Loading

Senatul SUA cere alegeri libere și corecte în Republica Moldova

aprilie 3rd, 2009

U.S. SENATE RESOLUTION ON MOLDOVA’S APRIL 5TH ELECTIONS

On April 1, 2009, the U.S. Senate passed a Resolution by unanimous consent urging the Government of the Republic of Moldova to ensure a fair and democratic election process for the parliamentary elections on April 5, 2009.

The resolution was sponsored by Sen Lugar, Richard G. [R-IN] and co-sponsored by Sen Cardin, Benjamin L. [D-MD] and Sen Kerry, John F. [D-MA].

= Beginning text of S.Res. 56 =

111th CONGRESS, 1st Session, S. RES. 56

RESOLUTION

Urging the Government of Moldova to ensure a fair and democratic election process for the parliamentary elections on April 5, 2009.

Whereas Senate Resolution 60, 110th Congress, agreed to February 17, 2005, expressed the support of the Senate for democratic reform in Moldova and urged the Government of Moldova to ensure a democratic and fair election process for the parliamentary elections on March 6, 2005, by ensuring “unimpeded access by all parties and candidates to print, radio, television, and Internet media on a nondiscriminatory basis” and “the right of opposition candidates and workers to engage in campaigning free of harassment, discrimination, and intimidation”;

Whereas the Election Observation Mission of the Office for Democratic Institutions and Human Rights of the Organization for Security and Co-operation in Europe (OSCE) found that, while the parliamentary elections in 2005 generally complied with most of the OSCE commitments and other international standards, “they fell short of some that are central to a genuinely competitive election process”, in particular “campaign conditions and access to media”, confirming the “negative trends already noted in the 2003 local elections”;

Whereas the Election Observation Mission found that the local elections held in June 2007 in Moldova were generally well administered but “fell short of a number of OSCE commitments central to a competitive electoral process”, in particular by not fully respecting “the right of citizens to seek public office and equitable media access”;

Whereas Freedom House, a non-profit, nonpartisan organization working to advance the expansion of freedom, again in 2008 designated the political environment of Moldova as only “partly free”;

Whereas political liberties and civil rights are key indicators of eligibility for support from the Millennium Challenge Corporation, an entity of the United States Government, which is now considering a sizeable grant for the economic and political development of Moldova; and

Whereas recent actions by entities of the Government of Moldova raise serious questions about the readiness of the Government of Moldova to break free from the unfortunate patterns established in the elections in 2003, 2005, and 2007 and to create the campaign conditions and access to media required for truly free and fair elections: Now, therefore, be it

Resolved, That the Senate—

(1) reaffirms the strong, mutually beneficial relationship that exists between the United States Government and the Government of Moldova;

(2) recognizes that the development of a genuinely democratic political system in Moldova is a precondition for the full integration of Moldova into the Western community of nations and the provision of assistance necessary to attain such integration;

(3) urges the Government of Moldova to meet its commitments to the Organization for Security and Co-operation in Europe, especially in respect to the conduct of elections, by guaranteeing—

(A) unimpeded access by all parties and candidates to public print, radio, television, and Internet media on a nondiscriminatory basis;

(B) the ability of independent media to cover campaigns on an unrestricted basis;

(C) the right of opposition candidates and workers to engage in campaigning free of harassment, discrimination, and intimidation; and

(D) adequate means for citizens of Moldova residing abroad to cast their ballots; and

(4) in light of the steps taken by the Government of Moldova, pledges the continued support of the United States Government for the establishment in Moldova of a fully free and democratic system, the creation of a prosperous market economy, and the assumption by Moldova of its rightful place as a full and equal member of the Western community of democracies.

= End text of S.Res. 56 =

A murit politologul Michael Radu expert în relații internaționale

aprilie 2nd, 2009

Politologul american de origine română, Michael Radu, a murit la vârsta de 61 de ani.

El era membru al Institutului de Cercetări de Politică Externă cu sediul la Philadelphia din 1981, unde a fondat Centrul asupra Terorismului, Contra-Terorismului și Securității Interne în 2002 și al cărui co-președinte era.

Doctor în relații internaționale al Universității Columbia din anul 1981, dr Radu a scris 15 cărți pe subiecte extrem de variate și a fost observator la alegeri în Peru, Cambodgia și România.

L-am cunoscut pe Michael Radu pe vremea când lucram la BBC, unde a acordat numeroase interviuri. L-am cunoscut personal cu prilejul unei vizite ale sale la Londra, iar apoi la București în iunie 2004.

Dr Radu nu și-a ascuns niciodată opiniile sale puternic conservatoare. Nu avea însă prea multă simpatie pentru așa zișii neo-conservatori care au dominat ideologic prima parte a președinției George W Bush.

De altfel el era de părere că nici nu se poate defini exact curentul neo-conservaor.

Michael Radu a acordat un interviu revistei ACUM despre președinția Barack Obama, imediat după alegerea acestuia în noiembrie 2008 http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=8481.

Științele politice pierd prin persoana lui Michael Radu un expert de talie mondială.

Audiența revistei ACUM începe să se contureze mai clar

aprilie 1st, 2009

Luna martie a fost probabil prima în care audiența revistei ACUM a fost măsurată cu o mai mare precizie – 38331 de utilizatori unici și 116259 de pagini citite.

Așa cum am mai scris, pe data de 13 februarie am corectat un parametru la Google Analytics, care subestima masiv traficul pe pagina noastră.

Dar luna februarie nu poate fi un indicator bun, pe de o parte deoarece statisticile au fost ajustate la jumătatea perioadei, iar apoi această lună a fost marcată de afluența extraordinară generată de sondajul privind autonomia Ținutului Secuiesc http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=516 – 50000 de voturi – printr-o mobilizare masivă a ungurilor din România, Ungaria și din diasporă.

Ca atare, numărul de peste 71000 de utilizatori unici din luna februarie (o subestimare) nu este reprezentativ, pentru că marea majoritate a acestor etnici unguri nu vor deveni cititori ai revistei ACUM.

Totuși, am câștigat destui cititori etnici maghiari care și-au dat seama că abordarea noastră a problemei relațiilor interetnice din România este unică în presa de limbă română. Firește că ne-am făcut și dușmani suplimentari în rândul brigăzii naționalist-patriotarde, dar ca să-l parafrazez pe Lincoln, nu poți să le face pe plac tuturor, tot timpul.

În orice caz, pagina revistei ACUM a fost frecventată zilnic în luna martie în medie de circa 1450 de utilizatori unici, care au citit în medie 3750 de pagini. Recordul de afluență s-a înregistrat marți 10 martie – 2134 utilizatori unici și 6268 pagini, minima fiind 786 utilizatori unici și 2050 de pagini sâmbătă 28 martie.

Avem acum o imagine mai clară și a provenienței geografice a vizitelor: 68,2% din România, 6,3% din Republica Moldova, 5,7% din Ungaria, 4,7% din Statele Unite, 2,3% din Canada, 1,9% din Germania, 1,7% din Marea Britanie, 1,6% din Franța, 1,6% din Israel și 0,9% din Spania.

Iată deci că o revistă care avea reputația ca fiind “a Diasporei” este citită în proporție de trei sferturi de persoane din România și Republica Moldova.

În luna martie am câștigat câțiva colaboratori de bază – Ovidiu Ivancu, Lelia Galiș și Ioan Sever Miu.

Filolog de profesie și nonconformist prin natură, Ovidiu nu are tabu-uri și nu se teme să susțină sus și tare că îi e indiferent că e român, stârnind indignarea sintetică a patriotarzilor.

Lelia, care locuiește la Londra, punctează cu luciditate fenomenele de societate la scară globală.

Sever, jurnalist ardelean temeinic, aduce cu el soliditate și precizie, calități atât de rare în presa din România.

Datele pe luna martie sunt încurajatoare și constituie primul reper la care ne vom raporta de acum încolo. Așteptăm în continuare noi colaboratori și cât mai multe ecouri, indiferent de faptul că sunt aprecieri sau critici.

Studenţi din Budapesta pregătesc lansarea unui satelit

aprilie 1st, 2009

Matematicianul maghiar Charles Simonyi, în vârstă de 63 ani,- unul dintre cercetătorii apreciaţi ai companiei Microsoft – care ajungând miliardar, şi plătind nu mai puţin de 60 milioane dolari, momentan se află pentru a doua oară în spaţiul cosmic. Zburând cu cu nava spaţială deasupra Ungariei, a folosit ocazia să testeze staţia de recepţie realizată la Universitatea Tehnică din Budapesta, care urmează să recepţioneze semnalele ce vor transmise din spaţiu de primul satelit al Ungariei, pregătit pentru lansare – probabil din India – în cursul anului 2010.

Satelitul MASAT-1 va avea forma unui cub, având dimensiea 10x10x10 cm. şi o greutate de 1 kg. Deci face parte din categoria picosateliţilor. Laboratoarele din Ungaria au confecţionat în anii precedenţi multe elemente şi aparate destinate cercetărlor cosmice, dar satelitul MASAT-1 a fost conceput şi este confecţionat în întregime în Ungaria.

Aflăm din articolul apărut în cotidianul Népszabadság, că Istoria satelitului ungar a început acum trei ani, când la o universitate din SUA cineva a lansat ideea, că ar trebui construită cu aportul studenţilor, un satelit mai simplu. De atunci s-au lansat în spaţiu câteva zeci de sateliţi şi aşteaptă să-i vină rândul încă 40-45. Profesorul András Gschwindt, îndrumătprul programului, apreciază că satelitul va fi gata încă în acest an, iar în anul viitor va lansat pe o orbită cu o înălţime de 600-800 km. deasupra Pământului.

Picosatelitul ungar confecţionată din 30 milioane de forinţi (lansarea va mai costa încă 20 milioane, în total 50 milioane, adică 162000 de euro),va avea o aparatură simplă, practic la îndemâna oricărui laborator universitar. Alimentarea sa cu energie va fi asigurată de celule solare. Satelitul va transmite în continuu semnale despre poziţia sa. Profesorul Gschwindt consideră că este o sarcină de cinste pentru cei 15-20 studenţi să lucreze la acest satelit şi astfel să fie formată noua generaţie de cercetători.

Oferte de masterate si MBA in Italia

martie 31st, 2009

In cadrul sectiunii Studii in Europa a portalului www.postuniversitar.ro sunt prezentate sute de universitati si scoli de afaceri din Italia si nu numai.

Tinerii profesionisti, absolventi sau studentii din ani terminali au acces acum in cadrul sectiunii Studii in Europa de pe portalul www.postuniversitar.ro la o colectie impresionanta de oportunitati de studiu din Uniunea Europeana.

Totodata in cadrul sectiunii de noutati sunt prezentate oportunitati adresate direct tinerilor din Romania. Astfel, de exemplu, candidatii pot aplica si concura pentru burse de studiu in Italia oferite de catre MIB School of Management. Bursele sunt disponibile atat pentru programe traditionale de masterat cat si pentru programe mba (full-time sau part-time). In anumite cazuri bursele de studiu obtinute in urma competitiilor pot asigura 100% din costurile de studiu (echivalentul a 18.500,00 EUR + 20% VAT in cazul competitiei din aceasta perioada pentru programul MBA in International Business).

Italia nu este singura tara prezentata in cadrul sectiunii Studii in Europa. Astfel sunt prezentate oferte de masterat, mba si alte programe de natura postuniverstara sau de dezvoltare personala din Marea Britanie, Spania, Franta, Germania, Elvetia si Austria.

Multe dintre universitatile si scolile de afaceri prezentate in sectiunea de Studii in Europa, prezinta oportunitati de studiu pentru studenti internationali. Astfel doritorii de mai multe informatii pot vizita paginile web ale scolilor si institutiilor in cauza pentru informatii cu privire la posibilitatile de inscriere si cerintele pentru candidatii internationali.

Pentru mai multe informatii si oportunitati puteti vizitati sectiunea de Studii in Europa sau Noutati de pe www.postuniversitar.ro

Postuniversitar.ro – Ce poti face dupa facultate?

www.GraduateJobs.ro | www.Postuniversitar.ro
Fax: 0040-(0)31-811-5047

http://www.postuniversitar.ro

PCRM foloseşte România nu doar în scopuri electorale

martie 31st, 2009

Recent relaţiile moldo-române au făcut faţă unei noi provocări din partea conducerii moldovene. De această dată, tensionarea a fost cauzată de restricţiile de circulaţie impuse cetăţenilor români care intenţionau să intre pe teritoriul RM, în perioada 26-28 aprilie curent. Despre seriozitatea acestei probleme ne vorbeşte implicarea directă a ministrului român de externe, Cristian Diaconescu, care în cadrul conferinţei de presă de duminică, 20 martie, a cerut în mod vehement încetarea abuzurilor împotriva cetăţenilor români în privinţa nerespectării principiilor liberei circulaţii pentru cetăţenii europeni fixate în Acordul între Comunitatea Europeană şi Republica Moldova privind facilitarea regimului de vize (de la 1 ianuarie 2007, cetăţenii UE sunt scutiţi de obligativitatea vizelor atunci când călătoresc în Republica Moldova pentru o perioadă de până la 90 de zile în decurs de 180 de zile sau tranzitează teritoriul Republicii Moldova).

Cu două zile înainte de intervenţia lui Diaconescu, MAE-ul român a solicitat din partea Chişinăului explicaţii pe marginea cazurilor repetate de obstrucţionare a accesului cetăţenilor români în RM. Nemulţumirea oficialităţilor române, de altfel confruntate cu asemenea situaţii anterior, a fost mai efervescentă şi critică decât de obicei datorită faptului că au fost lezate în masă drepturile reprezentanţilor puterii locale din România (Iaşi şi Vaslui), mediului intelectual şi academic românesc, precum şi a simplilor cetăţeni români (turişti). Spre deosebire de aceasta, nu a fost înregistrat nici-un refuz de intrare în RM pentru cetăţenii elveţieni sosiţi la Chişinău pentru a asista la meciul de fotbal Elveţia-Moldova.

Or, autorităţile moldovene în mod premeditat au depus eforturi pentru a împiedica accesul sutelor de cetăţeni români care se deplasau în RM pentru a celebra 91 de ani de la înfăptuirea Unirii Basarabiei la România (graţie deciziei Sfatului Ţării Basarabiei din 27 martie 1918). Chiar dacă „campania” desfăşurată împotriva cetăţenilor români este în principal asociată cu lupta electorală pentru supremaţie în alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009 (lucru remarcat în unul din recentele comunicate de presă difuzate de MAE-ul român), nu pot fi ignorate premisele acestui comportament derivate din sărbătorirea a 650 ani de la constituirea statului moldovenesc de către actuala guvernare.

Prin urmare, putem vorbi despre o combinaţie de motive care a stat la baza zecilor de indercţii de deplsare cu care s-au ales cetăţenii români. Astfel, comuniştii şi-au demonstrat capacitatea şi parametrii ambiţiilor sale politice în vederea suprimării mişcărilor unioniste de pe teritoriul RM. Această confruntare dintre adepţii a “650 ani de la înfiinţarea statului moldovenesc” şi cei a “91 ani de la unirea Basarabiei interbelice cu România” reprezintă, totodată, o oportunitate în plus pentru statalişti (în frunte cu PCRM) de a-i devansa pe unionişti (reprezentaţi de PL, MAE etc.) în contextul scrutinului electoral, care se arată a fi unul crucial pentru fiecare din aceste grupări politice. Măsurile proactive iniţiate în raport cu promotorii interni şi externi ai „unionismului”, derulate cu o săptămână înainte de ziua alegerilor, sunt vizate de PCRM drept mişcări de precauţie contra “turiştilor electorali” din ţara vecină.

Or, prezenţa cetăţenilor români în RM, în proporţie de peste 200 de persoane, în mod involuntar ar însemna implicarea lor in/directă în campania electorală (atât prin participarea la evenimentele stradale, cât şi în cadrul unor seminare, mese rotunde, deplasări în teritoriu organizate de partidele politice de opoziţie, şi anume cele pro-româneşti, dar şi pro-occidentale), ceea ce ar putea conduce la contrabalansea rezultatelor alegerilor (cu precădere în defavoarea comuniştilor şi în susţinerea principalelor forţe declarate anti-comuniste: PL, PLDM, AMN, MAE etc.). Această precauţie rezultă din faptul că procentul indecişilor este în continuare substanţial (aproximativ 23%, conform Barometrului de Opinie Publică, martie 2009), iar pentru cucerirea lor formaţiunile politice vor recurge la sensibilizarea electoratului prin folosirea pe larg a motivelor culturale, lingvistice, etnice şi istorice. Cu certitudine, conduita autorităţilor moldovene ar putea fi explicată ţinând cont de reacţiile ruseşti la recenta contramandare de către Voronin a vizitei de la Tiraspol, programată în conformitate cu angajamentele de la Moscova, pe 18 martie anul curent (Declaraţia de la Moscova, 18 martie curent).

De fapt, provocarea acestei situaţii conflictuale cu România ar putea avea drept scop convingerea Rusiei de poziţia liniară şi coerentă a conducerii moldoveneşti (anti-româneşti), care după refuzul de a se întâlni cu Smirnov pe 25 martie curent a fost suspectată şi/sau chiar acuzată de eventuala trădare a Rusiei îndată după alegeri (la fel ca în 2005). În orice caz, comuniştii vor pune în joc orice mijloace, necâtând la faptul că Bucureştiul, împreună cu Bruxellul, contablizează noi neconformităţi şi derogări ale Chişinăului de la obligaţiile şi responsabilităţile oficiale în privinţa consolidării statului de drept şi a instituţiilor democratice, punerea în aplicare şi respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, realizarea continuă şi calitativă a reformelor necesare pentru apropierea RM de UE. Chiar dacă aceste impresii ale europenilor ar putea influenţa rezultatul negocierilor pentru un nou acord bilateral RM-UE pe termen lung, interesele politice imediate ale comuniştilor sunt prioritare. Totodată, aceştia sunt conştienţi de faptul că relaţiile RM-UE vor avea o anumită continuitate indiferent de nivelul de democraţie şi corectitudine a alegerilor parlamentare, inclusiv datorită faptului că RM a fost încadrată în Parteneriatul Estic, care prevede semnarea unor Acorduri de Asociere între UE şi cele 6 republici ex-sovietice în perioada următoare.

Riscul izolării postelectorale a Republicii Moldova

martie 31st, 2009

Preşedintele Vladimir Voronin a comparat Parteneriatul Estic cu un CSI-2 şi a declarat că participarea în această iniţiativă ar dezavantaja R. Moldova pentru că o plasează într-un grup de state mai puţin avansate în procesul de integrare europeană ca Azerbaidjanul sau Belarus. Îngrijorarea preşedintelui este justificată. R. Moldova poate regresa dramatic în procesul de integrare europeană, dar nu din cauza Parteneriatului Estic, ci din cauza modului cum decurge campania electorală.

Mai multe state membre UE sunt profund îngrijorate de lipsa de corectitudine a procesului electoral de la Chişinău. Un oficial european mi-a declarat acum câteva zile că „Guvernul R. Moldova a exercitat presiuni asupra Pro TV şi a iniţiat o sumedenie de cazuri penale împotriva liderilor de partide de opoziţie; Saakaşvili şi Sargsyan au împuşcat cu gloanţe de cauciuc în propriii cetăţeni; Iuşcenko a subminat funcţionalitatea administraţiei publice din Ucraina. Pe acest fundal până şi Belarus pare că se mişcă în direcţia cea bună”. Anume calitatea procesului electoral plasează R. Moldova în grupul statelor post-sovietice în care calitatea democraţiei se deteriorează. Sigur, R. Moldova nu este o dictatură, şi nici un stat cu o guvernare autoritară consolidată ca Rusia, Azerbaidjan sau Belarus. Dar pentru UE contează nu doar starea în care se află R. Moldova, ci şi direcţia în care se mişcă aceasta. Iar direcţia este greşită.

În ultimii ani, R. Moldova deja rămânea cu cel puţin un an în urma Ucrainei în relaţiile cu UE. Spre deosebire de Ucraina, R. Moldova nici nu a putut obţine mandatul privind negocierea unui nou acord de asociere cu UE. Adoptarea acestui mandat a fost amânată până după alegeri din cauza faptului că mai multe state UE consideră că guvernarea din R. R. Moldova nu este suficient de democratică. Aşa cum decurge actuala campanie – cu implicarea masivă a procuraturii şi poliţiei în procesul electoral şi multitudinea de cazuri penale împotriva actorilor politici – R. Moldova se poate trezi serios izolată după alegeri. Iar intenţia declarată a preşedintelui Voronin de a rămâne de facto la putere şi după alegeri nu corespunde nici spiritului Constituţiei R. Moldova, nici obligaţiilor asumate faţă de UE, şi nici discursului proeuropean al guvernului. Înrădăcinarea practicilor putiniste va distanţa R. Moldova de UE mai mult ca orice declaraţii.

Apropierea de UE este determinată nu atât de eforturile Ministerului de Externe, Ministerului Economiei sau de declaraţiile preşedintelui, cât de comportamentul poliţiei, al Comisiei Electorale Centrale şi al postului TV „R. Moldova-1″. UE a învăţat demult să facă distincţie între democraţiile virtuale şi cele adevărate. Peste o jumătate din statele lumii – de la Rusia la Zimbabwe şi de la Armenia la Venezuela – pretind că ar fi mai democratice decât sunt în realitate. R. Moldova nu este nici primul, şi nici ultimul stat care încearcă să ascundă nişte realităţi, nu tocmai plăcute, prin declaraţii.

Pentru UE nu contează cine va câştiga alegerile din 5 aprilie, ci cum va decurge procesul electoral. Actualele alegeri pot fi o şansă de relansare a procesului de integrare europeană a R. Moldova şi de confirmare a destinului european al R. Moldova. Nişte alegeri libere şi corecte ar distanţa clar R. Moldova de practicile autoritare devenite normă în spaţiul post-sovietic, ar face mult mai uşoară apropierea de UE, accesul la fondurile europene, facilitarea vizelor şi negocierea unui nou acord R. Moldova-UE. Dar alegerile pot deveni uşor o bilă neagră care va atârna de gâtul R. Moldova pentru încă mulţi ani după alegeri. Abuzurile antidemocratice din perioada electorală vor afecta inevitabil relaţiile R. Moldova cu UE.

R. Moldova se află într-un nou context internaţional. Anii de creştere economică ireversibilă în regiune s-au terminat. Rusia nu mai dispune de fondurile quasi-nelimitate de până acum. Totodată, Rusia este cu mult mai determinată să îşi impună propria viziune a CSI-ului, inclusiv prin presiuni masive asupra propriilor aliaţi ca Belarus (din cauza presiunilor excesive ale Rusiei, Belarusul curtează la toate nivelurile UE). Rusia este gata să ofere ajutor statelor CSI, dar resursele sale sunt limitate, iar condiţiile politice impuse sunt mai dure ca oricând în ultimele două decenii. În contextul crizei economice, R. Moldova va avea nevoie de asistenţa UE mai mult ca niciodată. În pofida crizei economice, bugetul Comisiei Europene rămâne neafectat, inclusiv asistenţa promisă R. Moldova. Însă tocmai atunci când R. Moldova se află cel mai aproape de UE de la independenţă încoace, există riscul real că procesul electoral deficient va transforma R. Moldova într-o parte inseparabilă a spaţiului post-sovietic nereformat, corupt, autoritar şi profund ne-european. Apartenenţa R. Moldova la CSI (sau CSI-2) este determinată de R. Moldova însăşi.

Articolul a apărut inițial pe www.azi.md

Toma Arnăuțoiu – erou al rezistenței anticomuniste – in memoriam

martie 31st, 2009
Toma Arnăuțoiu la puțin timp înainte de executarea să în 1959Toma Arnăuțoiu la puțin timp înainte de executarea să în 1959

La aproape 50 de ani de la executarea sa de către autoritățile comuniste, Toma Arnăuțoiu este omagiat de fiica sa pe o pagină de internet.

Ioana Voicu-Arnăuțoiu a lansat pagina http://www.tomaarnautoiu.ro/ în memoria unuia dintre cei mai dârji oponenți ai regimului comunist din România.

Ofițer de carieră, rănit în luptele din cel de-al doilea război mondial, Toma Arnăuțoiu a organizat începând cu 1949 un grup de rezistență anti-comunistă în județul Muscel, reușind să evite capturarea de către trupele de Securitate timp de nouă ani.

Prins în urmă unei trădări, Toma Arnăuțoiu este anchetat timp de un an, iar apoi condamnat la moarte împreună cu fratele său Petre și cu alți 14 membri ai grupului său.

Au fost cu toții executați în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959.

Ioana Voicu-Arnăuțoiu, născută în munți în 1956, a fost trimisă la un orfelinat și nu și-a aflat adevărata identitate decât în 1990.

Invitatie la brunch

martie 30th, 2009

Termenul de brunch desemneaza o fuziune intre mic dejun si pranz (Breakfast-Lunch).
Brunch-ul este popular in Canada si Statele Unite ale Americii, ca in ultimii ani sa intre ca un festin special in multe restaurante europene.
In general meniul este consituit din cateva feluri de mancare tipice micului dejun insotite de mancaruri tip gustari frugale.
Brunch-urile pot fi structurate pe o anumita tematica culinara cu specific national( franceza, italiana, germana, nordamericana), ori pe o combinatie clasica de cateva mancaruri obligatorii: oua, clatite, bacon, jambon, legume al dente sau la gratar (sparanghel, brocoli), somon afumat, briose, sucuri de fructe si cafea, iar alcool cocktail-uri ca Bloody Mary, Mimosa, Sangria.
Brunch-urile sunt de obicei frecvente la sfarsitul saptamanii, mai ales in ziua de duminica.
Alegerea localului unui brunch este foarte importanta.
Ingemanarea muzicii bune cu un meniu indraznet, inedit sporeste cadrul de relaxare, de duminica linistitoare.
Foyerul unui teatru, incinta unui muzeu ori chiar o terasa sunt cadrul prielnic brunch-ului.
Ouale Florentine reprezinta o un fel apreciat si de nelipsit la mesele de brunch.
Iata o reteta simpla, insa de mare efect:

Durata de preparare: 30-40 minute.
Grad de dificultate: Usoara
Ingrediente pentru 6 portii:
6 oua
1 kg spanac proaspat,
100 g cascaval ras,
100 g unt
1 varf de cutit nucsoara
sare,
piper,
50 ml de frisca nebatuta
6 felii de franzela

Mod de preparare:
Ungeti feliile de franzela cu unt si putin usturoi si prajiti-le pe o tava in cuptor, asemenea crutoanelor.
Spalati bine spanacul, il strecurati si il uscati bine intr-un stergar.
Intr-o tigae de teflon(la foc mediu) lasati untul sa se topeasca si depuneti spanacul sa se prajeasca, amestecati incontinuu sa nu se arda. Cand spanacul se reduce, adaugati crema de frisca, sarea, piperul(dupa gust) si nucsoara si mai lasati compozitia pana se omogenizeaza.
Depuneti pe fiecare felie de franzela un strat de spanac (compozitie).
Separat spargeti ouale si le depuneti intr-un vas cu apa clototita (in care ati pus in prealabil cateva picaturi de lamaie sau de otet) si le lasati sa fiarba cel putin 3-4 minute.
Se scot cu spumiera, se depune cate un ou pe fiecare franzela acoperita cu compozitia de spanac. Presarati cascavalul razuit peste tartinele obtinute si le puneti intr-un cuptor incins, ori sub un grill (5-7 minute).
Inainte de servire presarati putina boia dulce de ardei si patrunjel proaspat. Pot fi servite cu salata de fructe, cartofi prajiti, rosii feliate.
Reteta de fata elimina utilizarea sosului olandez, din motive de reducere ale caloriilor.
Ouale Florentine apar si in alte variante(Benedictine) si sunt prezente pentru prima data in meniul hotelului Waldorf Astoria din New York (1894).

Carte din Washington DC

martie 30th, 2009

Pe 26 martie 2008 poetul Mircea Ivanescu a implinit 78 de ani.Poate ploua sau ninge in martie, sau poate magnolia a inflorit in parcurile dinspre Cazarma 90. Poetul drag al Sibiului nu le mai vede cu proprii-i ochi.
„Insingurat in muntii din suflet”, cum ar fi spus Rilke, Mircea Ivanescu isi parcurge incinta unui poem de primavara, umed, intunericit si cu greu imi pot inchipui greaua incercare ursita unui om de carte ce nu se mai poate bucura de cuvantul scris.
E noapte tarzie aici in Washington, dimineata la Sibiu, incerc sa scriu un poem sau ceva sa sune a balada, cantec sau lament.
Nimic mai greu decat sa-i canti tu insuti cobzarului, sa gatesti bucatarului, sa scrii Maestrului un vers.
Imi ramane tristetea ca o ninsoare nedorita in sfarsit de martie, cu greu cuvintele se deslusesc, asa cum cu greu pleoapele ciresilor isi ridica petala.
Imi ramane un singur gand: Sa implor adierea divina….

RUGA

Ca Borges orb sub nori plumburii, anotimp-blestem
nu mai pleaca din curtea intunecata
si inconjurata de zoaie.

Copiii isi lipesc fruntea de geamuri asteptand primvara,
cred ca soarele e zmeu de staniol
ce nu mai vine.
Doamne, rogu-te, da-i lumina in odaia cu carti si
fotografiile printesei Stela. Le acopera galbenul timpului,
precum guruia in toamna aurul.

Ca Homer la tarmul potrivnic dinspre zeitele despuiate si nu le mai vede,
nici macar flamura corabierilor intorsi din larg.

Doamne, rogu-te, adu primvara in curtea ninsa,
alunga stihiile.

Sibiul e orasul cu mii de ochi,
Da-i , Doamne, vazul inapoi, si inca o seara in salonul acela cu oglinzi,
in care viata si paharele isi pierd sirul,
si umbra.

E noapte – zi,
copiii si poetul deopotriva isi lipesc fruntea
de dioptriile iernii,

fulgii acopera pana si ultimele lacrimi ascunse cu maneca hainei
in intuneric.

Va rog ascultati acest cantec in cinstea poetului Mircea Ivanescu.
Va multumesc !

La nuit de l’hippogriffe VI

martie 30th, 2009

Abandon hope, all ye who enter here

l’Hydre tua d’un seul regard
quelques mortels et rajeunit
le sable devint gris foncé
puis rouge comme ses yeux
son visage d’enfer s’imprégna partout
et le désert soupira comme un vivant incolore
jusqu’au bout du monde

tout simplement
les épiméliades mangèrent
les pommes d’or empoisonnées
et l’oasis se métamorphosa,
tremblant longtemps

les âmes perdues
emportées par la tempête
restèrent sans équilibre

il n’y a aucune espérance dans le désert
sauf la Voix du Sable
sauf la Mort du Soi

et l’hippogriffe pensa aux sages peupliers noirs
vus sous d’autres cieux
écoutant la chanson des psamides insouciantes
alors ses ailes laissèrent tomber
une seule plume
comme un cri bleu
de solitude.

\”Abandon hope, all ye who enter here\” = \”Vous qui entrez, laissez-là toute Espérance\” (Dante in The Divine Comedy).

PLACIDO

martie 30th, 2009

Dan Predescu

PLACIDO
dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni
în prezenţa unui cotoi abstinent
care are şi el părerile lui
Drag oaspe
Izgonit de fiecare
François Villon
Succesul: să treci din eşec în eşec
fără să-ţi pierzi din entuziasm.
Winston Churchill

– 1 –

– Două lucruri nu poţi să faci cu placa: să rozi morcovi şi să muşti o gagică de cur. Marcel vine de la dentist, fericit că şi-a recuperat proteza reparată în douăzecişipatru de ore şi că, deci, n-a trebuit să lipsească de la slujbă decât o zi. De fericire, s-a amendat cu optsprezece sticle de Stella, aşa a socotit el, că şase de căciulă le-ar fi tocmai bune.
– Gata cu plăcerile de iepuraş, dragă ierbivorule, face Harry. Nu ţi-a mai rămas decât rumegatul.
– De rumegat, rumegi tu, viţelule. Eu voiam să spun doar că acuma e exclus să mai rămân cu o halcă de cur de damă în dinţi.
– Da, dar în schimb, e posibil să plece ea în goana mare. Şi anume, cu placa ta înfiptă-ntr-o bucă, zice Adrian.
– Puşchea pe limbă, nici nu ştii cât m-a costat. Iar chestia cu apucăturile mele canibalerotice nu e aşa, aiurea, din senin, aţi văzut ce prăvălie am la parter.
Ce-i drept e drept: la intrarea blocului din Berceni unde locuieşte Marcel, se află firma EROS MEZELURI & CARMANGERIE, de unde Harry a cumpărat, de altfel, un salam uscat excelent, chiar săptămâna trecută.
Întâlnirile lor au loc la Harry Goebel pentru că, dintre cei trei, el e singurul care nu locuieşte la bloc, ci într-o căsuţă minusculă, însă proprie, personală şi dotată cu o curte la fel de minusculă, dar agreabilă, pe o stradă liniştită, paralelă cu bulevardul Dinicu Golescu. Casa a fost o moştenire a soţiei lui, moartă anul trecut de un cancer gastric. Biata Doina a dat, probabil, în boala asta cumplită care ţine, într-un fel, loc de Dumnezeu (oamenii nu se mai tem de El, dar de cancer, da), după ce s-a muncit timp de şase ani să-şi recupereze moştenirea şi apoi, încă cinci ca să scape de cei doi chiriaşi aferenţi. Au reuşit cu chiu cu vai să le ofere acestora două garsoniere, să scape de ei şi în cele din urmă, să-şi ia în primire căsuţa, dar, tocmai când lucrările de renovare erau în toi, au apucat-o nişte dureri insuportabile. N-a durat mult, s-a dus în trei luni. O poveste banală din zilele noastre. N-avea decât cincizecişidoi de ani.
Îşi face apariţia şi Placido Domingo, un cotoi voinic de rasă Ragdoll, cu doi superbi ochi albaştri pe o mutriţă neagră-tuci, care, acum, stă frumos pe fund şi îl priveşte ţintă pe Adrian.
– Te-ai aşezat pe locul lui, zice Marcel. Simte-te.
Se simte şi se mută mai încolo, iar Placido se instalează demn pe băncuţă, lângă el. Adrian l-a botezat aşa, fiindcă are un mieunat mai sonor decât al oricărei pisici pe care a văzut-o el vreodată, se aude de la o poştă.
– Te-ai întors, craiule? îl mângâie Harry. Bine că n-ai mai venit cu vreuna după tine. N-aţi văzut de când sunteţi aşa cotoi galant, invită gagici la masă. Zău, n-o să vă vină să credeţi, degeaba vă uitaţi aşa la mine, e adevărat.
Ei ne uită „aşa” la el din alt motiv: fiindcă au mai auzit povestea de două-trei ori. Că Placido a dat de o pisică străină în curte şi că aceea, timidă, îndrăznea doar să amuşine pragul de după care venea un miros interesant, dar nu să treacă de acesta. Atunci, Placido, aflat în spatele ei, a împins-o uşurel cu umărul, mă rog, cu partea care se află la pisici deasupra labei din stânga-faţă, iar tânăra domnişoară din cartier a intrat, s-a dus glonţ la străchinuţa lui Placido din vestibul şi a golit-o cât ai clipi din ochi. În acest timp, marele tenor şedea cuminte şi privea tandru cum ea îi termină porţia de mâncare pe două zile. În scurt timp, însă, i-a venit o idee şi a devenit mitocan: a încercat să o violeze chiar în timp ce talentata, dar necunoscuta soprană se lupta cu ultimele grăunţe de Whiskas. Atunci, ea s-a întors incredibil de rapid şi i-a ars o labă zdravănă peste bot.
– Iar Placido, ca să vedeţi ce înseamnă, totuşi, un gentleman, a încasat această palmă morală, s-a aşezat din nou pe coadă şi n-a mai întrebat-o nimic. Mare lucru să fii pisic de familie bună, educat.
– Mie-mi spui, face Marcel, e aşa de educat că a-nceput să miorlăie cu accent evreiesc. Ai observat că nu mai zice „miau”? Mai nou, pronunţă „meau”!
– Taci dracului, antisemit notoriu ce eşti. Mai întâi, că, de când suntem singuri, nu mai miorlăie decât afară, în curte sau pe acoperiş. Când e cu mine, vorbeşte. Adică, cum să spun, miorlăie articulat. Când e surescitat, când simte miros de peşte, vine la mine, mă priveşte în ochi şi mormăie ceva confidenţial, aproape în şoaptă. Ceva de genul „mamau”. Sau „maumau”. Dar e clar, e limpede, pronunţă articulat. „Nu fi sadic, nu fi bestie, scoate dracului peştele din frigider!” Nemaivorbind de faptul că a devenit foarte religios. De dimineaţa până seara se închină la frigider. Stă acolo şi se roagă în tăcere, iar pe faţă i se citeşte evlavia. Eu ştiu cum arată Dumnezeul pisicilor. Nu e pisicomorf. E un schelet de peşte.
Tatăl lui Goebbels (prietenii aşa îi zic, numai de-al naibii) a fost un ceasornicar de pe bulevardul 11 Iunie. Cei doi l-au cunoscut în 1968, când au intrat în prăvălia lui ca să rezolve o problemă urgentă. Aflaţi pe Calea Victoriei, într-o după amiază de vară, Adrian şi Marcel au dat peste un cârd de turişti polonezi, care-şi întinseseră marfa pe trotuar: nişte gumă de mestecat, un radio cu tranzistori (în stare de nefuncţionare) şi o brăţară metalică de ceas. Pe aceasta a cumpărat-o Marcel şi apoi l-a târât pe Adrian prin tot oraşul, în căutarea unui specialist care să i-o monteze. Nu l-au găsit decât hăt după Piaţa Unirii, pe 11 Iunie. La urmă, după ce a plătit şi şi-a pus, mândru, ceasul la mână, Marcel a întrebat:
– Domnu’ Anghelescu (aşa scria pe firmă, dar s-a dovedit, apoi, că Anghelescu era fostul ceasornicar de acolo, răposat de vreo două decenii), eu am dat douăşcinci de lei pe brăţara asta. Ce ziceţi, merită?
– În orice caz, ăl de ţi-a vândut-o nu s-a păcălit, a răspuns, cu accent cântat-evreiesc, domnul pseudo-Anghelescu.
S-au prăpădit de râs la vorba asta, ei şi băiatul care intrase, între timp, în dugheana minusculă. Aşa l-au cunoscut, era Harry, care, pe atunci, era student la Fizică. Era cu doi ani mai mare ca ei, Adrian fiind în primul an la Istoria şi Teoria Artei, iar Marcel, colegul lui de şcoală primară, care nu intrase la facultate şi se oftica rău din cauza asta (a intrat la doi ani după aceea – tot la Fizică), făcea o chestie pur şi simplu ştiinţifico-fantastică, fiind operator APT, asta însemnând Automatic Pictures Transmission, adică Poze de la Sateliţii Artificiali, pe româneşte, dar fiind plătit ca muncitor necalificat, fiindcă meseria asta nu figura pe nici un tabel. Iar el, în loc să fie mândru că era unul dintre cei doar trei oameni din România şi dintre cele doar câteva zeci de oameni din întreaga lume care se ocupă cu aşa ceva, nu ştia decât să-i înjure întruna pe şefii lui care nu voiau să înţeleagă că ce făcea el acolo era o muncă de înaltă calificare, meritând mai mult decât salariul acela al lui de o mie treizeci de lei pe lună.
Goebel e un nume absolut nemţesc, sută la sută nemţesc, s-ar zice, dacă te gândeşti la unul celebru, foarte asemănător. Dar familia Goebel, care locuia pe o străduţă de pe lângă bulevardul Carol, era curat evreiască, din Austria (probabil că numele adevărat fusese Göbl sau Göbbl, credea Harry). Străbunicul lui Harry fusese ceasornicar la Viena, iar străbunica lui era fata unui cârciumar din Ceske Budejovice.
Faptul de a poseda un astfel de nume a avut tot felul de efecte asupra familiei Goebel, în ultimii şaizeci de ani. În ’40, când cu rebeliunea, tatăl lui Harry a fost înhăţat pe stradă de o patrulă de legionari şi dus la sediul acestora de pe strada Roma. Acolo, în curte, se mai aflau câteva zeci de evrei, majoritatea bătuţi, unii aproape morţi sau chiar morţi de-a binelea. Unul dintre tartorii de acolo, cu diagonală şi pistol atârnat de centură, s-a apucat să-i scrie într-un registru pe cei care mai erau în stare să-şi spună numele.
– Cum te cheamă?
– Josef Goebel.
Aşa că tartorul a sărit într-un mod foarte acrobatic peste lada pe care se afla registrul, iar Josef Goebel s-a ales cu un pumn care l-a lăsat fără doi dinţi. Dar, în clipa următoare, tartorul i-a cerut actele şi citindu-le, s-a înnegurat. A dat să se întoarcă şi a alunecat, aproape să cadă, într-o băltoacă de sânge.
– Caramihai, unde dracu’ eşti, pune-i dracu’ p-ăştia să cureţe aici!
– Să nu ţipi la mine, camarade Caranica. Mă vezi că stau? Sunt şi eu la fel de ocupat.
– Ce-i cu numele ăsta pe tine, mă Iţic? a mârâit apoi Caranica. Nici Bercovici, nici Rabinovici… nici Eminovici, ca ăsta… face el, înghiontind uşor cu vârful cizmei cadavrul din care s-a scurs băltoaca. Ce-ai avut, mă, cu rabinu’, de-ai stricat muniţia pe el?
– Nimic, da’ m-a călcat pe nervi, că el a fost ziarist şi că-i mai român ca mine… ş-atunci m-am inervat… i-am zis că Căpitanu-i ziarist, nu jidanii din Buzeşti… (1)
Tartorul râse şi scuipă pe barba lungă, albă, vârstată cu roşu, de la picioarele lui.
– Ia zi, mă …Goebel, parcă te-ar fi făcut mă-ta la Berlin! Cum îţi permiţi tu, mă Iţic, să porţi aşa un nume?
– Nu-mi permit, da’ ăsta-i numele meu, s-a jeluit tata Goebel. În original, se scria Goebbels, cu doi de bî, da’ secretaru’ de la primărie mi l-a scris, acu’ zece ani, cu unu’ singur, ca să fie mai pe româneşte. E nume german, domnu’ comisar!
Pistolarul se înegrise cu totul la faţă. Se vedea cum i se învârt rotiţele şi pinioanele în cap, a pretins mai tîrziu tata Goebel: da’ dacă ăsta-i neamţ? da’ dacă ăla de la Berlin e…? da’ dac-or fi ceva neamuri? Cu ăştia nu-i a bună, în orice caz… Ceea ce nu povestea tata Goebel chiar la toată lumea era amănuntul că legionarul l-a pus să-şi dea jos pantalonii şi în clipa aceea, i-a mai ars una în chip de confirmare a intuiţiei sale care, iată, se dovedise corectă.
Tartorul l-a suit pe tata Goebel în camionul care-i ducea pe evrei la abatorul Văcăreşti, dar l-a pus să coboare undeva, pe la Chirigii. Totuşi, nu era foarte sigur dacă intuiţia lui funcţionase, într-adevăr, bine.
Băiat bun, Tanganika ăla, până la urmă, obişnuia să spună tata Goebel, la douăzeci de ani după aceea (bătrânul prefera să-i zică oricum, Gambia, Rhodesia, Mozambic, numai pe numele lui adevărat nu). (2)

La zece ani după aceea, familia Goebel a fost vizitată de un băiat în civil, dar tot cu pistol atârnat la brâu, pe sub haină. Locotenent Caragheorghe, s-a recomandat acesta. El voia să afle dacă familia mai are rude în Germania, Austria, sau în Ardeal şi anume, care dintre acestea au luptat în Wehrmacht şi care, în SS. Toate jurămintele şi protestele vehemente ale lui Josef Goebel n-au ajutat la nimic. A doua zi, la poartă a oprit un camion cu prelată kaki, în care familia Goebel s-a cocoţat, cu câteva boccele cu boarfe, ajutată de şase soldaţi. În vagonul de tren unde-au nimerit apoi, se vorbea numai germana stricată din Banat. Au coborât cu toţii undeva, pe câmp. Şvabii din vagon aflaseră că, la treizeci de kilometri, e un oraş, dar habar n-aveau cum îi zicea.
De jur împrejur, numai trei barăci, ale miliţienilor, o fântână veche cu ciutură şi încolo, doar câmp neted, până la marginea zării. Au început să facă, aproape cu mâinile goale, chirpici pentru bordeie. Nu puteau rămâne aşa, pe câmpul gol.
După aproape o lună, Josef Goebel a reuşit să ajungă în faţa unui ofiţer, în clipa când acesta cobora din maşina care-l adusese acolo.
– Tovarăşe colonel, i-a zis el, deşi acela n-avea pe epoleţi decât trei steluţe mici, prizărite, eu nu sunt şvab, sunt evreu şi n-am avut nici fraţi, nici feciori în armata lui Hitler. Verii mei din fosta Austrie au murit toţi în lagăre!
– De unde să ştim noi că-i aşa, măi Goebbels? a mârâit el.
– De unde? Poftim! şi lăsându-şi nădragii să cadă, Josef Goebel i-a prezentat ofiţerului dovada irefutabilă a iudaităţii sale.
Obectu’ ăla m-a salvat în clipele cele mai grele din viaţa mea, îşi amintea, mai târziu, bătrânul. Şi culmea, fără nici un efort din partea lui. Ăştia nu te cred până nu ţi-l văd. Pe lumea asta se petrec lucruri de mirare, într-adevăr.
După încă o lună, familia Goebel a fost trimisă acasă. Care casă, de unde casă? aceasta era, însă, noua problemă, căci în a lor locuia acum directorul general al unei mari uzine, a cărei construcţie trebuia să înceapă în cel mult trei ani. Taman bine, fiindcă, până atunci, urma să-şi termine directorul liceul şi să-şi ia diploma de inginer.
Până la urmă, alde Goebel s-au descurcat, ba chiar foarte bine, cu casa. Lângă aeroportul Otopeni, fostul aeroport militar construit de nemţi, în timpul războiului, pentru Messerschmidt-urile care apărau rafinăriile de la Ploieşti, se afla o vilă a marelui industriaş Malaxa, unde, altădată, cică ar fi venit adesea regele Carol al II-lea la câte-un mic poker cu gazda şi prietenii acesteia. La etaj erau cartiruiţi, acum, câţiva ofiţeri sovietici. În holul, sau sala de bal, de la parter, mare cam cât un cinematograf de prin vreun cartier al Bucureştiului, ruşii îşi parcaseră caii. Meritau şi ei, săracii, un pic de confort, că doar bătuseră drumul până la Berlin înhămaţi la tunuri.
Aşadar, în vilă nu mai era loc. În schimb, în cele două căsuţe ale servitorilor de altădată, era. Iar tata Goebel a descoperit că toate ceasurile de la mâinile drepte şi stângi ale eliberatorilor erau stricate. În scurt timp, ceasurile capturate din vreo şase ţări funcţionau iaraşi, iar familia Goebel se afla instalată în căsuţele servitorilor. Desigur, nu numai de dragul ceasurilor de la mână l-au lăsat ruşii pe Goebel să stea acolo, ci şi al caloriferului vilei, pe care ei îl cam făcuseră praf, iar acesta a reuşit să-l repare în câteva zile şi să-l ţină în viaţă tot timpul cât a locuit acolo – fix cincisprezece ani. S-au mutat din nou în oraş numai atunci când tata Goebel a reuşit să facă un schimb de locuinţă avantajos, pe o străduţă din preajma bulevardului Republicii, fost Carol I.
În rest, alte probleme serioase n-a mai avut tata Goebel. Dar fiul lui a tot scris, în toate declaraţiile şi autobiografiile (pe vremea aceea, compuneai la tot pasul lucrări dintr-astea), ori că nu are rude în străinătate, ori că e posibil să aibă, dar n-a auzit de ele, ori că nu are nici un contact cu ele. Asta, deşi verii lui din Elveţia, Canada şi Israel treceau cam în fiecare an pe aici şi îi aduceau câte ceva de îmbrăcăminte, ţigări şi cafea. Prin anii 80, Adrian şi Marcel îşi îndesiseră vizitele la Doina şi Harry, unul dintre motive fiind, cu absolută şi evidentă certitudine, cafeaua.

– Să trăieşti, coane, surâde Harry – şi ai grijă pe unde-ţi mai pierzi placa. Sau dacă ţi-o pierzi, măcar să fie cu folos.
– Adică să nu se lase cu scârbă la aşternut, la ceas de seară, completează Adrian, ca să înţeleagă Marcel despre ce-i vorba.
– Moşule, zice Marcel, scârbă e doar atunci când dai chix, când ratezi ruşinos. Nu ştiu de ce, întotdeauna când mă gândesc la eşecuri, îmi vine în minte treaba de la Sibiu. Asta era în primul meu an de după facultate, lucram la IFA (3), la Măgurele. M-au trimis la o aşa zisă sesiune de comunicări ştiinţifice ale studenţilor. De fapt, comunicările alea erau cel mult nişte lucrări cuminţi de seminar şi probabil din cauza asta, fiindcă ştiau bine care-i nivelul, nu s-au mai deranjat boşii. În plus, era şi o economie pentru Institut: dac-ar fi trimis un conferenţiar sau profesor, ăla ar fi tras la Împăratul Romanilor. Cu mine, abia angajat ca asistent, era mai simplu, m-au cazat la un cămin, împreună cu studenţii. Sesiunea a fost aşa cum trebuia să fie, vorbitorii se prefăceau că spun ceva, iar asistenţa, că-i ascultă cu atenţie. În fond, singurul câştig al întâlnirilor astea e că aşa mai ajung şi oamenii să se cunoască unii pe alţii. Eu am cunoscut-o pe Tina, care stătea în primul rând şi semăna leit cu Claudia Schiffer.
Tina Messenhauser, pe numele ei întreg, era în anul doi, tot la Fizică, dar la Iaşi. În această calitate se afla la conferinţă, adică la ea acasă, căci era sibiancă. Tina era bucuroasă de ocazia asta nesperată, nu mai dăduse pe acasă de câteva luni, după cum i-a spus lui Marcel în timp ce au băut o cafea la barul improvizat de la parterul Bibliotecii Judeţene, unde avea loc conferinţa. El i-a spus că l-ar tenta să hoinărească un pic prin oraşul acesta care nu seamănă de loc cu Bucureştiul şi a întrebat-o dacă n-ar vrea să-i fie ghid. Cum să nu, a răspuns frumoasa Tina, râzând cu toată gura – şi avea o dantură superbă, zice Marcel. N-au ajuns, însă, prea departe. Au poposit la prima cafenea cu mese întinse pe trotuar, unde nici n-au apucat bine să termine o sticlă de vin, Marcel nu-şi mai aducea aminte despre ce au vorbit, în orice caz, nu despre fizică – şi s-au trezit sărutându-se. Activitate care a continuat, cu mici întreruperi, până la lăsarea întunericului.
E cam răcoare, a zis Tina. Mergem, a hotărât Marcel. Stai departe de aici? Câteva minute, pe jos, i-a răspuns ea.
S-au oprit în faţa porţii şi au continuat să-şi ia rămas bun, cam o jumătate de oră, îşi aminteşte Marcel. Pe mâine, a oftat el, într-un târziu, mă duc la cămin. Dacă vrei, poţi rămâne la noi, a şoptit ea, căminele sunt oribile.
Marcel a intrat cu un pic de reţinere, ba chiar de teamă, în încăperea mare, înaltă, cu ghirlande de ştuc pe tavan, în care se pătrundea direct din holul de la intrarea clădirii. Doamna Messenhauser, însă, l-a primit absolut cordial, ca pe o veche cunoştinţă. De ce nu mi-ai spus că vii cu el, i-a reproşat în treacăt Tinei, pe nemţeşte şi a dispărut în camera vecină.
E singură, a spus Tina, tata a murit acum zece ani şi e atât de fericită când mă prinde pe aici…
Nu numai prezenţa Tinei o făcea fericită pe maică-sa, ci şi a băiatului care o însoţea, de astă dată. Şi care rupea câteva fraze pe nemţeşte, era o limbă pe care o învăţase la liceu. Doamna Messenhauser a intrat în starea de agitaţie specifică gospodinelor de pe la noi, din Bălăciţa, atunci când se trezesc cu musafiri neaşteptaţi, zice Marcel. I-a poftit să se aşeze pe canapeaua din faţa televizorului, urma un film cu Marlene Dietrich, era păcat să-l piardă. A apărut de îndată o carafă din cristal, de modă veche, plină cu un lichid gălbui-auriu. Aveau să guste imediat ceva care să meargă cu vinul, le-a promis mama Tinei şi a dispărut în camera vecină, nu erau decât două, de altfel. Spre surprinderea lui Marcel, femeia nu se afera, însă, cu farfurii şi tacâmuri, ci cu nişte aşternuturi. A scos din scrinul sculptat de lângă televizor două perne mari cât toate zilele pe care le-a dus la iuţeală dincolo şi a revenit cu nişte pânzeturi ce păreau a fi cearceafuri, pe care le-a mutat în baie.
– Să nu te miri prea tare, i-a şoptit Tina, roşind. Ne face patul. N-am apucat să-i spun cine eşti …dar acum, cred că nici n-o să-i mai spun.
Cineva era victima unei confuzii, fără îndoială. Marcel crede că, în ce-l privea, era beneficiarul acesteia. N-au apucat să o descâlcească, pentru că a apărut doamna Messenhauser cu două platouri cu bunătăţi – chiar şi cu salam de Sibiu!
– Doar te afli la Sibiu, a surâs doamna Messenhauser.
Apoi a urmat catastrofa. Filmul de la televizor era Procesul de la Nürnberg, iar Marcel şi-a găsit ceva de spus la una din replicile avocatului apărării din filmul acela. Cu inspiraţia mea caracteristică de după trei pahare de votcă, dar nici măcar nu băusem aşa ceva, am emis o cugetare de genul „sigur că nu i-au gazat şi nici nu i-au omorât în bătaie, i-au dus în excursie la Weimar, acasă la Goethe, că era la doi paşi”, îşi aminteşte el, melancolic.
Tina şi mama ei au încremenit. Marcel a continuat să mestece timp de câteva clipe, până când a realizat că femeile rămăseseră ca două statui, privindu-l ţintă. Apoi a înţepenit şi el. A durat mult până ce doamna Messenhauser a început să vorbească.
Pe nemţi îi priveşte toată lumea aşa cum îi priveşte, după război. Dar trebuia să înţeleagă că ei sunt nişte victime ale ştim noi cui, i-a explicat mama Tinei. Dacă n-ar fi fost complotul ăsta monstruos, ar fi încheiat pacea cu americanii şi lumea ar fi fost fericită. Hitler a fost victima unei tragice confuzii. Eşti un om cult, crezi că un meloman ca el s-ar fi putut gândi la aşa ceva? a mai zis doamna Messenhauser. A fost greşit înţeles, fără îndoială. Oricum, el nu ştia ce se întâmplă prin lagăre. Şi de altfel, chiar s-a întâmplat? Pozele alea nu erau trucate? Imposibil să fi făcut germanii aşa ceva. Deţinuţii au fost omorâţi tot de deţinuţi, toţi Kapo erau evrei şi polonezi. Fratele ei, unchiul Tinei, care a murit în cincizecişidoi, undeva pe lângă Cercul Polar, în mină la ruşi, le dădea deţinuţilor din raţia lui de ţigări şi rachiu, i-a povestit un coleg de-al lui, sergent major, care acum e în Argentina. A, dacă vrei să vezi cum arată un popor cu adevărat şovin, uită-te la norvegieni. Ai văzut ce i-au făcut fetei ăleia, bruneta de la Abba? Numai pentru că maică-sa, norvegianca, a făcut-o cu un soldat neamţ, în timpul războiului? A trebuit să se mute în Suedia ca să nu mai ştie nimeni de ea şi să-şi vadă de viaţa ei, să ajungă o cântăreaţă celebră!
Doamna Messenhauser, care, al naibii, nu-şi arăta de loc vârsta, ai fi putut s-o iei drept sora mai mare a Tinei, era absolut convingătoare, susţine Marcel. Chiar mai convingătoare decât una de vârsta ei, de la Feteşti, sau aşa zicea, cu care el s-a aflat odată singur într-un compartiment de clasa a doua câteva ceasuri bune şi care, în tot acest timp, i-a explicat, cumplit de insistent, ce afacere senzaţională ar face dacă ar împrumuta-o cu şase mii de lei ca să scoată din vamă Chevroletul nou nouţ trimis de unchiul ei de la Chicago. Roşu – şi lung de şase metri, Chevroletul.
Ajuns în acest punct, Marcel s-a uitat cu tristeţe la ceas, apoi a zis că s-a făcut foarte târziu şi că le mulţumeşte doamnelor pentru seara agreabilă, dar, din păcate, nu mai poate să le ţină companie. Oricum, bag sama că despre futai nici nu mai poate fi vorba, pretinde că şi-a spus el, cu lehamite în suflet. În dimineaţa următoare, la conferinţă, el şi Tina s-au ignorat reciproc într-un mod penibil.

