componenta ideologică a disputei. Participanţii la răscoală se definesc cu prilejul primei înţelegeri cu nobilii drept obştea locuitorilor români şi maghiari, „universitas regnicolarum Valachorum et Hungarorum , formulă sugerând o eventuală legitimitate a participanţilor, opusă formulei politice în fiinţă în Transilvania.

De cealaltă parte, voievodul Transilvaniei în calitatea sa de conducător al nobilimii a iniţiat negocieri şi a perfectat un acord cu reprezentanţii scaunelor săseşti şi secuieşti. A rezultat aşa-numita fraterna unio, care avea să evolueze spre mai cunoscuta unio trium nationum, cheia de boltă a sistemului politic transilvan. Părţile contractante urmau să-şi acorde ajutor pentru respingerea oricăror ameninţări externe sau interne care le-ar fi vizat interesele. Dintre cele trei componente ale acestui aranjament, două natio saxonica şi natio siculorum se defineau prin atributul etnic, iar cea care avea să-şi menţină primatul în viaţa politică a ţării, natio nobilium, era percepută deja ca încarnarea naţiunii medievale maghiare. Răscoala de la Bobâlna nu a fost un conflict interetnic în accepţiunea completă a termenului, dar este evident că ambele părţi au conştientizat importanţa afinităţilor etnice şi au încercat să-i exploateze potenţialul. În această direcţie, au putut funcţiona o serie de compatibilităţi cu fenomenul husit, chiar dacă răsculaţii ardeleni nu par să fi avut pe agendă proiectul vreunei alternative teologice. Acordul încheiat între cele trei naţiuni a supravieţuit pacificării din 1438 şi a contribuit, fie şi indirect, la menţinerea românilor ca entitate colectivă înafara sistemului politic transilvan.

Chiar dacă nobilii români s-au afirmat în luptele antiotomane de mai târziu, iar un descendent al unei familii româneşti a purtat Coroana Sfântului Ştefan, aceştia au fost asimilaţi confesional şi lingvistic în cadrele naţiunii nobiliare maghiare. Echilibrul etno-privilegial schiţat în 1437 s-a dovedit extrem de viabil pentru Transilvania, la solidaritatea părţilor se face apel chiar împotriva puterii regale, iar structura sa a supravieţuit regatului medieval şi şi-a asigurat interesele sub forma principatului autonom aflat sub suzeranitate otomană.

În ceea ce priveşte războiul ţărănesc din 1514, aspectele sociale sunt în mai mare măsură evidenţiate de sursele documentare. Avem de-a face cu intensificarea crizei politice în Ungaria parlamentarismului nobiliar , dar şi cu începuturile transformărilor de structură din economie, care vor determina creşterea interesului pentru relaţiile capitaliste. Fenomenul care va da naştere aşa-numitei neoiobăgii de la est de Elba s-a tradus prin înrăutăţirea situaţiei ţăranilor şi creşterea generală a preţurilor.

În plan confesional, se fac simţite primele ecouri ale Reformei, prin intermediul predicilor în limba poporului, rostite de călugări care condamnă luxul şi abuzurile clerului, dar şi indiferenţa nobilimii pentru soarta ţării, expusă pericolului turcesc. Scrieri din epocă pun în cauză patriotismul nobilimii şi consideră că numai mobilizarea poporului sub conducerea micilor privilegiaţi ar putea salva patria de pericolul străinilor. Pe de altă parte, în Transilvania începe degradarea poziţiei secuilor, care se adresează regelui, reclamând abuzurile voievozilor ardeleni. În ceea ce priveşte participarea românească la evenimentele din 1514, ea a fost una substanţială, întrucât apelul la ortodocşi era o practică curentă pentru mesagerii cruciadei, încă din epoca celebrului asediu al Belgradului din 1456.

Degradarea condiţiei sociale i-a determinat chiar pe unii mici nobili români să ia parte la revoltă, în momentul în care forţele răsculaţilor lui Doja au ajuns în Transilvania. Opţiunea insurgenţei nu a fost una dominantă, majoritatea privilegiaţilor români rămânând loiali voievodului Ioan Zapolya şi răspunzând chemării la arme a acestuia.

Cele două momente din istoria medievală a Transilvaniei nu pot fi încadrate în categoria confruntărilor etnice propriu-zise, participanţii s-au solidarizat în primul rând pe baza apartenenţei sociale. Cu toate acestea, date fiind tangenţele până la similitudine între etnie şi privilegiu în Transilvania, solidaritatea etnică a interferat cu cea socială, fără a putea face o separare netă între aceste două forme de agregare a celor două tabere. În acelaşi timp, invocarea naţiunii în sensul ei etnic în documente şi discursuri generate de aceste evenimente ilustrează ponderea pe care conştiinţa etnică o deţinea în mentalul individual şi colectiv al oamenilor acelui timp.

Florian Dumitru SOPORAN este doctor în istorie medievală.

Noua forma a terorismului

februarie 22nd, 2009

Șaizeci de kg de exploziv au fost gasite si neutralizate de politie in automobil capacana in fata unei banci americane situata in nordul orasului Atena.
Au fost evitate victime omenesti si prin urmare este un succes in lupta impotriva terorismului.

Spectrul actiunilor teroriste este foarte larg si cu obiective diferite fara sa existe un criteriu bine definit.
Cuza este disparitia ideologiei si a politicului din mintea teroristilor.

Daca in ultimile decenii organizatiile erau formate in jurul a unul doi ideologi si se limitau la citiva membrii de multe ori in jurul unei familii, acum se trece la proliferarea terorii prin grupari interconectate conduse de un centru care da comenzi.
Tendinta este de recrutare de membrii din ce in ce mai tineri care sunt verificati si incercati prin misiuni de antrenament si verficare a caror amploare creste in timp.

Inca este in desfasurare faza introductiva de organizare si actiune a unui nou fel de terorist pentru Europa.
Practic este o copie a modiului de organizare fundamentalist intr-un nou mediu si cu alti oameni.

Un singur scop este urmarit proliferarea terorismului.

Nu se pune accent pe amploarea distrugerii si pe alegerea obiectivului ci scopul este sa se transforme actul terorist in exercitu zilnic care sa afecteze societatea.

Cit priveste noile manifeste ale teroristilor, acestea sunt de o deosebita violenta verbala si reflecta lipsa de scrupule.

Nu este exclus ca in scurt timp sa asistam la actiuni de santaj asupra unor oameni sau institutii in scopul evitarii unor atacuri teroriste.

Dupa anihilarea precedentei organizatii teroriste, politia elena fusese restructurata si chiar s-au efectuat reduceri de buget care au dus la desfiintarea brigazii antiteroriste.
Personal calificat a fost mutat in alte servicii unde nu a mai folosit experienta acumulata anterior.

Acum se pune problema gasirii unei formule de regrupare a resurselor umane ale fortelor de ordine in forme de organizare mai eficiente care sa gaseasca sursa raului si sa o anihileze.

Religiozitatea, câteva dintre perspectivele noului mileniu – 7. În loc de concluzie: sacru şi profan, dualitate paradigmatică

februarie 22nd, 2009

Evoluţia atrage după sine, de cele mai multe ori, renegarea trecutului. Sunt oferite soluţii noi, care, prin însăşi esenţa lor, se bazează pe subminarea precedentelor teze. Astfel, din cenuşa păsării Phoenix se naşte o variantă îmbunătăţită, un “upgrade”. Nihilismul se metamorfozează în ceva palpabil, şi sunt foarte puţini cei ce observă contradicţia ontologică ce apare în urma acestui proces. Este evident că a întemeia pe baza distrugerii înseamnă a aplica o constrângere genetică actului fiinţativ. Prezentul este condiţionat de condamnarea trecutului, starea actuală este definită ca o alternativă la ceea ce a fost şi nu ca o continuare.

Respingem nediferenţiat trecutul doar pe baza temporaneităţii perimate a acestuia. Distrugem fundamentele în loc să clădim pe baza lor viitorul. Demonstrarea erorii de fond a unui sistem nu înseamnă automat şi demonstrarea inutilităţii creaţilor acelui sistem. Progresul este imposibil atâta timp cât insistăm să reinventăm totul. Dacă nu ne bazăm pe reuşitele teoretice ale celor dinaintea noastră, progresul este imposibil.

Antagonismul dintre sacru şi profan este caractersistica esenţială a filosofiei in genere. Conflictul dintre mundan şi transcedental a marcat geneza fiecărui sistem ideologic în parte. Suntem fiinţe naturale şi deci limitate. Dorinţa de a descoperi mai mult este intrinsecă fiinţei noastre, ca o consecinţă a acestei limitări. De aceea, omul atribuie sensuri ascunse mundanului, îl ocultează în repetate rânduri, transportând încărcătura profană în sacralitate.

În fond, profanul devine baza practică pe care sunt teoretizate simbolurile arhetipale ale sacrului. Sensurile ascunse pe care omul le identifică în natura din jurul său îl fac să perceapă viaţa mai profund, să o înţeleagă prin intermediul unor perspective noi, mai complexe…

În opoziţie cu aceste învăţături esoterice, a apărut însă recent o filosofie a banalului, o filosofie axată pe practica pură. Viaţa este împărţită şi diferenţiată, sensurile ascunse sunt suprimate şi câteva ţeluri absolute sunt stabilite aprioric. Transformăm arhetipurile la nivel superficial, le demitizăm, scoţând în evidenţă mundanietatea lor, le vulgarizăm, refuzând metafora. Tendiinţa dominantă a acestui nou mileniu este generalizarea şi banalizarea culturii, transformarea gândurilor profunde în surogate potrivite în contextul transformărilor economico-sociale care conduc la profunda desacralizare raţională ce caracterizează prezentul.

Procesul de demitizare cuprinde toate aspectele fiinţei umane. Refuzăm ab initio superstiţia, refuzăm principial tot ceea ce depăşeşte graniţele cognoscibilului. Pendulăm între cele două extreme, preluând din fiecare preponderent elementele negative. Respingerea apriorică, obsesivă, a superstiţiilor, se transformă la rândul ei în superstiţie. Negarea dogmelor, nihilismul, se concretizează într-o nouă dogmă. Prin riturile intrinseci negaţiei, se defineşte o nouă teorie. Înlocuim obiectul cult, îl transformăm în altceva, păstrându-i însă esenţa. Modificarea este doar la nivel superficial, ontologic nu se întâmplă nimic concret. Ne focalizăm asupra respingerii normelor şi teoriilor metafizice, ritualizând procesul şi dând naştere astfel altor norme şi teorii.

Lumea trebuie privită ca un ocean de incertitudine. Nu ai cum să stabileşti limite, pentru că, peste tot în jur, apare imprevizibilul. Niciodată nu poţi să fii sigur de teoria pe care ai postulat-o, pentru că aceasta este în ultimă instanţă doar o concluzie necesară, o verigă care închide cercul ideatic. Ea nu are corespondent în realitate, pentru că, în esenţă, nu există nimic obligatoriu. Oamenii au inventat limbajul, care nu este decât un model simbolic de reprezentare, un model incomplet. Nu putem să regăsim în cadrul limbajului întreaga paletă existenţială a fiinţei. Teoria nu ne poate oferi niciodată întreaga senzaţie a practicului. Este imposibil să cunoaştem prin intermediul cuvintelor. Omul nu poate înţelege decât experienţa directă, nemijlocită. Teoria este o experienţă surogat, iar concluziile obţinute prin procese teoretice nu au de cele mai multe ori corespondent în practică.

Omul este cel mai evoluat animal din punct de vedere al capacităţii de reprezentare simbolică. Suntem capabili să înţelegem realitatea din jurul nostru prin intermediul unui sistem propriu de referinţă. În fapt, fiecare om percepe realitatea într-un mod aparte, unic, filtrând exteriorul prin intermediul sistemului său ideologic. De aceea, încercarea unei obiectivizări generale şi absolute este sortită eşecului. Nu ai cum să defineşti o realitate ultimă atâta timp cât percepţia ta este emimamente subiectivă. Nu ai cum să vorbeşti despre absolut din punctul de vedere al relativităţii fiinţei tale.

Sacrul este definit ca absolut. Arhetipurile sunt modele spre care omul tinde, modele închistate aproape întotdeauna în ele însele. Sunt foarte puţine exemplele de curente metafizice care acceptă incertitudinile caracteristice vieţii. În fapt, în spatele diferitelor denumiri specifice, stau aceleaşi paradigme. Că este Iahve, că este Dumnezeu, că este Shiva, că este Allah, că este Ahura Mazda, ideea esenţială este aceeaşi. Absolutizarea unui concept, transformarea sa în ceva intangibil şi imuabil, îi oferă omului un sentiment de siguranţă, o certitudine a predestinării. În momentul în care accepţi existenţa unui creator suprem care dirijează evenimentele naturale, poţi să treci cu vederea anumite concluzii inerente. De exemplu, este mai uşor să arunci responsabilitatea dezastrelor în spatele acestor zei decât să accepţi că moartea face parte din viaţă şi că selecţia naturală trebuie să funcţioneze. Este mai uşor să deplângi persoanele cu dizabilităţi, să vorbeşti despre milă şi despre turme de oi, decât să accepţi că trebuie să existe şi indivizi mai puţin adaptaţi, indivizi care sunt sortiţi morţii.

Tendiinţa omului de a fugi de sentimentul de vinovăţie este normală. Problema este însă cum anume fugim. Folosirea religiei şi a falsului sentiment de confort pe care aceasta îl oferă este în fond o fugă de realitate. Ne refugiem în spatele perceptelor eronate pentru a scăpa de ceea ce există în jurul nostru, alegem să substituim conceptele transcedentale realităţii. Natura noastră ontologică nu ne este de ajuns şi atunci căutăm să ocultăm mundanul.

Metafizica este doar o prelungire a fizicii, axată pe germenii arhetipali generaţi de umanitate în preistorie. Baza mitologică pe care este întemeiată majoritatea religiilor a fost constituită în perioada primitivismului totemic. Atunci, oamenii, pentru a explica mai bine mediul înconjurător, au inventat conceptul de supranatural. Se poate spune aşadar că demiurgul a fost precedat de oameni, în opoziţie cu deja celebra teorie creaţionistă…

Însăşi multitudinea de sisteme religioase existentă este o dovadă care susţine această teză. Paradigmele sunt în consonanţă cu factorii locali, dovedind posterioritatea tezelor. A priori înseamnă înaintea oricărei experienţe. Conceptul de creator este definit pe baza acestei apriorităţi fiinţative, o aprioritate care nu poate fi susţinută nici măcar teoretic. În momentul în care spunem “Şi Dumnezeu a creat Lumea prin puterea cuvântului Său.” (Biblia – Geneza), înseamnă că noi pretindem că avem cunoştiinţe despre ceva aprioric nouă. Dacă Dumnezeu a creat lumea, aceasta din urmă nu poate înţelege şi mai ales nu poate argumenta existenţa creatorului. Şi iată cum întreaga teorie creaţionistă se prăbuşeşte, pentru că metafizicul este definit tocmai de această supranaturalitate, de această imposibilitate cognitivă. Nu ai cum să pretinzi că înţelegi ceea ce este absolutizat ca fiind de neînţeles. În momentul în care atribui calităţi (ceea ce se întâmplă în cadrul tuturor curentelor, fie ele metafizice, fie religioase – şi asta pentru că asocierea este o parte integrantă a naturii umane) unui concept definit ca inteligibil, îi negi acestuia însăşi calitatea cea mai importantă, îi negi însăşi esenţa.

Diferenţa dintre natural şi supranatural constă tocmai în definirea ca inteligibil a ultimului. Dacă anulăm această diferenţă, supranaturalul se transformă în natural, îşi pierde prin intermediul unei metaschimbări calitatea esenţială, fiinţativă. Iată de ce teoria se transformă într-un sofism pur redundant.

Metafizica, supranaturalul, sunt doar pretexte găsite de oameni pentru a îşi susţine teoriile. Şi dacă în trecut, având în vedere lipsa technicii necesare, acest lucru putea fi înţeles şi scuzabil, astăzi, când avem la dispoziţie mijloace de investigaţie mult mai performante, bigotismul ideologic nu trebuie să mai existe. Însă nici postularea unei ”zone obscure”, necunoscute, definită totuşi aprioric ca existentă, nu este o soluţie. Pentru că, dacă dispunem de o astfel de zonă, putem include în ea orice, folosind ca pretext o falsă înţelegere a termenului incompresibil. A nu putea să spui nimic despre “ceva”, înseamnă a nu putea să spui nici măcar dacă acel “ceva” există sau nu. Altfel, prin intermediul oricărei asocieri, oferi informaţia pe care ai presupus-o ca fiind imposibil de înţeles. Contradicţia aceasta ontologică este suficientă pentru a prăbuşi teoria.

De foarte multe ori însă, oamenii afirmă că sacrul se manifestă în profan, că efectele elementelor supranaturale apar şi modelează naturalul. Ei nu realizează că astfel alunecă în aceeaşi contradicţie teoretică. Pentru că, ceea ce este definit în esenţă ca supranatural, nu poate avea intruziuni în natural. Este ca în cazul a două drepte paralele, care, nu se întâlnesc, tocmai pentru că sunt astfel. Dacă la un moment dat s-ar întâlni, atunci presupunerea fiinţativă a paralelismului lor s-ar prăbuşi. De asemenea, manifestarea sacrului în profan îi neagă înşăşi esenţa primului. Sacrul care se manifestă în profan nu este decât profan. Aşadar, nu putem vorbi despre supranatural, pentru că supranaturalul manifestat, cel despre care putem să vorbim, nu este decât natural. Tot ceea ce poate fi înţeles este natural, tot ceea ce nu poate fi înţeles este incert.

În momentul în care alegem să folosim supranaturalul, să integrăm metafizica în conceptele noastre, trebuie să ne asumăm riscul acestei incertitudini. Ceea ce nu poţi defini este prin excelenţă incert. Iar o teorie bazată pe valori incerte nu va fi niciodată sigură. De aceea, curentele ideologice bazate pe supranatural şi metafizic nu au avut şi nu vor avea niciodată siguranţa necesară pentru a formula concluzii imuabile nici măcar în contextul restrâns al socialului. În momentul în care nu poţi întemeia fiinţativ un argument, teza va avea de suferit.

Din păcate, numeroşi indivizi nu au capacitatea unei analize profunde a acestei dialectici sacru-profan. Ei sunt fanaticii, cei ce cred cu tărie într-o cauză şi merg până la moarte pentru a o apăra. Aceştia sunt cei care comit atrocităţile care au marcat şi vor marca probabil şi în continuare acest conflict dintre natural şi supranatural. Din păcate, reminiscenţele trecutului au capacitatea încă să atenteze la integritatea prezentului. Cei care înţeleg sunt foarte puţini. Cei mai mulţi şi-au alterat deja fiinţa. Au reuşit să creadă fără să cerceteze în prealabil. Să fim prudenţi şi să încercăm să scoatem în evidenţă contradicţiile evidente care împânzesc aceste sisteme metafizice. Doar aşa vom putea diminua efectele devastatoare pe care acestea din urmă le au asupra umanităţii. Doar prin raţiune, doar prin aplecarea asupra fiinţei noastre naturale vom reuşi să învingem mi’rajul supranaturalului. Priviţi la bucuria lipsită de orice semnificaţie simbolică ce apare pe faţa unui bebeluş şi veţi înţelege de ce trebuie să facem asta…

Bibliografie selectivă:

1. Coranul – dr. Silvestru Octavian Isopescul (traducător), editura Cartier, 2005
2. Istoria credinţelor şi ideilor religioase – Mircea Eliade, editura Universitas, 1992
3. Alchimia fericirii (Kimiya al-sa ‘Ada) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003
4. Cartea Învăţăturilor (Kitab Al-Wacava) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003
5. Contemplaţii spirituale (Mashahid al-asrar al-qudsiyya) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003
6. Tratat despre unitate (Risalat ul-ahadiyan) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003
7. Islamul şi Occidentul – O nouă ordine politică şi religioasă după 11 septembrie – Robert Van De Weyer, editura Allfa, 2001
8. Cartea formării (Sepher Yetzirah) – Comentată de Saadia ben Iosif din Fayyum, editura Herald, 2006
9. Jihad versus McWorld – Benjamin R. Barber, editura Incitatus, 2002
10. Istoria filosofiei islamice – Henry Corbin, editura Herald, 2005
11. Tao în aforisme – Zhuang Zi, editura Aropa, 1997
12. Daodejing – Lao Zi, editura Meteor Press, 1999
13. China clasică – Ivan P. Kameranovici, editura All, 2002
14. Istoria gândirii chineze – Anne Cheng, editura Polirom, 2001
15. Istoria credinţelor şi ideilor religioase – Mircea Eliade, editura Universitas, 1992
16. Zen Lessons The art of leadership – Thomas Cleary (translator), editura Shambhala, 1993
17. Mahabharata – Aşa grăit-au zeii – A. E. Baconsky (traducator) – editura Prietenii Cărţii, 2001
18. China: de la imperiu la republica populară 1900-1949 – Michael Lynch – editura All, 2004
19. India, religie şi filosofie – Nicolae Achimescu – editura Tehnopress, 2000
20. Lao Zi şi Confucius – Mira si Constantin Lupeanu – editura Qilinul din jad, 2000
21. Filosofia chineză – Max Kaltenmark – editura Humanitas, 2001
22. Enciclopedia religiilor – volum colectiv, peste 120 de autori – editura Pro Editură şi Tipografie, 2005

CONCURS DE BURSE in Germania pentru manageri culturali

februarie 22nd, 2009

Germania, 15 Martie 2009 – KULTURMANAGER aus MITTEL- UND OSTEUROPA / Manageri Culturali din Europa Centrala, de Est si de Sud-Est, un program al Fundatiei Robert Bosch Stiftung (www.bosch-stiftung.de) derulat prin asociatia MitOst e.V. (www.mitost.org)

Fundatia Robert Bosch iinvita 14 absolventi de studii universitare (m/f) din Europa Centrala, de Est si de Sud-Est sa participe la un stagiu de calificare in domeniul managementului cultural pe o perioada de 13 luni in Germania.
Incepand din octombrie 2009, beneficiarii acestei burse vor avea sarcina de a desfasura proiecte inovative, care sa prezinte diversitatea culturala a tarilor din Europa Centrala, de Est si de Sud-Est si in special mediul cultural-artistic tanar din tara lor. Stagiarii vor fi incadrati in institutii culturale de pe intreg teritoriul german (cu exceptia Berlinului) care au experienta in cooperarea internationala culturala si artistica si doresc sa isi imbogateasca contactele in spatiul Europei Centrale, de Est si de Sud-Est.
Stagiul include si participarea obligatorie la o serie de cursuri de perfectionare in planificarea proiectelor culturale, achizitie de fonduri, relatii cu presa si marketing cultural sau cursuri de negociere.

Aplicarea in limba germana este posibila pana la data de 15 martie 2009 exclusiv online pe portalul programului: www.moe-kulturmanager.de.

Profilul candidatilor:
Programul se adreseaza managerilor culturali (f/m) care au domiciliu stabil intr-una din tarile Europei Centrale, de Est si de Sud-Est
si au urmatoarele calificari:
- experienta profesionala sau in organizarea de proiecte in domeniul managementului cultural
- contacte cu mediul cultural-artistic tanar din tara de rezidenta
- cunostinte bune de limba germana
- diploma de absolvire a unei institutii de invatamant superior
- motivatie deosebita si capacitate ridicata de munca individuala

Fundatia Robert Bosch ofera:
- o bursa lunara in valoare de 1.000 Euro
- preluarea costurile de deplasare spre Germania si spre locatiile unde se vor derula cursurile
- asigurare medicala, pentru caz de accidente si asigurare de raspundere civila
- alte forme de sprijin financiar suplimentar pe perioada bursei si ulterior pentru reintegrare in mediul profesional in tara de rezidenta

Colaborare cu Ministerul pentru Educatie si Cultura din Ungaria
Cu ocazia anului Pécs 2010 – Capitala Culturala Europeana vor fi acordate in cooperare cu Ministerul pentru Educatie si Cultura din Ungaria trei burse managerilor culturali maghiari.

http://www.moe-kulturmanager.de/jetzt-bewerben/

ACUM – noul manifest programatic

februarie 22nd, 2009

Ca ieri scriam: „[...]portalul nostru îşi propune sa se constituie într-un spaţiu deschis în care să fie posibile încercări ale românilor de pretutindeni de a fi fericiţi, fără ca fericirea lor să se bazeze pe nenorocirea altora. Această propoziţie simplă este misiunea noastră.”

Era 1 decembrie 2003.

Mai mult de cinci ani mai târziu şi multe ediţii săptămânale în aval, reuniţi într-o echipă al cărei nivel de profesionalism este reflectat de creşterea continuă a numărului de cititori (vom reveni pe larg asupra acestui subiect) ne păstrăm intactă inclusiv dorinţa de a continua, chiar dacă va fi să scriem şi numai pentru un public extrem de redus.

Încrederea noastră că se poate face presă de calitate în limba română este neclintită. Nu suntem nici primii nici ultimii fascinaţi de această provocare, căreia destul de mulţi care ar fi trebuit să ne fie colegi de breaslă nu i-au făcut faţă, nici moral nici profesional. E drept, marea majoritate a celor care se pretind a fi jurnalişti dar în realitate sunt marionete prin intermediul cărora patronii lor încearcă (şi reuşesc ) să manipuleze opinia publică, sunt plătiţi (şi deci nu pot scrie liber şi voluntar, când vor, cât vor şi despre ce vor, potrivit competenţelor lor).

Dar noi prin revista ACUM realizăm mai mult decât un act jurnalistic, iar cititorii şi colaboratorii noştri fideli ştiu deja asta. ACUM este nu doar o revistă săptămânală ci şi un portal de comunicare. Prin modalitatea de a interacţiona cu publicul (şi implicit de a oferi publicului o calitate autentică de AUTOR) noi am ales clar, cel puţin două principii, pe care am vrea să vi le expunem în puţine cuvinte.

Primul este cel care decurge din cunoscutul îndemn al lui Mahatma Gandhi: Fii schimbarea pe care o aştepţi în lume. Cu alte cuvinte, am ales ca, în loc să ne erijăm în simpli critici ai jurnalismului în limba română, să ne implicăm şi să arătăm cum credem că ar trebui făcut. Similar, invităm toţi autorii care scriu despre diverse subiecte s-o facă de pe poziţii de reală competenţă şi să urmeze proverbul „Put your money where your mouth is” – mai concret, evităm pe cât posibil „predicatori” care doresc ardent să ne înveţe ce şi cum să facem, ei practicând opusul a ceea ce promovează pentru alţii.

Cel de-al doilea principiu este trăieşte ACUM viaţa pe care ţi-o doreşti, chiar dacă mai modest şi cu resurse limitate, mai degrabă decât să te pregăteşti să trăieşti o viaţă mai bună, altădată. Motivele adoptării acestui al doilea dicton sunt simple. Primo, când în fine vom fi adunat (spiritual şi material) tot ce ne trebuie pentru a trăi viaţa pe care o dorim, ne trezim că am ajuns bătrâni şi de fapt viaţa a trecut pe lângă noi. Secundo, oricât de mult am plănui viitorul, el nu se va potrivi întocmai cu aşteptările noastre!

Astfel, după ce am descris (http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=7897) ce NU este revista ACUM, poate ar fi momentul să dezvăluim, în premieră, ce VA FI revista ACUM.

Încotro vom duce acest canal de comunicare?

La ACUM apreciem simplitatea, fraza directă şi simplă, cât mai lipsită de aluzii şi convoluţii. Apreciem simţul umorul şi al proporţiilor. Apreciem informaţia verificată din cel puţin două surse. Apreciem articolele scrise fără patos sau în scopuri de autopromovare.

Mecanismele publicaţiei permit înregistrarea oricărui utilizator pentru o implicare personală în actul comunicării publice. Pentru a citi orice material, pentru a acorda note articolelor sau pentru a transmite un ecou nu este necesar ca un cititor să fie înregistrat ca membru al portalului. Pentru a posta un articol totuşi, orice utilizator trebuie să aibă un cont la ACUM, să fie înregistrat. Chiar dacă semnează cu pseudonim, cel puţin două persoane din grupul de editori ai revistei trebuie să ştie cine este autorul, în realitate. Încurajăm răspunderea pentru cuvântul rostit în public.

Conducerea revistei este asigurată în prezent de editorul fondator şi redactorul şef – semnatarii acestui articol. Noi avem însă posibilitatea tehnică de a da drepturi editoriale oricărui membru în portal (şi mulţi autori au acest drept), acea persoană dobândind putere de editor (poate opera şi programa pentru apariţie materiale proprii sau ale unor colaboratori, girând una sau mai multe rubrici.
Un mecanism special, cel al ecourilor, încurajează autocenzura, în sensul că afirmaţii interesante şi adevărate, dar şi neadevăruri sau prostii spuse de un autor pot fi sancţionate de oricare dintre cititori, singura condiţie fiind ca dialogul (moderat de editori) să se desfăşoare în termeni urbani. Intenţionăm să creăm un mecanism prin care să dăm drepturi de apariţie imediată, nemoderată, unor participanţi la dialoguri care semnează cu numele autentic şi care şi-au creat, în timp, o reputaţie şi o credibilitate corespunzătoare. Toţi cei care intervin cu comentarii la un articol primesc via e-mail semnale conţinând întregul şir de ecouri ulterior intervenţiei lor.

Evoluăm către structuri din ce în ce mai descentralizate. Se va ajunge ca persoane (sau grupuri de persoane, cum este deja cazul secţiunii „Poeme, Proză, Eseuri”, condusă de Dan David) să realizeze independent segmente care ţin de competenţa lor, fără a mai fi necesar ca alţi editori, inclusiv din conducerea revistei, să aprobe, să aplice corectură sau operaţii de paginare. Totul are loc prin interfeţe specializate care permit activităţi redacţionale fără a avea cunoştinţe de programare sau web-design. Evident, în echipă avem cel puţin un programator excepţional care participă, tot voluntar, la aceste realizări.

În fine, încă din acest an sunt de aşteptat linkuri radio şi TV (inclusiv posibilitatea de postare de fişiere audio şi video), o nouă paginare, noi forme de prezentare a conţinutului, promovare şi publicitate.

Explozia audienței

Unde ne aflăm azi şi cât de mare poate fi impactul revistei atunci când abordăm o problemă de mare interes? Să analizăm împreună o situaţie.

Revista ACUM a cunoscut în ultimele două săptămâni cea mai mare creștere de audiență din istoria sa, peste 60000 de utilizatori unici vizitând paginile noastre.
Totul a plecat de la sondajul de opinie “Sunteți de acord cu cererea de autonomie pentru Ținutul Secuiesc?” http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=516, publicat pe 10 februarie, care a stârnit un interes enorm, adunând circa 45000 de voturi, covârșitoarea majoritate în favoarea autonomiei.

Este foarte clar un caz de campanie (am informații că UDMR a fost implicată direct în această campanie) printre ungurii din România și Ungaria, dar nu numai.
Peste jumătate din vizitele pe pagină au provenit din Ungaria, față de doar o treime din România (de unde provin de regulă aproape jumătate dintre vizite), iar de aici cu excepția Bucureștiului, cele mai multe vizite provin de la Cluj, Târgu Mureș, Brașov, Sibiu, Sighișoara, Miercurea Ciuc, Cristuru Secuiesc, Oradea și Miercurea Ciuc.

Afluența a fost absolut remarcabilă. Luni 16 februarie a fost o zi a recordurilor pe toată linia – 16633 de utilizatori unici (cifră neatinsă nici de bbc.ro într-o singură zi) și 58436 de pagini citite (sursa: Google Analytics). În acea zi am primit aproape 6500 de vizite de la Budapesta, față de 1040 de la București și de la Cluj.

Explozia audienței are o explicație în această campanie inițiată de UDMR, dar este datorată și detectării unei anomalii, care subestima cu regularitate audiența noastră.

Până acum, audiența zilnică maximă era de 719 vizitatori unici și 5375 lunar și de 1700 de pagini zilnic și 17000 lunar. Am descoperit încă că Google Analytics măsura doar vizitele având ca pagină de intrare www.acum.tv – pagina noastră de index.

Or, în cazul sondajului de opinie pagina de intrare este alta, care nu era contabilizată, după cum nu erau contabilizate nici intrările pe alte pagini decât prin pagina de index (ca urmare a trimiterilor de linkuri de către cititori unor alte persoane, ceea ce duce la accesări directe, ocolindu-se pagina principală). Ceea ce înseamnă că audiența noastră reală a fost sensibil mai ridicată decât cea măsurată înainte de 13 februarie 2009.

Este foarte clar că marea majoritate a cititorilor care au venit să voteze pe pagina noastră la îndemnul UDMR nu se vor mai întoarce, dar tot la fel de clar este că sunt destui care vor reveni deoarece li s-a părut interesantă revista.

Cu acest prilej am descoperit că avem cititori și pe terioriul controlat de autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană – la Tiraspol, Tighina și Râbnița.

Alături de sondaj, de un mare interes s-a bucurat și articolul lui Tihamer Czika De ce e bine ca Ținutul Secuiesc să fie autonom http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9177 – peste 1500 de vizite. Din păcate, oponenții autonomiei nu reușesc să ofere argumente de calitate sau folosesc violența de limbaj, în lipsă totală de argumente. Tihi, care este jurist de formație, este pentru noi un model de cum ar trebui să se comporte un jurnalist și un om politic în România.

Salutăm de asemenea și cooptarea recentă printre colaboratorii revistei ACUM a lui Dorian Galbinski, cel mai longeviv jurnalist al redacției române a BBC şi a Marinei Nicolaev, distinsă graficiană şi poetă, aflată la Paris. În noul format vom avea, în fine, şi o casetă redacţională mai bine organizată (un detaliu căruia, din păcate, până acum nu i-am acordat suficientă atenţie).

Toate aceste evoluții ne onorează, dar în același timp ne și obligă, pentru că impactul revistei noastre a sporit considerabil, iar acest lucru implică și o responsabilitate pe măsură. O dată cu creşterea audienţei va creşte şi numarul autorilor şi viteza de transmitere a informaţiei de actualitate (nu dorim să promitem la acest capitol, dar purtăm discuţii pentru creşterea frecvenţei de apariţie având în vedere şi numărul mare de materiale de calitate de care dispunem), conducând revista ACUM spre acel tip de presă care reprezintă cu adevărat „a patra putere în stat”. O presă care:

- se întemeiază pe comunicare directă între autor şi cititor şi nu doar pe monologuri editorialistice, forjând în acest fel discursul şi retorica unei societăţi civile omniprezente care ajunge să poată acţiona concertat pentru apărarea şi păstrarea drepturilor ei;

- nu-şi vinde conştiinţa (nici n-ar putea, având în vedere că toate tranzacţiile informaţionale se petrec la lumina zilei şi oricine le poate pune sub semnul întrebarii dacă par dubioase) şi nu şantajează pentru a-şi asigura salarii mai mari sau alte avantaje. Sperăm, fireşte, ca autorii să poată fi plătiţi într-o bună zi pentru articolele lor, dar ACUM se va distribui mereu gratuit. Este incredibil câţi autori de prestigiu sau mai puţin cunoscuţi acceptă condiţia de voluntariat pentru ACUM, tocmai datorită garanţiei de ţinută pe care o oferă publicaţia noastră!;

- ramâne în slujba Adevărului, Competenţei, Urbanităţii şi Muncii fără a fi înregimentată politic, fără a depinde de sponsori, fără a face parte din vreo „conspiraţie” (cum le convine unor căutători de ţapi ispăşitori pentru propriile limitări să creadă) pur şi simplu cu buna credinţă inspirată de cuvintele lui Gandhi, redate la începutul acestui articol.

Consideraţi, dragi cititori, acest material ca fiind Noul Manifest ACUM. Atrageţi-ne atenţia dacă veţi considera că greşim, încurajaţi-ne dacă gândiţi asemănător, dispreţuiţi-ne dacă nu ne vom ţine de aceste promisiuni, dar în orice caz comunicaţi cu noi!

Apel la responsabilitatea jurnalistilor

februarie 21st, 2009

Organizatiile semnatare isi exprima ingrijorarea fata de degradarea accentuata a discursului jurnalistic si semnaleaza alunecarea periculoasa a presei romanesti in directia unui comportament ce risca sa puna in pericol drepturile unor cetateni sau comunitati si, in egala masura, sa decredibilizeze intreaga breasla. Principala cauza a acestei stari de fapt este desconsiderarea cvasigeneralizata a normelor etice si profesionale in interiorul redactiilor.

In acest sens, atragem atentia asupra catorva incalcari grave ale normelor profesionale de catre media romaneasca, pornind de la cazul handbalistului roman ucis in Ungaria.

Nerespectarea prezumtiei de nevinovatie a celor acuzati de crima (“Se va avea in vedere respectarea principiului prezumtiei de nevinovatie, astfel incat nici un individ nu va fi catalogat drept infractor pana cand o instanta juridica nu se va pronunta.” – Codul deontologic al Clubului Roman de Presa).

Amestecul nejustificat in viata privata a familiei celui decedat, in total dispret fata de suferinta celor apropiati:

- “Orice persoanã are dreptul la respectarea intimitãþii în momente dificile, cum ar fi o pierdere ireparabilã sau o nenorocire.” – Codul de reglementare in audiovizual, art. 44, alin. 1;

- „Jurnalistul este dator sa respecte viata privata a persoanei (inclusiv aspectele care tin de familie, domiciliu si corespondenta). Amestecul în viata privata este permis atunci când interesul public de a afla informatia prevaleaza.” – Codul deontologic al Conventiei Organizatiilor de Media, art. 2.1.2.

Mentionarea nejustificata a etniei presupusilor infractori: („Se va mentiona rasa, nationalitatea, apartenenta la o anumita minoritate (religioasa, lingvistica, sexuala) numai in cazurile in care informatia publicata se refera la un fapt strict legat de respectiva problema.” – Codul deontologic al Clubului Roman de Presa).

Asocierea generalizata a etniei cu infractiunea risca sa genereze reactii individuale sau sociale neprevazute si extrem de periculoase, cum ar fi violenta impotriva membrilor unei etnii. Din pacate, astfel de atitudini au fost promovate atat in media nationale cat si in cele locale, atat in audiovizual, cat si in presa scrisa.

Consecintele la nivelul cetateanului nu s-au lasat asteptate. Este edificator cazul fotbalistului din Botosani despre care presa locala si nationala s-au grabit sa publice ca a fost batut de un grup de romi, desi nu aveau ca sursa decat afirmatiile fotbalistului. Dupa doua zile fotbalistul a recunoscut in fata politistilor ca a mintit pentru a evita o sanctiune din partea clubului la care este legitimat.

Cazul din Botosani ilustreaza abandonarea regulilor profesionale elementare (verificarea informatiilor) si publicarea de informatii eronate de catre jurnalisti, pe fondul unui climat supralicitat emotional si de culpabilizare generalizata a romilor. (“Ziaristul poate da publicitatii numai informatiile de a caror veridicitate este sigur, dupa ce in prealabil le-a verificat, de regula, din cel putin 2 surse credibile.” – Codul deontologic al Clubului Roman de Presa, art. 4).

Incitarea la violenta din partea unor jurnalisti, prin utilizarea unor discursuri identice cu cele ale organizatiilor de extrema dreapta, de sorginte neonazista.

(„Jurnalistul este dator sa nu discrimineze nici o persoana pe motive de rasa, etnie, religie, sex, vârsta, orientare sexuala ori dizabilitati si sa nu instige la ura si violenta atunci când relateaza fapte sau îsi exprima opiniile.” – Codul deontologic al Conventiei Organizatiilor de Media, art. 2.1.5.).

Initiatorii acestui demers vor sesiza institutiile abilitate (Consiliul National al Audiovizualului, Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii) solicitandu-le sa analizeze daca au fost incalcate reglementarile in vigoare. Solicitam CNA sa faciliteze organizarea unei dezbateri publice privind situatia semnalata. De asemenea, vom sesiza Clubul Roman de Presa sa se pronunte daca institutiile media care au aderat la Codul deontologic al CRP au respectat prevederile acestui cod.

Facem un apel catre intreaga comunitate media sa dea dovada de responsabilitate si respect fata de societate, fata de regulile profesiei si fata de propriul sau public.