Va urma (4)

– – – – –

NOTE

(1) Ironia sorţii face ca bătrânul de pe strada Buzeşti, omorât doar fiindcă n-a avut de lucru şi „s-a luat în gură” cu un militant politic înfierbântat, în iarna lui 1940 şi fiindcă în actele sale figura un nume terminat în „ovici”, să fi fost unul şi acelaşi cu cel care publicase, în tinereţe, sub pseudonim sau fără semnătură, articole precum cele de mai jos:
Poporul cel mai liber şi îngăduitor şi-a plecat capul sub jugul celei mai mizerabile şi slugarnice rase omeneşti. Pămîntul cel mai înflorit încape, palmă cu palmă, în mîinile cele mai murdare, raiul Moldovei se umple de neamul cel mai abject. Şi fiindcă la toate aceste procese de expropriere, agenţii de împlinire au tantiemele lor, de aceea, jidovimea şi judecătorii merg mînă în mînă sub pajura creştină cu două capete.
Fără a vărsa o picătură de sînge, fără muncă, fără inteligenţă, fără inimă, o rasă care, în înjosirea ei, nu are asemănare, pune astăzi mîna pe un pămînt sfînt…
(Curierul de Iaşi, 30 septembrie 1877)
*
Din citirea izvoarelor istorice m-am convins că în decursul evului mediu, care pentru noi a încetat cu venirea fanarioţilor, n-am avut clasă de mijloc decît ca slabe începuturi şi că această clasă – excepţie făcînd de olteni şi ardeleni – e cea mai mare parte de origine străină. De aici abia am putut să-mi explic revoluţia socială petrecută în zilele lui Cuza Vodă, al cărei apogeu e sub domnia lui Carol Îngăduitorul. Este în realitate nimic mai mult, nimic mai puţin decît proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric, compus încă pînă azi din ţărani mici şi mari. Odată ajuns la această convingere, totul era hotărît pentru mine; era o datorie de a fi şi de-a rămînea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, şi în contra păturii superpuse de venetici.
(Materiale etnologice privind în parte şi pe d. Nicu Xenopolus, criticul literar de la <>, Timpul, Bucureşti, 8 aprilie 1882)
*
Pe acest ton sînt din nefericire ţinute toate aprecierile cîte ne vin din partea maghiară, sau mai bine, a gazetarilor pseudomaghiari de origine semitică.
Pentru a aprecia după adevărata lui valoare psihologică articolul din \”Pester Lloyd\” am trebui să fim semitologi. Dar valoarea lui istorică şi politică ne rezervăm plăcerea de-a o discuta punct cu punct, căci, dacă nu putem descoperi originea etnopsihologică a impertinenţei parveniţilor ovrei, cunoaştem însă bine, istoria română, maghiară şi polonă…
(Timpul, Bucureşti, 24 iunie 1883)
*
Citatele reproduse în această notă au fost preluate din volumul I de Opere politice de Mihai Eminescu, ediţie fără aparat critic, publicată cu sprijinul Ministerului Culturii din România (editura Timpul, colecţia Politikon, Iaşi, 1997, ISBN 973-9210-58-9, pag. 194-195, 81, 111).

(2) Fişă de Cadre
UNGUREANU GHEORGHE
De-a lungul anilor, a fost învăţător, apoi muncitor necalificat (primitor-distribuitor, aşa scria pe cartea lui de muncă) la uzina 23 August, apoi muncitor necalificat la ICAB şi în fine, şef de echipă la acelaşi ICAB, de unde a şi ieşit la pensie. Despre viaţa lui de până în 1945, când a fost demobilizat din Divizia Tudor Vladimirescu, nu povestea niciodată nimic, nimănui. Nici despre faptul că, până în 1945, îl chemase Caranica.
Era un om singuratic acest Ungureanu. Unul dintre foarte puţinele locuri în care se mai întâlnea cu lumea, după ce rămăsese văduv şi, la puţin timp după aceea, ieşise la pensie, era bufetul Tismana de pe Calea Plevnei, unde se bea, la halbă, o bere neaşteptat de bună pentru preţul ei. Ca pensionar, devenise un pic mai vorbăreţ, el, care toată viaţa fusese un Mutulică.
Într-o seară, puţin înainte de ora închiderii, a emis o teorie revoluţionară cu privire la sfârşitul Germaniei lui Hitler. Năiţă Suru şi Georgel Pandele, comesenii, băuseră, la drept vorbind, mai mult ca el, fiindcă se aflau înşurubaţi pe scaunele Tismanei încă de la prânz, în vreme ce el îşi făcuse apariţia abia pe la cinci şi jumătate. Va să zică, Năiţă şi Georgel treceau în revistă ultimele luni din existenţa Reich-ului, când a început Ungureanu să-şi dezvolte propria teorie.
– Hitler a fost un om mare, da’ l-a mâncat Goebbels. Ăsta, vă spun eu, era jidan. Ştiu io ce zic, era jidan. Bă, eu l-am cunoscut pă un văr d-al lui, de-aici din Bucureşti. Goebbels l-a făcut, Goebbels l-a terminat pe Hitler. N-a murit, bă, cu Hitler, astea-s basme, propagandă. A turnat benzină pă el şi i-a dat foc după aia.
Şi n-a mai scos un cuvânt toată seara, deşi Năiţă şi Georgel l-au somat să prezinte dovezi în sprijinul alegaţiilor sale.

(3) IFA = Institutul de Fizică Atomică

(4) Pentru că subsemnatul nu este primul autor care s-a aplecat, în ultima vreme, asupra interesanţilor ani ’40, mi se pare oportună reamintirea păţaniilor domnului Dumitru Crudu, un confrate pe care nici măcar n-am avut ocazia de a-l cunoaşte în persoană – şi care, după cum se vede, a fost tras de urechi pentru oarece „obrăznicii” chiar mai nevinovate decât cele din paginile mele de mai sus. Iată o parte din interviul acordat relativ recent de domnia sa pe această temă, care arată că în România de azi, democrată nevoie mare şi membră a Uniunii Europene, mai există oameni de bine care mor de grija lui Mihail Sebastian – şi se inflamează cam în stilul băieţilor de la Teheran când vine vorba de o caricatură apărută în Danemarca. Ştiu că au murit şi de grija prezentului text al meu, dar nu-mi bat, deocamdată, capul cu asta (revista Euromuseum şi-a încetat existenţa odată cu publicarea capitolului 3 al acestui roman, respectiv în momentul când următorul, cel în care e vorba de celebrul film „Puterea şi adevărul”, era „pe ţeavă” – simplă coincidenţă, nu-i aşa?)
Sunt obişnuit cu grija lor încă de prin 1980 (ba chiar şi cu ei, ca animale, fiindcă sunt cam aceiaşi), aşa că-mi văd de drumul meu. Fiecare cu ale lui: eu cu scrisul, ei cu funcţiile de purtători de grijă. De-aia-i ţară democrată, ca să încăpem toţi în ea. Iar securistul să pască alături de miel, aşa cum scrie la scripturi că o să fie după Judecata de Apoi.
În altă ordine de idei, reamintesc că uzanţele mă obligă să dezvălui provenienţa citatelor pe care le utilizez.
Aşadar, cele citite de către un personaj de aici într-o revistă literară (Şi atunci, toată drama vine din folosirea vagă a unui cuvînt căruia nu i se precizează întocmai semnificaţia – şi anume fascismul. Vag fiind, el poate fi aplicat oricărui curent naţionalist interbelic, iar, în cazul românesc, răsfrîngerea acestui termen asupra Mişcării Legionare aduce cu o ajustare ideologică făcută din nevoia de a-i încadra pe intelectualii legionari într-un orizont politic în care ei de fapt nu pot încăpea.) provin din cuprinsul articolului A fost Eliade fascist? de Sorin Lavric (România literară nr. 7/22.02.2006, pag. 15).

www.ciocu-mic.ro

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=909

unchesul

martie 30th, 2009

uncheşul

de Mihail Medrea

Scormonind printre dărâmături, uncheşul simte o mişcare. Se apleacă şi apucă zdravăn ciomagul. Şobolanii, când se simt încolţiţi, devin periculoşi. Deşi uncheşul n-are de gând să atace jigania, se pregăteşte s-o pocnească, dacă va fi cazul.
Îşi vede de treabă mai departe. Nu o dată, în subsolurile fostelor case – acum nişte grămezi de moloz – poţi găsi lucruri folositoare, aproape întregi. Câteodată, chiar şi hrană – cartofi sau morcovi scofâlciţi, dacă pivniţa a fost uscată, murături, şi, marea surpriză, câte un butoiaş cu vin sau bere. Bătrânul mănâncă puţin. S-a învăţat cam cu orice. Dacă prinde o pasăre ori vreo altă vietate măruntă, o spintecă, o curăţă şi-o pune la fiert, adăugând ierburi şi rădăcini, dar şi câţiva cartofi ori morcovi, când îi are. Uneori, îşi face o mâncare din melci sau broaşte. Însă, oricând de flămând ar fi, nu se atinge de pisici, câini ori şobolani. Numai că se gândeşte la aşa ceva şi stă să dea în gălbinare.
Oricum, nu mâncarea îi este preocuparea de căpătâi. Îşi doreşte cu ardoare să întâlnească un suflet de om. O sărbătoare de om, cu sufletul viu şi luminos. Puţinii semeni care mai bântuie prin ruine sunt nişte prăpădiţi. Ca şi el.
Unde sunt oamenii de altădată? îşi zice el adesea, deznădăjduit.
De multe ori chiar şi-a dorit moartea, mai ales în frigul şi spaimele nopţii, când demonii nu-i dau pace, iar sufletul lui zdrenţuit nu e în stare de rugăciunea izbăvitoare. Uncheşul scânceşte, ghemuit în cotlonul său păduchios, slobozind în răstimpuri câte un „Doamne, nu mă lăsa!“
Cât stă la foc e mai bine. Sprijinit cu spatele de rămăşiţele unui zid sau de cioata unui pom, aşază pe foc tot ce a izbutit să adune peste zi: sfărâmături de lăzi ori de mobilă, cartoane, cauciucuri, folii de plastic, orice, numai să ardă.
Îşi ţine ciomagul strâns la piept, ca pe un frate. La subsuoara stângă, în teaca grosolan croită dintr-o muşama, ascunde cuţitul de asalt şi bricheta electronică – probabil au făcut parte din arsenalul unui luptător din forţele speciale –, găsite în urma unor întâmplări norocoase, pe când scormonea prin ruine. Tot ce are, poartă asupră-i. Dintre toate ale vieţii sale amărâte, focul e cel mai preţios, drept pentru care foloseşte bricheta cu zgârcenie, păstrând pe cât se poate măcar câţiva tăciuni mocnind între bolovanii din vatră.
Picoteşte aşa, lângă focul abia pâlpâind, până în zori. Atunci se ridică, greoi, se întinde, gemând, chinuit de reumatism şi de umezeala nopţii. Cândva, parcă în altă viaţă, s-ar fi spălat, s-ar fi bărbierit, după care şi-ar fi pregătit o gustare şi, mai ales, o cafea. Dulce, parfumată şi fierbinte. Mai ales fierbinte! O sorbea pe îndelete, simţind cum sângele zvâcneşte mai repede, iar mintea i se pune în mişcare. Urmau apoi treburile de zi cu zi, într-o lume agitată, zgomotoasă, dar cât de colorată, cât de vie, Doamne!
…răscolit de amintiri, bătrânul se însufleţeşte. Cine ştie, dacă are noroc, poate acolo, jos, găseşte un butoi cu vin. Sau o damigeană. O sticlă măcar. Dacă nu cu vin, poate cu rachiu. Ar desfunda sticla cu grijă, pe înserat, în preajma focului, şi câteva nopţi ar mai uita de mizerie.
Scormoneşte mai cu spor. Cu gândul la băutură, uită de şobolan. După o vreme, simte din nou că-i cineva acolo, pândind din întunerec. Ridică bâta, gata să lovească. Şi se opreşte în ultima clipă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.

E o ciudăţenie. Cu cât o priveşte mai atent, cu atât e mai nedumerit: om ca toţi oamenii nu e, dar atunci ce soi de jivină poate fi, cu o privire atât de… atât de, cum să-i spună,… grăitoare? Cu privirea aia l-a şi dat gata. Fiindcă recunoaşte în ea taman ceea ce zace în sufletul său: dorinţa de a fi în preajma altcuiva, pe potrivă. Şi pentru că trebuie să-i spună într-un fel, îi va spune fetiţa.

Fetiţa i-a schimbat viaţa. Acum are pentru cine să trăiască. Şi nu mai poate să trăiască la voia-ntâmplării. Pregăteşte deci un adăpost. Undeva, destul de departe de oraş, este o casă aproape nevătămată de urgie. Nu mai fusese de mult pe acolo, fiindcă era prea lung drumul până în oraş, unde găsea mai lesne de ale gurii. De dragul fetiţei, va cultiva pământul, va pescui în râul din apropiere. Se vor descurca ei cumva. Principalul e că vor avea un acoperiş deasupra capului.
Repară deci casa cum se pricepe mai bine, ajutat de fetiţă. Care, de fapt, nu munceşte, însă îi dă cele mai folositoare idei. Fără să scoată o vorbă ci doar uitându-se la el, pătrunzător. Pe uncheş îl nedumereşte privirea asta a ei, atât de grăitoare. Şi nu-i e frică. După urgie nu-i mai e frică decât de Cel de Sus. Care se vede treaba că are altele mai importante de făcut, decât să aibe grija lui. Şi-apoi, până-una-alta îşi putea purta singur de grijă.
De-acum însă e altceva. Curăţă casa de mizerii, pun folii de plastic în locul geamurilor sparte din ceea ce odinioară trebuia să fi fost bucătăria, judecând după soba mare, cu plită. Pentru început, o singură încăpere le e de-ajuns. Dreg şi soba, desfundă hornul, moşneagul aruncă ţiglele sparte şi cârpeşte acoperişul cu alte folii, mai groase, pe care le ia de la ceea ce fusese un solar, aflat în spatele casei.
Din dumbrava aflată în apropiere aduce o sarcină zdravănă de uscături şi face un foc straşnic, spre bucuria fetiţei.

Se ştie că minunile nu ţin prea mult. Aceasta, a unui cămin adevărat, a ţinut trei zile. Până aflară purligarii. Vine ba unul, ba altul, cerând adăpost. Uncheşul iese din casă, încruntat, şi le spune să-şi caute de drum. Dacă ăla se face că nu pricepe, îi arată ciomagul. De câteva ori chiar îl şi foloseşte. Cu vârf şi îndesat.
Şi atunci, pentru prima dată, purligarii se unesc. Au un scop: să-l zdrobească pe boşorog, cu tot cu casă. Dar sunt laşi. După ce-au încasat papara, nu mai cutează să-l înfrunte bărbăteşte, chiar dacă sunt o liotă. Le e frică de ciomag, pe care uncheşul îl mânuieşte năpraznic.
Aşteaptă să se lase întunericul şi dau foc la casă.
Fetiţa simte dinainte că sunt în primejdie. Îl deşteaptă pe bătrân, care picoteşte lângă foc. Şi-i spune, dintr-o privire, ce au de gând să facă purligarii. Uncheşul o ia de mână şi-o duce în pimniţă. Îi spune să stea acolo, nemişcată, până va auzi şuieratul său. Atunci s-o rupă la fugă în dumbravă, şi să se pitească în tufanii de lângă izvor. Va veni şi el acolo, cât de repede se va putea. Să nu fie îngrijată, or fi purligarii mulţi, da’s proşti făcuţi grămadă. Iar în dumbravă nu cutează să intre. Se tem de Omu’ Negru. Ei însă n-are de ce să-i fie frică de dânsul. Omu’ Negru e o namilă cu suflet de copil. Dacă-l întâlneşte, să-i zâmbească şi să-i trimiţă un gând bun. El se va mormăi ceva şi se va duce-n cele hăţişuri, cu pas greoi.
Zis şi făcut. Uncheşul iese din casă, pe o fereastră lăturaşă. Se fofilează, încetişor, până la fostul solar, unde sunt aruncate nişte tinichele. Înşfacă o găleată spartă şi un lighean ruginit şi face un tărăboi asurzitor, scoţând totodată nişte urlete să-ţi îngheţe sângele-n vine, nu alta. Purligarii se bat cap în cap, îngroziţi, şi dau bir cu fugiţii. Atunci, ghiujul şuieră, dând semnal fetiţei, ce o zbugheşte spre dumbravă. Uncheşul o rupe la fugă în direcţia opusă, neîncetând hărmălaia. Aude, din urmă hohotele batjocoritoare ale celui mai ticălos dintre derbedei: Tot o prind eu, hodorogule, pe nimurugă, ş-o pun la frigare! Iară ţie-ţi smulg boaşele şi ţi le vâr pe gât! Zvârlind tinichelele şi punând mâna pe ciomag, uncheşul se repede spre casă. Prea târziu. Vâlvătaia a cuprins coperişul, din care se scurg şuvoaie de plastic în flăcări. Îl caută furios pe purligar. Care e deja departe, bălăcărindu-l. Se repede-ntr-acolo, însă i se taie răsuflarea. Se prăbuşeşte, într-o groapă. Cearcă în zadar a ieşi din ea. E prea ostenit. În cele din urmă, renunţă. Trebuie să-şi refacă forţele, cât de cât. Gândul îl poartă la fetiţă. Biata de ea, cât de îngrozită va să fie… Dar nu! Dintr-o dată, simte că fetiţa ştie tot: şi ce s-a-ntâmplat cu casa, şi cum au fugit purligarii şi ce-i cu el, acolo, în gropanul umed. Şi-l mângâie, cu gândul, şi-i dă curaj şi încredere că în curând, când se va miji de ziuă, vor fi din noi împreună.

Într-adevăr, aşa şi este. Curând, uncheşul se mai întremează şi, la a nu-ştiu-câta încercare, izbuteşte să iasă din groapă. E încă întuneric. Şi frig. Se trage către vatra de jăratic în care s-a prefăcut mândreţa lor de adăpost. I se rumpe inima de jale. Îi clocoteşte sângele de mânie. Şi se întâmplă un miracol. Se împiedică de un lemn, mai să dea cu nasu’ de pământ. Înjură, îndelung, descărcându-se de ură şi de tristeţe. Se apleacă, să ia scurtătura şi s-o zvârle-n foc. E grea. O secure! Iată-mă şi securist. Şi-l pufneşte râsul. Copile, dacă mai poţi râde, nu e totul pierdut, îşi zice el, îmbunat. O să fie bine, copile, se încredinţează, încă o dată, apropiindu-se de rămăşiţele fumegânde. Unde e fum e şi căldură.
Stă aşa, liniştit, până se luminează de ziuă. Atunci, se ridică, şi o porneşte spre dumbravă.

Fetiţa e lângă izvor, aşa cum s-au înţeles. Îi întinde, zâmbitoare, o cununiţă din flori aurii de păpădie. Uncheşul o ia binişor în braţe, strângînd-o ocrotitor la piept. Printre lacrimi, îngaimă în neştire cuvinte de alint. Fetiţa îl mângâie pe obrajii ţepoşi şi i se cuibăreşte în braţe. Adastă aşa, îndelung, în soarele primăvăratec. Bătrânul închide ochii. Şi, de undeva, dintr-un cotlon al inimii sale năbădăioase, izbucnesc amintirile. Vii. Copleşitoare. Cândva, în cealaltă viaţă, s-a bucurat de o casă, de o familie. Doi copii au avut, el şi soţia sa, Ileana. Vlad, băiatul lor cel mare, a luat calea străinătăţii. Nu după mult timp, Ileana s-a prăpădit. Rămas singur în casă, Cosmin Codreanu şi-a trăit durerea în tăcere. Cosmina, fata lui, îl vizita în fiece zi, mai ales că el îl ducea şi-l aducea de la grădiniţă pe Răzvan. Se înţelegea bine şi cu ginerele. Şi lui Vlad începuse a-i merge mai bine, în noua lui patrie, de peste ocean. Ba chiar i-a invitat să-l viziteze. El n-avea ce căuta acolo, iar copiii nu voiau să meargă decât împreună, ceea ce ar fi însemnat prea mult pentru bugetul lui Vlad. Urma ca el să vină acasă, în concediu, când a venit urgia. Atunci s-a năruit totul. Casa, familia. Întreaga lume. Praful şi pulberea s-au ales de ea.

E cald. E bine. Uncheşul plânge. Fetiţa îl mângâie, revărsând asupra lui valuri de duioşie. Se simte de parcă el ar fi pruncul ce are nevoie de ocrotire şi de alinturi. Păsărelele ciripesc, iarba cea fragedă râde în soare, izvorul susură molatec, fetiţa îl uguie, în felul ei, fără cuvinte…
Gata cu dulcegăriile! Desprinzându-se cu grijă din braţele fetiţei, priveşte cu atenţie în jur, cumpănind: aici, nu departe de izvor, o să fie locul vetrei. În gura colibei. Apucă temeinic toporul şi-i face semn fetiţei să-l urmeze. Se afundă împreună în dumbravă, căutând lemn potrivit pentru sălaş.
Până-n seară, coliba e gata. Nu e cine ştie ce, însă au din nou un adăpost. Şi-au făcut culcuş de ierburi şi de frunze. În faţa colibei arde focul, nu departe, în iarbă, zace o pasăre. Au avut noroc chior. Pasărea s-a prăvălit la doi paşi de ei, pe când târau un lemn, să puie din el stâlp pentru colibă. Deasupra, un hultan a dat glas, mânios. Moşneagul a chiuit, prelung, să sperie răpitoarea şi să dea glas bucuriei că vor avea ce îmbuca. Fetiţa, mai înţeleaptă, i-a făcut hultanului semn cu mânuţa, a mulţămire. Uncheşul şi-a luat seama. S-au dus împreună până la casa fumegândă. I se strânge inima, văzând năruită vremelnica lor căsuţă. Însă n-au timp de bocit. Mai sunt atâtea de terminat până-n seară. Bătrânul îşi face loc prin tăciuni şi coboară în pimniţă. Găseşte lesne ceea ce căuta: o pântecoasă de oală, din lut. Iau de lângă solar şi gioarsa de căldare găurită. Se întorc la colibă. O învaţă pe fetiţă cum să aţâţe focul, cum să pună apa la fiert, cum să opărească şi să spintece pasărea. Cum s-o puie în oală, la foc mic, aruncând în apa clocotindă şi niscaiva ceapa-ciorii ori nişte rădăcini. Şi, în timp ce fetiţa vede de fiertură, uncheşul mi se-ntoarce în desiş, aducând ramuri pletoase, să acopere cu ele coliba.
În faptul serii, când treaba e isprăvită, se-aşază împreună lângă foc. Moşul ciopleşte din lemn de salcă, un fel de linguri, urâte rău, da’ de folos. Fetiţa aduce fiertura. El face semnul crucii deasupra, în privirile luminoase ale fetiţei. Şi a fost prima zi în dumbravă.
…şi câte altele mai trec. Cu bune şi rele. Învăţând împreună cum să se chivernisească, cum să afle ierbile cele bune de leac şi cele bune pentru fiertură, cum să deosebească bureţii, cum să puie capcane pentru iepuri ori laţuri pentru păsări. Cum să prinză peştii cu mâna, pe sub pietrele din râul aflat nu tocmai departe de dumbravă. Fetiţa deprinde să ţeasă din ierburi un fel de pocladă, pentru nopţile umede. Ba chiar şi straie croieşte, dintr-un val de pânză aflată de uncheş într-un subsol, în oraşul unde se întoarce din când în când. Purligarii se feresc de el, îngroziţi. Ars de soare cum e, şi mai mult despuiat, le pare a fi însuşi Omu’ Negru.

Toate bune şi frumoase. Dar…
… de mai multă vreme, uncheşul şi-a dat seama că nu e ceva în regulă cu fetiţa. Uneori, mai ales seara, aceasta cade pe gânduri şi zâmbeşte plăpând la glumele lui, doar ca să-i facă plăcere. A întrebat-o, nu o dată, dacă o doare ceva sau dacă are vreun năcaz, însă i-a dat răspuns că nu, nici nu o doare nimică, nici că are vreun năcaz. Uite-o şi acu’, aţintind jăratecul şi murmurând în tăcere – uncheşul nu încetează a se înminuna cum de izbuteşte ea să-i spuie ce gândeşte şi ce simte, fără o vorbă măcar, însă el înţelegând dintr-o dată ce se petrece în mintea şi sufletul ei –, aşadar, murmurând un cântec făr de cuvinte, atât de răscolitor încât ochii uncheşului se scaldă în lacrămi. O ia în braţe, şi fetiţa îl îngăduie – iar el simte pe loc asta – doar ca să nu-l mâhnească. Se preface a nu-şi fi dat seama, dar ea ştie imediat ce-i în sufletul lui, şi el ştie totodată că ea ştie, şi atunci ceea ce este între ei devine un joc complicat şi ceremonios, deci cu atât mai fals, ca şi eticheta scorţoasă de la Curtea Spaniei, de-o pildă.
Fetiţa nu ştie ce-i minciuna şi nu ştie nici să joace teatru. Prin urmare, mintea ei nu are ascunzişuri pentru bătrân. Orice gândeşte ea răsună pe dată în mintea lui. Şi nu e nici ură, nici dispreţ în gândurile fetiţei. Cât o nesfârşită tristeţe. Şi milă. Da. Milă pentru străinul din desişuri, care le tot dă târcoale mai de multă vreme. Străinul care, câteodată, le aşază în capcană ori în laţ vreun vătui ori o găinuşă-de-pădure. Străinul care strânge poame dulci şi i le lasă în culcuş. Străinul care ar vrea să vie la foc, lângă ei, însă se teme ca ei să n-o rupă la fugă, îngroziţi. Străinul cu chip hâd şi suflet de copil. Omu’ Negru.
Uncheşul îi spune iar şi iară, să nu se teamă de Omu’ Negru, şi fetiţa nu conteneşte a-i răspunde că nici vorbă să se teamă de el, ba, dimpotrivă, ar vrea să şi-l facă prieten şi asta-i şi spune, de fiecare dată când îl simte prin preajmă.
– Şi el ce zice?
Omu’ Negru nu spune nimic. Dispare în hăţişuri.
– Doar nu-i e frică de tine!?
Nu. Nu se teme. Îi e ruşine.
– Pentru ce?
Pentru că-i atât de hâd. Un prunc nedorit, care s-a-ncăpăţânat să nu piară, cu toate ierburile luate de mă-sa, când era borţoasă, şi cu toate vrăjile baborniţelor. A ieşit însă pocit şi cu picioarele strâmbe, şi-atunci otreapa de i-a dat viaţă l-a fost lepădat în pădure.
– Şi a crescut printre lupi, sau alte dobitoace, nu-i aşa?
Cum altfel?

Într-un amurg, cum stă el aplecat la izvor, uncheşului îi vin pe buze cuvinte ştiute cândva, uitate şi, iată, prinzând iarăşi grai:

Când unul piere, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.

Se opreşte niţel, să-şi tragă suflarea. Încântată, fetiţa îl îndeamnă cu nerăbdare să urmeze. Şi uncheşul se supune, şovăielnic:

Se pare cum că-i altă toamnă
Şi alte unde curg în vad,
Se pare cum că…
(aici, poticnindu-se, tuşeşte, prefăcându-se a-şi drege vocea. Trage de timp, cercând să-şi aducă aminte)
Se pare cum că…
− Se pare că nu-mi prea amintesc versul ăsta, spune el, înciudat. Ce poate rima cu „toamnă“? Ce altceva, decât… doamnă. Numa’ că nu se potriveşte cu celelante versuri. Ia să vedem: ce legătură poate avea „doamna“ cu aceleaşi frunze care cad? Păi, toamna, văzând cum cad frunzele, pe doamnă o cuprinde melanholia, gândind la tinereţa ce niciodată n-o să vie iară…
În orice caz, mai departe poezia îi cam aşa:

În veci, aceleaşi frunze cad.

De-aceea, piară anu’acesta,
Şi se cufunde în trecut,
Tu ai mereu comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.

Şi-atuncea…, şi-atuncea… Degeaba. Nu-şi aduce aminte nicicum, spre dezamăgirea fetiţei, care, cu toate puterile ei neobişnuite, nu află urmarea nici măcar în cotloanele înceţoşate din mintea uncheşului. Acesta îngaimă, ruşinat: Ce vrei, am citit poezia asta pe când eram tânăr, vrând s-o impresionez pe Ileana…
Şi se cufundă în sine, ca-ntr-un iezer neştiut, la umbră de codru des.
Fetiţa se trage încetişor în colibă, să nu-l tulbure. Însă, aşezându-se la foc, uncheşul îi face semn să vie lângă el. Fetiţa îl ascultă şi vine de se reazămă de el. Moşneagul o cuprinde pe după umeri şi, într-un târziu, îi spune, oftând:
– Ia spune, te-ai gândit vreodată ce-o să faci când eu n-oi mai fi?
Fetiţa îi pune un deget pe buze. Să nu mai vorbească aşa.
– Asta-i legea firii, draga uncheşului. De ea nu scapă nimeni.
Ştiu.
– Ei, şi-atunci, trăbă să fim pregătiţi. Nu ştii ce se poate întâmpla.
Orice. Chiar şi să dispară ea, înaintea lui.
– Păi vezi… De-aia şi trebuie să punem lucrurile la punct. Când o fi să fie, să-mi faci cele de trebuinţă. Omu’ Negru o să te ajute să-mi sapi groapa. Cu ghearele-o s-o facă, atâta-i de robace. Să-mi spui o rugăciune scurtă, să mă săruţi de bun rămas, iar pe ochi să-mi pui, în loc de bani, două flori, de care-i crede tu. Să mă astrucaţi aci, mai în vale, la cotu’ ăla domol, unde malurile-s pline de viorele şi brânduşă. La cap să-mi înfigi o cruce simplă, din două lemne. Şi, după ce mi-i plânge-oleacă, să iei cu tine lucrurile cele trebuincioase, să dai foc la colibă şi să pleci. Să nu rămâi cu Omu’ Negru, c-ajungi o sălbăticiune, ca şi el. Nu te du nici în oraş, că purligarii-s mai răi decât fiarele. S-o iei în direcţia opusă, cătră soare-răsare. Era acolo, înainte, undeva, la mai multe zile de mers, o mânăstire de maici. Poate-o mai fi rămas vreun suflet pe-acolo. Şi-o avea grijă Ăl de Sus de tine.
Uncheşul tace, neguros. Înduioşat de tristeţa fetiţei, se ridică, intră în colibă, de unde se întoarce în câteva clipe, ţinând cu grijă la sân ceva, ascuns în căuşul palmelor.
– Ia ghici, ce-am aici?
Fetiţa îl îmbrăţişează. Cu grijă să nu strivească murele. Negre ca ochii ei. Şi dulci ca vorbele de alint ale uncheşului.

Ninge. E prima lor iarnă în coliba din dumbravă. Bătrânului îi pare că iarna a venit mai devreme ca în alţi ani. Dar nu i-a prins nepregătiţi. Au strâns din vreme fel de fel de poame, de ciuperci şi de ierburi, au pus de-o parte din peştii prinşi, pe care i-au uscat la fum de curpeni. Nu există să nu se prinză câte ceva, în răstimpuri, fie în laţuri, fie-n capcane, aşa că de carne nu duc lipsă. Din piei, fetiţa a croit haine groase, penele şi fulgii i-a strâns cu grijă şi a făcut perne, astupând cu ele cotloanele colibei. Uncheşul a dibuit într-o pimniţă din oraş nişte bocanci în stare destul de bună. Şi, din pielicele de iepure, fetiţa şi-a alcătuit un fel de botoşei, foarte călduroşi. Lemne a tăiat uncheşul toată toamna, stivuindu-le în partea denspre miazănoapte a colibei. Asta e. Or să stea cuminţi la culcuş. Vor ieşi cât mai puţin, să nu-i răzbească gerul. Şi aşa, mai dormind, mai vorbind, va trece cumva şi iarna.

În sfârşit, au ajuns şi în dreptul lui. Poate nici nu se opresc. E de prea multă vreme aici ca să mai prezinte vreun interes.
− Şi acesta?
− Acesta, domnule profesor, este un caz de sindrom Ganser atipic.
Profesorul Kawatsumi îl priveşte cu atenţie pe bătrân. Molfăindu-şi buzele, uncheşul îşi face de lucru netezind o cută oarecare a păturii. Ce mai vor şi ăştia? De ce nu-i dau pace? Are el lucruri mai importante de făcut decât să stea ca un idiot în faţa doctorilor şi să răspundă la tot felul de întrebări perfide.
− Nu cumva e vorba de clasica demenţă senilă?
− Tot ce se poate, domnule profesor. Oricum, e un caz irecuperabil. L-a adus familia lui aici, acum vreo patru ani. E completamente necooperant. Provine dintr-o ţară est-europeană şi, cu toate că vorbeşte acceptabil limba engleză – cel puţin aşa susţine fiul său –, în tiradele-i dezlânate foloseşte exclusiv limba maternă, ininteligibilă pentru noi. Un asistent, imigrant de aceeaşi extracţie etnică, pretindea că bătrânul ar fi coerent şi lucid, însă refuză comunicarea directă cu semenii, în semn de protest faţă de societatea consumistă.
− Şi e într-adevăr lucid?
− Da de unde, domnule profesor! S-a dovedit că asistentul era un impostor care se folosea de o falsă identitate ca să scape de urmărirea poliţiei.
− Mda. Să trecem la următorul pacient.

Ai rămas la fel de frumoasă

martie 30th, 2009

Cine nu a văzut Târnăvenii,
Ar trebui să treacă pe-acolo, să-i miroase clorul gălbui,
Ceaţa dimineţilor plicticoase.
Te conduceam seara acasă.
Discutam despre radicalii liberi, despre polimeri.
Erai atât de slabă; îmi era milă de tine.
Urcam alături dealul de la fabrica de cărămidă.
Ortacii lui Zoltan m-ar fi ciomăgit dacă m-ar fi prins.
Mi-ai zis într-o noapte: „Hai să ne logodim!”
„Dar nu te lasă mătuşa-ta”.
„Ce dacă?
Hai atunci să ne aruncăm în Târnavă
La locul nostru ascuns, să murim deodată!”
Doamne, aveai nişte idei atât de trăznite!
Când ne-am reîntâlnit, după zeci de ani,
Mi-ai promis că o să-mi trimiţi o fotografie
La post restant.
Nu am primit-o niciodată.
Colegii mi-au spus mai târziu că te-ai călugărit
Dar ai rămas la fel de frumoasă.

Dan David, Los Angeles, aprilie-13-2007.

Sirena și Victoria, de Alexandr Galin, în Germania

martie 30th, 2009

Va invitam (din nou) sa mai radem impreuna cu inegalabilul Virgil Ogasanu, la comedia:

Sirena si Victoria

de Alexandr Galin
Traducerea: Tudor Steriade
Regia: Diana Lupescu
cu:
Valeria Ogasanu – Victoria
Virgil Ogasanu – Konstantin
Diana Lupescu – Sirena

Vineri, 24 aprilie, ora 20.00, la Internationales Theater Frankfurt, Hanauer Landstraße 7-9

Vanzare anticipata la tel. 069/ 4990980;
Sambata, 25 aprilie, ora 19.30,Turn- und Versammlungshalle Botnang, Schumannstr. 8/10
70195 Stuttgart, Tel. 0711/8661238
Duminica, 26 aprilie, ora 18.00, Katharinensaal, in der Stadtbibliothek, Gebäude Am Katharinenkloster 6, 90403 Nürnberg, Tel. 0911-264480
Luni, 27 aprilie, ora 19.20 Sportheim Stätzling, St.Anton-Strasse 46; 86316 Friedberg, Augsburg.
Rezerv.la George Bacalete, tel.0821783454

COMEMORAREA MORTII LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

(20 martie 1820, Husi – 15 mai 1873, Heidelberg)

Vineri, 15 mai

Program:

ora 16.30 – Slujba de pomenire, oficiata de dr. Viorel Mehedintu,
in ev. Petruskirche, Hegenichstraße 13, Heidelberg Kirchheim

ora 17.15 -19.00 Colocviu – in Hermann-Maas-Haus, tot Hegenichstraße (vis-à-vis), cu tema:
Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza
Cuvant de deschidere – prezentarea oaspetilor – Josif Herlo

Cuvantare de salut – Mircea Cosma, Presedintele Consiliului Judetean Prahova si al Asociatiei de Prietenie Romano-Germana Al. I. Cuza, din Ploiesti, istoric
Comunicari:
. Al. I. Cuza – Napoleon al III-lea – Romania moderna – prezinta prof. univ. dr. Dumitru Preda, director in DOR, MAE Romania
. Aspecte inedite din corespondenta generalului Gheorghe Magheru cu
Alexandru I. Cuza – prezinta Sevastian Balescu, presedinte/reprezentant al mai multor asociatii: Asociatia Stiintifica de Consultanta si Consolidare cu Mediul Asociativ, Fiii Gorjului de Predtutindeni, filiala din Timisoara, Fundatia General Gheorghe Magheru s. a.

PAUZA MARE – 30 de minute

ora 19.30 – Concert de muzica de camera – duo violoncel si pian
in Hermann-Maas-Saal

Program:
Pietro Locatelli – Sonata in re major pentru violoncel si pian
Frédéric Chopin – Nocturna
Arcangelo Corelli – La Follia (transcriptie pentru violoncel si pian, de Ioana
Meier-Ostafi)
Pauza

Camille Saint-Saens – Introducere si Rondo capriccioso (transcriptie
pentru violoncel si pian, de Ioana Meier-Ostafi)
Bernard H. Romberg – Capriciu pe teme moldave si valahe
Constantin Dimitrescu – Dans taranesc

La comemorare participa, ca invitati:
Domnul Bogdan Cuza, urmas, in linie directa, al lui Al. I. Cuza, insotit de fiul sau, Alexandru Ioan Cuza
. Marcel Alexandru, Consul General al Romaniei la Strasbourg
. Prof. univ. dr. h. c. Gheorghe Mecu, Bucuresti, cu doua volume de poezii
. Familia prof. Avram, din Targu Neamt, cu reviste si carti din judetul Iasi, in
care apar faptele lui Al. I. Cuza
. Dr. Lucia Lia Epure, conf. univ., directoarea Trustului de presa „Ziua de Vest“
. O delegatie a Academiei Olimpice Romane, Filiala Valcea, a Forumului Cultural
al Ramnicului si a Asociatiei Culturale Anton Pan, condusa de prof.
dr. Nicolae Dinescu, insotit de operatori de la Postul de TV – Valcea

Se vor putea servi gustari si bauturi.

INTRARE LIBERA

A. I. CUZA – Gesellschaft für Literatur, Musik und Kunst e. V. Heidelberg
Josif Herlo, 1. Vorsitzender

Am Dorf 38
D – 69 124 Heidelberg

Tel. +49 6221 78 37 97
Fax. +49 6221 78 61 29

Scriitorul Alexandru Vakulovski, expulzat din Romania

martie 29th, 2009

Un basarabean, pe nume Alexandru Vakulovski se stabileste in Cluj la varsta de 19 ani, unde dupa absolvirea Facultatii de Litere lucreaza ca ziarist, editeaza revista Tiuk(www.tiuk.reea.net); traduce cateva carti; scrie poezie, proza, teatru; in sfarsit respira si gandeste din plin romaneste.

Tanarul scriitor se simte in Cluj la el acasa, considerand mai mult decat o „onoare” primirea cetateniei romane. Depune o cerere de acordare a cetateniei romane si asteapta de cativa ani solutionarea acesteia. Nu este un delincvent, infractor de drept comun.

In Romania si-a gasit prieteni, iubiri si vecini buni, oameni simpli (precum un liftier despre care scrie cu admiratie) ce il primesc ca pe un conational.

In 2004 ,increzator in legi, a depus o cerere de primire a cetateniei. I se raspunde ca dosarul sau se afla in procesare. Sentimentul de asteptare a vestii daca e sau nu acceptat il determina sa abandoneze speranta ca va mai primi vreun raspuns favorabil.

S-a prezentat in primavara acestui an, la biroul pentru straini din Cluj, constient de alte posibile complicatii din cauza expirarii pasaportului sau la data de 9 aprilie 2009. I se imputa ca termenul de sedere a fost depasit, este amendat, fortat sa paraseasca Romania printr-un ordin de expulzare.

Scriitura lui Alexandru Vakulovski cuprinde urmatoarele opere: Debutul din 2002 cu Pizdeţ (roman, editura Aula, Braşov), Oedip regele mamei lui Freud (poezie, editura Aula, Braşov) şi Ruperea (teatru, Biblioteca de Poezie, Bucureşti). Cactuşi albi pentru iubita mea(Ed. IDEA Design & Print, Cluj, 2004), ecstasy (poezie, Ed. Pontica, Bucureşti, 2005), TU (Biblioteca de Poezie, Bucureşti, 2002) şi BONG (roman, Ed. Polirom, 2007). Este cunoscut in Anglia, Franta, Germania unde i s-au pus pe scena piesele de teatru.

Autorul infatiseaza o lume apocaliptica, urbana a Romaniei de dupa 1989 . Peisajul de periferie joasa si abandona, drogurile, prostitutia, un neo-existentialism grotesc, absurd aminteste de romanul Ciuma, de Albert Camus. Paginile cartilor lui socheaza, insa mesajul confirma o realitate durerii sociale, a singuratatii la marginea „marelui oras”.

Citindu-l cu atentie se descopera o sensibilitate aparte, de refacere a detaliului realitatii in univers de cosmar, prevestitor al multor rele. Reproduc un pasaj din suita de eseuri adaptate unui stil gazetaresc nou, propriu generatiilor digitale si ale blogului:

„Oraşul este bine organizat. O armonie totală. Chiar şi ciorile au programul lor. La aceleaşi ore ele zboară peste oraş pentru a ajunge la gropile de gunoi ale oamenilor, gropile de mâncare ale lor.

Oamenii cresc animale ca să le mănânce. Pentru că nu toate animalele pot fi crescute la oraş, există sate. Fiecare sat cu animalele lui. La un moment dat, ţăranii îşi duc animalele la oraş, unde sunt tranşate, preparate şi vândute. Orăşenii calculează animalele, produc instrumente de tranşare, instrumente şi condiţii mai bune pentru sacrificare.(…)

Animăluţele când cresc se transformă în alimente. În animale – salam. Şi atunci le tăiem gâtul, le despicăm, le mâncăm cu multă poftă. Pentru că totul e al dracului de bine organizat. Purceluşul devine porc, mielul – oaie. Chiar şi pe Dumnezeu, pe care spunem că îl iubim cel mai mult, îl mâncăm. Îi mâncăm carnea şi îi bem sângele. Dacă îl mâncăm şi pe Dumnezeu, ce ne mai rămâne? Ne rugăm lui Isus, dar l-am bătut în cuie ca pe o vită.” (Mănăştur Mon Amour (XXXIV). Cafea cu lapte de şobolan)

Noua largire a NATO, o garantie a nealipirii Kosovo la Albania?

martie 29th, 2009
Radu Dudau spune ca admiterea in NATO a Tiranei impiedica eventuala aparitie a unei Radu Dudau spune ca admiterea in NATO a Tiranei impiedica eventuala aparitie a unei „Albanii Mari”. Foto: Charles Roffey, licenta: http://creativecommons.org/licenses/by-nc-sa/2.0/deed.ro

Odata cu summitul NATO de la Kehl si Strasbourg (3-4 aprilie), Croatia si Albania vor deveni membre ale Aliantei, in timp ce Republica Macedonia inca asteapta rezolvarea disputei cu Grecia privind numele sau. Inainte de anuntul oficial privind noile membre, specialistii in relatii internationale chestionati de revista Acum subliniaza rolul acestei largiri pentru stabilitatea regiunii noastre si anticipeaza pozitia NATO in cazul unei eventuale miscari de unire a Albaniei cu Kosovo.

Cu ocazia summitului amintit, care marcheaza 60 de ani de la infiintarea NATO, Albania si Croatia vor deveni cea de-a 11-a, respectiv cea de-a 12-a tara din fostul spatiu comunist acceptate in NATO. In opinia lui Iulian Fota, expert in relatii internationale, admiterea celor doua tari reflecta curentul de gandire conform caruia stabilizarea Balcanilor trebuie sa se faca prin primirea statelor sud-est europene in NATO si UE. Romania a militat ca toate statele din SE Europei sa faca parte din structurile euro-atlantice, iar atat timp cat UE este reticenta sa primeasca noi membri, „integrarea Croatiei si Albaniei (in NATO -n.red.) este o garantie ca procesul de stabilizare a regiunii continua”, a precizat Fota.

NATO și planurile unioniste ale Albaniei

Implicarea NATO in Kosovo in 1999 a fost un factor decisiv pentru conturarea acestei idei de stabilizare a Balcanilor, in opinia lui Iulian Fota si Radu Dudau, cercetator la Institutul Diplomatic Roman. Nu putini sunt cei care se asteapta la o unire intre noul stat si Albania, insa, in contextul aderarii Tiranei la NATO, un astfel de gest „ar insemna (…) renuntarea din partea Albaniei la niste garantii” de la NATO, a apreciat Dudau. In plus, organizatia detine controlul asupra securitatii Kosovo si are interesul de a impune respectarea planului Ahtisaari, care „garanteaza nealipirea (…) Kosovo la Albania”. O eventuala unire ar leza Serbia, un stat extrem de important in zona Balcanilor, insa nici NATO si nici UE „nu isi doresc sa duca o politica de modificare perpetua a frontierelor”, a subliniat Radu Dudau.

In cazul, pur ipotetic, in care ar dori unirea cu Kosovo, Tirana va fi obligata sa se consulte cu NATO, ne-a declarat, sub protectia anonimatului, un specialist in politica externa. Acesta aminteste ca si SUA s-au consultat cu ceilalti membri NATO inainte de a initia, in 2003, razboiul din Irak. Cele doua entitati majoritar albaneze au insa sanse sa evolueze ca doua state cu aceeasi limba, dupa modelul Austriei si Germaniei, in conditiile in care „exista o fudulie nationalista intre ei -albanezii din Kosovo se considera cultural superiori celor din Albania”, a adaugat specialistul.

„Razboiul impotriva terorismului”

Stabilizarea regiunii nu este singurul factor luat in calcul pentru primirea Tiranei si a Zagrebului. Iulian Fota spune ca a contat si participarea celor doua tari la razboiul impotriva terorismului. Albania a fost prezenta in Irak cu 240 de militari, pe care si i-a retras in decembrie 2008. Totodata, in martie 2009, Croatia participa cu 530 de oameni in Afganistan, in cadrul operatiunii ISAF a NATO, iar Albania contribuia cu 140 de militari -efectiv egal cu cele trimise de Grecia (membra NATO din 1952) si Lituania. Alt aspect care a contat pentru primirea acestor state a fost “relatiile pe care le au cu Europa “-de exemplu, Croatia a fost sprijinita de Berlin si Budapesta, potrivit lui Fota.

Obstacole: Grecia si Slovenia

Republica Macedonia, tara care a primit Membership Action Plan (Planul de Actiuni in vederea Aderarii -MAP) odata cu Albania, n-a mai fost invitata sa adere la NATO la summitul din Bucuresti din aprilie 2008. Cauza a fost reprezentanta de disputa cu Grecia in ceea ce priveste numele oficial al fostei republici iugoslave. Lui Radu Dudau diferendul i se pare unul “infantil “in raport cu miza sa reala, iar cercetatorul spune, ca si Iulian Fota, ca disputa ar putea dura mai multi ani.

Si aderarea Croatiei parea sa aibă probleme din pricina unei tari vecine, Slovenia, mai exact a nationalistilor sloveni. Un mic partid sloven, SSN, a invocat disputa dintre cele doua state privind apele teritoriale si a incercat, fara succes, sa stranga numarul necesar de semnaturi – 40.000- pentru organizarea unui referendum privind aderarea Croatiei la NATO. Slovenia, care se opune intrarii Croatiei in UE din cauza diferendului amintit, a fost ultimul stat NATO care a ratificat aderarea Zagrebului la Alianta Nord-Atlantica, pe 27 martie.

Cat despre Rusia, aceasta nu priveste cu ochi buni nicio extindere a NATO, in opinia lui Radu Dudau si a istoricului Armand Gosu. Totusi, miza aderarii Croatiei si Albaniei, tari aflate la mare distanta de Rusia, nu este foarte mare pentru Moscova, care s-a aratat mult mai interesata sa tina departe de NATO Georgia si Ucraina.

Aderarea Romaniei – pentru stabilizarea Balcanilor

“Sa ii tina pe rusi afara, pe americani inauntru si pe germani sub control “-acesta a fost scopul NATO in timpul razboiului rece, dupa cum anunta primul sau secretar general, lordul Ismay. Dupa caderea zidului Berlinului, insa, alianta creata in 1949 a inceput sa coopereze cu fostii sai inamici din pactul de la Varsovia, in organizatii precum Parteneriatul pentru Pace. Trei dintre membrii Parteneriatului pentru Pace, Polonia, Ungaria si Cehia, au devenit primele state ex-comuniste care au aderat la NATO, in 1999.

In 1994 si 1995, fortele NATO au luptat in razboiul din Bosnia, iar in 1999, timp de 11 saptamani, aviatia Aliantei a bombardat Serbia, in cadrul razboiului din Kosovo. Cu aceasta ultima ocazie, celelalte tari din regiune, printre care si Romania, si-au deschis spatiul aerian pentru avioanele NATO. Totodata, Romania si Bulgaria au decis sa participe, din 2001, la operatiunea ISAF din Afganistan. Aderarea Romaniei si Bulgariei la Alianta, in 2004, a facut parte din planul NATO de stabilizare a Balcanilor, in opinia lui Iulian Fota. In acelasi an a aderat Slovenia, fost stat iugoslav, Slovacia si statele baltice, toate tari care au sprijinit NATO si SUA dupa atacurile de la 11 septembrie.

In ceea ce priveste viitorii posibili membri, lasand la o parte Macedonia, Muntenegru si Bosnia si Hertegovina asteapta sa primeasca MAP la summitul din aprilie 2009. Desi secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, a declarat la summitul de la Bucuresti ca Georgia si Ucraina vor fi invitate in Alianta, pana in prezent nu a fost hotarata nici macar data la care cele doua tari vor primi MAP, in contextul opozitiei puternice a Rusiei si a divergentei de opinii dintre membrii NATO.

Accesul unor cetățeni ai României în Republica Moldova obstrucționat

martie 29th, 2009

Ministerul Afacerilor Externe îşi exprimă preocuparea faţă de recentele acţiuni de obstrucţionare a accesului unor cetăţeni români în Republica Moldova. Prin Ambasada României la Chişinău, MAE a solicitat clarificări autorităţilor de la Chişinău în legătura cu motivele care au determinat returnarea unor cetăţeni români de la frontieră.

MAE consideră că acest tratament aplicat cetăţenilor români este inacceptabil şi neconform cu statutul acestora de cetăţeni europeni, cu normele Uniunii Europene la care Republica Moldova doreşte să adere şi, cu atât mai mult, cu principiile de ocrotire a drepturilor fundamentale ale omului care stau la baza unor organizaţii internaţionale din care ambele state fac parte.

Subliniem că regimul de călătorii al cetăţenilor români în Republica Moldova este reglementat prin Acordul de facilitare a vizelor între Uniunea Europeană şi Republica Moldova. Respectarea strictă a Acordului de către autorităţile de la Chişinău este absolut necesară, în vederea îndeplinirii obiectivului asumat de acestea şi sprijinit ferm de România, privind viitoarea liberalizare a regimului de vize între UE şi Republica Moldova.

MAE subliniază că România, ca stat membru UE, îşi construieşte relaţia cu ţările vecine, inclusiv cu Republica Moldova, respectând întru totul normele şi principiile europene. În aceste condiţii, MAE respinge orice acuzaţie la adresa României care este formulată în actualul context electoral din Republica Moldova şi solicită ca cetăţenii români să fie trataţi cu respect şi în conformitate cu normele europene şi cu acordurile în vigoare.

Atenţie mare la fascismul de stânga

martie 29th, 2009

Legiuni întregi de economişti din Vest şi Est deopotrivă cântăresc săptămânile astea măsurile anticriză de discutat la Summitul G20 din 2 aprilie, în vreme ce guvernele naţionale se scarpină sub căciulă, întrebându-se pe ce butoane să mai apese pentru ca economiile letargice să răspundă la stimulente.

Barack Obama scade substanţial în popularitate pentru că, după cum era de aşteptat, nu e Mântuitorul care va sufla peste ape ca să aducă fericirea omenirii, ci un politician de aparat cu darul vorbirii, dar care trebuie să ţină seama de realităţi, să-şi satisfacă partidul şi grupurile de lobby care l-au susţinut, spre dezamăgirea fanilor naivi. Iar Comisia Europeană are de făcut faţă unui asalt intens de idei periculoase, care ameninţă să slăbească piaţa unică, pilonul de bază al integrării comunitare.

Când politicienii din Franţa, Germania sau Ungaria critică fervent Comisia că nu se implică destul în combaterea crizei, ei vor să spună, paradoxal, că echipa lui Barosso se implică de fapt prea mult: adică îşi îndeplineşte prea energic rolul constituţional de a da peste degete guvernelor care alunecă în protecţionism populist. Aproape toate capitalele europene vor să dea ajutoare de stat discrete propriilor firme; de exemplu, oficiali francezi au sugerat lui Renault şi Peugeot că ar trebui să-şi mute producţia din Slovacia şi Slovenia înapoi în Franţa, pentru a beneficia de susţinere. Doar Comisia poate apăra libera concurenţă şi piaţa deschisă, care a adus Europei atâta prosperitate, de derivele mioape care ţintesc doar termenul scurt şi care pot escalada până la destrămarea Uniunii.

Aşa cum este ea, lipsită de o constituţie grandioasă şi condusă într-un aranjament semidemocratic de o Comisie numită prin negocieri de culise şi un Consiliu care exprimă voinţa guvernelor, Uniunea Europeană este cel mai reuşit exemplu de guvernare comună internaţională şi civilizată. Dacă instituţiile sale vor ceda la încheieturi şi libertatea circulaţiei bunurilor, capitalurilor şi persoanelor va fi restrânsă, aşa cum cer astăzi mulţi lideri speriaţi de criză, nu doar proiectul european va eşua, dar chiar problemele globale vor fi mult mai greu de rezolvat ulterior. Se începe, de regulă, cu sloganuri aparent benigne, gen „locurile de muncă bri tanice trebuie rezervate britanicilor” sau „să apărăm producătorul agricol naţional”, pentru a se ajunge apoi la închiderea frontierelor şi descurajarea investitorilor străini (între care aş pune şi băncile, deşi nu sunt cele mai populare instituţii pe moment).

În special stânga politică cu convingeri hard, gen Martine Aubry în Franţa sau Ion Iliescu în România, găseşte pe fondul crizei ocazia perfectă să reşapeze retorica socialistă clasică, cu moartea capitalismului şi trecerea la un sistem nou, mai bun etc. Poate părea la început o glumă, dar la vreme de spaimă sufletul colectiv e traumatizat şi predispus spre iraţional. Vocalizele actuale se înscriu în această tra diţie: aceea de a proiecta probleme economice la scară cosmică, de a în cu raja mobilizarea socială şi creşterea rolului statului (ceea ce e paradoxal, deoarece aceleaşi persoane ţin în paralel discursuri catastrofice, în care argumentează că cei care conduc acest stat, adică politicienii, sunt rău intenţionaţi şi corupţi).

Panicaţi, în lipsă de altceva, liberalii şi dreapta politică împrumută instrumentele socialiste, simţindu-se ru şinaţi să mai spună ceva în public despre piaţa liberă. Pericolul, în special în state cu tradiţie politică slabă, este deriva către „fascismul de stânga”, cum inspirat l-a numit într-o carte recent apărută un comentator american: control crescut al statului în economie, neîncrederea în „intermediari şi spe culanţi” (adică bancheri), cochetarea cu emoţia populară, lansarea de sloganuri tinereşti care promit „înnoirea din rădăcini”, speranţa difuză şi un nou viitor. După cum bine observă autorul, nici naziştii nu erau mari fani ai proprietăţii private şi ai limitării implicării statului în economie.

Paralela poate fi dusă mai departe: în manualul tineretului hitlerist, se spune că „alimentaţia nu poate fi doar o chestiune privată”, statul având un rol decisiv în a promova obiceiuri corecte în această privinţă, deoarece „ai o datorie socială de a fi sănătos”. Asemănarea cu încercările actuale, vag eugeniste, de a face din alimentaţie sau sport subiecte de politică de stat, interzicând aia sau promovând ailaltă, nu poate fi decât tulburătoare. Sigur, n-am ajuns încă acolo, iar proiectul european are destule mecanisme de atenuare a şocurilor, care-i permit să reziste la o aterizare economică forţată. Dar e nevoie de vigilenţă pentru ca nişte mecanici speriaţi de trepidaţii să nu scape cheia franceză din mână sau nişte ideologi cu cagulă şi bricege să nu-l deturneze spre o direcţie necunoscută.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei – evz.ro

Angela Nache Mamier –«Dolor»

martie 29th, 2009

Editura Clapas a publicat în noiembrie 2007, Collection Partage, volumul bilingv «Dolor» de Angela Nache Mamier, scriitoare de expresie română şi franceză. Traducerea textelor a fost realizată de Angela Nache Mamier şi Pierre Mamier şi revăzută de Viorel Zegheru. Prefaţa a fost semnată de profesorii din Montpellier: Anne et Frédéric Miquel.Editions Clapàs, novembre 2007
Collection Partage, n°29
Bilingue français / roumain.
Traduction de Angela Nache-Mamier et Pierre Mamier,
relue par Viorel Zegheru.
Illustration de couverture: Jean-Paul Delaitte
ISBN: 1284- 635- x
60 pagini, 17 euro

Angela Nache Mamier a debutat în România cu volumul de poezii «Miraculum» editura Dacia în 1982 şi a făcut parte din grupul cenaclului 19 şi al optzeciştilor din Braşov, alături de poeţii: Adrian Munteanu, Alexandru Musina, Gheorghe Craciun, Ioan Pop Barassovia, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea etc. A mai publicat «Femina» Editura Dacia 1985 ; «Celebratio» Editura Kogaïon (în franceză) 2008. De-a lungul timpului a fost prezentă în paginile revistelor cu poezii şi proză: «Viaţa Studenţească», «Luceafărul» (unde poetul Geo Dumitrescu a remarcat-o şi a debutat cu poemul «Pământul Viu»), «România literară», «Vatra» (în formula redacţională : Romulus Guga, Dan Culcer, Mihai Sin) «Astra» (redacţia: Nicolae Stoie, A.I.Brumaru, Ion Itu) «Tribuna», «Braşovul literar şi artistic», (director Daniel Drăgan) «Luceafărul de ziuă» online, «Monitorul cultural online», «L’Eloge du Danube» online (directeur Artur Silvestri), «Revista nouă»(România), «Salmigondis» (France), «Autre Sud» (France), «Midi Libre» (France) «Corespondenţe» (România), «Gardiolarem» (France), «Citadela» (România) etc.

Structurat în două mari subiecte: condiţia emigranţilor în Vest şi imaginea femeii din Est, volumul «Dolor» este în primul rând incomod prin militantismul abordat dincolo de convenţii, dintr-o perioadă uitată nepermis de repede. A uita după 20 de ani ceea ce am fost obligaţi să trăim, nu duce decât invariabil la regenerarea acestor perioade malefice din care ne-au fost extrase adolescenţele, anii cei mai frumoşi, irevesibili. Oublier le Mal, c’est céder a sa tentation (Jankélévitch), a uita Răul înseamnă a ceda tentaţiei lui, a redeveni ceea ce am fost, lipsiţi de personalitate, înglodaţi într-o obedienţă maladivă.

Grupajul de poezii ce relevă condiţia semenilor noştri emigranţi, indiferent de etnie, însă români, – şi acest fapt real nu trebuie să îl omitem voit, cu indiferenţă ci trebuie să ni-l asumăm în totalitate, – este dedicat celor care lipsiţi de adăpost şi mijloace minime de existenţă au ales brusc o altă dimensiune a vieţii lor, deşi da, veţi spune, este «Inutilă căutarea cheii/Acestui paradis aparent » (Out of Europe), în speranţa patetică, iluzorie a fericirii. Oare cum au fost percepuţi Dincolo, în Vest, aceşti români cărora nimeni nu le-a întins mâna cu adevărat în goana lor după luminile oraşelor-capitale ale lumii, spre un El Dorado incert, parfumat şi ameţitor din vuietul planetei, ce soartă au aceşti anonimi stigmatizaţi de ceea ce numim civilizaţie? «Bătrâna femeie cocoşată, ştirbă/Îşi acoperă gura şi pune o mână/Pe inima sa iubitoare,/Cristul pictat pe lemn/Îl va atinge de-o sută de ori/Urlând de durere încolţită» (Exod 1989 –cereri de azil şi bicentenarul revoluţiei) pentru că trebuie să recunoaştem «Chiar şi tăcută, mizeria poate deranja» pentru aceşti bântuiţi ce sălăşuiesc în afara timpului, în ungherele secolului XXI. Ce sunt si cine sunt ei, aceşti «rătăciţi» de fapt, decât produsul concret al epocii de aur şi mai ales al spiritului creştin cu care ne afişăm ostentativ şi arogant, «Nu mai era în ei nici viaţă nici moarte/Doar acest vid ciudat,/Nu mai era în ei nici prezent nici viitor/Nici semne nici gesturi/Doar punţile vieţii lor/Mutilate» (Rătăciţi).
Volumul bilingv «Dolor» este dedicat nu numai sufletelor nomade şi în egală măsură prietenilor «Medecins du Monde» cât şi jurnaliştilor, autorităţilor care s-au implicat pentru integrarea în societate a semenilor noştri.

Ciclul de poezii propus de Angela Nache Mamier îmi aminteşte de un documentar realizat în 1996 de Evelyne Ragot «Qui a peur des tziganes roumains?» alături de «Médecins sans frontière», film care a stârnit controverse şi atitudini rasiste în unele medii. Oare sentimentele oamenilor se deschid în faţa semenilor lor pentru a-i înţelege şi mai ales a-i ridica în secolul XXI când «Cu orice preţ acest popor nomad/Bate la porţile de oţel ale secolelor,/La încrucişările acestor frontiere- Traiectorii satanice» (Mame-ţigănci 1989-200…)? O lume despre care trebuie să vorbim ca despre noi înşine într-o bună zi, ne avertizează Angela Nache Mamier pentru că şi ei stigmatizaţii, nomazii secolului zborurilor spre Lună «Aceşti copii ai întinderilor de pământ/Aceşti oameni legitimi ai lumii/Nu mai ştiu de unde vin/Şi ce se va alege de ei/Se aşează chirciţi pe vine, derutaţi/În Celulele de Deportaţi/Lăsându-se jefuiţi de călăii/Îngerilor lor păzitori» (Ciumaţii – Călătorie la capătul drepturilor omului 1989-200…).

În poezie, rareori se abordează problematica femeii subordonate vieţii casnice, menită unui singur ţel recunoscut de ceilalţi: «Deşi ridicolă, deşi învinsă/Nu îngenunchez,/Mângâi pereţii vazele, boluri de aer -/ Martori fideli,/Arome de plante se ridică/În mica bucătărie/Respir adânc, îmi dau curaj/Regină a cratiţelor» (Regina cratiţelor).
Partea a doua a volumului este un elogiu real adus Femeii care trebuie să fie dintotdeauna mamă, soţie, menajeră şi mai puţin leader de opinie sau artist. În al doilea ciclu de poezii din volumul «Dolor», Angela Nache Mamier scrie despre Realitate aşa cum a trăit-o, aşa cum este în sine, încrustată în copilăria şi adolescenţa multora dintre noi, cu apa caldă oprită, cu orele restrictive la televizor, marcaţi de cozile la carne, de «tichete vexante de raţii/Un litru de soia un kil de zahăr şi de făină,/Zece ouă, o prăpădită de margarină pe lună, Partid unic, nicio libertate de expresie/Voturi forţate pentru aceeaşi clică» (Postfaţă. Examene la oral – 20 de ani după Ceauşescu) în alegoria cotidiană a supravieţuirii.
Angela Nache Mamier nu ne propune o evadare ci pur şi simplu dimensiunea arealului real al Femeii «Anii ‘supe, ciorbe, cărucioare’/Vase spălate, salarii,/Curăţenii generale,/Cuminţenie câştigată din mers/La întâmplare,/Ani de adoraţie oarbă/De credulitate,/Ani de şorţuri în jurul taliei,/De ciorapi rupţi,/Sub rochii melancolice » (Bis repetita), să privim lumea în care trăim cu adevărat, lumea noastră nemărturisită a «Poeteselor», acestor elegiaice fiinţe umane, imaginea concretă a femeii din Est.

Ce mecanism, resorturi vii, imuabile, determină această expunere prelungită la sinceritate, ce declanşează Angelei Nache Mamier Protestul său (volumul «Dolor» ) deschis, asumat ? «Contemporan/Mă dor timpanele, mă doare sufletul,/Această ură cu chip inuman/Murdăreşte/Zăpezile mele d’antan/Mă doare pământul» (Răul secolului).

Ce este Poezia? ne va întreba la rândul său autoarea. Şi ne va răspunde prin vocea lui Janos Arany: «A aprecia poezia înseamnă a fi capabil de a iubi pe celălalt în ceea ce are mai urât. Prin cuvintele sale poetul îi lasă ca moştenire compasiunea sa.»

Volumul bilingv «Dolor» este cartea de vizită a unei poete de expresie româno-franceze Angela Nache Mamier care aduce în prim plan nu numai capacităţile creative ale femeii contemporane ci şi o nouă atitudine în faţa Poeziei, pe care v-o propun să o aplaudaţi la scena deschisă a Literaturii.

Membrii Parlamentului European doresc eliminarea vizelor pentru S.U.A .

martie 29th, 2009

Raportul de eliminare a vizelor pentru toti cetatenii europeni care doresc să calatoreasca in Statele Unite, a fost adoptat cu 503 voturi pentru, 51 impotriva si 10 abtineri.

Iniţiativa elaborării aparţine dlui Francisco José Millán Mon şi se cere ca \”SUA sa ridice regimul de vize pentru cele sase state membre UE care nu au fost incluse in programul de scutire de vize si sa trateze toti cetatenii UE in mod egal pe baza reciprocitatii depline\”.

În raport se prevede ca noul acord dintre UE si SUA ar trebui sa prevada crearea unui organism consultativ si de coordonare sistematica la nivel inalt in legatura cu politica externa si de securitate . În UE acest organ sa fie prezidat, de Inaltul reprezentant pentru politica externa si securitate, iar în SUA de secretarul de stat şi ar fi indicat sa se reuneasca cel putin o data la trei luni având denumirea Consiliul Politic Transatlantic .

Tot în acest document , membrii Parlamentului European invita UE si SUA sa dezvolte o strategie comuna privind cele sase state din estul Europei (Republica Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaidjan si Belarus), pentru a ajunge la rezultate concrete privind implementarea noului Parteneriat estic si in Sinergia Marii Negre.

De asemenea, Parlamentul European saluta intalnirea la nivel inalt ce urmeaza a avea loc la Praga, la 5 aprilie 2009, intre presedintele american Barack Obama si cei 27 sefi de state si de guverne ale UE şi se speră ca această reuniune să ofere un puternic impuls consolidarii relatiei transatlantice si stabilirii unei agende comune.

Biserica Catolică în criza datorată schimbării doctrinare

martie 29th, 2009
Conciliul Vatican IIConciliul Vatican II

Biserica Catolică, despre care se presupunea că mângâie sufletele, se dovedește a le chinui prin clericii ei pedofili și prin mușamalizarea acestor odioase fapte.

Doctrina Bisericii Catolice a fost schimbată radical în urmă cu 40 de ani, schimbare dorită pentru a se alinia într-o oarecare măsură la cerințele pieței moderne. Ca să explic ceea ce înseamnă piața religioasă mă voi lega de un anumit domeniu: marketingul religios care ca orice marketing trebuie să aibă cei patru „P” (produs, preț, promovare, plasare). Întrucât mixul celor patru piloni nu mai satisfăcea nevoile populației care a evoluat mult în ultimele secole, Biserica s-a gândit să-și schimbe produsul, care nu este altceva decât doctrina (Biseirca vinde „mântuire”, a făcut-o și în trecut, o face și acum). Produs pe care l-a îmbrăcat în alte straie decât cel de acum 5 secole, straie noi pentru prețul nou (prețul sunt religioșii), unui produs nou i-a trebuit și o promovare nouă, bazată pe punctele tari ale noii doctrine, noul produs.

Astfel că pe plan doctrinar Biserica a început să învețe ceea ce odinioară era condamnat ca erezie, amenințată cu pedeapsa arderii pe rug. După 1962-1965, al doilea Conciliu din Vatican, au început doctrine noi:

– libertatea religioasă cu ecumenismul
– salvarea universală
– sacramentele schimbare cu forma anglicană / protestanta
– disciplina clericală extrem de relaxată, cu posibilitatea clericului de a improviza liturghia (sacrament central al tuturor Bisericilor tradiționale), și de aspune sau nu întregul Breviar nou.

Toate acestea sunt în antiteză cu vechile obiceiuri ale Bisericii medievale, obiceiuri trasate cu mare atenție în istorie de Conciliul Tridentin și cele de dinaintea lui, astfel:

– nu există libertare religioasă, este erezie și să fie anatemă
– salvarea are loc doar în cadrul Bisericii Catolice, contrarul era anatemizat și pasibil cu arderea
– sacramentele au forma fixă (de o riguare fantastică) din Missale aprobat și Rituale Romanum, nu pot fi schimbate pentru că ele coboară până la primele secole, cine le schimbă să fie anatemă
– clericii trebuie să facă rugăciunile zilnice si cele de noapte din Breviarum Romanum, rugăciuni ce durau ore, și se practica autoflagelarea. Ziua sunt următoarele ore: Laudele și Prima la ora 6 dimineața, Tertia la ora 9, Sexta la ora 12, Nona la ora 15, Vesperele la 18 si Completoriul pe la 22 când se dă stingerea, apoi noaptea sunt trei Matutine când clericii se sculau la trei intervale fixe nocturne.

Biserica spera ca prin aceste modificări oamenii să continue să frecventeze slujbele și să nu piardă din credincioși, dar nu a fost să fie așa. Mulți au rămas nostalgici vremurilor trecute și au căutat să frecventeze locuri unde se mai celebrau misterele vechi, alții au îmbrățișat cu bucurie noua schimbare, dar mulți din aceștia au renunțat după ceva timp.

Anii 70-80 s-au dovedit pentru Biserica Catolică a fi niște ani fatidici, negri ce au adus încă o pată oribilă pe obrazul ei. Poate ați urmărit filmul „The priest” și „Our Fathers” (dacă nu ați făcut-o, vi le recomand), filme în care erau descoperite scandalurile de pedofilie din sânul sfintei maici Biserica. Abuzurile sexuale făcute de preoții catolici stigă și acum la cer pentru răzbunare, însă atunci, ca și acum, prefectul Congregației pentru Doctrina Credinței, fosta Inchiziție, a dat decret ca toate aceste scandaluri să rămână secrete, iar episcopii să trimită toate rapoartele la Roma, la prfectul acestrei congregații care nu era altcineva decât Iosef Cardinal Ratzinger. Astfel că acesta știind despre scandaluri, a preferat să le țină ascunse, iar tinerii abuzați erau terorizați și amenințați că dacă fac scandal vor fi condamnați la iad și damnare veșnică. Iată cum Biserica a ajuns să șantajeze sufletele pe care trebuia să le protejeze.

În filmele respective sunt ușor de recunoscut personaje negre, cum ar fi cardinalul Bernard Law care e cel mai renumit pentru mușamalizarea acestor cazuri. El a demisionat din funcție și ca să scape de justiția americană a fugit la Roma, une Ioan Paul II i-a încredințat Bazilica Santa Maria Maggiore, cardinalul srând acum liniștit, om fără conștiință, monstru uman.
Interesant faptul că Ratzinger, în timpul pontificatului papei Ioan Paul II, a ajutat și decretat mușamalizarea pedofiliei, iar acum ca și papa Benedict dorește oarecum să se spele pe mâini căutând pedepsirea preoților.

Clerici pedofili au existat dintotdeauna în Biserică, și asta vedem din documentel Conciliului Tridentin și circulara dată de Papa Pius V care amenința cu pedeapsa arderii pe rug orice cleric care face rău vreunui tânăr sau tinere, iar pentru aceste motive și nu numai a dat decret obligatoriu să se respecte rugăciunile din Breviar, cele mai sus amintite, rugăciuni ce oboseau și acționau psihologic asupra tuturor preoților, iar pe cei cu gânduri sumbre îi țineau la distanță.

Din aceste fapte pe care istoria ni le arată, doar observând și eventual dacă timpul ne permite să mai și cercetăm adevărul, ne putem da seama de doctrina cameleonică a Bisericii Creștine. Iar acest cameleonism, iată că până la urmă se întoarce împotriva ei, iar Biserica Creștină (referindu-mă la toate confesiunile) cu timpul se va autodistruge, va colapsa în propria minciună și răutate.

De ce trebuie să copiem uneori în facultatea noastră?

martie 29th, 2009

Poate avea loc o reformă a sistemului academic românesc? Putem scăpa de impostori, de plagioatori? Sunt seme de schimbare în bine din partea tinerei generaţii?

Mi-am întrebat cândva, nu demult, studentele şi studenţii \”De ce trebuie să copiem uneori în facultatea noastră?\” Mi-au răspuns nominal, sub semnătură, la finalul unui test, având încredere în mine. Fac publice acum, pentru că ei nu mai sunt studenţi, ci profesionişti deplini, păstrând confindenţialitatea, răspunsurile.

De ce trebuie uneori să copiem în facultate noastră?

„Să copiezi nu este un lucru corect faţă de profesor, faţă de colegi şi în primul rând faţă de tine. Dar dacă, totuşi, se copiază, probabil că sunt unele materii, ştiinţe, care nu ne-ar folosi mai departe în carieră şi sunt foarte greu de înţeles. Studenţii de la majoritatea facultăţilor se bazează pe copiat.”

„Trebuie să copiem pentru a nu mai avea restanţe, pentru o notă mai bună, pentru o bursă, cămin, etc. Depinde de interesul fiecăruia.”

„A copia nu e un lucru onest, nici faţă de tine ca persoană, nici faţă de colegi, nici faţă de profesori. Copiatul este un furt, un şantaj, dar în zilele noastre este „la modă”. În facultatea noastră se copiază; şi, în general, cine nu copiază pierde mai mult la notă decât cel care copiază. Susţin această idee prin exemple clare, fiind pusă în asemenea situaţii. Consider că ar trebui să se ajungă la un consens şi să susţinem toţi următoarea idee: copiatul este „meseria” unui om fără valoare, fals; iar noi trebuie să fim diferiţi de aceştia.”

„În primul rând pentru că sunt persoane care iau bursă pe copiat şi alţii se zbat să ia un examen. În final eu ajung cu restanţă şi concluzia este că nu am învăţat, iar celălalt este un elev eminent.”

„Chiar dacă reprezintă un risc, riscăm şi dacă nu copiem.”

„Nu este bine să se copieze deoarece eu, în calitate de student cu taxă am dreptul să fiu evaluat obiectiv împreună cu ceilalţi colegi ai mei. Un profesor care permite să se copieze MĂ FURĂ deoarece EU îl plătesc să îmi ţină cursul respectiv. Dacă acceptăm să se copieze înseamnă că ne complacem într-un sistem defectuos.”

„Se copiază doar într-o singură situaţie, asta după părerea mea [alt student cu taxă]. Din cele 25 de examene unul singur îl am luat prin copiat, deoarece profesorul nu accepta răspunsurile decât identice, ca în cursul predat. Eu nu sunt capabil să tocesc foarte mult şi astfel singura soluţie a fost să copiez pentru a promova. Încercasem la parţial să rezolv subiectele explicând procesele cu ale mele cuvinte şi am luat nota [ce notă a luat], deşi tratasem toate subiectele. Se mai copiază şi pentru că aceasta este o afacere prin cămine şi pe net apar mereu reclame la căşti, coliere, hands-free de copiat pentru examene, toate contra cost, şi cum timpul este bani, unii preferă să plătească preţul unui mecanism de copiat şi nu „îşi irosesc” timpul învăţând.”

„În facultate putem spune că ar trebui să copiem în cazul unor materii care nu sunt relevante pentru ceea ce ne-am propus venind la facultatea respectivă; sau în cazul în care suntem forţaţi de împrejurări – există profesori care te promovează doar dacă la examen reproduci cuvânt cu cuvânt cursul.”

„”Trebuie” să copiem în facultate uneori pentru că sunt anumite probleme care nu ne ajută mai departe şi care nu au nici o legătură cu profilul nostru. Sau nu am timpul necesar să învăţ tot şi îmi pică la examen exact ce nu ştiam. Iar alţii care nu învaţă nimic, culmea că sunt cei mai buni.”

„Nu trebuie să copiem în facultate, dar uneori probabil că o faci pentru că profesorul permite, ceilalţi o fac, şi atunci te gândeşti că ei o să ia note mai mari decât tine, pe copiat.”

„Nu ştiu dacă „trebuie” să copiem în facultatea noastră, însă cei mai mulţi o fac din cauza faptului că vor cu orice preţ să promoveze examenele („integralist blindat”). Am copiat la examenele unde profesorul a ieşit afară din sală. Am tras cu ochiul la coleg (care bineînţeles că era blindat cu fiţuici – nu că aş fi avut încredere în capacităţile lui), deoarece, spre „ruşinea” mea de studentă, nu am suficient sânge rece pentru a face asta !”

„Părerea mea este că nu trebuie să se copieze în facultate.”

„Pentru că:
– uneori nu putem reţine anumite cunoştinţe din cadrul unui obiect de studiu,
– uneori suntem superficiali şi nu ne pregătim din timp sau nu învăţăm suficient.”

„În condiţiile în care copiatul este permis, unii vor fi tentaţi să-şi asigure şanse egale cu cei care copiază, decât să piardă timp învăţând şi să ia note mai mici.”

„Cred că, psihologic vorbind, multă lume copiază din spiritul „de turmă”.

„Consider că nu trebuie să copiem, este doar alegerea noastră dacă ne pregătim bine pentru un test sau alegem să folosim timpul în alt mod.”

„Poate pentru că avem prea multe informaţii şi prea puţin timp într-un semestru ca să acumulăm toată materia.”

„Trebuie să copiem uneori, şi mulţi dintre noi fac asta, pentru că nu învăţăm sau, eventual, nu ne place o materie şi nu o putem învăţa. Dar nu se pune problema că „trebuie”, ci că…. asta se întâmplă.”

„Cred că trebuie să copiezi pentru simplul fapt că nu eşti pregătit, că nu vrei să te pregăteşti, pentru adversitatea pe care ţi-o crează disciplina, sau profesorul (profesoara) respectiv(ă)”.

„Deoarece unii profesori te pică la examen chiar dacă tu ai învăţat şi ai înţeles materia, şi e de preferat decât să memorezi mot a mot toate cursurile”.

„Nu prea sunt fan al copierii. Dacă ar trebui să copiez, aş face acest lucru la un profesor care îţi cere tot ce are în curs cuvânt cu cuvânt şi care dacă schimbi un cuvânt din text cu un sinonim te pică. Dar nu cred că aş apela la copiat nici atunci. O soluţie ar fi o discuţie cu acel profesor, pentru afla pe ce pune accent şi ce notează în lucrări.

„Nu se pune problema că trebuie copiat, numai că uneori se recurge la această metodă pentru că materia este prea grea sau nu este înţeleasă.”

„Uneori copiem pentru că nu ne place materia respectivă, sau ne este lene să învăţăm.

„Nu ştiu dacă este chiar necesar să copiem la examene, dar acest lucru se practică, mai ales la materiile la care profesorii sunt mai toleranţi. Adică la aceia care nu fac pe „poliţiştii” în timpul examenelor. Astfel, elevilor le vine mult mai uşor să copieze decât să „piardă vremea” şi să înveţe. Acest lucru nu este corect, mai ales pentru aceia care învaţă cu adevărat şi se trezesc la final fiind la egalitate cu cei care nu ştiu nimica.”

„Nu trebuie să copiem. Se copiază dacă nu ai interes pentru o anumită materie. Dacă aş fi putut copia, aş fi copiat la materia cea mai nesuferită din facultate, [denumirea materiei]. A fost o tortură pentru mine să tocesc, de fapt nu am suferit-o din prima zi. Dacă mă implicam mai mult, poate găseam şi ceva logic, dar…”

„În facultate există uneori tendinţa de a copia pentru că materia este de neînţeles şi pentru că studenţii au prea puţin timp la dispoziţie pentru a-şi acoperi „golurile” necesare înţelegerii acelei materii”.

„Considerăm că sunt unele lucruri neimportante şi nu are nici o importanţă dacă le învăţăm.”

„Copiezi atunci când nu te interesează un anumit subiect şi probabil că aste te ajută să treci mai departe prin facultate, mai ales atunci când facultatea se pare că promovează copiatul. Nu ştiu, pentru că nu mă interesează atât de mult problema copiatului. Mă interesează cum mă pregătesc eu, nu dacă altcineva copiază.”

„NU ar trebui deloc să copiem în facultate ! Sau dacă există oameni care efectiv nu pot memora (nu au capacitatea sau antrenamentul de reţine) o anumită materie care lor nu li se pare de folos, atunci aceştia nu au ca alternativă decât să apeleze la această tehnică neonestă. Acest prost obicei poate veni din liceu (dacă doar asta au făcut în liceu nu au cum să se descurce cu învăţatul la un nivel superior care este facultatea).”

„Personal, consider că nu „trebuie” (în sens de regulă, impunere) să copiem măcar o dată în facultate. Dar „trebuie” (în sensul că este necesar) uneori să copiem pentru că ne uşurează munca, ajungem la o notă mai mare mai uşor, mai repede, cu mai puţin efort. Aşadar trebuie să copiem din punct de vedere al unei discuţii între colegi (nu cred că există studenţi care nu au copiat niciodată, măcar la un test), dar nu trebuie să copiem din punct de vedere al corectitudinii faţă de regulile oricărei instituţii de învăţământ, pentru a fi mai sus pe necinstite, pentru ca diploma să releve adevărata valoare, nu neapărat în raport cu ceilalţi (care, de cele mai multe ori, ştiu când şi cine copiază). De exemplu un/o student(ă) bun(ă) care chiar învaţă şi îl duce capul, nu doar care are note mari, poate să nu aibă timp să înveţe aproape deloc pentru un examen. Atunci el „trebuie” (sens 2) să copieze pentru a lua 5, ca astfel – învăţând după examen – să aibă posibilitatea de a merge la măriri, dacă merită mai mult, unde va arăta dacă merită sau nu măcar acel 5, sau dacă merită mai mult, iar prima dată a fost doar un accident că nu a învăţat (a avut multe alte probleme care nu i-au lăsat timp).”

„Nu trebuie să copiem, o facem doar pentru a ne minţi. Dacă nu suntem capabili să urmăm o facultate cu tot ceea ce implică ea, atunci ar fi mai bine să nu o urmăm deloc.”

„Nu trebuie să copiem în facultate. Aceasta este regula. Iar excepţia care o întăreşte: în cazul în care profesorii vor să facem copy-paste după cursuri, fără să ne exprimăm liber.”

Portret de patriot român – Ion Luca Caragiale

martie 29th, 2009

Cum arată un adevărat patriot român? Cu siguranţă, unii se gândesc că el trebuie neapărat să fie îmbrăcat în costum popular, să lăcrimeze profund de 1 Decembrie sau de 23 august (după caz) cu aceeaşi sinceritate, să-şi boteze copiii Ion, Gheorghe sau Vasile, să mănânce mititei cu muştar, să-i urască din inimă pe evrei, ruşi sau unguri (nu neapărat în ordinea asta) ori pe toţi laolaltă, să creadă cu tărie că mântuirea este accesibila doar ortodocşilor, să vadă în cuvântul „dor” o întreagă metafizică inaccesibilă ne-românilor…

Ei bine, pentru mine modelul absolut al patriotului român e un grec acuzat de imoralitate şi plagiat, născut prin 1852 într-un sat numit Haimanale. Un individ care scria despre români, prin 1907 (într-o scrisoare adresată lui Vlahuţă): „neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă; nu e pân’acum dospit cumsecade”. Culmea obrăzniciei, nu? Să vedeţi…asta nu e tot.

Acelaşi individ pe care – repet – îl socotesc modelul absolut al patriotului român, găseşte de cuviinţă să scrie în 1901 o schiţă intitulată „Românii verzi” în care vorbeşte despre români într-o cheie ironică: „Noi, românii verzi, purcedem de la următoarele principii sănătoase de progres naţional: A iubi neamul său e peste putinţă din partea aceluia care nu urăşte celelalte neamuri. Un neam nu poate avea vrăjmaşi în propriile sale defecte; vrăjmaşii lui sunt numai şi numai calităţile altor neamuri”. Infamie…infamie, de trei ori infamie, nu-i aşa?

Şi încă nici asta nu-i tot… omul despre care vorbesc l-a portretizat pe Mitică, individul superficial, care vorbeşte mult fără să spună mare lucru şi care adoptă miştocăreala ca formulă de comunicare. În 1905, profitând de o moştenire primită, dar şi dezgustat de şicanele la care era supus, personajul despre care vă vorbesc se autoexilează la Berlin, acolo unde va şi muri. Numele acestui om este Ion Luca Caragiale.

Şi acum, explicaţiile şi argumentele. Patriotismul este, înainte de toate, un exerciţiu de luciditate; mai mult decât atât, patriotismul este antagonic verbalizării în exces. A fi patriot înseamnă a avea conştiinţa unui medic foarte bun. Ce face medicul? Vindecă. Dar mai înainte de a vindeca, diagnostichează, identifica precis cangrena. Un medic bun îi va spune întotdeauna pacientului care are probleme cu ficatul că trebuie sa renunţe la tutun şi alcool. E asta plăcut? Cu siguranţă nu. Dar util? Cu siguranţă da. Asta a făcut Caragiale. În vreme ce naţionaliştii români ascundeau gunoiul sub preş, Caragiale i-a adus pe scenă pe Tipătescu, Caţavencu, Leonida, Miţa ş.a. De unde şi-a luat maestrul personajele? Păi tocmai din realitatea românească. A exorcizat defectele prin supraexpunere. Şi dacă astăzi trăim aceeaşi vreme a Tipăteştilor şi Caţavencilor, oare nu e cazul să adoptăm aceleaşi soluţii?

În 1885 are loc premiera comediei „D-ale carnavalului”. Publicul fluieră copios… Se pare că mulţi dintre cei aflaţi în sală se recunoşteau într-un fel sau altul în personaje, vedeau dintr-o dată, ascultând replicile lui Caragiale, ce sterile erau ideile pe care le vehiculau, ce ridicole le erau ideile, convingerile şi discursurile. Maiorescu îl apără într-un articol publicat în chiar acelaşi an („Comediile dlui Caragiale”). Şi acum, se naşte întrebarea: cum ar reacţiona patriotul pe care l-am descris la începutul acestui articol daca un alt Caragiale i-ar striga în faţă adevărurile incomode?

Caragiale este patriotul absolut şi pentru că el ne oferă soluţii. Cum ne vindecăm de patetism, cum ne redobândim luciditatea, cum îl facem pe Caţavencu să se retragă în hruba propriei sale mediocrităţi? Prin ironie, prin constanta, nemiloasa şi inteligenta ironie. Asta e lecţia dramaturgului. Atenţie, însă: ironie este definită de subtilitate, ea nu trebuie confundată cu hăhăitul tâmp sau cu miştocăreala suburbană.

Stimabilul Caţavencu declama patetic: „România să fie bine şi tot românul să prospere”… Nu vă sună cunoscut? Avem de un secol obsesia trăitului bine, însă întotdeauna cineva se interpune fatal între noi şi prosperitatea visată de Caţavencu. Personajele lui Caragiale îşi pierd vremea vociferând inutil, făcând politică prin berării, coborând în ridicol ideea de vot şi trăindu-şi existenţa ca pe un spectacol ieftin. Lumea aceasta e putredă nu pentru că apar din afară tot felul de ameninţări (la Caragiale, mitul străinului complotist este practic inexistent), ci se prăbuşeşte sub forţa propriilor metastaze. Se vorbeşte mult, eroii caragialieni nu au proiecte şi nici măcar o retorică veritabilă. Ce lecţie mai intensă de patriotism aşteptăm? Caragiale ni i-a pus în faţă pe aceia de care trebuie să ne ferim. Dacă suntem fascinaţi de Caţavenci într-o asemenea măsură încât le perpetuăm discursul, e propria noastră opţiune.

Ceea ce mi se pare lipsit de onestitate este să adoptăm retorica lui Dandanache şi ne întrebăm totuşi, cu maximă naivitate, de ce nu ne merge bine. Să ne reamintim două lozinci caţavenciene şi să ne gândim că timpul necesar intrării în normalitate e direct proporţional cu frecvenţa vehiculării unor asemenea enunţuri: „noi muncim, nu gândim” şi „nu ne vindem ţara”,.

Caragiale, chiar şi din autoexilul berlinez, oferă lecţii de patriotism. Le scrie în 1907 tuturor acelora care se tem ca ne vom pierde „biata noastră ţărişoară”: „Şi de aceea, este aşa greu de ‘nţeles teama ce o au unii de «înstrăinarea neamului românesc», «de alterarea spiritului naţional», de… «pierderea românismului»! Să se piarză neamul românesc! – Auzi dumneata! … Dar să ne temem că are să se prăpădească, să se piarză, aşa de azi pe mâine, până nici nu s’a ridicat încă bine ‘n picioare, un neam de zece milioane!… De ce?… Fiindcă un Fănică oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergătorii progresului nostru cultural?… fiindcă un muţunache maimuţeşte apucăturile şi tonul de boulevardier parisien?… fiindcă inteligente tinere îşi risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să şi-o întrebuinţeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critica?…”

Portugalia: Culorile avangardei româneşti vizitează Lisabona

martie 29th, 2009
Afişul expoziţiei prezentate la Museu do Chiado, LisabonaAfişul expoziţiei prezentate la Museu do Chiado, Lisabona

Joi, 26 martie, a fost inaugurată la Lisabona, în plin centru istoric, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană – Museu do Chiado, expoziţia de pictură “Culorile Avangardei. Arta în România 1910-1950”, o iniţiativă a Institutului Cultural Român.

La inaugurare au participat Pedro Lapa, directorul Muzeului Chiado, directorul ICR Lisabona, Virgil Mihaiu, Anca Milu-Vaidesegan, director adjunct ICR Lisabona, şi curatorii Ioana Vlasiu şi Erwin Kessler.

Printre asistenţă am remarcat prezenţa ambasadorului României la Lisabona, Gabriel Gafiţa, însoţit de soţie, reprezentanţi ai altor ambasade, jurnalişti, proofesori universitari cu renume, public larg.

”Culorile Avangardei. Arta în România 1910-1950” este o expoziţie itinerantă ce urmează a fi prezentată şi la Madrid, Roma şi Praga.

Potrivit informaţiilor oferite de ICR Lisabona pe site-ul său, expoziţia “Culorile Avangardei. Arta în România 1910-1950” vizează relaţia tensionată dintre avangardă şi tradiţie în arta românească din prima jumătate a secolului XX. Selecţia constituie o investigare a condiţiilor politice, culturale şi estetice ale emergenţei avangardei şi tradiţionalismului local şi evoluţia lor până la sfârşitul celei de-a doua jumătăţi a secolului XX.

Pornind de la modernismul matur de tip expresionist si post-impresionist al lucrărilor din jurul anilor 1910, expoziţia prezintă experienţele artistice concomitent traumatice şi utopice determinate de primul război mondial. Turnura istorică a generat o rupere de ritm în dezvoltarea culturală, impunând figuri remarcabile precum Arthur Segal (viitor lider al Novembergruppe din Berlin), Marcel Iancu (fondator al dadaismului la Zurich împreună cu Tristan Tzara), Hans Mattis-Teutsch (pictorul abstract legat atât de Bauhaus cât şi de Der Blaue Reiter, dar şi de cercurile avangardiste din România şi din Ungaria), Corneliu Michăilescu sau M.H. Maxy ori Victor Brauner. Lor li se adaugă lucrările clasic-moderniste ale unui Theodor Pallady, sau acelea militant-tradiţionaliste semnate de Camil Ressu, Francisc Şirato sau Ion Theodorescu Sion.

Potrivit directorului ICR Lisabona, Virgil Mihaiu, expoziţia inaugurată la Lisabona, reprezintă “o demonstraţie vie a legăturii intime care există între diverse mişcări de avangardă, dar în special între cea română, una dintre cele mai puternice din lume, şi cea portugheză. Organizarea unei asemenea expoziţii a fost extrem de dificilă, mai ales în condiţiile de criză şi ţinând cont de distanţa care ne separă. Cele 67 de tablouri provin din nouă muzee româneşti şi sunt foarte greu de transportat, de asigurat, însă admir implicarea vie a curatorilor care au reuşit această coordonare extraordinară. Şi sunt foarte impresionat de recepţia critică a expoziţiei care a fost deja comentată, chiar din prima zi, în două dintre principalele ziare portugheze şi în Jornal de Letras, echivalentul portughez al României Literare. De notat şi prezenţa remarcabilă a mass-mediei româneşti la inaugurarea expoziţiei.

Sigur că la început există o doză de scepticism, din partea publicului – ne-a mai declarat directorul ICR Lisabona, Virgil Mihaiu –, dar din momentul în care vizitatorii iau contact cu tot ce am organizat în doi ani de activitate, observ că sunt extrem de receptivi. Bineînteles că această se datorează şi similitudinilor de temperament şi mentalitate, pe substratul de latinitate. Viaţa noastră intelectuală are multe puncte în comun şi încet-încet sper că se va crea un lobby cultural românesc în Portugalia”, a conchis Virgil Mihaiu.

Cu ocazia inaugurării, l-am invitat pe directorul Muzeului Chiado, Pedro Lapa, să comenteze importanţa acestei iniţiative culturale de anvergură: “Este prima mare ocazie de a prezenta istoria picturii româneşti din prima jumătate a secolului XX. Pictura românească nu este foarte cunoscută publicului portughez, dar, de-a lungul istoriei, artiştii din cele două ţări au avut legături sporadice, mă refer, de pildă, la prietenia dintre Constantin Brâncuşi şi pictorul portughez Amadeo de Souza-Cardozo. Ca să nu mai vorbim că prima istorie a jazz-ului portughez a fost scrisă de Virgil Mihaiu, directorul Institutului Cultural Român filiala Lisabona.

Această expoziţie va contribui la descoperirea unor analogii, între România şi Portugalia, în procesul istoric de modernizare a practicilor artistice.

Sunt sigur că portughezii vor avea curiozitatea să descopere noi orizonturi. Mă aştept la un număr de douăzeci şi cinci de mii de vizitatori, un număr foarte bun în Portugalia.

Preţul biletului este de patru euro, dar există şi vizite ghidate, organizate în fiecare lună. Pe lângă aceste vizite gratuite, vom organiza mai multe ateliere pentru elevi. Şi aceste ateliere vor fi gratuite iar elevii vor avea ocazia să afle informaţii teoretice dar şi să picteze propriile tablouri influenţaţi de cele pe care vor vedea în cadrul expoziţiei” – ne-a declarat directorul muzeului.

Prezentă la expoziţie, în calitate de curator al expoziţiei (împreună cu Erwin Kessler), Ioana Vlasiu ne-a explicat că expoziţia a fost concepută pentru a fi prezentată în cadrul evenimentului “Sibiu – capitala europeană a culturii”, fiind itinerată în România. S-a născut, apoi, ideea de a exporta expoziţia iar dintre muzeele la care a fost trimis catalogul, muzeul Chiado a răspuns imediat, manifestându-şi interesul. “Este un prilej ca arta română să devină cunoscută – consideră doamna Vlasiu – este un prilej de a dialoga, pentru că organizatorii expun, în paralel, o expoziţie cu arta portugheză din aceeaşi perioadă. Muzeul, care se află în zona istorică a oraşului, cea mai frecventată de vizitatori, oferă posibilitatea unui dialog între cele două culturi aici, la Lisabona, o capitală culturală importantă, cu foarte mulţi turişti”.

Printre vizitatorii atenţi ai expoziţiei, ambasadorul României la Lisabona, Gabriel Gafiţa, observă cu umor că “în urmă cu doi, trei ani, portughezii ştiau despre România că Böloni a antrenat echipa de Sporting Lisabona şi l-a descoperit pe Cristiano Ronaldo şi că Ioan Timofte a jucat la echipele F.C. Porto şi Boavista. Consider că am trecut de această fază.

Este extrem de semnificativ faptul că acum câţiva ani am avut o mare expoziţie de pictură românească contemporană la Fndaţia Gulbenkian, şi acum, în 2009 avem această expoziţie “Culorile avangardei” la Museu do Chiado, în plin centru istoric al oraşului.

România – consideră Gabriel Gafiţa – este percepută dincolo de faptul că este o furnizoare de mână de lucru pe şantiere sau de menajere, sau o ţară de unde, din când în când mai vine câte un fotbalist să joace în Portugalia. România este percepută ca un stat membru al UE, la egalitate cu Portugalia, un stat partener şi o cultură importantă la celălalt capăt al Europei. Este o ţară latină, cu anumite similitudini cu Portugalia, din punctul de vedere al evoluţiei istorice, pentru că ambele au ieşit dintr-o dictatură: România dintr-o dictatură de stânga, Portugalia dintr-una de dreapta. Deci sunt create toate premisele pentru a crea o nouă percepţie a României în Portugalia.

După cum se sublinia şi la vernisajul expoziţiei Culorile avangardei – mai observă ambasadorul român –, în acea seară aveau loc, la aceeaşi oră, şapte evenimente culturale distincte la Lisabona. Deci la o asemenea densitate, faptul că un critic de artă preferă să vină la expoziţia românească este, în mod cert, un indiciu că România se află pe harta culturală a mediilor de specialitate din Portugalia”.

Expoziţia “Culorile Avangardei. Arta în România 1910-1950” va fi deschisă publicului până la data de 21 iunie 2009. Pentru mai multe informaţii vizitaţi pagina muzeului Chiado: http://www.museudochiado-ipmuseus.pt/ şi a ICR Lisabona: http://www.icr.ro/lisabona/.

TOATE MOLIMELE VIN DINSPRE VEST (II)

martie 29th, 2009

Lucian Merişca –master în studii europene şi medic ca formaţie, este scriitor, ziarist, realizator de emisiuni la Radiodifuziunea Română Iaşi.

II. WHO’S THE WINNER? GLOBALIZARE, DREPTURILE OMULUI, CRIZA. TOATE MOLIMELE VIN DINSPRE VEST.
DREPTURILE UNIVERSALE ALE OMULUI ŞI „DREPTURILE OMULUI ÎN LUMEA ISLAMICĂ”. O ALTĂ PERSPECTIVĂ?
Sayyid Abul Ala Maududi, jurnalist, teolog şi gânditor politic din Pakistan, afirmă:
„Când vorbim despre drepturile omului în Islam, înţelegem că aceste drepturi au fost acordate de către Allah (Dumnezeu); ele nu au fost acordate de nici un fel de rege sau de nici un fel de adunare legislativă. Drepturile acordate de regi sau de parlamente pot fi retrase în acelaşi fel în care au fost conferite. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu drepturile acceptate şi recunoscute de către dictatori. Ei pot să-ţi ofere şi să-ţi retragă drepturile când vor ei. Oamenii politici pot încălca deschis drepturile omului aşa cum vor ei. Dar atât timp cât în Islam drepturile au fost conferite de Dumnezeu, nici o adunare legislativă din lume şi nici un guvern de pe pământ nu are dreptul sau autoritatea să aducă orice amendament sau schimbare în drepturile conferite de divinitate. Nimeni nu are dreptul să le abroge sau să le retragă. Nu este vorba de drepturile omului care sunt conferite pe hârtie de dragul spectacolului politic şi negate în viaţa reală atunci când spectacolul s-a terminat.” [15]

Şi iată acum felul în care gânditorii musulmani văd abordarea occidentală a drepturilor omului:

Oamenii din vest proclamă zgomotos că Magna Carta a Marii Britanii stă la baza conceperii drepturilor omului; dar chiar şi Magna Carta a apărut la şase sute de ani după zorii Islamului. Suntem siguri că oamenii din vest nu aveau nici o idee despre drepturile omului şi drepturile civice înainte de secolul al şaptesprezecelea. Noţiuni mai clare în acest domeniu au apărut la sfârşitul secolului al optsprezecelea în proclamaţiile şi constituţiile din America şi din Franţa. Dar nimeni nu-i atât de orb încât să nu observe că drepturile date pe hârtie nu sunt cele de care beneficiază oamenii de rând în viaţa de zi cu zi. La mijlocul secolului douăzeci, Naţiunile Unite, care ar putea fi mai bine botezate drept Naţiunile Dezbinate, au fabricat o declaraţie universală a drepturilor omului, nucleul fiind definirea genocidului şi a regulilor prin care acesta poate fi demonstrat. Dar toate aceste declaraţii sunt doar o expresie a unei speranţe pioase. Nu exista sancţiuni în spatele lor şi nici forţe fizice sau morale care să le consolideze. In ciuda răsunatoarelor şi ambiţioaselor rezoluţii ale ONU, drepturile omului au fost încălcate şi pervertite în diferite locuri ale lumii, iar organizaţia mondială a fost doar un spectator neajutorat. ONU nu este capabil, prin Declaraţia universală a drepturilor omului, să exercite un control efectiv în cazul încălcării drepturilor omului. Chiar şi hulita crimă de genocid a supravieţuit, în ciuda proclamatiilor organizaţiei mondiale cu sediul la New York. Într-o tara care se învecinează cu Pakistanul, genocidul musulmanilor are loc neîntrerupt de zeci de ani, dar ONU nu are puterea de a lua nici un fel de măsuri împotriva Indiei (aluzie la Kashmir-ul indian).

Aşadar, din punctul de vedere islamic, carta, proclamaţiile şi rezoluţiile ONU nu pot fi comparate cu drepturile hotărâte de către Dumnezeu. Aceasta din cauză că primele nu sunt aplicabile oricui, în timp ce ultimele se aplică oricărui suflet, oricărui credincios. Drepturile omului sunt parte din credinţa islamică – susţine Maududi, iar pentru cei care nu le-ar respecta sau le-ar schimba, Coranul afirmă clar: „Cei care nu judecă prin ceea ce Dumnezeu ne-a trimis sunt necredincioşi.” [16]. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că, dacă autorităţile trecătoare consideră propriile lor cuvinte şi decizii ca fiind adevărate şi cele date de către Dumnezeu greşite, acei oameni sunt necredincioşi. Drepturile scrise de către Dumnezeu sunt permanente şi eterne. Ele nu au nevoie de semnatura nici unui politician pentru a-şi dovedi valabilitatea în viaţa fiecărui om.
Orice om, dintr-o ţară sau din alta, fie că trăieşte în pădure sau în deşert, are aceleaşi drepturi umane fundamentale pur şi simplu pentru că este un om, şi acest lucru este recunoscut de fiecare musulman. De fapt este datoria lui să îndeplinească aceste obligaţii (ospitalitatea islamică).

Şi iată care sunt drepturile fundamentale ale omului, din perspectiva islamică:

1. Dreptul la viaţă. Primul şi cel mai important drept fundamental este dreptul la viaţă şi respectul vieţii umane. Cartea sfântă a Coranului subliniază: oricine omoară o fiinţă umană fără nici o îndreptăţire este ca şi cum ar fi omorât întreaga omenire. In privinţa luării vieţii celui care este acuzat de crimă sau pedepsirii pentru corupţie, decizia va fi luată doar de o adevărată şi competentă curte de justiţie. Daca e vorbe de un război cu altă naţiune sau ţară, acesta poate fi decis doar de către un guvern legal constituit. In orice caz, nici o fiinţă umană nu are dreptul să ia viaţa altei fiinţe umane prin propria sa decizie. Tot Coranul spune: nu ucide un suflet pe care Allah l-a creat şi l-a făcut sacru, decât prin mijlocirea legii [17]. Profetul a declarat omuciderea ca fiind cel mai mare păcat, imediat dupa politeism.

2. Dreptul de a-ţi fi salvată viaţa, în caz de pericol, „indiferent de naţionalitatea, rasa sau culoarea” pe care o ai – este de asemenea menţionat în cartea sfântă a musulmanilor [18].

3. Respectul pentru castitatea femeilor – „fie ca ele aparţin naţiunii noastre, fie ca aparţin naţiunii inamicului” şi indiferent de dorinţa ei, de apartenenţa ei sau neapartenenţa la o religie. Acest concept al sfinţeniei castităţii şi al protecţiei femeii nu poate fi găsit nicăieri in afara Islamului.

4. Dreptul la un standard minim de viaţă. Oricine cere ajutor, oricine este în dificultate, trebuie ajutat din proprietatea şi averea musulmanilor. Aceasta indiferent dacă aparţine sau nu unei naţiuni sau unei ţări, unei rase sau alteia. Daca un om (un musulman) se afla în situaţia în care poate ajuta pe cineva şi o persoană în dificultate îi cere ajutorul, ori dacă necesitatea de a ajuta se vede de la sine, atunci este de datoria primei persoane să o ajute pe cea de-a doua.

5. Dreptul individual la libertate. Islamul a interzis categoric practica primitivă a capturării oamenilor, transformării lor în sclavi, vânzării lor. Europenii şi americanii se mândresc că au abolit sclavia, dar nu au decenţa să spună ca tot ei au introdus-o, iar abolirea sclaviei s-a produs abia la jumatatea secolului al XIX-lea, atrage atenţia Maududi.