Agentia de Monitorizare a Presei – ActiveWatch

Centrul pentru Jurnalism Independent

APEL – Asociatia Patronilor si Editorilor de Presa Locala

Centrul Roman pentru Jurnalism de Investigatie

Romani CRISS

Liga Jurnalistilor Sibiu

Institutul pentru Politici Sociale

Asociatia Consumatorilor de Media

Asociatia Profesionistilor de Presa din Cluj

Asociatia Jurnalistilor din Romania

Asociatia Komunitas

Asociatia Accept

Conventia Organizatiilor de Media

Agentia de Dezvoltare Comunitara “Impreuna”

Centrul de Studii Rome

Uniunea Nationala a Studentilor din Romania

Asociatia pentru Promovarea si Protejarea Libertatii de Exprimare

Uniunea Jurnalistilor Maghiari din Romania

Policy Center for Roma and Minorities

European Roma Grassroots Organisation

Contact: Razvan Martin, Agentia de Monitorizare a Presei – ActiveWatch

Tel: 021 313 4047, 0729199393

Concurs de Fotografii în Republica Moldova

februarie 21st, 2009

Moldova 4Ever vă invită să participaţi la primul nostru Concurs de Fotografii. Oricine este binevenit să intre în concurs, de aceea puteţi transmite mesajul şi prietenilor voştri.
Tema Concursului:

AnoTimpuri în Moldova

Înregistrarea a început deja, participarea este GRATUITĂ.

Vor fi premiate Locurile Întâi, Doi şi Trei în cadrul ceremoniei de premiere care va avea loc după selectarea învingătorilor.
Data limita: 31 Martie 2009
Mai multe informaţii găsiţi pe adresa http://www.md4ever.com/photo-contest
Dacă aveţi întrebări, le puteţi trimite la contest@md4ever.com.
Mult succes!

Marina Vatav
Vice-President
Moldova 4Ever

Cărțile lui Gheorghe Brătianu publicate în colecția “Domaine roumain”

februarie 20th, 2009

În septembrie 2006, editura pariziană Kryos a inaugurat colecţia \”Domaine roumain\”, dirijată de Radu Portocală.

Primul volum publicat a fost \”Les souvenirs de Georges Enesco\”. Este vorba despre o serie de interviuri, acordate în 1951 de către George Enescu celebrului muzicolog Bernard Gavoty şi transmise în acelaşi an pe undele Radiodifuziunii Franceze. În 1954, Gavoty a avut ideea de a aduna aceste mărturii autobiografice între coperţile unei cărţi. Ele au apărut la Editura Flammarion în 1955, la numai cîteva luni după moartea lui Enescu, care însă apucase să revizuiască textele. Editura Kryos a obţinut, după 52 de ani, dreptul de reeditare a acestei lucrări.

În aceeaşi colecţie a apărut, la sîrşitul lui ianurie 2008, romanul \”Viaţa la ţară\” de Duiliu Zamfirescu, publicaţie sponsorizată de societatea DZ Consulting, prin Dl Nicolas Duiliu Zamfirescu, strănepotul scriitorului. Este vorba despre o traducere din 1902, datorată diplomatului şi omului de cultură George Bengescu. Prefaţa e semnată de Alexandru Ciorănescu. În 1939, Şcoala Românească de la Paris a publicat pentru prima oară acest text, într-o colecţie dedicată României, călduros salutată la vremea aceea de Paul Valéry.

Două noi lucrări au apărut în decembrie 2008: \”Les Roumains\” de Edgar Quinet şi \”Les principautés danubiennes\” de Jules Michelet – pledoarii înflăcărate pentru cauza unei Românii care, la jumătatea secolului XIX, îşi revendica dreptul la existenţă şi recunoaştere internaţională. Aceste două cărţi au putut fi publicate mulţumită sprijinului financiar acordat de Banca Comercială Română S.A.

La sfîrşitul lui ianuarie 2009, alte două lucrări au văzut lumina tiparului, în cadrul aceleiaşi colecţii, cu sprijinul financiar al CEC Bank (România). Este vorba despre “La Mer Noire” şi “Une énigme et un miracle historique: le peuple roumain”, amîndouă de Gheorghe I. Brătianu, reprezentant de frunte al cercetării istorice româneşti din perioada pre-comunistă, omorît în închisoarea de la Sighet.

Aproape 20 de titluri sint incluse in planul editorial al colecţiei pentru următorii 2-3 ani, această listă fiind concepută pornind de la sentimentul necesităţii de a pune în evidenţă continuitatea confluenţelor culturale franco-române.

O bună parte dintre aceste lucrări, deja publicate cu zeci de ani în urmă, merită şi trebuiesc readuse la viaţă, fie pentru că rereprezintă probe valoroase ale prezenţei româneşti în spaţiul intelectual francofon, fie pentru că, semnate de autori occidentali, abordează într-un spirit favorabil subiecte româneşti. Principalele mijloace prin care se poate obţine această \”readucere la viaţă\” sînt: în primul rînd, obţinerea de cronici în presa franceză; în al doilea rînd şi mult mai important, introducerea (prin donare) a acestor titluri în fondul celor aproximativ 350 de biblioteci universitare şi publice din lumea francofonă. Astfel, folosite în bibliografiile lucrărilor lor de către cercetători şi studenţi, cărţile vor reintra în circuitul lor firesc.

Compensație record pentru patru femei traficate din Republica Moldova

februarie 20th, 2009

Patru femei din Republica Moldova au primit o compensație record de peste 600000 de lire sterline (660000 de euro) pentru faptul că au fost ținute în sclavie sexuală la Londra de un traficant de persoane și soția sa, relatează cotidianul Independent.

Justiția britanică a pronunțat o sentință în premieră condamnându-i pe Gavril și Tamara Dulghieru, care deja ispășesc o pedeapsă cu închisoarea, la plata unor daune totale de 611000 de lire.

Femeile, identificate doar ca AT, NT, ML și AK erau forțate să se prostitueze până la 20 de ore pe zi cu până la 40 de bărbați.

Depunând mărturie din spatele unui ecran, femeile au povestit cum primeau doar o masă pe zi și erau amendate dacă refuzau să practice relații sexuale neprotejate.

Gavril Dulghieru a fost deja condamnat în noiembrie 2005 la nouă ani închisoare, ca urmare a recunooșterii implicării în trafic de prostituate, imigrație ilegală și traficare de persoane în scopuri sexuale.

Soția sa Tamara a fost condamnată la cinci ani închisoare pentru delicte de încălcare a regimului imigrației și fals în acte. Cele patru femei datorează fiecare sume de până la 20000 de lire unor bande de traficanți din Republica Moldova.

Au fost mințite că vin în Marea Britanie ca dansatoare unde au fost aruncate în bordelui din centrul Londrei și forțate să se prostitueze.

Femeile suferă de depresie severă, unele dintre ele fiind internate în spital.

Fundaţia lui Elie Wiesel, printre “victimele” schemei piramidale a lui Bernard Madoff

februarie 18th, 2009

Fundaţia Elie Wiesel a anunţat (http://www.eliewieselfoundation.org/madofffraudstatement.aspx) că se află printre \”victimele\” schemei piramidale a fostului preşedinte al bursei Nasdaq Bernard Madoff, pierzându-şi majoritatea bunurilor, în ceea ce pare a fi cea mai mare fraudă financiară din istoria Statelor Unite, relatează USA Today în ediţia electronică.

Supravieţuitor a lagărelor naziste de concentrare şi laureat cu premiul Nobel pentru Pace, Elie Wiesel (80 de ani) refuză să se califice drept o \”victimă\” şi promite că fundaţia sa, a cărei misiune este legată de etică, va supravieţui. \”Toată viaţa mea a trebuit să învăţ şi să îi învăţ şi pe alţii şi să construiesc din ruine. Acest lucru nu se va schimba\”, a declarat el.
De la descoperirea fraudei, Wiesel a primit ajutoare pe care nu le-a solicitat – \”mari şi mici, de la tineri şi bătrâni, evrei sau nu. Este expresia consternării lor\”, a declarat acesta, adăugând că a primit suficiente fonduri pentru ca programele fundaţiei sale să se desfăşoare în continuare.

\”Nu vreau ca numele meu să fie cunoscut ca al uneia dintre victime. Vreau ca numele meu să fie legat de pace şi literatură şi drepturile omului\”, a precizat scriitorul.

Autorităţile au identificat 13.000 de investitori păgubiţi de planul piramidal al lui Madoff, printre care şi fundaţia lui Wiesel, care sponsorizează conferinţe ale laureaţilor Premiului Nobel şi centre din Israel pentru refugiaţii din Darfur şi Etiopia.
Bernard Madoff, consilier pentru investiţii pe Wall Street şi fost preşedinte al Bursei Nasdaq, a fost arestat sub acuzaţia de a fi cauzat o fraudă în valoare de circa 50 de miliarde de dolari.

Bernard Madoff, în vârstă de 70 de ani, riscă până la 20 de ani de închisoare şi o amendă de cinci milioane de dolari dacă va fi declarat vinovat pentru că a înfiinţat o \”piramidă financiară\”, precizează un comunicat comun al procurorului Lev Dassin şi poliţiei federale americane (FBI).

Potrivit documentului, Madoff a dezvăluitangajaţilor companiei Bernard L.Madoff Investment Securities LLC că a înfiinţat o firmă paralelă frauduloasă.
Adresându-se personalului, omul de afaceri a declarat că \”este terminat, că nu mai are nimic şi a pierdut aproximativ 50 de miliarde de dolari\”, continuă documentul.

El a recunoscut că a organizat o enormă piramidă financiară frauduloasă, dar a adăugat că se va preda autorităţilor după ce va folosi cele 200-300 de milioane de dolari care i-au rămas – într-o firmă distinctă – pentru a-şi achita datoriile faţă de \”unii salariaţi, familie şi prieteni\”, adaugă documentul.
Comunicatul precizează că, la 7 ianuarie, omul de afaceri a declarat comisiei americane de supraveghere a pieţelor de capital (US Securities and Exchange Commission – SEC), că firma sa de consultanţă în investiţii – cea care s-a dovedit a fi frauduloasă – lucrează pentru 11 până la 25 de clienţi pentru 17 miliarde de dolari căreia i-au fost încredinţaţi spre gestionare.

Madoff nu a recunoscut frauda, dar a acceptat judecarea parţială a cazului

Bernard Madoff a acceptat judecarea parţială a procesului civil intentat de Comisia americană pentru Bursă şi Valori Mobiliare (SEC), dar nu a recunoscut sau respins acuzaţia. Acordul între SEC şi Madoff implică faptul că mărimea despăgubirilor va fi stabilită ulterior.
Madoff este supravegheat la domiciliu, după ce a fost arestat la 11 decembrie.

El a fost acuzat de fraudă, după ce a recunoscut că a condus timp de mai mulţi ani un program piramidal care a provocat investitorilor pierderi de 50 de miliarde de dolari. Frauda comisă de Madoff este cea mai mare din istoria Wall Street.

Nasdaq (National Association of Securities Dealers Automated Quotations) este cea de-a doua bursă din New York, după New York Stock Exchange. Axată în special pe valorile tehnologice, aceasta se prezintă drept cea mai mare piaţă electronică de acţiuni din lume.

http://www.animanews.com

Aniversări Darwin: 200 de ani de la naștere, 150 de ani de la apariția cărții Originea Speciilor (III)

februarie 16th, 2009
Pictura intitulata Pictura intitulata “Originile lui Darwin”

Lovitura de teatru a venit abia peste 40 de ani, cand s-a recunoscut in mod oficial ca \”omul din Piltdown\” este un fals grosolan, facut in mod intentionat de cineva, prin asamblarea unor piese foarte diferite: o parte a craniului a fost umana, alte parti au apartinut unui urangutan, alte oase aveau alte origini. Datarea lor a aratat ca urangutanul respectiv data ta mai tarziu ca fiind de circa cinci sau sase sute de ani. Cine a putut sa realizeze acest fals, si de ce?

La inceput a fost banuit Dawson, dar apoi au aparut banuieli ca nu el ar fi autorul, pentru ca prea s-a facut de ras cand a botezat cu numele lui de familie falsul respectiv. Apoi a venit randul lui Teilhard de Chardin, creatorul cartii despre punctul Omega (adica Isus Cristos) sa fie banuit. Dupa el toata omenirea va evolua, perfectionandu-se, la nivelul \”mantuitorului\”. El a calatorit mult in jurul globului si putea sa aduca fosile de urangutani in Europa din calatoriile lui. Dar nu prea se potrivea…psihologic aceasta banuiala. Teilhard era un crestin convins, si avea o mentalitate care nu prea se potrivea cu falsificarea si utilizarea falsurilor. Au mai fost si alti banuiti, dar rand pe rand au fost eliminati. Pana cand a venit randul creatorului lui Sherlock Holmes!

1. Sa cercetam in stilul lui Sherlock Holmes care este adevarul!

Sir Arthur Connan Doyle, autorul sau inventatorul lui Sherlock Holmes, un om foarte inclinat sa creada in puterile supranaturale ale lui Houdini (cand Houdini insusi nu credea!), a intrat in istorie nu numai pentru ca avea talent la scris romane politiste, ci si pentru ca a fost dus de nas odata sa creada ca are dovezi fotografice ca feeriile exista cu adevarat. El a ramas foarte dezamagit cand i s-a aratat un afis de pe care au fost copiate aceste \”feerii\”. Cat despre Houdini, el s-a convins ca spiritismul nu este ceva serios, cand un asa-numit medium i-a transmis un mesaj \”de la mama lui\”. Cum se stie, Houdini era evreu de origine si a declarat ca nu poate crede in ruptul capului ca mama lui, o evreica practicanta, s-ar fi convertit la crestinism dupa moarte! Deoarece toate presupusele mesaje ale mamei sale incepeau cu semnul crucii!
S-a afirmat inca de pe atunci ca Arthur avea un dinte contra evolutionismului lui Darwin. Si iata cum s-a ajuns la concluzia ca falsul respectiv a fost facut chiar de el:

- el a fost medic si a reusit sa imbine in mod ingenios oasele respective
- el a locuit in casa unui dentist de la care a \”mostenit\” tot felul de documentatie in legatura cu comportamentul si forma dintilor umani, ca si diverse exemplare de dinti umani.
- el a calatorit intens in sudul Asiei, si a avut nenumarate ocazii sa cumpere oase de urangutan, care se vindeau \”la liber\”.
- el locuia foarte aproape de acest loc fatidic
- Dawson era incantat de faptul ca Doyle il transporta mereu la groapa unde sapa el, cu masina proprie.
- Dupa un an, Doyle a mai introdus inca un craniu \”construit la fel\” ca primul, in alta groapa sapata de Dawson, crezand ca Dawson si ceilalti vor intelege ca au fpost dusi de nas. Ceea ce nu s-a intamplat, desi un om de stiinta american a observat ca dintii respectivi sunt identici! (concluzia lui a fost ca …s-ar fi amestecat cumva fosilele) Din contra, si cei care aveau ceva banuieli si-au schimbat parerile, renuntand la indoieli.
Se pare ca domnul Doyle a ras copios dupa farsele jucate!

2. Sfarsitul Farselor

Evident ca stiinta adevarata a facut progrese intre timp. Aceste farse au putut opri doar pentru putin timp mersul stiintei evolutiei. Intre timp au fost descoperite mai multe fosile intermediare intre omul primitiv si omul de azi, Homo Sapiens, mai ales in Sudul Africii. Si ele au aratat in mod clar ca mai intai s-a dezvoltat mersul biped, si numai apoi a inceput sa creasca volumul cutiei craniene. Dar \”cununa regala\” a descoperirilor a constituit-o Lucy, scheletul unei fiinte bipede, cu un craniu egal cu cel al maimutelor, in provincia Afar din Cornul Africii.
S-a vazut clar cu aceasta ocazie ca falsificarea stiintei nu are nici un viitor: in scurt timp falsul este demascat.
Aceasta nu a fost, evident, singura incercare de a falsifica stiintele. Multi oameni au incercat sa falsifice rezultatele cercetarii, numai ca au fost demascati in scurt timp. In cat de scurt timp? Si in acest caz, unii paleontologi si-au dat seama de la inceput, in timp ce altii, numai dupa 40 de ani!
In schimb in cazul studiilor genetice, sud-coreenii care au produs falsurile au fost prinsi imediat, pentru ca experientele lor au putut sa fie controlate imediat prin incercarea nereusita de a le replica. Daca un experiment nu poate fi replicat de cineva care lucreaza in exact aceleasi conditii, inseamna ca e vorba de un fals. A fost cazul cu asa zisa sinteza la rece a deuteriului din hidrogen si a multor alte sinteze care de fapt nu au avut loc.
Evenimentele care nu pot fi replicate se numesc minuni, si sunt tinta umorului revistei agnostice a \”evenimentelor nerepetabile\”.

3. Aspecte personale din viata si activitatea creatorului teoriei evolutiei

Pana acum ne-am referit la partea istorica si la consecintele lansarii de catre Darwin a teoriei evolutiei si la imposibilitatea falsificarii ei. Dar nu am amintit ce fel de om a fost el.
In primul rand, a fost un familist bun. El a avut zece copii, din care au atins maturitatea numai trei. \”Supravietuirea celor mai dotati\” a actionat si in famila lui.
Sa amintim totusi ca aceasta nu a fost de mirare in acele vremuri, cand medicii nu obisnuiau sa se spele pe maini cand asistau femeile sa nasca. \”Curatenia corporala indeamna la pacat\” spuneau parintii bisericii (si aveau perfecta dreptate, intre altele!). \”Cine s-a botezat odata cu apa intru Hristos, nu mai are nevoie sa mai fie atins de apa inca odata\”- a spus Sf Gerome (Ieremia?) Am acest citat din volumul \”Late Antiquity\”. Probabil ca si altii au mai spus asa ceva. In plus, baile publice au fost inchise la sfarsitul primului mileniu, pentru ca, asa cum se exprima o traducere in engleza a unor documente bisericesti, \”acolo (la baile publice) se practica imoralitatea\”. (\”…people… practiced immorality\”). Pana si regele Soare al Frantei a facut baie o singura data in viata (dupa unii, in 1665; dupa altii, de trei ori in viata) dar si atunci cu proteste regale teribile. Culoarele Palatului de la Versailles miroseau ingrozitor pe atunci, ceea ce a determinat cresterea si dezvoltarea industriei parfumurilor (care a fost totusi, inventata de romani). Romanii si mai ales grecii antici au fost incomparabil mai curati! Si mai activi sexual, evident.

4. Amanunte din viata lui Darwin

Spre deosebire de Alfred Wallace, Darwin avea o educatie stiintifica foarte solida si din acest motiv el nu a cazut in moda spiritismului cum a cazut si Wallace si Crooks si multi altii. Avea un simtz al umorului foarte dezvoltat si era foarte uman. Odata, unul dintre fiii sai a asistat la o scena in care Darwin a ridicat tonul la el. La cateva minute dupa aceea, Darwin a veniut la patul lui si si-a cerut scuze.
Spre deosebire de foarte multi dintre contemporanii sai, el era un abolitionist fervent. In Brazilia el a asistat la scene crunte, in care stapanii de sclavi isi schingiuiau fara mila sclavii. O stapana de sclavi folosea clesti ca sa chinuiasca sclavele sale, tratandu-le mai rau decat pe niste animale si el nu a suportat scena. La fel si in restul Americii, a intervenit cand a putut. Vazand toate aceste nedreptati, Darwin spunea ca \”ii fierbe sangele din vine\” la asemenea acte de cruzime. [Spunea: It makes one’s blood boil, yet heart tremble, to think that we Englishmen and our American descendants, with their boastful cry of liberty, have been and are so guilty.” ]
Trebuie mentionat ca pe vremea lui exista aproape un consens general ca sclavia este un lucru bun, devreme ce Sf Pavel o aproba.Lupta contra sclaviei tocmai incepuse. De notat ca Darwin devenise deja ateu si era cu mult mai moral decat cei care se bateau pe piept cu morala crestina. In viata sa profesionala el a studiat nu numai rolul selectiei naturale ci si rolul selectiei sexuale. Intre altele el era convins ca femelele au modelat prin selectie aspectul masculilor si invers. De exemplu in cazul paunilor, coada fantastic de frumos colorata a masculilor a fost rezultatul selectiei sexuale, iar nu a selectiei naturale, Femelele au selectat masculii ciei mai frumosi, in ciuda faptului ca acele cozi imense le reduceau capacitatea de a fugi de animalele de prada.

Evident ca el se gandea si la oameni in acest sens. Fiecare sex a avut contributia lui la frumusetea sexului opus. S-a gandit intens si la ideea evolutiei omului, dar nu a exprimat aceasta preocupare decat intr-o singura propozitie din carte, in care prezice ca se va afla in curand si care este originea omului. Aici era deasupra tuturor contemporanilor lui, dar s-a ferit sa fie prea direct.
Evident ca Darwin nu a avut dreptate in toate amanuntele, lucru care a devenit insa evident numai cu un secol mai tarziu, cand genetica a facut pasi uriasi prin descoperirea ADN-ului. Dar nu poate fi tras la raspundere, pentru ca stiinta geneticii, inceputa de Mendel, nici nu exista pe vremea lui. Cu mult mai tarziu Haeckel a inceput studiul evolutiei umane. Dar este foarte interesant cat de multa dreptate a avut totusi Darwin si cat de bine a functionat intuitia lui. \”Arborele vietii\” a fost ideea centrala a stiintei biologiei, ale carui baze le-a pus chiar el. Iar azi, cei care neaga rolul lui Daewin in evolutia stiintelor, o fac numai din necunoastere sau din snobism. Sunt multi care pun titluri pompoase unor articolase de nimic, ca de exemplu: \” rasturnarea ideilor evolutiei darwiniene\” sau ceva de acest gen, in cazurile in care ei adauga doar cate un un graunte de nisip la stiinta vremii, dupa expresia lui Newton. Voi termina articolul cu cuvintele lui Darwin de incheiere a primei editii a cartii lui despre originea speciilor: \”from so simple a beginning..\”. Adica, \”de la inceputuri atat de modeste…\”
Fara indoiala ca Darwin a fost un om de geniu, modest si echilibrat, cu mult deasupra vremii sale. Dar el este (totusi!) numai un deschizator de drumuri, iar generatia actuala ii continua cu pasiune opera sa.

Raphael (1)

februarie 16th, 2009
ParisParis

Prin anii 90 plecam foarte des la Paris, cel putin de doua ori pe an. Si, evident, ma imprietenisem cu multi locuitori ai orasului lumina, din lumea medicala, a literaturii, a muzicii…
In 1991 am luat parte la un congres organizat de Facultatea de Stomatologie \”Garanciere\” din Paris. Dezbaterea principala se numea \”Ecouter, parler, gerer\”, era promovata de sectia de psihologie a facultatii, condusa de o doamna, R.K., psiholog si medic stomatolog. Familia ei avea radacini romanesti si putin evreiesti.
Deoarece pe vremea aceea lucram la clinica de psihofiziologie orala, la Universitatea Tel-Aviv, tratand, prin hipnoza, pacientii problematici, am vrut sa creez o cooperare intre sectii, si m-am intalnit cu R.K. inaintea congresului, sa punem tara la cale. Cabinetul ei era situat pe Avenue de l’Opera. Dupa citeva fraze de politete, am coborat impreuna, sa luam o cafea, apoi am pornit-o in directia Muzeului Louvre, unde parcase masina. Deodata vad o firma: Prof. Raphael Chercheve. Sa va explic: Pentru un stomatolog, numele acesta reprezinta unul dintre zeii, sau miturile stomatologiei mondiale. Chercheve era un pionier al implantologiei dentare in Europa, medic generalist si stomatolog, pomenit in mai toate manualele de specialitate. Eram convins ca murise demult, iar acum vedeam firma !?
O intreb pe R.K.:
– Chercheve traieste?
– Da, imi raspunde ea, dar nu mai lucreaza, a ramas doar firma, el are peste 80 de ani, s-a retras la St.Cloud, o periferie a Parisului.
Imi iau inima in dinti :
– Cum as putea sa-l cunosc pe Dumnezeu?
– Nu cred ca-i posibil, dar hai sa intram in cabinetul lui, poate cei care l-au preluat stiu ceva.
Urcam, inauntru o clinica multidisciplinara, doi stomatologi \”clasici\”, un implantolog, un parodontolog si un psiholog. R.K. il cunostea pe psiholog, ne-a primit cu multa amabilitate, nu auzise demult de Chercheve, nu era sigur ca mai traieste, dar ne-a dat numarul de telefon pe care il pastrase. Daca nu l-ar mai fi avut, renuntam, iar multe lucruri din viata mea s-ar fi petrecut altfel.
Dupa despartirea temporara de R.K. (a doua zi ne revedeam la congres), ma intorc spre Opera, ma opresc la un telefon public si, tremurand, formez numarul zeului. Imi raspunde… chiar Zeus, in persoana. Ma prezint, precizez ca sunt din Israel, afilierea, domenii de interes, si intreb, cu sfiala in glas, daca as putea sa-l intalnesc.
– Eu sunt cel care doreste sa te cunoasca, imi raspunde Zeus, ce faci maine?
– Pai sunt la un congres…
– Asta numai dimineata, hotaraste el, la pranz esti invitatul meu la masa, luam aperitivul la 1.30 la Hotel Normandy. Si am citeva surprize pentru tine, incheie Chercheve dialogul.
In trecut aveam o mare admiratie pentru toti clasicii medicinei, erau in Olimp, iar eu un simplu muritor, de-abia prin 1993 am inteles ca pot vorbi de la egal la egal cu zeii, sau ca si zeii sunt muritori. Ametit, m-am indreptat spre metrou. Nu pricepeam, nici macar nu ma cunostea, avea surprize, el, un zeu de peste 80 de ani, va veni special la Paris, sunt invitatul lui …
Din experienta mea cu francezii, totul se desfasura prea repede! In noaptea aceea n-am dormit aproape deloc, ma simteam ca un student inainte de examen, maine trebuie sa fac comunicarea, dar ce mai conta, cind Zeus in persoana ma invitase la masa.
A doua zi am fost la congres, mi-am prezentat lucrarea, am participat la dezbatere, am descoperit ca vorbesc franceza medicala mai bine decit credeam, apoi am avut un dialog interesant cu un medic din Senegal, am anuntat ca nu voi reveni dupa masa si am luat-o la fuga spre metrou.
Ajung la hotel cu sufletul la gura, in intarziere, un hotel elegant, chiar la doi pasi de l’Avenue de l’Opera, langa fostul cabinet al lui Chercheve. Intru in barul hotelului, era aproape gol, intr-un colt, cu un ziar, un pachet alaturi si un pahar plin de ceva (probabil nectar, caci zeii beau nectar), un batranel scund, totul zambet, mi se prezinta:
– Raphael.
– Vlad, zic eu, incantat sa va cunosc, e o mare onoare pentru mine…
– Lasa prostiile, mi-o taie el, ce parere ai de situatia politica in Israel?
\”Chiar asa, de la inceput?\”, gandesc eu, eram deja obisnuit cu intrebari de felul asta, in Franta, multi erau critici fata de politica Israelului, dar nu pentru asta ma intalnisem cu Chercheve. Doream sa aflu de la el cat mai multe despre istoria si experienta lui stomatologica, cine stie cum va evolua discutia pe teme politice, nu aveam chef sa justific, sau sa dau explicatii in numele guvernului, nici macar in numele meu.
Comand un pahar cu suc de rosii si, intre doua alune, ii spun cam ce cred eu, fiind atent sa nu vorbesc prea patimas si incercand sa par cat mai empatic fata de interesele arabe, precum si fata de pozitia Frantei, care, oricum, nu-mi era prea clara.
– Franta e o prostituata, decide Chercheve! (a folosit alt cuvant, mai dur). E in stare sa ne vanda pe toti, pentru un litru de petrol!
Raman nedumerit- sa NE vanda?
Aici incepe Zeus o prelegere politica lunga si argumentata, era foarte informat, concluzia era una: Israelul trebuia sa faca ce-i mai bine pentru el, sa nu tina seama de Europa, nici de U.S.A., nimeni nu va plange dupa Israel, daca va fi distrus, nimeni nu va sari in ajutorul tarii de dimensiunile Siciliei.
– Crede-ma, am fost medic in Africa, am fost medicul personal al lui De Gaulle, fraza lui cu \”Franta n-are prieteni, are numai interese\” trebuie adoptata de Israel, stiu, e contrara umanismului, e dura, dar adevarata, tuna zeul. Apoi imi arata ziarul si imi demonstreza cat de tendentios si nefavorabil e prezentat Israelul in presa franceza.
– Multi francezi sunt antisemiti, continua el, orice ar face Israelul, va fi criticat. Iar Franta nu-si poate ierta fatarnicia cu reactorul nuclear din Irak.
– Dar de unde sunteti atit de informat? ma mir eu.
– Ne tutuim, nu-i asa? continua Chercheve. Si aici ma lasa cu gura cascata:
– Numele meu la origine e Cherchevski, sunt evreu de origine lituaniana, tatal meu s-a nascut la Hebron, era farmacist, pleca des la Yaffo, a emigrat in Franta cu putin inaintea nasterii mele, asa ca eu sunt aproape sabru. Daca vrei, vorbim idish, stii idish?
– Nu, ingan eu, naucit… Sa continuam in franceza…
– Ma bucur ca m-ai cautat, eu veneam des in Israel, in ultima vreme mai putin, as vrea insa sa ma perind cu actuala mea sotie prin locurile in care a trait familia mea.
– La Hebron nu se prea poate, ii zic eu.
– Stiu, dar la Yaffo tin neaparat, tatal meu imi vorbea mereu de Yaffo.
Asadar Chercheve era evreu, dar surprizele aveau sa urmeze in cascada.

(va urma)

Ypérite

februarie 16th, 2009

tard le soir

un brouillard

commence à remplir

la vallée

Sans le savoir

il nous étouffe

et nous étrangle

comme un pouvoir

occulte

Sur les champs

restent nos cadavres

et sous le vert

de nos plaines

une terre brune .

Iniţiale

februarie 16th, 2009

Oraşul te învăluie cu sunete de orgă înveşmântate în aur umed.
Felinarele podului Karl îţi mângâie umbra stingheră.
Erai demult aici, căutându-mă între cristale şi marionete,
La malul Vâltavei, unde cuvântul îşi sculptează în apele tulburi
Iniţiala primei amintiri din ceaţa atingerilor pierdute,
Album cu pasiuni decolorate, vise neîncepute, dans mut.
Mi-ai recunoscut zâmbetul dincolo de ultima dună a deşertului,
Existenţa nu e fiinţa – şoapta ta, îmbrăţişându-mi ezitarea.
Ameţitoare plutire, nisip albastru, val afrodisiac, noi.

Vlad Solomon, 2008 (C)

CEAINĂRIE PENTRU DRUMEŢI

februarie 16th, 2009

eu nu sunt Kristina,
creatoarea de pălării nebune…
atelierul meu nu se numeşte Dog Work.
şi nici nu petrec… cu personajele
din povestea „Alice in Ţara Minunilor”!
eu sunt doar o agendă în miniatură,
femeia dintr-un pix japonez…
gata să îţi servească o aromă,
din „biblioteca” de ceaiuri!
m-am schimbat. şi zâmbetul meu…
se ascunde într-un plic pe care scrie
Magic Moon…
nici atelierul meu nu mai seamănă
cu cel pe care îl ştiai, cu cel
pe care l-ai lăsat în sânul toamnei!
i-am adunat lacrimile şi le-am pus
să curgă pe Apa Sâmbetei…
până într-o zi, suavă, de primăvară!
le-am chemat înapoi…
fără să ştiu că mă vor schimba…
şi de-atunci… zilele-mi sunt file,
nopţile-mi sunt fluturi pe umbre,
au parfum de Moulin Rouge…
nu mă întreba:
cine a câştigat şi cine a pierdut?
îţi vei da seama din aburii timpului!
şi-ai să mă cauţi… ca pe vremuri…
şi-ai să rupi câte o bucăţică…
din cărămida de ceai chinezească…
ne vom iubi într-o agendă misterioasă,
„The quiet Life”…

11 ianuarie 2009, 17:39
pentru Felix
ORPHIKA, 2009

Înţeles doar de la jumătate,

februarie 16th, 2009

Înţeles doar de la jumătate,
prăvălit pe spate în grădina casei,
presimt că de la jumătatea acestui poem
am să înnebunesc.

Mă pregătesc să umplu golul, rămas nerăsfoit,
dintre tîmplă şi diavol.

Doar de la jumătatea acestui poem
am să îmbrac cămaşa de forţă
şi am să muşc din fructul nebuniei mele,
din fructul nebuniei mele am să muşc,
dar deocamdată mi-e bine…

Răsfoiesc calendarele, dau o copcă, două în versete,
mă preacuminec de la jumătatea acestui poem.

Mai este vreme
să întreb, să desluşesc
ce am făcut cu timpul dăruit ca ofrandă,
să spun nu cînd ar trebui să spun da.

Toţi prietenii mei trec pe lîngă mine,
aşa cum stau gătit în cămaşa de forţă,
dar nimeni nu o ia în seamă, nimeni nu ştie
că de la jumătatea acestui poem am să înnebunesc
şi am să intru adînc în toate oglinzile biblice,
dar deocamdată mi-e bine… ―
încrucişez mîna ca şi cum aş creştina un prunc;
păşesc timid să nu trezesc golgotele
care-mi brodează tîmplele.

Cu cît înaintez în scrierea acestui poem
securea mi se toceşte…
În toate cele ce mă înconjoară există un nerv care tremură ―
organele reci tresaltă chiar şi pe masa autopsierului.

Jocul nu s-a sfîrşit. Urmele se cer descifrate,
noduri aşteaptă să fie eliberate,
şi orice îmbrăţişare a visului
aduce cu ea în pelerinaj un sînge profetic.

Semnul crucii se chirceşte în mîinile mele
cum un foetus neîmplinit.
Nu mai ajung la cer.
Nu-mi mai intră semnul crucii în viteză.
Mi s-a rupt pinionul aminului.

Lama securii, nu mai subţire decît un himen de fată…

Mă pregătesc să înnebunesc,
dar deocamdată mi-e bine…
Arunc apă neîncepută peste cămaşa de forţă
în numele tatălui
şi al fiului
şi al sfântului Duh.
Doar pinionul aminului este rupt,
iar cămaşa se brodează de la sine cu sfinţi mucenici.

Şi spun:
să zicem că deocamdată mi-e bine,
să zicem că de la jumătatea acestui poem voi înnebuni,
să zicem că nu voi îmbrăca sfînta cămaşă de forţă,
dar deocamdată mi-e bine…

Condimentez textele sacre:
ienibahar pentru exod,
piper pentru lepădare,
cuişoare pentru răstignire.

Fac şi eu ce pot să amîn sosirea celeilalte jumătăţi a poemului.

Tai cu securea o felie groasă din pîinea tatei,
şi tăişul îşi pierde luciul în aluatul părintesc.
Mi-e teamă, totuşi, atît de teamă mi-e,
că de la jumătatea acestui poem am să înnebunesc.

Pistolarii României moderne – Poliţia slab informată sau abuziv secretoasă?

februarie 15th, 2009

În ultimul timp România se confruntă cu o incidenţă sporită a violenţelor realizate cu ajutorul armelor de foc. În vreme ce Mass-Media este asaltată cu acest gen de semnalări, pe pagina web a Poliţiei Române se anunţă doar că ”În zilele de 13 şi 14 februarie a.c., a fost desfăşurată la nivel naţional o amplă acţiune având drept scop prevenirea şi combaterea infracţiunilor comise cu violenţă în zona pieţelor, barurilor, discotecilor, locurilor de cazare„ Spre sfârşitul comunicatului poliţia face vag cunoscut faptul că „acţiunea a urmărit totodată, efectuarea de controale şi razii pe diverse domenii de activitate, asigurarea respectării prevederilor legale în ceea ce priveşte regimul juridic al armelor şi muniţiilor, aplicarea cu fermitate a prevederilor legale faţă de persoanele ce le încălca.” Aceeaşi sursă anunţa că în primele şase luni ale anului trecut au existat 508 cazuri de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor şi 268 de cazuri de nerespectare a regimului materialelor explozive”.

Agenţia Mediafax anunţa că în martie 2008 , conform informaţiilor obţinute de la Poliţie erau înregistraţi la nivel naţional 42500 de deţinători de arme neletale dintre care 14000 numai în Bucureşti. Încercările noastre de a obţine date suplimentare de la Serviciul de Arme şi Muniţii din cadrul I P J Galaţi referitoare la situaţia deţinătorilor de arme şi la dinamica infracţionalităţii în acest domeniu s-au soldat doar cu promisiuni.

Nicăieri nu s-a semnalat faptul că poliţia ar verifica dacă posesorii de arme respectă regula de a nu intra înarmaţi în zone aglomerate şi de a nu purta arma fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, a drogurilor, antibioticelor ce alterează discernământul sau aflaţi în stare avansată de oboseală. Regimul armelor şi muniţiilor în România,este reglementat de legea 295/2004, H.G. 130/2005, şi de O.U. NR. 26/2008. Ultimul act anulează autorizaţiile emise anterior şi impune obţinerea unui permis de port armă tuturor deţinătorilor. De data aceasta, pe lângă necesitatea prezentării unui cazier din care să rezulte că persoana nu a fost condamnată.În cazul solicitării permisului pentru deţinerea şi utilizarea de arme cu bile de cauciuc mai este necesară şi obţinerea unui aviz psihologic. Deasemenea cetăţenilor români li se poate elibera la cerere şi un Certificat European de deţinator de arme de foc valabil pe tot teritoriul Uniunii Europene.

Hoţii au prădat sinagoga din Braşov

februarie 15th, 2009

Sinagoga din Braşov a fost jefuită în noaptea de 11 către 12 februarie. Făptaşi încă neidentificaţi au sărit gardul, au spart lacătul sinagogii mici din grădină, au pătruns în sinagoga mare şi au sustras cele patru suluri ale Torei, una cu o vechime de 300 de ani. Au mai fost furate şi alte bunuri aparţinând comunităţii evreieşti braşovene.

Din cele relatate de Heim Solomon, vicepreşedintele comunităţii, potrivit estimărilor paguba depăşeşte 200.000 de dolari. Clădirea era supravegheată cu camere video însă acestea nu funcţionau, la momentul comiterii faptei. Ancheta poliţiei este în curs.

De ce e bine ca Ținutul Secuiesc să fie autonom

februarie 15th, 2009
Sursa: WikipediaSursa: Wikipedia

Oricând deschizi pagina de web a unui canal de ştiri sau a unui cotidian din România şi vezi o ştire despre maghiari, poţi să fii sigur, că sub ştire la comentarii o să găseşti zeci, poate sute de opinii de genul „afară cu b**ii din ţară” sau „büdös oláhok (valahi împuţiţi)”. Chestiunile interetnice, probleme minorităţii maghiare sunt poate cele mai divizante existente în ţara asta între două comunităţi diferite. Câteodată cred că aceste diferenţe de percepţie sunt ireconciliabile. Totuşi, întotdeauna, şi din ce în ce mai mult, apar şi comentarii de genul, „istoria nu este obiectivă nici de o parte nici de cealaltă”, „important e viitorul şi nu trecutul”, „trebuie văzut cât şi ce se poate acorda acum”, etc.

Poate una dintre cele mai spinoase chestiuni este cea a autonomiei. Prima problemă cu autonomia este faptul că foarte puţin ştiu exact despre ce este vorba. Nici măcar majorității maghiarilor nu le este clar ce înseamnă exact acest cuvânt magic. Explicaţii scrise în limba română sunt aproape inexistente. De aici şi faptul că de obicei oamenii care discută înverşunat habar nu au despre ce vorbesc, in realitate.