6. Dreptul la o justiţie corectă. „Musulmanii trebuie sa fie drepţi nu numai cu oamenii obisnuiţi, dar şi cu duşmanii lor. Obiceiurile şi caracterul lor sunt de aşa natura încât nici unui om nu trebuie să-i fie teamă că va fi nedreptăţit în mâinile lor, pentru ca ei tratează fiinţele umane cu corectitudine şi dreptate.” [19]

7. Egalitatea oamenilor. Lumea islamică recunoaşte egalitatea deplină între toţi bărbaţii, indiferent de culoare, rasă sau naţionalitate [20]. Toţi oamenii sunt fraţi unii cu alţii [21]. Superioritatea unui om asupra altuia ţine doar de credinţa în Dumnezeu, puritatea de caracter şi moralitatea lui – şi nu de culoare, rasă, limbă sau naţionalitate [22]. Profetul a spus: „Nici un arab nu este superior unui ne-arab, dar nici ne-arabii nu sunt superiori arabilor. La fel şi dacă un om este alb sau negru, nici unul nu este superior celuilalt. Toţi sunteţi copii ai lui Adam, iar Adam v-a creat din acelaşi lut.”

8. Dreptul de a colabora sau de a nu colabora. Islamul îi învaţă pe fidelii săi să coopereze pentru ţeluri virtuoase şi responsabile, dar să nu coopereze atunci când e vorba de lucruri vicioase şi agresiune. Acel bărbat care îşi va lua o sarcină nobilă şi dreaptă, indiferent dacă face parte din Lumea Nordului sau a Sudului, are dreptul să se aştepte la sprijin şi cooperare activă din partea musulmanilor. Dimpotrivă, daca el propagă fapte de viciu şi agresiune, chiar dacă el este ruda noastra cea mai apropiată sau vecinul nostru, nu are nici un drept la suport şi ajutor. Persoana păcătoasă şi vicioasă poate fi chiar fratele, dar el nu este de-al nostru şi nu trebuie ajutat atât timp cât nu se căieşte şi nu îşi schimbă calea. In acelaşi timp, persoana care va face fapte de virtute şi dreptate, poate să nu aibă nici o legatură cu musulmanii, dar musulmanii îi vor fi alături şi îl vor sprijini sau cel puţin îi vor dori binele.

Am prezentat o sinteză dupa HUMAN RIGHTS IN ISLAM – autor ‘Allamah Abu al-‘A’la Mawdudi sau Maududi, jurnalist, teolog şi gânditor politic musulman. [24]

DE CE NU FOLOSEŞTE REVIZIONISMUL ISLAMIC>

Controversata Declaraţie de la Cairo privind drepturile omului în Islam (CDHRI) [25] a fost adoptată în capitala Egiptului în 1990 de către cea de-a 19-a Conferinţă Islamică a miniştrilor de externe, de catre 45 de state membre ale Organizaţiei Conferinţei Islamice (OIC) [26]. CDHRI a stabilit ca legea shari’a (ansamblul de reguli de conduită aplicabil musulmanilor şi rezultând din învăţăturile lor religioase) este „singura sursă de referinţă” pentru protecţia drepturilor omului în ţările islamice, dându-i aşadar supremaţie în faţa Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (UDHR).
ONU a considerat că această iniţiativă nu poate avea girul său, nici măcar ca o componentă regională [27], iar pericolele CDHRI au fost enumerate într-un comunicat de presă, chiar prin declaraţia lui Adama Dieng, musulman, secretar-general al Comisiei Natiunilor Unite pentru Drepturile Omului, un proeminent jurist senegalez care a alertat comunitatea internaţională asupra gravelor implicaţii care ar putea rezulta. Vorbind în faţa Curţii Internationale de Justiţie a ONU el a declarat urmatoarele (1992):

• CDHRI ameninţă grav consensul inter-cultural pe care sunt bazate instrumentele internaţionale privind drepturile omului;

• CDHRI introduce, în numele apărarii DO, o intolerabila discriminare împotriva ne-musulmanilor şi a femeilor [a se urmări textul de referinţă, prezentat mai înainte].

• CDHRI are un caracter deliberat restrictiv cu privire la anumite drepturi şi libertăţi fundamentale, astfel ca anumite prevederi ale sale sunt sub standardele legale care operează oficial în statele musulmane; este aşadar un pas înapoi;

• CDHRI confirmă, sub acoperământul Legii Islamice (Shari’a), legitimarea unor practici, aşa cum ar fi pedepsele corporale, care atacă integritatea şi demnitatea fiinţei umane.

Chiar dacă tradiţiile, culturile şi fundamentele religioase pot fi diferite, natura umană este, în mod universal, aceeaşi. Ţelul celor care au redactat şi aprobat UDHR a fost tocmai cel de a afirma această identitate umană universală, separând-o de particularităţi şi contexte religioase. Declaraţia de la Cairo privind drepturile omului în Islam (CDHRI) nu poate fi acceptată în cadrul ONU pentru ca se bazează pe Legea Islamică, pe care ne-musulmanii n-o îmbrăţisează. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (UDHR) plasează normele sociale şi politice într-un cadru secular, despărţind politicul şi justiţia de factorul religios.

III. WHO’S THE WINNER? GLOBALIZARE, DREPTURILE OMULUI, CRIZA. TOATE MOLIMELE VIN DINSPRE VEST. CONCLUZII. PUNCTE CARDINALE ALE DREPTURILOR OMULUI

1. Criticii globalizării vorbesc mult despre impactul acesteia asupra DO, mai ales în ceea ce priveşte păturile sărace, Sudul, Orientul, Lumea a Treia, căreia, mai nou şi mai puţin ofensator, i se spune şi lumea ţărilor în curs de dezvoltare (developing countries).

De asemenea, abordarea postmodernă [28] a adus relativizarea valorilor, inclusiv în acest câmp al universalităţii drepturilor fundamentale ale omului, permiţând apariţia teoriei relativismului cultural. Acesta, prin antiteză cu etno-centrismul, inspiraţia din dogma religioasă iudeo-creştină, care i se reproşează Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, în varianta ei concepută la New York [29], înaintea decolonizării, de către specialişti europeni şi americani, fără consultarea unor parteneri provenind din alte confesiuni.

Cei care afirmă că globalizarea a adus o deteriorare a DO (economice, sociale, culturale), utilizează de obicei date, grafice, statistici parţiale, scoase din context, pentru a demonstra anumite aspecte particulare. Ei leagă, de exemplu, sărăcia din ţările în curs de dezvoltare de datoriile externe, ori şomajul de privatizare, deteriorarea sănătăţii de monopolul asupra producerii unor medicamente. Din punctul lor de vedere, diminuarea standardului de viaţă, creşterea diferenţelor sociale, insuficienţa hranei sau a apei, analfabetismul sunt generate de globalizare, ei făcând comparaţia între starea de dinainte de 1990 şi starea actuala, în varii domenii.

Avocaţii globalizării nu neagă faptul că, în anumite regiuni, DO sunt mai puţin respectate, dar explică aceasta tocmai prin rezistenţa anumitor ţări şi popoare la globalizare şi atrag atentia că acest proces (G) are câştigători şi învinşi (pe plan mondial şi pe plan local). Depinde la care dintre ei ne referim. Criza economică, oricât ar dura, este trecătoare; globalizarea, bună sau rea, este un fenomen fără sfârşit. Păguboasa rezistenţă la globalizare a unor colectivităţi este atribuită stagnării şi rigidităţii politice, culturii tradiţionaliste sau chiar naturii religiei lor, care se opune democraţiei şi modernizării. Acestea sunt idei tabu pentru o gândire religioasă, nu şi pentru una economică.
Aşadar atât avocaţii cât şi criticii globalizării ajung să fie de acord asupra faptului că DO sunt, într-un fel sau altul, afectate de procesul G, mai ales în „Sud” [30], dar poziţia lor diferă în ceea ce priveşte explicarea acestui fapt şi deci şi în privinţa prescrierii remediilor. In timp ce avocaţii apărării recomandă deschiderea fără reţineri în fata curentului, avocaţii acuzării (anti-globaliştii) recomandă rezistenţa şi opoziţia înverşunată în fata procesului G, a corporaţiilor transnaţionale care aduc injustiţia.

Cine are dreptate? Conform unor statistici intocmite de specialişti, cele mai puţin globalizate state, mai închise în ele însele, sunt Myanmar, Haiti, Burundi, Mongolia… Aici recesiunea a ajuns cel mai greu, pentru că nu are ce să atingă… Cele mai globalizate (deschise) ţări sunt: Irlanda, Singapore, Belgia, Austria, Suedia. Fac faţă, acestea din urmă, crizei mondiale, deschizând toate uşile Globalizării?… Se pare ca da. Această enumerare de ţări vorbeşte de la sine despre efectele benefice sau malefice ale deschiderii porţilor în faţa tsunami-ului G… [31]

2. Universalitatea şi indivizibilitatea listei de drepturi ale omului enumerate în UDHR a fost atacată, criticată, de fapt, din două direcţii.

Este vorba mai intai de criticii occidentali (neo-liberali), care vedeau în adoptarea de către state a declaraţiei ONU, o implicare prea mare a statului în sfera economică şi socială (drepturile economice, sociale şi culturale). Dar astăzi se simte nevoia unei puternice implicări guvernamentale în domenii ca sănătate, educaţie, forţă de muncă, locuinţe, securitate socială – exemplul politicilor UE în acest sens este concludent.
A doua sursă a atacurilor la adresa universalităţii UDHR a venit din partea unora dintre ţările lumii a treia, care, şi astfel, îşi doreau o poziţie mai importantă în zonă. China, India, unele ţări ale lumii islamice (Iran, Sudan, Pakistan, Afghanistan) au cerut ca legile internaţionale privind DO să fie privite şi abordate în contextul istoric şi cultural al fiecărei ţări sau civilizaţii. In 1992, Declaraţia finală a Conferinţei celor 108 state nealiniate (Djakarta, Indonezia) sublinia „diferenţele în cultură”, care implicau şi diferenţe în interpretarea DO care ar trebui recunoscute. Dar, cu timpul, nu s-a mai vorbit în acest domeniu despre aşa-numitele „valori asiatice”.
În mod clar, toate religiile şi societăţile tradiţionale trebuie respectate, dar orice viitoare compromisuri asupra UDHR ar duce la incertitudini care nu sunt benefice ordinii şi păcii internaţionale.

Fără îndoială, globalizarea, ca un fenomen complex şi încă în desfăşurare, deci greu cuantificabil, generează atât ameninţări cât şi oportunităţi în ceea ce priveşte drepturile omului. Pieţele economice pot fi mai bine monitorizate, drepturile migranţilor se îmbunătătesc, organizaţiile internaţionale pot să se implice în cazul unor abuzuri săvârşite de companiile transnaţionale. Revolta călugărilor din izolatul stat Myanmar a ajuns la cunoştinta opiniei publice (mondiale) graţie unei unelte a globalizării – internetul. In mileniul trei, deschis de globalizare, încălcările DO pot fi văzute de la mare distanţa şi sancţionate de legile internaţionale; campanii media, dacă nu militare, pot fi intreprinse peste graniţe, iar victimele nedreptăţilor au o putere sporită, pentru ca acum, în reţeaua mondială a comunicării, pot fi auzite, înţelese şi apărate. Dacă nu de state, atunci de societatea civilă. Dacă nu de către societatea civilă, atunci de către mass-media. Şi, prin intermediul acesteia, victimele nedreptăţilor pot fi aparate de forurile internaţionale,în speţă de Organizaţia Naţiunilor Unite şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

3. Relativismul cultural transferat în materie juridică ar duce la anomie, haos instituţional şi decizional, ceea ce nu ar putea avea ca efect o lume mai bună… decât pentru unii. Alţii decât cei din ziua de azi…
Pe flamurile revoluţiilor (începând cu cea Franceză) scria: « Liberté, Égalité, Fraternité ». Eventual, dupa limpezirea apelor şi rearanjarea ierarhiilor (considerate nedrepte, până atunci…): legalité. Niciodata: Justice. Iar după ce o revoluţie – fie şsi in domeniul Drepturilor Omului – e înfăptuită şi legalizată, toate eventualele revoluţii ce ar putea să mai urmeze, sunt declarate din start, ca fiind ilegale şi lipsite de utilitate…

NOTE

[1] Greider 1997; Korten 1995
[2] Ruggie 1998
[3] Kearney 1995; Sassen 1998, 1996
[4] Kaldor 1999; Lipschutz 1996; Wapner 1996
[5] Jan Aart Scholte is Professor in PAIS and Director of the Centre for the Study of Globalisation and Regionalisation (CSGR) at the University of Warwick, UK.
Jan Aart is author of Globalization: A Critical Introduction (Palgrave-Macmillan, 2005 second edition), Civil Society and Global Democracy (Polity, forthcoming) and International Relations of Social Change (Open University Press, 1993); co-author of Contesting Global Governance (Cambridge University Press, 2000); editor of Civil Society and Accountable Global Governance (forthcoming) and Civil Society and Global Finance (Routledge, 2002); and co-editor of The Encyclopaedia of Globalization (Routledge, 2006); He is also an editor of the journal Global Governance.
[6] Universal Declaration of Human Rights, 1948, ONU www.udhr.org/index.htm
Adoptată şi proclamată prin Rezoluţia Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite 217 A (iii) din 10 decembrie 1948.
[7] Lista statelor suverane ale lumii (202 entitati) include actualmente 193 de state care se bucura de recunoaştere internaţională generală (192 state membre ale ONU, plus Vatican, care nu este membru al ONU, dar are recunoaşterea internaţională generală), apoi alte 9 entităţi care au suveranitate de facto, dar care nu au recunoaştere internaţională.
[8] www.du.edu/~jdonnell/academic_bio.htm
[9] Jack Donnelly, Universal Human Rights in Theory and Practice (2nd Edition) (Ithaca, NY: Cornell University Press), pp. 290.
[10] europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/r00001.htm
[11] multe state din lumea a treia, lumea în curs de dezvoltare, sunt rezultatul decolonizării iar, după 1990, a disoluţiei URSS şi a sateliţilor săi.
[12] The Igbo, sometimes (especially formerly) referred to as the Ibo/Ebo, are an ethnic group in West Africa numbering in the tens of millions. Most Igbo people live in southeastern Nigeria, where they make up one of the largest ethnic segments of the Nigeria’s population. Pre-colonial Igbo political organization was based on a quasi-democratic republican system of government that guaranteed equality of the citizenry as against a feudalist „dictator king” in tight knit communities as witnessed by the Portuguese who first arrived and met with the Igbo people in the 15th century. With the exception of a few notable towns like Onitsha, which had kings called Obi, and places like Nri and Arochukwu, which had priest kings (known as Eze), Igbo communities and area governments were overwhelmingly ruled solely by a republican consultative assembly of the common people. Many people were jealous of the ruler because of his injust rules. Although title holders were respected because of their accomplishments and capabilities, they were never revered as kings, but often performed special functions given to them by such assemblies. This way of governing was immensely different from most other communities of Western Africa, and only shared by the Ewe of Ghana.
Source: Uchendu, Victor Chikezie (1965) The Igbo Of Southeast Nigeria Holt, Rinehart and Winston, New York.
[13] In a May 2003 address outlining his plan for a Middle East free trade area, President Bush said, „The Arab world has a great cultural tradition, but is largely missing out on the economic progress of our time. Across the globe, free markets and trade have helped defeat poverty, and taught men and women the habits of liberty.”
Source URL: http://www.freetrade.org/node/490
[14] www.islamicinterlink.com/author/maudoodi.html
[15] Human Rights in Islam, Syed Maududi – www.islam101.com/rights/index.htm
[16] Kafirun – www.kuran.gen.tr/?x=s_main&y=s_middle&kid=4&sid=109
[17] 6:151
[18] prin opoziţie cu ceea ce se menţionează în Talmud (“You will be surprised to hear that the Talmud, the religious book of the Jews, contains a verse of similar nature, but records it in altogether different form. It says: „Whoever destroyed a life of the Israelite, in the eyes of the Scripture, it is as if he destroyed the whole world. And whoever protected and saved one life of the Israelite, in the light of the Scripture, it is as if he saved the whole world.” Talmud also contains the view that if a non-Israelite is drowning and you tried to save him then you are a sinner. Can it be given a name other than racialism?” – Syed Maududi)
[19] Human Rights in Islam, Syed Maududi
[20] De remarcat ca, spre deosebire de “corectitudinea politică” americană (preşedintele Bush ţine să precizeze întotdeauna că se adresează atât femeilor cât şi bărbaţilor, din trupele americane staţionate în Irak sau Afghanistan), sau de discursul european (“indiferent de apartenenţa sau neapartenenţa religioasă”), etica musulmană face intotdeauna referire la bărbaţi, şi nu pomeneşte nimic de situaţia în care un om, indiferent de naţionalitatea sau culoarea lui, nu este musulman sau nu este credincios.
[21] Aceeaşi observaţie. Nu se spune: toţi oamenii, indiferent de religia lor, sunt fraţi şi surori, unii cu alţii.
[22] Din nou, a se observa ca nu se face nici o trimitere la sex si la religie, de genul: indiferent dacă persoana este credincioasă sau nu şi indiferent care este religia sa.
[23] al-Bayhaqi and al-Bazzaz
[24] HUMAN RIGHTS IN ISLAM by ‘Allamah Abu al-‘A’la Mawdudi al Tawhid Journal, vol. IV No. 3 Rajab-Ramadhan 1407
[25] http://en.wikisource.org/wiki/Cairo_Declaration_on_Human_Rights_in_Islam www.unhchr.ch/Huridocda/Huridoca.nsf/0/115dcea7d457004d802568a100410b02/$FILE/G0010308.doc
[26] http://www.oic-oci.org/oicnew/
[27] www.unhchr.ch/Huridocda/Huridoca.nsf/0/115dcea7d457004d802568a100410b02/$FILE/G0010308.doc
[28] nu tocmai constructivă pentru Occident, unii spun chiar sinucigaşă…
[29] 1948, acelaşi an în care s-a oficializat şi termenul de relativism cultural…
[30] denumirea actuală a lumii a treia, în ştiinţele politice
[31] http://globalization.kof.ethz.ch/
Intr-o enumerare de 122 de ţări, România este pe locul 45, având deci o perspectivă încurajatoare.

BIBLIOGRAFIE, WEBOGRAFIE
Universal Human Rights in Theory and Practice – Donnelly, Jack – Ithaca, NY: Cornell University
Press, 1989
Universal Human Rights and Cultural Diversity – Hilde Hey – A review of Human Rights: New Perspectives, New Realities, edited by Adamantia Pollis and Peter Schwab – Boulder, CO: Lynne Rienner, 2000
Globalization and Human Rights – Alison Brysk – The University of California Press
Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa – Institutul European din Romania – Bucureşti, 2005
Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii – Cristina Martin – Litera Internaţional, Bucureşti, 2007
Sistemul Institutional al UE – Nicoleta Diaconu – LUMINALEX, Bucureşti 2001
Instrumente juridice fundamentale ale UE – V. Marcu, N. Purda, N. Diaconu, C. Drăghiciu – Lumina Lex, Bucureşti, 2003
Integrarea Europeană – Metodă şi analiză – J. Pelkmans – Institutul European din România, Bucureşti, 2003

Postmodernism and Universal Human Rights; Why Theory and Reality Don’t Mix – article from Free Inquiry magazine, Volume 18, Number 4 – by Xiaorong Li
Globalization Has to Take Human Rights into Account – by Mary Robinson – Published on Tuesday, January 22, 2002 in The Irish Times
[Mary Robinson is United Nations High Commissioner for Human Rights. This article is extracted from an address, the Second Global Ethic Lecture]
Alternatives: Turkish Journal of International Relations, Vol.3, No.2&3, Summer&Fall 2004
Universal Human Rights and „Human Rights in Islam” – Article published in the journal Midstream (New York) February/March 1999
HUMAN RIGHTS IN ISLAM – by ‘Allamah Abu al-‘A’la Mawdudi – al Tawhid Journal, vol. IV No. 3 Rajab-Ramadhan 1407

Cairo Declaration on Human Rights in Islam,Aug. 5, 1990, U.N. GAOR

http://www1.umn.edu/humanrts/instree/cairodeclaration.html

Globalization, Human Rights, and Democracy – Daniel T. Griswold – article appeared in the eJournal USA in February, 2006
[Dan Griswold is director of the Center for Trade Policy Studies at the Cato Institute in Washington, D.C. He is the author of numerous studies and articles on trade, immigration, and globalization, including the January 2004 study „Trading Tyranny for Freedom: How Open Markets Till the Soil for Democracy.”]
Source URL: http://www.freetrade.org/node/490

http://www.freetrade.org/pubs/articles/dg-02-28-06.html

Universal Declaration of Human Rights, 1948, ONU www.udhr.org/index.htm
europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/r00001.htm
www.islamicinterlink.com/author/maudoodi.html
Human Rights in Islam, Syed Maududi – www.islam101.com/rights/index.htm
www.unhchr.ch/Huridocda/Huridoca.nsf/0/115dcea7d457004d802568a100410b02/$FILE/G0010308.doc

http://www.oic-oci.org/oicnew/

http://globalization.kof.ethz.ch/

Cinci aprilie, dincolo de cifre şi aparenţe

martie 29th, 2009

„Profeţia este, în cele mai multe cazuri, cauza principală a evenimentelor prezise”

(Una dintre legile lui Murphy)

Barometrul de Opinie a făcut deja să curgă destulă cerneală. Dincolo de cele spuse până acum, prezentarea integrală a cercetării sociologice e revelatoare. În primul rând, indică, prin tăcerile sale, o tendinţă generală la nivelul instituţiilor din republică. În al doilea rând, face lumină într-o serie de aspecte care, cu ocazia prezentării publice, păreau confuze. În al treilea rând, are darul să tempereze tonurile triste şi pesimiste care s-au făcut auzite nu o dată pe marginea cifrelor furnizate de IPP (aparent paradoxal, Opoziţia are mai multe motive să se bucure decât să desfidă acest sondaj). În al patrulea rând, ne sugerează că electorala din 5 aprilie nu e obligatoriu să fie şi ultima în acest an.

Cadouri de… 27 martie

27 martie e un prilej de reamintire a unui eveniment ce creează, deopotrivă, bucurie şi grimase în stânga Prutului – Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă. Ce legătură are evenimentul cu sondajul? Directă nu are, dar e greu să te abţii să nu sesizezi cum una dintre mizele mari, dar tacite, ale actualei campanii electorale – şi anume, România – este prezentă în sondaj. Astfel, preşedintelui român i se transmite că, deşi nu demult era cam la aceeaşi cotă de încredere cu Vladimir Voronin, astăzi publicul din RM îi preferă mai degrabă pe Putin, Medvedev, Obama sau Sarkozy. Din octombrie 2008 până astăzi, preşedintele francez creşte de la 26% la 34,3% (?), pe când cel al României, în trei luni, scade de la 40,2% la 34,1%. Cum o fi reuşit să ajungă preşedintele francez sau cel american atât de sus – în condiţiile unei mediatizări precare şi a unei opinii publice orientate spre Rusia – rămâne, sociologic vorbind, un mister. Un lucru este cert: preşedintele statului vecin, România, a ajuns undeva la… „şi alţii”. Aşa spune Barometrul.

Totodată, nu poate să nu frapeze căderea masivă pe care România o marchează la capitolul „parteneri strategici” ai RM. Dacă în sondajele anterioare România era acreditată cu circa 18% (aprilie 2008) sau 19% (octombrie 2008), în martie 2009 cade brusc la… 7,6%, în condiţiile în care UE, ca partener strategic, rămâne constant undeva la 20%. O cădere substanţială şi nu uşor de explicat, mai ales că România a devenit partenerul economic european cel mai important al RM, respectiv, principala piaţă de desfacere a produselor din stânga Prutului.

Şi aici constatăm, amar, că singura întrebare ce ar fi putut că salveze imaginea Bucureştiului într-un asemenea sondaj a fost, discret, înlăturată din chestionar. Întrebaţi „care dintre următoarele state pot ajuta cel mai mult RM în procesul de aderare la UE?”, cei investigaţi răspundeau, invariabil – România (44% în BOP martie 2008, 42% în BOP octombrie 2008), la distanţă incomparabilă de orice stat european. În Barometrul din martie 2009 nu (mai) ştim răspunsul la această întrebare – şi întrebările se expulzează, nu-i aşa?.. Fireşte, ar fi fost altceva să apară pe fluxurile de ştiri informaţia că „Cetăţenii RM cred că România este statul ce ar putea să ajute cel mai mult RM în procesul de eurointegrare”, decât faptul că… „Numai 8% consideră România partener strategic al RM”. Vorba celebrei reclame – „Prietenii ştiu de ce!”.

O strategie nu tocmai inocentă

Cele mai multe semne de întrebare le ridică însă decizia IPP de a publica doar rezultatele pe întreg eşantionul şi nu procentele răspunsurilor din totalul celor care au exprimat opţiune de vot. De aceea, rezultatele nu sunt prea relevante.

Mai concret. Scorurile sondajului din martie 2009 la întrebarea legată de intenţia de vot sunt raportate la întregul eşantion, incluzând şi pe cei care nu au exprimat o opinie sau nu votează. În mod normal, aceştia nu intră într-un asemenea calcul, căci rezultatul se calculează din numărul celor care au mers la urne. Consecinţa – rezultatul din chestionare trebuie raportat doar la cei care au exprimat o opinie. În prezentul Barometru, cei care nu au exprimat opţiune de vot sunt: 6,8% – nu ar participa, 23% – indecişi, 3,4% non-răspunsuri. Total: 33,2%. Prin urmare, au exprimat opţiune de vot diferenţa de la o sută de procente, adică 66,8%. Din acest procent ar fi trebuit să fie calculate scorurile partidelor, pentru că doar astfel cifrele devin relevante. Gestionarii BOP au decis să nu facă asta, deşi în sondajele anterioare au făcut-o (aprilie sau octombrie 2008). Nu speculăm aici despre raţiunile unei asemenea opţiuni. Dar, trebuie să observăm că, citite prin această grilă, scorurile partidelor şi predicţiile electorale au alte conotaţii.

Nu trei partide în parlament, ci patru!
În primul rând, devine clar că, din perspectiva rezultatelor BOP, nu trei, ci patru partide vor intra în parlament. Scorul de 5,4% pe care l-a obţinut AMN în Barometru devine indiscutabil eligibil raportat, cum spuneam, nu la eşantionul total, ci la numărul celor care au exprimat opţiune de vot. În al doilea rând, prin asemenea raportare, procentele obţinute de restul partidelor care au depăşit 6% – adică PL şi PLDM – cresc şi ele. Dar creşte şi scorul PCRM. Totuşi, cu patru partide care trec pragul, şansele actualului partid de guvernământ de a obţine un scor mai mare decât Opoziţia scad considerabil. Mai ales că va scădea numărul voturilor redistribuite (pierdute) şi, concomitent, va deveni, şi din acest punct de vedere, extrem de dificil pentru comunişti să prindă guvernarea. Surprizele nu se exclud, fireşte – suntem, totuşi, la porţile „porţilor Orientului”! Dar, în acest moment, Opoziţia – dacă rămâne unită – este în cărţile guvernării.

Electorala de după electorală?

Peisajul mai trebuie completat cu un element. În condiţiile unui proces electoral corect în ziua alegerilor, prezenţa la urne va decide configuraţia raportului dintre PCRM şi actuala Opoziţie. Nu vom modela aici scenariile post-electorale. Ceea ce vom sugera, rapid, sunt două lucruri. Primul: în funcţie de jocul rezultatelor, există posibilitatea ca alegerile anticipate să devină nu doar necesitate, ci chiar strategie politică a Opoziţiei. Şi al doilea: marja de negociere a partidului de guvernământ va fi mult diminuată după 5 aprilie. Şi iată de ce. PCRM nu va reuşi un scor de 61% – aşa arată datele IPP. Prima întrebare este procentul concret pe care îl va obţine. Peste 41% înseamnă „pachetul de control” pentru alegerea preşedintelui. Dar asta nu va folosi la mare lucru, căci PCRM nu îşi va putea impune omul, pentru că nu îşi permite să declanşeze alegeri anticipate.

În contextul unui rezultat care să indice declinul comuniştilor, anticipatele sunt cea mai bună soluţie pentru ca actuala Opoziţie să-şi maximizeze procentele parlamentare (efectul „vagonului câştigător”, adică scenariul din România după venirea la putere a Alianţei DA, care nu s-a mai concretizat). Altminteri spus, actuala Opoziţie ar avea toate motivele din lume pentru anticipate, iar PCRM – niciunul. Dacă PCRM este sub pragul de 41%, declinul va fi evident. Alegerile anticipate nu trebuie însă excluse nici acum, căci votul va fi şi mai covârşitor anticomunist (acelaşi efect mai sus enunţat), iar ponderea parlamentară a actualei Opoziţii – şi mai mare. Căci va fi nevoie de ea în vremuri de criză! Indiferent însă de rezultat, concluzia devine clară: puterea de negociere a PCRM după 5 aprilie va fi, în realitate, mult mai mică decât se acreditează astăzi.

Opoziţia ca demagogie

martie 29th, 2009

PSD şi PNL sunt adversarii constanţi ai preşedintelui Băsescu – perioadele de acalmie sunt foarte rare, cele în care îl socotesc principalul inamic al democraţiei din România sunt, în schimb, abundente.

Este dreptul acestor partide să aibă opiniile lor despre preşedinte şi să le formuleze – deşi, în cazul PSD, aflat la guvernare prin binecuvântare prezidenţială, s-ar fi cuvenit poate un pic de moderaţie. Dar să trecem peste asta, pentru că altceva mi se pare mult mai important – şi anume faptul că această opoziţie faţă de preşedinte este pur demagogică, nu trece dincolo de efectele declarative. Dacă aceasta este opinia sinceră a celor două partide despre preşedinte, dacă acesta chiar pune în pericol fragila noastră democraţie, ar fi fost normal ca acestea să pună în mişcare toate forţele de care dispun pentru a împiedica realegerea acestuia pentru un nou mandat de cinci ani. Prin urmare, singura procedură democratică pentru împlinirea acestui scop nobil ar fi fost câştigarea alegerilor din toamnă de către unul dintre cele două partide, la nevoie de amândouă laolaltă.

Or, pentru asta, principala lor grijă n-ar fi trebuit să fie declaraţiile critice, oricât de incendiare, ci găsirea unor candidaţi puternici şi credibili, în stare să-l disloce pe dl Băsescu din funcţie. Or, dacă ne uităm la oferta antropologic-politică a PSD şi PNL în ce priveşte bătălia pentru prezidenţiale, ne apucă ba râsul, ba jalea! PNL a făcut un întreg congres ca să-l înlocuiască pe Călin cu Crin şi să-l propulseze în această luptă. Nu că dl Tăriceanu ar fi avut mai multe şanse în faţa crucişătorului, dar nici dl Antonescu nu are. Să faci un congres pentru a înlocui un învins sigur cu altul la fel de sigur mi se pare curată pierdere de vreme. Asta indică şi gravele probleme de personal pe care le are PNL, dar le au şi partidele în general.

Dacă ne mutăm la PSD, dăm peste dl Geoană, dl Năstase devenind indisponibil prin multiplele procese cu care va trebui să se descurce şi prin deteriorarea cronică a imaginii. Or, pe fruntea dlui Geoană scrie, de asemenea, învins. Până la urmă, constat că gureşele noastre partide din opoziţia antiprezidenţială vor să-i asigure acestuia un nou mandat printr-un fel de neprezentare pe câmpul de bătălie.

Articolul a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

Criza economică – o fraudă inocentă?

martie 29th, 2009
Teoriile lui Galbraith sunt din nou la modăTeoriile lui Galbraith sunt din nou la modă

Potrivit unor estimări, dacă am mai putea da crezare vreunei estimări, întreaga avuţie a omenirii s-a înjumătățit. Şi nimeni nu caută vinovaţii.

Faimosul economist John Kenneth Galbraith publica în 2004 un eseu cu titlul paradoxal “Economia Fraudei Inocente.” Cum e posibil ca frauda să fie inocentă? Inocenţa, explică Galbraith, derivă din lipsa de conştientizare a vinei. Frauda din deservirea unor interese speciale care se ascund sub termenul de “economie de piaţă”. Atribuirea vinei este aproape imposibilă atâta timp cât mai persistă convingerea că mecanismul economiei globale este la cheremul forţelor anonime şi impersonale ale pieţei.

Propagarea mitului mâinii invizibile a pieţei

Au trecut multe, prea multe luni de la primul mare colaps bancar şi aproape nimeni nu-şi asumă pe deplin responsabilitatea pentru prăbuşirile care au urmat. Propagarea mitului mâinii invizibile a pieţei n-a făcut decât să insulte inteligența colectivă şi să adâncească neîncrederea şi incertitudinea.
Treptat am aflat că trăim în mai multe economii. O economie bazată de jocuri digitale cu instrumente financiare care au dus la pierderi cu atât de multe zerouri că nici măcar bancherii nu sunt în stare să le numere. O altă economie bazată pe datorii garantate de active reale a căror cădere liberă a intoxicat tot sistemul. O economie cu bănci atât de nereglementate şi corporaţii cu cifre atât de umflate încât guvernele reacţionează cu stupefacţie la pierderile colosale pe care se văd nevoite să le acopere cu sume fabuloase de bani publici.

Cum este posibil ca nimeni, cu excepția poate a Martorilor lui Iehova să nu fi fost în stare să prevestească aproprierea cataclismului?

Până şi speculantul suprem, George Soros, care a scris convingător despre deficienţele sistemice ale fundamentalismului monetar a cumpărat acțiuni in Lehman Brothers cu câteva zile înainte de falimentul colosului bancar.

Alan Greenspan, fostul preşedintele al Rezervei Federale, arhitectul prosperității americane ale cărui pronunţări au avut mai bine de 20 de ani puterea unui oracol infailibil, compara criza cu „un tsunami care l-a luat prin surprindere”. Gordon Brown, în discursul pronunțat în faţa camerelor reunite ale Congresului american descria şi el criza în termenii unui dezastru natural „un uragan economic care s-a dezlănțuit asupra lumii”.

Să fi apărut această criză chiar din neant?

Cu tot curajul noului venit care nu se simte responsabil de haosul creat de predecesorii săi, Barack Obama îşi permite să fie mai concret: „Dacă e să reconstruim economia, să restabilim onestitatea şi disciplina bugetară, trebuie să ne lepădăm de năravurile washingtoniene vechi, de nonşalanţa cu care trucuri contabile au deghizat cheltuielile iresponsabile, de risipă, fraudă şi abuz”.

David Kelley, avocatul care reprezintă câteva victime ale lui Bernard Madoff, unul din puţinii escroci care au ajuns după gratii, declara că „actul de acuzare reprezintă doar partea vizibilă a iceberg-ului şi mai rămâne enorm de făcut pentru a scoate la lumina reţeaua de complicităţi care a facilitat aceasta infracţiune”.

Finanţiştii, foştii copii minune răsplătiţi regeşte pentru ingeniozitatea cu care au creat “boom-ul” şi-au pierdut poate joburile sau bonusurile şi sunt înfieraţi în presă că au transformat instituţii venerabile în cazinouri. Dar nu sunt pedepsiți.

Care ar putea fi explicația?

Faptul că bancherii nu sunt aduşi în faţa legii dovedeşte că au acționat cu acordul băncilor centrale si al guvernelor. În esenţă au respectat regulile unui joc a cărui regulă principală a fost tocmai lipsa de reguli. Modelul liberalizării a fost prescris de experţi în economie şi preluat cu entuziasm de băncile centrale care, spre deosebire de sectorul privat, nu erau motivate de profit. Credeau cu convingere că pieţele financiare tind spre echilibru, că fluxul internaţional de capital produce distribuţie optimă şi diversifică riscurile, că inovațiile financiare vor facilita expansiunea economică. Astfel, controlul inflației a devenit un obiectiv prioritar relativ uşor de controlat prin manipularea ratei de dobândă.

Acuzat că o dobândă mică a fost una din principalele cauze ale crizei, Alan Greenspan şi-a justificat deciziile explicând că sfârşitului Războiului rece a permis, în special, Chinei să replice succesul economic al aşa numiţilor tigrii asiatici. Acest fenomen a dezlănţuit o explozie de exporturi ieftine şi a contribuit la necesitatea de a menţine o dobândă redusă în țările dezvoltate. Piaţa a trecut printr-o fază de euforie. Riscurile au fost finanţate cu bani din ce în ce mai ieftini. Efectul a fost o datorie cu o creştere exponenţială.

“Eu am depus jurământ că voi urma deciziile Congresului şi nu preferinţele mele personale”, a ţinut să sublininieze Greenspan, care a servit ca preşedinte al Rezervei Federale sub patru preşedinţi.

Şi este adevărat că liderii politici, chiar şi cei cu predilecţii mai sociale s-au lăsat şi ei seduşi de magia pieței. Au crezut că pieţele libere şi o intervenție redusă din partea statului, cuplată cu o taxare moderată, vor crea echilibrul între cerere şi ofertă şi vor garanta cea mai bună alocare a resurselor. Eşecul universal al economiilor bazate pe planificare centrală n-a făcut decât să întărească convingerea în superioritatea modelului.

Clinton, Blair şi Brown au continuat politica economică începută de Thatcher şi Reagan, nu neapărat fiindcă împărtăşeau acelaşi principii ideologice, ci fiindcă au văzut că acest tip de model monetarist creează prosperitate pentru un număr suficient de mare de oameni. Au reuşit să câştige voturi fără să zburlească marile interese. S-au debarasat de ideologie şi au lansat “cea de-a treia cale”. .

De la „laissez faire” la intervenţionism şi reglementare

Doctrină neintervenţionistă, abordarea „laissez faire” a câştigat din ce în ce mai mult teren şi a dominat gândirea economică a ultimilor 30 de ani. A funcţionat un timp şi ca orice doctrină a căzut pradă propriilor excese. Într-o schimbare senzaţională de poziţie, Nicolas Sarkozy declara ca „ideea atotputerniciei pieței care nu trebuie contrazisa de nici o reglementare, de nici o decizie politică, este o idee nebunească”.

Gordon Brown se vede ca erou salvator al omenirii şi vorbeşte acum de nevoia de reglementare cu aceeaşi convingere cu care se mândrea în trecut că a liberalizat pieţele financiare.

Leitmotivul „reglementării” se încadrează perfect în vocabularul imprecis al politicienilor. Poate însemna orice. Un concept la fel de impersonal şi anonim ca şi cel al forţelor pieţei.

Analiştii vorbesc de maladia incurabilă de care suferă sistemul anglo-saxon. Se vorbeşte chiar de sfârşitul capitalismului, o sintagmă care ar fi sunat ca o erezie acum un an sau doi. În realitate se revine la un alt model, tot anglo-saxon. Doctrinele pieţei libere ale scoţianului Adam Smith şi americanului Milton Friedman sunt înlocuite acum cu ideile intervenționiste ale americanului James Robin, laureatul Premiului Nobel care a readus pe agenda politică teoriile englezului John Maynard Keynes.

În Statele Unite, Barack Obama lansează planuri atotcuprinzătoare şi extrem de costisitoare, un alt New Deal! Opoziția republicană adulmecă sânge. Europa încearcă să cânte de pe aceeaşi partitură şi se împotmoleşte la fiecare vers. China, semnalează că se va împotrivi la orice formă de protecţionism. Vocile se reunesc doar în repetarea la nesfârşit a aceluiaşi refren „O criza globală are nevoie de soluţii globale”.

Noul guvern israelian – o să fie bine pentru evrei?

martie 29th, 2009
Netaniahu revine la conducere după 10 aniNetaniahu revine la conducere după 10 ani

Francezii au o expresie foarte adecvată pentru a descrie o situaţie improbabilă: „un negre blanc”. In Anglia se foloseşte termenul „a pink elephant”. Aşa ar putea caracteriza unii noul guvern israelian care se configurează în aceste zile, o coaliţie între partidul Likud al lui Biniamin Netaniahu, partidul muncii condus de ministrul apărării Ehud Barak, Israel Beiteinu al lui Avigdor Lieberman şi partidul ultra-religios Shas. Netaniahu, spre deosebire de Barak, nu a semnat protocolul privind existenţa a două state în regiune, un stat evreu şi unul palestinian şi sprijină dezvoltarea aşezărilor evreieşti în teritoriile ocupate. Printre condiţiile puse de Lieberman pentru participarea partidului său la coaliţia guvernamentală se numără introducerea căsătoriei civile şi în general încetarea „şantajului politic exercitat de partidele religioase asupra vieţii din Israel” (manifestat prin interzicerea transportului public în zilele de Shabat, fonduri guvernamentale substanţiale pentru tot felul de proiecte religioase, etc), Partidul Shas, are de asemenea o agendă proprie cu foarte multe condiţii care intră în conflict cu programele potenţialilor colegi din guvern.

Până aici, nimic nou sub soare!. Încă de la întemeierea statului Israel , fiecare guvern a fost rezultatul unor negocieri crâncene, ca să nu spunem certuri, şi al unor compromisuri dureroase cu tot felul de partiduleţe având doar doi sau trei deputaţi în Knesset şi care au fost „cumpărate” la un preţ foarte ridicat. Dar nu s-a putut altfel, din cauza fragmentării constante a societăţii israeliene şi a sistemului electoral bazat pe proporţionalitate. Ultimele alegeri au confirmat încă o dată, din păcate, această realitate. Mulţi privesc cu perplexitate contrastul izbitor dintre talentul, dinamismul şi în general succesul societăţii israeliene în aproape toate aspectele vieţii, construcţii, ştiinţă, cultură, comerţ pe de o parte şi stagnarea procesului politic pe de alta. Care este oare motivul? Lipsă de curaj , lipsă de imaginaţie politică sau oportunism? Se vorbeşte de ani de zile de necesitatea reformării sistemului de vot dar nu se face nimic. Ori orice guvern format pe baza atâtor compromisuri şi interese de grup nu va avea niciodată mandatul necesar luării unor decizii care să taie nodul gordian în faţa căruia statul se află de peste 60 de ani. Şi este trist, pentru că fiecare nou guvern israelian are în faţă mult mai multe probleme decât predecesorii săi. Pe lângă recesiunea economică severă care începe sa afecteze tot mai mult şi Israelul, noua problemă de imagine internaţională creată de incursiunea militară în Gaza, relaţiile cu palestinienii şi chestiunea unui stat palestinian, guvernul Netaniahu se va confrunta în plus cu o administraţie americană ale cărei opinii în ceea ce îl priveşte încă nu sunt clar definite şi cu un Iran care aparent progresează rapid pe calea înarmării nucleare. Dar dacă recesiunea şi Iranul nu sunt doar problemele Israelului ci de mare interes pentru întreaga omenire, chestiunea palestiniană nu poate fi rezolvată decât de israelieni. Şi aici, nu ar fi rău poate să ne amintim chinurile facerii statului Israel, sacrificiul suprem al atâtor mii şi mii de oameni, simpatiile unei mari părţi a omenirii pentru supravieţuitorii Holocaustului care doreau un refugiu, un cămin naţional, în care să trăiască liber fără teama de pogromuri şi antisemitism. În acest context până şi terorismul evreu din anii 40 împotriva administraţiei britanice din Palestina, care împiedica imigraţia evreilor europeni în regiune, a avut numeroşi apologeţi. Scriitorul Arthur Koestler, în tinereţe sionist înfocat şi prieten al lui Vladimir Jabotinski, a publicat în august 1947 o scrisoare deschisă adresată părinţilor „unui soldat britanic care servea în Palestina”:

„Încercaţi să vă imaginaţi că sunteţi un evreu de vârsta Dvs pe cheiul din Haifa strigând şi gesticulând spre o rudă, fiul Dvs de exemplu, aflat pe puntea unui vas. Nu i se permite să debarce. Nava ridică ancora ca să-şi ducă încărcătura isterizată, sortită pieirii, înapoi de unde a venit. Silueta băiatului Dvs devine din ce în ce mai mică. Câţiva ani mai târziu aflaţi că a fost gazat la Auschwitz. Dacă în loc de Smith vă numiţi Şmulevici poate vi s-a întâmplat acest lucru.”

Şi Koestler continuă povestind că a cunoscut, cu doi în înainte, în Palestina un bărbat care era în exact această situaţie, şi care i-a spus că mama şi trei fraţi ai săi fuseseră ucişi de sadismul german şi de politica guvernului britanic în regiune. Numele său? David Friedman –Yellin, conducătorul aşa numitului Stern Gang (Banda Stern, grupare teroristă evreiască).

Se spune că această scrisoare deschisă a schimbat opinia multor britanici despre rolul lor în Palestina, accelerând procesul care a dus la sfârşitul Mandatului şi la întemeierea statului Israel.

Cum ar putea arăta astăzi o scrisoare deschisă similară, adresată unui descendent al domnului Şmulevici de către un urmaş al lui Ahmed Daoud, să spunem, un palestinian care în 1948 locuia în casa strămoşească din Jaffa ( astăzi unit cu Tel.Avivul) dar pe care a fost nevoit să o abandoneze în cursul primului război israelo-arab?

„Imaginează-ţi că te-ai născut în 1951 într-un lagăr mizer de refugiaţi din Gaza, într-o casă de chirpici, fără canalizare, fără apă curentă, fără nimic. Imaginează-ţi că trăieşti ani şi ani de zile din pomana internaţională administrată de ONU. Asişti la trecerea armatei israeliene prin oraşul tău în 1956, apoi la ocupaţia israeliană din 1967 până în urmă cu câţiva ani iar acum câteva săptămâni îţi vezi şi casa modestă distrusă de bombardamentele israeliene. Ştiu, spui că dacă lumea arabă ar fi vrut, cu miliardele de petrodolari obţinuţi în ultimii 60 de ani ar fi putut rezolva de mult problema refugiaţilor palestinieni, aşa cum Israelul a asimilat cu succes milioane de evrei din întreaga lume. Dar sunt eu vinovat că acest lucru nu s-a întâmplat? Sunt eu vinovat că băieţii multora din prietenii mei au devenit atentatori sinucigaşi; sau lansează rachete spre Sderot pentru că nu au văzut nici o altă ieşire din singurul mod de viaţă pe care l-au cunoscut de când s-au născut? Din calitatea de refugiat, pariah, oameni fără casă, fără ţară, fără viitor? Chiar suntem blestemaţi să rămânem pe vecie în acest ciclu de violenţă? Am acum 58 de ani. O să mor tot aici, în tabăra de refugiaţi? O să-mi spui că depinde de noi palestinienii să facem pace cu voi israelienii, dar că Hamas nu doreşte pacea ci distrugerea statului Israel. Nu, depinde de voi, israelienii pentru că aici noi suntem partea nedreptăţită. Ştiu, viaţa nu face daruri şi fiecare pas înainte trebuie plătit cu sânge. Dar nu s-a plătit deja un preţ excesiv de ambele părţi? Chiar nu există nici un politician în ţara ta capabil să spargă cercul vicios al acuzaţiilor şi contra-acuzaţiilor, al atentatelor şi represaliilor?”

Există oare un asemenea politician în Israel? Succesul celebrului personaj al lui Arthur Conan Doyle, detectivul Sherlock Holmes, se datora faptului că în fiecare caz nou de rezolvat pornea de la premiza că „dacă excluzi imposibilul, orice este posibil”. Dacă excludem aşadar imposibilitatea unei păci cu palestinienii, orice este posibil. Altminteri, „procesul de pace” ar putea continua până ce în regiune nu va mai rămâne piatră peste piatră.

Leszek Kolakowski şi datoria spiritului critic

martie 29th, 2009

Editura Curtea Veche a publicat recent primul volum al trilogiei lui Leszek Kolakowski „Principalele curente ale marxismului”, intitulat „Fondatorii”.

Volumul a fost lansat luni, 23 martie, la sediul central al Institutului Cultural Român, în prezenţa Ambasadorului Republicii Polone, E.S. Wojciech Zajaczkowski, şi a directorului Institutului Polonez, Jarosłav Godun. Doresc să precizez faptul că publicarea trilogiei se datorează în mare parte susţinerii entuziaste a acestui proiect din partea domnului Godun. Cu ocazia lansării, a fost organizată o dezbatere publică la care am avut onoarea de a fi invitat, participând alături de H.-R. Patapievici, Cătălin Avramescu şi Ioan Stanomir la o discuţie despre rolul istoric al marxismului ca religie politică. Acest eveniment editorial reprezintă o sărbătoare pentru toţi prietenii societăţii deschise.

Trilogia lui Kolakowski este una dintre cărţile fundamentale ale secolului XX, cea mai importantă analiză a marxismului european, a fundamentelor sale şi a evoluţiei acestui curent filosofic în ambele sale avataruri, cel occidental şi cel est-european, în special în forma sa sovietică. Kolakowski şi-a imaginat lucrarea drept un manual: „M-am străduit să înfăţişez această istorie nu sub forma unui eseu vag, ci în aşa fel încât să includă principalele fapte potenţial utile oricui caută o introducere în această problematică, indiferent dacă e de acord sau nu cu aprecierea pe care le-o dau eu”. Ca unul care am practicat odinioară ruptura cu sistemul prin invocarea spectrului lui Marx împotriva „socialismului real”, mărturisesc că lecturile din Kolakowski au contat enorm în deşteptarea mea. După plecarea în Occident, despărţirea mea de orice ipostază a marxismului a fost direct legată de modelul Ko lakowski.

Îi admir consecvenţa umanistă, deschiderea spre universul religiei şi curajul respingerii oricărui determinism univoc. Nimeni nu a explorat mai persuasiv funcţia autohipnotizatoare a dialecticii marxiste. Asemeni filosofului polonez, cred că „minciuna este sufletul nemuritor al comunismului”. Rolul Diavolului în Istorie ţine în primul rând de falsificarea Binelui şi a Adevărului. În acest sens, opera lui Kolakowski reprezintă un exorcism gnoseologic. Pentru Kolakowski, marxismul a fost principala fantasmă a secolului douăzeci, „o idee care a pornit de la umanismul prometeic şi a culminat în tirania monstruoasă a stalinismului”.

Filosoful a izbutit să explice modul în care gândirea totalitară de stânga a luat naştere fundamentându-se pe scrierile lui Marx şi Engels, evoluând apoi într-o gnoză revoluţionară care şi-a exercitat dominaţia hierocratică asupra Europei timp de aproape un secol. Gânditorul britanic John Gray caracterizează excelent tipul de conceptualizare care stă la baza trilogiei lui Kolakowski: „Marxismul a fost una dintre marile mişcări ale secularizării în perioada modernă. Pentru Kolakowski însă, religia nu a fost de fapt depăşită, nici în gândirea lui Marx, nici în mişcările inspirate de Marx. Din contra, promisiunea salvării a renăscut ca proiect al emancipării universale”.

Cu alte cuvinte, Kolakowski consideră marxismul drept o escatologie, o doctrină salvaţionistă asupra istoriei omenirii. În viziunea filosofului polonez, „marxismul făgăduia că societatea va deveni una şi că toate barierele dintre individ şi societate aveau să fie înlăturate; pasul următor era să se tragă concluzii practice şi să se traducă făgăduinţa în limbajul unui program politic”. Realitatea politică a utopiei marxiste a fost Uniunea Sovietică. Pentru a-l parafraza pe Kolakowski, statul creat de Lenin s-a născut din visul de putere al lui Marx. Prin intermediul sacerdoţilor Agitprop, marxismul s-a transformat „într-o mitologie, obiectul unui cult încremenit în ritualuri şi imun la orice fel de critică”. Istoria personală a lui Leszek Kolakowski este la rândul ei o lecţie în sine. Odată cu a doua jumătate a anilor ’50, el a fost principalul exponent al curentului revizionismului în Polonia. În 1959, Kolakowski publică „Bufonul şi Preotul”, unul dintre cele mai influente eseuri asupra naturii puterii în cadrul sistemelor de tip sovietic. În acest text, Kolakowski foloseşte formula „escatologie seculară” pentru a descrie marxismul.

El contrapune acestei sacralizări a politicului figura bufonului, exponentul criticii inclemente a sistemului de valori şi a credinţelor anchilozate ale regimurilor comuniste. Bufonul „trebuie să se situeze în afara conformismului societăţii, să o analizeze de pe margine pentru a semnala ceea ce este relevant şi semnificativ dincolo de aparenţe”. Într-un manifest al noii sale abordări, „Trăsături durabile şi aspecte tranzitorii ale marxismului” (1957), Kolakowski enumeră caracteristicile a ceea ce el, în acel moment, numise „marxismul intelectual”: raţionalism radical al gândirii, refuzul total al ingerinţei mitului în ştiinţă, critica neinhibată de prejudecată, neîncrederea faţă de orice sistem filosofic închis şi deschiderea către revizuirea permanentă a propriei gândiri. Revizionismul lui Kolakowski, care a culminat în ruptura cu marxismul, a însemnat în primul rând datoria spiritului critic.

Mai mult despre destinul radicalismelor utopice, pe blogul meu: tismaneanu.wordpress. com.

Steaua lui Iliescu

martie 29th, 2009

„Cite stele sunt pe cer
Pina dimineata pier
Numai ca o proasta
Sade pe fabrica noatra”

Pentru anii in care Ion Iliescu era la inceputul carierei de politruc inchzitor aceste cuvinte erau de ajuns pentru exmatriculare din scoala sau un loc la canal. Iliescu este un personaj istoric a carui misie nu s-a incheiat odata cu ultima presedentie.

El continua sa dirijeze un grup „des amis des mes amis” si mai are multe de spus. Tortul cu fotografia omagiara nu-l indeparteaza de politica si sunt numai o diversiune.
Iliescu este in standby.

S-ar putea ca Iliescu sa aduca noi surprize si infaptuiasca urmatoarea cotitura. Cum lucrurile nu merg deloc bine in tara si cum zarurile continua sa se invirteasca si inca nu stim cine va fi urmatorul cistigator surpriza, Iliescu ar putea sa fie cartea la care se va recurge pentru a se orienta tara pe o noua directie.
Iliescu prezinta avantajul experientei, a mai trecut printr-o intorsatura si a coti-o ca la Ploiesti si este cel mai indicat sa execute o noua orientare.

Un singur rol isi doreste Iliescu si acela este de neatins.
El vrea sa fie inteligenta stralucita a noii orientarii. De zor tot cauta aceasta noua cale, nedefininta inca si tot nu o gaseste.

Ba ca a incercat sa o numesca demoratie originala si s-a definit ca liber cugetator incercarile pe plan ideologic si de sinteza au fost lipsite de succes. Ion se vrea Silviu Brucan si aceasta nu va reusi fie niciodata.

Ion se vrea scenarist dar este actor si unul mediocru cu regizori si public la dispozitia lui. Ion va arata in directia in care i se va spune.

El nu va sti de la sine in ce directie sa arate. Lui Ion i se recunoaste instinctul de conservare. Este pisica. Cade in picioare.

Un singur lucru drept a intreprins ca presedinte. Restul de cind a luat puterea si pina acum nu a facut decit rau.

Asteptam ca la viitoarea intorsatura Iliescu sa arate catre EST. Viitorul episod va fi intorsatura II, in care Iliescu va prezenta pe viitorul delfin, pe care il vrea viitor secretar general.

Este posibil ca politicienii de la Bucuresti sa apeleze la Iliescu atunci cind nu vor mai avea alternativa si sa-l roage sa le puna o pila la Tarigrad.

Ipoteza circula prin Bucuresti, asa ca numirea la succesiune a lui Iliescu de catre Gorbaciov si se spune ca ceea ce se asteapta este fixarea datei.

„Partage” la Paris (2)

martie 29th, 2009

Saptamina trecuta va povestisem cum am ajuns la Paris, fara valiza si, frint de oboseala, am adormit la hotel, dupa un voiaj plin de surprize.
Dimineata insa, m-am sculat bine dispus, am telefonat la receptie, convins fiind ca ingerul valizelor mi-a adus geamantanul peste noapte. Speranta zadarnica. M-am imbracat in fuga, in aceleasi haine de drum, aratam cam obosit, sifonat, dar stiam ca ma duc la un forum de filozofie, nu la parada modei, am lasat masina la hotel, ca numai gandul s-o scot din parcarea ingusta ma paraliza, si – la metroul parisian, catre Scoala Militara, spre sediul UNESCO. Ajung la timp, noroc ca imi pusesem in geanta de mana aparatul de fotografiat, fusesem avertizat, nu cumva sa vin inapoi fara fotografii, ca voi fi pedepsit. Spre bucuria mea, publicul era imbracat de strada, asa ca puteam sa ma prezint fara jena. M-am pupat cu Francoise si cu Jean-Paul, organizatorii simpozionului, vechi prieteni, si, dupa ce m-am scuzat pentru tinuta neglijenta, m-am strecurat in sala, asezandu-ma in ultimul rand. Eram preocupat, cum ma voi prezenta lui Elie Wiesel, oare voi putea sa vorbesc cu el despre toate subiectele pe care le pregatisem?
Se face intuneric in sala, apare Jean-Paul, -Vlad, ce faci aici, mergi in fata, ti-am rezervat loc special, in primele randuri! -Cum, cu hainele astea? -Lasa vraja, du-te!… Ma asez eu in al doilea rand, incepe Forumul, fara a respecta ordinea prestabilita, unii n-au venit, altii au aparut neanuntati, pe Koichiro Matsuura, directorul general UNESCO, nu l-am vazut, a deschis congresul altcineva, in numele lui, apoi au luat cuvintul Elie Wiesel ( L’esprit de partage), Roger-Pol Droit, Monique Canto-Sperber. Nu voi intra in amanunte, totul era legat de \”partage\”, cu toate semnificatiile lui, in domenii diferite ale vietii, in cultura, politica, sociologie, antropologie, filozofie, medicina, economie, istorie, informatie, religie, sex… In timpul dezbaterilor s-a vorbit, in franceza si engleza, despre toate, dar 90% despre… antisemitism si Israel. Greu de imaginat? Da, nici mie nu-mi venea sa-mi cred urechilor. Sosit din Israel special la Paris, poate singurul israelian din sala, aud la fiecare citeva minute, Israel si antisemitism. Ce s-a discutat nu va relatez acum, ca vreau sa la fac pe doamne curioase, iar despre aspectul religios, care a fost larg dezbatut, cu alta ocazie, caci au venit si Preotul Ceyrac, si sora Emmanuelle.
In continuare au vorbit Jacqueline de Romilly, Alain Minc, Christophe Aguiton. Intr-o pauza, l-am abordat pe Elie Wiesel, m-am prezentat, am stabilit ca, dupa amiaza, vom gasi un colt, pe coridor, sa dialogam. La 12:30 se face pauza de masa, eu telefonez la Air France, valiza inca nu a sosit, ce ma fac, sa-mi cumpar haine, sa astept? Nu, ma asigura ei binevoitori, fara indoiala ca in cursul zilei voi primi valiza la hotel.
Tocmai ma gandeam cum sa-mi omor timpul, cand vad ca se apropie de mine o femeie pe care o zarisem in sala, la citeva locuri distanta, frumoasa foc, asculta discursurile cu casti, in traducere. Mi se prezinta, sunt Stephanie, din U.S.A., presedinta unei fundatii care se ocupa de drepturile omului, te-am auzit vorbind cu Elie Wiesel pe ebraica, esti din Israel? -Da, raspund, putin banuitor. -Hai sa mancam impreuna, imi propune ea. -Mai, sa fie!- cuget eu, nu cumva tipa crede ca-s usor de agatat, sau vrea sa ma invite pe o noua lista de palavre pe Internet… Voi rezista eroic oricarei conspiratii, capcane sau momeli, dar sa mananc cu ea, nu vad nimic rau in asta. Si arata atat de bine, incat nu puteam sa o refuz.
Am iesit din sediul UNESCO. Afara ploua marunt, eu si Stephanie cautam un restaurant, unde sa ne privim ochi in ochi. Ea era elegant imbracata, eu, ce sa va mai spun?… La naiba, mi-am zis, in viata sunt si lucruri mai importante decat o valiza pierduta. Traversam strada, spre restaurantul romantic, unde ne vom sopti, in engleza, cuvinte filozofice. Am gasit cu greu o masuta, eram inghesuiti din toate partile, distanta dintre noi era exact atat cit sa-i simt parfumul fin, amestecat cu puternicul miros de usturoi de la masa vecina. La inceput ne-am masurat de sus pina la nivelul mesei, apoi ne-am privit in ochi (ce ochi!), iar eu i-am relatat aventurile valizei mele, pe care o asteptam, fidel, in haine de drum… Apoi am aflat, cu surprindere, ca avem o droaie de subiecte comune si preocupari asemanatoare, ea era psihoterapeuta, folosea hipnoza (o numea altfel, dar tot hipnoza era) in tratamentul comportamental, nu se putea s-o nimeresc mai bine… In sfirsit discutam pe o tema la care ma pricepeam, aproape uitasem ca eram flamanzi, declamam amindoi drepturile omului, recitam din lectiile de istorie, ajunsesem sa rezolvam problema palestiniana si farmecul interactiei in dragoste, in timp ce ne luptam cu o gainusa palida si putin nebarbierita, ne-am promis sa nu ne pierdem, acum, ca ne-am descoperit, conversatia se desfasura lin, aveam cam aceleasi pareri, adica ea aproba ce spuneam eu, asa cum se cuvine sa faca o femeie binecrescuta. Mi-a povestit ca vine in fiecare an la Forum, o voi revedea cu certitudine.
Probabil ca sunteti curiosi ce s-a petrecut, in continuare, la congres, ca doar despre congres va povesteam, nu stiu ce mi-a venit sa fac digresiunea cu Stephanie, care precis nu intereseaza pe nimeni, fiind ceva personal si fara aspect filozofic, evident ca sunteti ingrijorati de valiza, ei bine, am telefonat la hotel, ajunsese o valiza, dar nu a mea, apoi la Air France, nimic, am primit telefon din Israel ca valiza era inca la Tel Aviv, adica pe aeroportul Ben Gurion, asteptand urmatoarea cursa Air France.
Pierdusem notiunea timpului, era deja trecut de 14:00 si am fugit cu Stephanie spre sediul UNESCO, sa nu pierdem nici o vorba de duh. In programul de la 14 la 17 era presedinta Michelle Perrot. N-am stat mereu in sala, mai ieseam pe coridor, ma duceam la coltul fumatorului criminal, care e bagat in tot felul de custi, avem tot mai multe custi, le-am gasit si la Londra, pe aeroport, probabil ca, in curand, se va decreta o lege prin care fumatorii sa fie executati fara proces, prin impuscare sau pe scaunul electric.
Pe coridor am gasit o banca, m-am asezat, asteptindu-l pe Elie Wiesel, care s-a tinut de cuvant si a iesit din sala. Am conversat destul de mult, despre Holocaust, despre Israel, despre comisia Wiesel infiintata in Romania, in acelasi an, despre antisemitism, Franta, operele sale, Premiul Nobel, previziunile politice. Discutia a durat aproape o ora, ma gindeam sa public un interviu cu el, i-am povestit si istoria valizei, ca vedeam ca se tot uita ciudat la hainele mele. In cele doua zile ale congresului am reluat dialogul, pe ebraica, franceza si engleza. Sa fie clar, Elie Wiesel nu stie romaneste, mi-a zis \”am uitat\”, \”putin\”, dar atata tot. Acasa, in copilarie vorbea yidish si ungureste, cartile si le scrie in limba franceza, iar in universitatile din USA preda in engleza. De cate ori s-a intalnit cu Iliescu (fostul Presedinte al Romaniei, care a infiintat Comisia Wiesel), l-a adus si pe Radu Ioanid, care era vice-presedintele comisiei, si ii traducea mot-a-mot.

(va urma)

Sunt un cetățean (român) al Universului

martie 29th, 2009

Recentele articole “Mi-e rușine că sunt român” http://www.acum.tv/articol/2225/ și “Nu mi-e rușine că sunt român… Mi-e indiferent!” http://www.acum.tv/articol/9455/ au stârnit un mare interes și o vie dezbatere.

Și nu e de mirare, nu numai datorită titlurilor – aparent provocatoare – ci datorită problemelor de substanță ridicate de aceste articole. Ce înseamnă să fii român în lumea globalizată de azi și cum să faci față provocărilor la adresa identității care apar din ce în ce mai des?

Destule reacții au fost cele de iritare: cum de ne permitem să publicăm articole cu astfel de titluri blasfemice la adresa românismului? Las la o parte faptul că unii din cei care și-au manifestat sfânta indignare nu au citit articolele până la capăt sau nu le-au înțeles, ele fiind o pledoarie pentru abandonarea pudorilor, dar și a fanfaronadelor legate de identitate.

Așa cum am afirmat în repetate rânduri, nu sunt nici mândru, nici nu mi-e rușine că sunt român. Nu am niciun merit că m-am născut român, dar nici nu am vreo responsabilitate, de aceea consider noțiunile de rușine sau mândrie neaplicabile în acest caz.

Mă consider un cetățean al Universului, adică un om care nu e legat de “meleagurile natale”, pentru care nu am nicio nostalgie, și pentru care părăsirea țării în care s-a născut nu a constiuit o dramă existențială.

Așa cum am explicat în articolul “Zilele de 13 – 15 iunie 1990 mi-au schimbat viața” http://www.acum.tv/articol/7966/ decizia de a părăsi România în 1991 a fost una motivată nu de considerente politice sau economice, ci de o dorință de lărgire a orizonturilor, de oroarea de a risipi timpul într-o perioadă de tranziție, care ține și de această autoasumată cetățenie a Universului.

Asta nu înseamnă că mi-am negat identitatea, că mi-am ascuns-o vreodată. Mai mult, limba română a rămas instrumentul cu care mi-am câștigat existența (la BBC până în 2008) și cu care mi-o câștig în continuare. Dar acest lucru este legat de avantajul competitiv, de găsirea unei nișe în piață, care mi-a permis utilizarea limbii materne ca instrument de lucru, deci o opțiune utilitaristă și nu una ideologică și naționalistă.

De ce spun toate acestea? Pentru că prea adesea, români pe care i-am întâlnit sau atitudini ale românilor exprimate sasu relatate în mass media păcătuiesc printr-o confuzie dintre afirmarea, uneori zgomotoasă, a identității și patriotism. Mai grav, uneori această atitudine se exacerbează în “buricism”, adică transformă România în buricul pământului, iar românii tratați la extremă, adică ori cei mai buni, ori cei mai răi din lume.

Or realitatea este cu totul alta. Românii, care reprezintă la ora actuală sub 5% din populația Uniunii Europene, nu sunt un caz de excepție. Recentele convulsii (mai mult mediatice) legate de presupusa infracționalitate scăpată de sub control a românilor din Italia este doar un amănunt la scara Uniunii Europene, nemaivorbind de întreaga planetă, unde altele sunt problemele grave.

Și aici intervine provincialismul care-i caracterizează pe destui români: incapacitatea de a pune lucrurile în context, incapacitatea de a fi, decă vreți, cetățeni ai Universului.

Bine, bine, veți spune, dar toți avem de rezolvat probleme concrete, zi de zi, care ne cer să fim cetățeni ai țării, chiar ai comunității unde locuim. Așa este, dar de prea multe ne lăsăm orbiți de această proximitate și acest lucru ne împiedică să învățăm din experiența (adeseori frapant de similară) altora.

În concluzie, înainte de a ne proclama zgomotos românismul (cu toate bunele și relele ce ar decurge de aici) n-ar fi rău să facem o pauză de reflecție și să ne întrebăm dacă e absolut necesară această afirmare a identității într-o lume tot mai globalizată.

Tiraspolul a decis sa pedepseasca UE si SUA

martie 29th, 2009

În ajunul întâlnirii lui Voronin cu Smirnov pe 25 martie curent, convenită în timpul întrevederii trilaterale de la Moscova, organizată cu sprijinul şi insistenţa Moscovei, Tiraspolul traduce în viaţă avertismentul său referitor la stabilirea unor restricţii de circulaţie pentru reprezentanţii occidentali, referindu-se în mod principal la ambasadorul SUA în RM, Asif Chuadhry, Reprezentantul special al UE în RM, Kalmen Mizsei şi Petr Kypr, Ambasadorul Republicii Cehe a cărui ţară prezidează în prezent Consiliul European. Autorităţile transnistrene explică această decizie drept răspuns la hotararea UE de a prelungi pentru încă un an interdicţiile de circulaţie pentru oficialii transnistreni (POZIŢIA COMUNĂ A CONSILIULUI EUROPEAN 2009/139/CFSP, din 16 februarie 2009, reiterată în Declaraţia Preşedinţiei UE privind reînnoirea regimului restrictiv de circulaţie pentru oficialii transnistreni, publicată la 13 martie curent).
Această ofensivă a autorităţilor separatiste împotriva unui număr select de reprezentanţi ai Occidentului denotă natura efectelor controversatei Declaraţii de la Moscova, care încep să se contureze în mod accelerat datorită constrângerilor electorale la care sunt supuse Voronin/PCRM. O dovadă concludentă a faptului că actuala guvernare a devenit “prizonier de moment” al tandemului Moscova-Tiraspol poate fi considerat şi faptul că vizita lui Voronin la Tiraspol coincide cu sosirea Ministrului Economiei al Federaţiei Ruse, Elvira Nabiullina, care se va întâlni cu V. Voronin şi oficiali din cadrul Ministerului Economiei şi Comerţului, după care va face declaraţii de presă favorabile PCRM.
Cu siguranţa, Voronin nu doreşte să comunice cu Smirnov despre Acordul privitor la principalele sisteme de garanţii în procesul reglementării transnistrene, transmis spre examinare de liderul transnistrean în timpul reuniunii trilaterale (СОГЛАШЕНИЕ об основах системы гарантий в молдо-приднестровском урегулировании). Motivul principal este ca aceasta va proba încă o dată renunţarea şi/sau înfrângerea personală a lui Voronin şi de grup a comuniştilor în vederea animării şi realizării planului reglementării transnistrene “la pachet” promovate de ele anterior. De asemenea, Voronin este indispus să comunice cu liderul transnistrean din cauza disputei legate de obstacolele create de Tiraspol în procesul de asigurare a unor condiţii adecvate pentru exercitarea dreptului la vot de către lucuitorii satului Corjova (sensibilitatea faţă de această problemă se datorează desigur ataşamentului personal a lui Voronin faţă de localitatea natală). Mai mult decât atât, Voronin va fi nevoit să se deplaseze la Tiraspol în contextul politico-diplomatic critic caracterizat prin declararea celor trei oficiali europeni drept “persona-non-grata” în regiunea transnistreană. Toate aceste circumstanţe apăsătoare pentru Voronin, promisiunea lui faţă de Rusia, întârită de Declaraţia de la Moscova, dar şi cadrul politic bilateral impus de partea rusă (spre exemplu, combinarea întâlnirii lui Voronin cu Nabiullina şi cu Smirnov etc.), îngustează în mod substanţial spaţiul de manevră a liderului comuniştilor. Indiferent de acestea, Voronin pune pe primul loc relaţiile prietenoase cu Rusia, fiind motivat în aceasta de sentimentele deosebite ale electoratului moldovenesc faţă de factorul rusesc (conform Barometrului Opiniei Publice pentru martie 2009, pentru un parteneriat strategic cu Rusia pledează 60,1% din respondenţi; relaţiile moldo-ruse sunt apreciate pozitiv de 78,1%, iar negativ doar 15,9% din respondenţi; încrederea emergentă în lideri ruşi: Medvedev – 73,2% faţă de 61,1% în octombrie 2008, V. Putin – 78,7% faţă de 76,9% în octombrie 2008). De aceea, eşuările în problema transnistrenă sunt ignorate în mod intenţionat de Voronin (care este conştient de faptul că impactul eşecurilor în problema transnistreană asupra rezultatelor electorale este minor), care desfăşoară o campanie proactivă în vederea valorificării maxime a potenţialului electoral al factorului rusesc.

Pe lângă stimularea comportamentului şi încurajarea efectivă a Tiraspolului în raport cu actorii internaţionali (UE, SUA, OSCE), alt efect major al Declaraţiei de la Moscova constă în minimizarea rolului formatului “5+2”. Or, introducerea restricţiilor faţă de cei trei reprezentanţi ai SUA, UE şi Republicii Cehe urmăreşte intenţia Moscovei via Tiraspol de a elimina exponenţii daţi din procesul real de negocieri pe marginea conflictului transnistrean cel puţin până în 2010, când UE ar putea revizui decizia privitor la oficialii transnistreni, şi respectiv cea a Tiraspolului privitor la reprezentanţii occidentali. În aceste condiţii, vor fi create premise pentru controlarea acţiunilor Chişinăului pe perioada incipientă de activitate a noului legislativ de la Chişinău. Totodată, aceasta va conduce la o implicare şi mai mare a Moscovei în procesul de normalizare a relaţiilor dintre Chişinău şi Tiraspol (comparabile cu suveranizarea provinciei Kosovo efectuată de Bruxelles şi Washigton), excluzând de pe agenda de discuţii imperativul reintegrării teritoriale a RM, de altfel, dezaprobat în mod expres prin Declaraţia de la Moscova.

În afară de efectele menţionate (stimularea Tiraspolului şi minimizarea rolului formatului “5+2”), se prefigurează tendinţa Rusiei de a compromite din timp guvernarea comunistă. Prevederile controversate din Declaraţia de la Moscova, împreună cu apropierea constantă a Chişinăului de Kremlin (evidenţiate recent în cazul declaraţiilor politice privind Parteneriatul Estic etc.), dar şi eventuala includere a oficialilor occidentali în lista neagră a Tiraspolului separatist, ar putea cauza dificultăţi majore în dialogul viitoarei guvernări (care ar putea fi din nou comunistă graţie implicării factorului rusesc, monopolizării surselor mass-media, utilizării resurselor administrative, limitarea acţiunilor forţelor de opoziţie etc.) cu Bruxellul şi Washingtonul. Prin urmare, autorităţile ruse anticipează anumite posibile reorientări externe ale PCRM-ului, bazându-se pe experienţa nefastă din perioada 2003-2006, dar şi reieşind din amplificarea proximităţii europene (Parteneriatul Estic) care ar putea condiţiona schimbări radicale şi profunde în materie de democraţie, stat de drept şi respectarea drepturilor omului (generand un potenţial mediu propice pentru înlocuirea atractivităţii politice a Rusiei, cu cea pentru UE), care ar asigura atât maturizarea relaţiilor cu UE, cât şi indirect, aprofundarea dialogului cu NATO (activizarea discursului public şi eventual politic din RM privitor la NATO).

Alexandru Sever – Cronica unei vizite memorabile (II)

martie 29th, 2009

De curând Alexandru Sever, un mare scriitor român stabilit în Israel, a împlinit 88 de ani. L-am sunat la telefon pentru a-i dori la mulţi ani şi sănătate, şi am înţeles că, din păcate, o nouă călătorie în România i-ar depăşi puterile. Şi atunci m-am decis s-o rememorez pe cea de acum 5 ani, din martie 2004
Fişă biografică: Alexandru Sever s-a născut la Moineşti, la 21 ianuarie 1921. În 1948 a absolvit Facultatea de Filozofie şi Litere de la Universitatea din Bucureşti. A debutat în 1955, cu tragedia Boieri şi ţărani. Autorul romanelor (Cercul, Impostorul, Cartea Morţilor, Insomniacii, Cronica unei morţi amânate), volumelor de eseuri (Iraclide, Inventarul obsesiilor circulare, Umbre de la zidul plângerilor mele) şi de teatru (Noaptea speranţelor, Descăpăţânarea, Îngerul bătrân, Don Juan Apocalipticul, ) a fost distins cu mai multe premii, printre care: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1977) , Premiul pentru dramaturgie al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1983), Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România (1986), Premiul Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română (1993), Premiul Internaţional Felix Aderca, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, la Tel Aviv (2003)
Bacăul – oraşul şcolii şi al detaşamentului de muncă

L-am reîntâlnit pe Alexandru Sever în gară la Bacău. Eu sosisem de la Cluj, împreună cu colegii mei, Sandy Marius operator de imagine şi Nelu Bentea, asistent tehnic şi conducător auto. Mai întâi ne-am dus cu maşina la hotelul nou şi elegant de lângă stadion, unde primarul de atunci (important reprezentant al partidului de guvernământ) le oferise celor doi oaspeţi bucureşteni, cazare şi masă. Camerele şi restaurantul se aflau la etajul superior al clădirii turn.
După o absenţă îndelungată oraşul se cerea privit în ansamblu, ca o cunoştinţă veche, pe care n-ai văzut-o de mult şi încerci să-i recunoşti trăsăturile. Treptat, dincolo de geometria modernă a blocurilor, de străzile înţesate de automobile, sub cerul brăzdat de elicoptere, se ivea o clădire veche, un colţ de stradă, un pâlc de arbori, dezvăluind câte ceva din vechiul Bacău, oraşul primei tinereţi, întipărit în amintirea scriitorului sub felurite chipuri. Alexandru Sever a scrutat îndelung priveliştea, apoi s-a întors către camera de vederi care-i urmărea mişcările şi a spus:

Regăsesc practic toată ambianţa scrierilor mele din cele câteva cărţi care se petrec la Bacău. Cadrul fizic s-a modificat, dar ceva din atmosfera aceea o mai regăsesc, sau doar mi se pare…

Am pornit la pas prin oraş, oprindu-ne mai întâi, la Colegiul Naţional
Ferdinand I. Din amintiri prindea contur elevul de odinioară, băiatul originar dintr-o familie evreiască din Moineşti, trimis să înveţe carte la liceul din Bacău.

Îmi plăceau ştiinţele naturale şi literatura, dar la matematică am fost întotdeauna un elev prost. Îmi plăcea geometria pentru că vedeam în ea o anumită fantezie, dar nu reuşeam să rezolv problemele. Mă atrăgea chimia, dar nu mă descurcam cu formulele. În schimb îmi plăcea ideea combinaţiilor chimice. În definitiv a face literatură presupune un cap combinatoriu. Prima povestire am scris-o pe vremea când eram la liceu, la internat. Să fi avut vreo 11 ani, nu mai mult.

Ne-am continuat plimbarea către gară. De la înălţimea pasarelei, şinele de cale ferată păreau a se pierde în orizontul unui trecut sumbru şi dureros, vremea războiului, a umilinţei şi persecuţiilor rasiale.

În timpul războiului evreii au fost scoşi din micile târguri şi sate şi mutaţi în oraşele mai mari, de obicei în capitalele de judeţ. Moineştiul ţinea de judeţul Bacău şi tot târgul a fost evacuat. Bunicul avea cal cu trăsurică, dar nu mai avea putere să mâne calul, aşa că m-am suit pe capra trăsurii bunicului şi am mânat toată noaptea. Când am ajuns la Bacău eram frânt de oboseală şi am adormit pe loc, au trebuit să mă ia pe braţe şi să mă coboare.
La Bacău n-am fost cazaţi într-un singur cartier, într-un ghetou propriu-zis., Întregul oraş devenise un ghetou. În imaginarul meu Bacăul a rămas ca locul ghetoizării. Acolo au fost aduşi şi evreii din Adjud, din Piatra Neamţ şi din Roman. Am locuit înghesuiţi cu alte familii, pentru că nu se găseau atâtea case câte familii evreieşti veniseră din împrejurimi.
Locuinţa noastră din Bacău era chiar lângă gară şi asta mi-a folosit ulterior, când lucram la detaşamentul de muncă forţată de la CFR. Eram obligaţi să purtăm steaua galbenă şi să muncim la dublarea liniei Adjud –Bacău; Treaba noastră era de a face terasamentul. La început eram atât de slab, de pipernicit, încât nu eram bun de nimic. M-au făcut apagiu. Căram apă pentru săpători. Dar nu puteam căra o căldare plină, de 10 kilograme, ci doar o jumătate de căldare. Duminica nu se lucra. Sâmbăta unii dintre noi se duceau acasă, deşi era interzis să părăsească detaşamentul şi să circule pe tren. Totuşi, făceau înţelegeri cu mecanicul sau cu frânarul, se ascundeau în tren şi plecau acasă, până a doua zi.
Eu, mai slab de înger, nu mă gândeam la aşa ceva. Odată, totuşi, mi-am zis să fac şi eu treaba asta. Dar ca să vezi ghinionul meu ! Se făceau controale în tren, era o poliţie a trenului. Pe mine m-au dibuit şi m-au aruncat din tren…Am avut noroc de taluzul care m-a ferit să cad mai rău. M-am rostogolit la poalele taluzului şi am zăcut acolo, fără cunoştinţă. Nu ştiu cât a trecut, în orice caz, când m-am trezit era noapte. Nu aveam altă călăuză decât linia ferată, ca să ajung în Bacău. Am luat-o şontâc-şontâc şi când am ajuns la Bacău, se făcuse dimineaţă. Mă temeam să nu fiu controlat la barieră, dar locuiam lângă gară şi am ajuns cu bine.

Bacăul – oraşul din romane şi nuvele

După amiaza ne-am plimbat pe străzile unde se mai păstraseră casele vechi. Alexandru Sever s-a oprit în faţa câtorva clădiri care, datorită condeiului său, au intrat în spaţiul literaturii, al neuitării.

Cercul Militar, pe care l-am evocat în Insomniacii, arată exact ca atunci. Cadrul fizic din romanul Insomniacii este din Bacău, dar nu am precizat numele oraşului pentru că nu totul corespunde realităţii. O parte din evocarea mea e curat fantezistă. De pildă habar nu am dacă a fost vreodată un bal în Palatul Administrativ, dar eu mi-am imaginat o asemenea posibilitate. Imaginarul meu lucrează pe datele realităţii. Aveam nevoie de un îndreptar şi am folosit ceea ce ştiam mai bine din tinereţe mea, de pe vremea când eram licean.

Trecând agale sub ramurile înflorite ale copacilor din Grădina Publică, am dialogat puţin despre personajele romanelor şi nuvelelor.

– Personajele erau specifice mediului românesc ?
- Da. Personajele care apar în nuvele şi în roman sunt caracteristice timpului şi locului.
– Există, totuşi, şi o tentă evreiască…
- Eu zic că în mai tot ce am scris există o fibră iudaică. Ea nu apare în mod ostentativ nicăieri, nu am încercat s-o scot în evidenţă. În definitiv atât romanul cât şi nuvela, atâta timp cât e gândită în spaţiul românesc, nu impune în mod ostentativ o filozofie iudaică sau un astfel de personaj. Totuşi, pe undeva se simte…Se simte în felul în care sunt percepute, cum sunt văzute lucrurile, acolo se simte scriitorul din spatele romanului.
– Totuşi, unul dintre personaje este un evreu tipic
– Sigur, Şmelke din Insomniacii.
– Îmi vorbiţi puţin despre Şmelke ? Cine este Şmelke ?
- Cred că am cunoscut cândva un asemenea mijlocitor, dar nu aş putea să jur că el este prototipul personajului. E mult loc pentru invenţie aici, intră în funcţie o serie întreagă de factori foarte greu de definit, nu pot să pun mâna pe el şi să spun: Acesta-i personajul. Nu, lucrurile sunt mai complicate când e vorba de literatură autentică.
– Cum l-aţi caracteriza pe Şmelke ?
Un biet om căzut sub apăsarea vremurilor, o victimă a timpului…
– Dar avea umor, spunea snoave…
- Seamănă, poate, şi cu bunicul meu, care nu era un om vesel şi nici un umorist de clasă, dar avea un umor tipic evreiesc care vine de mai departe, cine ştie de unde… Dar n-aş jura că el e singura sursă a acestui tip de umor. Sunt mai multe lucruri, greu de adunat şi, mai ales, greu de povestit totul, într-o plimbare prin parc…

Cine ştie, poate că tocmai paşii pe aleile fostei grădini publice, în care doar primăvara este aceeaşi ca pe vremuri, l-au călăuzit pe Alexandru Sever, către o întâlnirea cu Bacăul, oraşul din inima şi cărţile sale…

(va urma)

Alegeri în Republica Moldova: după opt ani de comuniști… tot comuniștii?

martie 29th, 2009
Îi va conduce Voronin pe Comuniști din nou spre victorie?Îi va conduce Voronin pe Comuniști din nou spre victorie?

Duminică 5 aprilie votanții din Republica Moldova aleg un nou Parlament care urmează la rândul său să-i aleagă un succesor președintelui Vladimir Voronin.

Potrivit Comisiei Electorale Centrale, la ora 18.45 votaseră peste 52% din cei peste 2,5 milioane de cetățeni cu drept de vot. CEl mai ridicat procent de participare – peste 73% – se înregistra în raionul Basarabeasca, urmat de Dubăsari, cu 61,6% și Dondușeni 58,9%, iar cel mai scăzut – 43% – în Municipiul Bălți, urmat de Fălești cu 46,3% și Găgăuzia, 48,7%.

Aflat în funcție de opt ani, liderul Partidului Comuniștilor (PCRM) este oprit de Constituție să candideze la un nou mandat de șef al statului.

Sondajele de opinie, puține și nu prea credibile, indică a treia victorie consecutivă a PCRM, ceea ce ar fi fără precedent într-un stat fost comunist din Europa.

Puțini sunt însă cei care se îndoiesc de faptul că partidul lui Voronin se va situa pe primul loc, întrebarea este dacă va reuși să repete majoritatea absolută obținute la precedentele două scrutinuri (71 de mandate din 101 în 2001, 56 în 2005).

Uzura puterii ar trebui să constituie un avantaj pentru opoziție, dar aceasta, ca de obicei, se prezintă divizată în alegerile parlamentare. Sondajele acordă șanse de trecere a pragului electoral de 6% Partidului Liberal Democrat (PLDM), condus de Vladimir Filat, Partidului Liberal (PL) a cărui listă e condusă de primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă, și Alianței Moldova Noastră (AMN), condusă de fostul primar al Capitalei, Serafim Urecheanu.

Creditate inițial cu șanse de intrare în Parlament, Partidul Social Democrat (PSDM), condus de fostul premier Dumitru Braghiș, Uniunea Centristă (UCM), condusă de fostul premier Vasile Tarlev, Partidul Popular Creștin Democrat (PPCD), condus de vicepreședintele Parlamentului, Iurie Roșca și Partidul Democrat (PDM), condus de fostul președinte al Parlamentului, Dumitru Diacov, par să nu mai poată depăși pragul electoral.

Acest lucru ar consfinți ieșirea din parlament a PPCD după 15 ani, partid condus de Iurie Roșca de peste 20 de ani.

Liderii opoziției sunt adeseori mai preocupați să se atace reciproc, decât să lupte împotriva PCRM.

Vladimir Filat și partidul său au parazitat adeseori pe numele partidului rival, condus de primarul Chirtoacă și unchiul său, Mihai Ghimpu. Pentru mulți alegători, mai ales din mediul rural, nu e clară diferența dintre PLDM și PL. Serafim Urecheanu supracompensează lipsa sa totală de charismă cu declarați hiperagresive, de genul “nu am rival la președinție”.

Succesiunea lui Voronin

Și fiindcă a venit vorba de președinție, aici este de fapt cheia acestui nou ciclu electoral. Timp de opt ani, Vladimir Voronin nu a avut rival pe scena politică din Republica Moldova.

Acum, liderul PCRM pregătește un successor, după toate probabilitățile, fie președintele Paralmentului, Marian Lupu, fie premierul Zinaida (“Zâna ce bună”) Grecianîi.

Aici apar două probleme: prima, că nu e clar dacă PCRM va obține singur cele 61 de mandate necesare alegerii președintelui. Nu e clar dacă celelalte partide, în caz că UCM și PPCD nu intră în Parlament, vor acorda sprijin, ca în 2005 pentru alegerea șefului statului. Sigur, teama alegerilor parlamentare repetate în caz că președintele nu e ales în trei tururi de scrutin, poate aduce voturile unor deputați temători că își pierd scaunul.

A doua problemă este că nici Marian Lupu nici Zinaida Grecianîi nu au o bază de putere în PCRM așa cum are Vladimir Voronin. Un aranjament de tip Putin – Medvedev în Rusia este oarecum posibil, cu Voronin țintind nu funcția de premier, ci aceea de președinte al Parlamentului.

Dar toate acestea sunt speculații, iar alegerile din 5 aprilie pot oferi surprize. Comuniștii se laudă că sub mandatul lor Produsul Intern Brut a sporit în opt ani cu 60%, investițiile străine au crescut de șase ori, iar impozitele au fost reduse.

Adversarii contra-argumentează că avansul economic din ultimii opt ani are mai mult de a face cu banii trimiși acasă de cei care lucrează în străinătate (așa numitele remitențe, care constituie o treime din PIB – cel mai ridicat procent din lume). În plus, deși salariul mediu lunar a ajuns la sfârșitul lui 2008 la 2500 de lei moldovenești ($250), Moldova rămâne cea mai săracă țară din Europa.

Apropierea de Uniunea Europeană, inițiată în 2005 prin includerea țării în Politica de Vecinătate a UE a fost contrabalansată de o reapropiere de Rusia ca urmare a embargoului asupra exporturilor de vinuri moldovenești care a paralizat economia în 2006 și 2007 și a scumpirii repetate a prețului la gazele naturale.

Reintegrarea regiunii separatiste nistrene e în continuare un deziderat, din ce în ce mai iluzoriu, iar derapajele autoritare ale regimului Voronin (mai ales în domeniul presiunii asupra mass-mediei) sunt tot mai criticate de organizații internaționale.

Cu toate acestea, un electorat apatic, din care lipsesc multe dintre elementele cele mai dinamice, plecate peste hotare pentru a-și câștiga o existență mai bună, riscă să acorde partidului condus de Vladimir Voronin un nou mandat, fie și ca expresie a celui mai mic dintre două rele.

Este adevărat că legea electorală interzice blocurile electorale, dar nimeni n-a împiedicat cele trei partide care se consideră „liberale” – PL, PLD, AMN – sau cele trei care susțin că sunt social-democrate – PSDM, PDM, UCM – să fuzioneze. Dar egourile liderilor de partid sunt supradimensionate în raport cu numărul votanților care nu depășește 2,5 milioane.

Până acum PCRM era acuzat de aroganță și practici autoritare la guvernare. O a treia victorie consecutivă ar putea să dea naștere unui triumfalism care să accentueze astfel de practici mai ales în perspectiva absenței unei opoziții credibile.

Vă invităm să votați în sondajul nostru cu privire la scorul electoral al Partidului Comuniștilor din alegerile de duminică

http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt.

O explicație: 61 de mandate reprezintă majoritatea de 3/5 necesară alegerii președintelui, iar 52 de mandate constituie majoritatea absolută (nu 51, cum ar spune aritmetica elementară) potrivit unei decizii a Curții Constituționale din 1999.

Puteți citi și o analiză pe pagina BBC News http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/7982157.stm

P.S. Iată și pronosticul meu pentru structura viitorului Parlament:

PCRM 53 de mandate
PL 18
PLDM 16
AMN 14

Jubileul Principesei Moștenitoare Margareta

martie 27th, 2009

Biroul de Presa al Majestatii Sale Regelui Mihai este autorizat sa transmita urmatorul comunicat:

Joi, 26 martie, a avut loc primul moment al evenimentelor jubiliare dedicate Principesei Margareta a Romaniei, care isi sarbatoreste la această data ziua de naștere.

La ora 19.30, la Palatul CEC din Bucuresti a fost organizat un dineu oficial privat in prezenta Majestatii Sale Regelui Mihai, Altetelor Lor Regale Principesa Margareta si Principele Radu, Altetelor Lor Regale Principesa Elena si Principesa Irina, Nicolae al Romaniei si sora sa, Karina, Excelenta Sa domnul Alexander Nixon, domnul John Walker.
Au fost alaturi de Principesa Margareta si Altetele Lor Regale Principele Mostenitor Alexandru al Serbiei si Principesa Ecaterina a Serbiei, Alteta Sa Imperiala si Regala Arhiducele Martin al Austriei, Arhiducele Dominic al Austriei si Arhiducesele Emanuella si Maria Magdalena ale Austriei, Altetele Lor Principele Wenceslas si Principesa Arnelle de Lobkowicz, Alteta Sa Principesa Anne de Ligne, Baronul Hans Ulrich von Holzhausen, soprana Nelly Miricioiu, Excelenta Sa domnul ambasador Staffan de Mistura, Inalt reprezentant ONU, domnul Marc Ellenbogen, Presedintele Prague Society, impreuna cu alti prieteni din strainatate si din tara.

Locul dineului a reprezentat o “surpriza” pentru Principesa, care a aflat unde se desfasoara evenimentul o data ajunsa acolo. Seara a fost, de altfel, plina de surprize de care Alteta Sa Regala s-a declarat extrem de emotionata.

Inalt Prea Sfintia Sa Episcopul Vincentiu Ploiesteanul a binecuvantat masa festiva.
A fost proiectat un scurt colaj de fotografii si filme cu scene reprezentative din viata Principesei Margareta, la toate varstele, pana la momentul actual. Ilustratia muzicala a filmului a cuprins piesele indragite de Principesa (ABBA, Elvis Presley, Joe Cocker).
Principele Radu a luat cuvantul pentru a-i ura “La Mulți Ani!” sotiei sale dar si pentru a le multumi prietenilor pentru prezenta lor alaturi de Principesa la acest moment aniversar.

Principesa Margareta nu si-a putut ascunde emotia atunci cand a spus “Sunt atatea lucruri la care nu ma asteptam si care m-au bucurat foarte tare. Regasesc alaturi de mine in aceasta seara prieteni dragi din atatea locuri ale lumii: Marea Britanie, Franta, Elvetia, Statele Unite, Spania, Austria, Germania, Luxemburg, Belgia… Nu i-am vazut de prea multa vreme si le multumesc pentru ca sunt aici. Sper ca pe parcursul zilelor urmatoare sa mai recuperam ceva din anii care ne-au despartit.”
Principesele Elena si Irina au adresat apoi urari surorii lor.

Printre surprizele pregatite de Principele Radu s-a aflat si Muzica Reprezentativa a Ministerului Apararii Nationale (fanfara), care si-a incheiat repertoriul printr-un impresionant “Imn Regal”.

Ales pentru semnificatia sa istorica legata de inceputurile monarhiei romane dar si pentru frumusetea inegalabila a arhitecturii sale, Palatul CEC a gazduit o masa pentru o suta de invitati aranjata cu atentie fata de principiile protocolului regal. Invitatii regali au venit insotiti de colaboratori voluntari ai Casei Majestatii Sale Regelui special pregatiti pentru a-i asista pe inaltii oaspeti in toate momentele publice ale sederii lor in Romania.

Regimentul 30 “Mihai Viteazul” a asigurat garda de onoare la intrarea in Palatul CEC.

Vineri, 27 martie, Regele Mihai, Principesa Margareta, Principesa Elena, Principesa Irina, Nicolae, Karina, domnii Alexander Nixon si John Walker isi vor insoti oaspetii din strainatate intr-o vizita la Castelul Peles. Familia Regala si invitatii sai vor ajunge la Sinaia la orele 11.00. Accesul presei in gradina castelului este liber.

Tot vineri, 27 martie, la ora 18.30, se va desfasura, la Opera Nationala Bucuresti, un spectacol jubiliar in cinstea Principesei Margareta. Vor participa membri Familiei Regale a Romaniei, invitatii regali si prietenii din strainatate ai Principesei, jurnalisti europeni, personalitati ale mediului cultural, artistic, ale societatii civile si presei din tara. Spectacolul de opera va avea ca specific, de asemenea, mai multe surprize pentru Principesa, surprize pe care cei prezenti le vor descoperi la fata locului.

Accesul jurnalistilor la spectacol se face in baza confirmarilor prealabile si a legitimatiilor valabile de presa. Este permisa prezenta reprezentantilor mass media in toate spatiile publice ale Operei Nationale, si la spectacol, in limita locurilor disponibile (la balcon). Inregistrarea audio sau video a spectacolului, partial sau integral, este interzisa. Accesul presei in sala de spectacol nu va fi permis cu aparate foto sau camere de luat vederi.

Spectacolul va avea doua pauze si se va incheia, la ora 22.00, cu un cocktail, la Muzeul Operei (etaj I), la care intrarea jurnalistilor este permisa. Pot fi solicitate declaratii sau interviuri invitatilor prezenti, sub rezerva deciziei acestora.

Sambata, 28 martie, Principesa Margareta si oaspetii sai vor vizita, la orele 11.00, Centrul “Generatii” al Fundatiei Principesa Margareta a Romaniei, situat in incinta Grupului Scolar de Arte şi Meserii „Spiru Haret” din Bucureşti, sectorul 6. Centrul vine in intampinarea nevoilor varstnicilor, tinerilor, copiilor şi familiilor acestora – intr-o abordare „intergeneraţionala”, noua şi unica in Romania. Centrul aduce laolalta persoane aparţinand mai multor generaţii şi creeaza cadrul in care varstnicii, tinerii, copiii socializeaza, invaţa lucruri noi, se ajuta reciproc şi primesc sprijin din partea Fundaţiei Principesa Margareta a Romaniei. Cu prilejul vizitei invitatilor Familiei Regale va fi prezentat un moment artistic.

Accesul presei la Centrul Generatii este liber.

Pentru mai multe detalii, va invitam sa contactaţi Biroul de presa al Majestatii Sale Regelui Mihai. Contact: Adriana Lungu, Coordonator PR, tel: 021 319 09 72, fax: 021 319 08 92, mobil: 0724 222 750

E-mail: ada.lungu@palatulelisabeta.ro

Bursa Specială Guvernul României: de la o şansă reală la eşec

martie 27th, 2009

Bucuresti, 27 Martie 2009 – Deşi a demarat ca un proiect ambitios desfaşurat de către Ministerul Educatiei şi Cercetarii în parteneriat cu Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Bursa Specială Guvernul României se dovedeşte a fi un eşec lamentabil, spre dezamăgirea a aproape 150 de tineri străluciţi – beneficiari ai acestei burse – care au efectuat sau efectuează studii la cele mai bune universităţi din lume.

Scopul declarat al acestui program a fost acela de a stopa migrarea creierelor prin oferirea unor oportunităţi tentante tinerilor de elită din România care acceptau să-şi plănuiască o carieră în administraţia publică pe post de « vectori ai schimbării ». Într-o primă fază, statul român trebuia să finanţeze cheltuielile acelor tineri acceptaţi la studii în străinătate pe domenii de interes pentru administraţia publică din ţara noastră, urmând ca mai apoi să-şi recupereze investiţia prin plasarea lor pe posturi de manager în sectorul public.

Din motive absolut independente de voinţa bursierilor, niciuna din obligaţiile pe care statul român şi le-a asumat faţă de aceşti tineri nu au fost respectate cu rigoare, provocându-le astfel grave prejudicii pe plan material şi profesional.

Cei aflaţi încă la studii NU ŞI-AU MAI PRIMIT BURSELE de aproape patru luni de zile, fiind prinşi între presiunea de a fi performanţi şi cea de a face faţă lipsurilor materiale, cauzate de o gestionare deficienta a banilor de bursă. Răspunsul permanent la solicitările lor disperate, de luni de zile, este acela că trebuie să aibă răbdare, timp în care sunt obligaţi, totuşi, să obţină rezultate mult peste medie în conditii de disconfort financiar şi psihic.

‘Mi-am platit cazarea din surse proprii (a se citi datorii) si sunt in imposibilitatea de a-mi cumpara cartile necesare pentru cursuri ori a mă concentra pe altceva in afară de disperarea provocată de lipsa totala a banilor’- afirma pe 16 februarie 2009, Cristina Stoian aflată la master în cadrul Birmingham University
‘Si eu mi-am platit cazarea pe ianuarie si februarie din surse proprii (adica tot datorii), numai că la inceputul lui martie vine o noua sumă de platit. Dacă dureaza mai mult de 2 săptămâni, nu o să mai am bani pentru absolut nimic..E grav! ‘, afirmă Raluca Dorobanţu, aflată la studii de licenţă în cadrul University of Liverpool.

Pe de altă parte, a treia generaţie de beneficiari ai programului şi-a respectat până la cea din urmă obligaţie contractuală, respectiv întoarcerea în ţară şi efectuarea unui curs la Institutul Naţional de Administraţie, dar niciunul dintre absolvenţi nu a fost încă repartizat în funcţiile de conducere, stipulate atât de lege, cât şi de contractele individuale semnate la momentul plecării la studii.

Din dorinţa de a acţiona unitar şi consecvent, ne-am organizat sub forma unui ONG, Asociaţia Beneficiarilor Bursei Speciale Guvernul României (www.abbsgr.ro) şi am efectuat nenumărate diligenţe pe lângă fostul Guvern, toate soldându-se însă cu un eşec lamentabil într-un inacceptabil şi interminabil joc al deresponsabilizării instituţiilor implicate. Noul Guvern nu a răspuns nici el solicitărilor noastre !

De aceea, acuzăm indiferenţa celor care, dintr-un motiv sau altul, refuză implicarea în finalizarea programelor altei guvernări, acuzăm incapacitatea de a asigura continuitatea serviciilor publice, chiar şi în momentele de schimbare a puterii politice. Acuzăm tăcerea şi tergiversarea la nesfârşit a situaţiei noastre. Acuzăm interesul şi dez-interesul personal al acelor oameni ale căror răspunsuri vor veni prea târziu.

Dorim un lucru simplu : clarificarea situaţiei noastre ! Nu merităm atâta umilinţă şi indiferenţă din partea autorităţilor statului !

Asociaţia Beneficiarilor Bursei Speciale ‘Guvernul României’ (ABBSGR) s-a înfiinţat în august 2007 şi a obţinut personalitatea juridică în octombrie 2007. Începând cu aprilie 2008 ABBSGR este membră a Federaţiei Organizaţiilor Profesioniste din Administraţia Publică, federaţie având drept scop creşterea gradului de performanţă şi calitate în sectorul public prin expertiza furnizată şi implicarea socială a membrilor săi.

Asociatia Beneficiarilor Bursei Speciale ‘Guvernul Romaniei’
Adresa: Alexandru cel Bun, Nr.16, Bl. T21A, Sc.A, Ap. 31, Sector 2, Bucuresti, Romania
Persoana de contact: Bunceanu Victoria – Delia
tel: 0728 620 200

http://www.abbsgr.ro

“Working for peace”, afis cu soldatii romani din Afganistan, in metrourile din Washington DC

martie 26th, 2009

Marcind cel de-al 60-lea Summit, organizat anul acesta de Franta si Germania in localitatile Strasbourg si Kehl, NATO promoveaza o campanie vizuala in capitala americana, afisind in metrourile din Washington DC imagini ale trupelor aliate din Afganistan.

Fotografiile alese, ilustreaza diferite misiuni ale trupelor aliate impreuna cu populatia din Afganistan in mentinerea pacii pe intreg teritoriul tarii.
Campania va avea loc in perioada 23 Martie – 19 Aprilie 2009.

Imaginea care reprezinta Romania, a fost facuta in anul 2007 in Qaloat, provincia Zabol in sudul Afganistanului, unde soldatii romani, impreuna cu cei Americani, conduc o misiune de reconstruire a zonei respective.

Poetul Mircea Ivanescu implineste 78 de ani

martie 26th, 2009

Astazi este 26 martie si as fi vrut sa scriu un poem de primvara cu ploi si lande cu vant… M-am razgandit.
Este ziua marelui poet Mircea Ivanescu. La Sibiu poetii se aduna intr-un reusit dialog international al celebrarii orfice(23-29 martie 2009). Sper ca isi vor aduce aminte sa-l celebreze.
Mircea Ivanescu si-a pierdut vederea si este condamnat de a nu mai putea citi!
Ii doresc un sincer La Multi Ani, in numele editorilor si al cititorilor saptamanalului www.Acum.tv cu dorinta de a-l vedea laureat al Premiului Nobel pentru literatura.
Reproduc cateva versuri tipice din creatia mult apreciatului poet:

Mircea Ivanescu – Intuneric

Intr-o noapte a plouat, foarte tare, cu fulgere,
si când am iesit din casa unde asteptasem zadarnic, s-a stins
lumina electrica în tot satul. am mers pe sosea –
dupa un timp nici nu ne-am mai grabit.
dupa câtiva pasi, ea si-a scos sandalele – si a mers
în picioarele goale pe asfaltul cald al soselei.
ploua foarte tare – ne tineam de mâna – într-un timp am fugit.
ea râdea – se bucura mult – eu eram serios –
dar fugeam tinând-o de brat. si doar mai târziu,
când a fulgerat si s-a facut o scurta zi alba, am vazut
ca trecusem cu mult de curtea noastra

Suspendată pentru că și-a făcut colegii asiatici „urangutani”

martie 24th, 2009

O doctoriță româncă din Marea Britanie a fost suspendată de General Medical Council (GMC – echivalentul Colegiului Medicilor din România) pentru că și-a făcut colegii de origine asiatică „urangutani”.

Dr Silvia Baciu, în vârstă de 43 de ani, a lansat această acuzație susținând că a fost supusă unui tratament insultător și amenințător deoarece este europeană albă, relatează cotidianul londonez Daily Mail (http://www.dailymail.co.uk/news/article-1163503/romanian-doctor-suspended-calling-asian-colleagues-orang-utans.html).

Dar trustul public de sănătate pentru care lucra a acuzat-o de rasism, iar GMC a criticat-o pentru „comportamentul rasial inacceptabil”.

Dr Baciu a lucrat ca anestezist principal la spitalul din Basildon, Essex, sud estul Angliei, din iunie 2004 până în noiembrie 2005.

După părăsirea departamentului ea a cerut o întâlnire cu trustul de sănătate publică pentru a discuta acuzații de discriminare din partea colegilor, prezentând în sprijinul acuzațiilor un document de 12 pagini.

„Nu e vina mea că în capul colegilor mei asiatici nu e nicio diferență între o femeie albă educată și un măgar. Nu e vina mea că m-am născut în Europa și nu în sud-estul Asiei, ca alți stagiari. Nu e vina mea că sunt albă,” a reieșit din documentele prezentate GMC.

„Îndrăznesc chiar să sugerez, monșer, că unii doctori sunt scutiți de cerințele legilor imigrării. Bărbații asiatici inteligenți din acest departament nu se pot plasa deasupra legii,” ar mai fi declarat dr Baciu.

Ea a adăugat în document că se teme că știința europeană ar putea „dispărea” din cauză că există atâția medici asiatici.

„Secția de urangutani a departamentului e gata de acțiune și vă asigur de eficacitatea lor,” se mai scrie în document.

Dr Baciu se mai plânge de faptul că ar fi fost amenințată și hărțuită și că găsește atitudinile față de ea „greu de suportat”, mai scrie cotidianul britanic Daily Mail.

GMC a fost informat că dr Baciu ar fi avut probleme în a se adapta în Marea Britanie. Craig Ferguson de la GMC a afirmat că abilitatea sa de a comunica și de a întocmi evaluări scrise a generat preocupare.

Dr Baciu a declarat că termenul „urangutan” nu se referea la aspectul doctorilor ci la comportamentul lor agresiv, atât în public cât și în privat.

Dar dl Ferguson a contrazis-o: „Orice referire la un grup etnic care diferă de grupul majoritar în Regatul Unit din cauza culorii pielii este rasist, iar orice sugestie contrară nu se poate susține.”

„A susține că așa ceva e altceva decât rasism e o prostie.”

În sprijinul deciziei de a o suspenda pe dr Baciu pe timp de șase luni, președintele comisiei GMC, Ralph Bergaman, a spus: „Perioada de suspendare vă va permite să reflectați la comportamentul dumneavoastră inacceptabil, să faceți pași pentru a deveni mai conștientă de caracterul inacceptabil al comportamentului rasist și să arătați viitoarei comisii că ați dobândit gradul necesar de conștientizare.”

Dr Bergman a adăugat că decizia dr Baciu de a nu compărea în fața comisiei este preocupantă. GMC i-a recomandat să participe la un curs de diversitate înainte de reanalizarea cazului său pe parcursul acestui an.

Este justificată sancțiunea împotriva dr Baciu? Comentați în ecouri și votați în sondajul revistei ACUM http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt

Pe cine trimitem la Parlamentul European?

martie 23rd, 2009

In batalia de la Parlamentul European trebuie sa trimitem generali care sa se bata pentru Romania, o garnitura de profesionisti care sa traga spuza pe turta noastra.

Intre Parlamentul Romaniei si Parlamentul European, diferenta este enorma. Ea poate totusi fi usor perceputa daca ne raportam la clepsidra care limiteaza discursul fiecarui europarlamentar inscris la cuvant la maximum 1 minut sau 3, depinde de imprejurare. Nu merge cu chestiuni patetice sau urechiste. Daca incerci, esti rapid marginalizat si neglijat.

Nu am avut voci suficient de puternice nici inainte (la negocieri) si nici dupa aderare. Or, fara asemenea voci nu te poti lupta cu experimentatii europarlamentari polonezi, unguri sau bulgari. Ce sa mai vorbim de cei nemti, francezi sau britanici. Marturisesc ca sunt preocupata de ceea ce reprezinta Romania in UE.