Diferenţa dintre autonomia culturală şi cea teritorială

În primul rând trebuie să facem diferenţa între autonomia culturală şi cea teritorială pe criterii etnice. Autonomia culturală, poate pe jumătate deja existentă în România, presupune ca în domenii precum educaţia (de la grădiniţă până la doctorat), cultura (cam tot ce intră aici de la teatru până la muzee) şi bisericile proprii, minoritatea să-şi decidă propria organizare, propriile programe, propriile materiale de studiu sau de prezentare, propriile decizii de finanţare. Actualmente, majoritatea acestor drepturi există doar în cazul bisericilor, care sunt practic singurele instituţii real autonome din România. În rest toate intră sub umbrela ministerelor de resort aproape în acelaşi mod ca şi cele majoritare. În cazul autonomiei culturale toate drepturile provenite din aceasta se pot utiliza oriunde în ţară unde respectiva minoritate există în număr destul de mare pentru a avea oricare dintre instituţiile proprii menţionate mai sus. Autonomia culturală nedepinzând de un teritoriu anume ar fi benefică într-un fel sau altul, probabil pentru 95% din maghiarii din România, din Covasna până în Satu Mare sau Timiş. Autonomia culturală este practicată la diferite niveluri în majoritatea ţărilor europene pe teritoriul cărora există minorităţi însemnate.

Autonomia teritorială pe criterii etnice este însă o construcţie juridică care este legată de un teritoriu exact specificat

De obicei acest teritoriu este unul în care minoritatea este în majoritate. Autonomia teritorială pe criterii etnice presupune largi drepturi de autoguvernare, începând de la o autonomie administrativă lărgită (mini-parlament şi mini-guvern propriu), până la o autonomie financiară mai puternică decât a celorlalte regiuni ale ţării.

Ce este şi ce nu este autonomia teritorială pe criterii etnice?

În primul rând autonomia teritorială nu atentează în niciun fel la integritatea teritorială a statului.

Un teritoriu autonom este în interiorul graniţelor internaţionale ale ţării, fiind doar una dintre multele unităţi administrativ teritorale ale statului respectiv .

Autonomia teritorială nu înseamnă stat în stat

Un teritoriu autonom etnic nu are graniţe controlate. Graniţa unui astfel de teritoriu este la fel cum este orice graniţă între orice alte entităţi administrativ teritoriale ale ţării: o tăbliţă de pe şosea care vă salută în acea regiune. Teritoriile autonome de obicei nu au armată proprie, nu au bani proprii, nu au politică externă proprie.

Existenţa unei autonomii teritoriale nu este un motiv de instabilitate politică

În Europa există cel puţin 12 autonomii teritoriale pe criterii etnice, din care 8 în interiorul UE (În Italia: Tirolul de Sud, Vale d’Aosta; În Finlanda: Insulele Aland; În Spania: Ţara Bascilor, Galicia, Catalunia; În Belgia: Comunitatea germană din Belgia; În Regatul Unit: Insula Man) şi 4 în afara UE (În Rep. Moldova: Gagauzia, În Macedonia: Comunitatea albaneză din Macedonia, În Ucraina: Peninsula Crimea; În Serbia: Voivodina – autonomie multietnica). Din aceste autonomii doar 2 au cunoscut reale conflicte interetnice: Ţara Bascilor şi Comunitatea albaneză din Macedonia. În amândouă cazuri aceste conflicte au pornit înaintea existenţei autonomiei teritoriale şi s-au sfârşit după acordarea acesteia. Un alt exemplu elocvent este arhi-discutatul Kosovo, unde conflictul a pornit exact din cauza anulării unei autonomii deja existente de mult timp şi s-ar fi putut încheia prin re-acordarea acesteia. Însă guvernul lui Milosevici a ales înlăturarea populaţiei albaneze prin forţă în schimb…

De asemena pe continentul nostru există trei state în care fiecare etnie majoră autohtonă este recunoscută ca şi naţionalitate constituitoare a statului, profitând practic de o autonomie teritorială pe criterii etnice: Elvetia (germani, francezi, italieni, retoromani), Belgia (flamanzi, francofoni, germani), Bosnia-Herţegovina (sârbi, croaţi, bosniaci musulmani). Elveţia este o construcţie foarte veche, fondată din start pe împărţirea puterii între diferitele etnii. Însă în cazul Belgiei şi mai recent în cazul Bosniei se poate observa că acordarea de autonomii teritoriale puternice pe criterii etnice fiecărei naţiuni constituente ale statului, a fost decizia care a stabilizat aceste ţări, care de fapt a păstrat integritatea lor teritorială (!).

Putem vedea deci că autonomia teritorială este o contruţie juridică cu efect stabilizator.

Prin acordarea unui nivel de autoguvernare ridicat unei minorităţi de mari dimensiuni se ajunge la diminuarea tensiunilor politice şi lingvistice inter-etnice. Ceea ce e şi mai important este faptul că prin acordarea acestei autonomii se începe un lung proces de loializare voluntară a acestei minorităţi: minoritatea „se va simţi” acasă în ţara „adoptatoare” şi văzându-şi şansele de păstrare şi de afirmare garantate pe termen lung, îşi va dezvolta un ataşament real şi voluntar (nu forţat prin lege) faţă de această ţară.

Câteva precizări cu privire la istoria autonomiei Ţinutului Secuiesc

Autonomia acestui teritoriu a funcţionat peste 600 de ani, de la mijlocul sec XIII. până la 1878. Această autonomie le-a conferit secuilor un sistem de drepturi speciale în evul mediu, teritoriile lor (scaunele) având drepturi de legiferare, de administrare, de judecare şi de politici militare proprii. Mândria secuilor provine din aceste secole, când, ca a treia „naţiune” (naţiunea în sens de drept medieval) a Transilvaniei, ei nu intrau în sistemul nobiliar al Regatului Maghiar, fiecare secui născându-se liber, având dreptul de a-şi alege liderii, neputând fi pus în iobăgie. În 1878 parlamentul maghiar considerând autonomia secuilor şi a saşilor din Transilvania instituţii feudale demodate, a decis anularea acestora, şi includerea teritoriului lor în noile comitate (judeţe) formate în Transilvania prin reorganizare teritorială generală a Transilvaniei re-anexate statului ungar în 1867. Secuii nu s-au opus, considerând reintegrarea în patria-mamă un fapt firesc.

După anexarea Transilvaniei de către România, problema posibilei re-înfiinţări a autonomiei secuieşti nici nu s-a putut pune. Statul român prin noile reorganizări teritoriale şi structuri ale administraţiei publice a făcut tot posibilul pentru a diminua orice cerinţă de autonomie culturală ori teritorială. În perioada interbelică marea luptă s-a dat pentru păstrarea şcolilor şi a instituţiilor culturale proprii, autonomia teritorială nici măcar nu a intrat în discuţie, deşi şi în perioada respectivă maghiarii au avut partidul propriu în parlamentul României (rar la guvernare însă).

Autonomia teritorială pe criterii etnice a secuimii a fost pusă foarte serios în discuţie doar după cel de al II-lea război mondial prin faptul că Uninea Sovietică a cerut garanţii serioase de respectare a drepturilor minorităţii maghiare, dacă România ar fi să primească înapoi Ardealul de Nord anexat de Ungaria în timpul războiului între 1940-1944. Acest lucru intrând în fapt, conform promisiunilor făcute de România, în 1950 a luat fiinţă Regiunea Autonomă Maghiară. Teritoriul acesteia până la reorganizarea din 1960 a cuprins Ţinutul Secuiesc istoric (cam judeţele Covasna şi Harghita actuale + valea Nirajului şi municipiul Târgu Mureş) respectiv regiunea de nord a judeţului Mureş actual (Ţara Gurghiului şi valea Mureşului). Bazat pe recensământul din 1956, 77,3% din populaţie erau maghiari, 20,1% români. În 1960 prin scăderea presiunii sovietice, s-a reorganizat teritoriul autonom, luându-se din acesta judeţul Covasna de azi, şi adăugându-se mai mult din regiunea Mureşului şi a Târnavelor de mijloc, cu clara intenţie de diluare a compoziţiei etnice. Sub noul nume Regiunea Mureş – Autonomă Maghiară majoritatea maghiară s-a redus la 62%. Ultimul an al existenţei oricărei autonomii în Ţinutul Secuiesc a fost anul 1968, când regimul lui Ceauşescu a decis reorganizarea teritorului ţării pe judeţe, astfel ştergând de pe hartă şi această ultimă construţie menţionată anterior. Autonomia maghiară din secuime existentă între 1950-1968 presupunea mai mult drepturi lingvistice şi culturale decât drepturi de autoguvernare proprie. În practică s-a făcut acelaşi comunism de colhoz ca în toată ţara, numai că mai mult în limba maghiară. Singurele beneficii serioase a fost simbolismul autonomiei şi câteva instituţii culturale maghiare înfinţate în această perioadă.

Chestiunea autonomiei Ţinutul Secuiesc azi
Autonomia teritorială pe criterii etnice în România a fost practic un subiect tabu din 1968 până la începutul anilor 2000. A devenit parte serioasă a discursului politic etnic maghiar după ruperea din UDMR a aripii radicale în 2002 (ulteriorul Partid Civic Maghiar) şi după înfiinţarea Consiliului Naţional Secuiesc (CNS) în 2003. Un proiect de lege care re-înfiinţa teritorul autonom al Ţinutului Secuiesc cam pe linia graniţelor istorice, a fost elaborat de către CNS şi a fost introdus în parlamentul României de către căţiva deputaţi şi senatori ai UDMR la sfârşitul lui 2003. În ianuarie 2004 amândouă camerele parlamentului au respins acest proiect de lege fără ca el să intre măcar în discuţia din plen.

Vezi harta proiectului CNS din 2004 transpusă pe harta etnică a Ţinutului Secuiesc din debutul articolului.

(Sursă: Wikipedia)

De ce ar fi benefică autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc?

• Împreună cu autonomia culturală benefică întregii comunităţi maghiare din România ar acorda o garanţie pe termen lung pentru păstrarea şi afirmarea indentităţii acestei minorităţi etnice, una dintre cele mai mari din Europa. Vezi un exemplu asemănător al minorităţii suedeze din Finlanda care, fiind 5,5% din populaţia ţării, beneficiează în teritoriul Insulelor Aland de autonomie teritorială iar în restul comunităţilor cu prezenţă însemnată suedeză de autonomie culturală.

• Ar oferi a construcţie juridică teritorială autonomă pentru jumătate din maghiarii din România. Populaţia maghiară a Ţinutului Secuiesc în graniţele ei tradiţionale (cam 80% din teritoriul judeţul Covasna şi Harghita, 40% din teritoriul judeţului Mureş) este cam 700.000. Prin acest gest s-ar reunifica după prima dată după 1960 teritoriul scaunelor secuieşti – un gest de o importanţă de neimaginat pentru cei mai mulţi.

• Simbolisitică şi turism bazat pe recunoaşterea existenţei Ţinutului Secuiesc. Scoaterea la iveală şi recunoaşterea unicităţii acestei regiuni, cu privire la cultura, limba, architectura locală, la obiceiurile locale. De fapt recunoaşterea unui fapt existent, a unei moşteniri unice şi unei mândrii locale existente de peste 700 de ani – o moştenire culturală şi istorică autentică, demnă de nivelul Maramureşului sau al Bucovinei, dar care lipseşte cu desăvârşire din literatura unor ghiduri turistice şi documente de prezentare oficiale bazate pe ignoranţă şi pe nepăsare, scrise cu o clară tentă naţionalistă.

• Prin acordarea acestei autonomii s-ar stabiliza această regiune, înlăturând majoritatea tensiunilor politice şi lingvistice actuale. Vezi în acest sens succesele autonomiilor etnice din Italia, Finlanda sau Belgia (germanii). Trebuie menţionat că Ţinutul Secuiesc este la cel puţin 350 de km de Ungaria, astfel orice idee de separatism este de domeniul ştiinţifico-fantasticului. Nimeni, nici un om întreg la cap nu doreşte acest lucru.

• Neinterferenţa Bucureştiului în numirea organelor de conducere a autorităţilor descentralizate, a instituţiilor culturale, de educaţie, etc. – astfel păstrarea procentelor etnice în aceste instituţii prin statutul autonomiei. Acest lucru ar fi benefic deopotrivă maghiarilor şi românilor din această regiune, prin faptul că s-ar pune capăt politicii ascunse de românizare sau de maghiarizare în diferite instituţii, depinzând de cine îi controlează.

• Acordarea de garanţii lărgite pentru păstrarea şi afirmarea populaţiei româneşti din interiorul teritoriul. Astfel s-ar putea controla prin statutul autonomiei şi prin legi speciale orice abuz sau discriminare din partea unor autorităţi locale faţă de populaţia românească. Trebuie menţionat că o autonomie teritorială a Ţinutului Secuiesc în cazul în care ar încorpora şi teritoriile istorice secuieşti din judeţul Mureş ar avea cel puţin 25% din populaţie de etnie românească. Din această cauză aceste garanţii sunt absolut necesare.

• Prin acordarea unor drepturi de autoguvernare administrativă, drepturi lingvistice şi culturale, drepturi de autonomie fiscală, s-ar ajuta foarte mult dezvoltarea instituţională şi economică a regiunii, prin asumarea unei responsibilităţi mult mai mari de către localnici în dezvoltarea „regiunii proprii”.

• Acordarea autonomiei teritoriale ar începe, după 90 de ani de înstrăinare reciprocă, un proces de reconciliere, care pe termen mediu ar ajuta foarte mult la dezvoltarea unei loialităţi reale, a unui ataşament voluntar al secuilor faţă de România, ataşament practic neexistent în ziua de azi.

• În sfârşit s-ar păstra promisiunea făcută la Alba Iulia în 1918. În punctul 1 al articolului III din Rezoluţiunea Marii Uniri se specifică următoarele:
„III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sînul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.”

Tihamér CZIKA este jurist și a candidat din partea UDMR pentru Camera Deputaților în alegerile din 30 noiembrie 2008.

Banchiza de vata

februarie 15th, 2009

Viermele cu E-uri

februarie 15th, 2009

A devenit evident: consumatorul nu mai inghite fructe si legume rotofeie, variat colorate, stralucitoare, intr-un cuvant: good- looking. Ce-i trebuie lui piersici cu diametrul de 3 toli, mustind de esente artificiale? La ce-i folosesc sfecla sfera perfecta cu gust de cirese amare, ridichea cat mingea de tenis si cu miros de ananas, ori pepenele cu alura de dirijabil si raspandind suave arome tropicale? Cine mai vrea sa puna in oala de ciorba morcovi colorati industrial trei la metru liniar, fasole cat rinichiul de porc si dovlecei stralucitori ca smaraldele, toate, fara exceptie, imbibate cu omniprezentele, nocivele, hulitele E-uri? Mai vrea cetateanul mediu statistic sa guste salata cu foaia groasa precum clatita si gust de plastic incins, microcastraveti murati inmiresmati cu extracte din hidrocarburi aromate, struguri cat prunele si pruna cat portocala?

E limpede, pentru euro-eco-meseanul responsabil fata de propria sanatate, a devenit trendy sa refuze merele fara pete pamantii, ceapa care nu miroase pana la a treia casa, barabulele lipsite de perforatii, para pe care nu se pune musca… Dar ce procentaj de mucegai admitem pe lotul de produs? Cati paraziti, numarati la bucata, toleram la tona de banane? Cati paduchi verzulii lasam sa zburde pe stevia medie la hectar? Tot cautand naturalul de dragul clientului, nu cumva pierdem controlul asupra parametrilor produselor de pe piata? Nu cumva o blestemata de doza de imprevizibil va incepe sa dea castig de cauza tocmai amaratilor de pitici agricoli incapabili, si ieri si azi, sa tina pasul cu tehnologiile de ultima ora? Pana la urma, ce facem? Lasam totul, inclusiv profitul si pietele de desfacere, la mana naturii capricioase?

Hai sa fim seriosi! Statisticile de ultima ora demonstreaza fara putinta de indoiala cateva adevaruri simple:
-femeile in a treia decada de viata solicita la micul dejun numai platouri cu caise Φ= 5 cm ± 10%
-familiile cu multi copii accepta salata din vinete cu maximum 3 pete de 5mmp la kilogram distribuite pe vinete diferite
-intelectualii 80% melomani si/ sau 72% cinefili consuma la cina tomate cu puncte de mucegai, convinsi fiind ca e singura solutie de intoarcere la valorile nemuritoare ale satului traditional
-somerii din marile aglomerari urbane sunt dispusi sa plateasca pana la 3% in plus pe suta de grame de cartofi pai, cu conditia sa vada cu proprii ochi cadavrul stafidit al gandacelului de Colorado capturat si executat in ziua recoltarii tuberculilor
-pensionarii cu studii medii sunt satisfacuti 85% numai in zilele cand vad pe taraba struguri cu 19…27 musculite/ ladita, iar coeficientul de multumire scade direct proportional cu radacina cubica a diferentei dintre media patratica a numarului de muste la suta de grame si dispersia logaritmica a varstei vanzatoarei de la supermarket.

Fata de cele de mai sus, cine ar avea lipsa de realism sa abandoneze atatia ani de cercetari minutioase si progrese chimico- biologice, dar si socio- psiho- economico- advertisingiste, permitand hazardului sa aleaga intre visina de la cina, caisa din compot si maslina de pe pizza cu denumire exotica? Cine are curajul inconstient de a decide prin teoria probabilitatilor unde se termina garantia naturalului si unde incep putreziciunea, miasmele, focarele de infectie? Cine isi permite sa stabileasca limite intre 2% si 2,5% conopide stricate la pogon, intre 4 si 5 procente de bostani putreziti la chintal, intre 0,001 si 0,01 sanse de a inghiti o cireasa cu tot cu micul locatar carnos?

Oameni buni, nu exista problema fara solutie! Cine sa rezolve ecuatia E-urilor daca nu aceiasi specialisti care au generat-o? Cine sa-i bage mintile in cap bietului consumator obsedat de magia naturalului, avid de pere viermanoase si mucegai pe pastarnac, lacom de ecoiluzii? Un strop de rabdare, totul e pregatit! Noua generatie de E-uri dedicate vandabilitatii produselor 100% tratate industrial se va aplica nu legumelor si fructelor, ajunse deja la perfectiune, ci noului mic favorit al opiniei publice, vedetei la moda, prietenul nostru viermisorul, atat de dorit de gospodine, noul garant al calitatii agroalimentare!

E-GEO, solutia multdorita de producatorii detinatori de marfa ireprosabila geometric, dezolati din cauza mofturosilor de consumatori dornici de imperfectiune! Injectate in straturile suprafetelor exterioare ale obiectivelor si imediat sesizate olfactiv de viermii de adancime din zona de campie, substantele din familia E-GEO le induc micilor hamesiti dorinta otravita de consum! Plini de entuziasm, inelatii locatari vor parasi comodele domicilii litosferice si se vor avanta la verticala promenada incepand de la radacina, in sus pana la produsul vandabil, iar aici vor naviga fara odihna de-a lungul si de-a latul ispititorului dejun legumicol! Ingurgitand de zor fragmente de coaja prin orificiul bucal anterior din fata, vor altera inevitabil forma perfect sferica/ elipsoidala/ hiperparabolica a fructo-legumelor, iar eliminand rezultatul intr-o dispunere haotica pe la capatul post-digestiv si anume cel opus primului, viermisorii sensibilizati cu E-GEO vor distruge geometria perfecta refuzata de consumatorul modern, creand astfel agroproduse cu forme neregulate, pe gustul optic al beneficiarului!

E-TARGET, pulverizat pe dealurile subcarpatice, inhalat de viermii din salbaticie, ii va izgoni din mediul lor natural catre hectarele de livezi cu pomi fructiferi! Insetati de sucurile naturale imbibate cu E-uri din vechea generatie dedicata fructelor de tuica si compot, viermii imbatati cu E-TARGET se vor napusti ordonat spre ramurile pline de rod, isi vor alege fiecare cate o singura victima, aplicand 1 (si numai una) singura muscatura decisiva la suprafata fructului ales, psihologic tintita in punctul cel mai vizibil ochiului uman, dupa care se vor retrage la fel de ordonat, fiecare la buruiana lui. Si astfel, in elegantele supermarketuri vor ajunge fructele ideale, pastrand toate calitatile oferite de tratamentele deja perfectionate, dar in acelasi timp natural garantate de mica, inofensiva, insa extrem de vizibila si comerciala muscatura doveditoare!

E-DOMICILIU, un produs revolutionar, garantat de experti in software cromozomial, contine capsule cu mici viermisori de dimensiunea firului de par, ghemotositi si flamanzi, dar bine instruiti genetic … Capsulele vor fi transportate la depozite si azvarlite pe stivele de ladite cu merisoare rosii, aurii sau verzulii, unde isi vor deversa automat continutul. Fiecare mic locatar va identifica o ladita, avand grija, in modul cel mai fermionic posibil, sa nu fie deja ocupata de unul dintre fratiorii sai. Apoi, la nivel de ladita, va studia pozitia merelor fata de coordonatele colturilor si se va caza pe un fruct aflat la loc vizibil. Il va perfora cu delicatete, isi va gasi o pozitie pe partea expusa si va intra in hibernare. Va reveni la viata, plin de elan, de fiecare data cand cumparatorii vor dori sa examineze ladita. Iesind din gaurica inarmat cu un zambet cuceritor, viermele tratat cu E-DOMICILIU va demonstra, prin simpla sa prezenta, chiar si celui mai exigent inspector, ca merele din lot sunt absolut naturale, dar in acelasi timp perfect sanatoase, caci procentajul de mere viermanoase se incadreaza in standardul de 1 buc/ ladita!

Iata cum viermele cu E-uri se alatura celorlalte minunate realizari ale societatii contemporane: E-MAILUL- bijuteria comunicarii moderne, E-LEARNING- reala capodopera didactico- informatica, E-BANKINGUL- poarta electronica spre universul financiar, E-LODIA- policier & horror- show in timp real, E-TC, E-TC, E-TC…

De ce ar trebui grațiat călugărul asasin de la Tanacu?

februarie 15th, 2009
Irina Cornici în coșciug.Irina Cornici în coșciug.

Religioșii ortodocși doresc eliberarea fostelor călugărițe de la manastirea Tanacu împreună cu preotul ieromonah Daniel Corogeanu. Aceștia au fost acuzați pentru omor și închiși; în prezent ispășinu-și pedeapsa. Luna iunie a anului 2005 poate fi numită luna morții pentru măicuța, de numai 22 de ani, Irina Cornici care a fost infometată, însetată, crucificată și lăsată să moară de cei pe care ii considera frați în credință. Criminalul principal, preotul ce i-a exorcizat sufletul tinerei, împreună cu cele patru ajutoare ale sale au fost condamnați la închisoare de către Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 20 Septembrie 2007.

Cei cinci asasini își susțin nevinovăția punând crima pe seama diavolului pe care aceștia doreau să-l exorcizeze din victimă (tratatele de angelogie, precum și doctrina Bisericii Ortodoxe susține că „diavolul nu poate lua viața unui om posedat, deoarece autorul vieții este Dumnezeu și numai el are drept asupra ei”).

Ortodocșii fanatici doresc libertate pentru nemilosul călău:

Ce m-a determinat să scriu acest articol au fost o serie de mailuri venite pe adresa redacției prin care ni se cerea insistent susținerea eliberării lui Corogeanu și celor patru foste călugărițe. Așadar există pe internet inițiative luate de către religioșii ortodoxiști pentru a-i salva pe cleric & Co de acolo de unde le este locul. Acest fapt demonstrează încă o dată că religia este cel mai vechi și mai bun instrument de manipulare al maselor.

Religioșii, cu siguranță susțin că autorul crimei este diavolul și nu preotul care a înfometat-o și sufocat-o pe victimă, iar acțiunea judecătorească justă este numită de către preotul Filotehu Balan ca fiind „razbunarea dracilor ce au chinuit-o pe Irina. Avem inima de draci [cei ce țin cu legea și dreptatea] daca aruncam cu piatra si îi cerem osînda. Avem inima de oameni daca ne punem în pielea sa.”, de asemenea calugarul asasin este elogiat și numit fericit pentru că e prigonit pentru „dreptate” (care o fi aceea? Să mai omoare pe cineva?) și pentru aceasta el va intra în împărăția cerurilor.

Familia victimei dorește dreptate:

“Nu mai vreau decât să mă duc în chilia unde a murit fata mea, ca să stau şi eu în locul de unde a plecat sufletul Irinei” – spune mama Irinei Cornici, cu ochii plini de lacrimi. Iar cu privire la eliberarea prin grațiere a criminalilor cu sânge rece spune „Şi aşa au primit puţin, acum vor să-i elibereze?”. Lucru care dacă s-ar întâmpla ar fi un mare deserviciu făcut justiției românești și ar leza amintirea tinerei ucise.

Apelul făcut revistei ACUM pentru susținerea crimei de la Tanacu:

[b]„Trebuie sa fim uniti in credinta in Isus Hristos, impotriva tuturor manifestarilor diavolului, pentru ca “multe drumuri duc la Dumnezeu “. Acesti oameni sunt in mare suferinta si umilinta, uitati de toata lumea , dar in special de mai marii lor.Ei si-au facut doar datoria in numele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu!”[/b]

Într-adevăr trebuie să fim uniți în credința că dreptatea există și instituția Președiției României nu va lăsa în libertate o mână de asasini sadici. Crima comisă nu a fost nici un fel de manifestare diabolică, ci mai degraba dorința mare de a pune mâna pe bruma de bani agonisită de sărmana fată în Germania, împletită cu lipsa de cultură. Dacă fiul lui dumnezeu cere astfel de datorii, atunci nu e demn de asemenea titlu și de ascultarea oamenilor.

Nici Dumnezeu nu are dreptul de a leza demnitatea umană, dar iată că acești reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române au întrecut orice măsură în acest sens, chinuind-o și umilind-o pe Irina Cornici.

[b]„Acest lucru conteaza mult pentru acesti oameni neindreptatiti!
Dumnezeu sa va binecuvanteze!”[/b]

Semnarea petiției ar însemna mult pentru ei, dar foarte puțin pentru societate, ar fi un deserviciu făcut societății și dreptății. Ar fi o mare nedreptate făcută Irinei demonstrând ncă o dată că pentru aceștia, moartea ei nu a contat deloc.

[b]„Sincera sa fiu, din penultimul dumneavoastra mesaj am inteles faptul ca nu veti semna petitia! Si totusi, sa ne gandim, daca si noi am fi nedreptatiti si cineva s-ar lupta pentru noi…”[/b]

Nu o va semna nimeni de aici și nu putem fi acuzați de indiferență în acest caz. Dacă cineva ar fi neîndreptățit, cu siguranță legea îi va da dreptate până la urmă, acest lucru se exclude în cazul Tanacu

[b]„ Chiar am uitat sa fim umani? Sa ne ajutam unii pe altii?”[/b]

Nu a uitat nimeni să fie uman, pentru că umanitatea constă în dragoste și înțelegere față de cei de lângă noi, dar în aceiași măsură și în justiție. Am fi inumani dacă am uita-o pe Irina Cornici și am da curs unor astfel de infracțiuni puse pe seama „diavolului”. Ne ajutăm unii pe alții făcând o lume mai bună, căutând să facem dreptate acolo unde nu este.

ÎNAINTE DE A SEMNA CINEVA PETIȚIA:

Ar trebui să se gândească la Irina Cornici, o fată de 22 de ani omorâtă cu sălbăticie de frații ei „întru Hristos”.
Să ne gândim la drumul morții ei>

- 5 aprilie 2005, Irina Cornici merge la mănăstirea “Sfânta Treime” din comuna Tanacu
- 11 aprilie, Irina este internată la Spitalul Judeţean din Vaslui
- 24 aprilie, Irina este externată din spital cu diagnosticul de „schizofrenie”
- 13-15 iunie, după o criză specifică bolii psihice de care suferea, călugărițele o leagă pe Irina de o targă improvizată cu lanţuri învelite în prosoape
- 15 iunie, salvarea o transportă la spital, unde medicii nu pot decât să constate decesul.

P.S. Ca să nu apară confuzii, grațierea nu este o atribuție a puterii judecătorești, ci a celei executive.

Constituția României prevede: ARTICOLUL 94
Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii:

d) acordă graţierea individuală.

ARTICOLUL 100

(2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru.

Așadar, responsabilitatea grațierii revine președintelui României și prim-ministrului. Vezi fiasco-ul din decembrie 2004 cu tentativa revocată de grațiere a lui Miron Cozma.

Criza globală, campania electorală şi securitatea Republicii Moldova

februarie 15th, 2009

\”Nu te întrista, o să te îmbolnăveşti; după noi – potopul!\”

(Madame de Pompadour către Ludovic al XV-lea)

SUA rămâne singura putere mondială a lumii cel puţin pentru motivul că nu există o altă ţară a cărei criză internă să pună planeta pe butuci. America, poate! Iar pentru a găsi soluţii la ieşirea din criză, toată lumea stă cu ochii pe deciziile Washingtonului – în funcţie de acestea, în mare parte, se vor desena scenariile de reacţie ale celorlalte economii cu pondere. În geopolitică, lucrurile se petrec la fel. Deciziile administraţiei americane sunt decisive şi la ele se raportează, direct sau indirect, pozitiv sau negativ, toţi marii actori din „piaţa” securităţii globale. Cum se vor concretiza acestea la nivelul actorilor mici, în condiţiile unei crize financiare evidente şi pe fondul campaniilor electorale, este miza de viitor a regiunii în care ne aflăm.

Nimic nou pe frontul de Est?

Recenta Conferinţă pe probleme de Securitate de la München a fost aşteptată cu legitim interes. Americanii şi ruşii au stat, pentru prima dată, oficial, faţă în faţă. Vicepreşedintele Joe Biden şi viceprim-ministrul Serghei Ivanov au schimbat vorbe politicoase, chiar dacă tensionate. Nimeni nu se aştepta la clarificări majore, dar unele tendinţe sunt vizibile. Principala direcţie va rămâne Afganistanul, despre care opinia publică americană este tatonată subtil: „Afganistanul nu seamănă cu niciuna dintre problemele cu care ne-am confruntat şi, din punctul meu de vedere, va fi mult mai dur decât în Irak” (emisarul american pentru Afganistan şi Pakistan, Richard Holbrooke). Cum am mai spus în această rubrică, întrebarea crucială este cât de mult sunt dispuse să cedeze părţile în negocierea bilaterală. Coliziuni există şi la propriu, şi la figurat – recent, la 10 februarie, un satelit de comunicaţii american (Iridium) s-a ciocnit cu un vechi satelit de comunicaţii rusesc deasupra Siberiei. Caz unic!

Dincolo de negocierea „1 plus 1”, există şi reticenţa partenerilor europeni. Nu tot ce este important pentru SUA poate deveni prioritate pentru NATO – aici trebuie să vrea şi europenii. Prin urmare, a încerca să negociezi dosare pe care nu le controlezi integral este pierdere de vreme pentru Washington. Un singur exemplu: extinderea NATO, care, deocamdată, stagnează. America nu este întreaga Alianţă! Şi dacă vrei mai multe trupe în Afganistan, trebuie să cedezi ceva, inclusiv Bruxellesului, nu doar Moscovei. Toate deciziile vizând securitatea globală îşi sporesc gradul de incertitudine direct proporţional cu efectele crizei globale. Mai ales dacă eşti „ţară de margine”. Ucraina este exemplul cel mai concludent.

Negocieri globale şi eşecuri locale

A fost odată o Revoluţie Oranj… Astăzi nu mai este. Mai este doar un stat care, inclusiv la München, cere disperat ajutor financiar unei comunităţi obosită de incertitudinile Kievului şi tot mai lipsită de motivaţie pe Est. În prag de alegeri prezidenţiale, Ucraina nu îşi poate reveni din pumnii crizei financiare.

Pe 9 februarie, Ministerul rus de Finanţe anunţa prompt că Ucraina a cerut un împrumut de 5 mlrd. USD. Kievul ceruse deja de la FMI 16,5 mlrd. USD, din care a fost eliberată, în noiembrie 2008, prima tranşă (circa 4,5 mlrd. USD). Dar bugetul pe 2009 nu a fost complet agreat de Fond, sceptic în ceea ce priveşte eliberarea celei de-a doua tranşe. Motivul ţine de deficitul bugetar prea mare – mai pe şleau spus, de incapacitatea politică a Kievului de a reduce cheltuielile bugetare (campania electorală, bat-o vina!). Producţia şi moneda scad spectaculos în Ucraina, dar creşte preţul la gaze. Pentru a ajusta deficitul bugetar şi a primi bani de la FMI, Ucraina are nevoie de bani, adică cei 5 miliarde pe care Rusia îi poate oferi. Dar dependenţă de gaze ruseşti plus împrumut de la Moscova pare să devină reţeta sigură a juvăţului de gât! Cazul Ucrainei ar trebui să fie un exemplu pentru R. Moldova, aflată şi ea în plină campanie electorală.

R. Moldova, locul unde nu s-a auzit de criză

Există o celebră carte a unui scriitor american despre obstinaţia autorităţilor de a nu vorbi despre criza virusului SIDA din anii ’70. Decesele se înmulţeau, teama publică devenea acută, dar orchestra cânta în continuare… Păstrând proporţiile, lucrurile se petrec în RM în acelaşi fel. Asigurările autorităţilor că republica va fi ocolită de criză sunt uluitoare. Când vecinii tăi – unul care exportă cel mai mult în RM, iar celălalt fiind piaţa europeană cea mai mare pentru produsele tale – declară criză, reduc moneda şi instituie austeritate (mai puţin Ucraina), în RM discursului oficial e linişte şi pace. Pensionarii aşteaptă mărirea pensiilor, pâinea se ieftineşte, moneda rămâne stabilă. RM se află în campanie electorală, pe un fond de criză încă ţinută sub tăcere. „Curat-murdar” – cum ar zice Caragiale!

Nu mai e cazul acum să reluăm avertismentele făcute deja de către economişti. Deficitul bugetar, criza creditelor, reducerea cererii la exportul de mărfuri, scăderea volumului investiţiilor străine în economie şi reducerea volumului remitenţelor – toate vor afecta drastic bugetul. Cine achită nota de plată?

Campania electorală – riscuri de securitate?

Este timpul acum să tragem câteva concluzii, cu ochii la aranjamentele globale de securitate, criza financiară şi eşecurile Ucrainei:

1. Într-o perioadă de ajustări sau reajustări geopolitice globale, în care un singur lucru este clar – că Afganistanul va marca atitudinea SUA faţă de Rusia pe dosarul estic – lipsa unei soluţii de securitate viabile se resimte mai acut decât oricând. Este cazul R. Moldova.

2. Nu este atât vorba despre „concesiile nepermise” pe care Washingtonul le-ar face Rusiei – după cum remarca un admirabil coleg de la Chişinău relativ la un comentariu anterior din această pagină – cât despre disponibilitatea elitelor locale de a ceda sunetelor de sirenă estice în lipsa unei angajări euroatlantice instituţionalizate şi ferme. Aparentul paradox este că, dacă în Centru politica externă este relativ de-personalizată (acolo există şi instituţii şi politici de durată, indiferent de ecuaţia personală a liderului), în periferie (spaţiu nestructurat şi fără continuitate) rolul elitelor locale este mult mai important.

3. Criza economică accentuează instabilitatea şi sporeşte geometric insecuritatea. Un stat prins în plasa crizei devine vulnerabil, iar elementul economic devine preponderent chiar şi în evaluarea deciziilor de securitate. Ceea ce se întâmplă la Kiev este grăitor.

4. Campania electorală nu face decât să sporească pericolul acestui veritabil cocteil Molotov. Risipa inconştientă a resurselor în numele câştigului electoral este ceea ce se petrece astăzi la Chişinău. Indiferent cum va arăta, R. Moldova va avea până la urmă un nou guvern, dar cu un buget secătuit de o campanie electorală pe viaţă şi pe moarte, pe fond de reajustări geopolitice şi criză economică mondială.

În aceste condiţii, întrebarea fundamentală este aceasta: cine va da eventualul împrumut de „5 miliarde USD” R. Moldova? Şi ce va da Chişinăul în schimb?

Articolul a apărut inițial în cotidianul Timpul timpul.md

Dan Dungaciu: “La Chișinău sunt etichetat drept agentul României”

februarie 15th, 2009

Săptămîna aceasta, la Bucureşti, se va lansa cartea Cine sîntem noi? Cronici de la Est de Vest de Dan Dungaciu, apărută la Editura Cartier. Dan Dungaciu este conferenţiar la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială a Universităţii din Bucureşti. Volumul Cine sîntem noi? cuprinde analize detaliate privind realităţile din Republica Moldova. Interviul revistei Observatorul Cultural discută, mai ales, despre cum poate România să aibă un proiect politic eficient faţă de Republica Moldova.

Ovidiu Șimonca: Mergeţi des în Republica Moldova?

Dan Dungaciu> Da, în fiecare an. Anul trecut am stat cîteva luni bune.

Vi s-a întîmplat să fiţi înjurat, bătut, agresat pe stradă?

Am fost agresat, deseori, în presa guvernamentală. Cu acuze că sînt agentul României, cînd lucrînd din partea SIE, cînd din partea SRI.

De ce aţi fost atacat?

Ăsta e modelul sovietic: cei care scriu în presa oficioasă nu atacă subiectul, nu atacă temele. E vechea moştenire sovietică: cînd am un „duşman de clasă“, nu mă interesează ce spune, mă interesează cine e. Îl etichetez. La Chişinău nu există polemică pe subiecte, nu există, de pildă, un post de televiziune în care să se confrunte liderul puterii cu liderul opoziţiei. Există posturi ale puterii care fac praf lideri ai opoziţiei, fără să discute ideile din programele politice.

În ultimele călătorii, ce v-a impresionat plăcut în Republica Moldova?

Oamenii de acolo. Sînt două voluptăţi pe care le ai în stînga Prutului: una ca sociolog şi una umană. Chestiunile nu se suprapun; sociologul e ca şi chirurgul care vede un tip maltratat pe masa de operaţie şi spune: iată ce caz extraordinar. Sau ca ziaristul căruia îi creşte adrenalina cînd asistă la un dezastru. Dincolo de analiza sociologică, pot spune că oamenii sînt extraordinari. Există acolo un tip de inocenţă, pierdută în România, un tip de angajament care îmi aduce aminte de anii ’90, şi există un mod de a fi pe care îl găseşti numai acolo: candoare, emoţionalitate, sentimentalism, un simţ unic al umorului. Dacă stai cu ei o seară, la un pahar de vin, nu se poate să nu ţi-i faci prieteni. Nu e politeţea rece, occidentală.

România n-a creat un centru de studii

Care a fost declicul, ce v-a făcut să urmăriţi insistent şi permanent situaţia din Republica Moldova?

Prima oară am fost acolo în anii ’90. Eu am avut primele contacte cu basarabenii la Bucureşti. Se interesau de ce se întîmplă în România, noi doream să aflăm ce se întîmplă în Republica Moldova. Eram student la Sociologie, începusem un program de cercetare despre rezistenţa la comunism. Am ajuns la tema rezistenţei din Basarabia; era o temă necercetată, nediscutată. Contactele, din acest punct de vedere, s-au extins. N-au fost numai academice, ci şi personale. În timp, s-a mai adăugat ceva: o preocupare academică, sistematică, despre Republica Moldova, care a devenit şi temă de curs.

Există la Facultatea de Sociologie un curs despre Republica Moldova?

Predau la masterul despre studiile de securitate, şi Republica Moldova este prezentă. Şi mai ţin un curs despre „sociologia vecinătăţilor europene“ în care Republica Moldova devine o temă de studiu. Am publicat constant şi în Republica Moldova, am avut o rubrică săptămînală în cotidianul Flux, acum am o rubrică săptămînală în ziarul Timpul.

Cum sînt acum studenţii care vin din Republica Moldova?

Faţă de acum 10 ani, diferenţele sînt uriaşe. Eu am terminat Sociologia în 1995. Am avut colegi din Republica Moldova. Cei de atunci vorbeau o limbă română aproximativă, erau îndeobşte fii de secretari de partid sovietici, care îşi dădeau copiii la Bucureşti că era şcoala mai bună. Astăzi, în facultate, mai ales dacă au absolvit un liceu în România, cei din Republica Moldova sînt cei mai buni pe anumite discipline. Au un tip de angajament uimitor, mai ales pe teme care-i interesează.

Cum îi folosim pe aceşti oameni?

E penibil. România n-a creat un institut care să se ocupe de relaţiile cu Republica Moldova. Eu am un prieten care lucrează la Departamentul de Stat din SUA. A obţinut o bursă americană şi a venit aici să lucreze. Dorea să stea 6 luni la Bucureşti, 6 luni la Chişinău. Dorea să se ocupe de Marea Neagră, Transnistria, Republica Moldova. Prin bursă îşi plătea tot: cazare, masă. Important era să găsească presă de la Chişinău şi să-şi perfecţioneze limba română. Ei bine, nu există o singură instituţie, în România, unde să se poată citi presă din Republica Moldova. Noi nu avem, la Bucureşti, nici măcar toate cărţile care s-au scris în lumea asta despre Republica Moldova. Apar, în medie, 5 pe an. România nu e în stare să adune toate cărţile care s-au scris despre Republica Moldova şi să facă un centru de studii. Mi-a fost jenă că n-aveam unde să-l duc. Cum se poate să ai atîţia oameni vorbitori de română, rusă şi engleză, şi tu, ca stat, să nu faci nimic pe spaţiul răsăritean?

Părerea mea, mă puteţi contrazice, este că sînt foarte puţini români care să fie interesaţi de Republica Moldova.

Eu sînt sociolog şi invariabil mă uit şi la cifre. Dacă întrebaţi cetăţenii României ce părere au despre Republica Moldova, vă vor spune, lucru atestat de sondajele care s-au făcut despre politica externă românească şi despre atitudinea românilor faţă de alte ţări, că au un mare interes faţă de Republica Moldova. În percepţia publică, Republica Moldova este o ţară simpatică, o ţară prietenă a României.

Cum se explică atunci prejudecăţile care circulă în România despre populaţia din Republica Moldova, că ar avea puternice simpatii comuniste, de nelecuit, şi că tocmai acest fapt blochează colaborarea?

Eu vă dau cifrele unui sondaj de opinie care spune că Republica Moldova este printre ţările cele mai simpatice pentru românii din dreapta Prutului. Restul e speculaţie.

Cînd a fost făcut sondajul?

Acum cîţiva ani. La polul opus se numără ţările arabe şi Federaţia Rusă. Există şi percepţia de care aţi amintit, dar aceasta ţine mai degrabă de sociologia populară. Asemenea păreri, pe care le enunţaţi, mai apar prin presă, dar eu nu cred că sînt neapărat semnificative şi relevante. Există şi de cealaltă parte a Prutului atitudini analoage. Populaţia, în genere, consideră invariabil că România trebuie să fie partenerul principal al Republicii Moldova. Dar sînt şi atitudini nesimpatice, chiar ostile, faţă de România, care pot fi observate mai ales în presa guvernamentală.

De ce, în presa guvernamentală de la Chişinău, controlată de comunişti, România este privită ca un potenţial duşman?

Ce se scrie în presa guvernamentală nu reflectă atitudinea sau percepţia populaţiei. În Republica Moldova, sînt două tipuri de discurs. Unul este discursul public despre putere. Un al doilea discurs este reprezentat de proiectul ideologic al puterii. Aceste discursuri nu se suprapun. Nu toţi cei care au votat comuniştii sînt împotriva României.

Cînd Partidul Comunist a cîştigat prima oară alegerile, în 2001, Bogdan Chirieac, pe atunci la Adevărul, a scris un editorial în care spunea că, dacă opţiunea majoritară este Partidul Comunist, România ar trebui să-şi vadă de problemele ei şi să nu mai încerce acţiuni de frăţietate şi de prietenie.

Asta e o abordare foarte superficială a Republicii Moldova. În 2001, nu s-a votat discursul identitar sau discursul ideologic. Comuniştii au fost votaţi din raţiuni socio-economice, din cauza crizei rublei care a existat anterior, au fost aduşi la putere de o populaţie care era la capătul răbdării. Nu se plăteau pensii, salariile se întîrziau cu şase luni sau un an… În acei ani, 1998-2001, au plecat cei mai mulţi moldoveni. Aşa că era o stare socială care a generat acel vot acordat comuniştilor. Noi, de la Bucureşti, am lansat asupra Republicii Moldova o gogoriţă, că s-a votat un proiect ideologic şi identitar. Ne justificam, prin tăierea oricăror legături cu Republica Moldova, propriile noastre neputinţe de a acţiona acolo.

“Revoluţia orange din capul cuiva“ niciodată nu-i suficientă

Numai că, domnule Dungaciu, în ultimii ani a reapărut teza moldovenismului, a limbii moldoveneşti, a moldovenilor diferiţi de români.

Peste agenda socială a comuniştilor s-a suprapus un proiect ideologic-identitar. Acest proiect începe să se înteţească prin 2003-2004, apare „Concepţia politicii naţionale“ a preşedintelui Voronin, dar se întîmplă ceva: memorandumul Kozak şi o anumită presiune a Federaţiei Ruse de a accepta planul Moscovei cu privire la Transnistria. Comuniştii moldoveni credeau că, dacă stau în genunchi în faţa Moscovei, vor primi Transnistria. Iar Moscova i-a pus să stea culcat. Putin nu numai că nu le-a oferit Transnistria, dar le-a spus „semnaţi Memorandumul Kozak“. Asta însemna legalizarea prezenţei militare ruseşti pe teritoriul Republicii Moldova şi transnistrizarea Republicii Moldova, adică „reunificarea“ fără plecarea trupelor ruseşti, fără dekaghebizarea Moldovei, fără democratizarea Republicii Moldova.

Cînd Moscova propunea acel plan pentru Transnistria, preşedintele Voronin a schimbat direcţia, a avut o revelaţie. De ce?

Preşedintele Georgiei, Mihail Saakaşvili, a numit acea schimbare de direcţie „revoluţia portocalie din capul preşedintelui Voronin“. Schimbările bruşte de direcţie nu sînt singulare în fostul spaţiu sovietic. Preşedintele Ucrainei, Leonid Kucima, a avut acelaşi tip de comportament. Primul mandat l-a cîştigat cu un discurs prorusesc, al doilea mandat – cu un discurs proeuropean – s-a numit „drumul Damascului“ preşedintelui Kucima. Dar lucrurile n-au ţinut la Chişinău, semn că „revoluţia orange din capul cuiva“ niciodată nu-i suficientă. În 2005, Partidul Comuniştilor cîştigă din nou alegerile, tot pe o agendă socială. Comuniştii au reuşit să pună în ordine anumite lucruri, au început să dea la timp pensiile şi salariile. În campania din 2005, Voronin a avut un discurs proeuropean. Rezervele celor care refuzau să voteze – „nu pot să votez cu Voronin că e comunist“ – s-au estompat. După 2005, după ce Partidul Comuniştilor cîştigă a doua oară alegerile, revine în forţă discursul identitar.

Ce însemna discursul identitar?

„Moldovenizarea“ etno-culturală a Republicii Moldova. Comuniştii spun că avem de-a face cu o limbă separată şi cu o etnie separată. Cetăţenia este echivalată cu etnia, în acest caz. Toţi cei din stînga Prutului sînt „moldoveni“ în virtutea faptului că aparţin, în calitate de cetăţeni, statului Republica Moldova. Dar autorii moldovenişti consideră că această apartenenţă este şi etnică.

De ce s-a produs această situaţie?

Acolo, în Republica Moldova, este o elită politică vorbitoare de limbă rusă. Sînt miniştri în Guvern care vorbesc numai limba rusă, sînt consilieri ai preşedintelui Voronin care vorbesc numai limba rusă. Această elită politică este într-o profundă criză identitară, moştenită după căderea „patriei“ lor. Cînd a căzut URSS, foarte mulţi oameni erau derutaţi. Mulţi băştinaşi nu doreau să adere la un proiect românesc, dar nici nu doreau să fie asimilaţi Federaţiei Ruse. Această criză identitară a generat nevoia inventării de proiecte, pentru a compensa disonanţa cognitivă a multora dintre „cetăţenii sovietici“ de extracţii etnice neclare, dar şi pentru a contracara discursul identitar românesc. Unul dintre ele a fost cel al moldovenismului, de sorginte sovietică, scos acum de la naftalină. Moldoveniştii au un discurs de tipul: Republica Moldova este separată de România, statul moldovenesc, de 650 de ani, este anterior României, limba moldovenească este altceva decît limba română, noi sîntem moldoveni, noi nu sîntem români. Acesta este discursul livrat Bucureştiului. Dar nu este, în realitate, discurs oficial. Celălalt discurs, prin care se doreşte alipirea Transnistriei, este unul plurietnic. Cînd vorbeşti cu Federaţia Rusă, nu poţi să te declari moldovean, pentru că trebuie să ţii seamă de minorităţi, de ruşi, de ucraineni, de găgăuzi. Aşa că întrebarea „cine sîntem noi?“, pusă în Republica Moldova, are trei răspunsuri, în funcţie de poziţionarea geopolitică: sîntem „moldoveni“ (etnic), sîntem plurietnici, sîntem şi români („moldovean“ avînd în acest caz doar conotaţii regionale, nu etnice).

Domnule Dungaciu, de ce preşedintele Voronin n-a rămas consecvent unei linii mai detaşate de Moscova?

Nu poate. Miza politică a preşedintelui Voronin nu este integrarea europeană. Asta e o naivitate. Dar doreşte Transnistria înapoi la Republica Moldova. E teritoriul lui, el e născut în Transnistria. Cum poţi să vorbeşti despre integritatea şi independenţa Republicii Moldova, şi localitatea în care te-ai născut să nu aparţină, de facto, de Republica Moldova?

Dar el trăieşte umilinţe, Voronin n-a putut participa la înmormîntarea mamei sale, nu i-au dat voie liderii de la Tiraspol!

El a fost umilit şi de Tiraspol, şi de Moscova. El şi-a declarat iubirea faţă de Moscova, dar, prin Memorandumul Kozak, dorinţele lui Voronin nici măcar n-au fost băgate în seamă. El a crezut iniţial că merge pe ideea lui „dacă voi nu mă vreţi, nu vă vreau nici eu“ şi a trecut pe discursul occidental. Dar nici discursul occidental n-a fost asumat pînă la capăt. „Revoluţia“ s-a întîmplat numai în capul lui. Aşa că, în relaţia cu Moscova, Voronin s-a comportat mai degrabă pe modelul „adio, dar rămîn cu tine“. Strategia Chişinăului de a dobîndi Transnistria s-a făcut tot mergînd la Putin, Voronin reluînd pelerinajele la Moscova în 2007. Fac o paranteză: Baroul Avocaţilor din America a scris cel mai bun Raport despre Transnistria. În Raport se spune: daţi în judecată Federaţia Rusă! Prin decizia de la CEDO din 2004 Ilaşcu versus Moldova şi Federaţia Rusă, Federaţia Rusă este considerată stat agresor. Voronin n-a mers însă pe acest proiect, a continuat să cerşească mila Moscovei; credinţa elitelor politice de la Chişinău este că trebuie să mergi la Putin, că el îţi poate rezolva problemele, că el, doar el, îţi poate da înapoi Transnistria. Asta e o naivitate. În realitate, Moscova lucrează cu şapte dosare pe masă, nu este într-un dialog bilateral cu Chişinăul, în care să accepte revendicările cu privire la Transnistria. Federaţia Rusă este ţara cu cei mai mulţi vecini din lume. Niciodată nu lucrează bilateral cu nimeni. Transnistria nu e într-o logică bilaterală, este într-o logică globală. Voronin nu înţelege asta, cum nu pricepe că numai prin intrarea în Uniunea Europeană şi în NATO poate să ajungă să discute în mod real cu Moscova chestiunea Transnistriei.

Cînd Voronin a făcut pasul înapoi faţă de Moscova, lucrul s-a ştiut şi la Bucureşti, şi la Bruxelles, şi la Washington. De ce nu s-a acţionat mai mult asupra Republicii Moldova, atunci cînd Voronin era supărat pe Moscova?

Proiectul euroatlantic a presupus păstrarea Republicii Moldova în zona euroatlantică de interes, aşa cum ţine şi Ucraina de acest proiect. Dar care a fost ideea-cheie? S-a insistat pe ideea statalităţii Republicii Moldova. Această idee de statalitate moldovenească a fost inculcată şi de la Bruxelles, şi de la Washington, pe ideea că, dacă generăm un naţionalism moldovenesc, atunci ţinem acest stat mai departe de Moscova. Moldovenismul ar fi fost un soi de substitut şi la proiectul identitar românesc, şi la proiectul identitar prorusesc. Asta s-a gîndit în anumite Cancelarii occidentale. Politica occidentală a fost una care nu dezaproba ideea moldovenismului. O a doua idee era că Ucraina este pilonul principal în zonă şi Republica Moldova se va alinia la tendinţele din Ucraina. Dacă Ucraina este în spaţiul euroatlantic, Republica Moldova se va supune. Preşedintele Voronin ar fi spus, la un moment dat, că, dacă Ucraina intră în NATO, România este în NATO, Republica Moldova „se va preda“ şi va accepta să intre şi ea în NATO. Ideea a fost şi este una superficială. În realitate, „moldovenismul“ nu a îndepărtat Republica Moldova de Rusia, dimpotrivă. El nu este „al treilea discurs“, între sovietism şi românism. Este doar un sovietism reeşapat.

S-a gîndit cumva mecanicist?

Extrem de mecanicist, mai ales, la un moment dat, de la nivelul diplomaţiei americane, care căuta stabilitate şi viza securitatea regională, în timp ce europenii puneau accent pe democratizarea internă. Aşa se explică faptul că, atunci cînd diplomaţi europeni de la Chişinău făceau petiţii despre presa care nu este liberă, ambasadorul american la Chişinău nu le semna. Americanii au gîndit strategic toată povestea, nu-i interesa democratizarea Republicii Moldova, îi interesa ca Republica Moldova să nu plece către Est, şi pentru atingerea acestui scop puneau între paranteze anumite derive democratice ale preşedinţiei. Dar această viziune nu a adus cîştiguri mari. Acest proiect, cu atragerea Republicii Moldova spre NATO, împreună cu Ucraina, a intrat într-o mare criză. S-a văzut asta şi în războiul din Georgia, şi în criza gazelor sau în actuala configuraţie politică de la Kiev. Ucraina este în mare criză, iar eşuarea proiectului euroatlantic în regiune poate să ducă Republica Moldova, văzută „la pachet“ cu Ucraina, spre o alianţă refăcută cu Federaţia Rusă. Aici e marele pericol.

Oficiul pentru Republica Moldova n-a funcţionat

Dacă aşa s-a gîndit în Cancelariile occidentale, ar trebui să discutăm şi despre politica de la Bucureşti. Dvs. vorbiţi în carte despre o „lipsă de viziune“, o „lipsă de coerenţă instituţională“ şi o „lipsă de proiect pe relaţia Bucureşti-Chişinău“. România, dincolo de ce se spunea la Washington, Bruxelles sau Moscova, ce putea face, şi n-a făcut?

Dau un exemplu, pornind de ce s-a întîmplat la Haga cu privire la delimitarea platoului continental al Mării Negre. Negocierile acestea au început în 1967. Negocierile au fost purtate şi înainte de 1997, anul în care România a semnat Tratatul cu Ucraina, şi după. Echipa de negociatori a fost formată în 2004, cînd premier era Adrian Năstase, a continuat să funcţioneze în vremea Guvernului Tăriceanu şi decizia s-a dat cînd Boc era premier. A fost un proiect suprapolitic, probabil singurul proiect suprapolitic şi consecvent pe care l-a avut România în Est. Pe Republica Moldova, un proiect suprapolitic n-a existat, din păcate. Mereu s-au schimbat echipele. Oficiul pentru Republica Moldova, direct subordonat prim-ministrului, n-a funcţionat în timpul Guvernării Tăriceanu; nici acum nu e funcţional, n-are un titular.

Ce am putea face noi pentru Republica Moldova?

Să europenizăm acest spaţiu, să împingem frontiera euroatlantică spre acest spaţiu… Viziunea ar trebui să se bazeze pe cîteva realităţi: ai o populaţie care îţi vorbeşte limba, care te înţelege, ai anumite afinităţi etno-istorice. În aceste condiţii, România trebuia să acţioneze şi pe dimensiunea estică, şi pe dimensiunea vestică. Pe Vest, trebuie să convingi şi la Bruxelles, şi la Washington că tu poţi să construieşti instituţional o relaţie cu Republica Moldova care să avantajeze integrarea euroatlantică. Republica Moldova ar trebui să fie importantă pentru proiectul euroatlantic al României, implicit al Europei. Faţă de Republica Moldova, interesul României trebuie să fie euroatlantic, european şi naţional. Nu trebuie un interes doar naţional şi retoric, ci un interes european. Dacă România a înţeles de ce a intrat în Uniunea Europeană, atunci trebuie să ştie că are în „fişa postului“ frontierele cu Republica Moldova. Ce face România, ca stat european, ca să exporte stabilitate? Dacă această idee va deveni subiect de interes politic, automat va deveni şi subiect de interes mediatic. Ziariştii noştri se rezumă, astăzi, la a dori să-i ia un interviu lui Voronin. Şi? Ajungem la „voronizarea“ imaginii Republicii Moldova, adică vom crede că tot ce spune Voronin spune populaţia. Dacă Republica Moldova va fi integrată într-un proiect euroatlantic al României, va deveni interesantă şi pentru mass-media. Acum, Republica Moldova îşi face loc în programele de ştiri cînd mai vizitează Traian Băsescu Chişinăul sau cînd Voronin mai spune ceva contra României. Asta-i tot! E o frecventare extrem de neproductivă a Republicii Moldova. Cînd exotizezi Republica Moldova, produci efecte contrare. Astăzi, Republica Moldova are un proiect faţă de România: distanţarea şi îngheţarea relaţiilor, iar Moscova are un alt proiect: menţinerea Republicii Moldova în siajul ei. Numai România e buimacă şi nu are proiect.

Cum ar fi trebuit să acţioneze România?

Problema nu e să mai cîntăm un cîntec, să mai recităm o poezie, ci să construim instituţii. Noi avem doar un Departament al Românilor de Pretutindeni, la Ministerul de Externe, în care se sparg toate oalele. Dar problemele care ţin de Republica Moldova sînt legate de Ministerul Muncii (permisele de muncă), de Ministerul Justiţiei (acordarea cetăţeniei), de Ministerul de Interne (controlul frontierei), de Ministerul Educaţiei (burse) etc. Pentru asta s-a inventat, teoretic, Oficiul pentru Republica Moldova. Or, acest oficiu n-a avut şef în ultimii ani şi nu are nici astăzi, n-a funcţionat. Deci noi n-am avut nici o viziune, nici instituţii care să se implice. Au fost doar eforturi individuale neincluse într-un proiect general. A lăsa problema Republicii Moldova doar pe seama unei lacrimi în colţul ochiului, pe seama „podurilor de flori“, sau a doinelor, înseamnă că ai ucis-o. Ideea nu este să plîngem împreună, ci să construim împreună.

Domnule Dungaciu, la Chişinău nu se găseşte presă românească cărţi de învăţătură, manuale, dicţionare.

Da, asta e situaţia. Din 2001, influenţa limbii ruse a crescut. În anii ’90, erau foarte mulţi părinţi ruşi care îşi trimiteau copiii la şcoli româneşti. Astăzi, începe să se schimbe acest trend. Oamenii îşi spun, astăzi, că dacă vrei să faci afaceri trebuie să înveţi limba rusă. Mai departe, revistele glossy sînt toate în limba rusă. Presa scrisă este în limba rusă, softurile de calculatoare sînt în limba rusă. Informaţia tehnică la telefoane mobile este în limba rusă. Filmele de la cinematograf sînt subtitrate în limba rusă. DVD-urile sînt în limba rusă.

Dar de ce România nu s-a implicat mai mult?

Din 2002 s-a dat un semnal în care s-a spus: nu ne mai ocupăm de Republica Moldova.

Cine a dat acest semnal?

A fost un consens la nivelul clasei politice: vrem să intrăm în Uniunea Europeană şi în NATO şi nu putem să acţionăm pe două fronturi. Şi s-a blocat relaţia cu Republica Moldova. La Bucureşti s-a gîndit aşa: de ce să avem belele pe relaţia cu Chişinăul, de ce să fim atacaţi mereu, de ce să tot fim acuzaţi de la Chişinău că acţionăm imperialist? Mai bine renunţăm să mai colaborăm, nu ne mai interesează Republica Moldova, ne concentrăm pe NATO şi UE. Noi n-am fost capabili să gestionăm relaţia cu Republica Moldova, dar nici relaţia cu Federaţia Rusă.

De ce ar trebui diplomaţia românească să-şi bată capul cu Republica Moldova, unde preşedintele Voronin are oscilaţii în găsirea aliaţilor, unde Transnistria este un focar de terorism, comerţ ilegal de arme şi droguri? Merită?

Ce înseamnă „merită“? Dacă invoci cele spuse de dvs., se poate ajunge la ideea: nu merită, închidem frontiera.

Declarativ, s-a insistat pe o relaţie specială cu Republica Moldova. Dar atît!

Relaţia României cu Republica Moldova se pune în termeni de prestigiu european: ce face România în Uniunea Europeană? De ce s-a integrat? Cum poate România să fie furnizor de stabilitate şi de securitate, dacă nu e în stare să gestioneze relaţia cu Republica Moldova, care este la frontiera ei? Cum mai mergi la Bruxelles? Ce mai însemni în Uniunea Europeană dacă nu te implici în Republica Moldova? Am uneori senzaţia că noi mergem la Bruxelles, ne aşezăm undeva mai în spate, ascultăm ce zic cei de la prezidiu, zicem da şi venim acasă. Asta nu este atitudine de membru al Uniunii Europene! Nu sîntem doar chelneri la Bruxelles… Vă dau exemplul Ungariei. Ungaria are pe Republica Moldova reprezentantul UE, Kalman Mizsei, Centrul de Vize pentru spaţiul Schengen este coordonat de Ungaria, iar generalul care se ocupă de securizarea frontierei între Republica Moldova şi Ucraina este maghiar, Fereny Banffy. Cele mai importante instituţii ale Uniunii Europene în raport cu Republica Moldova sînt conduse de diplomaţi maghiari. Asta înseamnă, pentru Ungaria, prestigiu, capacitate profesională, probă de a administra instituţii europene. Iar noi am căzut la toate aceste examene. Noi încă avem mari disfuncţionalităţi în modul în care gestionăm dosarele cu privire la cetăţenie. Nici în acest domeniu n-am fost pregătiţi. Şi nu sîntem pregătiţi să gestionăm relaţia cu ţările estice. Noi vrem, de pildă, să semnăm un acord de mic trafic cu Ucraina, anul acesta avem inspecţie de la Schengen. Care-i soluţia „genială“ a Ministerului de Interne? Închidem toate punctele de trafic, pentru că n-am reuşit să le asigurăm funcţionalitatea din punct de vedere Schengen. Asta e soluţia românească: nu ne descurcăm, închidem tot. Dar asta e proba incapacităţii. Aşa s-a întîmplat şi cu Republica Moldova. Din 2002, Republica Moldova a dispărut din spaţiul public, din cauza neputinţelor noastre administrative, iar preşedintele Voronin exact asta vrea: România să nu fie prezentă în Republica Moldova. Asta îi uşurează sarcinile foarte mult. Peste toate neputinţele româneşti vine şi proiectul politic al preşedintelui Voronin, care vrea ruptură cu România, şi lucrurile ajung la criză şi la eşec. Iar România rămîne în afara jocului.

Din 1990, statul român a acordat anual un număr de burse elevilor şi studenţilor din Republica Moldova. Cam o mie de burse în fiecare an. Ce se întîmplă cu absolvenţii din Republica Moldova?

Acordarea de burse cred că a fost singurul proiect mai coerent al statului român şi o mană cerească pentru basarabeni. Un proiect pe care nu s-a lucrat, însă. Dacă întrebaţi la Ministerul Educaţiei ce fac acum absolvenţii din Republica Moldova, unde lucrează, cîţi au rămas aici, cîţi s-au întors în Republica Moldova, nimeni nu cred că ştie.

De ce?

Persoana care se ocupa de statistica acestor burse cred că a fost schimbată de zeci de ori. Oamenii aceia, absolvenţii, trebuiau să fie urmăriţi. Statul român ar trebui să discute cu aceşti absolvenţi. Care este eficienţa acestui proiect de acordare a burselor? Care e beneficiul statului român? La noi s-a gîndit la grămadă: trimitem cărţi, ziare şi dăm burse. Nimeni n-a urmărit procesul acesta. Închipuiţi-vă cîţi bani s-au dat în Republica Moldova, şi nimeni n-a urmărit ce s-a întîmplat cu banii aceia. În Republica Moldova, cartea rusă este mai ieftină decît cartea românească. De ce, dacă statul român a dat atîţia bani? De ce am dat bani? Ca să public cu orice preţ carte românească…, ca să bifez că am dat nişte bani…, asta înseamnă că sînt idiot. Trebuie publicată carte românească mai ieftină decît cartea rusă. Mai departe: Moscova trimite electronic ediţiile ziarelor sale, în limba rusă, la Chişinău, care se tipăresc în Moldova, ziariştii de la Chişinău mai adăugă două pagini, un fascicol, şi trimit ziarul pe piaţă. Cititorul din Republica Moldova are în fiecare zi ziarul rusesc pe masă. Noi ce făceam? Duceam cu sarsanaua ziare la Chişinău, mai vechi cu două-trei zile. Noi trebuia să avem acolo tipografii care să tipărească presă românească, oferită cetăţenilor la prima oră a zilei. Vă daţi seama ce beneficiu era? Dădeam de lucru şi tipografului, şi ziaristului local.

Cum vi s-a părut evoluţia Bisericii Ortodoxe Române? După ce Daniel a devenit Patriarh, a fost activată şi o Episcopie la Dubăsari. Poate BOR să suplinească un proiect politic?

Într-o geopolitică a ortodoxiei, activitatea Bisericii Ortodoxe Române e foarte interesantă. BOR n-a recunoscut niciodată ocupaţia canonică rusă în Basarabia. A fost reactivată Mitropolia Basarabiei în 1992, iar reactivarea Mitropoliei Basarabiei, sub oblăduirea Patriarhiei de la Bucureşti, cred că a fost primul semn coerent al statului român în relaţia României cu Republica Moldova. Dar mai este de spus încă ceva: conflictul acesta care s-a declanşat de atunci împotriva Mitropoliei Basarabiei este, de fapt, interfaţa eclezială a conflictului transnistrean. Ce este, de fapt, conflictul transnistrean? Tentativa Moscovei de a menţine Republica Moldova în siajul său sau de a o arunca într-o criză care să n-o mai poată face guvernabilă. Moscova şi-a lăsat enclave (prin Georgia, prin Moldova) ca să le poată oricînd reactiva. Asta a fost şi cu războiul împotriva Mitropoliei Basarabiei, văzută ca o instituţie care ar duce Chişinăul prea aproape de Bucureşti. Şi Moscova nu acceptă asta. Biserica Ortodoxă Română, sprijinită şi la CEDO de avocatul american John Warwich Montgomery, a dus o luptă continuă, care s-a încheiat, într-o primă fază, prin recunoaşterea la CEDO a Mitropoliei Basarabiei. Problema care apare acum este recunoşterea celor trei episcopii. Una dintre episcopii, Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria, cu sediul la Dubasari, nu are însă o justificare canonică. România a avut în perioada interbelică o misiune ortodoxă peste Nistru, fosta Misiune Ortodoxă Română din Transnistria. Misiunea Ortodoxă a fost foarte importantă, pentru că a redeschis bisericile: oamenii îşi aduc aminte că, atunci cînd au venit românii peste Nistru, au redeschis bisericile închise de sovietici. Dar la Dubăsari n-a fost niciodată episcopie. Nu poţi să transformi acea misiune ortodoxă în episcopie fără să fii conştient că deranjezi Moscova. Niciodată în istorie România n-a avut peste Nistru legitimitate canonică, chestiune care poate duce, pe bună dreptate, la protestele Patriarhiei Ruse.

“O alianţă împotriva comuniştilor este posibilă”

Credeţi că alegerile parlamentare, din 5 aprilie, pot să răstoarne configuraţia politică de acum, cu majoritatea comunistă?

Alegerile locale au arătat un lucru: în Chişinău a ieşit un primar, Dorin Chirtoacă, şi proromân, şi pro-NATO, şi pro-UE. La nivelul întregii ţări, 52% din populaţie a votat cu partide necomuniste. Dacă însumăm toate voturile, comuniştii au pierdut alegerile locale. Teoretic vorbind, o coaliţie împotriva comuniştilor, care să aibă şi majoritate în Parlament, se poate face. Deja, cele trei partide cu şanse să intre în Parlament, Partidul Liberal, Alianţa Moldova Noastră şi Partidul Democrat Liberal, au anunţat că vor face o coaliţie împotriva comuniştilor, ca să izoleze Partidul Comuniştilor. Ceea ce este posibil.

În toată istoria de după 1990, nici o alianţă prooccidentală în Republica Moldova n-a ţinut.

Da, e adevărat, dar asta nu înseamnă că nu va ţine nici una. Contează să existe un interes al Uniunii Europene, o mînă fermă, care să spună: voi trebuie să faceţi asta, şi asta, şi asta. Dacă le pui o cupolă prin care să-i ţii alături într-un proiect european, există şanse ca această alianţă să reziste.

Există acest proiect? Există un interes al UE pentru a susţine un proiect european în Republica Moldova?

Problema este că, în toate intenţiile europene, Republica Moldova este inclusă în proiecte cu Belarus, Caucazul de Sud şi Ucraina. Logica ar fi ca Moldova să intre într-un alt proiect, cu Balcanii de Vest. Dacă Republica Moldova rămîne pe direcţia Ucraina, Caucaz, Belarus, ea n-are nici o şansă rapidă de integrare. Republica Moldova trebuie să intre într-o altă logică, care să-i acorde şanse sporite de integrare în UE. Dar această nouă logică ar fi trebuit să fie susţinută de Bucureşti, Bucureştiul era dator Republicii Moldova pentru o nouă logică politică, chiar dacă a fost refuzat cu proiectul Balcanii de Vest de către Chişinău. Dar nu cu sprijin retoric, ci cu creionul pe hîrtie şi cu insistenţe la Bruxelles. Există însă o incapacitate a discursului profesionist din România în faţa UE. Cred că a fost o conspiraţie a incompetenţei, părerea mea este că UE şi NATO aşteptau propuneri şi acţiuni din partea României faţă de Republica Moldova. Am fi o avut toate argumentele, dar n-am încercat, n-am jucat cartea Republicii Moldova, într-un proiect euroatlantic. Dacă n-ai jucat cartea, nu mai poţi să dai vina pe Washington şi pe Bruxelles, de vină eşti tu, pentru că nu poţi veni cu soluţii sau expertiză. Dar, revenind, dacă în jurul acestei coaliţii necomuniste din Republica Moldova, ar fi o asistenţă internaţională, ar putea funcţiona.

Nu sînteţi cumva un pic prea optimist? Gîndiţi-vă, dacă un singur partid din cele trei ale posibilei alianţe se răzgîndeşte şi merge cu Partidul Comuniştilor, această alianţă pică. Aşa s-a întîmplat cu PPCD. A trecut la comunişti, a trădat, şi le-a asigurat comuniştilor majoritatea în Parlament.

Eu am spus că teoretic este posibilă o alianţă împotriva comuniştilor. Eu nu cred că această coaliţie va rezista în mod natural, neasistată. Uitaţi-vă ce s-a întîmplat în Consiliul Municipal din Chişinău. Iniţial, acolo majoritatea era deţinută de partide necomuniste. Asta pînă la un moment dat, cînd s-au certat, s-a schimbat preşedintele, iar aliaţii comuniştilor au revenit şi acum deţin puterea şi în Consiliu. Trebuie să se dea un mesaj occidental foarte clar că Republica Moldova, dacă izolează Partidul Comuniştilor, are şanse de apropiere de UE.

Cum vă gîndiţi la o alianţă, cînd avem trădarea PPCD-ului? Sigur, ce-a păţit Iurie Roşca se mai poate traduce şi cu vorba populară „fiecare pasăre pe limba ei piere“.

Sondajele asta spun. Sondajele dau PPCD într-o scădere vertiginoasă. Nu sînt nici măcar în preajma necesarului de 6%. Ei apar cu 3% sau 4%. La PPCD a fost o schimbare extrem de radicală, pe două paliere: de la discursul ideologic anticomunist s-a trecut la un mesaj care n-a mai conţinut nici un mesaj anticomunist. În al doilea rînd, PPCD a trecut de la mesajul proromânesc, prounionist, la unul care este în siajul moldovenismului: „Republica Moldova, ţară de succes“. În istoria alegerilor nu s-a mai văzut ca un partid să-şi schimbe atît de radical mesajul, fără să piardă oameni, aderenţi, simpatizanţi.

Cum vi se par liderii Partidului Liberal?

Dorin Chirtoacă nu a fost ales primar al Chişinăului pentru calităţile lui administrative. Dorin Chirtoacă e un stindard, un steag. Asta e şi explicaţia pentru care Partidul Liberal, fără structuri în teritoriu, creşte tot mai mult în simpatiile electoratului. Acum ar avea 10-12%. PL este o aspiraţie. Dorin Chirtoacă reprezintă acei alegători care consideră că România trebuie să fie principalul partener al Republicii Moldova. Dorin Chirtoacă este purtătorul unui mesaj. Cei care erau în piaţă, la Chişinău, cînd PPCD făcea manifestaţii de protest, sînt astăzi cei care susţin Partidul Liberal. În plus, Partidul Liberal nu este nici aşa vocal cum era PPCD, nu este nici aşa de „agresiv“ în discurs, piaţa politică s-a mai civilizat, deci este mai uşor de prizat şi la nivel euroatlantic. Este interesant că, în Chişinău, mulţi ruşi l-au votat pe Dorin Chirtoacă.

Cum aşa?

Aşa s-a întîmplat şi în ţările baltice, unde, în Estonia şi Letonia, erau 30-40% populaţie de etnie rusă, dar au intrat în NATO şi Uniunea Europeană. Ruşii din ţările baltice au spus: noi sîntem ruşi, dar nu mai vreau să mai ascult de Moscova, vreau în Uniunea Europeană. Ei au gîndit pragmatic: pentru mine, pentru copiii mei, contează mai mult să am un paşaport european, eu vreau să trăiesc mai bine, eu vreau să pot lucra oriunde în Europa, chiar dacă rămînem ruşi. Ruşii din ţările baltice au văzut că proiectul UE şi NATO este serios, aşa că au mers într-acolo. Este ceea ce am numit „efectul baltic“. Aşa se poate întîmpla şi în Republica Moldova.

Ovidiu Șimonca este redactor șef adjunct al revistei Observatorul Cultural http://www.observatorcultural.ro

Norman Manea vorbește despre cărţile sale (I)

februarie 15th, 2009

În primăvara lui 2008 scriitorul Norman Manea a fost invitat la Cluj pentru a i se conferi titlul de Doctor Honoris Causa, al Universităţii Babeş-Bolyai. Cu acest prilej, autorul cel mai premiat şi mai tradus din România s-a întâlnit cu comunitatea literară clujeană, cu profesorii şi studenţii de la Facultatea de Litere, în mijlocul cărora şi-a lansat primele patru volume din seria de autor publicată la Editura Polirom. După cum veţi afla din cele spuse de autor, fiecare carte dezvăluie o altă latură a scriitorului Norman Manea.

Sertarele exilului

Andrea Ghiţă: Citind Sertarele exilului, mi-am dat seama că toate întrebările pe care aş fi dorit să vi le adresez au fost puse de Leon Volovici şi răspundeţi pe larg la ele. În cadrul emisiunii Shalom, pe care o realizez la TVR Cluj, există şi o rubrică întitulată Invitaţie la lectură şi vă propun să împărtăşiţi viitorilor cititorii ai Sertarelor exilului, câte ceva despre sorgintea ei şi conţinutul cărţii

Norman Manea: Volumul cuprinde un dialog între mine şi Leon Volovici, cel care mă intervievează într-un fel, un dialog care a durat 25 de ani, o perioadă relativ lungă, importantă în biografia mea şi în istoria României, aş zice. Începe printr-un dialog epistolar între mine şi Leon, în anii 1982 – 1983, când eram foarte agresat în presa, hai s-o numesc de mahala, naţionalistă, revista Săptămâna, Flacăra, Luceafărul şi altele. În paranteză aş spune că şi atunci, ca şi ulterior, presa culturală literară din Ardeal nu s-a asociat acestor atacuri. Şi am avut încă de atunci un sentiment plăcut de solidaritate cu colegii de aici. Leon Volovici a încercat în felul acesta să-mi propună un soi de terapie a perioadei respective, care era relativ tensionată şi astenică, aş zice, prin aceste atacuri care se repetau cu tot mai multă violenţă şi, pentru cei care-şi mai amintesc cum mergeau lucrurile atunci, dacă celui care agresa îi erau permise, mai mult sau mai puţin, toate exagerările care conveneau şi cenzorilor, celui care era atacat nu i se dădea voie nici să răspundă. Erai, într-un fel, un mut, incapabil să rectifici sau să replici la ceea ce venea dinafară. Era o stare de asfixiere, într-un fel. Este un text mai lung, scris pentru mine însumi, pentru a mă elibera de ceea ce trăiam. Nu era publicabil, fireşte. Pe atunci nici nu aveam intenţia de a-l transmite în afară. Ulterior Leon Volovici a părăsit ţara şi a revenit la Bucureşti, trimis de la Yad Vashem şi având anumite conexiuni cu ambasada israeliană.

A.G. În ce an se întâmpla asta ?

N.M. Dialogul nostru s-a derulat în anii 1982- 1983; cred că materialul a ieşit din ţară prin 1985, eu am plecat în 1986. El a reuşit, fără mare dificultate, să lase manuscrisul la ambasadă, iar ei l-au transmis în afară şi l-a reprimit la Ierusalim. În felul acesta s-a făcut un transport de text.

A.G. De unde-l cunoşteaţi pe Leon Volovici şi de când ?

N.M. L-am cunoscut pe Leon în perioada când eu şi soţia mea lucram la amenajarea Muzeului Evreiesc din Bucureşti. El a venit să vadă ce facem acolo şi s-a recomandat. Nu-l cunoşteam, nu ştiam cu ce se ocupa, dar treptat ne-am împrietenit. Este o legătură care durează de destul de multă vreme, existând şi un dialog intelectual între noi. Între timp am plonjat fiecare într-o altă lume; el în lumea israeliană, eu în cea americană, dar cu rădăcini în România, pentru că de aici am pornit amândoi.

A.G. De ce aţi considerat că merită să fie publicat acest dialog epistolar ?

N.M. Mi s-a părut interesant pentru că cred că are o anumită veridicitate a perioadei respective, aşa cum am trăit-o. Nefiind destinat publicării, probabil că mi-am luat şi
mai puţine precauţii, deşi exista un pericol. La unii prieteni ai mei, colegi scriitori, se făcuseră unele percheziţii, ştiţi povestea cu Gheorghe Ursu la care s-a descoperit un jurnal şi a sfârşit cum a sfârşit…Mi se putea întâmpla şi mie. Mi-aduc aminte că atunci când un amic de al meu a păţit ceva similar, în noaptea aceea, soţia mea care era foarte panicată, am rupt nişte pagini mai violente din jurnalul meu şi le-am ars. Aşa era atmosfera atunci. Această primă parte a cărţii se petrece în România şi descrie starea unui exilat înainte de exil. Anii 1982 – 1983, o perioadă isterică în care mizeria, supravegherea, teroarea şi demenţa „conducătorului iubit”, se combinau într-o atmosferă foarte angoasantă.

A.G. E foarte interesant cum şi-a ales întrebările Leon Volovici. Fiecare întrebare ţintea, cel puţin după cum am înţeles eu, către latura, valenţa iudaică a lui Norman Manea. Mă întreb de ce-o fi făcut-o…

N.M. Asta poate ar trebui să-l întrebaţi pe el. Pentru mine a fost extrem de inconfortabil. Dacă am câştigat ceva în aceşti ani de exil, este că m-am întors în România fără sfiala de a spune că sunt evreu, că am fost şi am rămas evreu, neînţelegând prin asta neapărat mersul la sinagogă, dar înţelegând multe alte lucruri şi deloc minore. El a centrat, a focalizat întreg dialogul pe problema evreiască, deşi în răspunsurile mele i-am spus de la început că era ceva inconfortabil pentru mine. În felul acesta se apăsa şi pe nişte răni care nu erau cu totul cicatrizate şi poate nu sunt nici acum, dar el a insistat în această direcţie şi cartea are o anumită coerenţă şi din acest punct de vedere, pentru că şi ulterior, în dialogurile din anii următori, când amândoi eram într-o altă lume, întrebările au venit tot în legătură cu iudaitatea mea, cu ce a rămas şi ce s-a schimbat în ea odată cu plecarea din România.