La alegerile din iunie nu e vorba doar de urmatorii cinci ani de mandat, ci si de urmatorii sapte ani pentru care se distribuie fondurile din bugetul comunitar in acest mandat. E vorba de a trimite acolo oameni care au potential de a deveni voci puternice la nivel european si care sa aspire in viitorul nu foarte indepartat la primele pozitii de decizie. Cand am hotarat sa intru in politica si, mai ales, cand am decis sa candidez, am fost constienta de riscurile asumate. Inclusiv de a fi subiectul unor acuze ireale si murdare sau de a ma izbi de zidul indiferentei tot mai generale fata de alegerile europene.

Mi-am promis totusi sa incerc sa fac un altfel de politica. Una bazata pe compromisuri care nu compromit, pe performeri si nu pe papagali, orientata spre cetatean, axata pe politici si nu pe minciuna. Pentru asta, mi-am spus si inca imi mai spun, e nevoie de profesionisti, de specialisti care pot deveni buni politicieni daca sunt lasati sa se exprime. Personal, voi vota intotdeauna echipa de specialisti care s-au validat profesional, nicidecum pe cea incropita pe “criterii meritocratice politice”. Departe de mine gandul sa-mi ridic statuie, dar lucrez de ani de zile pe subiecte ce tin de problematica institutiilor europene. La fel si multi alti tineri bine pregatiti, precum Costea Simion sau Alexandru Nazare. Daca am invatat ceva in anii acestia, e tocmai faptul ca trebuie sa devenim cu totii mult mai responsabili.

Am crezut si cred in continuare ca pot propune solutii constructive. Nu am avut nevoie nici de persoana X, nici de persoana Y ca sa am propriile mele idei sau proiecte concrete. Am dreptul sa gandesc si, de 20 de ani incoace, am dreptul sa ma exprim liber si civilizat. Sunt o tanara politiciana si vreau sa schimb lucrurile in bine. Prin lasitate si complacere nu se poate. Miza mea principala nu este doar ocuparea unui loc eligibil pe lista. Voi ajuta partidul din care fac parte sa castige alegerile, convinsa ca aici sunt oamenii potriviti care pot conduce Romania prin hatisurile europene. La fel de importanta este provocarea unor dezbateri autentice, de idei. La sfarsitul zilei, trebuie sa pot rosti cuvintele “macar am incercat”. Pentru mine si pentru partid, pentru studentii mei cu zeci de sperante ca pot reusi in viata, pentru colegii tineri de partid care au muncit la programul de guvernare, pentru viitorii mei copii. Eventual, pentru toti cei care cred ca e inutil sa mai iasa la vot deoarece “toti sunt la fel”. Cred ca cea mai buna treaba o pot face in institutiile europene. Regula “omul potrivit la locul potrivit” e sfanta.

Si daca nu voi fi pe lista PDL pe un loc eligibil? Inseamna ca liderii nu m-au creditat si va fi numai vina mea. Am o profesie frumoasa si o pregatire care imi permite “luxul” sa ma exprim liber si sa nu raman captiva unui loc pe listele de partid. Obiectivele mele sunt pe termen lung. Nu-mi doresc sa ard etapele in cariera, ci sa inteleg cu adevarat cum functioneaza lucrurile. E bine sa o faci de tanar ca sa mai ai timp sa o schimbi ulterior.

Articolul integral este dispoibil aici: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Politica/125114/Pe-cine-trimitem-la-Parlamentul-European-.html

Andreea Vass este consilier personal al prmierului Emil Boc

Petre Stoica – Ultima Elegie

martie 23rd, 2009

20 martie 2009 – Cunoscutul poet, traducător şi jurnalist Petre Stoica a murit, la vârsta de 78 de ani, în spitalul din Jimbolia după o îndelungată suferinţă.

Petre Stoica s-a născut la15 februarie 1931, Peciul Nou, jud. Timiş şi a debutat în 1957 cu volumul „Poeme”, ESPLA.
Photobucket
(foto: internet)
A publicat peste 200 de volume de poezii („Pietre kilometrice” 1963; „Arheologie blîndă” 1968; „Melancolii inocente” Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969; „Orologiul” Bucureşti, Editura Eminescu, 1970; „O casetă cu şerpi”, Bucureşti, Cartea Românească, 1970; „Bunica se aşează în fotoliu”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971; „Sufletul obiectelor”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1972; „Trecătorul de demult”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975; „Iepuri şi anotimpuri”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976; „O nuntă de cenuşă”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977; „Un potop de simpatii”, Bucureşti, Cartea Românească, 1978; „Copleşit de glorie”, Bucureşti, Cartea Românească, 1980; „Prognoză meteorologică”, Bucureşti, Cartea Românească, 1981; „Întrebare retorică”, Cluj, Editura Dacia, 1983; „Numai dulceaţa porumbelor”, Bucureşti, Cartea Românească, 1985; „Suvenir”, colecţia Cele mai frumoase poezii, Bucureşti, Editura Albatros, 1986; „Tango şi alte poeme”, Bucureşti, Editura Albatros, 1990; „Piaţa Tien-An-Men II”, Bucureşti, Editura Albatros, 1991; „Visul vine pe scara de serviciu”, Bucureşti, Cartea Românească, 1992; „Manevrele de toamnă”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1996; „Marea pururi marea”, Bucureşti, Editura Vinea, 1996; „Uitat printre lucruri uitate”, Bucureşti, Editura Minerva, 1997, „La scufundarea vasului Titanic”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1999; „Şambelan la curtea coniacului”, Timişoara, Editura Helicon, 1999, Insomniile bătrânului”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2000; „Vizita maestrului de vânătoare”, Bucureşti, Editura Vinea, 2002; „Veşnic absentă veşnic prezentă”, Timişoara, Editura Marineasa, 2002; „Carnavalul prenocturn”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2004; „Pipa lui Magritte” 2005, Timişoara, Editura Brumar, „Ultimul spectacol – 101 poeme”, Editura Academiei Române, 2007, „O nuntă de cenuşă”, Editura Cartea românească, 2008, Bucureşti) memorialistică şi publicistică („Amintirile unui fost corector”, Bucureşti, Cartea Românească, 1982; „Caligrafii şi culori”, Bucureşti, Cartea Românească, 1984; „Viaţa mea la ţară”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1988; „Însemnările cultivatorului de mărar „, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1998); antologii („Poezia germană modernă”, Minerva, 1967, „Poezia austriacă modernă” – în colaborare cu Maria Banuş, Minerva, 1968, „Efigiile naturii”, Coautor Mircea Tomuş, Bucureşti, Cartea Românească, 1971; „Oraşul furnicar”, Bucureşti, Cartea Românească, 1982; „Fluturi, păsări, cai”, Bucureşti, Cartea Românească, 1983 etc), precum şi traduceri, fiind un cunoscut „germanist cu studii sistematice şi iniţiat în literaturi europene, traducător din Georg Trakl”.

Petre Stoica este considerat scriitorul cu cea mai mare longevitate literară.

A fost alături de Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Cezar Baltag, Modest Morariu, Vasile Gorduz unul dintre întemeietorii spirituali ai „generaţiei 60”.

Redactor din 1963 la „Secolul 20″ Petre Stoica devine redactor -şef la „Dreptatea” între 1990 şi 1992. Membru fondator al Alianţei civice, s-a implicat în jurnalistică după evenimentele din 1989.

După 1995, s-a retras la Jimbolia unde a înfiinţat Muzeul Presei „Sever Bocu” (http://www.muzeulpresei.go.ro/index.htm) şi Fundația Româno-Germană „Petre Stoica”.

Prieten din tinereţe cu Nichita, Petre Stoica a fost de multe ori considerat de aceeaşi forţă creatoare.

Scriitorului Petre Stoica i s-au conferit distincţiile: Premiul Festivalului George Bacovia, Bacău (1971); Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1971); Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1974); Premiul Uniunii Scriitorilor (1976); Premiul Uniunii Scriitorilor (1980); Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu (1985); Premiul Uniunii Scriitorilor (1991); Premiul „Serile de poezie Vânători”, Piatra Neamţ (1992); Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, Botoşani (1994); Marele Premiu „Ion Vinea” pentru poezie (1996); Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara (1996); Premiul de excelenţă culturală acordat de Austian Airlines (1999); Premiul Festivalului de Poezie Bucureşti (2000); Marele premiu al Traducătorilor acordat de APLER, Bucureşti (2005); Cetăţean de onoare al municipiului Botoşani; Cetăţean de onoare al oraşului Jimbolia; Ordinul naţional „Pentru Merit” în grad de cavaler; Medalia onorifică a oraşului Jimbolia; Diploma specială a comunităţii foştilor germani din Banat.

„Creator cu virtuţi multiple, modern în accepţiunea înaltă a termenului, Petre Stoica excelează ca poet al Fiinţei. ” (Constantin Ciopraga)

„Cu cât este mai departe de lume, Petre Stoica, este mai aproape de ea. Retragerea lui în odăi şi în vorbe, în pâine uscată, ni-l aduce mai aproape de ureche, zilele lui spun ceva auzit pe întuneric de lumânare. ” (Grişa Gherghei)

„Dispariţia lui înseamnă moartea ultimei conştiinţe a generaţiei `60, care a pus laolaltă rafinamentul traducătorului, prosperitatea poetului şi vocaţia ziditorului de instituţii” (Marcel Tolcea)

Însemnătatea lui Petre Stoica în evoluţia poeziei noastre postbelice este una de prim rang. Înaintea unor Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Cezar Baltag, Ion Gheorghe, Marin Sorescu ş.a., autorul Prognozei meteorologice a propus o conştiinţă estetică ce depăşea legatul interbelicului, cu o iradiere încă foarte puternică, în sensul unei degajări a discursului liric de aparatul cosmic vizionar sau raţiocinant ermetic ce-l susţinea. (Gheorghe Grigurcu)

“Aminteşte-ţi totdeauna leşia după-amiezilor cu recolte sărace
reţine faptul că sunt un mort mai frumos decât mortul de ieri
transmite complimente celor ce luptă anonimi împotriva şobolanilor
pune o cunună de paie pe pieptul meu cândva străbătut de curenţi marini
ştii că am fost părintele calfelor care trăiau în încăperi igrasioase?
amintirea lasă-mi-o să doarmă ca o vioară scumpă în cutia ei pluşată
e greu să ştii unde vei ajunge gândindu-te mereu la miasmele timpului
află că eu nu am avut o mătuşă care să mă declare arhitect genial
acoperă cu frunze penarul meu şi îndepărtează-te foarte discret
în numele meu aprinde o lampă şi luminează calea celor rătăciţi în vis
dăruieşte pahare de cristal degetelor mânjite de funingini grase
lasă pământenii să creadă că am plecat într-un zbor de agrement
când te desparţi de tărâmul somnului meu luminos trage aer în piept
şi declară şesurilor prin care liberă a trecut copilăria mea
că nu am înşelat niciodată speranţa sturzului” (Sfaturi pentru cel care doreşte să participe la înmormântarea mea)

Poetul Petre Stoica, vameşul de „la graniţa între somn şi nimic”, închină astfel Luminii ultima sa elegie.

Papa și prezervativele: ediție revăzută și adăugită

martie 23rd, 2009

Se pare ca liderii religiosi, mai ales in lumea moderna, au din ce in ce mai putine idei noi si din ce in ce mai putine mijloace de a influenta si controla opinia publica.
De-a lungul timpului, principalul mod de a controla un numar mare de oameni a fost frica. Frica de iad, de dracul, de bolile pe care divinitatea, in mare mila sa, le-ar napusti peste oamenii deja ingroziti de ceea ce nu puteau intelege. Treptat, aceasta frica s-a imputinat, pe masura avansului stiintei, care a eliberat omenirea de atatea probleme grave, considerate pe parcursul catorva milenii de nerezolvat. Au urmat „posturile si rugaciunile”, avand aceeasi functie. Nici acum nu-mi vine sa cred ca atatia oameni, altfel inteligenti, au ales sa posteasca uneori cu lunile, ca sa faca pe plac unei divinitati sadice. Dar pana si acestea sunt pe cale de disparitie! Cunosc cazurile multor oameni care in copilarie au fost indoctrinati sa posteasca, sa mearga saptamanal la biserica, sa judece intr-un anumit fel etc si care totusi, in timp, au iesit din toate aceste traditii religioase, devenind „catolici sau ortodocsi sau iudei nepracticanti”. Cum am devenit si eu crestin nepracticant, iar apoi rationalist.

Iar acum se pare ca pana si ultima parghie a controlului populatiei de catre sefii religiosi – SEXUL – este pe cale de disparitie!

1. Evolutia sexului

Banuiesc ca multi cititori vor fi uluiti cand vor afla ca in decursul evolutiei speciilor au existat situatii foarte diferite de ceea ce vedem azi in lumea biologica. Nu intotdeauna lumea a fost polarizata de „cele doua sexe”. Pentru anumite vietuitoare, mai ales bacterii, fie ca diferentierea sexuala nu a existat deloc, fie ca au existat opt sexe sau mai multe.

In cazul speciilor cu un numar mare de sexe, ca de exemplu opt, capacitatea de inmultire era determinata de potrivirea a doua cate doua din cele opt sexe. Numai intr-un timp indelungat, prin evolutie s-a ajuns la simplificarea lucrurilor, prin ramanerea a numai doua din cele opt sexe. Deci trebuie sa ne schimbam perspectiva din care analizam sexul. Procesul reducerii numarului sexelor a fost un lucru natural, la fel de natural ca si reducerea numarului de ochi la strictul necesar, respectiv doi, la majorirtatea speciilor, sau ca si la reducerea senzorilor auditivi respectiv a urechilor, tot la o pereche. Si atunci cum de am ajuns acum la echivalarea spiritualitatii cu obsesia pentru prezervative a unor sefi religiosi, ca papa de la Roma?

In mod paradoxal, lumea antica a fost cu mult mai rationala sub acest aspect. Termenul de „pacat” pentru grecii antici nu avea deloc nici o conotatie sexuala, ci insemna chiar contrariul, a nu trai conform normelor naturale. „Pacat” pentru grecii antici a insemnat tocmai condamnarea sexului, adica traiul anti-natural in sihastrie.
Abia ideologia iudeo-crestina a intors pe dos lucrurile. Da, este corect sa spunem ca iudeo-crestinismul a intors cu susul in jos pana si sensul moralei: din aspectul cel mai natural al lumii, sexul a devenit, controlat de sefii religiosi, o parghie de santaj si control social si politic. Sexul este un element universal in vietile oamenilor: pana si asexuatii se raporteaza la el. Atunci de unde interesul morbid al Vaticanului de controlare a acestuia?

2. Controlul sexului in alte societati

Evident ca nu numai iudeii si crestinii au manipulat aspectele sexuale ale existentei, dar ei au excelat prin condamnare si prin irationalitate. In realitate au existat multe situatii in istoria omenirii, in care sexul a fost strict controlat. Si nu numai in varianta sa heterosexuala. Istoricii Greciei Antice au aratat ca in varianta spartana a societatii umane, dictatura totala a dus mai intai la disparitia artei, iar apoi la disparitia oricarei creativitati aplicate in viata umana. Baietii erau luati din familii spre a primi o educatie militara draconica de la 7 ani; apoi, tineri fiind, erau „insurati” la comanda, fara a avea vreun cuvant de spus ei insisi, fara sa-si vada sotiile la lumina zilei, ci doar noaptea; intr-o singura noapte avea loc copularea in scopul inmultirii populatiei. Intrucat era stiut ca tinerii respectivi nu au mai vazut pana in acel moment fete sau femei, femeile respective trebuiau sa se imbrace baieteste si sa-si taie parul, pentru a parea ele insile baieti. Alfel, tinerii militari care cunosteau (inclusiv sexual) numai barbati, nu ar fi putut „consuma actul conjugal”. Pentru baietii care nu reuseau nici in acest mod sa se acupleze cu fetele respective, exista traditia ca acestia sa recurga la ajutorul altor baieti, mai vigurosi si mai tineri, ca sa le lase nevasta gravida. Nu voi scrie aici un tratat despre istoria sexualitatii, dar vreau sa arat ca introtdeauna cand sexualitatea a fost manipulata au existat cauze sociale sau politice temeinice. La fel si in cazul papei.

3. Papa si lumea moderna

Pana acum doua secole Vaticanul nu a avut nici un fel de opreliste in impunerea „valorilor” sale, chiar si cand acestea erau in mod evident bazate pe neadevaruri. Dupa 18 secole de la formarea traditiei crestine, un papa a schimbat pe moment istoria, sustinand de exemplu ca de fapt „Fecioara Maria” nu a murit (vezi „adormirea Maicii Domnului” la ortodocsi si catolicii de dinainte de 1840) ci „s-a ridicat la cer”. Nu conta faptul ca nu exista nimic care sa sustina in traditia crestina asa ceva. Cum un rege a spus clar „statul sunt Eu”, tot asa si papa putea spune „religia sunt Eu”. Traim insa intr-un secol in care minciuna nu mai poate fi sustinuta la nesfarsit, fara consecinte. Altfel nu ar fi simtit papa Wojtila nevoia ca dupa cinci secole sa-si ceara iertare in numele bisericii pentru tratamentul lui Galileo Galilei. Iar acum papalitatea este bombardata cu cele mai nastrusnice probleme si situatii. Ce sa faca papa cand este pus in fatza unei persoane care s-a nascut prin fecundarea in eprubeta si reimplantarea ovulului „la purtatoare”? Prea greu de raspuns! Deci, trebuie sa condamne!

Dar acum, cand in SUA a inceput pe scara mare fecundarea spermei barbatilor cu ovule de la banca de ovule? La inceput barbatii homosexuali au recurs la aceasta tehnica pentru a avea urmasi, dar la nici doi ani de la primul caz si barbatii heterosexuali au ajuns sa practice acelasi lucru. Contra sumei de 100 000 de dolari, oricand se gaseste cate o purtatoare de sarcina, care sa duca la final sarcina.

4. Condamnarea finala a sfantului Scaun

Asa a ajuns biata institutie a papalitatii la masuri extreme. Trebui sa condamne lucrurile, ca altfel nu si-ar justific a pozitia. Ori este cu mult mai usor sa condamne mai intai ceea ce poate intelege, cu infima sa cultura tehnica. Prezervativele!
Da, erau cunoscute si in antichitarea greaca. Ce-i drept atunci se faceau din basica de porc si din piele de miel. Cele moderne sunt cu mult mai „pacatoase” ca unele mai au si cili ca sa excite femneile si sa le expuna la „pacat”! Doamne fereste si afuriseste! Adica cum, si femeile sa aiba placeri care nu sunt destinate procreerii? Nu numai barbatii?

Daca ar fi numai atat, poate ca nu ar fi nimic deosebit. Unde apar problemele grave sunt locurile unde apare minciuna sfruntata. Si nu numai una! Minciuni sistematice ale Bisericii Catolice:

A. „Prezervativele maresc expunerea la virus”. B. „Prezervativele au fost pre-infectate cu virusi” .
C. Americanii si necredinciosii vor sa ucida africanii prin intermediul prezervativelor.
4. Nefolosirea prezervativelor protejeaza oamenii. etc etc.

Trebuie sa specificam aici: toate acestea sunt minciuni. Evident ca daca folosesti protectie, esti mai protejat decat daca nu o folosesti. E la mintea cocosului.

Acum stim ca educatia pentru „abstinence -only” a dat faliment. Cei mai multi tineri care s-au imbolnavit de SIDA in America sunt tocmai cei care nu au avut parte de educatie sexuala. Juramintele de castitate facute pe stadioane de catre baieti supra-excitati jurand castitate eterna nu s-u tinut.

Daca papa ar fi fost cat de cat cult si ar fi citit macar dialogurile lui Platon, ar fi stiut azi ca juramintele de dragoste nu se tin.

„Juramantul de iubire, daca nu se tine, nu trebuie pedepsit” spuneau vechii greci.

Pentru prima oară distribuitorii români de vinuri la Fenavin

martie 23rd, 2009

Pentru prima oară distribuitorii români de vinuri au ocazia să participe, în perioada 5-7 mai în Ciudad Real- centru , Castilla La Mancha, la Targul spaniol de vin Fenavin.

Târgul este organizat de Consiliul Judetean din Ciudad Real, in colaborare cu Ministerul spaniol al Mediului, Guvernul regional din Castilla La Mancha si Primăria din Ciudad Real.

Anul acesta, sunt asteptaţi 3.500 de cumpărători din peste 40 de ţări.

Fenavin reprezintă o garanţie pentru producători şi importatori in ceea ce priveşte incheierea de viitoare colaborări, mediul de promovare al vinurilor spaniole recunoscute la nivel mondial.

La primul târg al vinului spaniol, Fenavin 2007, au participat 978 de producatori spanioli – practic, toate vinurile spaniole cu denumire de origine controlată.

Uniunea Europeana a alocat peste 30 de miliarde de euro sub forma de fonduri structurale Romaniei, pe care ţara urmeaza să le primească până în 2013.

România trece, potrivit datelor economice inregistrate in cursul anului trecut ( are o crestere de 8% – valoare ce depaşeşte cu mult restul ţărilor europene lovite de criză ), printr-o evidentă perioadă de expansiune din acest punct de vedere.

Daniel Comanita, delegat al organizatorilor Târgului in România, preciza : ‘Urmează să fie prima ocazie cu care România participă la acest târg, iar dat fiind faptul că toate cheltuielile sunt suportate de organizatori, vom realiza o selecţie pentru 15 participanţi români – trei medii de comunicare si 12 distribuitori si importatori – pană la 31 martie’.

Iar fostul ambasador spaniol la Bucuresti, Juan Pablo García-Berdoy, aprecia că : ‘România are o traditie amplă în ceea ce priveş te consumul de vin, iar in acest moment, prezenţa băuturilor spaniole acolo este foarte slabă , de aceea Fenavin este un mod excelent de a deschide vinurilor spaniole usile pieţei românesti'”.

La nuit de l’hippogriffe V

martie 23rd, 2009

les métamorphoses

l’Hydre traversait les failles du temps jusqu’au désert
et sa voix était plus proche du Tout
que les rayons solaires des murs éphémères
enlevant les sables comme cette lumière vénéneuse
de la répulsion à la fascination

la tempête de rochelles noircissait le monde
et derrière eux restaient les voyelles pétrifiées
des sons bizarres

ce sont des succubes atrophiées
qui ne touchent jamais les autres
elles cessent d’influer sur le monde des vivants

pressentit la licorne d’or

un jour tu trouveras l’archétype de l’âme
dans ce tremblement de ruines rougies

l’hippogriffe entendait encore la licorne invisible
et restait calme car son cœur se voyait
parmi l’ossature des dunes
ses diglyphes tremblaient dans l’air
comme une esquisse sonore vivante
suivie de métamorphoses
dérobées déjà par un être étrange.

Reabilitarea poeziei lui Alexandru Macedonski

martie 23rd, 2009

Spre sfarsitul secolului al XIX-lea iesirea Romaniei dintr-o epoca feudala, in care civilizatia statului abia se infiripa dupa preluarea carmei de catre regele Carol I avea sa insemne o turburenta greu de stapanit cu ecouri pana in zilele noastre. Luptele pentru putere, dezbateri si discursuri sterile, promisiuni desarte, mancatoria si multi detractori, cam acesta ar fi peisajul real de epoca transpus cu succes in comediile caragialesti.
Manualele scolare comuniste vorbeau mereu despre scriitorii neintelesi, oprimati si redusi la tacere in timpul burghezo-mosieresc. Realitatea se dovedeste a fi fost alta.
Alexandru Macedonski ramane un deschizator de drumuri in poezia romaneasca, si contrar junimistilor cu care era in conflict deschis, a fost capabil sa intuiasca saltul artei poetice la acea ora (1880-1890) prin parnasianism, simbolism. Si astazi ar trebui amendata eroarea amfitrionului Titu Maiorescu de-a nu fi detectat sau acceptat talentul lui Macedonski care vorbea perfect franceza, a trait si a scris in Franta, fiind constient de necesitatea apropierii poeziei romanesti de cea franceza. Junimistii o ocoleau.
Publicarea unei epigrame in Literatorul (august1883) :
“Un X… pretins poet – acum/S a dus pe cel mai jalnic drum…/L aş plânge dacă n balamuc/Destinul său n ar fi mai bun/Căci până ieri a fost năuc/Şi nu azi decât nebun” semneaza o sentinta fara drept de apel care ii va pecetlui lui Macedonski condamnarea la trecere in umbra a activitatii sale de poet si publicist. Un detractor tipic al acelor vremi, Grigore Ventura (boier si scriitor fara talent) confirma ca epigrama cu adresa la Eminescu, apartine lui Macedonski. Acelasi detractor anunta politia denuntandu-l pe Eminescu ca fiind bolnav (episodul Mitrasevski). Grigore Ventura era un dusman declarat al lui Macedonski.
Eminescu la randul sau se declara impotriva tinerilor ce studiaza la Paris.(Ai nostri tineri) cu sarcasm. In acea vreme saradele, epigramele, luptele intre scriitori si rivalitatea egocentrica apareau ca un deliciu comun oferit cititorilor.
Interpetarea aparitiei, publicarii epigramei ca un element antieminescian, chiar element al unui complot politic sunt dezbatute pe larg contribuind si mai mult la inhumarea lui Macedonski inainte ca acesta sa moara.
Alexandru Macedonski era un excentric, visator, imprevizibil ca orice alt poet. A avut insa puterea si flerul sa remarce exagerarea “vrajii” romantice, ca gen poetic depasit. Ca mentor al cenaclului Literatorul lanseaza scriitorii: Cincinat Pavelescu, St. Petica, G. Bacovia, T. Arghezi, I. Pillat s.a.
Aparitia epigramei a carei adresare este atribuita lui Eminescu il costa pe Macedonski reprobatoriul opiniei publice, al presei. Poetul se autoexileaza pentru o perioada in Franta. Reproduc un pasaj din memoriile lui Cincinat Pavelescu legate de Alexandru Macedonski tocmai in a accentua injustitia comisa unui poet de mare talent :
„Chiar dacă epigrama ar fi aparţinut maestrului deşi el a tăgăduit-o necontenit încă suferinţa şi pedeapsa îndurate de el şi de familia lui au fost în disproporţie cu imprudenţa sau chiar cu vinovăţia autorului.
Începând de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de explicaţie. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleşit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărţi, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă şi slăbănoagă se zărea singuratică pe la colţul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca şi femeilor din Florenţa care strigau la vederea lui Dante: Priviţi pe acela care se întoarce din infern! Şi infernul lui Alexandru Macedonski a fost în adevăr dantesc! Pe la începutul cunoştinţei noastre ducea o viaţă grea. Slujbă nu avea. Dna Macedonski primea, lunar, o mică subvenţie de la Eforia spitalelor civile, strămoşii ei, Ralet Slătineanu fiind dintre vechii donatori.” (Amintiri literare, de Cincinat Pavelescu)
Dupa cum aminteam despre acea epoca a confuziei, a interferentei obiceiurilor turco-fanariote cu societatea moderna s-a instituit modelul detractorului gen Salieri pe baze de invidie, intentionata dorinta de distrugere a valorii pe ratiuni josnice. Cazul Grigore Ventura se poate continua si cu Caion, acuzatorul lui Caragiale. Sa nu uitam ca si Caragiale a fost nevoit sa aleaga calea exilului.
Recitesc versurile sale impregnate de un inedit mestesug in poetica romaneasca de pana la acea data. Macedonski crede in virtutea travaliului stilistic in scrierea poeziei. Lectura in franceza a unor poeti magistrali ca Paul Verlaine, Stephane Mallarme, Maurice Maeterlinck, Émil Verhaeren, François ViéléGriffin, José Maria de Heredia il va convinge ca viitorul poeziei romanesti apartine curentelor devansatoare romantismului (Victor Hugo, Lamartine).
Meritele sale incomensurabile il claseaza ca inovator, deschizator al simbolismului romanesc, si mi-as permite sa denumesc apropierea de elementele citadine, prin desprinderea de poezia exagerat pusa in spatiul idilico-pasunist.
Poetul se foloseste de o poezie cu forma fixa, numita rondel cu radacini in evul mediu francez (perioada Pleiadei) . Ideea de rondou, deci de o forma de tehnica poetica aparte cu un refren- laitmotiv al temei incorsetate in versurile de scurta lungime, lapidare chiar si nicidecum in exces metaforizant, dezvolta un gen propriu de expresie artistica.
Temele rondelurilor nu sunt nu numai declaratii de dragoste (specifice rondelurilor franceze originare), ci sunt un pretext de inserare de noi motive-simboluri din civilizatia europeana, exotica in imaginarul poetic romanesc.
Propun lecturii doua rondeluri macedonskiene ce vadesc sensibilitate, abilitati de versificatie perfecta, si un mare observator al detaliilor culturale universale, altele decat acelasi idilism obositor :

Rondelul cupei de Murano

Nu e de aur: e de raze.
O-ntind grifonii ce-o sustin.
E datatoare de extaze,
Cu ea-n onoarea ta inchin.

In schinteierea-i de topaze
Coprinde-al nemuririi vin.-
Nu e de aur: e de raze.
O-ntind grifonii ce-o sustin.

E arta pura, fără fraze,
E cerul tot de soare plin.
Talaze largi, dupa talaze,
E sufletescu-avant deplin,
Nu e de aur: e de raze.

Rondelul apei din ograda japonezului

Apei lui de prin ogradă,
Prea domol curgând la vale,
Bolovani, dintr-o grămadă,
Japonezu-i pune-n cale.

Spumegată, vrea să vadă,
Împrejurul casei sale,
Apa lui, ce prin ogradă
Prea domol o ia la vale.

Şi schimbând-o-ntr-o cascadă
De consoane şi vocale,
Uită-a vieţii grea corvadă,
Dând răsunet de cristale,
Apei lui de prin ogradă.

Rondelul insusi reprezinta forma fixa a cercului (rondou), tema regasita si in muzica (Rondo alla Turca, de Mozart; Bolero, de Maurice Ravel etc)
Ambele poeme reconstruiesc in versuri de rostire distanta, aproape detasata de propriul sau eu o arta a mestesugului, al poeziei despre cum sa scrii o poezie, tema dezvoltata in poezia moderna si contemporana. Cupa de Murano simbolizeaza perfectiunea artei in a seduce lumina(poezia) si a o repune in cristal pur. Arta gradinarului japonez in a reface universul cu economie de mijloace(elemente descriptive) traduce aceeasi tema situand poezia lui Alexandru Macedonski printre valorile eterne.

Afront

martie 23rd, 2009

Schimb macazurile.
Aprind lanternele barierelor, le cobor.
Să nu mai circule nimeni.
Să nu se agaţe de ultimul vagon.
Cu Steaua Polară nu mă înţeleg.
Dau drumul cailor să pască singuri pe deal.
Mă aşez pe bancă în faţa ceasului de pe peron.
Soarta poate să vină,
Cu felinarele roşii în coadă.
O să-i găsească pe toţi la locurile lor.
Aştept clipa să cadă, cuţit din argint,
Ghilotină oarbă.
N-o să lovească rău pe nimeni.
Dezamăgită, se va întoarce de unde-a venit.

Dan David, Los Angeles, aprilie-22-2007.

Vis In Iarna

martie 23rd, 2009

Ploaie in Florida cu plumbul norilor apasand pe suflet
Si sangele, argint viu, ingheata ca apa pe conductele de plastic
Si ropotul miilor de degete batand tam-tam pe-acoperis
Aseaza o perdea alburie intre mine si zarea ingreunata
Ca o batrana cautandu-si culcus printre copaci.
Ichid un ochiu sa dorm.

Visez o zana in rochie diafana intinzandu-si bratele spre mine
Cu’n zambet desfereca soarele prizonier intre nori
Si eliberat pasesc cu el pe calea nordului
Sa vestec venirea primaverii.

Din nou, razboiul..

martie 23rd, 2009

din nou sub bombe, cautam victorii
nu stim ca ne-au infrant, e prea devreme
stam pipaind certitudini
sub vulturi mari, ce fac reverente

adevarul e facut din lumina si fum
petalele unui visin japonez nici nu exista
decat in imaginile cumparate iarna
cand mamele concep vlastare
soldatii viitorului razboi

discutand cu generalul acestor vremuri tulburi
iti da prin cap sa-i smulgi shiret trandafirul atomic
uitat pe masa de lucru
cu o mare si onctuoasa sarutare
iti iei ramas bun de la materie
ca de la un adevar ce se stinge
ca o ruina fumeganda
peste care cateva cadavre
cuminti, asteapta implozia
rasplata unor castigate cu sange
medalii ..

Mihaela Malea Stroe – o vizionară a realului incandescent, de Angela Nache Mamier

martie 22nd, 2009

Reprezentantă a generaţiei optzeciste, Angela Nache Mamier este poetă, traducătoare, eseistă, de expresie română şi franceză. A debutat în România cu volumul \”Miraculum\” editura Dacia în 1982. Originară din Braşov, România, este stabilită în Franţa de peste 25 de ani.

\"Photobucket\"
Autoare de studii erudite (Darie Magheru. Trasee tragice, de la Sisif la Pygmalion, Ed. Arania, Braşov, 2002), prozatoare (Fatimata, roman, Ed. Arania, Braşov, 1995), poetă (Spre al nouălea cer, Ed. Pastel, Braşov, 2008, Anotimp fără nume, Ed. Pastel, Braşov, 2008, 7×7 poeme de iubire, Ed. Pastel, Braşov, 2009), Mihaela Malea Stroe dovedeşte prin parcursul său exemplar şi discret că un autor îşi are locul său în literatură fără a juca tot timpul un rol de prim-plan ostentativ pe piaţa valorilor. Ceea ce este vizibil azi în presa literară (până aproape de scandal) nu este neapărat o valoare sigură.
Poeta traversează cu un indubitabil talent podul suspendat al pericolelor şi contemplărilor de tot felul din cotidian: «Te aud atunci când scriu, când dorm, când visez,/ Când prepar viitoare-amintire/ A mesei de prânz – şnitel de pui, cu varză călită,/ Sau, la micul dejun,/Amintire de cornuri proaspete şi cafea cu lapte…»(Poem domestic).
Autoarea preferă o anumită vigoare, o conduită de femeie modernă, curajoasă, ce refuză să cedeze panicii existenţiale, în faţa implacabilei angoase a separaţiei trecătoare ori definitive, tragice: «Prin ce har al privirii tale/ Prăpăstiile negre ale trecutului meu/ S-au deprins, dintr-odată, de mine?/ Şi s-au făcut abur sau imponderabil cântec de leagăn/ Sau altceva…» (Întrebări).
În volumele 7×7 poeme de iubire şi Anotimp fără nume lirismul este privilegiat. Poeta se lasă adesea transportată de fluviul amintirilor şi al dorinţei, dar evită melodrama cu un substrat fin de autoironie. Sentimentele sale puternice, deşi pudice, o poartă spre o confesiune care ne «spune» că, de când lumea, dragostea poate fi cea mai dulce şi cea mai amară în acelaşi timp. Poeta traversează paradoxurile existenţei şi scrie cu o cerneală densă, filozofică «ses quatre vérités». Simplitatea căutată este revolta unei rebele care întoarce voit spatele «suveranităţii poetice».
Aceasta voce care se vrea anonimă, este de fapt secretă, gravă şi plină de mister. Abstracţia unor versuri nu face decât să accentueze tulburarea, frământarea interioară. Unele poeme divulgă adevăruri tragice, dar şi sentimentul care transcende moartea transportând eul liric de la un abis de dureri spre înalţimile visărilor mistice: «Fără vis,/ Ce ne-am face, Doamne, ce ne-am face ?/ De ce am slăvi ziua de ieri?/ Cu ce speranţe am colora ziua de azi ?/ Cum am iubi ziua de mâine ?// Veghea din vis – dreptul la neodihnă,/ Neîntâmplătoarea noastră pace…» (Vegherea din vis).
Autoarea practică ori reportajul în direct ori o penumbră, o arrière-scène, care palpită ca un foc ce se stinge, ca o misterioasă suferinţă: «Mi-e dor de tine ca de începuturi,/ Şi ca de pruncul legănat în pântec// Veghere-mi sunt şi somnul, şi foamea,/ Şi setea şi tăcerea/ Cândva, cumva, în mine, ceva s-a întâmplat/ De patima otrăvii e vinovată mierea/ Numai atunci şi dacă/ Tot stupul e trucat.» (Dor pur şi simplu).
Autoarea merge la esenţial, fără exces de vorbe, ridică liniştea dintre şi din cuvinte la rangul de meditaţie filozofică: «De-atâta căutare-ai nimerit/ La pragul visului întâlcuit/ Pe unde numai eu puteam să umblu// O să te leg la ochi cu vălul nopţii/ Spre ziurel de ziuă să te duc/ Şi, sub umbrarul frunzelor de nuc,/ Să pipăim alegoria sorţii» (Întâlnire).
Poeta trăieşte echilibrul între corporalitate şi mintea sa sensibilă, iar această înţelepciune se transformă în autentice insule de poezie directă, confesivă: «Iubirea aceasta, aparent imposibilă,/ Fiinţează mai presus de lege şi de păcat/ Şi, doar spre a se face vizibilă,/ A împrumutat, într-o seară,/ Trupul meu de femeie,/ Trupul tău de bărbat.» (Iubirea în sine însăşi) sau «Mai rămân cu tine, iubite, în preajma ta mai rămân,/ Să păstoresc mieii nimănui»
Cuvintele pribege, însetate, flămânde, rănite/ Pe care le-a prins noaptea pe drum,/ Poemele orfane, fără adăpost şi fără stăpân» (Poemul statornicei iubiri).
Acest foc sacru al sentimentelor străbătând poemele este o nevoie viscerală de a nu mai «ieşi» din această poveste care încrucişează un trecut incandescent şi un prezent al sacrificiului de sine. Ca şi cum nu se iese din moartea unui sentiment decât pe jumătate vie!
Bucuria şi suferinţa curg în venele textului, autoarea nu se fereşte să utilizeze aripi de înger, risipite printre «arcuri şi săgeţi» de care panoplia unei feministe (şi feminine) nu duce lipsă: «Mi-e sete, mai degrabă, mi-e sete de o stare/ Starea de arc-săgeată/ Ţintind cu pleoape strânse, convenţia din normă» (Aparent pesimistă, Penelopa).
În Revelion cu mine însămi (excelent poem!): «Făpturile astea (amintirile dureroase – n.n.), mi-am zis, cu siguranţă au sânge albastru/ şi de cât altruism au dat dovadă/ Venind, din cine ştie ce tragedie antică/ Până aici în postmodernism, să mă viziteze, să mă vadă…», reţeta este un amestec fin: un gram de tristeţe, un gram de vitalitate, un gram de adevăr pur…
\"Photobucket\"
Anotimp fără nume conţine poeme în care magia vieţii, a dragostei (himere senine şi emoţionante) sunt prezente. Interesant este că poeta ne prezintă variante în franceză, engleză (traduse de scriitoarea Valeria Manta Tăicuţu) şi germană (în traducerea scriitorului Hans Bergel), dovedind originalitate şi un gust estetic rafinat…
Pe fondul haosului contemporan, poeta se apleacă în margine de faleză şi decide să facă faţă furtunii, o înfruntă, ştie să trăiască, ştie să moară, sub scutul nobil al inspiraţiei poetice.
Eşec ori reuşită, poeta nu le opune, căci are inteligenţa analizei (la rece?!) a unui suflet care se mişcă fără încetare, se integrează universului. Este o vizionară lucidă, dar şi sensibilă, a realului: «O replică finală nu e definitivă/ Şi-nţelegând nimicul nu intri în derivă./ După un punct urmează /Alt punct şi puncte… puncte…/ Şi virgule, şi alte uimiri şi întrebări,/ Şi paranteze pline, ori goale/ – pătrate sau rotunde – / Şi puncte cardinale, şi cele patru zări/ – patru să fie oare ? – / Neliniştea din verbe: a vrea, a şti, a cere, a da, a dărui/ Şi râsul, plânsul, viaţa şi moartea/ Şi durerea…» (Sfielnica silabă).
Mihaela Malea Stroe priveşte în faţă o lume de aici ori de niciunde, jumătate în umbră, dar mai ales în lumină, împarte « războiul şi pacea » care o locuiesc.
Poezia este un va-et-vient între trăiri, emoţii, fapte din trecut şi din prezentul apropiat, şi printr-un limbaj lapidar, ca nişte pietre lansate împotriva blazaţilor, poeta surprinde destine care trec de la individual la general-uman şi crede în supravieţuire.
Autoarea ghiceşte, detectează animalitatea, monstruozitatea şi abjecţia… Poemele sale sunt ale binelui şi ale răului, ale atâtor realităţi vizibile unui poet omniprezent care militează în partidul speranţei, grandoarea vieţii depăşeşte orice curs, cât de tragic al existenţei.
În aceste «poeme de zile mari» ( parafrazând un titlu din volum), rezidă firul conducător al creaţiei actuale a poetei: «Ziua aceea în care/ Nu ştiu cum, nici de ce, prin ce mister,/ S-a deschis o fereastră a lumii spre cer/ Îngăduindu-ne să fim, să ne vedem, să povestim…»
Mihaela Malea Stroe lasă să se întrevadă o stare de spirit uneori exuberantă, dar cel mai adesea reţinută, discretă ca intimitatea marilor rezistenţe la vidul existenţial interior. Dacă nostalgia traversează aceste strofe, autoarea, folozofând, nu se lasă doborâtă de iremediabil.
Servite de o expresie concisă şi subtilă aceste versuri sunt ale unei poete «aproape fericite» care ne conduce spre limpezimile purificatoare ale ideilor sale, cărora nu le lipseşte profunzimea melancoliei.

Desenele coperţilor, la ambele volume, sunt realizate de BIANCA OSNAGA

PDL zburdă pe cai mari!

martie 22nd, 2009

În mod oarecum ciudat, deşi efectele crizei au început să fie simţite şi în România, deşi nici premierul Emil Boc, nici ceilalţi miniştri pedelişti nu s-au remarcat cu ceva în dauna aliaţilor pesedişti şi a foştilor miniştri de la adversarii de la PNL, PDL pare să zburde pe cai mari. Deşi au terminat alegerile cap la cap cu PSD-ul, la circa trei luni de la preluarea guvernării, pedeliştii se află conform celor nmai recente sondaje de opinie cam la zece procente înaintea aliaţilor. Şi asta fără să facă nimic remarcabil, ba din contra aş putea spune dacă aş fi maliţios, ceea ce mă face să cred că situaţia se datorează mai puţin performanţelor ca atare al partidului şi mai mult efectului de locomotivă exercitat de președintele Traian Băsescu, pe care toată lumea îl percepe drept lider de facto şi al partidului, şi al guvernului, deşi dl. Boc este cel care exercită formal aceste două funcţii, „de stat şi de partid”, cum se spunea pe vremuri şi cum, din păcate, se poate spune şi astăzi, fără teama de a greşi foarte mult.

De altfel, prin dl. Băsescu, PDL are şi singurul candidat cu şanse de a cîştiga, de a recîştiga în fapt, preşedinţia la alegerile din această toamnă. Cel puţin deocamdată, cînd candidaţii sînt dl. Crin Antonesecu, validat de recentul congres, din partea PNL şi dl. Mircea Geoană, care aproape sigur va fi validat de apropiatul congres PSD. Dacă aşa stau lucrurile, e destul de clar că dl. Băsescu pare să alerge cam de unul singur pentru cîştigarea preşedinţiei – cel puţin din partea principalelor partide de pe eşichier, iar timp de vreo surpriză, independentă ori „de partid”, nu cred că mai este. Congresul PNL putea fi o ocazie pentru eventuala surpriză Klaus Johannis, dar precum atîtea din ocaziile recente, PNL a ratat-o şi pe aceasta fără să clipescă!

Şi, totuşi, lucrurile nu stau chiar atît de bine pentru PDL pe cît pot ele să pară. În realitate, scorul înregistrat în sondaje este unul hipertrofiat, care nu are mai nimic în comun potenaţialul cu totul modest, de program, de cadre, de progres al partidului. Printr-o mulţime de gafe recente, de la nepoata dlui Emil Boc, paraşutată la guvern de la primăria Clujului, la scandalul înregistrat de candidatura d-rei Elena Băsescu ori la cel legat de infractorul oltean propus secretar de stat, PDL îşi erodează imaginea de partid altfel pe care şi-a construit întregul discurs, laolaltă cu preşedintele, şi care l-a condus la victoria relativă de la cele mai recente alegeri. Ele se adaugă alianţei cu PSD socotită macabră de alegătorii săi puri şi duri şi disfuncţiilor de la guvernarea propriu-zisă, provocînd între altele şi primele murmure, dl. Sever Voinescu, şi primele dezertări, d-na Alina Mungiu-Pippidi, din tabără intelectualilor, dacă nu e exagerat cuvîntul pentru persoane ce-şi extirpă spiritul critic, „de partid şi de stat”, care a stat alături de PDL şi preşedinte încă dinaintea alegerilor din 2004, şi care-şi întărise rîndurile după condamnarea oficială a comunismului din 2006.

Dl. Băsescu, în lipsă de contracandidaţi reali va cîştiga probabil fluierînd alegerile prezidenţiale, fiind necesar un al doilea tur doar din motivul că este necesară, pentru înregistrarea victoriei în primul tur, o prezenţă al vot imposibil de înregistrat dacă urmărim trendul acestei prezenţe la alegerile din ultimii ani. Cum stă însă în realitate PDL, ca partid, vom afla însă mult mai repede şi anume cu prilejul apropiatelor alegeri europarlamentare. Atunci, vom afla raportul real dintre acest partid suprareprezentat în sondaje, aliaţii de la PSD şi adversarii de la PNL. Nu exclud nici posibilitatea ca, în situaţia în care scorul electoral al PDL nu e destul de bun, iar din pricina crizei situaţia economică să se deterioreze accelerat, să aflăm că preşedintele a decis să candideze ca independent.Şi abia atunci ar afla PDL ce înseamnă să aibă probleme ca partid! Şi atunci nu mai ştiu cît de mari vor fi caii ce vor trage căruţa partidului (încă) prezidenţial.

„Partage” la Paris (1)

martie 22nd, 2009

Exista la Paris, pana in anul 2005, “Académie Universelle des Cultures”, condusa de Elie Wiesel, care organiza aproape in fiecare an, din decembrie 1993, un forum international, pe diverse teme, filozofice, sociale, politice, psihologice, culturale, in functie de scopul reuniunii. In decembrie 2002 subiectul a fost “Imaginer La Paix”, iar in noiembrie 2003, “Le Partage” , tradus in engleza “Sharing”. Era sub patronajul presedintelui Chirac si avea loc in cladirea UNESCO din Paris. Sunt mereu invitati sa participe la dezbateri filozofi, scriitori, jurnalisti, istorici, politicieni, laureati ai premiului Nobel… Si, uneori, Vlad Solomon. De ce Vlad Solomon, asta-i alta poveste, poate din greseala, poate din politete, in orice caz, niciodata nu am luat parte, dintr-un sentiment de inferioritate. In noiembrie 2003, datorita marelui meu succes pe listele de Internet (unde imi pierd timpul, dialogand din cand in cand) si dupa ultima sedinta a comitetului de bloc, am prins putin curaj, dar am anuntat ca vin in ultimul moment, doar ca spectator. Intotdeauna, cand plec din Israel, imi car cu mine o groaza de lucruri, de vara si de iarna, de ploaie si de zapada, ca nu se stie niciodata… Astfel, valiza mea e mereu plina, am aproape 30 de kg, plus in geanta de mana inca 15, ghiduri turistice, carti de impartit prietenilor, sticle de Sabra, liqueur israelian, tot felul de fleacuri, parca plec pe 10 ani. Pe 24 noiembrie, ma conduce asistenta mea la aeroport, dar aveam un presentiment neplacut. Se anuntase o greva, a si fost, cu o zi inaintea plecarii mele. Si totusi, totul parea perfect, aveam avionul dupa-masa, trebuia sa ajung la 21:30 la Paris, a doua zi incepea reuniunea, imi rezervasem, fiind membru Accor, camera la hotelul Ibis, imi inchiriasem masina la Europcar, iar cativa prieteni imi trimisesera material despre Elie Wiesel, cu care tineam mult sa stau de vorba, el fusese anuntat in prealabil si stabilisem sa palavragim in prima zi a congresului. Apucasem chiar sa-mi iau ramas bun de la colegii de liste, sa termin tratamentele pacientilor, mi-am luat si discul Adrianei Ausch, sa-l ascult in masina. Nu stiti cine este Adriana Ausch? E o celebra cantareata de folk a anilor `80, originara din Romania, in prezent in USA, o voce de privighetoare. Si fara Adriana (Aditza), sau macar fara trilurile ei nu puteam pleca.
La check-in, probleme: Air France nu permite mai mult de 20 de kg., din cauza grevei de ieri au cumulat doua avioane intr-unul, avionul e plin, nici un gram in plus. Asa ca, dupa o discutie filozofica, incununata de insucces, scot eu citeva lucruri, ajung la 25 de kg., ma lasa cu geanta de mana tot grea, dar asta e, voi avea mai putine boarfe cu mine, ma consolez eu. Eram imbracat destul de simplu, de drum, sportiv, toate accesoriile, inclusiv trusa de barbierit, erau in valiza. Calatoria a decurs fara probleme, am citit in avion, m-am conversat putin cu o pereche de francezi, care aveau idei politice putine, dar confuze, si am aterizat la Paris cu peste o ora intarziere.
La recuperarea valizelor, lipseau vreo 30. Ramasesera la Tel-Aviv cu buna stiinta, avionul fusese prea incarcat. Unii pasageri au sarit cu scandal, eu in panica, eram deja in intarziere, trebuia sa preiau masina, erau orele 23:15, la miezul noptii se inchidea Europcar. Functionarii de la Air France mi-au promis ca valiza va sosi a doua zi la hotel, mi-au dat o posetuta cu trusa de barbierit, o bluzita alba ca neaua Alpilor, mai mare rasul. In trusa era si un prezervativ, vedeti ce inseamna o tara civilizata? Am urlat eu ca a doua zi trebuie sa fiu la congres, ca n-am haine cu mine, ca si-au batut joc de oameni. S-au scuzat ca nu ar fi putut sa ne avertizeze in prealabil, la Tel-Aviv, pasagerii n-ar fi urcat in avion, pe scurt, o magarie planificata. M-au asigurat, insa, ca, fara indoiala, dimineata voi primi valiza la hotel. Deja incruntat, fug cu geanta de mina la Europcar, terminal B, mi se spune ca n-au decit masini mici – eu comandasem Renault Laguna, dar sa ma grabesc la Europcar la terminal A. Iau naveta, un mic autobuz, ajung la 23:45, in ultima clipa, mi se da masina, superba, cu un sistem de aprindere foarte ciudat, un dreptunghi de plastic, in loc de cheie, ca la hoteluri, pana m-am dumirit era deja trecut de miezul noptii.
– Ei, de-acum toate vor merge ca pe roate, imi zic eu, si plec spre Paris, imi aprind o tigara, pun discul Aditzei, fredonez \”Invata\”, \”Calul Albastru\”, totul e in regula, maine vine si valiza, ma simteam ca acasa. Deodata – intrarea in Paris prin Porte de la Chapelle e inchisa, se repara, deviatie, indicatoare-ioc, ma trezesc in toiul noptii intr-un sat necunoscut, nici un caine pe sosea, ma invart prin toate ungherele, in sfarsit, vad trei francezi de origine africana, foarte amabili, ma trimit in alta directie, bineinteles, gresita. Fumam tigara dupa tigara, discul se derula a treia oara, m-a apucat rasul, comica situatia, eu, uitat de lume, cautam Parisul, cu Aditza linga mine, exact acolo unde nu era. Asta-i viata – imi zic, mereu cautam imposibilul. Nu puteam sa ma opresc din ras, tremura si masina cu mine, parca si muzica avea o vibratie ironica. Dupa multe incercari si ajutat de o harta cu litere microscopice, reusesc sa intru in Orasul Lumina, exact unde nu trebuia, traversez tot Parisul si ajung in zona Gare de l’Est, spre hotelul unde sigur ma astepta o baie calda si o cafea pe gustul meu (espresso Vescovi, Illy, sau Segafredo). Eram foarte bine dispus deja, ascultam \”Mi-am amintit de tine\”, dar parca toate strazile aveau sens unic, cum ma invirteam, nu reuseam sa intru pe rue \”La Fayette\”. Pana la urma ma descurc, ajung la garajul hotelului, gasesc o intrare minuscula, masina prea larga, am manevrat la milimetru, aproape s-o zgarii. Cobor, fluierand cintecul de pe disc, era deja 2 noaptea, urc, numai zambet, ma intampina receptionerul cu un aer scandalizat. Eu ii explic ca valiza trebuie sa soseasca a doua zi si cer cheia camerei.
– E tarziu, nu mai avem camere, e noapte, ati anuntat ca veniti pe la 11 seara. Pana la urma imi gaseste o camera, imi face o cafea groaznica, eu, la camera 217, fara valiza, in sfarsit, ma dezbrac, imi pun bluzita de la Air France si ma gindesc ce frumos e la Paris.
Inainte de a adormi (cu greu), ii telefonez Aditzei si-mi povestesc peripetiile. Si inchid ochii cu \”Don Quijote\” in minte. Si cu Yves Montand, si cu Prevert…

(va urma)

Nanofascism

martie 22nd, 2009

Fascismul contiuna sa existe fie pe fata fie deghizat in forme ascunse gata sa rebufneasca. In fiecare zi suntem supusi la practici si exercitii fasciste aparent nevinovate peste care trecem cu vederea sau chiar ne distram.

Si cu televizorul ne distram si in special cu jocurile nevinovate aparent expresie a societatii de consum dar care pot lua forme noi de propaganda. Mare succes are un joc TV in care subiectii sunt supusi la testul adevarului in fata publicului si al oamenilor celor mai apropiati.

Trucat sau nu si aranjat in amanunte jocul scoate la iveala lucruri tuluratoare pentru cei chestionati si oamenii din viata lor, copii minori, sotii, soti, bunici. Toate canalele elene preamaresc prezentatoarea pe care o inalta in ceruri dar nu singura ci impreuna cu tovarasul de viata un politician si deputat in parlament reprezentantul unui partid mic de orientare nedefinita aparent dar cu practici nationaliste si neofasciste.

In fond ce mai reprezentativ putea sa demonstreze prezentatoarea decit o practica fascista si anume interogatoriu degradant. De ce trebuie ca sa se faca reclama pe toate canalele TV unui fascist este imposibil sa intelegem.

Este un exercitiu sa nu discriminam fascismul sa-l toleram si chiar sa spunem: uite ce oameni cumescade, ce potriviti. Urmatorul pas va fi fi mai insistent.

In fapt in fiecare zi suntem pusi in fata unor manifestari fasciste si nu avem curajul sa le infruntam, evitam si trecem mai departe. In trecut pina si oameni simpli fara caracteristici supraumane au infruntat fascismul si s-au opus chiar cind nu erau afectati direct. De vina era educatia umanista de care au avut parte si spiritul de solidaritate umana.

Au existat cazuri in care romani si neromani au facut fata legionarilor care cautat razbunare. De la inceput fascismul a fost ornat cu elemente nevinovate si a promovat „salvarea nationala” in numele caruia au imaginat crime distrugeri si au aplicat un sistem totalitar.
Aceasta igeologie s-a bazat pe grupari de soc si gasti distructive.

In societate se cultiva cultura de gasca si asa zis interesul comun de salvare, la inceput economica ai membrilor si apoi a altora pina cind gasti se unesc si vor sa salveze comunitati, orase si apoi intreaga lume. A inceput un proces de cultivare a fascismului, acum este la nivel de nanofascism cultivat in practici zilnice, in societate, pe strada sau la serviciu, apoi acestava lua alte forme si poate deveni dominant.

Criza este un catalizator al extremismului. Mesajul fascist este: se salveaza cine poate, cum poate, noi suntem uniti ne salvam si salvam si pe altii. Ce s-a intimplat cu spiritul democratic si umanismul ?

Portugalia: Un week-end printre livezi de portocali şi dealuri cu viţă-de-vie

martie 22nd, 2009
Înconjurată de vie, Quinta Nova da Nossa Senhora do Carmo priveşte spre DouroÎnconjurată de vie, Quinta Nova da Nossa Senhora do Carmo priveşte spre Douro

Drumul sinuos de-a lungul fluviului Douro ne duce încet-încet spre podgoria Quinta Nova da Nossa Senhora do Carmo, în peisajul deja celebru “premiat” cu titlul de Patrimoniu Mondial de către Unesco.

Aproape de localitatea Pinhão, Douro face o curbă iar şoseaua se îngustează şi încep să urcăm pe serpentine ameţitoare până ajungem, în sfârşit la destinaţie. Pierdută printre dealurile terasate pline de viţă de vie, optzeci de mii de hectare plantate, după cum aveam să aflăm de la gazda noastră, Paula Sousa, Directoare de Marketing.

Pe întuneric nu vedem decât cerul înstelat deasupra noastră. Tăcerea nopţii este sfâşiată din când în când de motorul vreunei maşini la câţiva kilometri distanţă. După o primă degustare de vin însoţită de aperitivele obişnuite: brânzeturi şi mezeluri din regiune, ne retragem în camera mobilată tradiţional, cu mobile din lemn masiv. Remarc lipsa televizorului, dar frumuseţea dimprejur mă va face să uit timp de două zile de ecranul cenuşiu şi de lume, şi de toate.

După un mic-dejun reconfortant şi compus din produse ale podgoriei, printre care dulceţuri de struguri, gutui şi smochine şi suc de portocale proaspăt cules, programul intens din ziua următoare începe cu un tur al podgoriei. Ne urează o zi bună, cu simpatia şi simplitatea familiilor bune, chiar administratoarea podgoriei, Luísa Amorim, îmbracată în blugi şi cu o pereche de cizme. Tot ea ne dezvăluie secretul succesului: “În industria vinului nu poţi răzbaţi fără să te murdăreşti sub unghii”.

Urcat în spatele furgonetei conduse de doamna Ana, nici nu-mi imaginez senzaţiile tari ce mă aşteaptă. Drumurile strâmte şi abrupte din piatră bătută de vreme îmi zdruncină tot corpul iar curbele strânse îmi dau emoţii. Nu mă linişteşte decât gândul că patronul podgoriei, cunoscutul industriaş Américo Amorim, nu acceptă să meargă cu maşina printre vii decât condus de Ana.

Pe traseu ne oprim câteva clipe să vizităm capela dedicată protectoarei marinarilor, Nossa Senhora do Carmo. Figura blajină a Sfintei Fecioare ne priveşte ocrotitor de la înălţimea piedestalului. Sculptura din granit este atât de grea încât e nevoie de opt bărbaţi bine hrăniţi pentru a o urni din loc. Tocmai de aceea a şi reuşit să scape de la o tentativă de furt.

Ne continuăm drumul pe terasele cu viţă-de-vie şi ne oprim la trei livezi cu portocali datând din secolul al XVIII-lea. Delimitate cu ziduri din pietre, livezile aveau o poartă de intrare bine păzită. Porţile sunt, astăzi, larg deschise, iar portocalii plini de fructe te îmbie să le culegi rodul zemos şi dulce. La marginea uneia dintre livezi se mai află, încă, unul dintre stâlpii de demarcaj plasaţi acum două sute cincizeci de ani la ordinul Marchizului de Pombal pentru a delimita prima Regiune Vinicolă Demarcată din lume.

Următorul popas îl facem în Livada Africană, numită astfel datorită temperaturilor de până la patruzeci şi cinci de grade care se pot simţi aici pe timpul verii. Dar tocmai aceste condiţii micro-climatice unice dau specificul regiunii şi celebrului vin de Porto. Strugurii produşi aici au condiţii de neimitat: sunt crescuţi în terase pe terenuri şistoase şi supuşi la temperaturi înalte, ziua şi scăzute, noaptea.

Pauza de prânz devine un prilej pentru a degusta bunătăţile regiunii şi, mai ales, vinurile podgoriei. Quinta Nova de Nossa Senhora do Carmo a hotărât să utilizeze strugurii folosiţi în mod tradiţional la producerea vinului de Porto – un vin licoros obţinut prin oprirea fermentaţiei prin adăugarea de rachiu –, pentru a produce vin de masă, iar rezultatele au fost recunoscute prin premiile obţinute la concursuri internaţionale.

Dar nu numai vinurile au primit elogii internaţionale, ci şi întreaga podgorie şi oferta ei turistică. Turismo viti-vinicol este la modă în Portugalia, iar produsele oferite sunt din ce în ce mai diversificate şi mai inovatoare: de la tratamente Spa cu produse din vin, la participarea la culegerea strugurilor şi la stoarcerea lor prin metoda tradiţională a călcatului în picioare.

Quinta Nova de Nossa Senhora do Carmo a primit de curând Premiul “Best Wine Tourism Award 2009”, la categoria Artă şi Cultură, graţie celui mai proaspăt proiect al său: restaurarea gării din localitatea Pinhão. Proiectul cuprinde un muzeu al vinului constituit din piese de colecţie aparţinând familiei Amorim, un magazin de vinuri, o sală de protocol unde sunt organizate degustări de vinuri, ceremonii de gală şi alte evenimente.

Ne-am deplasat şi noi până la gara din Pinhão, dar cu barca: tradiţionala barcă “rabelo” care transporta deunăzi butoaiele mustind cu vin de Porto. După o vizită la muzeul organizat în fostele case ale funcţionarilor gării şi o nouă degustare de vin în salonul de gală, întoarcerea am făcut-o, cum era şi firesc, cu trenul: o plimbare scurtă de numai zece minute, de-a lungul firului nostru conducător: fluviul Douro.

Duminca se anunţa la fel de animată. Dimineaţa ne aştepta o nouă aventură: dotaţi cu aparate GPS am pornit în căutarea comorii. Conceput ca o activitate ludică, “Winecatching” este un joc de orientare turistică pe proprietatea podgoriei cu ajutorul tehnologiei de localizare prin satelit. Individual sau pe echipe, participanţii sunt invitaţi să descopere cu ajutorul GPS-ului mai multe locuri unde se află ascunse recipiente conţinând dopuri de plută. Nu uitaţi să le luaţi cu dumneavoastră, pentru că ele vor dovedi că aţi trecut prin punctele obligatorii iar la sfârşitul parcursului veţi putea câştiga un premiu “simpatic”.

Activităţile organizate la podgoria Quinta Nova de Nossa Senhora do Carmo mai includ plimbări pe jos pe câteva trasee marcate, dintre care cel mai lung se poate întinde pe doisprezece kilometri.

Dar dacă nu vă arde de aventură şi mers pe jos, tolăniţi-vă pur şi simplu la soare, cu privirea pierdută în peisajul magnific de pe valea Douro-lui sau răcoriţi-vă în piscina atârnată, parcă, pe dealurile cu viţe-de-vie.

_________________
Fişă tehnică:

Hotel Rural Quinta Nova de Nossa Senhora do Carmo
(11 camere de oaspeţi)
Quinta Nova
5085-222 Covas do Douro
Portugalia
www.quintanova.com
GPS: N 41 09’ 43’’; W 07 35’ 45’’

Scrutin parlamentar în Republica Moldova: Cifre, sondaje şi strategii electorale

martie 22nd, 2009

„Există trei tipuri de minciuni: minciunile simple, minciunile sfruntate şi statisticile”

(Mark Twain)

În pofida recentelor negocieri între cele două „părţi” în conflict, RM şi Transnistria, desfăşurate la Moscova sub oblăduirea ocupatului preşedinte rus Dmitri Medvedev, mizele electorale din stânga Prutului sunt în altă parte. Pentru că la Moscova nu s-a petrecut, în esenţă, nimic. Documentul semnat – care în traducere „moldovenească” înseamnă „votaţi comuniştii lui Vladimir Voronin” – a reconfirmat că Rusia rămâne în Transnistria, indiferent în ce format sau uniformă, şi l-a îndatorat, încă o dată, pe liderul PCRM pentru sprijinul oferit în actuala campanie electorală. În plus, dl Voronin a minţit senin semnând, până la urmă, ce i-a pus Moscova în faţă, deşi anunţase contrariul. Nicio noutate, nici aici. Nu acest lucru va marca însă decisiv alegerile din 5 aprilie, ci altceva: jocul cifrelor electorale şi al statisticilor din RM. Dar să o luăm pe rând.

Sarabanda statisticilor

Prima chestiune este tehnică şi vizează baza procesului electoral. Pe 10 martie, liderul unui partid de opoziţie anunţa că „autorităţile ar pregăti o fraudare masivă a alegerilor din 5 aprilie” prin „denaturarea numărului de alegători cu 600 mii de persoane”. Argumentul principal era discrepanţa dintre cifrele publicate de Ministerul Dezvoltării Informaţionale (3,026 mln. de alegători) şi datele Comisiei Electorale Centrale (2,451 mln.). Recent, analiştii de la Chişinău au exprimat dubii faţă de creşterea cu 100 de mii a numărului de alegători comparativ cu scrutinul anterior, în condiţiile unei mortalităţi în RM care excede cu mult natalitatea. Mai mult, a fost corect sesizat impactul negativ pe care ambiguitatea cifrelor îl poate avea asupra validării alegerilor, în condiţiile în care 50% nu înseamnă acelaşi lucru când lucrezi cu baze de calcul diferite. De unde au apărut aceşti electori? Cine sunt ei? Cărui partid viu îi vor sluji sufletele moarte”? Problema ar trebui să genereze o dezbatere publică mai intensă decât prezentele reacţii, inclusiv la nivelul instanţelor internaţionale care pretind că au un ochi asupra campaniei electorale de la Chişinău. Nu credem că exagerăm spunând că statisticile divergente care există acum în RM sunt de departe mai periculoase pentru rezultatul din 5 aprilie decât documentul semnat la Moscova.

Manipulare sau clarificare?

Toată lumea aşteaptă Barometrul de opinie al IPP. Aşteptarea e justificată, la fel însă şi temerile. Prima ambiguitate se referă la modul în care divergenţele statistice sunt clarificate în investigaţia sociologică. Pot afecta ele construcţia eşantionului şi, prin urmare, rezultatele sondajului, mai ales că nu se cunoaşte repartiţia teritorială a sutelor de mii de „suflete moarte”? A doua ambiguitate ţine de momentul realizării Barometrului şi, respectiv, momentul publicării. Campania electorală din RM s-a declanşat la începutul lui februarie, iar chestionarele au fost culese tot în această perioadă. Dacă aşa stau lucrurile, sondajul final – publicat la finele lui martie – nu va surprinde modul în care campania electorală propriu-zisă a afectat electoratul, deşi momentul publicării ar sugera contrariul. Chestiunea ar trebui lămurită pentru că, în realitate, ultimele săptămâni se pot dovedi decisive în conturarea opţiunii de vot. Nu doar prin disputele generate de campanie – care a demarat greu, dar s-a încins pe parcurs – cât prin criza economică care se face simţită din ce în ce mai acut cu cât ne apropiem de 5 aprilie. Ignorarea decalajului de timp poate genera confuzie la nivelul electoratului şi semne de întrebare relativ la relevanţa Barometrului…

Cât contează exit-poll-ul?

Nici exit-poll-ul nu e scutit de probleme, una dintre care – majoră – ţine de antecedentele controversate ale acestei proceduri sociologice în RM. Acum, dată fiind miza fiecărui procent electoral în parte, importanţa sondajului la urne devine strategică. În 2005 a existat o diferenţă de circa 5% între datele estimate prin exit-poll şi cele finale (45,98% a câştigat PCRM faţă de estimarea de 40%, 9,07% a câştigat PPCD faţă de estimarea de 14%). Coincidenţele sunt mari (cât a „pierdut” un partid a „câştigat”, de fapt, celălalt), dar, din păcate, clarificările oficiale nu au existat. Nici IPP nu a pus deschis problema unei eventuale fraude, nici CEC sau opinia publică pe cea a unei posibile erori de procedură ştiinţifică. Alegerile au fost considerate valide, ca şi cum sondajul efectuat la ieşirea de la urne nici nu ar fi existat! Este însă absurd să neglijezi acest instrument atunci când evaluezi un proces electoral. Pentru ce îl mai faci, în definitiv? Care mai e rostul lui, dacă oricum nimeni nu îl ia în serios? Viziunea trebuie să se schimbe de data aceasta şi de aici importanţa strategică a instrumentului în cauză: este gata cineva să îşi asume până la capăt exit-poll-ul la alegerile din 5 aprilie?

Nehotărâţii – eterna poveste

Ultima chestiune – nehotărâţii. Dacă în sondajul pre-electoral din 2005 aceştia exprimau o opţiune de 75,8%, sondajul din septembrie-octombrie 2008 al IPP arăta o cifră de 49,8% şi tendinţa este posibil să se menţină. Nu puţine voci afirmă că respectivele voturi sunt decisive pentru rezultatul final al acestor alegeri, şi nu fără temei. Ce este de făcut? În situaţia creată cele mai avantajate sunt partidele cu afinităţi doctrinare, cu condiţia să fie dispuse să acţioneze în consecinţă. Şi iată de ce. Iluzia că un partid ar putea, de unul singur, atrage de partea sa nehotărâţii rămâne o simplă iluzie. În realitate, cercetările sociologice indică faptul că repartiţia nehotărâţilor urmează, tacit, repartiţia opţiunilor de vot exprimate. Cei care nu exprimă o opinie de vot sunt, de fapt, nehotărâţii unuia sau altuia dintre partide. Nu sunt nehotărâţi din aceleaşi motive, deci, un singur partid nu îi poate pune în buzunarul său electoral. Aşa se explică şi scorul peste aşteptări pe care, în 2005, l-a obţinut Blocul electoral „Moldova Democrată”. Prin unificarea mai multor partide, acesta a reuşi să dea un semnal de forţă şi să aducă la vot nehotărâţii fiecărui partid component în parte. Ceea ce, cu siguranţă, niciunul dintre partidele componente nu ar fi putut să facă.

Concluzia e una: avantajul teoretic este acum de partea Opoziţiei. Dacă vrea să culeagă aceste voturi potenţiale, chiar şi în absenţa unui bloc electoral, singura soluţie a celor trei partide cu afinităţi doctrinare şi cu şanse de a trece pragul este un semnal solid, coerent şi unit înainte de votul final. Niciun partid nu va reuşi de unul singur ceea ce pot reuşi împreună. Nu e niciun paradox sociologic faptul că manifestarea comună a celor trei partide va aduce fiecăruia în parte mai multe voturi „nehotărâte” decât ar putea să acumuleze, acţionând singur… Depinde doar de abilitatea lor ca pe ultima sută de metrii să fie capabile, împreună, să transmită coerent acest mesaj. Aici s-ar putea juca rezultatul final de pe 5 aprilie.

„Arhitectura monumentelor rituale şi funerare din nord – vestul Europei”.

martie 22nd, 2009

Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti, în calitate de organizator, vă invită să participaţi la conferinţa pe care o va susţine dr. George Nash – arheolog şi specialist în arta preistorică şi contemporană – cu tema „Arhitectura monumentelor rituale şi funerare din nord – vestul Europei”.

Evenimentul va avea loc marţi 31 martie 2009, ora 18:00, în Sala Frescelor din U.A.U.I.M.

Photobucket

Pe Amazon.fr se pot găsi cărţile publicate de George Nash: http://www.amazon.fr/exec/obidos/search-handle-url?%5Fencoding=UTF8&search-type=ss&index=books-fr-intl-us&field-author=George%20Nash

România Photobloggers

martie 22nd, 2009

In ultima perioadă, fotografia digitală a devenit un instrument la îndemîna aproape oricui! Din necesitate, din plăcere, din curiozitate, tot mai multă lume face fotografie! La acest inpuls sau hobby, se adaugă creşterea incredibilă a fenomenului “blog”, acest termen intrat în vocabularele tuturor limbilor pămîntului, provenit de la cuvîntul “weblog”, care defineşte un nou tip de pagină de internet, cu intrări regulate pentru a face comentarii, a schimba idei, a descrie evenimente, a iniţia activităţi, şi lista poate continua la infinit! Luate împreună, fotografia digitală şi fenomenul blog, au dat naştere la un nou val de activitate uşor de accesat sau iniţiat pentru oricare posesor de computer.

Vîrsta nu contează, profesia nici atît, iar astfel lumea nu mai are graniţe, cei care creează şi participă la aceste pagini reducînd graniţele tărilor la zero, toată lumea întîlnindu-se pe blog la orice oră din zi şi din noapte. Aceste pagini, cu o tematică ce depăşeşte imaginaţia oricărui om, aduc lucruri bune şi rele, că doar pădure fără uscături nu se poate! Insă sînt de aplaudat cele care vor într-adevăr să aducă ceva bun, să ajute la percerperea corectă a unei idei sau imagini, a unui loc, a unei persoane, sau, cel mai de lăudat, la aducerea la cunoştinţă a unor subiecte pe care mulţi dintre noi nu le cunoaştem, sau le ignorăm. Am admirat întotdeauna blog-urile care într-adevăr au ceva de spus, sau care încearcă să spună ceva bun.

Bineinţeles că acest fenomen mănîncă enorm din timpul liber, transformîndu-te intr-un sclav al computerului şi al internetului! Dar cum totul se poate urmări cu grija sau cu un mic plan de bătaie, poţi participa, sau observa acest fenomen şi fără să te uite Dumnezeu in faţa ecranului de calculator. Cum îmi place fotografia şi mă joc cu apartul foto şi apoi cu internetul, ori de cite ori am timp liber, am ajuns să dau peste o iniţiativă a unui tînar român, un blog deschis pentru cei cărora le place fotografia şi iubesc ţara din care provin: România Photobloggers (www.romaniaphotobloggers.org).

De admirat că există tineri români care nu uită de unde au plecat, ba mai mult, vor să promoveze atît imaginea României cît şi a românilor talentaţi! Bazat pe exemplul altor blog-uri din Barcelona, Budapesta, Chicago, Londra, Madrid, New York, etc, acest blog se vrea ca şi un loc de întâlnire, de informare şi de dezvoltare de activităţi colective pentru fotografi profesionişti şi amatori. Aşa cum scrie şi in invitaţia la acest blog, această nouă pagină de internet are ca scop încurajarea fenomenului photoblog, prin publicarea de ştiri şi evenimente, explicatii şi expoziţii, propuneri de întîlniri fotografice, precum şi promovarea celor mai frumoase fotografii despre România, într-o pagină de internet aparte. O activitate virtuală care işi doreşte să facă publicitate ţării noastre, să arate frumuseţile naturale pe care le găsim de la munte pînă la mare, de la şes pînă la centrele aglomerate ale oraşelor de pe tot cuprinsul ţării.

Nu mi-e ruşine că sunt român… Mi-e indiferent!

martie 22nd, 2009

La noi Lucian Blaga vorbea prin 1944 despre spaţiul mioritic şi sugera că există o legătură directă între spaţiul pe care îl ocupăm şi modul în care se structurează mentalul nostru colectiv. Ceva mai târziu, Lucian Boia îşi exprima într-una dintre cărţile sale convingerea că înveţi să fii francez, englez, neamţ sau altceva.
Unii sunt astăzi mândri că sunt români, altora le e ruşine. Aşa cum observa Andrei Pleşu, avem o uşurinţă dezarmantă de asumare colectivă a succesului şi o cel puţin la fel de mare lejeritate de a ne delimita de eşecurile româneşti. Când echipa de fotbal a României câştigă vreun meci important, ştirista de la sport, cu dantura ei imaculată şi silicon de ultimă generaţie declamă: i-am învins pe… Aceeaşi ştiristă, la interval de câteva săptămâni şi cu probabil aceeaşi dantură, dar altă generaţie de silicoane ne informează că naţionala lui Piţurcă a pierdut ruşinos…

Să ne înţelegem, deci: mândri sau ruşinea de a fi român nu se poate întemeia decât pe o mare eroare, sau mai bine spus o neînţelegere. A fi român sau ugandez este un dat. Dacă prin secolul XIX şi începutul celui de-al XX-lea logica internă a unei afirmaţii de genul sunt mândru că sunt român era pe deplin justificată, astăzi o asemenea declamaţie nu prea mai are suport pentru simplul motiv că status-ul meu de român nu se modifică în funcţie de mândria sau ruşinea cu care mă raportez la el.

Blaga nu greşea în totalitate. Este importantă relaţionarea cu spaţiul pe care îl locuim; stepa generează un mental colectiv diferit de cel creat de alternanţa deal-vale. Dar această constatare ţine mai degrabă de antropologie decât de patriotism sau ideologie. Nu cred că, aşa cum afirma Boia, aş putea învăţa să fiu altceva fundamental diferit de ceea ce sunt acum. Nu pot învăţa să fiu sud-african sau vietnamez (ca argument suplimentar vă supun atenţiei cazurile lui V.S Naipaul ori Salman Rushdie).

Aşadar, sunt român şi, prin natura mea de român, sunt diferit faţă de un coreean sau un indian, dar nu în termenii superiorităţii şi inferiorităţii, ci doar în termenii diferenţierii. Superioritatea nu se poate judeca in corpore, ci individual. Realitatea lingvistică în mijlocul căreia evoluez, istoria neamului din care fac parte, ortodoxia – toate mă diferenţiază, dar daca voi dori vreodată să fac un salt calitativ, aceasta nu poate fi decât o întreprindere individuală. Dincolo de etnic, se află un set de valori care defineşte umanitatea în sine. Când cobor din tren în Cracovia sau din avion în Londra, pe scara trenului sau a avionului nu se află un român, ci o fiinţă umană (educată sau nu, bine construită moral sau dimpotrivă).

Fără să-mi fie indiferentă etnia, dependenţa de spaţiul acesta şi de istoria românească, nu le voi putea invoca niciodată în termenii diferenţei calitative. În straturile profunde ale mentalului meu se află nu trăsături distinctive româneşti, ci un set de valori umane coagulat, şi transmis genetic încă din illo tempore. Pe de altă parte, vieţuirea mea în lume nu poate porni de la premiza că sunt totalmente detaşat de tot ceea ce înseamnă… românism (am ezitat pentru că ştiu ca –ismele sunt profund încărcate de conotaţii negative!).

Când interacţionez cu indivizi care vin din spaţii culturale diferite am întotdeauna grijă să le cunosc minimal valorile si gesturile cotidiene. Nu poţi întinde mâna în semn de salut unei femei iranience, nu poţi să baţi pe umeri un şeic arab. Pretind, desigur, reciprocitate…
Ne aducem aminte scandalul declanşat de caricaturile daneze ale profetului Mohamed. Atunci, un om a murit. Nimic nu poate justifica un asemenea gest. Mă încăpăţânez să cred şi astăzi ca acolo am avut de a face cu un conflict al culturilor şi cu nimic mai mult. Indivizii au în diferite colţuri ale lumii acesteia diferite sensibilităţi care trebuie înţelese în relaţie directă cu ideea de specific naţional. Mă descalţ într-o moschee nu în semn de respect pentru o religie anume, ci tocmai pentru că mă aflu într-un spaţiu în care, ca oaspete, trebuie să respect un set de reguli.

A anula ideea importanţei etnicului înseamnă a ne prăbuşi în plină superficialitate. Dacă aş fi fost producătorul filmului Mongol (2007, regia Sergei Bodrov), poate n-ar fi fost rău să ştiu că în rolul unui erou mongol (Genghis Khan) nu pot distribui un actor… japonez (Tadanobu Asano). Vă imaginaţi cu ce amuzament, dacă nu iritare, pot privi asiaticii o asemenea… gafă cinematografică. Ce să mai vorbim despre cele câteva producţii de duzină în care vampirul Dracula sau cei care îi stau în preajmă se străduiesc să vorbească o limbă română aproximativă (în mai puţin de 10 minute, orice actor responsabil ar fi învăţat să rostească în mod cât de cât fluent câteva fraze în română)…

Şi în fine, pentru a încheia seria exemplelor, e oare atât de greu ca atunci când organizezi un casting pentru un film numit Memoirs of a Geisha (2005, regia Rob Marshall) să încerci să eviţi distribuirea unei actriţe chineze (Zhang Ziyi) în rolul unei japoneze (Sayuri)? Sunt gesturi de o aroganţă culturală greu de explicat.
În raporturile dintre culturi, respectul reciproc trebuie să fie punctul de pornire. Altfel, nu putem conta pe reacţii raţionale. Fundamentalismele de tot felul îşi pot diminua influenţa doar în măsura în care renunţăm la etichete şi instaurăm un soi de comunicare pe două paliere distincte: la nivel individual (m-am cam săturat să fiu reprezentat de ambasadori şi consuli încremeniţi în proiect) şi mizând pe inteligenţa interlocutorilor. Pentru a găsi punţi de comunicare, pentru a avea acces la straturile profunde care ne unesc pe toţi, e nevoie să înţelegem că globalizarea nu are deocamdată şanse să anuleze stratul etnic.

Odată căile de comunicare închise, vorbesc armele. Or, asta trebuie să evităm. Ideile sunt cele care trebuie să circule pentru simplul motiv că ele nu fac niciodată victime.

Scrisoarea celor Şase: disidenţă sau fracţionism?

martie 22nd, 2009

Pe 11 martie 1989, un grup de şase veterani ai PCR îi adresa lui Ceauşescu o scrisoare deschisă.

Între ei, doi foşti secretari generali ai partidului: Constantin Pârvulescu şi Gh. Apostol. M-am ocupat în epocă de acest text, l-am comentat pe larg la BBC, Europa Liberă, Vocea Americii, în revista „Les Temps Modernes” şi într-un dialog cu Cornel Dumitrescu în revista „Lumea Liberă Românească” de la New York. Ca istoric al PCR, consider că a fost vorba de o acţiune fracţionistă în interiorul partidului, o încercare de a-l sfida pe Ceauşescu şi de a avertiza clica din jurul acestuia în legătură cu vântul schimbărilor din blocul sovietic, declanşat de Gorbaciov. Sosise clipa unei schimbări radicale în fruntea partidului, sugerau cei şase. Leninişti convinşi, ei continuau să facă elogiul Securităţii (o instituţie, scriau ei, creată pentru a apăra „cuceririle revoluţionare ale poporului”) şi nu scoteau o vorbă despre autentica disidenţă simbolizată de Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Dan Petrescu.

Interviul lui Mircea Dinescu din „Libération” mergea mult mai departe decât propunerile celor şase. Evident, cum nota Dorin Tudoran într-un excepţional editorial din „AGORA”, revista alternativă de cultură care apărea în Statele Unite şi era distribuită clandestin în ţară, gestul lor era extrem de important mai ales în raport cu percepţiile cancelariilor occidentale privitoare la şansele unor schimbări în România. Ne place sau nu, aceste cancelarii erau mai interesate de acţiunile lui Brucan, Bârlădeanu şi Corneliu Mănescu, decât de poeziile contestatare ale Anei Blandiana ori de apelurile unor intelectuali critici. Cei şase nu au fost însă disidenţi. Nu-mi pot imagina un disident din epocă precum Havel, Michnik, Geremek, Tudoran, Goma, Haraszti, Cangeopol, Simecka, Jelev scriind favorabil despre misiunea originară a poliţiei secrete!

Scrisoarea a fost de fapt un program de reforme la vârf, incapabil (de fapt nedoritor) să a rticuleze resurecţia societăţii civile şi necesitatea pluralismului politic şi economic. Era vorba de o serie de revendicări minimaliste, de o relativă raţionalizare intra-sistemică, iar nu de promovarea unei viziuni într-adevăr diferită de linia tradiţională a comunismului oligarhic românesc. Nu se atingea nicicum natura paraziticprofitocratică a regimului. Pe de altă parte, nu trebuie subestimat ori p ersiflat gestul celor şase: ei au fost prigoniţi, anchetaţi, ţinuţi sub arest. Şeful Colegiului Central de Partid era Nicolae Constantin, câine de pază al dictaturii. În Comitetul Politic Executiv, Ceauşescu s-a dezlănţuit cu o ură viscerală, cerând pedepsirea „tră dătorilor” (nu mai puţin isterică a fost Elena Ceauşescu). Nici unul dintre mamelucii din Comitetul Executiv nu a schiţat un cât de timid gest de solidaritate cu foştii „tovarăşi”.

Pedepsirea fracţioniştilor a fost susţinută unanim. Silviu Brucan a dovedit atunci curaj, mai ales în timpul brutalei sale anchetări de către şeful Securităţii, generalul Iulian Vlad. S-a probat că n ici măcar aceşti birocraţi stalinişti nu mai puteau suporta capriciile paranoice ale cuplului dictatorial. Slăbiciunea grupului celor şase a fost că nu a reuşit să atragă adeziunea unor activişti mai tineri, din cercul nomenklaturiştilor dezamăgiţi de Ceauşescu şi favorabili perestroikăi. Cornel Onescu, fost ministru de interne, cândva un protejat al lui Ceauşescu, a cochetat cu ideea de a semna, dar a renunţat în ultima clipă (a invocat frica de represiuni împotriva nepoţilor săi). La fel, generalul de securitate Nicolae Doicaru, fost şef al Direcţiei de Informaţii Externe şi ministru al turismului, mazilit după rămâ nerea în Occident a generalului Ion Mihai Pacepa în 1978. Simptomatic, deşi există informaţii că a fost contactat, Ion Iliescu nu a avut curajul de a semna Scrisoarea celor şase si a rămas în continuare în umbră, dans la réserve du parti…

În concluzie, a fost vorba de coagularea unui grup fracţionist do ritor să-l debarce pe Ceauşescu şi să revină la ceea ce ei percepeau drept „normalitatea” epocii Dej. Cu excepţia lui Grigore Răceanu (exclus din PMR şi arestat după 1958), toţi semnatarii fuseseră implicaţi în fărădelegile perioadei Dej. Să amintesc că, în martie 1989, diplomatul Mircea Răceanu, fiul lui Grigore, era arestat sub acuzaţia de spionaj (recomand cartea sa „Infern 89”). Membrii grupului nu aveau nici legitimitate, nici credibilitate democratică. În comparaţie însă cu megalomanul Ceauşescu (Ubuescu, cum i se spunea), probau un oarecare realism şi cereau să se pună capăt orgiilor propagandistice şi programului de înfometare a populaţiei prin renunţarea la obsesiile acceleriste l e gate de creşterea aberantă a ratei de acumulare. Expresie a disperării Vechii Gărzi a partidului, Scrisoarea celor şase nu a zguduit nici aparatul, nici sistemul. A creat însă un prag de aşteptare care avea să conteze în momentul prăbuşirii din decembrie 1989. A fost cântecul de lebădă, încercarea ultimă de redobândire a onoarei din partea membrilor de frunte ai ge neraţiei comuniste culpabilă pentru impunerea unui sistem ilegitim şi criminal.

Dimitrie Cantemir: tentativă de modernizare sau eroare politică?

martie 22nd, 2009

În pofida duratei sale şi a lipsei de consecinţe politice durabile, cea de-a doua domnie a lui Dimitrie Cantemir (1710-1711) este percepută ca unul din cele mai controversate episoade ale istoriei Moldovei. Spre deosebire de alte secvenţe ale evului mediu românesc, cei interesaţi de restituirea trecutului beneficiază de surse interne, de însemnări datorate unor oameni politici direct implicaţi în evenimente. Într-o vreme în care capetele cărturarilor mai cădeau la porunca unor domnitori iliteraţi, cronicari precum Ion Neculce sau Nicolae Costin, ei înşişi membrii ai Sfatului domnesc şi susţinători ai deciziilor domnitorului, consacră acestor evenimente fragmente extinse ale cronicilor proprii, motivaţi probabil de transformările survenite în formaţia culturală a elitei româneşti prefanariote, dar în egală măsură de o mai clară conştiinţă a importanţei momentului istoric la care participau.

Exponenţii scrisului istoric românesc au rămas fideli predecesorilor, în sensul păstrării conexiunii interpretarea istorică şi actualitatea politică, începând chiar cu apariţia primelor sinteze de istorie modernă românească. Astfel, A.D.Xenopol, autorul „Istoriei Românilor din Dacia Traiană”, formulează o judecată extrem de critică în legătură cu opţiunea politică a lui Dimitrie Cantemir de a se alătura ţarului Petru I al Rusiei, în războiul împotriva turcilor. Făcând o analiză post factum a expansionismului rusesc, congruentă cu starea de spirit a românilor de la jumătatea secolului al XIX-lea, istoricul ajunge să salute înfrângerea ruşilor ca pe mijloc de salvare a românilor de la deznaţionalizare şi asimilare în universalismul guvernat de ţarul de la Sankt Petersburg. Nicolae Iorga s-a menţinut în aprecierile sale privitoare la Cantemir pe aceaşi poziţie, adăugând însă şi o solidă critică a operei ştiinţifice şi literare a domnitorului, considerată o expresie a partizanatului politic şi a unei documentaţii sumare sau tendenţioase.

Revanşa lui Dimitrie Cantemir ca percepţie istoriografică a survenit în anii 1950, în condiţiile în care paradigmele proletcultiste postulate de Roller privilegiau momentele de apropiere între români şi ruşi. Dacă pe alte planuri, această etapă istoriografică a însemnat un regres ştiinţific evident chiar şi pentru autorii marxişti, reevaluarea momentului Cantemir a fost unul din puţinele câştiguri, iar când docmatismul a făcut loc măcar în parte unor abordări ştiinţifice, exegeza medievistă şi cea literară a propus noi perspective asupra vieţii şi activităţii acestui personaj fascinant, produs al sintezei culturale între Orient şi Occident, înfiripate la începuturile Epocii Luminilor. Din acei ani dificili pentru scrisul românesc datează monografia lui P.P.Panaitescu, urmată de consideraţii asupra scrisului cantemirian datorate unor autori de talia lui Virgil Cândea şi Alexandru Duţu, care au propus încadrarea sa în curentul Umanismului sud-est European.

Dacă dimensiunea sa culturală a continuat să fie exploatată, iar studiul aprofundat al scrierilor de maturitate dovedesc tangenţe cu preiluminismul, conduita sa politică l-a făcut dificil de asimilat pentru istoriografia ultimilor ani ai regimului comunist, revenită la vechile stereotipii antiruseşti. În mentalul public de atunci, dar şi de acum, cosmopolitul Cantemir este contrapus adversarului său din epocă, martirul şi patriotul român Constantin Brâncoveanu, cel care nu a riscat viitorul ţării sale şi nu a răspuns chemării la luptă a ţarului. Avem de-a face cu primul caz în care un episod al luptei antiotomane a românilor, atât de apreciată în alte ocazii, este evocat cu mefienţă, deoarece deoarece simbolistica tiranicei îmbrăţişări a ţarului continuă să fie percepută ca mai ameninţătoare decât realitatea prestaţiilor economice şi subordonării politice faţă de sultan.

Chiar dacă faptele istorice sunt relativ bine cunoscute, merită poate insistat asupra câtorva aspecte ale contextului intern al Moldovei şi Ţării Româneşti, într-un context internaţional care cunoştea schimbări de structură. Ţările Române au resimţit acut modificările intervenite în raportul de forţe dintre otomani şi puterile creştine la jumătatea secolului al XVII-lea. Noua fază a problemei orientale, redeschise odată cu ostilităţile cu sorţi schimbători din Ungaria şi Mediterana Orientală, dar mai ales odată ce Uniunea Polono-Lituaniană era înlocuită la nordul Mării Negre de Rusia moscovită, a însemnat creşterea presiunii otomane asupra principatelor dunărene. Dependenţa de resursele economice ale acestora din urmă şi transformarea terispaţiului românesc în zone de conflict efectiv au determinat reevaluarea oportunităţilor de schimbare a statutului politic al Moldovei şi Ţării Româneşti.

Mediile politice româneşti, oricât pare de preţioasă această sintagmă în legătură cu boierimea noastră pe care ne-am deprins să o percepem în tonuri depreciative, au fost divizate nu doar de lupta internă pentru putere, ci şi de opţiuni externe, inspirate şi de activitatea agenţilor de influenţă ai puterilor interesate. Situaţia nu este specifică doar pentru români, atât naţiunile balcanice cât şi maghiarii, antrenaţi în propriile războaie de secesiune duse împotriva Casei de Austria, devin actori politici importanţi în jocul de interese al diplomaţilor francezi şi veneţieni, al prelaţilor catolici implicaţi în Contrareformă sau al agenţilor ruşi care anunţau apropierea eliberării popoarelor ortodoxe prin bunăvoinţa suveranului ortodox al celei de-a treia Rome.

Generaţia anterioară lui Dimitrie Cantemir a solicitat în manieră proprie controversele legate de opţiunile externe. Socrul său Şerban Cantacuzino a pierit în condiţii stranii, iar unele surse apreciază că ar fi fost otrăvit din iniţiativa unor membri ai propriei familii, nemulţumiţi de îapropiata finalizare a înţelegerii cu Austria. Tatăl său Constantin Cantemir i-a condamnat la moarte pe fraţii Miron şi Velicico Costin, leaderii facţiunii boiereşti care dorea o alianţă cu Polonia regelui Jan Sobieski. În aceste împrejurări, cariera politică a acestui al doilea fiu al unui domn de origine modestă, ridicat prin merite militare şi graţie fidelităţii faţă de Poartă, a fost percepută iniţial ca o garanţie a menţinerii poziţiei Moldovei de bastion al turcilor în afacerile ce priveau Războiul Nordic. Principele care îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii la Constantinopol şi se formase în paradigmele şcolii patriarhale din Constantinopol era considerat aproape asimilat acelei lumi levantine care învăţase să convieţuiască cu stăpânitorii islamici. Conduita sa ca domn al Moldovei dovedeşte însă aderenţa sa nu doar la abstracta cauză creştină spre care îl puteau chema lecturile tinereţii, dar la agenda supuşilor săi, captivaţi de succesele repurtate de Rusia lui Petru cel Mare.

Spre deosebire de urmaşii lor, românii secolului al XVII-lea se raportau oarecum paradigmatic la monarhia ortodoxă de la nord, îi hipertrofiau succesele şi căutau căi de colaborare în vederea unei viitoare lupte antiotomane comune. Actele de frondă ale domnilor moldoveni sunt însoţite e tratative la un nivel sau altul cu ţarul, iar turcii găseau necesar să apeleze la mediaţia românească în momente de conflict cu ruşii, cum a fost disputa provocată de raidul cazacilor de la Don asupra Azovului din timpul domniei lui Vasile Lupu. Sosirea lui Dimitrie Cantemir în Moldova găsea această stare de spirit în plin avânt, odată cu victoria rusă de la Poltava şi cu proximitatea forţelor ţarului care cantonau în sudul Poloniei. În faza iniţială, a existat chiar o concurenţă între domn şi facţiunile boiereşti în câştigarea favorurilor suveranului reformator al Rusiei, concurenţă care s-a manifestat şi după aducerea la cunoştinţa publică a prevederilor tratatului de la Luck, încheiat în aprilie 1711, document care urma să reglementeze statutul Moldovei şi alianţa perpetuă cu Rusia.

Controversele dintre puterea centrală şi opoziţia unei părţi a boierimii nu a constat în substanţa alianţei, chiar dacă pe parcursul evenimentelor s-a cristalizat şi o minoritate care opta pentru neutralitate din raţiuni de conservare a statu quo-ului, ci în proiectata instalare a dinastiei Cantemireşti pe tronul ţării. În afara acestei controverse care pare să fi grăbit detaşarea unor boieri de cauza creştină, prevederile tratatului dovedesc articularea unui plan mai vast de modernizare a ţării, cu etape ce ar fi urmat să se concretizeze după încheierea cu succes a războiului. Individualitatea şi frontierele ţării făceau obiectul unor menţiuni exprese, ca şi formarea unei armate permanente şi stabilirea alianţei veşnice între cele două ţări. Desfăşurarea evenimentelor militare a pus în eşec acest proiect politic, iar iniţiatorul său a fost nevoit să se exileze în Rusia, unde membri ai familiei sale au avut o oarecare relevanţă socială şi mai ales culturală pe parcursul următoarelor două generaţii.

Meseria de istoric nu permite utilizarea unor situaţii contrafactice. În această ordine de idei, ar fi oarecum de prisos să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă ruşii ar fi învins în bătălia de la Stănileşti, iar tratatul încheiat cu Dimitrie Cantemir ar fi fost transpus în realitate. Totuşi, ţinând cont de faptul că numeroşi predecesori au făcut-o, cititorii vor putea ierta o astfel de încercare, mai curând de natură eseistică decât istorică. Răspunsul găsit de majoritatea autorilor români este acela că Moldova ar fi fost încorporată în Imperiul Rusiei, iar locuitorii săi ar fi fost treptat deznaţionalizaţi, principatul est-carpatic şi-ar fi pierdut individualitatea. Este aproape o axiomă faptul că Rusia nu ar fi respectat tratatul încheiat, după cum nu a respectat în tocmai nici înţelegerea încheiată în 1711 cu marele vizir. Adepţii acestei interpretări privesc însă evenimentele de la începutul secolului al XVIII-lea prin grila evoluţiilor din secolul al XIX-lea. Rusia petrină nu este însă Rusia lui Puriskevici şi a Sutelor Negre. Însăşi această mare naţiune parcurgea la momentul Dimitrie Cantemir un amplu proces de europenizare, continuat de succesorii ţarului şi difuzat şi în spaţiul românesc cu prilejul fiecărei ocupaţii militare. Primul aşezământ legislativ din Principate, Regulamentul Organic, a fost imspirat de paradigmele ruseşti şi cu toată opoziţia pe care a stârnit-o la un moment dat, a asigurat cadrul transformărilor pe care economia şi societatea românească le-a cunoscut în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Fără acesteea din urmă, proiectele paşoptiste şi elanurile modernizatoare ar fi greu de conceput, iar distanţa în timp ne poate face să privim acest fapt cu mai multă detaşare decât până acum.

Reformele petrine au fost generate de raţiuni pragmatice, de necesitatea expansiunii economice şi teritoriale, specifică tuturor statelor dinamice din Europa vremii. Cei care făceau obiectul unor astfel de tentaţii nu aveau fireşte motive să le privească cu entuziasm, dar a identifica prezenţa rusă cu regresul şi barbaria este un tribut nedrept plătit complexelor de naţiune mică. Din fericire pentru diversitatea etnică a Eurasiei, nici imperiul ţarilor, nici Uniunea Sovietică, nu au deznaţionalizat integral şi nu au putut asimila naţiunile pe care le-au încorporat. Este suficient să privim harta etnică a Rusiei actuale pentru a constata limitele unei asemenea politici, chiar dacă intenţii în acest sens au existat.Nu putem şti dacă ar fi fost mai bine ca românii să fi fost contopiţi în îmbrăţişarea rusească şi să aibă soarta micilor naţiuni baltice sau a Poloniei sacrificate pe altarul echilibrului de putere, sau dacă a fost preferabil secolul fanariot care a urmat, cu orientalizarea vieţii interne şi cu decăderea profundă a moravurilor politice şi a conştiinţei civice, tare pe care n-am reuşit să le resorbim nici până azi. Orice universalism, iar cel rusesc cu atât mai mult, naşte reacţii de disidenţă şi diferenţiere în interior şi în proximitate.

Perpetuarea fricii colective inhibă capacitatea de cunoaştere, iar ignoranţa alimentează la rândul ei anxietatea. Dimitrie Cantemir şi contemporanii săi nu au cunoscut meandrele acestui cerc vicios, ei aveau imperative pragmatice, iar maximizarea intereselor proprii presupunea parteneriatul cu Rusia, oricât pare acesta de detestabil pentru contemporani.

Voronin la Moscova: eșec în chestiunea nistreană

martie 22nd, 2009
Voronin și Smirnov sunt numai zâmbet (în prezența lui Medvedev)Voronin și Smirnov sunt numai zâmbet (în prezența lui Medvedev)

Bilanţul întrevederii trilaterale Medvedev-Voronin-Smirnov la Moscova din 18 martie, a reiterat poziţia vulnerabilă a preşedintelui moldovean în relaţie cu Kremlinul, care pe lângă bonusul mediatic şi cele 50 mii de tone de păcură nu a obţinut nimic cu adevărat esenţial pentru reîntregirea ţării şi consolidarea securităţii moldoveneşti. Acest eşec pentru interesele naţionale ale RM nu trebuie însă confundat cu succesul remarcabil înregistrat de Voronin pentru gruparea PCRM, care astfel a devenit unicul favorit al Rusiei în alegerile apropiate şi succesorul intereselor ruse în RM, indiferent peisajul politic de după 5 aprilie 2009.

De fapt, fiascoul vădit al lui Voronin reprezintă pe de altă parte reuşite majore pentru Moscova. În cele ce urmează vom trece în revistă punctele Declaraţiei de la Moscova semnate de cei doi preşedinţi de stat şi liderul regimului separatist de la Tiraspol, care în mod particular denotă direcţiile strategice urmărite de Rusia în raport cu Moldova pe marginea problemei transnistrene:

• Părţile semnatare (Rusia, RM şi regiunea transnistreană) vor menţine contactele directe în scopul activizării procesului de negocieri privind soluţionarea politică a conflictului transnistrean. Or, soluţionarea politică a conflictului va fi concentrată în formatul “2+1”, iar rezolvarea definitivă a acestuia în general nu este menţionată, evitându-se aspecte cruciale, cum ar fi evacuarea forţelor armate ruse din regiunea transnistreană, demilitarizarea regiunii, democratizarea şi decriminalizarea ei, dar şi eventuala reîntregire a RM.

• Părţile vor intensifica activitatea grupurilor de experţi în vederea elaborării măsurilor de încredere şi dezvoltarea cooperării pe Nistru, în domeniile socio-economice şi umanitare. În primul rând, prevederea dată minimizează rolul măsurilor de consolidare deja elaborate şi promovate intens de partea moldoveană, care totodată, fac parte din planul “în pachet” de soluţionare a problemei transnistrene. Această menţiune deschide calea spre revizuirea conţinutului acţiunilor schiţate de Chişinău pe marginea reglementării transnistrene.

• Părţile reiterează importanţa majoră a “Consultării permanente în problemele politice privind soluţionarea conflictului transnistrean” (formatul “5+2”) şi vor crea condiţiile pentru reluarea urgentă a activităţii ei în acest format, posibil în prima jumătate a anului 2009. Părţile cheamă toţi participanţii în formatul “5+2” să contribuie la crearea condiţiilor necesare. Clauza dată legitimează inferioritatea formatului actual de negocieri (5+2) faţă de mecanismul “tripartit” vizat în primul punct al Declaraţiei. Caracterul pur consultativ acordat formatului “5+2” demonstrează suspiciunile şi afirmaţiile experţilor locali, dar şi a oficialilor occidentali, privitor la tendinţa de a transfera polul de decizie reală în problema transnitreană în afara mecanismului “5+2” (care este asociat cu reorientarea pro-occidentală a PCRM îndată după abandonarea Memorandumului Kozak, în 2003). Un alt aspect esenţial care rezultă din această prevedere este „apelul” celor trei părţi către OSCE, Ucraina, dar în mod special UE şi SUA, de a crea condiţii propice pentru funcţionalitatea forului consulatativ “5+2”. Printre aceste măsuri se numără şi ridicarea restricţiilor de circulaţie pentru oficialii transnistreni, care a fost prelungită în februarie curent, pentru încă 12 luni (POZIŢIA COMUNĂ A CONSILIULUI EUROPEAN 2009/139/CFSP, din 16 februarie 2009). În viziunea Tiraspolului şi Moscovei, evocată cu constanţă în ultima perioadă, interdicţiile date sunt contraproductive pentru reglementarea transnistreană şi spiritul de cooperare prevăzut de procesul de negocieri. Or, prin Declaraţia în cauză RM confirmă indirect valabilitatea acestui demers (de altfel, anterior RM, alături de Ucraina, a evitat să subscrie Declaraţiei Preşedinţiei UE privind reînnoirea regimului restrictiv de circulaţie pentru oficialii transnistreni, publicată la 13 martie curent).

• Părţile apreciază rolul stabilizator al actualei operaţiuni de menţinere a păcii în regiune şi consideră oportună transformarea ei în operaţiune de garantare a păcii sub egida OSCE, după soluţionarea politică a problemei transnistrene. Această prevedere este una imperativă şi esenţială, deoarece exprimă explicit acordul lui Voronin de a menţine de facto potenţialul militar al Rusiei în regiune. Dat fiind faptul, că nu se vorbeşte despre schimbarea misiunii de pacificare (în realitate ruseşti) cu una în componenţa OSCE, dar despre transformarea celei existente într-o misiune de garantare a păcii sub egida OSCE. Prin urmare, Rusia a reuşit să inoculeze cu acceptul lui Voronin (sau sub incidenţa presiunii la care liderul moldovean a fost expus) ideea menţinerii trupelor ei în regiunea transnistreană, doar că sub egida OSCE, asigurându-şi inter alia statul de garant al stabilităţii în RM. De asemenea, această clauză este una câştigătoare pentru Moscova, care obţine garanţii de păstrare, pe termen nedeterminat, a prezenţei sale militare în RM, securizând ulterior soluţia politică pentru conflictul transnistrean (obţinută în ecuaţia “2+1”). Pe lângă aceasta, componenta “OSCE” permite autorităţilor ruse să acţioneze în caz de necesitate conform scenariului “georgian”, în care misiunea OSCE s-a arătat a fi extrem de ineficientă (cauzând indirect deflagrarea conflictului militar, recunoaşterea independenţei Osetiei de Sud şi Abhaziei de către Rusia etc.).

• Părţile îşi exprimă recunoştinţa Federaţiei Ruse pentru eforturile de mediator, direcţionate pentru contribuirea la căutarea variantei sustenabile şi complexe pentru reglementarea transnistreană. Prin această afirmaţie, Rusia atinge două obiective majore. Primo, aceasta reiterează capacităţile sale de mediator, indirect de pacificator, în conflictele îngheţate sau dezgheţate din regiune, puternic diminuate de evenimentele din Caucaz (august 2008). Secundo, prin prezenta, Moscova preia rolul de mediator central în reglementarea transnistreană, justificând în mod repetat prioritatea formatului “2+1” pentru soluţionarea acestui conflict.

În afară de detaliile evidenţiate mai sus, esenţa înfrângerii (premedite sau accidentale) a lui Voronin constă în faptul că Declaraţia dată nu face nici-o referinţă la urmărirea integrităţii teritoriale şi reîntregirii RM în procesul de negocieri. Din contra, atenţia primară este mutată pe soluţionarea conflictului în limitele mijloacelor politice paşnice. Demilitarizarea şi evacuarea trupelor ruse din regiune ca precondiţie pentru soluţionarea conflictului, de asemenea, au fost omise. Totodată, părţile semnatare nu au confirmat rolul prioritar al formatului de negocieri “5+2” în identificarea opţiunii finale pentru rezolvarea problemei transnistrene.

Paris – Al 29-lea Salon de carte 2009, Paris

martie 22nd, 2009

În perioada 13-18 martie 2009 a avut loc la Paris, Porte de Versailles, 29e Salon du livre 2009, dedicat culturii mexicane.

Este o tradiţie ca în fiecare an să fie oferită publicului literatura unei ţări invitată de onoare oferindu-se posibilitatea unui dialog între culturile contemporane.
În ciuda crizei internaţionale, salonul din acest an a regrupat cea mai frumoasă ofertă editorială dedicată publicului din Europa, desfăşurându-se pe o suprafaţă de 50 000 mp, fiind prezenţi 3000 de autori, mai mult de 500 de conferinţe, 500 expozanţi, 1200 editori etc.

Photobucket
Salon du livre 2009

Alături de cărţi au fost promovate spaţii dedicate filmelor, tribunelor media şi tehnologiilor digitale aplicate în cultură, lecturilor numerice, jurnale, reviste, emisiuni cultural-documentare în direct, spectacole, media etc. În acest an intrarea gratuită elevilor şi studenţilor şi nocturnele realizate au creat o afluenţă neaşteptată a vizitatorilor.
Salon du livre a fost un loc bine definit prin platforme inedite de comunicare între generaţii, profesiuni, tehnologii moderne sub semnul heraldic al celui de-al treilea mileniu consacrat ideilor şi libertăţii.

Pavilionul mexican consacrat în întregime literaturii mexicane în limba franceză a fost realizat pe o suprafaţă de 1000 mp de către celebrul arhitect Bernardo Gomez-Pimienta director la Scoala de Arhitectură al Universităţii Anáhuac de Nord, membru al Academiei naţionale de arhitectură şi al Sistemului naţional al creatorilor Consiliului Naţional pentru cultură şi arte din Mexic (Conaculta). Printre numeroasele recompense lui Bernardo Gomez-Pimienta menţionăm că în 1998 i s-a atribuit Marele premiu «Mies Van Der Rohe latino-american».

Photobucket
Pavilionul Mexicului

De la banda desenată la e-book (cu noutatea lansării în avant-premieră a unui nou tip de lectură de bandă desenată pe telefoanele mobile franţuzeşti SFR şi a Reader-ului la Sony), science fiction, cărţi dedicate patrimoniului şi artelor, conferinţe BD SFR-Manga cu participarea profesioniştilor din Japonia şi Franţa, conferinţe dedicate drepturilor de autor organizate de Syndicat national de l’édition, interviuri, mese rotunde, autori, critici, la vizita online prin site-ul consacrat evenimentului – iată un evantai de programe inedite care au îmbogăţit evenimentul multaşteptat.