A doua parte a cărţii este transcrierea unui interviu video făcut la Ierusalim, în 1999, când eram invitat de onoare la Târgul de carte şi fusesem selectat de fundaţia israeliană Words and Images, prezidată de Shimon Peres. Au selectat scriitorii pe care i-au considerat cei mai importanţi autori evrei contemporani de literatură, realizându-se cu fiecare câte un interviu de aproximativ şase ore. Scriitorul avea dreptul să-şi aleagă intervievatorul iar dialogul se desfăşura în limba în care scrie autorul. Eu am fost intervievat de Leon Volovici, pe care l-am ales, dar am fost şi intervievator…Şi asta este o altă carte care a apărut acum…

Înaintea despărţirii

A.G. Tocmai asta voiam să vă întreb. În Sertarele exilului, dacă nu greşesc în prima parte, vi se punea întrebarea în ce măsură sunteţi un scriitor evreu şi cu cine vă înrudiţi, şi răspundeţi că vă consideraţi ca făcând parte dintr-o filieră în care îl enumeraţi şi pe Saul Below. Apoi aţi ajuns în postura de intervievator. Ce a însemnat să fiţi reporter şi să-i luaţi interviu lui Saul Below ?

N.M. În primul rând, o surpriză că m-a ales pe mine. Eu eram în relaţii foarte afectuoase şi amicale cu el, dar eram mai curând un cititor al lui decât un foarte bun cunoscător al vieţii şi biografiei sale americane. Eu am venit târziu în America şi nu ştiam toate dedesubturile unei biografii pe care, evident, un critic american, un scriitor american, care fusese împreună cu el în viaţa publică, le ştia mai bine. El a vrut ca eu să-l intervievez şi a fost o onoare, o plăcere şi o povară, într-un fel.

M-am bucurat de acest dialog; este ultimul şi cel mai amplu interviu pe care l-a dat vreodată, într-o perioadă în care şi-a păstrat şi luciditatea şi umorul şi talentul narativ. Foarte curând după aceea sănătatea i s-a deteriorat, nu mai era aceeaşi persoană, însă eu am apucat să-l am în întregime aşa cum era în forma cea mai bună, aş zice.

A.G. Ce găseşte cititorul în cartea Înaintea despărţirii, dialogul cu Saul Below ? Ce-l poate atrage ?

N.M. Găseşte un dialog între doi scriitori din lumi diferite, cu biografii diferite, cu unele preocupări şi obsesii literare dacă nu identice, atunci similare, cu unele preferinţe culturale similare. Şi fiind vorba de un mare scriitor, găseşti la el o conştiinţă scriitoricească de mare vibraţie, extrem de lucidă şi cu o privire critică, atentă, acută, asupra lumii contemporane, dar şi amănunte biografice extrem de interesante. Să amintesc doar câteva nume care apar în acest dialog de la Troţki la Churchill, de la Kennedy la Reagen şi aşa mai departe, sau în ceea ce priveşte scriitorii de la Conrad la Kafka şi la Isaac Bashevis Singer. Cred că este o lectură interesantă şi incitantă. Sunt şi referinţe la România, pentru că printre soţiile sale s-a aflat şi o frumoasă matematiciană româncă , din familia Bagdasar care, cel puţin din intuiţia mea, deşi n-am apăsat întrebările pe această temă delicată, cred că era cea pe care a iubit-o cel mai mult. Deci avea şi o valenţă românească.

A.G. Da, asta se vede şi în cărţile lui, în Iarna decanului, de pildă.

N.M. Iarna decanului a rezultat dintr-o vizită la Bucureşti. De altfel, atunci l-am întâlnit prima dată. Există în carte un miez legat de asta, pentru că la întâlnirea de atunci de la Uniunea Scriitorilor, la care am fost invitat şi eu…Cum am mai spus şi în alte locuri, în circul acela socialist era nevoie să se arate că avem şi girafe şi pisici şi capre şi câini şi maimuţe…şi scriitori evrei. Am fost şi eu şi alţii acolo, când lui Below i s-a pus o întrebare foarte neplăcută, pe care el a înţeles-o foarte bine: „Cine este în spatele dumneavoastră, cine v-a dat Premiul Nobel ?” Asta rezonează şi cu unele discuţii din presa română de astăzi despre Nobel şi toate aceste lucruri. El a înţeles şi a răspuns foarte elegant evitând să intre în polemică. Şi eu i-am pus atunci o întrebare pe care
i-am repus-o după 20 de ani, la Boston, în cadrul interviului. L-am întrebat pe cine ar prefera între Humboldt, simbolul artistului boem, extravagant, decadent, care se autodistruge, şi Herzog, care este intelectualul evreu de tip european cu dilemele sale dintotdeauna? N-o să vă spun acum ce mi-a spus la Bucureşti şi ce mi-a spus la Boston.

A.G. Dar cei care vor citi cartea vor afla…

N.M. Sunt multe lucruri interesante. Dar, ca să revin la mine şi la Sertarele exilului…A doua parte este transcrierea interviului video cu Volovici, iar a treia parte este un interviu pe care mi l-a luat Leon Volovici la Bard în 2007. Se acoperă, astfel, o perioadă din 1982 până în 2007, în diferite locuri ale lumii la Bucureşti şi Iaşi, la Ierusalim şi la New York, la Bard. Dă şi asta o anumită dimensiune temporală şi spaţială care cred că ar putea să intereseze un lector.

Religiozitatea, câteva dintre perspectivele noului mileniu – 6. Confucianismul și Taoismul

februarie 15th, 2009

Confucianismul

Sistem filosofic în primul rând, confucianismul nu neagă existenţa unor forţe supranaturale, refuzând însă orice speculaţie pe seama acestora. Sistemul a fost creat de Confucius (551-479 Î.Hr.), pe numele său chinezesc Kongfuzi (Maestrul Kong). Trăind într-o perioadă zbuciumată a regatelor combatante, Maestrul Kong a încercat să găsească calea spre desăvârşirea intelectuală prin intermediul riturilor. Acestea sunt, după cum susţin confucianiştii, întemeiate de zei şi nu pot fi contestate. Confucius nu a dorit niciodată să vorbească despre zei, pe care însă îi respecta, conformându-se ritualurilor. Cuvintele lui au fost structurate şi aşezate pe hârtie de discipoli. În lucrarea Analecte ele au devenit cunoscute în întreaga lume. Principiile simple ale confucianismului au stat la baza întemeierii uneia dintre cele mai bune organizări statale întâlnite în istorie. Examele s-au organizat după aceste norme până în anul 1905, când, în urma impactului din ce în ce mai mare al culturii occidentale, teoria i bazată pe studiul şi aprofundarea clasicelor se prăbuşeşte.

Confucianismul a reprezentat pentru China suprema sinteză a marilor texte clasice. Cele Şase Clasice sunt: Cartea Edictelor (Shu), Cartea Stihurilor (Shi), Cartea Riturilor (Li), Cartea Muzicii (Yue), Cartea Schimbărilor (Yi) şi în fine Analele Primăverii şi Toamnei (Chunqiu). Legenda atestă implicarea activă a lui Confucius în corectarea şi editarea acestor cărţi, însă nu există certitudini în acest sens. El însă face dese referiri la motivele centrale ale acestor opere, în fapt pilonii filosofiei confucianiste.

Respectul pe care trebuie să îl arăţi în faţa părinţilor, în faţa conducătorilor şi în faţa tuturor celorlalţi oameni, iată baza acestei filosofii. Doar prin învăţare poţi ajunge la desăvârşire şi doar urmând riturile cu rigurozitate poţi învăţa.

Discipolii lui Confucius i-au purtat mai departe învăţătura, împărţindu-se în numeroase şcoli între care de-a lungul timpului au existat numeroase conflicte. Cei mai importanţi confucianişti au fost Mozi, Mencius, Xun Zi. Aceştia se axau pe un principiu central al filosofiei confucianiste, construindu-şi dialectica pe baza aparentei opoziţii ideatice faţă de restul ideilor. O altă fracţiune care a influenţat confucianismul în fazele sale ulterioare a fost şcoala legistă, cu reprezentantul ei cel mai de marcă Han Feizi.

Apariţia meteorică pe planul religios în cadrul unui sincretism confuciano-budist s-a petrecut cu aproximaţie între anii 1400-1600 însă nu a reuşit să reziste. În ciuda acestei experinţe religioase, este clar că doctrina confucianistă rămâne în esenţă una filosofică, fiind practic singura doctrină filosofică orientală autentică, fiinţând separat de orice doctrină religioasă.

Taoismul

Tao a jucat un rol important în cadrul filosofiei orientale. Ca scop ultim, absolut, ca o cale mistică atotprezentă sau ca o cale a riturilor (în viziunea confucianistă), ideea de Tao ilustrează cel mai bine concepţia orientală despre viaţă.

Lao Zi este considerat întemeietorul de drept al taoismului, însă există lucrări care susţin teza care îl propune pe Zhuang Zi ca predecesor al Bătrânului Magistru. Nu se poate face o distincţie clară între aceşti doi veritabili teoreticieni ai taoismului.

Lucrarea de referinţă rămâne însă Daodejing. Ea este atribuită lui Lao Zi şi reprezintă singura scriere a acestuia. Legenda ne spune că Lao Zi a scris principiile filosofiei sale la rugămintea unui paznic de frontieră, chiar înainte să plece în pribegie.

Taoismul respinge în mod explicit moralismul confucianist şi activismul moist, încercând să răspundă câtorva probleme arzătoare ale perioadei. Astfel, în Daodejing este prezentată o cale (Tao). Calea inacţiunii, specifică taoismului, este ilustrată prin metafora apei. Aceasta este maleabilă, ia forma oricărui vas în care este pusă şi învinge întotdeauna întocmai prin această proprietate. Curgerea apei nu poate fi înfrânată, iar omul înţelept învaţă să urmeze calea firească spre succes, să învingă natural, fără să forţeze. Ceea ce este moale învinge întotdeauna ceea ce este puternic. Pentru a dezvolta această idee Lao Zi ne prezintă exemplul florii… Aceasta la naştere este moale, alunecă în voia vântului, în timp ce înaintea morţii este rigidă, uscată, deci tare. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu omul, care la naştere este moale. De aceea, starea pe care taoiştii o consideră ideală este infantilitatea, când, în afara problemelor, tânărul născut \”suge direct de la matcă\”. Filosofia lui Lao Zi este una a renunţării, asemuindu-se din acest punct de vedere cu hinduismul. Viaţa nu trebuie să fie epuizată în acţiuni inutile, pentru că singură neclintirea învinge întotdeauna.

Conceptul principal, laitmotivul filosfiei taoiste este Tao (Calea). Cuvântul are mai multe sensuri, în funcţie de dialect. Calea este pentru Lao Zi inerentă oricărei acţiuni. Tao există în afara timpului, şi totuşi în fiecare particulă a sa. Construcţia conceptului se bazează pe relaţii antagonice. Tao cel adevărat este cel ce nu poate fi definit. În momentul în care se încearcă o determinare spaţialo-temporală a sa, conceptul îşi pierde calitatea principală, ingogniscibilitatea. Tao despre care se poate spune ceva nu este Tao. Tao nu există şi totuşi este pretudindeni. Tao nu acţionează şi totuşi toate se înfăptuiesc după ordinea sa. În neclintirea sa el este totuşi pretudindeni. Omul înţelept învaţă să îşi trăiască viaţa în acord cu Tao şi obţine totul în ciuda faptului că el nu doreşte până la urmă nimic.

Scrisă într-un stil criptic, cartea a suscitat controverse prin varietatea de sensuri probabile. Structurată în 81 de versete, lucrarea sintetizează întreaga concepţie ideatică specifică taoismului clasic. Pe parcursul timpului, multe dintre principiile iniţiale s-au alterat, afundându-se în numeroase clişee alchimice.

Filosofia taoistă s-a degradat de-a lungul timpului, din cauza aplecării discipolilor asupra procedeelor mistice de prelungire a vieţii. Au fost înfiinţate rituri de divinaţie care au transformat taoismul într-o religie ritualică asemănătoare celorlalte culte religioase orientale. Apropierea taoismului de budism a răpit din puritatea filosofiei lui Lao Zi. Cu toate astea taoismul (care, alături de shintoism, este singura religie încă existentă în cadrul căreia nu au existat schisme) se bucură astăzi de popularitate, având nu mai puţin de 420 de milioane de adepţi, fiind a treia ca număr din lume.

Universul filosofic oriental uimeşte prin complexitatea sa. Lucrările clasice sunt elaborate minuţios, pe parcursul multor secole, reprezentând practic o sinteză a generaţiilor care le asigură perenitatea.

Prin numeroasele reanalizări şi restructurări, filosofia orientală a reuşit să reziste timpului, fiind astăzi capabilă să ofere o alternativă viabilă lumii occidentale profund desacralizate.

Cred că, în căutarea noastră perpetuă, ar trebui să ne aplecăm cu atenţie asupra acestei lumi. Ar trebui să încercăm să înţelegem geneza gândirii orientale şi ramificaţiile ei incredibile. Orientul este până la urmă singura variantă diferită esenţial de lumea noastră. Lumea islamică fiinţează între aceleaşi puncte de reper (mă refer aici la monoteism, la fundamentarea pe logos a credinţei şi la ritualistica asemănătoare, islamul fiind până la urmă o religie de sinteză târzie), creştinismul a rămas închistat în aceleaşi prejudecăţi ca la începuturi, iar alte culte mai există doar nominal, neavând forţa de a schimba ceva pe plan ideologic. Lumea orientală este însă puternică şi reprezintă o alternativă serioasă la modul de viaţă occidental. Anii ce urmează vor fi martorii unui adevărat conflict între aceste două mentalităţi total diferite. Trebuie să înţelegem înainte de a putea condamna şi am face bine să înţelegem pentru că numai noi avem de câştigat…

\”Ceea ce este domol, e lesne de ţinut. Ceea ce încă nu este vădit, e lesne de pus la cale; ceea ce este gingaş, e lesne de a fi zdrobit; ceea ce este mărunt, e lesne de a fi împrăştiat. Înfăptuieşte lucrurile când încă nu au cunoscut neorânduiala. Un arbore nemăsurat s-a înălţat dintr-un lăstar subţire; un foişor cu nouă caturi s-a ridicat dintr-o movilă de ţărână; un drum în depărtări începe cu întâiul pas. Cel cu acţiune nu va izbândi; cel care ţine cu înverşunare va păcătui.

Iată de ce Omul Sfânt nu are acţiune şi prin urmare nu este înfrânt; nu ţine cu înverşunare, de aceea nu greşeşte. În lucrarea lor, oamenii sunt adesea aproape de izbândă, însă nu izbândesc. Fii chibzuit şi la sfârşit, la fel ca la-nceput, astfel nu îţi vei irosi lucrarea.

De aceea, Omul Sfânt doreşte ceea ce nu este \”dorinţă\” şi nu preţuieşte obiectele greu de căpătat. El învaţă ceea ce nu este \”învăţătură\” şi se înapoiază în locul din care oamenii s-au îndepărtat. El caută a sluji firea \”celor zece mii de fiinţe şi lucruri\”, ci nu se încumetă să aibă acţiune.\”

Lao Zi – Daodejing, capitolul LXIV

Tupeu de arhitecţi şi ţepe imobiliare

februarie 15th, 2009

Săptămâna asta, Consiliul General al Municipiului Bucureşti are temă de partid să aprobe una dintre cele mai babane mânăreli urbanistice ale Capitalei din ultimii ani: PUZ-ul pentru „turnurile de la Cişmigiu“. Dacă staţi încă în cumpănă între a vedea ce conţine acest Plan de Urbanism Zonal (PUZ) şi, de exemplu, a da la o parte frigiderul ca să trageţi un mop zdravăn pe dedesubt, vă recomand cu căldură prima variantă: e mult mai incitantă. Sub frigiderul dv. n-au cum să existe surprize mirositoare la fel de multe ca în proiectul de hotărâre postat la
http://www4.pmb.ro/wwwt/L52/docs/1720090130.pdf şi a cărui consultare publică se încheie mâine.

Ce dacă el e întocmit de Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“ (prin aripa ei puternic lucrativă, anume Centrul de Cercetare, Expertiză, Proiectare şi Consulting), ştampilat de arhitectul- şef al Capitalei în funcţie la data de 27 februarie 2008 şi avizat de cei şapte îngeri din vămile văzduhului, aceia care mănâncă urechile petentului de rând, aşteptând acum doar aprobarea lui Dumnezeu-Tatăl? Asta n-a împiedicat să se strecoare înăuntru, mare, vizibilă, următoarea eroare de aritmetică elementară, în tabelul de bilanţteritorial: construcţii (79%) + accese auto (3,5%) + accese pietonale (0,7%) + spaţii verzi (25%) + 100%. Dv. şi mie, desigur, ne dă rezultatul la adunare 108,2%, ceea ce ar putea crea oarece dileme executantului. Însă experţii de la „Ion Mincu“ ştiu să lucreze cu numere complexe, iar constructorul român ştie el şi fără plan din care bucată să taie.

De regulă, un PUZ românesc are rolul să facă praf Planul de Urbanism General, introducând derogări punctuale de la regulile de construcţie, după nevoia privatului care îl iniţiază şi plăteşte. Exact asta face şi documentul în chestiune: „înţeapă“ regimul de înălţime în zona respectivă, mult peste cel de 16 metri prevăzut în PUG, pentru ca proprietarul parcelei din strada Brezoianu 23-25, SC Universul SA, să poată ridica nişte clădiri cu aspect încă neprecizat.

Şi la cât îl urcă? Ei, aici intervine a doua frumuseţe a acestui dosar, pe care îl puteţi răsfoi la adresa de web indicată: nu se ştie clar. Planşele desenate (urât, cu mâna, ca pe vremea lui Pazvante) de experţii menţionaţi vorbesc despre 42 de metri, pentru unul dintre corpurile de clădire ce va avea 12 etaje. Însă în avizul provizoriu al Direcţiei Trafic apare acelaşi corp de clădire cu structura de 3 nivele subsol şi 30 de etaje deasupra. Pare că tot umblând după avize, proprietarul a arătat fiecărei autorităţi un alt proiect, pe care a luat ştampila, iar la final va alege el ce e mai drăguţdin fiecare. Întrebarea nu e de ce poate el s-o facă, ci cum de reuşeşte cu atâta eleganţă să obţină aprobări pentru turnuri lângă Cişmigiu, cu documentaţie făcută pe colţul mesei, în vreme ce un prieten de-al meu dentist a umblat de i-au sărit capacele pentru aprobarea unei firme cât o foaie de caiet, pe care s-o pună pe zidul casei.

Tot iluştrii cercetători, expertizori şi consultingi de la Facultatea de Arhitectură au mai produs şi un al treilea episod de matematică distractivă: au calculat că la o suprafaţă desfăşurată de 26.400 metri pătraţi, investitorul ar trebui să asigure pe proprietate loc de parcare pentru fix 100 de maşini. Însă, conform unei hotărâri a Consiliului Municipal din 2006, obligativitatea este de un loc la 100 metri pătraţi pentru rezidenţial sau un loc la 60 metri pătraţi (sau chiar mai puţin) pentru alte funcţiuni publice precum hotel, spaţii de birouri, piscină etc. – ce spune comanditarul că vrea să facă pe Brezoianu 23-25. Cu alte cuvinte, dacă e să se respecte legea, trebuie făcute între 260 şi 440 de locuri de parcare. Însă, doar dacă e…

Acum, dacă e să fim complet lipsiţi de umor, tot legea mai spune că un asemenea PUZ trebuie discutat cu vecinii, făcute consultări publice, iar buna practică internaţională recomandă ca iniţiatorul să facă o machetă pe care s-o expună undeva, s-o vadă şi poporul prost care nu ştie să citească planşe făcute cu laba gâştii de experţii de la „Ion Mincu“. Proiectul de Hotărâre supus aprobă rii aleşilor locali zice pe undeva că ar fi fost trei runde de consultări la care nu s-au primit obiecţii, dar nu se ştie când şi cu cine.

Dimpotrivă, are aerul că acest dosar încropit, cu detalii care se contrazic şi avize nesemnate, trebuie trecut cât mai repede şi în tăcere prin CMB săptămâna asta, iar noi aflăm de el doar datorită vigilenţei a 5-6 ong-işti pe biciclete, care ziua muncesc pentru o pâine, iar seara îşi sacrifică timpul liber pentru a apăra integritatea urbanistică a Capitalei. Asta, în vreme ce aceia plătiţi s-o apere – politicieni locali şi arhitecţi milionari, care predică cu gura rotundă pe la workshopuri estetica spaţiului mioritic – tac ca mortul în păpuşoi şi îşi încasează taxele de expertiză.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul zilei evz.ro

Andrei Jdanov: Pontiful stalinismului dezlănţuit

februarie 15th, 2009

Expresie a bolşevismului în forma sa paroxistică, stalinismul a fost un proiect de transformare a condiţiei umane.

Niciun mijloc nu era considerat inacceptabil câtă vreme servea scopul apocalipticmilenarist. La lansarea de la Târgul „Gaudeamus“ a cărţii „Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului“ (autori – subsemnatul şi Cristian Vasile), apărută la Editura Humanitas, dl Theodor Paleologu propunea analogia între ideologul şef al comunismului românesc şi personajul dostoievskian al Marelui Inchizitor. Într-adevăr, Răutu a făcut parte din specia acelor sacerdoţi deopotrivă fanatici şi cinici, pentru care sacrificiile umane (ale altora, nu ale lor, desigur) erau mereu justificate de o pretinsă cauză superioară. Zelotul paradigmatic, exponentul şi inspiratorul acestei falange de posedaţi ideologi (au existat în fiecare „famiglie“ politică stalinistă) a fost Andrei Aleksandrovici Jdanov (1896-1948). Revin la acest magnat al stalinismului în forma sa cea mai înverşunată pentru că s-a scris mult în ultima vreme pe tema similitudinii dintre formula mentală a lui Răutu şi aceea a modelului său moscovit. Nu multă lume ştie astăzi cine a fost Jdanov şi ce rol odios a jucat el în campaniile deşănţate de distrugere a valorilor literare, muzicale, cinematografice şi ştiinţifice din URSS.

Activist din categoria dură, devotat fără preget lui Stalin, Jdanov a fost prototipul militantului lipsit de caracter, personalitate ori frământări psihologice. A îndeplinit ordinele despotului sociopat fără murmur, s-a pretat la cele mai josnice acţiuni pentru a satisface setea de putere a celui numit de Martin Amis „Koba cel Groaznic“. Relativ cultivat, cunoscător al marii literaruri ruse, vorbitor de franceză, Jdanov a fost în egală măsură un personaj fără şira spinării, oricând disponibil pentru cele mai sordide aranjamente. Urmaşul lui Serghei Kirov la conducerea organizaţiei de partid din Leningrad a organizat epurările cumplite din anii Marii Terori, în compania altor acoliţi ai lui Stalin şi sub bagheta acestuia. Şi-a construit un cerc de colaboratori care aveau să devină extrem de influenţi mai ales după 1946 când Jdanov a dobândit poziţia de principal aghiotant al lui Stalin în secretariatul CC.

Numele „piticului sângeros“ Nikolai Ejov a intrat în memoria unei populaţii decimate şi terorizate drept ejovşcina, epoca lui Ejov. Tot astfel campaniile isterice împotriva cosmopolitismului, formalismului, „decadentismului“ organizate de patronul ideologiei, mai ales între 1946 şi vara anului 1948, când înceta din viaţă în urma unui infarct, sunt ştiute sub denumirea de jdanovşcina. Fiul lui Jdanov, Iuri, a fost un scurt timp căsătorit cu Svetlana, fiica dictatorului, şi a lucrat ca şef al sectorului ştiinţă al CC. O anumită bravadă l-a făcut să-şi exprime reţinerile în raport cu şarlatanul Trofim Lîsenko, pseudo-agronomul care a condus cruciada împotriva geneticii. Criticat de Stalin, Iuri şi-a făcut „autocritica“, iar tatăl său a patronat persecuţiile împotriva oamenilor de ştiinţă care refuzau să accepte aberaţiile primitivului neo-lamarckism al lui Lîsenko şi al asociaţilor săi cu ambiţii filosofarde precum Isaak Prezent, Mark Mitin şi Pavel Iudin. În 1946, Jdanov a fost autorul rezoluţiei de pomină „Despre revistele «Zvezda» şi «Leningrad»“, care au dus la anatemizarea Annei Ahmatova şi a lui Mihail Zoşcenko. Discursul lui Jdanov de condamnare a marii poete Ahmatova (denunţată drept o „combinatie de târfă şi călugăriţă“), al cărei soţ, poetul Nikolai Gumiliov, fusese executat în timpul lui Lenin, rămâne una dintre piesele cele mai abjecte ale dosarului obscurantismului stalinist. Fiecare rând al acestui text de funestă amintire a fost verificat şi editat de Stalin personal, care nutrea o ostilitate viscerală în raport cu o scriitoare ce refuzase să se înregimenteze în detaşamentul „inginerilor sufletului uman“. Acelaşi Jdanov a fost direct implicat în pregătirea documentelor legate de înfiinţarea Cominformului în toamna anului 1947 şi, în iunie 1948, a fost, împreună cu Stalin şi Molotov, artizanul excomunicării lui Tito ca trădător, asasin şi spion. Nu este exagerat să spunem că pentru Răutu ori Chişinevschi a-l emula pe Jdanov însemna maximă aspiraţie.

În remarcabila sa biografie a lui Jdanov (McGill University Press, 2004), bazându-se pe o imensă cantitate de documente din arhivele Biroului Politic stalinist, pe interviuri adâncite, inclusiv cu Iuri Jdanov, pe memoriile lui Hruşciov, Mikoian, Şepilov, istoricul Kees Boterbloem ajunge la următoarea concluzie, perfect aplicabilă, cred eu, lui Răutu, ferventul discipol al lui Jdanov de la Bucureşti: „Andrei Jdanov a fost un personaj loial lui Stalin fără nicio şovăire, partenerul neabătut al acestuia întru crimă. Fidel unei moralităţi perverse şi glorificându-şi stăpânul, Jdanov a fost gata să comită cele mai oribile crime ca partener al omului pe care l-a adorat drept Mesia al Evangheliei după Karl Marx. Astfel, Jdanov a capotat integral în îndeplinirea „celei mai elementare datorii a unui conducător politic, aceea de a asigura pacea, de a susţine legea şi de a ocroti viaţa (Peter Sloterdijk, «Critica raţiunii cinice»)“.

Parlamentari, încă un efort şi deveniţi legiuitori!

februarie 15th, 2009

Nu cred că am avut vreun guvern, de la revoluţie încoace, care să nu fi promis că nu va abuza de ordonanţe de urgenţă şi care, la puţină vreme după ce şi-a început guvernarea, să nu fi „legiferat“ prin ordonanţe de parcă nu ar exista Parlament.

Din păcate, în fapt, dacă ne uităm la viteza de lucru a aleşilor noştri, Parlament nu prea este, oricum nu atât cât ar trebui astfel încât nevoile de legiferare să fie satisfăcute oportun pentru necesităţile vieţii publice. De aici, scuzele guvernelor succesive în ce priveşte abuzul de ordonanţe şi însuşi abuzul! Eu însumi nu aş vrea să scuz guvernele, deşi înţeleg raţiunile pentru care şi-au uitat aşa de repede promisiunile şi s-au pus pe emis ordonanţă după ordonanţă. Mai mult, pot pune deja mâna în foc că la fel va trebui să procedeze şi actualul guvern, cel puţin dacă noul Parlament nu-şi aminteşte că principala raţiune de a fi este legiferarea, nu cenzurarea exceselor legislative ale Guvernului.

Vreau să fiu limpede – ordonanţa de urgenţă este o procedură legală, cu temei constituţional, adesea poate compensa lentoarea celor două Camere ale Parlamentului, dar abuzul de ordonanţe nu mi se pare cea mai democratică procedură posibilă, chiar dacă Parlamentul poate cenzura ulterior ordonanţele Guvernului. Ca să nu mai spun că, adesea, între momentul producerii ordonanţei şi sancţionarea
sa – acceptare, modificare, respingere – de către Parlament, aceasta poate produce efecte ireversibile, uneori grave.

Ordonanţa pe baza căreia, prin hotărâre de guvern, contractul de explorare încheiat cu firma canadiană a devenit şi contract de exploatare a rezervelor de petrol şi gaze din platoul continental al Mării Negre, partea ce ne-a revenit în urma sentinţei Tribunalului de la Haga este un caz-şcoală, de manual aş spune, privind consecinţele unei ordonanţe de urgenţă, chiar dacă aceasta n-a devenit lege prin acordul Parlamentului. Deci, Guvernul a dat o ordonanţă de urgenţă, pe baza acesteia a emis hotărârea respectivă de guvern, Parlamentul a respins ordonanţa, dar contractul de explorare-exploatare încheiat cu firma canadiană e perfect valabil, „beton“ în formularea dlui Emil Boc! Dacă aşa este, ca şi preşedintele Băsescu, nu înţeleg motivul gâlcevii. Cum nu pricep ce înţelege dl Boc prin faptul că „va face totul“ pentru anularea contractului, dacă acesta e beton?! În ce mă priveşte, aş vrea să se poată găsi o chichiţă legală prin care contractul să fie denunţat şi România să poată profita mai bine de resursele care eventual există acolo. Dar dacă soluţie legală nu e, rămânem cu redevenţe de 3-13 procente şi fără vreun control asupra destinaţiei petrolului şi gazelor.

Nu ştiu cum se va sfârşi acest caz, oricum nu cred că avem prea multe motive de optimism. Pe de altă parte, nu e prima ordonanţă din ultimii vreo 20 de ani dată în favoarea unei singure firme, a vreunui „partener privilegiat“. Nu vreau să vorbesc de mită, nici de încălcarea voită a intereselor naţionale, că nu am probe. Dar ceva tot vreau! Dacă tot avem Parlament, dacă tot şi-a mărit bugetul pe vremuri de criză, aş vrea ca acesta să şi muncească.

Cu cât ar legifera mai repede şi mai bine, cu atât spaţiul liber pentru ordonanţe ar fi mai mic!

Acest articol a apărut inițial în Cotidianul cotidianul.ro

Microbicid eficient in protejarea femeilor impotriva infectiei cu virusul HIV

februarie 15th, 2009

În aceasta saptamana in Canada, la Montreal in cadrul unei conferinte anuale despre infectia HIV s+au prezentat rezultatele primului studiu clinic în acest sens.

Cercetătorii americani de la Institutului American de Studiu a Alergiilor si Maladiilor Infectioase, au creat un gel vaginal microbicid care poate fi eficient in protejarea femeilor impotriva infectiei cu virusul HIV.

Microbiocidul, PRO 2000 este produs de laboratoarele americane Indevus Pharmaceuticals in Massachusetts.

Acest gel sau o crema microbicida aplicata local in zona vaginala poate preveni infectarea cu virusul HIV sau transmiterea altor boli cu transmitere sexuala.

Cercetatorii au demonstrat ca acesta nu este periculos si ca este eficient in cazul a aproximativ 30% dintre pacientele participante la studiu.

Dr. Anthony Fauci, director al Institutului American de Studiere a Alergiilor si Maladiilor Infectioase din cadrul Institutului National al Sanatatii din America, care a finantat o parte din costurile acestui studiu clinic, a declarat “Bineinteles ca mai avem nevoie de alte dovezi pentru a demonstra ca PRO 2000 protejeaza femeile impotriva infectarii cu HIV, dar rezultatele studiului sunt incurajatoare”

Sudiul clinic de faza a II-a, la care au participat mai mult de 3.000 de femei, este prima cercetare care testeaza calitatile unui microbicid vaginal impotriva virusului HIV.

sursa: Pharma Business

Republica Moldova – codașă la toate capitolele

februarie 15th, 2009
R. Molodova la răscruceR. Molodova la răscruce

Ați auzit probabil de binecunoscuta expresie a lui Murphy: nu dispera – mâine va fi și mai rău! În actuala situație în care se află R. Moldova mă întreb: dar unde mai rău decât atât? Înainte de a mă acuza de pesimism, vă recomand să aruncați un ochi pe agenţiile şi portalurile de știri. Și dacă după lectura fluxului informațional vi se pare că situația de la noi este OK, mai bine nu continuați să citiți acest articol. Personal, după cele citite, zilnic, nu am cum să eman prea mult optimism.

Afirm cu toată certitudinea că, la acest început de an, știrile postate pe agențiile autohtone (aici nu mă refer și la posturile tv, deoarece acolo, la capitolul informare, e o cu totul altă situație, în funcție de cine „comandă muzica”) generează un pesimism cras. Și nu e vina lor. Este clar că merge ceva prost în societatea moldovenească, iar campania electorală care se apropie amplifică și mai mult această stare de spirit. Pentru a sugera actuala conjunctură voi face o retrospectivă a știrilor apărute pe parcursul unei singure zile.

Pe lângă presupusele tentative de asasinat, arestările politicienilor și problema gazului rusesc care ajunge în R. Moldova numai când vor vecinii de la Răsărit, primele care mi-au atras atenția au fost rezultatele mai multor sondaje și studii sociologice, care nu sunt deloc îmbucurătoare.

Moldova – stat parțial liber

Astfel, raportul „Freedom in the world 2009″ („Libertatea în lume”), realizat anual de către organizaţia americană „Freedom House”, arată că situaţia drepturilor politice în R. Moldova s-a înrăutăţit față de anul trecut. RM a ajuns să facă parte din categoria ţărilor „parţial libere”. Motivele, așa cum le știm și noi, sunt vechi și perpetue: corupția, părtinirea politică în distribuirea alocărilor bugetare, politizarea investigaţiilor anticorupţie, îngrădirea accesului la informații (poate de aceasta și sunt tot mai mulți politicienii din opoziția de la noi cei care își fac în ultima vreme bloguri (vezi news.yam.ro)). În paranteză fie spus, România, “ultimul imperiu al Europei”, cum a denumit-o V. Voronin, se clasează la categoria „statelor libere”. Oare care e lecția?

Accesul la informaţie – nesatisfăcător

Centrul “Acces-info” a publicat un nou raport trimestrial al grupului său de experţi în care sunt atestate mai multe cazuri de îngrădire a accesului la informaţie. Deși specialiștii spun că s-ar fi atestat o uşoară îmbunătăţire în această privință (ei oferă 2.4 puncte din 5) față de trimestrele trecute, oricum în R. Moldova mai este mult de lucrat asupra culturii informaționale. Cazurile din ultimii, ani examinate în instanţele de judecată pentru accesul la informaţie, sunt suficiente (peste 300). De altfel, este corectă remarca preşedintelui Acces-info, Vasile Spinei: “Un impediment este şi ignorarea prevederilor legislative de către un număr mare de funcţionari, pe de o parte, şi de analfabetismul juridic răspândit în societate, pe de altă parte”.

Personal cred că jurnaliștii ar trebui să se adreseze în instanţa de judecată de fiecare dată când li se încalcă dreptul la informaţie pentru a contribui în acest mod, dacă altfel nu se poate, la educarea funcţionarilor publici care ignoră legislaţia în vigoare.

La coada clasamentului economic

Moldova pierde poziţii și în clasament pentru libertatea economică – „Index of Economic Freedom” – realizat de fundaţia americană „Heritage” şi „The Wall Street Journal”. Astfel, aflăm că, în topul pentru anul 2008, Moldova s-a clasat pe locul 120 printre cele 179 de state. Totodată, pentru R. M. performanţele la categoriile „libertatea monetară”, „libertatea investiţiilor” şi „combaterea corupţiei” sunt reduse. Presa titrează că investiţiile străine înregistrează dificultăţi, de la ineficienţa birocratică până la restricţiile directe. Nu este deloc de neglijat nici nivelul semnificativ de corupţie existentă în majoritatea instituţiilor publice. De aici și faptul că mituirea şi corupţia cumulate sunt un imediment serios pentru investitorii străini. Dar oare numai pentru aceștia? Nu și pentru noi, cetățenii simpli?

Corupția în floare

Totuși, într-o democrație ca cea de la noi, ingeniozitatea își spune cuvântul. Pentru cei care au salariile mici, și nu numai, anume corupția este ieșirea din impas. Nu o spun eu, ci un sondaj online al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și a Corupției (CCCEC) care titrează: “Salariile mici favorizează corupția”. Cifra celor care sunt de această părere este îngrijorătoare. Mai bine de jumatate din participanții la sondaj – 51,7% – au răspuns pozitiv la această afirmație.

În același context, un alt studiul sociologic, lansat de curând la Chişinău, realizat de către asociaţia obştească „Iniţiativa Social-Rurală” (ISR) atestă că 66% din respondenţii din raioanele Anenii Noi şi Ialoveni susțin că în judecătorii se recurge frecvent la bani, cadouri şi contacte personale pentru a soluţiona cazurile (Info-Prim Neo). Potrivit sondajului, pentru soluţionarea litigiilor în instanţele de judecată, 43% dintre respondenţi au mărturisit că se dă mită intermediarilor, 37% – avocaţilor şi 15% – direct judecătorilor. Aici voi cita un expert de la Institutul de Politici Publice (IPP) care spunea: „Vă pot garanta că majoritatea cetăţenilor care au treabă cu justiţia sau cu administraţia noastră publică, devin în timp cetăţeni pierduţi pentru Republica Moldova”. Este adevărat.

Inflația la cote înalte

Revenim la „Index of Economic Freedom”. Clasamentul atestă că în R. Moldova nivelul inflaţiei este unul înalt. Săptămâna trecută a fost emis un comunicat de către Ministerul Economiei și Comerțului despre scumpirile din ultima perioadă. Nimic nou sub soare, ba dimpotrivă, mai mult m-am întristat când am văzut toate cifrele scumpirilor adunate grămadă. Tot la capitolul economie Ministerul Economiei și Comerțului încearcă, dar fără folos, să mai învioreze situația anunțând că rata inflației pentru anul 2008 a fost de 7,3%. Se prea poate să nu fie tocmai așa.

Analistul economic Veaceslav Ioniță susține că această cifră nu este credibilă pe motiv că, după părerea lui, inflația reală pe care au resimțit-o cetățenii este de cel puțin 13,2%. Mai mult, expertul susține că cifra anunțată public nu este credibilă și “este politică”, deoarece vine din partea Biroul Național de Statistică. Ioniță susține că “această structură își coordonează cifrele cu Ministerul Economiei”, iar în acest an, inflația a fost „camuflată și pusă pe umerile gastarbeiterilor”.

Scad și remitențele

Când spunem gasterbaiteri ne amintim de moldovenii plecați la muncă peste hotare. Deși, pentru actuala guvernare informația potrivit căreia în 11 luni ale anului trecut remitenţele au crescut cu peste 38% față de 2007, depăşind cifra de 1,5 mlrd. USD (echivalentul a peste 15,7 mlrd lei, la cursul oficial al BNM), ar putea fi motiv de bucurie, pentru oamenii simpli, rămași acasă fără de cei dragi, nu e. Să datoreze oare această creștere plecării mai multor concetățeni în afară? Nu pot să vă spun deocamdată, deoarece, în această chestiune, de obicei, cifrele reale nu sunt cunoscute.

Acum însă, criza îi va afecta și pe moldoveni. Așa cum declara anterior și reprezentantul permanent al Fondului Monetar Internaţional, Johan Mathisen, cererea de forţă de muncă în statele europene va afecta și cetăţenii moldoveni care lucrează peste hotare, iar, drept consecinţă, volumul banilor transferaţi în R. Moldova va scădea.

Cine pleacă nu se mai întoarce

Dacă am început cu această problemă – plecarea moldovenilor la muncă peste hotare, o altă știre titrează declarația MAI potrivit căreia o formaţiune politică din R. Moldova a organizat plecarea în Franţa a unui grup de tineri, dintre care doi nu au mai revenit în ţară. Păi, la ce să mai vină? Sunt motivați ei cumva să se întoarcă, oare? Au locuri de muncă, locuințe, sau posibilitatea de a-și construi un viitor mai bun decât acolo unde au rămas? NU! Și asta o știm cu toții. Nu este secret că moldovenii fug valuri peste hotare din disperare și sărăcia lucie care ne înconjoară. Nici nu e de mirare sau nu constituie o noutate că, odată scăpați, conaționalii noștrii au rupt-o la fugă, pe drept cuvânt, unde au apucat. Oare de ce azi avem peste un milion de cetățeni la muncă peste hotare (cifra vehiculată neoficial)?! De ce ne întrebăm „de ce au rămas doi tineri în Franța” și nu ne întrebăm de ce au ales să nu mai revină un milion?

Înțeleg că, în acest context, îngrijorarea e legată direct de implicarea unui partid politic, dar să privim mai profund în miezul problemei, de unde și concluziile.

Relaţia cu cetăţenii săi – una foarte proastă

Aceasta este concluzia experimată de către experții IPP. Potrivit lor, va veni un moment când adeziunea cetăţenilor moldoveni faţă de stat va fi pusă testării. Pentru a preveni un rezultat nefavorabil, factorii decizionali ar trebui să includă în “Strategia de securitate naţională” un capitol care să prevadă un mecanism de fundamentare a relaţiei dintre stat şi cetăţean. Totodată s-a abordat și faptul că cetăţenii renunţă la cetăţenia Republicii Moldova. “Acesta este doar un aspect al problemei” a menționat un expert IPP. Problema nu este că își iau o a doua cetățenie, ci este a cui cetățenie, adică a cărei țări? Să nu uităm că în ultimii ani statul rus a avut mână liberă la acordarea cetățeniei ruse moldovenilor. Așadar, aceasta ar trebui să ne pună pe gânduri în primul rând și în al doilea că statul nostru se discreditează tot mai mult în ochii cetățenilor săi de vreme ce aceștia acceptă cu disperare oricare cetățenie care oferă mai multe oportunități decât cea moldovenească. Aici e de fapt miezul problemei.

Opt probleme și nu numai…

În concluzie, opt știri cu tematici arzătoare pentru R. Moldova, opt subiecte care ar trebui să dea de gândit celor responsabili precum și nouă tuturor. Într-un stat în care, potrivit rapoartelor, există masiv corupția, lipsa de acces la informație, exodul masiv al cetățenilor peste hotare și căutarea de căi pentru a evada de aici, ceva înseamnă că nu merge și undeva piesele nu se mai leagă. Ce nu merge?

Metaforic vorbind – motorul politic, acolo de unde începe totul.

Stela Popa, www.stelapopa.unimedia.md

Prin Europa, drogându-ne în timp ce ne stingem

februarie 15th, 2009

Mă droghez de ceva vreme. Mă droghez cu speranţe. Mă droghez cu speranţe care, în mintea mea, tind să ia locul realităţii. Şi nu ştiu dacă fac bine. Pentru că, totuşi, mă droghez. Adică încerc să ofer iluziei mai multe şanse decât realităţii. Europa iluziei nu este şi Europa politică reală.

Acum câţiva ani, bunăoară, însoţită de un bun prieten, am vrut să revăd câteva din părţile mai ascunse ale Parisului. Una dintre ele a fost Rue des Rosiers, unde am ajuns din păcate într-o sâmbătă. La Sacha Finkelzstajn, închis. Fără plăcinţele cu miere, deci. Brutăria evreiească şi cea yddish, cea din Rue des Écouffes erau şi ele închise. Şi galeria de artă, de unde cu doi ani înainte cumpărasem o menora cu garnitură de chihlimbar şi un portret al lui Herzl (unul din primii jurnalişti ce era şi un mare vizionar), avea storurile pe jumătate trase. Librăria. Passons, zidul prinsese puţină igrasie. Editura. Apoi ochiul îmi cade pe Florence Finkelystajn, cu gastronomia yddish a Europei Centrale şi de Est, închis pentru renovare. Data viitoare voi veni direct aici, 24, Rue des Ecouffes 4° arrt ( à l’angle du 19, Rue des Rosiers ). L’As du Fallafel. Câteva oferte. Le reţin în agendă. Blitzul se defectează aici, dar îl repar repede.

Vitrinele cu piese de anticariat, ca nişte cutii cu surprize de pe vremea bunicii din stetl. Goldenberg şi Pletzl, cu delicatesele ascunse după lacăt, de data aceasta. Kosher Pizza, un desen cu Steaua lui David riguros pusă in efigie pe perete. Mi-Va-Mi, deasupra căruia zidul se scorojise puţin iar balcoanele miniaturale din fier forjat schiţează un păiajen. Casele cu un etaj şi cu o cameră mare în spatele magazinului aflat din faţă, anume construite pentru ca proprietarii să le poată părăsi uşor, în caz de razii. Mai sus, case cu două-trei etaje, parcă aplecându-se deasupra străduţelor pavate, ca nişte femei slăbănoage ce vor să te ia în braţe. Am regăsit un Jo Goldenberg îmbietor. Paharul de Carmel aburind sub buzele mele. Un gust albastru. Frigul din cartier mă urmărise până la masa acoperită cu o ţesătură albastră. Restaurantul ce fusese închis după atentat era acum rezervat pentru o petrecere privată.

Întotdeauna m-a atras cartierul Saint-Paul Le Marais, poate şi pentru faptul că e mai contaminat de amintirea civilizaţiei care a dat sens Europei. Şi paşilor mei. Prietenul meu, atent, ştiindu-mi pătimaşa pasiune de a fotografia şi de a tezauriza la infinit secunde de imagini efemere, mi-a spus să mă potolesc cu fotografiatul. Cumva, a dangerous passion in this area. Uşor ameţită de al doilea pahar, de frigul şi lumina bună pentru peisaj, am plecat din nou pe străzi. Fotografii cu planurile stradelelor ce se intersectează imprevizibil pe Ruse des Rosiers; acest tip de traiectorie îmi sugerează salturile derutante pe care trebuie să le facă adesea în istorie animalele hăituite, pentru a supravieţui. Mai ales în câmp deschis.

Străzile evreieşti nu sunt numai artere de circulaţie, ci şi coridoare de supravieţuire. Labirintul lor secret trasează o posibilitate de evadare. Pentru că ele brăzdează o lume a predestinării la infern. Librarie du Temple. Albastrul străjuieşte o uşă solidă, făcută din piese de sticlă ce par mozaicate. Aş fi cumpărat o carte de rugăciuni pentru copii. Uşa rămâne închisă. Ah, sâmbăta. Dar deodată apare lângă noi un grup de tineri străini, cu accent magrebian sau vorbind un slang necunoscut; înţeleg numai câte un cuvânt din zece. Băieţii se “lipesc” de noi. Alai. Încep apostrofările. Nu le place expresia feţei mele, încântată acum să prindă încă un cadru cu faţada buticului unde se etalează matza shmura lângă un Nautilus. E o clădire ce avea vreo 200 de ani.

Parfum de lemn vechi şi voluptate rotunjită. Intersecţii surprinzătoare de accente puse pe arhitecturi de viziuni în eclectic francez şi art nouveau. Cei trei tineri s-au hotărât: ne urmăresc peste tot. Apoi flashuri la My o My’s, la L’Eclaireur. Gusturile mele avangardiste nu se dezmint. Singurul avangardism pe care nu îl gust este cel politic. Unul dintre tineri, enervat nu se ştie de ce ( la vremea aia aveam look accidental de sabră) , mă ameninţă şi dă să ia o piatră de jos. Îmi spune că pot să mă car. Imediat. Să mă car pentru că put. Sigur că pot să mă car. Şi chiar o iau la sănătoasa, urmată de prietenul care nu conteneşte să mă mustre: ţi-am spus eu, ţi-am spus eu.

Şi a avut dreptate. Deşi eu refuz să admit, continuând să mă droghez cu iluzii. Să fac fotografii şi să mă las purtată de paşi care nu se opresc niciodată. O luăm pe o străduţă îngustă.

Peste două săptămâni eram la Bonn. Alte Rathaus, cu linia sa Rococo, reper pentru numeroasele întâlniri pe care le-am avut acolo cu partenerii de la revista de Meditaţii Est-Etice. În fiecare zi luam masa la un restaurant de la fereastra căruia admiram galbenul învelit în gri plumb al clădirii primăriei. Adesea, mă întâlneam cu colegii în Biserica Remigius, unde Beethoven a fost botezat şi la a cărei orgă a cântat de copil. Orga porumbel, cu sclipiri metalice. Am bâjbâit mult până am găsit Beethoven-Haus. Bombardamentele au lăsat urme, au şters memorii. La fel cum, înainte, pogromurile au şters urmele unei civilizaţii şi au trasat limitele altor civilizaţii. Pe străzi, nu întâlnim decât musulmani. E ora prânzului. Suntem în Germania? Trecătorii, grăbiţi, plimbă turbane elegante de mătase şi voaluri; ameţesc privind şi admirând siluetele negre care mătură aerul din jurul meu cu mângâieri misterioase de hijab şi jilbab.

O hipnoză cu bărbaţi şi femei din care nu se văd decât dinţii tineri şi albi. În jurul lor, alţi porumbei, copiii. De mână cu femeile, agăţaţi de aripa istoriei. Cine este Beethoven pentru ei, la urma urmelor?, mă întreb. Trecătorii nu au auzit de el. Şi nici nu ştiu să mă îndrume către muzeu. Mă simt simultan şi acasă şi alungată dintr-o iluzie a unei patrii culturale comune. Am un frison. Avangarda politică va da greş. Remember dinţii aceia albi tineri înşiraţi pe carnasiera feroce, cu tăişul la vedere. Îmi amintesc de străduţa din cartierul Rue des Rosiers, îngustă cât dimensiunea unui om ce merge printre ziduri cu braţele întinse ca nişte aripi. Pe acolo, de fapt, ne-am găsit salvarea, atunci când am fost atacaţi, pentru că, după ce les voyous ne-au hărţuit printre ziduri, brusc, strada s-a vărsat în bulevard. Iar noi am plonjat din nou în cearceaful curat de acasă. Din fericire, acolo încă nu căzuse seara, şi nu ne-au înghiţit nici un nou zid şi nici o nouă maree de văluri. Nu ne-au înghiţit încă. Pentru că noi ne drogăm. Cu iluzii. De fapt, ne stingem. Şi nu ştim cum să facem din asta un titlu de onoare.

Huntington in Spania

februarie 15th, 2009

Una din aripile muzeului arheologic regional din Alcala de Henares (Spania) gazduieste o parte a tezaurului arheologic adunat, la inceputul secolului XX, de renumitul hispanist si filantrop Archer M. Huntington (1870-1955).

Colectia cuprinde obiecte de uz comun din perioada romana si pre-romana, superbe statui de marmura, statuete de zeitati egiptene sau romane, bijuterii ibero-celtice, monede, documente privitoare la sapaturile arheologice efectuate de filantrop langa Sevilla, traduceri (in engleza) ale poemului El Cid. Expozitia comemoreaza implinirea a 100 de ani de la inaugurarea muzeului de arta si cultura hispanica din New York. Colectia cuprinde deasemenea fotografii de epoca din diferite zone ale Spaniei, care il situeaza pe Huntington printre marii etnologi si arheologi hispanisti ai lumii.

Archer M. Huntington a fost fiul lui John si Arabella Duval, casatorita ulterior cu magnatul cailor ferate Collis P. Huntington. In urma adoptiei, acesta a preluat numele tatalui vitreg, pe care l-a mostenit. La sfarsitul secolului XIX, in timpul unor calatorii in Spania, a devenit un pasionat colectionar de obiecte de arta, carti si relicve arheologice din zona. Huntington si-a concretizat pasiunea sa pentru cultura si civilizatia hispanica prin fondarea Societatii Hispanice Americane (Hispanic Society of America).

In 1904, a inceput constructia incantatorului palat din New York care gazduieste astazi muzeul si biblioteca societatii (accesul fiind gratuit). Inaugurata 4 ani mai tarziu, aceasta cladire adaposteste o impresionanta colectie de carti, obiecte de arta si arheologie : 1.000 de sculpturi datand din primul mileniu i.H. pana in prezent, 6.000 de picturi, 250.000 de carti printre care editiile originale ale operei lui Cervantes, precum si numeroase obiecte artistice si de cult din Portugalia sau America Latina.

Acesta nu este insa singurul merit al lui Huntington. Devenit cu timpul un mecena desavarsit, acesta a donat terenuri pentru constructia Muzeului Indienilor Americani si Academiei de Arta si Litere din New York, precum si 4,300 de acri pentru fondarea Galeriei de Arta “Huntington” a Universitatii Texas (Austin), inaugurata in 1963. A fost deasemenea preocupat de poezie, publicand “A Flight of Birds” (1938), “Collected Verse” (1953) si traducerea in trei volume a poemului “El Cid”.

Sculpturile si relicvele arheologice prezentate in muzeul spaniol au fost obtinute prin colaborarea stransa dintre Huntington si arheologul anglo-francez J. Bonsor, care a facut sapaturi in Carmona (zona Sevilla). In constiinta istoricilor si oamenilor de cultura spanioli, Huntington a ramas ca unul dintre cei mai importanti admiratori ai culturii hispanice.

Antropogeneza si analizele ADN

februarie 15th, 2009

“Rezultatul cel mai important a acestor studii (analize ADN, N.R.) ramine precizarea rudeniei extrem de vagi cu marile maimute antropomorfe, caracterul unic si marea vechime a ramurei umane , cu alte cuvinte, anularea definitiva a viziunii darwiniene asupra originii si evolutiei umanitatii. Concluzia fireasca a ipotezelor amintite este aceea ca nu exista nici un fel de legatura filogenetica intre formele vechi si Homo Sapiens Fossilis care apare ca un invadator intr-o lume populata de Neanderthali.” Citatul este luat din Ligia Barzu, “Paradisul pierdut”, p.8 (Ed. “Erasmus”, Bucuresti, 1993)

Cum s-a ajuns aici?

In 1856, s-a descoperit in valea riului Neander (Germania, linga Dusseldorf) niste fosile ciudate. Ele s-au bucurat de o atentie deosebita, intrind rapid in circuitul stiintific. (Spre deosebire de alte fosile identice descoperite in 1850 la Gibraltar. Sa vezi ce inseamna intimplarea in obtinerea celebritatii. Chiar si pentru fosile…). In 1859, Darwin si-a publicat lucrarea “Originea speciilor”. El considera fosilele respective “ape-like ancestors”. Ideea este intarita la 1864 de William King (anatomist irlandez) care da denumirea de “Neadertal Man” si iar Darwin (1871:”Descendent of Man”.)

Pentru cei foarte scrupulosi e de notat ca forma corecta de scriere e “Neandertal”. Forma cu “th” (“Neanderthal”) e folosita doar de unele reviste traditionaliste britanice, ce pastreaza elemente din limba germana veche.

Pornind de aici, toate descoperirile de fosile -din domeniu-, au fost ordonate intr-o scara evolutiva.

Prima observatie ciudata: marile maimute antropomorfe apar si se dezvolta doar in Africa de Est, desi elementul anterior, din care provin (Ramapithecul) traia peste tot: Africa, Europa, Asia. (De ce apar doar aici aceste forme?)

Care sunt formele incriminate?

- Australopithecus (capacitate craniana 390 -545 cm3), cu cele trei forme ale sale:
-A. Afarensis (apare cam acum 3,75-3,5 milioane ani)
-A. Africanus (apare cam acum 3-2 milioane ani)
-A. Robustus Boisei -sau Parenthrop- (apare acum 1,8-1,7 milioane ani)
desi sunt si date mai noi, care corecteaza aceste vechimi: 5 milioane pentru Afarensis si 4 pentru Parenthrop. Oricum, “Lucy” e considerata cea mai veche A.Afarensis. (Era datata cam 3,75-3,5 milioane ani. Vom vedea daca se impune schimbarea acestei date.)

- Homo Habilis (capacitate craniana 509-752 cm3) (apare cam acum 4 milioane ani).

- Homo Erectus (750-1250 cm3) (apare cam acum 1,7 milioane de ani)

- Neandertal (capacitate craniana 1300-1750 cm3) (inca se poarta discutii in legatura cu data aparitia lui; oricum, este recent; stim ca dispare in jurul lui 30-28.000 i.e.n.)

- Homo Sapiens (capacitate craniana 900-1880 cm3). (Nu se stie sigur momentul aparitiei, se preconizeaza cifrele 1,8-1,2 milioane ani. Adica destul de recent si contemporan cu Parenthrop si Homo Erectus. Nu are cum sa deriveze din ele.)

Leakey, nu accepta un stramos comun pentru toate aceste forme si consdiera ca fiecare are un alt stramos. Se remarca numarul mic de fosile. Ele au fost organizate dupa virsta (posibilitatea datarii) si dupa capacitatea craniana si evolutie morfologica.

Teoria generala evolutionista (speciile se transforma in alte specii, superioare, datorita: variabilitatii, ereditatii, suprapopulatiei, luptei pentru existenta si selectiei naturale) era folosita pentru organizarea descoperirilor si explicarea aparitiei fosilelor din ce in ce mai perfectionate. Se presupunea ca daca asta e procesul, acesta e cursul si rezultatul. Din pacate, lipsa de fosile care sa faca legatura intre o familie si alta, nu era luata in seama, chiar daca unii mai indrazneau sa atraga atentia. (In acest context, e de remarcat curajul lui Leakey. El nu contesta teoria lui Darwin, dar datele pe care le avea la dispozitie, nu-i permiteau sa intregeasca tabloul pe care l-ar fi vrut altii. Doar asa, ca sa iasa bine “poza”.)

Mai exista o problema. Unde se plaseaza Sinanthropus Pekinensis? Sunt unii cercetatori chinezi care considera ca S.P. a aparut independent de fenomenul din Africa. Numai ca nu sunt suficiente probe. In plus, asta ar alimenta teza rasista ca actualii oameni au stramosi diferiti, in functie de culoarea epidermei. (Lucru infirmat de analizele ADN, transplant, tranfuzia de singe, etc.) (Deci, nu doar albii sunt rasisti!)

Neandertalienii dispar intr-un mod enigmatic. Nu se stie de ce. Sunt mai multe teorii: 1. exterminati de Homo Sapiens; 2. organizati diferit, in grupuri mici, ce stinjeneau inmultirea; 3. avind o natalitate mai mica si o mortalitate mai mare decit oamenii, au pierdut treptat locul ocupat in beneficiul acestora; 4. bolnavi de artrita reumatismala (glaciatiuni), au degenerat, etc. Se pare ca exista forme de metisare intre ei si Homo Sapiens, dar lucrurile nu-s foarte clare. O teorie chiar sustine ca au disparut datorita…metisarii cu H.S.

Analizele ADN au fost facute in laboratoare diferite, de echipe diferite si la diverse date. Esantioanele au fost recoltate din fosile diferite. Nu a existat un program unic, fiecare echipa a urmarit obiective proprii.

C.B. Stringer si P. Andrews (British Museum) in “Science Magazin” din 11 martie 1988, arata ca omul are o origine recenta in Africa de Est. Nu e vorba de mai multe centre de aparitie si nu e inrudit cu Neandertalul.

Rezultate asemanatoare au si Rebecca L.Cann, Mark Stoneking si Allan Wilson (“Mitocondrial DNA and human evolution” in “Nature”, 325, 31-36;01.January, 1987) la Berkeley, California.

Ezra Zubrow (prof. Ph.D. la Buffalo/Arizona, Cambridge, etc.) considera ca omul apare in Europa spre 36-34.000 i.e.n. si suprapune disparitia Neandertalului. Etc.(N.B. Toate universitatile, muzeele, institutele, etc. citate pina acum si de acum incolo, au patronat lucrarile mentionate in sectiile lor de istorie naturala, biologie, antropologie sau arheologie.)

In concluzie, Neandertalul nu participa la formarea omului, asa cum sustinea Darwin.

Se mai pot adauga si alte elemente. In 2004, analizele ADN de la Institutul Max Plank (Germania) efectuate pe 24 de neandertalieni si 40 H.S., releva ca linia N. se indeparteaza de linia H.S. intre 640.000-140.000 i.e.n.

Realitatea e ca modelul initial e tandari. Si ca n-a functionat niciodata. (Vezi pozitia lui Leakey.)

Asta nu inseamna ca Darwin n-a avut dreptate ci ca modelul sau (doar in antropogeneza) nu a fost cel mai nimerit. Darwin nu are nici o vina. Asta era nivelul de cunostinte in epoca. El a reusit sa deschida un nou capitol in stiinta, dovedind ce se putea dovedi atunci.

Trebuie subliniat, ca nu e vina lui Darwin ca teoria sa a fost utilizata de rasisti, fascisti sau…Marx.

Dar a ne crampona in a dovedi ca a avut dreptate si unde nu a avut, ne face ridicoli. De altfel, daca ar fi trait, cred ca el insusi ar fi revenit asupra teoriei. In fapt, acum nu se poate face altceva decit sa asteptam rezultatul viitoarelor cercetari, pentru a putea trage concluziile.

Ultimele rezultate (Science Daily; 28 ianuarie 2009) vin de la Universitatea din Uppsala. Analizele (ADN) comparate dintre marile maimute antropomorfe contemporane si om, arata ca s-ar putea sa se fi ajuns la forma H.S.prin involutia primelor. O fixare a elementelor degenerative, prin cosanguinizare. BGC- conversia alterata a genelor. Deci, nu evolutie ci schimbarea rasei prin ….. involutie. Asta ar explica de ce apare modificarea doar intr-un mic areal. (Si nu pe toata suprafata locuita de ramapithecine.)

Probabil or sa mai apara teorii, pina la obtinerea consensului general.

Daca tot tratam acest subiect, e bine sa facem precizari pe care nu le gasiti in manuale sau in articole de specialitate curente. (Oare de ce?) Nici la noi, nici la alti istorici europeni.

Europa paleolitica are o populatie 100% neagra. Neandertal si Grimaldi (H.S.) sunt negri. Ei vin din parti diferite ale Africii, la date diferite. Cro-Magnon e descendentul lui Grimaldi. Aurignacian e numele culturii materiale a lui Grimaldi.

Pielea alba si denudarea pielii sunt mutatii genetice inca inexplicabile (provocate de ghetari si clima, sau de la un trai acvatic, sau de la subnutritie, etc.).

Parul blond si ochii albastrii (iar rezultatul unor cercetari de ultima ora), apar in jurul Marii Negre, in timpul celui de-al doilea val de nou veniti: neoliticienii din Orientul Apropiat si Anatolia, ce suprapun aici negrii mai mult sau mai putin “decolorati” ce locuiau Europa epocii. (Care or fi “pelasgii”?).

Dupa cum vedeti, numai elemente de “continuitate” a istoriei “patriei”… Si asa e in toata Europa…….

N.B. Prezentul articol nu este rezultatul cercetarilor proprii. Am adunat pentru cititorii mei fideli (caci ceilalti, nu cred ca-mi viziteaza articolele) datele din articolele de specialitate. In masura in care doriti mai multe informatii, cautati la numele autorilor citati. Unii dintre ei, au adrese de e-mail la care pot fi contactati. Puteti sa-i intrebati direct ce doriti. Subliniez acest lucru atit pentru a veni in ajutorul cititorilor, cit si pentru a evidentia diferenta de lucru dintre cercetatorii seriosi, deschisi intrebarilor publicului si cercetatorii nostrii (din toate domeniile), ca si scriitorii si unii ziaristi, care au adrese la …”secret”. In acelasi timp, nu tin sa ma impaunez cu munca altora. Eu am incercat doar sa “traduc” limbajul de specialitate si sa pun cap la cap diferite idei, uneori ireonciliabile, pentru un acces facil.
Va multumesc pentru atentie!

O ţară de vis urât – Republica Moldova

februarie 15th, 2009
“Made in Moldova” – piesa lui Constantin Cheianu

Totul a inceput vineri, la premiera spectacolului Made in Moldova, scris de Constantin Cheianu. Chiar dacă unii dintre prietenii mei spun ca Satiricus e fleoşc în comparaţie cu felul cum era înainte – mi-a plăcut mult. Bine-jucat, emoţii, sentimente..

Spectacolul era despre sistemul corupt, care, până în prezent e un fel de epidemie în ţara asta. Dăm bani, luăm bani, cumpărăm drepturi, vindem obligaţii, schimbăm valori şi promisiuni tot pentru bani. Se pare ca singura valoare de valoare care a mai ramas e banii, asta chiar dacă aceştia sunt doar nişte hârtii desenate şi protejate.

La universitate dăm bani pentru diplome, cumpărăm cadouri. Ne pare că aşa procurăm cunoştinţe. La medic parcă am cumpăra sănătate. Logic vorbind: n-ar trebui oare ca medicamentele să fie gratuite? La fel si tot ceea ce ţine de ingrijiri şi intervenţii medicale.

Tărâm poetic

Mai apoi, peste doar câteva zile, apare protestul ONG-ştilor care e tulburat violent de nişte vopsitori za svaiu stranu, care sunt nişte rataţi, evident. Cum pentru 1000 de lei să ataci nişte oameni care protestează paşnic , dar să te temi să fii filmat ca să nu strige nevasta la tine? Cazul mi-aduce aminte de băiatu’ de pe monument, Ştefan cel Mare. Atacatorii se credeau probabil soldaţii lu’ Ştefan care atacă otomanii fiind de 10 ori mai puțini. Efectiv, simularea a eşuat.

Patrioţi

În aceeaşi zi, reporterul de la JurnalTv are o discuţie inteligentă cu unul din poliţiştii care patrulează în faţa ministerului de afaceri interne aka MAI. Să vă spun o poveste: dat fiind faptul că particip la trăiningul de la SSAJ am fost într-un exerciţiu să fac un material TV care solicita declaraţiile vreunui de la Poliţia Rutieră, însemnând din clădirea MAI.

Am fost, am ieşit şi mi-am instalat comod aparatul de filmat pe triped in faţa ministerului şi, fără să mă grăbesc, inregistrez câteva secunde faţa clădirii. Îmediat s-a apropiat de mine şi de colega mea exact tipul din filmuleţ împreună cu “partenerul” lui de patrulă.

- Nu se poate de filmat aici, zice.
- A, scuze, nu ştiam, da’ de ce?
- De-atâta.

Pun camera pe stop şi mă pregătesc s-o şterg. El:

- Puteţi să udaliţ?
- E pe casetă.
- Nu şî şi?

Nu i-am răspuns şi am plecat.

M-am consultat mai apoi cu specialişti în domeniu. Artur a zis că orice clădire care poate fi văzută cu ochiul liber poate fi filmată sau fotografiată. Deci este ilegal ce fac poliţiştii care patrulează. Straniu este că şi la ambasada româniei am întâlnit aceeaşi problemă. Trebuia, banal, să fac o poză din faţă. Nu! s-a apropiat nenea carabinier şi a spus că nu se poate. Evident că am trecut drumul, am facut poza şi am fugit.

Incă mai straniu e că acu’ vineri am fost la preşedinţie. Am filmat chiar în faţa acesteia, aproape că m-am urcat pe scări – nimic. Pace şi linişte. Concluzia? Poliţiştii de la preşedinţie sunt mai puţin paranoici.

Alt eveniment marcant:

Am intrat într-un local mai deosebit din Chişinău. Era doar un început de afacere dar administratoarea mi-a povestit că problemele deja au început. I se cere bani de peste tot. Că daca nu dă bani ap i se inchide localul. Dar ea ştie că daca dă o dată, ap’ se începe mulsul. Evident nu putea spune astea în faţa camerei de luat vederi. A spus că nu există leac pentru un astfel de sistem. A spus că daca va apărea la TV, nu numai că nu va fi mai bine, dar va avea probleme muuult mai grave (iată de ce nu dau nume exacte).

Paradis

Iar la sfârşitul săptămânii găsim un tip important împuşcat în cap.

O ţară de vis. Urât.

Scrisoare între două avioane

februarie 15th, 2009

Am convingerea ca din cand in cand, e absolut necesar sa iesim din ameteala rutinei cotidiene, sa ne ingaduim un moment de respiro si sa incercam sa privim si sa-i privim pe cei din jur cu mai multa atentie. Nu de alta, dar schimband putin ritmul si sablonul robotizat al fiecarei zile, ajungem sa reobservam viata din jurul nostru. N-ar mai trece pe langa noi anotimpurile, si cu ele anii, nu ne-am mai mira sa vedem ciresele pe tarabe fara sa fi observat mai inaine pomii-n floare, nu ne-ar mai durea ascutit asfintitul atata timp cat am reusi sa gustam si lumina rasaritului, nu ne-am trezi straini intr-o lume noua, computerizata si usor depersonalizata dupa parerea mea, daca-am incerca sa intelegem si sa privim atent, prezentul. Sa recunoastem puntile de legatura nu numai cu trecutul nostru dar si cu viitorul, aflat in imediata vecinatate.

Eram in avion, intre Bucuresti si Amsterdam. Daca ma intreaba cineva ce-am facut cu exactitate pana la momentul imbarcarii, pot pune la dispozitia oricui, o lista detaliata: cafea, dus, plimbat caine, vizita scurta la parinti, birou, corespondenta, telefoane, control, decizii, planuri de actiune, apoi benzinarie, supermarket, bagaj, masina, aeroport…. Avion!

Am avut in tot caruselul asta, doar doua momente care m-au scos din ritmul normal si care mi-au monopolizat cumva intr-un mod deosebit, atentia: convorbirea telefonica cu un prieten mai mult decat drag care se afla-n departari si pe care l-am regasit gratie mijloacelor moderne de comunicatie, si imaginea celor doi tineri care-au trecut pe langa mine in avion, cautandu-si locul.
Un cuplu frumos, vesel, la aprox. 25 de ani, uitandu-se unul la altul cu multa caldura si doar auzindu-i vorbind langa mine, am realizat ca tot ei au fost cei care-au comentat din multime, la imbarcare, faptul ca cei cu carduri si bilete business au prioritate si nu asteapta la coada!

Odata intrati in avion, s-au uitat lung la noi, asezati deja la business class in scaune ceva mai putin inghesuite, cu ziare, reviste si fresh de portocale la discretie, privindu-ne cu o usoara fastaceala si cu dorinta muta dar vizibila, de a ne impartasi experienta.

Si uitandu-ma cu drag la tineretea lor, agitatia, exuberanta, freamatul pe care-l raspandeau in jur, am reusit sa ma detasez de situatie, si pentru un moment am ajuns sa ma intreb unde-au zburat anii mei… Nu ca mi-ar fi fost brusc dor de mine, cea de la 25 de ani !

N-au fost, in totalitate, vremuri demne de tinut minte, si toti cei care-am trait in Romania anilor respectivi, nu cred c-am strans la activ prea multe bucurii din perioada aia. Din contra! Mult prea multe mizerii si umilinte, toate izvorate din “marea grija a omului pentru om” ! Ma apuca durerea de stomac si mi se inclesteaza maxilarul numai cand imi aduc aminte chiar si pentru cateva secunde…

Eu la 25 de ani…

Cata relaxare si veselie pe fetele celor doi tineri, care-am inteles ca zboara spre America cu un stop de 3 zile la Amsterdam, comparativ cu mine la 25 de ani, singura, speriata, parte activa a cozilor interminabile de nopti intregi in ger si zloata, zgribulita de frig, cu privirea terna, muta si incetosata, in asteptarea celor 2 kg de oase … albe! 2kg de persoana! Cata diferenta…

Drumul celor doi spre America imi trezeste amintiri speciale. Aveam, cred, tot in jur de 25 de ani, cand absolut printr-o minune, un coleg de-al mamei de la Vama, mi-a dat o harta a Americii. Pe o parte harta fizica, pe cealalta parte, cea geo-politica. O harta imensa; despaturita, avea cred, cel putin doi m2!

Nu-si putea nimeni inchipui ce comoara-mi picase deodata-n mana! Mi-am anuntat toti prietenii din timp si ne-am strans, ca de obicei, la sfarsit de saptamana in garsoniera Simonei, prietena mea de-o viata.

Ori de cate ori ne strangeam la Simona, fiecare aducea de acasa, ce putea: cativa cartofi, ceapa, macaroane, pasta de tomate, muraturi, fasole, mere, nuci, conserve diverse, etc. Si inainte de a incepe orice discutie, faceam un fel de inventar al produselor si hotaram ce-ar trebui sa iasa din prepararea lor, dupa care ne imparteam frateste sarcinile si gateam… la gramada.
Din cand in cand reuseam sa facem rost de “produse de lux”, adica cele care nu se gaseau deloc sau erau crunt rationalizate, asa cum da bine intr-o “societate socialista multilateral dezvoltata”, si anume: zahar, ulei, oua, margarina… Iar cafeaua, cafeaua naturala era mana cereasca, un produs strict de contrabanda, pe care-l gaseam la un pret exorbitant !

Din toata saracia noastra, trebuie sa admit ca la Simona mancarea iesea intotdeauna buna, oricat de foame ne-ar fi fost si indiferent ce reuseam sa incropim: cartofi prajiti cu usturoi si branza rasa, tocanita de cartofi imbunatatita cu zacusca si cu garnitura de muraturi, fasole batuta, si daca nu aveam ulei, treceam la varianta “cartofi copti”, clatite, iar vara ne salvau salatele, pentru ca ierburi gaseam pe toate drumurile.
In momentele noastre cele mai grele si mai saracacioase, asta mai ales spre sfarsitul iernii, faceam cheta si cumparam de la fabrica de paine din apropiere franzela calda pe care o innobilam cu putina marmelada, gem sau magiun.

Inapoi la harta. Odata foamea pacalita, ne-am tolanit pe saltelele pliate-n forma de fotolii, ne-am aprins tigarile si-am inceput … Calatoria in America! Pe harta! Am analizat fiecare coltisor, fiecare stat, am strabatut “route 66”, am mers pe urmele apasilor, cowboy-lor, ne-am pierdut in Hollywood si ne-am incercat norocul in Vegas, am comentat razboiul de secesiune, am urmat drumul colonistilor spre vest, am urcat colinele in Frisco si ne-amplimbat pe ritmuri cubaneze, pe faleza, la Miami. Am dezbatut conflictele rasiale, etnice, religioase, problemele mormonilor, prohibitia si multe, multe altele.

Apoi cu pasul, prin marile orase, Washington DC, New York, Chicago, LA, prin parcurile naturale, Grand Canion, Yellowstone, am cutreierat munti si vai, ne-am bucurat de gheturile Alaskai. Fiecare venise blindat cu tot ce stia si ar fi putut afla despre America. Fiecare daruia celorlalti o parte de America, o portie mica de libertate!
La vremea respectiva, stiam, eram convinsi, ca nu o sa vedem niciodata cum arata o granita, nici macar biroul Serviciului Pasapoarte din Iorga dincolo de poarta de la strada, superpazita de altfel de militieni vigilenti care te-ar fi legitimat doar daca avei indrazneala sa fii in trecere prin zona.
Iar noi la vremea aia, nu eram niste copii visatori, prostiti de sistem. Eram prieteni adevarati, o mana de oameni ajunsi la un anumit grad de maturitate, educati; ingineri, medici, arhitecti, economisti. Toti, avizi de informatie; citeam mult, stiam mult, intelegeam si mai mult si ne exaspera in aceeasi masura, neputinta!

Toate actiunile noastre cuminti, nu reprezentau altceva decat refugiul din uratul realitatii din jur, fuga de minciuna generalizata la nivel national, si intr-un fel, singura forma de protest pe care ne-o permiteam. Puteau sa ne ia orice: lumina, apa, caldura, mancarea, libertatea fizica! N-au reusit insa niciodata sa ne ia libertatea mintii! N-au reusit niciodata sa ne prosteasca si sa ne faca sa credem in “binele” unui sistem corupt, fals, draconic. N-au reusit sa ne otraveasca sufletele si sa ne intunece visele. Noi nu puteam trece granita, dar puteam calatori la infinit, pe harta! Oriunde!
Tin minte ca excursia noastra s-a incheiat undeva aproape de 5 dimineata. Obositi, extenuati, ragusiti de vorba si de fum, dar cu o imensa multumire. Stiam mai mult. Si tot atunci am invatat cam tot ce stiu acum, despre America!

Revin la cei doi tineri din avion. Ei la 25 de ani, discutand de cluburi, moda, internet, excursii, masterate, iubire. Eu la 25… cocosata de griji si munca… toba de carte si posesoarea unei vointe greu de infrant!

Apoi…. Toata perioada de dupa ‘89: alergatura, alta scoala printre straini, perfectionarea, concurenta, goana nebuna dupa pozitie, functie, promovarea anevoioasa pe verticala, o alta clasa sociala, lupta pentru recunoasterea valorii de sine, samd .

Batalia acerba de a dovedi intr-o lume a barbatilor, ca femeie fiind si pe deasupra si est-europeana pot fi mai eficienta si mai buna nu numai decat un barbat dar mai buna decat un vest-european! Si dumnezeule…. Cate nopti nedormite, cate sacrificii, cate emotii si cata frica am inghitit in anii astia! Frica de a nu face fata postului pentru care muncisem ca un sclav, frica de a nu-mi pierde vointa de a reusi tot ce mi-am propus sa realizez, frica de a esua, frica de a nu ma pierde pe mine de mine, si mai presus de orice, frica de saracie…

Frica de saracie! Doar cine n-a gustat din plin saracia nu are frica de ea.

Si iarasi ma uit la cei doi tineri. Ei nu au frica de saracie; nu s-au intalnit cu ea niciodata. De fapt, ei nu au frica de absolut nimic: nici de “colegi binevoitori” care trimiteau scrisori de informare la secu, nici de activisti care din superpatriotism supravegheau benevol strada, si ca sa revenim la zilele noastre, nici macar frica pierderii locului de munca, frica de somaj! Nimic! Linistea de pe fetele lor imi confirma un singur lucru; poate cel mai important. Tinerii astia, se bucura de viata! Traiesc! Traiesc liber, iubesc liber, se plimba liber!
Ei, peste 24 de ani isi vor aminti cu drag prima excursie la Amsterdam si vacanta din America! Amintiri nedureroase…

Iar eu, femeie (spune-se) realizata profesional la cei aproape 49 de ani ai mei, din scaunul meu de la business class, as vrea sa le pot spune ca n-au nici cel mai mic motiv sa-si doreasca sa schimbe locul cu al meu.
As vrea sa le pot spune deschis si direct ca nimic din ce-i impresioneaza la prima vedere, incepand de la dira de parfum Dior si terminand cu hainele de marca, accesoriile Vuiton si bijuteriile Cartier n-au nici cea mai mica valoare! Nu reprezinta altceva decat “pansamente” peste rani vechi, incurabile! As vrea sa le pot spune ca nimic nu se compara cu bogatia lor, si ca as da orice sa schimb eu locul cu ei.

Si nu ma refer la varsta. N-as vrea sa fiu iarasi tanara. Nu varsta ma atrage, ci situatia.

Mi-as dori sa fi putut gusta sentimentul asta de libertate si implinire la 25 de ani. Sa fi putut lua de mana in liniste si fara teama, mana barbatului iubit, chiar daca ar fi avut o alta cetatenie. Sa fi putut merge inlantuiti impreuna oriunde, nu neaparat prin lume, dar macar pe strada!

Sa nu-mi fi fost dat, gandindu-ma la ce-a fost, sa port cu mine bagajul asta greu, de trecut marcat de griji, neputinte, umilinte, complexe si dureri.
Si mai presus de toate sa nu mai am in permanenta pe sub piele, ca un mucegai imposibil de starpit, sentimentul asta otravitor de dureros de irosire…

Paul Blaj – « Aristocraţia foielii »

februarie 15th, 2009

Volumul «Aristocraţia foielii» sub semnătura lui Paul Blaj a cunoscut lumina tiparului în 2008 la Editura «NAPOCA STAR».
Paul Blaj a debutat literar în «România literară» nr. 31/1997, fiind remarcat pentru calităţile sale creative încă de pe băncile liceului şi evidenţiat la concursurile de gen.
Până la această dată, Paul Blaj a publicat volumele de versuri: «Muream Vorbelor» Editura Napoca Star, Cluj, 2001, «Numen. Gestul Drumului» Editura Napoca Star, Cluj, 2001, «Monedele Tristhaliei » Editura Napoca Star, Cluj, 2002, «Valsul Vocalei» Editura Napoca Star, Cluj, 2005, «Graiul cu accent de mort» Editura Napoca Star, Cluj, 2007. Paul Blaj este prezent şi într-o serie de antologii: «Prinos» (cuvânt înainte de Mihai Blejeru), Editura Teodora, Tecuci, 2003, «Scutură-ne Toamnă» (prefaţată de Dionisie Duma), Editura Napoca Star, Cluj, 2005 precum şi în alte publicaţii «Pântecele Chitului» (publicistică I) de Petrică Birău (cu o prefaţă de Valeriu Bârgău), Editura CĂLĂUZA, Deva, 2002, Almanahul Revistei «Dunărea de Jos», 2007, «Ateneul Scriitorilor» editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2008, fiind prezent în «Nasc şi la Tecuci Oameni» mic dicţionar enciclopedic de Vasile Ghica, editura PIM, Iaşi, 2008.
Din punct de vedere structural, «Aristocraţia foielii» poartă amprenta bipolară a unui concept de factură nouă ce aparţine lumii virtualului în editarea unei cărţi, autorul propunându-ne o perspectivă lirică la două puncte estetice: fotografia şi poezia în corespondenţă biunivocă.
Ce resorturi intime dezvăluie această interactivitate la care câteodată contribuie discret şi personajul căruia i se dedică volumul, rămâne să aprecieze fiecare lector.
De asemenea, inserţiile de italice utilizate în texte aduc atmosferei întregului volum un atuu valoric de maximă intensitate creativă. Expresiile din engleză utilizate uneori au funcţia de a multiplica senzorial anumite semnale în această arhitectură intimă a Poeziei.
Per ansamblu, «Aristocraţia foielii» este un conglomerat organic liric al omului modern în raport cu osatura cotidianului desprins din mecanismul său, ce devine altora prea devreme rutină, transformându-se în second-hand life.
Doar în acest perimetru sentimental impregnat de cadenţa intimă a autenticului, autorul mărturiseşte simplu cum «sfinţeam gările cu îmbrăţişările noastre» într-o ierarhie cuminte, gestuală până când «frunzele cădeau împăcate cu cerul, da,/ frunzele decedau cu faţa spre tine» (Personificare de toamnă), conştient de posibilul anacronism ce-i desparte de realitatea fadă, imediată a celorlalţi «vom ajunge vietăţi de companie ale triştilor lumii,/iubita mea» (mormântul se lasă păşit de oricine). Paul Blaj ştie rezonanţele interiorităţii sale, dincolo de ecourile lumii «ca un bulgăre de zăpadă spart şi lipit de un zid vechi/ inima mea în corpul meu încă prezentă» pentru că iată, algoritmul său funcţionează perfect în avanscena vieţii: «sunt câteva nume care îmi adună viaţa de prin lume/într-un fâşâit de trandafiri uscaţi, cu destinaţia: gheenă» (Ghirlande, flori, despărţire… la ferestre/învechite, nevăruite, plouate). Se teme ca oricare altul, conştientizând toate aceste reprezentaţii efemere ale tinereţii în care starea de imersiune în inefabil este la maxim «uneori, depărtarea mea de Dumnezeu/ e precum gustul fructelor necoapte» şi se îndoieşte de el însuşi «cred că pe mine cineva m-a plătit să fiu trist» (noapte de pământ ars) chiar dacă totul este programat fericirii în cele mai mici detalii «nu realizam că te iubesc într-o piramidă,/ nedescoperită,/ unde liniştea e magică până la cromozomii de fier, indestructibili/ în ceea ce priveşte propria-mi născare» (cromozomii de fier). Poetul este un pelerin modern al sentimentelor profunde «şi am auzit un tren din depărtare, unul ca acesta, în care doi tineri,/într-o ţară mediocră, merg împreună toată ziua, toată viaţa… » (Pretext de Crăciun).
Paul Blaj declanşează la maxim în acest cod nou liric un fenotip al îndrăgostitului «la ştiri se anunţă că/înainte de a fi ceaiul ai fost tu,/cu toarta de un singuratic porţelan,/ca sorbitura la o împărtăşanie cu sinceritatea» (culoare de întoarcere comună) acceptând perfect structura şi resorturile lumii până ce îşi recunoaşte învins limitele «nu mai ştiu ce mi-aş fi dorit să tac, – te confund cu lipsa mea de orgoliu,/azi am trăit mai mult decât cuvintele mele, erau vorbe, doar litere aliniate… » (exact la mijlocul sărutului) pentru că «dacă vorbeam cu tine sau cu fericirea/mi-era totuna, libertatea ne chema iarna la ea acasă» (Te iubesc dus-întors). Totul este asimilat în acest arabesc sentimental în vers alb doar pentru că «cineva îngăduie să mă săruţi rece strălucitor/ca o pasăre oarbă asfaltul” (Cineva Îngăduie).
«În Muritoria online suntem» (cu un Homeless mai mult), precizează Paul Blaj câteodată doar cu tristeţe, fără patos sau emfază, atât de aproape de miracolul vieţii şi al morţii acolo unde «oamenii mor şi primăvara, peliculele de memorie/îmi aduc aminte că am o ţară frumoasă, că îndrăgesc/mersul pe jos printre guri anonime ce vorbesc româneşte» (e doar un… ). Totul pare să fie într-o conjuncţie subtilă cu realitatea fără a modifica constituţia lucrurilor, evenimentelor, şi tinde să deschidă orizonturile sale afective «poate noi nu existăm, doar norii şi Creţia,/şi poate ne vom cunoaşte moartea după moarte,/undeva sus/între cristal şi diamant.» (asfaltul cărţilor cu artere), în această lume unde Paul Blaj are conştiinţa valorii sale în devenire «aş putea fi gunoi, gândeam, şi atenţia ta mi-ar da contur,/ totul înspre normalitatea omenirii şi a firescului fără paşaport,/ apoi îţi netezeam ironia din ochi cum un soldat îndrăgostit/ răvaşul pentru iubita lui din spatele liniilor frontului,/ pot să te conduc câţiva paşi?» (cinşpe paşi cu Marlena Braester).
Dincolo de morfologia artei discursului interior, Paul Blaj confirmă tuturor haina ludică a interviului cu sinceritatea «nu cred că există maturitate, ci doar fiinţe pline/ de convenţii şi viitor nesigur,/că nu voi mai fi e clar, la fel şi voi cândva »( Aristocraţia foielii) şi acceptă itinerariul său predestinat de simplu muritor «sunt prea tânăr ca să vorbesc despre moarte, dar contez pe ea» (ferestrele nu au nume).

Există în poezia lui Paul Blaj profesionalismul nativ al unui crochiu liric fin, imperceptibil, stranie filosofie ukiyo-e (a lumii trecătoare care pluteşte) cu descrieri desprinse parcă din stampele epocii Edo şi grefate ad-hoc într-o altă lume contemporană gesturilor simple, cotidianului, demnă de o aristocraţie a bucuriilor mici, puzzle bine echilibrat şi gestionat cu o tandreţe impecabilă.

O metamorfozare scenografică în care ritualurile sunt bine dozate, ce oferă cu generozitate elementele atmosferei de perpetuum mobile viu, expresiv, dovada unui real savoir-faire în doi perfect, indiferent de fundal, indiferent de personaje secundare, de peisajul urban, printr-o translare naturală a momentelor de intimitate – \”insesizabil intrau glumind în iarnă\” – spre perfecţiune.

“Mi-e ruşine că sunt român!”

februarie 15th, 2009

Nu mă înjuraţi imediat, aveţi puţintică răbdare, pentru că intenţia mea este să combat afirmaţia din titlu, pe care am auzit-o din când în când la Londra în ultimii 30 de ani dar tot mai frecvent în ultimii 15. Cel mai recent acum vreo două săptămâni de la Dumitru, un muncitor constructor care lucrează în Marea Britanie de pe la începutul deceniului. Patronii sunt mulţumiţi de el şi de doi ani este şef de echipă.

- A ajuns să-mi fie ruşine că sunt român, îmi spunea el, deşi nu fur din magazine, nu violez italience, nu cerşesc în metrou, nu fac trafic de persoane, nu falsific carduri.
- Şi atunci? am întrebat eu…
- Da, dar oricum, sunt român ca ei!
- Eşti român dar nu ca ei, am ripostat eu. Uite, în sudul Spaniei, în Cipru, în insulele greceşti, când localnicii aud cuvântul „britanic”, se apucă cu mâinile de cap. Mulţi turişti tineri din Marea Britanie care-şi petrec vacanţa în aceste locuri au creat acolo impresia că toţi britanicii beau zilnic până îşi pierd minţile, fac sex în public, urinează şi vomită pe străzi, etc, etc. Şi cu toate astea, nu am auzit pe nici un britanic spunând că îi este ruşine de naţionalitatea lui.
- Da, dar nu negi că această comportare se reflectă şi asupra concetăţenilor acestor infractori.
- Nu, nu neg, pentru că lumea tinde să generalizeze. Dar aşa cum nu ai nici un merit că Eminescu, Brâncuşi, Enescu, Coandă, şi mulţi alţii ca ei au fost români, tot aşa nu ai ce să-ţi reproşezi pentru activitatea delincvenţilor români. Şi vezi foarte bine că la nivel personal, nu ai avut de suferit aici în Anglia pentru că eşti român.

Mă întreb dacă acest sentiment de ruşine al lui Dumitru pentru acţiunile altora nu provine cumva dintr-un naţionalism prost înţeles. Desigur, acceptăm cu toţii nevoia omului de a se identifica cu grupul, nevoia de apartenenţă, care începe din fragedă copilărie, ( „vrei să faci parte din banda mea?”) şi care continuă toată viaţa. Dar această nevoie implică în multe cazuri estomparea sau chiar anihilarea personalităţii individului. (Există o carte extrem de interesantă pe această temă intitulată Psihologia mulţimilor). Când grupul devine prea puternic, este prea târziu, nu i te mai poţi opune. Aşa s-a întâmplat în Germania nazistă, în regimurile comuniste sau occidentale totalitare. Dar chiar şi într-o societate liberă, acest naţionalism poate întuneca gândirea unui om cinstit. Atrocităţile comise de armata română în Basarabia şi pe frontul rusesc au fost şi sunt în continuare negate, nu numai de oameni de rea credinţă dar şi de oameni oneşti care nu pot concepe că unii din concetăţenii lor au fost în stare de asemenea acte. La fel cu Holocaustul. Mulţi oameni de bună credinţă l-au negat, fie pentru că au fost prost informaţi, fie pentru că au considerat că acţiunile conducătorilor lor s-ar fi răsfrânt şi asupra lor, tocmai prin intermediul acelei generalizări menţionate mai sus. Ca să dau un alt exemplu, în decembrie 1989, redacţia BBC în limba română de la Londra a primit câteva apeluri telefonice din România, în care cei care au sunat au afirmat cu tărie că Ceauşescu nu a fost român. Mesajul era că „Un român nu ar fi asuprit poporul aşa cum a făcut-o el”.

Această negare a realităţii ia astăzi şi alte forme. „Infractorii prinşi în Italia, Spania sau Anglia, nu sunt români, sunt romi”, susţin mulţi din cei sătui să citească în ziare de delictele comise de concetăţenii lor. Şi sunt indignaţi că autorităţile din ţările respective nu fac această distincţie. Nu o fac, şi pe bună dreptate, din simplul motiv că în paşaportul infractorului nu este înscrisă etnia ci cetăţenia sa. Ori, cel puţin din acest punct de vedereromii sunt români, la fel cum sunt românii de origină macedoneană, armeană, turcă, maghiară, etc.

Este aşadar „român” un handicap în Anglia? Absolut deloc. Mai mult, acum câteva zile la o emisiune la televiziune la care s-a dezbătut problema numărului mare de muncitori migranţi, patronul unei mici firme a afirmat că el prefereă să angajeze oameni din Europa răsăriteană deoarece aceştia sunt mai serioşi decât cei brtanici şi-şi fac mai bine treaba.

Dar nici unul din argumentele mele nu a reuşit să-l convingă pe Dumitru.

- Nu ştiu, îmi spune el, dacă pot, evit să spun că sunt român. Am un coleg pe şantier care ori de câte ori e întrebat, răspunde că este transilvănean, mai ales că mulţi englezi au auzit de Transilvania din poveştile cu Dracula.
- Eu aş avea un răspuns mai bun, i-am spus eu, dacă nu vrei să fii pus în aceeaşi oală cu ceilalţi.
- Care?
- Când eşti întrebat spune „Sunt român, dar sunt freelance!

Jurnalistul Dorian Galbinski a lucrat la redacția română a BBC din 1970 până în 2008.

Justiție în sfârșit pentru poporul cambodgian

februarie 14th, 2009

Today it is a peaceful nation, its tranquil countryside rich, its towns and markets prosperous and full of tourists. But 30 years ago Cambodia was a hell on earth, a country ruled by the Khmer Rouge, a deranged clique of manic Maoists intent on systematic genocide. More than 1.7 million people, a quarter of Cambodia’s population, were killed in four years, as a terrorised nation was driven from the towns to starve to death in the fields or to die after horrific torture in camps set up to murder anyone suspected of being an intellectual, a class enemy or a worker who did not fulfil his quota.

There was no greater crime in the late 20th century than the four-year slaughter that began in 1976 and lasted until the overthrow of Pol Pol’s regime by the Vietnamese. It was not just the scale of the genocide – equivalent to the murder of 15 million Britons; it was the unspeakable cruelty of those who calmly applied electrodes to the victims’ ears and waited until the screaming stopped before the formulaic interrogation that ended, in every case, with guards clubbing the prisoners kneeling beside a ditch while others came round to slit their throats. When the killings in the fields and torture centres set up in schools finally ended, Cambodia was left silent and traumatised with only heaps of skulls to bear witness to what happened.

No one has yet had to answer for these crimes. The Khmer Rouge leaders melted away into the jungle and little effort was made to find them. Pol Pot died an undeservedly peaceful death in his hideout in 1998. Ta Mok, his brutal henchman, died in 2006. Others now live in anonymous comfort behind the high walls of their Phnom Penh villas. One of the worst was Kang Kek Ieu, known as Comrade Duch, who was director of the infamous Tuol Sleng prison and devised the regime of cruelty that terrorised and killed the perpetrators as well as the victims. This Himmler of the Khmer Rouge was, however, found, tracked down by a journalist in Thailand, and arrested in 1996. And on Tuesday, the thin, frail former schoolmaster goes on trial.

Thirty years is a very long time to wait for justice. Most Cambodians despaired that they would ever see their torturers in the dock or find out what drove men to such barbarity. It is as if the Nuremberg trials did not begin until 1975. The delay is partly due to politics – too many of the murderous regime were able to thwart investigations later, including Ieng Sary, Pol Pot’s brother-in-law and the Khmer Rouge Foreign Minister who was arrested only two years ago. Partly also the delay was due to disagreement over who would control any tribunal and what the role of the United Nations should be. A compromise has created the Extraordinary Chambers of the Courts of Cambodia, a hybrid body that will try the handful of elderly defendants.

The trials are an essential, if belated, catharsis for a nation that has still to come to terms with its past. As with all mass killings, reconciliation is possible only after the perpetrators have been identified. Without the trials of those responsible for the horrors in Bosnia and Rwanda, entire ethnic groups would be branded and revenge would be inevitable. The outside world is rightly involved: crimes on this scale are an indictment of humanity. Their catalogue will be unbearably painful. But the awful details must be revealed.

http://www.timesonline.co.uk/tol/comment/leading_article/article5728648.ece

Distincție pentru fotograful francez Marc Riboud

februarie 13th, 2009

Bucuresti, 12 Februarie 2009 – Marc Riboud, celebrul fotograf francez şi fost preşedinte al Magnum Photos, va primi distincţia pentru întreaga activitate, în cadrul ceremoniei Premiilor Mondiale Sony pentru Fotografie, de anul acesta.

Riboud, cu o carieră în arta fotografiei de peste jumătate de secol, va fi celebrat în cadrul galei de premiere care va avea loc pe 16 aprilie la Palais des Festival din Cannes şi care ve reuni cele mai mari valori ale industriei fotografiei de la nivel internaţional. Distincţia reprezintă recunoaşterea meritelor unui fotograf pentru întreaga operă de o viaţă recunocută pretutindeni şi îndelung aclamată.

Scott Gray, Managing Director al Premiilor Mondiale Sony pentru Fotografie, declară:

‘Suntem deosebit de mândri să celebrăm viaţa şi opera fotografului Marc Riboud. Premiile Mondiale pentru Fotografie reprezintă prilejul perfect pentru a acorda distincţia pentru întreaga carieră unui om care a dedicat 50 de ani de activitate surprinderii ipostazelor vieţii în toate colţurile lumii, de la revoluţia culturală chineză, până la viaţa de zi cu zi din Paris.’

Elliott Erwitt, un prieten apropiat al lui Riboud, adaugă: ‘Un premiu pentru întreaga activitate poate sugera o carieră încheiată. În cazul lui Marc, această afirmaţie este foarte departe de adevăr. Marc trăieşte şi respiră în continuare prin arta fotografiei, zilnic, cu aparatul permanent alături, în căutarea următoarei fotografii.’

Acordarea distincţiei pentru întreaga carieră va reprezenta punctul culminant al ceremoniei Premiilor Mondiale Sony pentru Fotografie, care se va desfăşura de-a lungul unei săptămâni dedicate fotografiei, în întreg oraşul Cannes, între 14 şi 19 aprilie 2009. Printre atracţiile principale ale festivalului, se va număra şi retrospectiva operelor lui Marc Riboud, aflate în custodia lui Alain Genestar, editorul revistei Polka şi proprietarul galeriilor Polka din Paris, precum şi fostul director al revistei Paris Match. Riboud se va afla la Cannes pentru ceremonie şi va prezenta un tur special al expoziţiei sale. În plus, va oferi autografe pe două opere literare deosebite, care deja nu se mai găsesc în librării. Mai multe detalii pot fi găsite la: www.worldphotographyawards.org/festival.

Alain Genestar declară: ‘Marc Riboud are calităţile distinse ale unui francez, în stil, eleganţă, curiozitate şi maturitate. Am acceptat imediat propunerea de a administra expoziţia sa, numai pentru plăcerea de a-i descoperi minunata arhivă. O excursie de-a lungul lumii şi de-a lungul timpului! Sunt mândru să îi fiu prieten.’

Născut în 1923, Riboud a fost al 7-lea copil al familiei. A luat prima dată contact cu o cameră de fotografiat la vârsta de 14 ani, dar până la 27 de ani a studiat ingineria. În timp ce fraţii săi şi-au continuat carierele în domeniul industrial, el a renunţat la profesie pentru o viaţă dedicată fotografiei. La 29 de ani, după întâlnirea cu Henri Cartier-Bresson şi Robert Capa, fondatorii agenţiei Magnum, s-a alăturat instituţiei, unde a rămas timp de trei decenii. În 1958 a fost numit vicepreşedintele Magnum Europe. Riboud a călătorit şi a trăit în Orientul Mijlociu şi în Orientul Depărtat, între 1954 şi 1979. În anii ’60 a trăit în Africa şi în Statele Unite ale Americii, înainte de a fi numit preşedintele Magnum în 1976. Trei ani mai târziu, Marc a părăsit compania pentru o carieră de liber profesionist.

Începând cu 1979, Riboud a continuat să călătorească, într-un ritm mai puţin solicitant însă, către destinaţii precum China şi Japonia. Este autorul a numeroase cărţi şi şi-a expus lucrările pe întreg mapamondul, incluzând şi cele mai importante expoziţii din Paris şi New York. Marc Riboud lucrează în continuare la alte creaţii literare şi expoziţii.

Date importante ale competiţiei Premiile Mondiale Sony pentru Fotografie 2009

24 februarie 09 – Anunţarea nominalizărilor pentru Premiile pentru fotografi amatori şi profesionişti

17 martie 09 – Anunţarea câştigătorilor Premiilor pentru fotografi amatori şi profesionişti

14-19 aprilie 09 -Festival @ – Premiilor Mondiale Sony pentru Fotografie – expoziţii şi evenimente în Cannes

16 aprilie 09 – Gala de premiere a Premiilor Mondiale Sony pentru Fotografie

Câştigătorul Premiului Mondial Sony pentru Fotografie 2008 a fost Phil Stern, legendarul foto-jurnalist şi fotograf al Hollywood-ului.

www.worldphotographyawards.org

Revista ACUM – ținta unei campanii maghiare în favoarea autonomiei Ținutului Secuiesc

februarie 12th, 2009

Lansarea sondajului cu privire la solicitarea autonomiei Ținutului Secuiesc http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt a atras în ceva mai mult de două zile cele mai multe voturi din istoria sondajelor propuse de revista ACUM – peste 6000.

Interesant este că numărul de vizitatori unici în cele trei zile – până acum peste 750 – nu explică acest număr impresionant de voturi, deși am verificat și votarea multiplă nu e permisă, cel puțin până la schimbarea IP-ului (ceea ce se poate petrece de la o zi la alta).

În orice caz, un activist UDMR mi-a confirmat că e un efort concertat din partea uniunii maghiare, iar proveniența vizitelor pe pagina noastră o confirmă: Ungaria a trecut pe locul doi după România, iar din România e un număr sporit de vizite din Cluj, Târgu Mureș, Sfântu Gheorghe și Miercurea Ciuc.

Nu pun la îndoială legitimitatea unei astfel de campanii, dar sper că nu e doar un exercițiu cinic și fac apel la cei care votează “la comandă” să zăbovească pe pagina revistei ACUM, nu să o folosească doar pentru a-și depune votul în mare măsură propagandistic.

Revista ACUM a promovat cu consecvență înțelegerea româno-maghiară, combătând excesele naționaliste și de o parte și de alta și ar fi regretabil ca ungurii din România și cei din afara ei să nu cunoască acest lucru.

Îi așteptăm pe pagina noastră nu numai ca votanți într-un sondaj, ci ca cititori, pentru că vor avea ce găsi interesant pe pagina noastră.

P.S. Am aflat și explicația discrepanței dintre numărul de voturi din sondaj și statisticile Google. O omisiune de codificare făcea să fie înregistate doar vizitele pe pagina de index www.acum.tv. Or, majoritatea celor care au votat în sondaj au intrat direct pe pagina http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt, care nu era deci contabilizată.

Omisiunea a fost rectificată pe 13 februarie în jurul orei 17, ora României, ceea ce a făcut să avem peste 3200 de utilizatori unici, de unde recordul pe o zi era de 719. Sâmbătă 14 februarie au fost peste 6600 de vizitatori unici. Numărul de vizitatori afișat pe pagina sondajului este de peste 33000, iar numărul de voturi de aproape 25000.

Acest lucru duce la concluzia că până acum statisticile Google, care indicau circa 5300 de utilizatori unici și 17000 de pagini citite pe lună subestimau masiv audiența noastră. Sigur că în cazul de față e o campanie – Ungaria a fost vineri pe primul loc înaintea României ca număr de vizite, iar din România grosul vizitelor a venit din Transilvania, dar iată că o anomalie a dus la un rezultat îmbucurător – audiența revistei ACUM este mult mai mare decât știam până acum.

Nouă partide înscrise în cursa pentru Parlamentul Republicii Moldova

februarie 11th, 2009

Comisia Electorală Centrală de la Chișinău a validat candidaturile depuse de nouă partide politice pentru alegerile parlamentare din 5 aprilie.

Au fost validate în ordine listele următoarelor partide și formațiuni:

• Partidul Liberal -PL (Dorin Chirtoacă, Mihai Ghimpu, lideri)
• Partidul Popular Creștin Democrat – PPCD (Iurie Roșca)
• Partidul Liberal Democrat – PLD (Vladimir Filat)
• Partidul Comuniștilor – PCRM (Vladimir Voronin)
• Partidul Democrat – PD (Dumitru Diacov)
• Alianța Moldova Noastră – AMN (Serafim Urecheanu)
• Partidul Social Democrat – PSD (Dumitru Braghiș)
• Uniunea Centristă – UCM (Vasile Tarlev)
• Mișcarea Acțiunea Europeană – MAE (Anatol Petrencu)

Scrutinul este unul proporțional de listă națională, cu prag de intrare în Parlament (unicameral, 101 mandate de deputat) de 6%.

Spre deosebire de alegerile precedente, este interzisă formarea de blocuri electorale. În alegerile din martie 2005, PCRM a obținut 46% din voturi și 56 de mandate, Blocul Moldova Democrată (între timp dizolvat) a obținut 28% și 35 de mandate, iar PPCD a obținut 9% și 11 mandate.

Președintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, nu mai are dreptul să candideze la un nou mandat, după cele două consecutive începute în 2001 și 2005.

În Republica Moldova, șeful statul este ales de Parlament cu o majoritate de 3/5, adică 61 de deputați. Dacă Parlamentul nu reușește alegerea în trei tururi de scrutin, atunci se dizolvă automat și se organizează alegeri parlamentare repetate.

Aleși români din nordul Bucovinei adresează doleanțe președinților Ucrainei și României

februarie 11th, 2009
Ion Popescu este deputat în Rada Supremă de la KievIon Popescu este deputat în Rada Supremă de la Kiev

Uniunea Interregională
„Comunitatea Românească din Ucraina”

Preşedintelui Ucrainei,
Excelenţei Sale V.A. Iuşcenko
Preşedintele României,
Excelenţei Sale, Traian Băsescu.

Excelenţele voastre.

Am aflat cu satisfacţie şi speranţe de întâlnirea ce urmează să aibă loc la cel mai înalt nivel în ultima decadă a acestei luni.
Ne bucură relaţiile amiabile se s-au stabilit între domniile voastre.

În acelaşi timp, ne exprimăm speranţa ca prietenia şi colaborarea frăţească dintre doi preşedinţi ce doresc să respecte nu numai valorile naţionale ale popoarelor pe care le reprezintă dar şi cele mai importante valori europene, democratice, să fie benefice pentru ambele ţări – Ucraina şi România, precum şi pentru ambele popoare – ucrainean şi român.
În virtutea acestor speranţe, daţi-ne voie, în numele Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina” din care fac parte 18 organizaţii culturale naţionale ale etnicilor români din întreaga republică, în calitatea noastră de etnici români şi cetăţeni loiali ai statului ucrainean, să salutăm noua rundă a tratativelor bilaterale ocazionate de vizita oficială de răspuns a preşedintelui patriei noastre istorice, Traian Băsescu în Ucraina şi să Vă rugăm să abordaţi în cadrul convorbirilor dintre domniile voastre şi principalele probleme cu care se confruntă comunitatea românească din tânărul stat ucrainean.

Despre doleanţele comunităţii ucrainene din România sperăm că preşedintele Ucrainei, Viktor Andreevici Iuşcenco a luat cunoştinţă anul trecut în timpul vizitei sale oficiale întreprinse în România, întâlnire urmărită de noi cu deosebit interes. Ne-am bucurat atunci sincer pentru etnicii ucraineni din România, care au avut posibilitatea să se întâlnească cu preşedintele Patriei lor istorice şi să asiste la deschiderea centrului cultural, pus la dispoziţia lor de autorităţille statului român chiar în centrul Bucureştiului, pe Calea Victoriei.

Am fi şi noi, deosebit de fericiţi, cum au fost la timpul lor fericiţi etnicii ucraineni din România, dacă în timpul vizitei în Ucraina, organele puterii centrale şi locale ar oferi Excelenţei Sale, domnului Traian Băsescu, posibilitatea de a taia, la rându-i, panglica tricoloră de inaugurare a Centrului Cultural Român din Cernăuţi. Şi nu importă cum se va numi această instituţie, principalul este ca ea să fie deschisă, or, noi o solicităm de mai bine de 15 ani. E de dorit, de asemenea, ca acest centru să fie inaugurat în localul ales de comunitatea noastră, blocul № 25 „a” de pe strada Şevcenko, locaţie cu care ştim că este de acord şi partea română.
În încheiere, am vrea ca în cadrul întâlnirii excelenţelor Voastre, să fie căutate şi găsite soluţiile necesare pentru a pune capăt politicii de deznaţionalizare şi de asimilare a etnicilor români prin şcoală, promovată de Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei din Ucraina, de a stopa procesul de transformare a şcolilor noastre naţionale în şcoli mixte. Suntem convinşi că în urma acestei înalte întâlniri, în sfârşit, va fi găsit şi mecanismul de punere în practică a ideei infiinţării la Cernăuţi a unei Universităţi multiculturale în cadrul căreea să fie pregătite la cel mai înalt nivel de instrure cadrele didactice nespus de necesare atât ucrainenilor din România, cât şi românilor autohtoni din Ucraina. Important după părerea noastră este ca să se convină şi asupra necesităţii schimbării legislaţiei electorale ucrainene, astfel ca minorităţile naţionale din Ucraina, inclusiv cea românească, să aibă posibilitatea, la fel ca şi în România, de a-şi alege direct reprezentanţii lor în Parlamentul Ţării. Mai credem că abordarea şi soluţionarea pozitivă a problemei privind anularea plăţii pentru obţinerea vizelor de întrare în România pentru etnicii români din Ucraina va fi şi ea salutată de întrega noastră comunitate. Sperăm că va fi abordată şi, în sfârşit, soluţionată deasemenea şi problema privind retrocedarea imobilelor cu destinaţie culturală şi religioasă care aparţin minorităţilor naţionale. Spunând aceasta avem în vedere retrocedarea către comunitatea românească din Cernăuţi a Palatului Cultural al Românilor, a Casei Naţionale a Românilor şi a Internatului gimnaziştilor români, proprietăţi ale Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina, doleanţă cu care autorităţile ucrainene, inclusiv, domnul preşedinte V. A. Iuşcenko este la curent. Or, noi le-am înaintat la toate nivelurile începând chiar de la Primul Congres al Românilor din regiunea Cernăuţi ce şi-a desfăşurat lucrările în ziua de 7 iunie 1992.

Cu cele mai alese sentimente de consideraţie şi de speranţă care să nu fie dezminţită de deciziile adoptate în cadrul viitoarei întâlniri. Contăm pe bunăvoinţa Excelenţelor Voastre.

Dr. Ion POPESCU,
Preşedinte al Consiliului Naţional al
Uniunii Interregionale
„Comunitatea Românească din Ucraina”,
deputat al poporului din Ucraina,
membru al AP a Consiliului Europei

Vasile TĂRÂŢEANU,
Preşedinte al Senatului Uniunii Interregionale
„Comunitatea Românească din Ucraina”,
deputat în Consiliul regional Cernăuţi.

Aurica BOJESCU,
Secretar responsabil al Uniunii Interregionale
„Comunitatea Românească din Ucraina”,
deputat în Consiliul regional Cernăuţi.

11 februarie 2009
or. Cernăuţi

Medicii de familie lansează un SOS în privința finanțării

februarie 11th, 2009

MEMORIU

SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE MEDICINA FAMILIEI/MEDICINĂ GENERALĂ (SNMF) ŞI PATRONATUL NAŢIONAL AL MEDICILOR DE FAMILIE DIN ROMANIA (PNMF) au luat la cunoştinţă cu îngrijorare despre fondurile alocate asistenţei medicale primare prevăzute în proiectul de buget pe anul 2009. Am constatat cu surprindere că, deşi pentru anul 2009 nu sunt prevăzute modificări semnificative ale FNUASS, fondul alocat asistenţei medicale primare este diminuat cu 40,69% fata de anul 2008, reducerea fiind cea mai drastică, neegalată de nici un alt sector din sănătate sau de un alt capitol prevăzut în buget.
Pentru anul 2008 fondurile alocate asistenţei medicale primare au reprezentat 9% din cota FNUASS pentru serviciile medicale. Proiectul de buget pentru 2009 prevede doar 5,4%, pentru asistenţa medicală primară, cu toate că în programul de guvernare al PSD s-a prevăzut pentru asistenţa medicală primară un procent de 10-12% iar PDL a prevăzut creşterea veniturilor personalului medical, ambele formaţiuni prevăzând un procent de 6% din PIB pentru sănătate.

Pe plan european medicina de familie beneficiază de 12-15% din bugetele sănătăţii. O finanţare a asistenţei medicale primare de 5,4% înseamnă colapsul bazei piramidei sistemului de sănătate. Mai mult, prevederile pentru 2010, 2011 nu dau şanse nici măcar norocoşilor care vor supravieţui în 2009.
În acest sens dorim să facem următoarele precizări:

- Medicina de familie este segmentul de bază şi de prim impact pentru sănătatea întregii populaţii. În cabinetele medicilor de familie se acordă minimum 50.000.000 de consultaţii pe an.

- În toată lumea, dezvoltarea medicinii de familie s-a dovedit singura soluţie viabilă şi eficientă pentru protecţia populaţiei si asigurarea serviciilor medicale de bază. A distruge medicina de familie înseamnă să distrugi sistemul de sănătate, ceea ce nici o societate nu-şi poate permite.

- Medicul de familie este medicul de prim contact şi este alături de pacientul său în toate aspectele vieţii acestuia, de la naştere la căsătorie, de la botez şi până la deces – omul sănătos, omul bolnav, omul care are nevoie de consiliere.

- 80% din consultaţiile cronicilor şi din retetele compensate acordate populaţiei sunt efectuate de către medicii de familie.

- Vaccinările, urmărirea riscului de boală sunt aspecte ale prevenţiei care aparţin tot medicului de familie.

- Urmărirea gravidei, a sugarului, supravegherea dezvoltării copilului, urgenţele minore, supravegherea epidemiologică (hepatite, TBC, gripă etc) sunt efectuate tot la nivelul cabinetelor noastre.

- Medicina de familie este o specialitate extrem de vastă, care implică în afara serviciilor medicale curative şi medicina omului sănătos, promovarea sănătăţii, medicina comunitară, profilaxia bolilor cu impact major asupra sănătăţii populaţiei, aplicarea programelor naţionale de sănătate, precum şi o relaţie specială, de lungă durată cu pacienţii noştri.

- Medicul de familie este cel care a întocmit sau a contribuit esenţial la registrul naţional de boli cronice, de diabet, programele naţionale de prevenţie, distribuirea laptelui praf, monitorizarea gravidei. Acestea sunt aspecte mai puţin spectaculoase şi nu apar în titlurile din mass media.

- Medicii de familie reprezintă mai mult de un sfert din medicii ţării. Alaturi de ei lucrează, şi sunt plătiti din aceleaşi fonduri circa 20.000 de asistenţi medicali. Colapsul cabinetelor înseamnă şi afectarea întregului personal al cabinetelor medicale de medicină de familie.

- Cabinetele de medicină de familie sunt unităţi sanitare private. Există o confuzie întreţinută între veniturile acestor unităţi sanitare şi venitul medicului titular, care evident nu sunt unul şi acelaşi lucru. Mai mult, venitul cabinetului nu este similar salariului medicilor din sistemul bugetar. Din venitul unui cabinet, medicului titular ii revin cel mult 25-30% din venitul cabinetului.
Un cabinet de medicină de familie cu o structură echilibrată de pacienţi şi care are înscrişi pe liste 1500 de asiguraţi (media pe ţară) are un venit mediu în 2008, de 6000 lei din plata per capita şi un venit mediu de 1000 lei din încasările per serviciu, la valorile punctelor corespunzătoare foii de buget din anul 2008. Pentru buna funcţionare a cabinetului, sunt necesare cheltuieli în medie de 5000 lei. Rezultă un venit brut de 2000 lei, din care trebuie plătite cheltuielile de asigurări sociale, contribuţia la FNUASS şi impozitul pe venit. Rămâne un venit net lunar de 1200 lei pentru anul 2008. Detaliile sunt prezentate în anexă.

În anul 2008 finanţarea asistenţei medicale primare a permis dezvoltarea cabinetelor medicale; medicina de familie a devenit mai atractivă şi în acest an noii specialişti de medicină de familie au început să ocupe locurile descoperite de ani de zile, mai ales din mediul rural, preferând această soluţie în locul emigrării sau orientarii spre alte domenii paramedicale.

În condiţiile în care bugetul FNUASS pentru anul 2009 este aproximativ egal cu cel din 2008, in conditiile unui an de austeritate, intelegem stagnarea finantarii asistentei medicale primare ca si in celelalte segmente. Asta nu inseamna ca austeritatea să se resimtă cu preponderenţă în medicina de familie în conditiile în care la unele subcapitole creşte procentul alocat cu până la 40%, iar la celelalte scăderea este cuprinsă între 5% şi maximum 13%.

De aceea SNMF si PNMF solicită păstrarea cel puţin a aceleiaşi foi de buget pentru medicina de familie şi în anul 2009, în scopul continuării funcţionării şi dezvoltării asistenţei medicale primare şi de asemenea cu scopul prevenirii falimentării cabinetelor medicale cu mai puţin de 1500 de asiguraţi înscrişi, adică jumătate din cabinetele medicale din ţară, fapt care ar putea duce la blocarea sistemului sanitar.
Diminuarea bugetului cu 40% va duce la diminuarea venitului cabinetului cu un procent similar, şi va ajunge sub valoarea cheltuielilor necesare, în condiţiile în care costurile menţionate ar rămâne constante. Este ilegal sa micşorăm salariile angajatilor, iar cheltuielile sunt în bună parte neinfluenţabile (utilităţi, tipizate, dezinfectanţi, căldură, energie electrică, telefoane, medicamente pentru urgenţe). Chiar cu o reducere drastică a cheltuielilor, se va ajunge la închiderea a unui procent de 40-50% din cabinetele de medicină de familie. Medicii şi asistentele vor alege un alt drum, usor de prevăzut.

Asta înseamnă însă şi o deteriorare gravă a sistemului de sanatate şi aşa fragil, înseamnă că o buna parte a populaţiei va rămâne fără serviciile medicale de bază.
Vă rugăm să analizaţi aceste aspecte şi să ne ajutaţi în rezolvarea unei situaţii profund îngrijorătoare pentru noi.

Preşedinte Societatea Nationala de Medicina de Familie Dr. Rodica Narcisa Tănăsescu

Preşedinte Patronatul National al Medicilor de Familie Dr. Doina Mihăilă

ANEXĂ

Fişă lunară de venituri şi cheltuieli pentru un cabinet medical de medicină de familie cu un medic titular specialist de medicină de familie, având o listă de 1500 asiguraţi.
Venituri 2008:
- Contract cu Casa de asigurări:
- Plata per capita 6000 lei
- Plata per serviciu 1000 lei
- Servicii nedecontate din FNUASS 300 lei
TOTAL 7300 lei
Cheltuieli 2008

Cheltuieli salarizare personal (asistenţi, contabil, femeie de serviciu, operator PC) 2800
Utilităţi (electricitate, încălzire, apă-canal-salubritate, telefon, internet 500
Medicamente şi materiale sanitare 500
Consumabile (formulare tipizate obligatorii, birotică, papetărie) 200
Materiale curăţenie, dezinfecţie, sterilizare 300
Contracte de prestări servicii din partea terţilor (deşeuri medicale, service aparatură medicală, metrologie, service informatică şi softuri medicale) 200
Licenţe soft 100
Instrumentar medical 200
Educaţie medicală continuă obligatorie (40 puncte anual) 200
Mici reparaţii, întreţinere 100
TOTAL LUNAR 5100

Venit brut medic 2008 2200 lei
CAS 600 lei
FNUASS 121 lei
Impozit 16% 237 lei
Venit net lunar 2008 1242 lei

Diminuarea bugetului cu 40% va duce la diminuarea venitului cabinetului cu un procent similar, şi va ajunge la 4500 lei, sub valoarea cheltuielilor necesare, în condiţiile în care costurile menţionate ar rămâne constante. Chiar cu o reducere drastică a cheltuielilor, tot ceea ce se poate obţine este egalizarea cheltuielilor cu veniturile, ceea ce duce la un venit nul pentru medic. Asta se numeşte FALIMENT!

Preşedinte SNMF Dr. Rodica Narcisa Tănăsescu

Preşedinte PNMF Dr. Doina Mihăilă

30 de mumii vechi de 4.600 de ani au fost descoperite într-un mormant vechi

februarie 11th, 2009

Secretarul general al Consiliului Suprem egiptean pentru Antichitati,prof Zahi Hawas, a precizat că la 20 de kilometri sud de Cairo, cu ocazia unei ultime etape de sapaturi pe situl vastei necropole de la Saqqara, la fundul unui put cu o adancime de 11 metri a fost descoperit un nou mormant.

Opt dintre mumiile descoperite sunt inchise in sarcofage, restul fiind asezate in nise in peretii mormantului.
Explorarea arheologica a sitului de la Saqqara dureaza de aproximativ 150 de ani, fiind identificate in zona un vast cimitir datand din Vechiul Regat egiptean, dar si vestigii mai recente, datand din Epoca Romana.

Asistentul reputatului egiptolog Zahi Hawas , dl. Abdel Hakim Karar,a declarat ca folosirea unor astfel de nise pentru depozitarea mumiilor constituia o practica extrem de rara in acea perioada.

Alegeri în Israel: Kadima pe primul loc, dar dreapta și religioșii sunt majoritari

februarie 10th, 2009
Livni are Livni are “un cap” avans față de Netanyahu

Partidul centrist Kadima, condus de ministrul de externe Tzipi Livni, s-a situat pe primul loc în alegerile parlamentare din Israel cu un avans infim față de partidul Likud – dreapta naționalistă, al fostului premier Biniamin Netanyahu.

Rezultatele finale dau pentru Kadima 28 de mandate (din totalul de 120 ale Knessetului, parlamentul unicameral), 27 pentru Likud, 15 pentru Israel Beitenu (dreapta radicală) și 13 pentru Partidul Muncii, condus de ministrul apărării, Ehud Barak.

Doamnei Livni îi va fi însă greu să formeze un guvern, dat fiind că dreapta naționalistă (Likud, Israel Beitenu și Uniunea Națională, cu 4 mandate) și religioșii (SHAS 11, Unitatea Torei 5, Casa Evreiască 3) au împreună 65 de mandate.

Partenerul de guvernare al Kadimei, Partidul Muncii, a obținut un rezultat catastrofal – 13 mandate, cel mai slab din istoria sa, la fel ca și partidul stângii radicale – Meretz, cu 3 mandate.

În pofida boicotului anunțat în rândul electoratului arab, cele trei partide prezente în competiție au obținut împreună 11 mandate, un spor de un mandat față de scorul lor obișnuit.

Secuii protestează împotriva președintelui Băsescu

februarie 10th, 2009

PETIŢIE

Către Preşedinţia României
Către Guvernul României
Către Parlamentul European

Noi, participanţii la marea adunare din Sfântu Gheorghe am constatat după alegerile parlamnetare o amplificare a atitudinii antimaghiare venită atât din partea guvernului, cât şi din partea preşedintelui României,

Ţinând cont că autonomia Ţinutului Secuiesc are rădăcini încă de mai multe secole,

Amintindu-ne că şi la naşterea statului Român modern autonomia Ţinutului Secuiesc a fost garantată prin actul de unire, care şi în vremurile întunecate ale comunismului – chiar cu drepturi ştirbite – a existat,

Luând în considerare formele de autonomie existente în Uniunea Europeană, cât şi drepturile colective ale comunităţilor minoritare, care susţin convieţuiera paşnică între diferite etnii,

SOLICITĂM

1. Traian Băsescu să-şi retragă declaraţiile care au indignat secuimea

2. Respectarea proporţiei etnice în instituţiile publice descentralizate

3. Încetarea populării controlate, mai mult sau mai puţin deschise sau mascate, prin care se urmăreşte modificare componenţei etnice

4. Oprirea distrugerii intenţionate a economiei din regiunea secuiască, şi asigurarea dezvoltării corespunzătoare a infrastructurii

5. Retrocedare rapidă a bunurilor bisericeşti şi publice ce au fost naţionalizate

6. Oprirea creşterii numerice a unităţilor militare, şi de asemenea, la fel ca în alte zone, trecerea imobilelor deţinute de acestea în subordinea administraţiei publice locale

7. Înfiinţarea de către statul român a unei universităţii maghiare, cu finanţare din bugetul statului

8. Recunoaşterea limbii maghiare, alături de limba română, ca şi limbă oficială regională

9. Recunoaşterea şi extinderea drepturilor colective

10. Autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc

8 februarie 2009.
Sfântu Gheorghe

Legea privind ZIUA TATALUI si ZIUA MAMEI

februarie 9th, 2009

Am primit la redactie urmatorul comunicat de presa, pe care-l consideram o binevenita initiativa:

Alianta Antidiscriminare a Tuturor Taticilor – T.A.T.A. impreuna cu un grup de parlamentari din care fac parte deputatii Mircia Giurgiu, Liana Dumitrescu, Ludovic Orban au lansat astazi initiativa legislativa privind instituirea Zilei Tatalui si a Zilei Mamei in prima si a doua duminica din luna mai.

PRESEDINTE,

Bogdan DRAGHICI

LEGE

pentru instituirea Zilei Tatalui si a Zilei Mamei

Parlamentul Romaniei adopta prezenta lege.

Art. 1 Prima duminica a lunii mai se instituie ca Ziua Tatalui.

Art. 2 A doua duminica a lunii mai se instituie ca Ziua Mamei.

Art. 3 Guvernul României, autorităţile publice centrale şi locale vor lua masurile necesare pentru marcarea acestor evenimente.

EXPUNERE DE MOTIVE

Proiectul de lege privind instituirea Zilei Tatalui si a Zilei Mamei are drept obiectiv asigurarea unui echilibru social si evidentierea importantei ambilor parinti in viata de familie si in societatea romaneasca. Sarbatorirea anuala atat a mamei cat si a tatalui confirma asadar perfecta egalitate in drepturi a celor doi parinti, onorandu-le deopotriva importanta in universul copilului. Initiatorii incearca astfel sa promoveze familia si valorile fundamentale ale acesteia, aducand in prim-plan problematica complexa cu care se confrunta parintii in societatea romaneasca.

Din punct de vedere statistic, din datele detinute de Alianta Antidiscriminare a Tuturor Taticilor – T.A.T.A., a rezultat ca ZIUA MAMEI este de regula sarbatorita pe mapamond anual intr-a doua duminica a lunii mai. Circa 70 de state ale lumii au asadar o data comuna pentru aceasta sarbatoare. Australia, Africa de Sud, Austria, Belgia, Bulgaria, Brazilia, Canada, China, Germania, Grecia, India, Italia, Japonia, Mexic, Olanda, Elvetia, Turcia, Ucraina, Statele Unite ale Americii, tarile baltice, statele din America de Sud, tarile nordice au in comun a doua duminica a lunii mai consacrata drept ZIUA MAMEI.

Pentru ca pe plan mondial nu exista in cazul celebrarii ZILEI TATALUI o traditie la fel de bine conturata in jurul unei date anume, consideram ca este salutar ca aceasta sa fie marcata tot in luna mai, in prima duminica, pentru a promova mai usor ambele sarbatori dedicate parintilor. Romania este printre putinele state care nu inca o traditie in ceea ce priveste sarbatorirea zilei tatalui.

La consideratiile de mai sus, se mai adauga si argumentul furnizat de calendarul Organizatiei Natiunilor Unite, care a instituit ZIUA INTERNATIONALA A FAMILIEI ca eveniment cu data fixa: 15 mai. Astfel, incepand cu prima duminica a lunii mai si terminand cu 1 Iunie – ZIUA COPILULUI, am putea avea in Romania peste trei saptamani marcate de sarbatori ale copilului, parintilor si familiei.

Romania este printre putinele state ale lumii care, in lipsa unei ZILE A MAMEI, a marcat doar Ziua Femeii – 8 Martie, extinzandu-i acesteia aria de semnificatii. Astfel, aceasta sarbatoare a femeilor de pretutindeni impusa de V.I. Lenin a ajuns la noi sa aiba neoficial si statutul de zi a mamei, in lipsa unei sarbatori distincte destinata mamei.

Sarbatorirea ambilor parinti va avea un efect pozitiv asupra societatii romanesti, subliniind astfel ca mama si tatal sunt la fel de importanti in viata de familie si in universul copilului. Intr-o societate in care familiile monoparentale sunt tot mai numeroase, stabilirea unor date diferite pentru ZIUA TATALUI si pentru ZIUA MAMEI este binevenita pentru a intari principiul egalitatii de tratament si pentru a da posibilitatea copiilor sa le petreaca impreuna cu fiecare parinte.

Sarbatorirea distincta a celor doi parinti va oferi prilejul evidentierii importantei si rolului fundamental al mamei si al tatalui in cresterea si educarea propriilor copii, demonstrand ca cei doi parinti sunt complementari.

Instituirea Zilei Mamei si a Zilei Tatalui reprezinta asadar un demers firesc, un gest de normalitate in societatea romaneasca, fiind rodul colaborarii dintre Asociatia T.A.T.A. si parlamentari romani preocupati de sustinerea familiei, de protejarea drepturilor copilului si de intarirea rolului fiecarui parinte in cresterea si educarea propriului copil.

Fata de cele prezentate mai sus, inaintam spre dezbatere si promovare Parlamentului Romaniei prezenta propunere legislativa.

INITIATORI:

1. GIURGIU MIRCIA – Deputat PDL

2. DUMITRESCU LIANA – Deputat AMR (Minoritati)

3. ORBAN LUDOVIC – Deputat PNL

http://www.t-a-t-a.ro/2009/02/09/legea-privind-ziua-tatalui-si-ziua-mamei/

Monica Lovinescu şi Vladimir Tismăneanu: pentru o Etică a neuitării

februarie 9th, 2009

CARTEA-EVENIMENT A ANULUI 2008: ETICA NEUITĂRII, DE MONICA LOVINESCU, ED. HUMANITAS, COLECȚIA ZEITGEIST (COORDONATOR, DR. VLADIMIR TISMĂNEANU)

Monica Lovinescu a ştiut că un Nürnberg al comunismului est-european nu va avea loc niciodată. Şi a intuit perfect şi de ce. Nu pentru că nevoia de morală a societăţilor post-totalitare, devenite intens cripto-comuniste în aceşti douăzeci de ani de la prăbuşirea comunismului, ar fi dispărut. Ci mai degrabă din cauze tehnice: imensităţii unui colos bolşevic de partid şi de stat extins la scara unei treimi din Europa, (fiind acesta, în plus, susţinut puternic şi de două imensităţi demografice fidele cauzelor comuniste (lumea chineză şi lumea musulmană), în timp ce tot acest puzzle se mulează pe o Europa în care stânga se încăpăţânează să intoneze noi marşuri triumfaliste (bine sponsorizate de Kremlin)) nu i se poate opune, totuşi, decât un sistem vremelnic de resistențe, dotate cu o relativă eficienţă instituţională, doctrinară, politică şi culturală. Ca dovadă, nu Justiţia şi clasa politică au urnit mecanismul de recuperare a adevărului istoric, ci o clasă de intelectuali ce se consacră cvasi-idealist ştiinţei şi conştiinţei morale (discipline conjugate în acel principiu al est-eticului pe care Monica Lovinescu l-a slujit , pe vremuri , cu nu mai puţin idealism decât o fac cei de astăzi, din ce în ce mai stins). Această clasă de intelectuali, ce sunt niște sacrificați și pentru această epocă, de parcă regimurile totalitare nu ar fi fost încă denunțate, este compusă din oameni de formaţie clasică, politologi, istorici, filosofi ai istoriei, jurnalişti, scriitori, analişti, sociologi, psihologi. În România post-totalitară, acest curent recuperator s-a închegat cu dificultate. Violenţa de la începutul anilor 90 a ocupat un câmp extins al imaginarului colectiv. Consolidarea oligarhiei la sfârşitul anilor 90 a demodulat opoziția față de furtul de revoluție și față de diluarea spiritului anticomunist, fiind urmată de dezvoltarea unui populism compensator, după anul 2004. Mixerul frământărilor politice a obturat apoi câmpul conştiinţei publice cu confruntarea dintre restauraţiile comuniste, tendinţele dirijiste, neputinţele democraţiei şi eşecurile liberalizării. Cu atâtea priorităţi expediate asupra opiniei publice de către un sistem care îşi refuză mereu o coerenţă şi o maturizare, preferând lipsa de responsabilitate şi copilăria eternă, „strădaniile insidioase de obliterare a conştiinţei istorice”(Vladimir Tismăneanu) s-au dovedit adesea eficiente și fructuoase. Timpul trece, presiunea istoriei a devenit imensă, probele sunt şterse, haloul amneziei învăluie un cortex antropo-globalist din ce în ce mai confuz, manipulările sunt sofisticate şi invincibile, generaţiile cu memorie antitotalitară se sting, pe măsură ce curentele negaţionsite ale anticomunismului (sponsorizate de o Rusie şi o doctrină neostalinistă din ce în ce mai tentante pentru ultimii oameni ai Estului (cf. Claude Karnooch)) urcă zgomotos şi fac adepţi din ce în ce mai puberi, în această eră definită de un entertainment generalizat şi de un consumerism agresiv; epoca, în sine, e lipsită de spiritualitatea și conştiinţa tragică prin care omul modern s-a irosit ca entitate filosofică în camerele de tortură ale totalitarismelor mileniului trecut.

Volumul Etica neuitării de Monica Lovinescu, lansat în noiembrie 2008 la Târgul Internaţional Gaudeamus de la Bucureşti reprezintă un eveniment editorial major, petrecut chiar în preajma zilei de celebrare a naşterii scriitoarei dar, pentru prima dată, fără Monica Lovinescu (era la câteva luni după dispariția sa din viață, în aprilie 2008, la Paris). Cartea apare în Colecția Zeitgeist, îngrijită de eminentul profesor Vladimir Tismăneanu, ce se revendică de la curentul dezvoltat de celebra disidentă, jurnalistă, scriitoare, critic, eseist, gânditor și luptător pentru drepturile omului. Pe de o parte, Monica Lovinescu a rămas până în ultima secundă a vieții sale cel mai moral gânditor politic român, urmând filonul dezvoltat de Hannah Arendt, Jeanne Hersch și Nadejda Mandelstam și repudiind totalitarismul din punct de vedere politic, spiritual și etic. Apropiat de discursul lui Besançon, al lui Revel și al lui Souvarine, discursul Monicăi Lovinescu face din conceptul de etică a neuitării premiza centrală a eliberării și a libertății umane, punând un accent grav, după cum subliniază și Vladimir Tismăneanu, pe o observație făcută recent de filosoful Leon Wieseltier: “Dacă anumite forme ale răului nu sunt detestate înseamnă că n-au fost pe deplin înțelese”, observație dezvoltată și de editorul Monicăi Lovinescu în România, directorul Editurii Humanitas, scriitorul și filosoful Gabriel Liiceanu, în amplul său eseu intitulat “Despre ură”. Pe de altă parte, ingredientul mnezic este la Monica Lovinescu unicul materialul de construcție al adevăratei istorii: recentul Raport Final elaborat de Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste a avut la bază criterii, ierarhii, taxinomii și metodologii inspirate din gândirea Monicăi Lovinescu și a ilustrului său partener, Virgil Ierunca. Vladimir Tismăneanu spune (p.11) că, fără exagerare, “Raportul, ai cărui coautori au fost, a fost ultima operă a Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca”. Primejdia care ne paște astăzi, în calitate de societate debusolată și instabilă ce se globalizează maladiv, este aceea de a asista pasivi, ca într-un fel de eutanasie irepresibilă, pe jumătate impusă – pe jumătate autohipnotică, la încetățenirea opiniei neobolșevice care proclamă tot mai des faptul că discursului anticomunist i-ar lipsi, în 2009 – la două decenii de la căderea comunismului din România-, actualitatea și adecvarea. O, ce fericire pe serviciile de propagandă ruse, care se află – alături de rinocerii vechiului partid comunist românesc, cei imposibil de urnit din recuzita de Tătuci ai democrației noastre originale -, la originea acestui puternic curent extremist antiromânesc neostalinist: el este activ atât (din nou) în Moldova sau Bucovina de Nord și aiurea printre români risipiţi (vezi neîncetatele acțiuni de deromânizare și de contestare a limbii române din regiunea românească basarabeană, vezi și recentele atacuri de acum fizice de la începutul lunii februarie 2009, comise de grupările paramilitare ruse contra cetățenilor români pe străzile din Chișinău), cât și în România (unde tineri intelectuali stimabili, inocenți și neprihăniți sunt înhățați de falși profeți de Kremlin – ce emit aşa-zise pretenții științifice- și sunt îndemnați să-și construiască rapid cariere dubioase, folosind un discurs negaționist de grupare fascistă, utilizând spălarea creierului public și a memoriei antitotalitare a poporului român). Merită să subliniem astăzi – când toate aceste agresiuni împotriva adevărului istoric românesc se întâmplă aievea și conduc către o nouă alunecare a României înspre pericolul totalitar- , că temelia sănătății morale a societății românești, atâta câtă mai e întreagă și lucidă, stă în împlinirea visului Monicăi Lovinescu: “necesitatea vitală a unui travail de deuil care să despartă apele și să permită acea ruptură de mocirla plină de sânge a trecutului” (p.12).

De ce este cartea Etica neuitării de Monica Lovinescu evenimentul editorial al anului 2008? Istoria noastră recentă ne demonstrează, pe urmele constatării făcute de Monica Lovinescu (p.260) în articolul dedicat lui Nicolae Steinhardt, un fapt cel puțin surprinzător: “Gustul demnității se poate pierde ca și acela al libertății. Dar poate că Nicolae Steinhardt are dreptate și că nu e vorba de un gust, ci de o adevărată taină (a libertății, n.m.).” La români, această amputare s-a produs de câteva ori în istorie, și întotdeauna ea a fost urmată de catastrofale consecințe, una dintre ele fiind constituirea unei veritabile trăsături naționale de “suflet de rob”. Neexcluzând universalitatea acestei paradigme psihologice și etnologice ce se instalează endemic pe toate meleagurile unde a dominat spiritul despotic, Monica Lovinescu remarcă, însă, că “pe tărâmurile unde libertatea a fost total pierdută, ca la noi, ni se pare că ecoul unor astfel de cuvinte nu poate fi decât sporit”(p.263), el fiind urmat indubitabil prea des de stadiul opţional ce îmbie mereu la alegerea compromisului în loc de conștiință și de responsabilitate, a carierei în loc de asumarea adevărului, a privilegiilor în loc de îmbrățișarea unui spirit de dreptate și de demnitate.

Culegerea de articole de bază dedicate de Monica Lovinescu memoriei victimelor și luptei împotriva Răului acoperă un domeniu de evenimente și de paradigme europene și românești, dispuse în strînsă interdependență în jurul unor centri de putere planetară. Acesta este desemnat de intervalul anilor 60 – 90, pe o plajă de revoluții și/ sau false teme revoluționare, de derapaje către falsificări ale istoriei și de patinoare politice periculoase, susținute pe oglinda unui comunism arhaic à la Bourdieu. Din toate acestea, ceea ce Monica Lovinescu a extras cu neobosită acribie prin suitele sale discursive dublate de demonstrații de reală erudiție istorică și politică (toate vizibile în carte ca un regal de filosofie politică încă neegalat), e eternul miez amar, otrăvit, amenințător al stalinizării europene, cu privire specială dar niciodată rupturală asupra stalinizării României. La finalul acestor analize propuse de selecția de față, cititorul va putea înțelege că procesul de restalinizare a continentului nostru și a României nu a contenit niciodată, exceptând dispneea din 1989. Ca și Revel, Monica Lovinescu acordă o atenție specială pericolului ce vine dinspre intelectualitatea coruptă de elitismul populist; acest concept este asumat de eternul laborator de clonare a ideologiilor cu ingineria socială, unde operează în parteneriat Kremlinul și Europa intoxicată de stânga-stângii: “Cum, spre deosebire de modelele revoluționare, fenomenul se desfâșoară departe de orice proletariat sau public vast, fiind rezervat unui grup răspândit în universități și mass-media”, spune Monica Lovinescu, rezultă că el secretă un tip de discurs de același nivel cu discursul stalinist (un adevărat stalinism pentru eternitate, din fericita sintagmă creată de Vladimir Tismăneanu), și chiar de o finalitate similară cu discursul stalinist, anume seducția comunizării, subminarea tentativelor de democratizare, zădărnicirea oricărui efort de a construi un stat de drept puternic în această parte a lumii, în vecinătatea Rusiei ce rămâne fidelă numai spiritului totalitar şi opacităţii faţă de democraţie.

Expunându-se multor acuze, pentru că a continuat atitudinea militantă a lui Besançon (cel care criticase în epocă debilitatea acțiunilor de condamnatio memoriae în raport cu comunismul, ca și politica dublului standard la explorarea totalitarismelor de dreapta și de stânga), Monica Lovinescu și-a asumat, alături de Virgil Ierunca sau de Czeslaw Milosz, un drum al eliminării Răului, nu lipsit de suferință, dar al cărui sens corect este recunoscut abia în zilele noastre, la cincizeci de ani după trasarea lui pe harta mentală a spiritului european, pe care Monica Lovinescu a fundamentat şi slujit numeroase concepte și teorii magistrale.

Etica neuitării aduce – în prim-planul unei lumi românești bulversate și aflată în criză de modele – un model de gândire, un model de atitudine, un model de om și un model necesar de român. Argumentele, spune Vladimir Tismăneanu, sunt imbatabile: “Ca și Souvarine, Monica Lovinescu a refuzat să dispere, a clamat în pustiul indiferenței abulice, al atacurilor obscene și al îngenuncherilor morale, și-a ridicat vocea în favoarea milioanelor de deținuți și a respins ideea unei literaturi care uită libertatea umană”.

Suntem la ceasul la care României i se pregătește din nou ceva: un experiment cu iz cvasitotalitar și care, în eventualitatea eșecului integrării și al succesului neostaliniștilor – va transforma conștiințele românilor în ediții de samizdat și entități clandestine. În atari condiții ostile, unele voci își strigă din nou teama, la fel cum o făceau anonimii din 1968 (p.127) ce reușeau să arunce în oceanul lumii libere strigăte de ajutor: “Detestăm pe criminalii care conduc această țară. Și pe noi ne disprețuim. O mână de martiri are destul curaj pentru a protesta în mod deschis. Și noi ne îmbătăm pentru a uita pe acești eroi (…) Iată ce ascundem sub o fațadă de bucurie: durerea, dezgustul, sentimentul vinovăției și ura”.

Patriotismul civic-liberal reprezentat de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, și regăsit în multe din textele cărții de față “este diferit de șovinismul resentimentar care azvârle iubirea tradiției în cel mai dezolant derizoriu prin chiar abolirea spiritului critic” (p.6), iar acesta este back-ground-ul ce a creat o puternică opoziție între esența luptei duse de Monica Lovinescu pentru România liberă și împotriva forțelor bolșevizante, pe de o parte, și , de partea cealaltă, ororile barocului fascisto-comunist susținut de “partizanii unui autarhism, în fapt neo-tribalism de sorginte colectivist-etnicistă care a făcut atâta rău culturii românești în perioada interbelică”, după cum scrie Vladimir Tismăneanu. Istoria se repetă. De aceea, Etica neuitării este o veritabilă hermeneutică (înzestrată cu mesaj didactic implicit) a stadiilor parcurse de spiritul românesc în timpul luării sale în posesie de către Diavolul Roșu. Recomand această carte tuturor acelora ce nu mai vor să trăiască, prin inutilă repetiție, acel coșmar. Și îmi permit să afirm că de libertatea fiecărui român coșmarul stalinist s-a apropiat, din nou, în mod periculos.

Angela Furtună

8 februarie 2009

Religiozitatea, câteva dintre perspectivele noului mileniu – 5. Hinduismul

februarie 9th, 2009
Brahma, Vishnu, Shiva - principalele zeități ale hinduismuluiBrahma, Vishnu, Shiva – principalele zeități ale hinduismului

Prin concepţia asupra vieţii pe care o propovăduieşte, filosofia hindusă a adus pe parcursul istoriei numeroase deservicii Indiei. În nici o altă cultură de pe acest pământ nu apare mai predilectă tendiinţa spre renunţare decât în cultura hindusă. Se poate spune că hinduismul este prin excelenţă o filosofie a renunţări. Însă să nu alunecăm în capcana unei analize superficiale. În spatele acestui concept al renunţării se ascunde un sistem complex, creat pe baza unor raţionamente întărite de cuvântul zeilor.

Panteonul hindus a stârnit întotdeauna controverse. Pe parcursul timpului, din cauza numeroaselor influenţe exterioare, viziunea indiană asupra divinului a suferit numeroase modificări. În principal însă nu a fost negată niciodată existenţa absolutului. Acest principiu transcendent şi imanent deopotrivă este numit brahman. El este personificat în numeroase texte clasice, căpătând astfel o alură de universalitate. Rămânând în esenţă o realitate unică şi imuabilă, brahman poate fi considerat pe rând şi substanţa lumii, un simplu miraj, o serie de nume şi forme ce constituie fundamentul cosmosului (în filozofia chineză avem pe post de corespondent ideea \”celor zece mii de fiinţe şi lucruri\”), putere sacră a riturilor, fundament al conştiinţei individuale (atman), principiu şi sfârşit al manifestării universului (srsti), Celălalt inefabil ingogniscibil (Anyat), pe care îl poate determina în exclusivitate apofatismul radical \”nici acesta, nici acela\”… Apropiindu-se prin această ultimă epifanie de conceptul taoist al absolutului, se tinde de multe ori să se generalizeze această egalitate. Brahman însă nu reprezintă pasivitate. Prin numeroasele epifanii, ipostaze ale materiei divine joacă roluri active în construcţia universului. Identificarea brahmanului cu matricea universală nu diminuează rolul jucat de figurile virile cele mai cunoscute ale acestuia: Shiva şi Vishnu. Aceste două epifanii ale lui brahman au fost ridicate la rangul de zeităţi panteiste de cei care cred în condiţia lor de entităţi individuale.

Un alt motiv central al mitologiei hinduse este implicarea particulelor divine (amsa) în desfăşurarea istoriei. O consecinţă directă a acestei implicări este apariţia noţiunii de avatara. Krishna este cel mai bun exemplu pentru a ilustra relaţia dintre oameni şi divinitate. Menţionat în Upanişade, el este un avatara prin excelenţă. Coborârea deplină este acceptată de teologi doar în câteva cazuri izolate, iar aici vorbim deja despre purnavatara. Doar marile personalităţi ale religiozităţii hinduse au primit onoarea aceasta. Însă această terminologie nu se aplică doar în cazuri recunoscute. Cei mai mulţi maeştri sunt denumiţi de către discipolii lor guru. Fiecare guru (termenul înseamnă literal \”încărcat de demnitate\”) se apropie într-o anumită măsură de avatara…

Principala idee filosofică elaborată în cadrul hinduismului este noţiunea de karma. Această noţiune a fost preluată şi de budism, având un impact major asupra gândirii orientale privită în ansamblu. Cuvântul karmă înseamnă faptă sau act. Fiecare acţiune produce un rezultat, bun sau rău. Încărcătura acestor proceste se acumulează, formând bagajul karmic al fiecărei entităţi individuale. În funcţie de bagajul karmic, omul renaşte în diferite ipostaze. Aceste renaşteri succesive nu sunt privite ca pedepse sau recompense, ci reprezintă în filosofia orientală dovada unei inerenţe fireşti. Fiecare este responsabil pentru acţiunile sale şi viaţa în sine este un proces karmic. Toate fiinţele însufleţite sau neînsufleţite trăiesc prin intermediul unei serii existenţiale în care prezentul este condiţionat de trecut şi condiţionează viitorul. Budismul a pus accentul pe intenţionalitatea acestui proces karmic, susţinând că dorinţa creează automat karmă.

Doctrina sacrificiului de sine este elaborată pentru prima dată exhaustiv în textele Brahmana. Aici Prajpati, identificat pe post de creator al Universului, se epuizează în actul creaţiei, sacrificându-şi existenţa pentru aceasta. Tripla identificare a lui Prajpati cu Universul, Timpul ciclic şi altarul focului (prin care se realizează sacrificiul propriu-zis) constituie elementul novator al teoriei brahmanice. Astfel, prin sacrificiu, lumea este menţinută în starea existenţială actuală. Epuizarea lui Prajpati prin Timpul ciclic reprezintă un model ideal pentru activitatea susţinută a preoţilor care reuşesc astfel să menţină lumea în armonie.

Brahmanii au reprezentat pe parcursul istoriei şi încă reprezintă nucleul central al religiei hinduse. Cărturari, aceştia şi-au impus conceptele potrivite în favoarea scopurilor spirituale sau materiale. În nici o altă cultură nu există discrepanţa care a apărut şi care încă apare în India. Legea castelor, forţă imuabilă de control a împins o mare parte a populaţiei spre o stare pauperă nemaiîntâlnită, avantajându-i pe cei \”luminaţi\”.

Produsul exemplar pentru capacitatea de sinteză a hinduismului este Mahabharata. Prin cele 90.000 de versuri, aceasta reprezintă cea mai lungă epopee din literatura universală. Ideea centrală este reprezentată de conflictul dintre Kuravi şi Pandavi pe câmpiile Mahabharatei. Acest război eshatologic durează 18 zile şi are ca rezultat sfârşitul lumii, reiterând astfel ideea periodicităţii universul. Vishnu este cel care distruge şi recrează universul la capătul fiecărui ciclu cosmic. Prin acest mecanism, binele şi răul primesc aspecte profund religioase.

Hinduismul a fost pe parcursul istoriei religia cu cea mai mare putere de sinteză. Situaţia politică a Indiei, aflată întotdeauna sub ameninţare militară a transformat ideologia hindusă într-un mozaic cultural în care pe parcursul veacurilor s-au asimilat multe alte ideologii. Influenţele budiste, musulmane, taoiste, confucianiste s-au făcut resimţite, nereuşind însă să submineze tradiţia hindusă. Cu toate că a marcat negativ existenţa adepţilor săi, hinduismul reuşeşte în continuare să se bucure de încredere. Împărţit astăzi între Jainism, Hinduism modern (sinteză între Shivaism şi Vişnusm realizată în jurul anului 1900) şi Sikhism, hinduismul ca filosofie de viaţă şi concepţie religioasă reprezintă a doua forţă a globului (după creştinism), cu aproximativ 750 de milioane de adepţi. Iar natalitatea indiană explozivă pare să asigure un viitor strălucit pentru hinduism în formele sale moderne!

Viața la țară, versiune 2009 -2. Trocul nostru cel de toate zilele

februarie 8th, 2009

Poate şi datorită crizei economice în care ne afundăm tot mai mult, ţaranul meu drag din Banat s-a reorientat foarte repede. Lipsa lichidităşilor i-a deschis un nou drum. Cel al trocului. Economia rurală are cu totul alte definiţii faţă de cea la scară largă. Aici nu duci niciodată lipsă de produse. Bănăţeanul meu pe lângă că e foarte abil din punct de vedere financiar, are şi o inteligenţă economică dezvoltată.

În momentul în care te muţi la casă într-un sătuleţ retras, apar multe responsabilităţi. Înveţi să faci lucruri la care nu te-ai fi gândit niciodată. Despre toate acestea promit să revin într-un episod viitor. Zilele astea mi-am descoperit un talent pe care nu bănuiam că îl am. Acela de mic întreprinzător. Unul din vecinii mei, trecut bine de 70 de ani, mi-a făcut o vizită de “curtoazie”, datorată faptului că încă sunt considerat un nou-venit. E un bănăţean get-beget, născut şi crescut în inima satului. Pe el nu îl înspăimânta nici criza financiară nici disponibilizările atât de mediatizate. De ce? Pentru ca el are o gospodărie cum rar se mai întâlnesc în mediul rural. Mi-a explicat că de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial el tot a adunat. Are un cal. O căruţă. Câţiva porci. Nu vrea să facă bani. Vrea doar să aibă parte de o bătrâneţe liniştită. A muncit o viaţă întreagă şi acum vrea şi el să se bucure de liniştea bătrâneţii. În cele din urmă mi-a dezvăluit motivul vizitei lui. A văzut că eu fac ordine prin curte (adică arunc toate lucrurile inutile rămase de la fostul proprietar) şi a venit să îmi propună să îi vând şi lui câte ceva. Mi-a explicat că nu are bani. Dar are produse. Dupa un dialog de mai bine de jumătate de oră am ajuns împreună la un consens. Câteva ţevi care îi trebuie să îşi repare gardul. Nişte plăci de azbo-ciment pentru acoperişul şurii. Şi câteva bucăţi de tablă pentru un banc de lucru. Preţ total: două table de slănină afumată şi o rudă de caltaboş afumat. Am parafat înţelegerea printr-o strângere de mâna şi şi-a vazut fiecare de treabă.

La două zile distanţă, o bătrânică ce locuieşte la câteva case distanţă de noi a venit să mă întrebe dacă nu vând cocenii ( resturi de la ştiuletele de porumb – n.a.) rămaşi de la fostul proprietar, ştiind că avem o centrală pe combustibil solid care se alimentează cu lemne. Am privit-o nedumerit la început. Nici eu nu ştiam prea bine ce mai am prin curte, darămite să mă gândesc sa vând cocenii. Am făcut un calcul mental rapid şi mi-am dat seama că e o cantitate considerabilă de coceni ce ar fi rămas acolo poate mult timp de acum înainte, pentru că nu aveam de gând să îi folosesc prea curând. Mi-a spus că ar vrea să îi ia pe toţi. Zis şi făcut. Mi-a explicat că ia pensia doar în 15 ale lunii şi că mă va căuta ea ulterior să îmi dea banii. Am stat de vorbă cu soţia şi am ajuns luat împreună decizia de a nu îi lua nici un ban bătrânei. Nu ne îmbogăţeam noi cu banii bătrânei. Revenit în curte, îi explic bătrânei că o rog să considere tot ce ia de la mine un cadou. Bătrânica nici să nu audă de aşa ceva. Mi-a spus că dacă nu vreau bani, să vedem ce aş avea eu nevoie prin casă şi poate ea să îmi ofere. Am stabilit în cele din urmă preţul pentru remorca de coceni ce urma să o ia. Şi la capătul zilei am fost mai bogat cu un cofrag de ouă, două borcane mari de murături, un butoiaş cu varză murată şi un săculeţ de ceapă…

De când ne-am mutat aici, am redescoperit valori pe care le crezusem de mult pierdute. Cu toate că nu e atât de dezvoltată ca la oraş, viaţa socială de aici are nişte reguli bine stabilite. Ţăranul meu drag, şi aici nu mă refer la cei care încă nu au trecut de 30 de ani şi sunt plecaţi prin ţări străine, nu te va înşela niciodată. De ce? Pentru că e conştient că cineva acolo sus stă şi notează. Unul din lucrurile pe care le apreciez foarte mult e respectarea promisiunilor. Sunt încă nou în sat şi lumea nu mă cunoaşte. Dar dacă am stabilit un lucru, pot fi sigur că aşa va rămâne. Ţăranul nu întârzie niciodată. Şi dacă întârzie, te anunţă şi îşi cere scuze. Ţăranul nu e niciodată prea ocupat să stea cu tine cinci minute de vorbă dacă ai nevoie de ajutorul lui. Şi niciodată nu va uita dacă i-ai făcut un bine. Şi când redescoperi atâtea lucruri pe care le credeai pierite de mult, mai uiţi şi de lipsa de bani, şi de disponibilizări, şi de grija zilei de mâine. Pe cuvântul meu de “ţăran nou-nouţ”.

Economia subterană prea puţin vizitată în construcţia actualului buget

februarie 8th, 2009

Neliniştea excesivă cauzată de nevoia acoperirii deficitului bugetar moştenit de la guvernul PNL, de 5,2% din PIB în anul 2008, ar putea fi acoperită cu mai multă voinţă politică. Nu cu mişcări grăbite şi dezordonate ale celor care cred că se pricep la macroeconomie şi genereaza panică. De pildă, economia ascunsă privează bugetul României de sume mai mari decât acest deficit. Să luăm în calcul doar estimările legate de valoarea adăugată care se pierde din cauza muncii la negru, a fraudelor fiscale la TVA (la nivelul societăţilor) şi a gospodăriilor populaţiei (sectorul informal), care însumate se ridicau la peste 21% din PIB în anul 2007.

Drumul economiei subterane a fost bine pavat, de la 16,6% în 2005, la 21% în 2007

Economia ascunsă s-a dezvoltat fructuos în ultimii patru ani, de la circa 48 miliarde RON în anul 2005, la aproape 87 miliarde RON în anul 2007 (utimele estimări disponibile la Institutul Naţional de Statistică).
Degeaba ne propunem să diminuăm volumul achiziţiilor publice de bunuri şi servicii dacă nu aruncăm un ochi vigilent în modul cum sunt respectate condiţiile loiale ale pieţei şi dacă nu începem o luptă aprigă împotriva corupţiei şi a grupurilor de interese oculte. Degeaba ne propunem să reducem numărul salariaţilor în administraţia publică, dacă nu rezolvăm problema muncii la negru în economie. Degeaba ne plângem de venituri prea puţine încasate la buget, dacă nu reuşim să înregistrăm unităţile din sectorul informal, cum sunt de pildă croitorii, mecanicii auto, frizerii, zugravii, instalatorii, profesorii care predau lecţii particulare sau persoane care îşi închiriază casa în timpul vacanţelor.

Pentru anul 2007, estimările arată cam aşa:

• Pierderi din PIB cauzate de munca la negru: 10,7% – calculate ca diferenţa între numărul de persoane care declară că muncesc într-o întreprindere (în Ancheta forţei de muncă în gospodării – AMIGO) şi persoanele declarate de întreprindere, pentru care se plătesc dările la stat (Ancheta structurală în întreprinderi). În acest fel se urmăreşte şi compararea cererii şi ofertei de forţă de muncă la nivel de ramură, respectiv salariile medii pe ramura de activitate.

• Pierderi din PIB cauzate de evaziunea fiscală la plata TVA: 4,6% – calculate ca diferenţă între TVA teoretic şi cel încasat la bugetul de stat.

o TVA teoretic se calculează pe baza echilibrului resurse-utilizări pentru tranzacţiile care includ TVA, prin aplicarea cotelor legale de TVA pe produse la valoarea acestor tranzacţii.

o Când spunem tranzacţii care includ TVA ne referim la consumul intermediar şi formarea brută de capital fix ale agenţilor care, conform legii, nu sunt plătitori de TVA, la consumul final al gospodăriilor populaţiei, la consumul final al administraţiilor publice şi al instituţiilor non-profit în serviciul gospodăriilor populaţiei.

 Pierderi din PIB cauzate de sectorul informal: 5,7% – calculate pe baza valorii adăugate brute a persoanelor care lucreaza la negru în gospodăriile populaţiei (AMIGO şi cei înregistraţi la Ministerul Finanţelor cu activităţi independente).

o Evaluarea valorii adăugate are la bază principiul prin care veniturile realizate de muncitorii nesalariaţi (persoane din asociaţii familiale şi lucrătorii pe cont propriu) nu pot fi mai mici decât salariul mediu obţinut de personalul din unităţile mici cu aceeaşi activitate.

o O altă parte a economiei neobservate o reprezintă cea deţinută de unităţile neînregistrate din sectorul informal, în care pot fi incluse exemplele de mai sus: croitori, mecanici auto etc.

Ce este de făcut?

Să sporim veniturile prin reducerea economiei ascunse, ceea ce va îmbunătăţi calitatea administraţiei publice, condiţiile de concurenţă loiale pe piaţă şi bunăstarea noastră prin:

1. Solicitarea de măsuri concrete instituţiilor responsabile pentru diminuarea economiei subterane – cu obiective şi termene precise – şi asumarea lor fermă publică.

2. Peste tot unde sunt implicate cheltuieli publice de anvergură să fie organizate Consilii de Supraveghere – formate din patronate, sindicate şi societatea civilă, cu acces la toate documentele şi procedurile. Ei să raporteze trimestrial evoluţia şi modul de cheltuire a banului public. Un fel de poliţie a societăţii civile.

3. Sancţionarea severă a abuzurilor semnalate de către Consiliile de Supraveghere prin demitere şi atragerea răspunderii persoanelor vinovate.

4. Pentru ca aceste eforturi, sau oricare altele, să nu rămână pur teoretice trebuie observate, şi cu prioritate îndreptate, erorile judecătoreşti. Nu constituie pentru nimeni o surpriză că numeroase cazuri semnalate de procurori, pier pe masa judecătorilor. Cine îi supraveghează pe supraveghetori? Adică, în acest caz, pe judecători? Eliminarea tuturor beneficiilor speciale şi excluderea definitivă din magistratură ar fi o primă soluţie pentru cei cărora li se dovedeşte reaua credinţă la judecată. Avem nevoie de curăţarea magistraturii.

Este oare o misiune imposibilă? Mai aveţi alte propuneri?

Andreea Vass este lector universitar, doctor, la Facultatea de Relații Economice Internaționale a Academiei de Studii Economice București

 
204.236.254.124