La acest salon au fost prezenţi 37 de autori mexicani şi creaţiile lor recente printre care José AGUSTÍN, Homero ARIDJIS, Mario BELLATIN, Carmen BOULLOSA, Gonzalo CELORIO, Elsa CROSS, Briceida CUEVAS COB, Álvaro ENRIGUE, Ximena ESCALANTE, Guillermo FADANELLI, Carlos FUENTES, Vilma FUENTES, Ana GARCÍA BERGUA, Margo GLANTZ, Sergio GONZÁLEZ RODRÍGUEZ, Mario GONZÁLEZ SUÁREZ, Pura LÓPEZ COLOMÉ, Alain-Paul MALLARD, Héctor MANJARREZ, Fabrizio MEJÍAMADRID, Fabio MORABITO, Guadalupe NETTEL, Ignacio PADILLA, Elena PONIATOWSKA, Juan Gregorio REGINO, Alberto RUY-SÁNCHEZ, Daniel SADA, Jaime Alfonso SANDOVAL, Enrique SERNA, Tomás SEGOVIA, Martín SOLARES, Jordi SOLER, Paco Ignacio TAIBOII, David TOSCANA, Alvaro URIBE, Jorge VOLPI.
Nu au lipsit nici autorii străini, printre care cunoscutul autor american Norman Spinrad cu noul său roman science fiction „Il est parmi nous”, publicat la Fayard.

Photobucket
Pavilionul României

Pe parcursul Salonului, pavilionul României a fost animat de lecturile poeţilor Nicolae Prelipceanu şi Florin Iaru precum şi de lansările cărţilor „Banalités métaphysiques” de Alexandru Dragomir,
„Roumanie, réminiscences” de Liliana Nadiu, (Editions Michalon, 2008).
Au mai fost dezbateri privind „La littérature roumaine en contexte européen 1989 – 2009″ la care au participat prozatorii Gabriela Adamesteanu (de curând publicată la Galimard cu „Vienne le jour”, şi prezentată cu această ocazie de criticul Mircea Iorgulescu) şi Dumitru Tsepeneag. Au comentat criticii literari Daniel Cristea Enache şi Paul Cernat.

În altă zi, a fost prezentat numărul „Poètes roumains contemporains” al revistei „Confluences poétiques În altă zi, a fost prezentat numărul «Poètes roumains contemporains» al revistei „Confluences poétiques” 2008, participanţii la această întâlnire fiind Luis Mizon, Jean Portante, Magda Carneci, Linda Maria Baros.

Photobucket
Raluca Sterian Nathan

Autobiografia „L’Ame tatouée” de Raluca Sterian-Nathan, apărută la Editions l’Archipel în 2008, a fost prezentată de autoare care a acordat cu acest prilej dedicaţii cititorilor.

Salonul de carte din acest an a fost frecventat de 198 150 vizitatori, cu 20% mai mult decât în 2008.
Vânzările realizate la standurile editorilor au fost între 20 % şi 40%în 2009 mai mari decât în anii precedenţi.
La cele peste 500 de conferinţe organizate ad-hoc a fost o afluenţă excepţională aşa cum au conchis organizatorii, peste 20000 de cărţi ale autorilor mexicani fiind vândute cu acest prilej.

29e Salon du livre 2009, Paris – un salon de carte dintr-un viitor care a început deja ieri şi pe care, sigur, merita să-l vedeţi.

Ghici unde mergem la cină?

martie 22nd, 2009

Printre multele pseudorestaurante si birturile spoite doar de ambitia grobiana a unor patroni dornici de chiverniseala rapida se impun si cateva localuri ce merita o nota maxima. Rubrica noastra Gastronomie si Stil lanseaza invitatia tutoror iubitorilor artei culinare din Romania si din diaspora sa ne impartaseasca impresiile, experientele si chiar retetele proprii in ideea propagarii calitatii restaurantului romanesc, ca element definitoriu in domeniul turismului.

Restaurantul Nautilus din Bucuresti (Strada Popa Nan Nr.48) se distinge prin specificul pretentios ales, dar si prin calitatea mancarii, prin ambianta interioara, prin curatenia localului, prin servirea profesionala – toate acestea cumuland calificativele celor mai pretentiosi clienti.

Ioan Oliu, proprietarul restaurantului, refuza cu modestie sa vorbeasca despre viata sa, despre el insusi, mentionandu-mi ca Nautilus e o realizare, un vis, o obsesie de ani de zile. Localul sau vrea sa fie o ambarcatiune si clientii sunt invitati la bord intr-un voiaj culinar- un meniu subtil de bucate exotice si mediteranene. Ioan Oliu a absolvit cursuri de specialitate in domeniu: Maitre d’Hotel la Genova; Maitre Sommelier, la Marsilia; Hotel Management in Amsterdam. A cutreierat lumea asemenea unui lup de mare lucrand pe vase de croaziera ca manager executiv si coordonator de ocazii festive. A refuzat oferte avantajoase preferand sa se intoarca in tara si sa deschida acest restaurant.
S-a lovit de dificultatile inceputului in gasirea personalului calificat, in a gasi ingredientele costisitoare si apoi, partea cea mai sensibila, in punerea pe piata unei bucatarii indraznete pe piata romaneasca.

Restaurantul are ca specific fructele de mare. Meniul mi-a retinut atentia prin cateva nume – piese de rezistenta: Carpaccio de somon; Ciorba Cajun din fructe de mare ,Ciorba picanta din fructe de mare (creveti , bucati de calamari, baby schrimps, caracatita, tiger schrimps, midii, scoici , vongole),pregatita dupa o traditionala reteta antileza; Gustare Nautilus Componenta: Coktail din Fructe de Mare(Spania), Gravalax de somon(Norvegia), Dum roll de Hering(Suedia), Timbale din fructe de mare(Franta), Red caviar(Norvegia), Black caviar(Danemarca), Icre stiuca(Romania). Gramaj: 300; Creveti imperiali pe grill, flambati in coniac etc.
Restaurantul isi propune din start operarea cu ingrediente de calitate si nicidecum cu susbtituenti ieftini ori inselarea clientului, o practica din nefericire, inca prezenta in multe restaurante romanesti. Numele mancarurilor nu sunt o enuntare neologistica doar de dragul de a impresiona, respecta retetele si semnaleaza in acelasi timp provenienta, specificul acestora.
In acelasi timp Ioan Oliu impune o serie de sushi si miniaturi culinare nipone pregatite de un bucatar specializat si atestat cu 3 stele de Le Guide Michelin.
Decorul interior epateaza prin tonalitatea culorii albastru marin sau denim cu liniile unui maro deschis- pastelat ca de lemn de cedru, prin acvariile cu pesti exotici (printre care rechini oceanici), prin navoade, scoici, corali sa.
Vinurile impun o selectie de cateva soiuri adecvate meniului : Byzantium – Rosso Di Valachia DEALURILE MUNTENIEI; Gran Coronas SPANIA; Barolo – Dolcetto D’Alba ITALIA.

Ioan Oliu, un iubitor de muzica si spectacole, cu sprijinul lui Ioan Gyuri Pascu (Divertis) organizeaza in fiecare seara de vineri cate un concert de folk, rock, pop, country sa. Pe 21 martie ac Nautilus a fost scena unei muzici veritabile a Rromilor din Rusia sustinuta de Radu Captari si Igor Caras-Romanov. Serile muzicale permanentizeaza atmosfera Casei Eliad.

Restaurantul prelungit printr-o terasa acoperita se desprinde de kitchu-rile de duzina, se califica in competitia localurilor de calitate unde petrecerea unei seri este mai mult decat o simpla cina.

Inchei cu mesajul de invitatie, lansat de catre Ioan Oliu ce nu mai are nevoie de nici un alt comentariu: „Recent am deschis acest restaurant (…)cu gandul de a crea un loc unde sa ne intalnim cu voie buna, sa discutam despre retete pe care le-am adunat peste zece ani de strabatut intreaga lume, sa gustati dupa preferinte, sa ascultam si sa cantam muzica adevarata”.

Despre problema minoritatilor, un alt punct de vedere

martie 22nd, 2009

Cred ca discutarea (chiar pasionata) a situatiei minoritatii maghiare din Romania este un lucru foarte pozitiv. Am auzit argumente si pro si contra solutiei autonomiei sau in privinta problemelor legate de autonomie si este bine ca acestea au fost prezentate si formal.

Fara discutie argumentele dlui Tihamer Czika sunt valide si rationale. Si totusi nu sunt convins ca esenta problemei a fost atinsa. Pentru mine este evident ca aproape tooate argumentele discutate aici tin nu de calitatea vietii umane, ci de simbolistica.

1. Criteriul calitatii vietii umane

Poate ca acesta ar trebui sa fie lucrul cel mai important de luat in considerare, dar din pacate acest lucru nu a fost discurtat deloc.
Aici s-ar putea discuta o serie intreaga de lucruri. Tocmai in aceasta privinta experienta americana are sens.
Voi reveni la un exemplu pe care l-am dat in trecut. Este un caz real, nu o situatie inventata. Dar si daca ar fi fost un caz „inventat”, tot ar fi relevant pentru discutia aceasta. Pentru ca reprezinta o situatie generala.

Este vorba de o tanara maghiara care a vrut sa-si indeplineasca dorinta de a ajunge profesoara de limba maghiara in Cluj-Napoca.
Fiind prietena cu fosti colegi ai mei, li s-a plans lor ca UDMR-ul a indemnat-o sa faca la facultatea de filologie din acest oras sectia de limba maghiara. Dupa ce a facut-o, a inceput sa-si caute serviciu de profesoara de limba maghiara in oras. Bineinteles ca este mai usor ca sa treaca o camila prin urechile acului (ca sa ma exprim in termeni biblici) decat sa gaseasca ceea ce cauta!
Dansa nu voia in ruptul capului sa mearga in Secuime, unde putea gasi un post de profesor. Orasul mare este oras mare si are avantajele lui, care nu pot fi gasite la tara.

2. Diferentierea intre problemele de simbolistica si cele de calitatea vietii

Este foarte greu de negat importanta (relativa) a problemelor legate de simboluri. Rosu-galben-albastru este un simbol, si ma astept ca acest simbol sa trezeasca strambaturi din nas.Dar nu are nimic de a face cu calitatea vietii, ci numai cu unele satisfactii de moment, superficiale. Respingerea tricolorului romanesc si adoptarea celui maghiar nu este o problema de viata si moarte, dar are importanta sa. In SUA fluturarea de catre hispanici a tricolorului lor rosu-alb si verde a starnit emotii puternice si reactii de ura, mai ales in randul dreptei americane.

Pe continentul european s-au desfasurat destule razboaie pentru diverse simboluri si e de sperat ca situatia s-a calmat. Si pentru judecarea „la rece” a situatiei cred ca este necesar sa nu luam in considerare – pe cat posibil – a problematicii simbolurilor. Cu alte cuvinte, cred ca e bine sa dirijam reactia spre lucrurile esentiale. Care este situatia cea mai buna pentru fiecare om, indiferend ca face parte din majoritati sau minoritati?

Raspunsul este evident: criteriul LIBERTATII MAXIME!
Cand fiecare are libertatea maxima de alegere, scopul si ratiunea existentei structurilor sociale sunt asigurate. Cand libertatea fiecaruia este minima, acest scop nu poate fi asigurat.

3. Functionarea altor societati europene.

Nu voi veni cu exemple din Irlanda de Nord, unde catolicii si protestantii isi dau in cap reciproc de multe secole. Nici cu exemplul ETA din Spania. Dar voi analiza un caz relativ fericit, din Belgia.

Sa nu ne imaginam cumva ca neerlandezii se iubesc foarte tare cu valonii francofoni. Dar convietuiesc totusi pasnic. Nu a existat ocazie cand am vizitat Belgia sa nu aud plangeri de ambele parti. Si cu toate acestea, cand vine vorba de interesele lor personale, lucrurile sunt foarte clare. La fel si in Olanda: in sud, la Maastricht, olandezii de acolo sustin ca olandezii din Amsterdam sunt ciudati, galagiosi, imorali, etc. Pe cand cei din Amsterdam sustin despre sudisti ca sunt inapoiati. Nu exista relatii perfecte intre vecini. Si totusi, cand vine vorba despre interele personale, ei par sa se inteleaga. De exemplu, asigurarile medicale sunt mai bune in Belgia si Olanda decat in Germania. Urmarea este o crestere a numarului de asigurati in aceste tari. Dar salariile sunt mai bune in Germania; deci masinile se deplaseaza in fiecare dimineata intre Belgia, respectiv Olanda si Germania. Am vazut acest lucru cu ochii mei: un flux de masini spre Germania, venit din Benelux.

4. Ce concluzie tragem?

Pentru populatia secuiasca in general, cel mai bun lucru ar fi, evident, asigurarea libertatii de a alege (serviciile, piata muncii, etc).

Cred ca crearea de noi granite interioare nu merge in aceasta directie. Un anumit grad de reformare a situatiei este necesar totusi.

Nu se poate concepe ca procesele intre secui sa nu aiba loc in limba lor!

Dar crearea de noi granite interne nu va duce, cred eu, la imbunatatirea situatiei pe piatza muncii. Din contra, consecintele vor fi oarecum neasteptate!

5. Consecintele autonomizarii

Deja unele consecinte se vad si in absenta unei autonomii teritoriale. Am citit observatiile unor computeristi bucuresteni care au spus ca acum au colegi de factura morala si profesionala excelenta, veniti din Secuime. Dar faptul ca nu stiu o boaba romaneste contribuie la marginalizarea lor economica si sociala. Aceasta tendinta se va amplifica in timp, in cazul autonomizarii. Ce solutia ramane pentru acesti specialisti? Evident ca daca ei nu pot gasi servicii adecvate in Csikszereda sau Marosvasarhely, vor merge in Hodmezovasarhely sau Budapesta. Se poate trage concluzia ca in scurt timp tot mai multi maghiari vor parasi Romania. Ceea ce deja a inceput: este orb cine nu vede!

Pe termen lung, aceasta politica va duce cu siguranta la parasirea Transilvaniei de catre maghiari, in primul rand de catre maghiarii calificati.

Vor ramane cu siguranta Sandor-bacsi de la oi si Erzsebet-neni de la croitorie, dar atat. Acesta sa fie oare tzelul UDMR?

6. Disclaimer

Oricare va fi solutia aleasa, vor exista probleme inerente. Nu este rolul meu – si nici nu poate fi- sa decid pentru altii, mai ales pentru ca fiecare isi cunoaste cel mai bine singur dorintele, problemele si idealurile.
Observatia mea este insa ca in prezent aproape toate discutiile privind eventuala autonomie a secuilor s-au raportat cu consecventza la simboluri si nu la lucrurile esentiale ce determina calitatea vietii.

Dau ca exemplu satisfactia puerila a sefilor secuilor de a-i da peste nas presedintelui Romaniei, dl Basescu. Indiferent ce s-ar zice, faptul ca nu s-a gasit loc in secuime pentru a se citi, fie si in ultimul moment, mesajul lui, nu reprezinta decat un simbolic sut in fund, nenecesar de data asta. Egy segbe rugas!

Dosarul de Securitate al lui Silviu Brucan – în discuție la Washington

martie 22nd, 2009

La data de 25 Martie 2009, în cadrul Centrului de studii Intenaţionale Woodrow Wilson din Washington DC, va avea loc conferinţa cu tema “Dosarele Securităţii – Silviu Brucan şi regimul comunist din Romînia anilor ‘80”.

Lucrările acestei conferinţe se bazează pe recenta publicare a dosarului lui Silviu Brucan, creat de către serviciul de securitate al partidului comunist din România anilor ’80. Fost activist şi ideolog al PCR, redactor sef al ziarului Scânteia in anii ‘40, diretor al postului naţional de televiziune in 1962-1965 , ambasador al României la Washington in 1955-1959 şi apoi ambasador al României la Naţiunile Unite în perioada 1959-1962, Silviu Brucan işi schimbă poziţia odată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, încercînd să-şi exprime părerile şi criticile la cel mai înalt nivel. Condamnat in 1987 la arest la domiciliu, Silviu Brucan rămîne în contact cu diferite ambasade ale ţărilor vestice şi chiar cu ambasada sovietică, acuzat de PCR că ar fi agent al agenţiilor imperialiste.

După evenimentele din 1989, lucrează ca şi jurnalist, contribuind la numeroase emisiuni de televiziune si ziare din România. S-a stins din viata in Bucuresti, în anul 2006 la virsta de 90 de ani .

Discuţiile acestei conferinţe vor fi moderate de către domnul Radu Ioanid şi domnul Mircea Răceanu. Radu Ioanid este director al Arhivei Internaţionale din cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington DC, autor a multiple volume despre istoria României si a Holocaustului în România (“Sabia unui Arhanghel”, “Holocaustul în România”).

În perioada 2003-2004 Radu Ioanid a fost vicepreşedinte al Comisiei Internaţionale pentru studii asupra Holocaustului în România. In 2006 a primit ordinul Chevalier des Arts et des Lettres, oferit de către ministrul de cultura al Franţei.

Mircea Răceanu a fost şef al serviciilor diplomatice române din SUA şi Canada, şef al departamentului diplomatic pentru ţările din America de Sud în perioada anilor ‘70-‘80. In 1989 a fost acuzat de spionaj în favoarea serviciilor secrete ale Statelor Unite ale Americii şi condamnat la moarte. După intervenirea diplomaţilor americani, sentinţa sa a fost schimbată la 20 de ani de închisoare. Odată cu căderea regimului comunist, a fost eliberat şi s-a mutat în SUA în anul 1992. A primit Ordinul Naţional “Pentru Merit” în anul 2002.

Au cumva românii un mental minoritar în raport cu ungurii?

martie 22nd, 2009
Nadia Comăneci și Bela Karolyi - succesul româno-maghiar - sursa: http://www.nbcolympics.comNadia Comăneci și Bela Karolyi – succesul româno-maghiar – sursa: http://www.nbcolympics.com

Mihnea Măruţa, fostul meu coleg cu funcţie mai mare de la Cotidianul, m-a rugat să răspund la o postare a sa despre mesajul preşedintelui Băsescu adresată maghiarilor cu ocazia sărbătorii Revoluţiei de la 1848. I-am răspuns şi l-am rugat să îmi permită să postez textul şi pe blogul meu. Postarea lui Mihnea o puteţi citi aici http://mihneamaruta.ro/2009/03/15/mesaj-inteligent-adresat-de-basescu-maghiarilor-din-romania/. Reacţia mea, mai jos:

Dragă Mihnea,

Dacă am fi amândoi consilieri politici, da, poate că aş fi de acord că mesajul preşedintelui a fost unul inteligent. Dar, slavă Domnului!, nu (pre)stăm printre “rinoceri”. În plus, e duminică şi suntem în timpul liber, aşa că am să cred ce spune Băsescu despre maghiarii din România când am să îl văd/aud în faţa mulţimii din Piaţa Universităţii şi a milioanelor de telespectatori, în noaptea de Anul Nou, spunând “La Mulţi Ani!” şi în maghiară. Bineînţeles, şi în restul limbilor vorbite de cetăţenii României, “altele decât maghiară”…
Poate că sună sucit, dar aşa îmi imaginez eu normalitatea în România, cu gesturi ca acesta. Nu cred că Băsescu nu ar avea inteligenţa suficientă să înveţe urarea în cele aproximativ 20 de limbi “minoritare” care se vorbesc la noi. Nu e Papa de la Roma, dar, totuşi, e creştin… Dacă nu o face, e fie pentru că nu i s-a sugerat încă, fie pentru că nu vrea. Punct. By the way, parcă nu demult îi suspecta pe (liderii) maghiari de epurare etnică în Harghita şi Covasna, ceea ce nu e chiar puţin lucru… Nu sună ridicol? Dar, ok, să spunem că suntem în preludiul campaniei electorale şi îl înţelegem.

Revenind la postarea ta, îţi spun sincer că îmi propusesem să am o zi în care să nu mă intereseze chestiunea zilei. Nici la Bucureşti, nici la Budapesta (a fost un meci de rugby atât de bun azi! Dar, iată, nu scap, aşa că te servesc, vorba lui Toma Caragiu. Oricum, când scriu textul acesta, e deja seara, nu îţi face griji.

Aşadar, uite cum văd eu lucrurile:

Am scris săptămâna trecută un text pentru un portal din Ungaria, în care făceam o mică cronologie a principalelor momente din istoria sportului românesc în care o contribuţie esenţială au avut-o sportivi maghiari. De la naţionala de fotbal din perioada interbelică (vezi PS-ul din finalul postării), via cuplul Nadia Comăneci-Béla Károly, la golul lui Bölöni cu Italia sau la perioada în care, dacă ar fi fost lăsate să participe împreună la Jocurile Olimpice de Vară, ca o singură echipă, Ungaria şi România s-ar fi bătut lejer pentru medalii (cine nu îşi mai aduce aminte sau nu ştie din motive de tinereţe, poate arunca o privire pe statisticile JO).

În fine, a urmat apogeul Stelei din 1986, o echipă cu o configuraţie etnică interesantă. Antrenor: Jenei Imre (Emeric). Eroul meciului: Helmuth Duckadam. Bijuteria: Miodrag Belodedici. The brain: Laci Bölöni. Dacă îi mai adaug şi pe Hagi, Lăcătuş, Ilie Dumitrescu, Weisenbacher sau Balint… or să mă înjure toţi.

Şi, totuşi, cred că acea echipă ne spune multe despre ce am putea face dacă am fi mai deschişi şi mai curioşi. Cu toţii!

Ca să închei ideea şi să revin la cele scrise de tine, dragă Mihnea, spuneam în finalul articolului cu pricina că toate aceste momente ne-au apropiat şi ne-au făcut mai buni unii faţă de alţii. Ca un ultim exemplu, aminteam tragica moarte a lui Marian Cozma. Cred că eşti de acord cu mine că maniera în care au reacţionat maghiarii i-a făcut pe mulţi români mai deschişi faţă de ei. Imaginile triste de la Veszprém transmiteau ceva pur, iar mediatizarea evenimentului a avut, din păcate, un impact mai mare decât zecile de campanii sau seminarii pe tema relaţiei româno-maghiare.

Problema o văd, însă, destul de simplă: nu avem voie să ne apropiem prea mult. Cred că există o limită “optimă” a distanţei sociale dintre români şi maghiari care nu poate fi depăşită. Pentru că aşa e filmul. Ori de câte ori ne simţim mai apropiaţi şi adie un vânt de prietenie, vin unii şi ne explică, a ‘nşpea oară, că (nici acum) nu e momentul. Scrisesem asta în concluzia articolului meu, înaintea incidentului ridicol cu “ceaţa” de pe aeroportul din Târgu Mureş şi obstrucţionarea preşedintelui Ungariei de a ateriza acolo. Vor mai veni gesturi care să ne dilueze imaginea unor unguri plângând moartea unui tânăr român. Ce mai contează dacă sursa se cheamă partid politic de la Bucureşti, partid politic de la Budapesta, mass-media, autorităţi, extremişti ş.a.m.d.?

Şi acum, hai să vorbim între noi, ca doi tipi care au pretenţia că îi cunosc mai bine pe maghiarii din Ardeal. We have a problem. Spui aşa: “În principiu, în România nu ar exista nici o problemă interetnică dacă unii reprezentanţi ai minorităţii maghiare nu şi-ar impune şi nu ar transmite în comunităţi un model de viaţă dublă, bi-temporală: 1) cea publică, în care declaraţiile şi intenţiile oficiale sunt legate foarte pragmatic de prezent, în care integrarea este firească, iar reacţiile majorităţii sunt pe măsură (cel mai bun exemplu fiind prezenţa la guvernare timp de 12 ani); şi 2) cea privată, unde învăţătura şi principalele obsesii sunt ancorate în trecut, undeva la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, cu o simbolistică imperială încărcată de husari, blazoane nobiliare şi steaguri cu toate camerele heraldice ale Ungariei Mari”.

Sunt de acord, în mare, cu ce spui. Cu trei precizări:

1. La un interviu pe care i l-am luat lui Béla Markó acum vreo 2-3 ani, l-am întrebat dacă, în cazul lui, se verifică ideea unui canadian destul de umblat prin ale etnicelor relaţii, pe nume Will Kymlicka, care spune că problema reprezentanţilor unei minorităţi etnice este că, după ce ajung la Centru, adică, în cazul nostru, la Bucureşti, şi stau ce stau acolo, cam uită de unde au plecat şi, mai ales, de ce au plecat. Mai exact, apare o ruptură între valorile pentru care au fost delegaţi de comunitatea lor şi valorile interiorizate prin resocializarea la Centru. Preşedintele UDMR mi-a confirmat că, da, se verifică. Cam asta e cu reprezentaţii maghiarimii. Desigur, pe undeva, e chiar de înţeles, dar am şi contra-exemple. Riscul mare, însă, e să nu ajungă să verifice şi “teorema” unui amic de la Caţavencu: “Ardelenii sunt temeinici, iar când se miticizează, o fac temeinic”.

2. Treaba cu “nu ar exista nici o problemă interetnică dacă unii reprezentanţi ai minorităţii maghiare (…)”. Aici cred că te înşeli. Cred că e cumva pe invers decât cum spui tu. Să îi suspectăm pe reprezentanţii maghiarimii pentru că relaţia majoritate-minoritate scârţâie e exagerat şi unfair. Exagerat, pentru că nu ei gestionează problemele acestei ţări, chiar dacă mai ciupesc din torta guvernării. “Ţinutul secuiesc, pământ românesc!”, ca să citez infantilul slogan scandat, azi, de Noua Dreaptă în oraşul tău. Cu alte cuvinte, exagerând la rândul meu, nu poţi acuza rezervele pentru că a pierdut echipa. Problema relaţiei dintre români şi maghiari în România nu ţine de reprezentanţii UDMR, ci, în primul şi primul rând, de statul român.

Ştiu că problema e complicată şi delicată, dar, dacă ai tact şi puţină vocaţie diplomatică, e foarte uşor să te înţelegi cu o minoritate. Chiar să o manipulezi, ca să aduc problema mai aproape de noi. Statul român e cel chemat să facă ceva, nu reprezentanţii maghiarilor. Îţi dau exemplul suprem: suedezii din Finlanda au unităţi militare special create pentru ei. Sigur, hunii nu au fost vikingi, dar cred că, dacă li s-ar acorda drepturi mai multe (nu mai sunt foarte multe de bifat), inclusiv forme funcţionale de autonomie, am putea dezvolta un parteneriat social confortabil. Adică, am duce-o bine. Nu vom fi fraţi, never, pentru că avem (anti)nostalgii diferite, dar va exista un nivel de respect reciproc care va stinge patimile, un pact tacit care pune punct. Sună SF, dar e simplu. Chiar e simplu. Gândeşte-te cum ai proiecta un joc pe calculator în care, la ultimul level, românii şi maghiarii ar trăi ca în paradis. Nu trebuie să ajungem la acest nivel, ar fi plicitisitor şi utopic, dar măcar să ştim cum e la nivelurile superioare.

Spuneam că e unfair să aruncăm problema în gradina maghiarilor. Spun asta nu din vreun fetiş la modă, ci pentru că ştiu exact prin ce au trecut maghiarii în deceniile de comunism.

Nu, nu e adevărat că românii au dus-o la fel de rău ca şi ei. Aş putea să îţi dau zeci de exemple, dar am să mă rezum doar la faptul că, pe lângă găluştile politice pe care le înghiţeam împreună din cauza regimului, ei, ca orice minoritari din partea asta de Europă, erau crescuţi de mici cu ideea că trebuie să fie de două ori mai buni ca românii pentru a se putea afirma. Dar, întâi de toate, au trebuit să suporte tot calvarul procesului de asimilare gestionat de tovarăşi. De la detaşări, la numerus clausus, de la pierderea Facultăţii Bolyai, la “găinăria” schimbării numelor de străzi, de oraşe etc. Nu ştiu dacă ştii, dar, în ultimii ani de dictatură, presa de limbă maghiară din România nu avea voie să folosească denumirile în maghiară ale oraşelor din Ardeal, apărând nişte monstruozităţi gramaticale de-a dreptul ionesciene. Sau exista o listă cu numele ungureşti care puteau fi date copiilor la naştere, toate, biensur, traductibile în română… Ştiu, cândva şi românii au trăit drame la fel de crude, dar diferenţa e că maghiarii de care vorbesc sunt contemporanii, concetăţenii noştri.

3. În ultimii 20 de ani, şi societatea românească, şi cea din Ungaria s-au schimbat foarte mult faţă de cum erau ele înainte de 1989. Au supravieţuit, însă, stereotipiile. Oferta umană e bogată de ambele părţi. Găseşti de toate în ambele ţări. La urma urmei, Budapesta a avut mult mai multe băi turceşti decât Bucureştiul. În plus, a apărut o nouă generaţie de tineri, mai puţin dreaptă, mai flexibilă. Am insight-uri din intimitatea culturală a comunităţii maghiare, nu doar din Ardeal, şi pot spune că nu e dracu’ atât de negru… Cred că mulţi români ar fi plăcut surprinşi de liberalismul şi deschiderea faţă de cultura română. Ca să nu mai spun de ardelenii maghiari care trăiesc în Ungaria şi care folosesc româna ca pe un cod de identificare între ei sau de delimitare faţă de maghiarii panonici (citeam recent, într-un editorial scris despre problema aceasta, cât de mulţumite sunt gazdele pensiunilor din Secuime de turiştii români – simpatici, petrecăreţi, nepretenţioşi şi puşi pe cheltuială – în comparaţie cu cei panonici – aroganţi, mofturoşi etc.)

În fine, în ultima vreme am făcut interviuri cu trei dintre cele mai controversate personalităţi ai vieţii publice din Ungaria în materie de naţionalism şi rasism: Gábor Vona (liderul Gărzii Maghiare), Zsolt Bayer şi László Toroczkay, liderul celei mai radicale organizaţii de tineret din Ungaria, principalul erou al atât de mediatizatelor demonstraţii din 2006 (urmează să public interviul pe blog zilele acestea). Una dintre trăsăturile comune lor şi care, recunosc, m-a surprins puţin a fost aceea că toţi trei au transmis un anume respect faţă de cultura română şi faţă de România în general. Ca să nu mai spun că soţia lui Toroczkay e româncă din Moldova.

O întrebare de final: nu crezi că e sub demnitatea unei naţii de vreo 20 de milioane să se tot smiorcăie de teama unei comunităţi de un milion jumate? Nu e acesta un mental curat minoritar?

P.S. Lotul selecţionatei de fotbal a României de la CM din Uruguay, 1930: Zauber Samuel (Maccabi Bucureşti), Burger Rudolf (Chinezul Timişoara), Czako Jozsef (UDR Reşiţa), Steiner Adalbert (Chinezul Timişoara), Borbely Sandor (Belvedere Bucureşti), Eisenbeisser Alfred (Dragoş Vodă Cernăuţi), Raffinsky Laszlo (Juventus Bucureşti), Corneliu Robe (Olympia Bucureşti), Petre Steinbach (Unirea Tricolor Bucureşti), Rudolf Steiner (Chinezul Timişoara), Vogl Imre (Juventus Bucureşti), Wetzer Rudolf (Juventus Bucureşti), Ilie Subăşeanu, (Olympia Bucureşti), Constantin Stanciu (Venus Bucureşti), Kovacs Miklos (Banatul Timişoara), Kocsis Elemer (FC Bihor), Glanzmann Andras (FC Oradea), Deşu Adalbert (UDR Reşiţa), Ştefan Barbu II (Olimpia Arad).

Bun venit acasă, ucigaşi ai Basrei!

martie 22nd, 2009

Luna aceasta, Batalionul 2 al Regimentului Regal Anglian din armata britanică s-a reîntors acasă. În ultimii doi ani batalionul a luptat de două ori în Irak unde a pierdut 12 din oamenii săi. Soldaţii se puteau aştepta aşadar la o primire dacă nu neapărat entuziastă, cel puţin decentă la defilarea lor prin oraşul Luton, situat la cca 60 km nord de Londra. In schimb, au fost confruntaţi de un grup gălăgios de 15-20 “militanţi islamici” care agitau placarde pe care scria: “soldaţii regimentului Anglian-măcelarii Basrei” şi “soldaţii regimentului Anglian – poltroni, ucigaşi, extremişti”!

S-a produs o reacţie furioasă din partea sutelor de localnici care ieşiseră pe străzi pentru a-i aplauda pe soldaţi şi după câteva altercaţii, poliţia, prezentă în forţă, a arestat două personae pentru “tulburarea ordinii publice”. Cei doi se numărau printre simpatizanţii militarilor.

Cum era şi de aşteptat, în zilele următoare radioul, televiziunea şi presa scrisă au comentat incidentul, dar în contextul corectitudinii politice care acţionează astăzi mai rigid decât orice cenzură comunistă din trecut, foarte puţini analişti au pus punctul pe i. Mai mult, prestigiosul Sunday Times a publicat un editorial intitulat “Ar trebui să râdem de aceşti caraghioşi” în care recomandă ca aceşti militanţi să fie lăsaţi să-şi exprime ideile în public iar noi “să folosim armele pentru care Marea Britanie este renumită: umorul şi ridiculizarea”. Este un punct de vedere care uită că aceste arme au fost folosite şi înainte de 1933 împotriva “micului caporal austriac” din Germania, un punct de vedere care ignoră faptul că aceşti oameni sunt lipsiţi de simţul umorului, în special cel occidental (s-a văzut clar acest lucru cu ocazia caricaturilor daneze).

Şi pentru că veni vorba, de ce nu a fost recomandată folosirea aceloraşi arme împotriva deputatului olandez Geert Wilders de la Partidul Libertăţii, pe care guvernul britanic l-a expulzat de la aeroportul Heathrow pe motiv că opiniile sale incitau la ură ? Wilders dorea să vină la Londra pentru a prezenta în Camera Lorzilor filmul său controversat “Fitna”care făcea legătura între Koran şi terrorism. El a declarat atunci : “Nu fac nimic rău, nu protestez şi nu alerg dezlânţuit pe străzile Londrei, Democraţia înseamnă deosebiri de opinii şi dezbateri. Este o zi tristă ziua în care Marea Britanie interzice accesul unui parlamentar ales”. Ministrul de externe britanic a declarat că Marea Britanie “este ataşată ideii libertăţii de exprimare dar că nimeni nu este liber să incite la ură religioasă sau de rasă” , iar ministerul in interne a precizat că în baza legilor UE “orice stat membru are dreptul să expulzeze orice persoană a cărei prezenţă poate pune în pericol securitatea publică”.

Extrema dreaptă în ascensiune

Nimeni nu se poate opune în mod logic acestor argumente şi poliţia interzice din când în când organizarea unor manifestaţii care ar putea declanşa tulburări publice. Dar s-a pus întrebarea, chiar şi de către unii parlamentari britanici, de ce a permis poliţia manifestaţia militanţilor islamici de la Luton când era clar că ea va provoca puternice resentimente din partea britanicilor care sunt mândri de armata lor indiferent ce cred despre intervenţia în Irak?

Pancartele manifestanţilor din Luton nu incitau la ură împotriva soldaţilor britanici? Indemnul dat de radicalul musulman Anjem Choudary musulmanilor din ţară de a dona fonduri mujahedinilor din Irak şi Afganistan nu contravine Legii privitoare la terrorism care interzice finanţarea teroriştilor din ţară şi din străinătate? Poliţia “investighează” acum ca să vadă dacă apelurile lui Choudary au încălcat legea. Între timp, el şi familia lui continuă să primească ajutoarele sociale finanţate de contribuabilii britanici, inclusiv de militarii pe care îi califică în discururile sale drept “ocupanţi care au comis atrocităţi , au ucis femei şi copii”. Tot din ajutoare sociale trăieşte şi Ishtiaq Alamgir, liderul manifestaţiei de la Luton. Nimeni nu sugerează sistarea acestor plăţi. Dacă le primesc, înseamnă că au dreptul la ele. Dar implicaţia este că ar trebui să respecte şi drepturile şi libertăţile celorlalţi din ţara în care trăiesc, nu să insulte simbolurile cele mai valoroase ale majorităţii.

Mulţi se întreabă de ce adoptă guvernul britanic în acest context politica “pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă”. Este o întrebare retorică deoarece în mulre regiuni ale ţării a prins deja rădăcini idea că asistăm la o politică împăciuitoristă care va avea exact opusul efectului scontat. Şi dovada cea mai concretă este creşterea sprijinului electoral pentru partidul de extremă dreaptă BNP (Partidul Naţional Britanic) care îşi măreşte constant numărul de consilieri locali şi care ar putea avea în vară primul deputat în Parlamentul European. Pentru că, deşi în public puţini britanici mai îndrăznesc să spună exact ce cred – tocmai din cauza corectitudinii politice – în intimitatea cabinei de vot încă mai pot să o facă.

Minciunile comuniştilor moldoveni la TVR2

martie 22nd, 2009

Dimineaţă m-am trezit mai devreme ca de obicei. La ora 5. Am deschis televizorul. Pe TVR1 – ştiri. Butonez mai departe, pe TVR2 – ordinea este la fel şi pe telecomandă. Aici m-am oprit. Am dat de ceva despre care doream să scriu mai de demult – Mesagerul, adică principala emisiune de ştiri de la Moldova 1 (ora 21.00), care este retransmis integral pe TVR2.

Cum aşa şi de ce?

După ce TVR a fost scos de pe frecvenţa naţională din R. Moldova, iar SRTV a ajuns să se judece cu autorităţile moldovene tocmai la CEDO, iată că ştirile Moldova 1 – care numai televiziune publică nu este şi numai ştiri echidistante nu transmite – continuă să fie preluate de televiziunea română!

Înţeleg şi salut deschiderea postului public român de televiziune pentru partea stângă a Prutului, dar parcă nu în acest fel ar trebui procedat. Consider că această retransmitere este o eroare strategică şi o promovare, involuntară, a ideilor comuniste de la Chişinău. Este păcat, cred eu, că sute de mii de români ajung să privească aşa ceva şi să îşi facă o părere eronată despre basarabeni.

“Voronizarea R. Moldova”

De aici şi nu numai, inclusiv din alte surse mediatice, ahtiate după audienţă, românii din dreapta Prutului ajung să îşi formeze o părere greşită despre basarabeni. Fie că V. Voronin se aventurează şi dă un interviu deocheat la Evenimentul Zilei declarând că “România este ultimul imperiu al Europei“, fie că Andrei Stratan aruncă verde în faţă ministrului român de externe că “nu avem nevoie de avocaţi şi de fraţi mai mari” – uite aşa, încetul cu încetul, se creează falsa impresie că cei din R. Molodova gândesc toţi la fel. În plus, nu o dată, presa, dornică de audienţă, preferă să dea mai degrabă picanteriile lui Voronin decât o ştire dedicată unui monument ridicat în memoria eroilor români ridicat din banii unui pensionar, de exemplu.

După cum spune sociologul român Dan Dungaciu, în ultima sa carte, Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest, aceasta se numeşte, nici mai mult nici mai puţin, decât “Voronizarea R. Moldova”, adică situaţia în care părerile lui Voronin sunt interpretate în afară ca fiind ale tuturor basarabenilor din stânga Prutului.

Basarabenii – “comuniştii basarabeni vorbitori de limba rusă” ?!

De acest fapt m-am convins chiar zilele trecute când, pe blog, cineva, care semna cu numele Mafalda din Iaşi, ne băga pe toţi basarabenii în aceeaşi oală, catalogându-ne drept “comuniştii basarabeni vorbitori de limba rusă”. Nu bag mâna în foc pentru această persoană că ar fi din România sau că spune cu adevărat ceea ce crede. Internetul e foarte parşiv în această privinţă… Poţi spune orice şi să te declari oricine.

Am încercat totuşi să-i explic şi să-i argumentez cât de mult greşeşte. Necunoaşterea poate fi uneori o scuză. Şi, ca să fiu mai convingătoare, am făcut trimitere la ultimul recensământ efectuat în R. Moldova (în toamna anului 2004), care releva ca 75,2 la sută din populaţia republicii (fără Transnistria) a declarat că vorbeşte limba română/moldovenească şi doar 16 la sută – în limba rusă. Totodată, am încercat să demonstrez Mafaldei că, potrivit aceluiaşi recensământ, moldovenii/românii constituie populaţia majoritară în spaţiul dintre Prut şi Nistru, adică 78 la sută din numărul total de locuitori, pe când ucrainenii reprezintă 8,4 la sută din populaţie, ruşii – 5,9 la sută, găgăuzii – 4,4 %, bulgarii – 1,9 procente, iar celelalte naţionalităţi – 1% şi pentru 0,4 la sută din locuitori nu a fost înregistrată naţionalitatea.

Aşteptăm emisiunea!

Iată aşa se nasc confuziile şi inducerea în eroare a opiniei publice – prin manipulare, neinteres sau, pur şi simplu, necunoaştere, ca să nu zic crasă ignoranţă.

Revenind la cazul TVR-ului, atrag respectuos atenţia celor care se ocupă de destinul acestui post să nu se lase înşelaţi de poveştile comuniste de la Moldova 1, ci să acţioneze. Să îşi deschidă, de exemplu, un birou la Chişinău şi să transmită ştirile TVR Chişinău în R. Moldova, dar poate şi în România. Înţeleg că, în actualul context politic, este greu, dar, totuşi, lucrurile se pot schimba. Şi se pot schimba în bine, inclusiv prin intermediul TVR!

Un prim pas şi un prim test ar fi interpelarea senatorului Viorel Badea, făcută la Parlamentul României privitor la includerea urgentă în grila de emisie a TVR-ului a unei emisiuni dedicate exclusiv R. Moldova. Vom vedea ce va ieşi. Nu mai e mult. Rezultatul îl vom afla la finele acestei luni.

Alexandru Sever – Cronica unei vizite memorabile (I)

martie 22nd, 2009
Scriitorul Alexandru Sever, in 2004Scriitorul Alexandru Sever, in 2004

De curând Alexandru Sever, un mare scriitor român stabilit în Israel, a împlinit 88 de ani. L-am sunat la telefon pentru a-i dori la mulţi ani şi sănătate şi am înţeles că, din păcate, o nouă călătorie în România i-ar depăşi puterile. Şi atunci m-am decis s-o rememorez pe cea de acum 5 ani, din martie 2004

Fişă biografică: Alexandru Severs s-a născut la Moineşti, la 21 ianuarie 1921. În 1948 a absolvit Facultatea de Filozofie şi Litere de la Universitatea din Bucureşti. A debutat în 1955, cu tragedia Boieri şi ţărani. Autorul romanelor (Cercul, Impostorul, Cartea Morţilor, Insomniacii, Cronica unei morţi amânate), volumelor de eseuri (Iraclide, Inventarul obsesiilor circulare, Umbre de la zidul plângerilor mele) şi de teatru (Noaptea speranţelor, Descăpăţânarea, Îngerul bătrân, Don Juan Apocalipticul, ) a fost distins cu mai multe premii, printre care: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1977) , Premiul pentru dramaturgie al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1983), Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România (1986), Premiul Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română (1993), Premiul Internaţional Felix Aderca, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, la Tel Aviv (2003)

Preparative

L-am descoperit pe Alexandru Sever în anii studenţiei, când Impostorul a erupt în literatura română, epuizându-se în câteva zile din librării (în ciuda tirajului semnificativ). Eu apucasem să cumpăr un exemplar care apoi a fost dat din mână în mână şi citit cu nesaţ, uimindu-ne pentru profunzimea subiectului şi originalitatea structurării. Numele lui Alexandru Sever, l-am reauzit abia în anii 2000, într-o discuţie cu colegul meu Mihai Dragolea, un scriitor contemporan foarte bine cotat, care îmi sugera să mă ocup, în emisiunea mea, de câţiva autori evrei pe care îi considera de mare valoare. Atunci am aflat că Alexandru Sever emigrase în Israel şi am citit cu sufletul la gură Cartea Morţii, Insomniacii şi Inventarul obsesiilor circulare. Savuram fiecare frază cu înţelesuri profunde, scrisă într-o încântătoare limbă românească. Mi-am luat curajul să-i scriu şi să-i împărtăşesc admiraţia mea sugerând, cu timiditate, dorinţa realizării unui film…Adevărul e că mi se părea un proiect irealizabil. Maestrul mi-a răspuns prompt şi mi-a dat de înţeles că şi-ar dori să vină în ţară, dar şansele de a-şi îndeplini dorinţa erau minime.

Întâlnirea de la Cluj

Norocul ne-a surâs atunci când Teatrului Naţional din Cluj, sub direcţiunea lui Ion Vartic, (exeget şi vechi prieten al lui Alexandru Sever), a decis să pună în scenă Îngerul Slut. Premiera urma să aibă loc în 27 martie 2004, de Ziua Mondială Teatrului. Călătoria maestrului în România a fost posibilă graţie istoricului şi criticului literar Leon Volovici, un vechi şi devotat prieten al lui Alexandru Sever, care l-a însoţit până la Cluj. Între timp începusem demersurile pentru călătoria în Moldova, pe plaiurile natale ale scriitorului, unde urma să filmăm. Se pare că proiectul se născuse sub o zodie norocoasă, întrucât am întâlnit oameni inimoşi, dornici să-l sprijine, începând cu conducerea TVR Cluj care a aprobat o deplasare de mai multe zile în Moldova (deşi nu aveam acoperire în acea zonă), continuând cu conducerea FCER, care a sprijinit financiar călătoria lui Alexandru Sever de la Bucureşti la Bacău, însoţit de prof. Alexandru Singer, directorul editurii Hasefer, şi în final (dar nu în ultimul rând) cu diligenţele prefectului de atunci al Clujului, prof. univ. Vasile Soporan, care a aranjat cazarea şi masa celor doi oaspeţi, pe tot parcursul şederii în judeţul Bacău.

Emoţiile primei întâlniri s-au risipit în momentul în care am dat mâna cu maestrul în ajunul premierei, şi m-a privit cu o mare blândeţe. Am descoperit un om de o mare modestie şi discreţie, plin de solicitudine, deşi călătoria din Israel îl obosise îndeajuns. Era înconjurat cu dragoste şi ocrotire de Leon Volovici, Ion Vartic, de actori şi personalul secretariatului literar. Spectacolul Îngerul slut, în viziunea regizorală a lui Gelu Badea, a reunit o trupă de actori tineri precum Cristian Rigman, Dragoş Pop, Angelica Nicoară, dar şi două nume reprezentative ale scenei clujene Anton Tauf şi Petre Băcioiu. Decorurile şi costumele au fost create de Adriana Grand.

Dacă în seara premierei camera de luat vederi ar fi fost înzestrată cu un senzor special, ar fi detectat, dincolo de frenezia aplauzelor şi de chipurile radioase ale protagoniştilor, bucuria lăuntrică a unui mare scriitor, revenit după mulţi ani în ţara natală, pe ţărmul limbii sale materne, ca să asiste discret la premiera absolută a piesei sale Îngerul slut.

Alexandru Sever a rămas la Cluj trei zile, făcându-şi timp pentru un lung interviu, pe care l-am filmat în casa mamei. A şezut cu noi la masă şi a mâncat cu poftă supa cu găluşte gătită de ea. A vorbit la telefon, cu o nespusă tandreţe, cu fiica lui Mihaela, din Israel, îngrijorată de expediţia tatii.

Din firul poveştii depănate de maestru s-au desprins lumea copilăriei, chipurile părinţilor şi bunicilor, anii de liceu şi cei ai războiului, detaşamentul de muncă obligatorie, succese şi nedreptăţi ale sorţii, toate însoţite de truda continuă şi tenace a scriitorului. Încercam să-mi imaginez meleagurile sale natale şi aşteptam cu nerăbdare filmările din Moldova. Apoi Alexandru Sever, însoţit tot de Leon Volovici a plecat la Bucureşti. Ne-am întâlnit la Bacău peste o săptămână, în perioada Paştelui Evreiesc.

(Va urma)

TOATE MOLIMELE VIN DINSPRE VEST (I)

martie 22nd, 2009

Lucian Merişca –master în studii europene şi medic ca formaţie, este scriitor, ziarist, realizator de emisiuni la Radiodifuziunea Română Iaşi.

Drepturile omului (DO) se referă la drepturile şi libertăţile fundamentale la care toţi oamenii sunt îndreptăţiţi, incluzând drepturile civile şi politice, dreptul la viaţă şi libertate, egalitatea în faţa legii, libertatea de gândire şi de exprimare. Pe de altă parte, este vorba despre drepturi sociale, culturale şi economice, dreptul la muncă şi dreptul la educaţie.

Pentru a reliefa foarte succint şi ceea ce însemna celălalt termen propus în argumentarea noastră, să vedem ce înţelegem prin globalizare (G). In timp ce unii tratează globalizarea ca pe un proces predominant economic, eventual sinonim al capitalismului global (liberalism galopant)[1], alţi analişti se concentrează pe creşterea importanţei instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale (standardizare, legalitate, democraţie) [2]. Unii specialişti accentuează impactul transnaţional al fluxurilor demografice, culturale [3], în timp ce alţii vorbesc de noile reţele de comunicare [IT = Isteria Tehnofilă], care pot duce la constituirea unei „societăţti civile globale” [4]. Daca este să dăm definiţia lui Jan Aart Scholte [5], globalizarea reprezintă ansamblul de procese care fac din lume o singură locaţie, schimbând sensul şi importanţa distanţelor şi identităţilor naţionale, în lumea internaţională a afacerilor.

GLOBALIZAREA ŞI DREPTURILE OMULUI. PERSPECTIVA „NORDULUI”. OPTIMISMUL NEO-LIBERAL

Din perspectiva ţărilor bogate, care nu întâmplător sunt şi democratice (Occidentul, în sensul larg, Nordul, în sensul larg al termenului), globalizarea, acţionând ca un sistem imens de vase comunicante între pieţe economice, state şi idei, reprezintă partea vizibilă a aisbergului secolului XXI, pe care plutim cu toţii, acum, la începutul unei ere în care respectarea drepturilor omului va face distincţia între civilizaţie şi înapoiere, între dezvoltare şi subdezvoltare. Având şi un apendix: siguranţa antiteroristă.

Normele internaţionale, ca şi instituţiile privitoare la drepturile omului se află pe o pantă ascendentă nemaîntâlnită în istorie, iar aşa numita „diversitate culturală” (cutuma locală) nu poate constitui o piedică reală în calea răspândirii drepturilor omului în sensul înţeles în Occident, atât timp cât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (UDHR) [6] a fost acceptată de către toate statele suverane, membre ale O.N.U. [7]

Pe de altă parte, societatea civilă este şi ea un ferment pentru creşterea dorinţei de libertăţi şi drepturi în toate ţările lumii, indiferent de faza dezvoltării democraţiei, pentru ca libertatea este o asimptotă la axa Timp, şi nu un segment limitat de dreaptă, oricât ar fi el de mare.
Dar odată cu drepturile omului care depăşesc, până la urmă, şi cea mai fortificată graniţă, tot aşa, valurile intereselor economice ale globalizării – mai nou, şi ale Crizei globale – fac să treacă peste frontiere şi noi posibilităţi de abuz în domeniul sensibil al drepturilor omului. Chiar dacă ele sunt din ce în ce mai bine formulate şi acceptate oficial, drepturile individuale încep să depindă tot mai mult de o mulţime de forţe şi actori globali.

Care sunt urmele pe care globalizarea le modelează în domeniul drepturilor omului? Dinamica globalizării generează, din această perspectivă, atât oportunităti, cât şi probleme. Pe de altă parte, teoria şi practica drepturilor omului, nu cumva a influenţat şi ea, procesul globalizării?

După cum se ştie, dintr-un punct de vedere liberal, globalizarea va promova dezvoltarea, democraţia, implinirea personală şi armonizarea globală a destinelor omenirii, dar, într-un context nou, nu apar sau nu vor apărea noi provocări la adresa libertăţii individuale? Globalizarea aduce la pachet imigranţi, producţie delocalizată, investiţii şi profituri fabuloase, export de crize şi de probleme, noi idei şi noi autorităţi – mai mult sau mai puţin absconse şi tehnologice – care ne dirijează vieţile.

Un recunoscut specialist în domeniu, Jack Donnelly [8], cel care puncta faptul că drepturile omului reprezintă noile standarde de definire ale unei civilizaţii, atrăgea de asemenea atenţia asupra urgenţei apariţiei unui „regim internaţional” asupra drepturilor omului, în contextul creşterii reţelelor sociale transnaţionale, creşterii conştientizării în ceea ce priveşte violarea drepturilor omului, atât în forme tradiţionale, cât şi în forme care abia acum apar.

Universalitatea drepturilor omului este un concept problematic de definit, dar încă şi mai dificil de aplicat – spune acelaşi Jack Donnelly [9]. Proliferat de scandalul închisorilor americane din Guantanamo şi Bagdad, acest subiect rămane foarte sensibil în dezbaterile internaţionale de idei. Unii teoreticieni au mers atât de departe până la a argumenta că, negând diversitatea în cadrul culturilor (civilizaţiilor) globale, şi promovând un set unic de valori sociale, însăşi noţiunea de drepturi universale ale omului se suprapune argumentelor neo-colonialiste, semnificând hegemonia Occidentului asupra lumii în curs de dezvoltare.

In volumul său de referinţă, Universal Human Rights in Theory and Practice, Jack Donnelly concluzionează că universalitatea drepturilor omului este în curs de a deveni o realitate globala de necontestat. Apelând la subterfugii precum „relativitatea culturală”, „valori asiatice sau islamice”, ori „intervenţii umanitare”, nu se poate eluda, nici de o parte nici de alta, sensul ultim al drepturilor fundamentale.

Considerând Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ca o paradigma ideală, Donnelly rămâne la ideea ca poziţia liberală, occidentală discerne o conceptualizare normativă a drepturilor omului, liberă de orice context legat de epocă sau de meridian geografic, aşa-numitul complex spaţio-temporal. Donnelly aşează doctrina UDHR (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului) în continuarea tradiţiilor realiste, neo-liberale. Din acest spaţiu corelat, autorul sugerează că „statul este instituţia centrală capabilă să implementeze drepturile omului recunoscute pe plan internaţional”. Este aşadar reală şi acceptabilă asocierea drepturilor omului cu democraţia şi liberalismul de tip Occidental, atât timp cât experienţa exercitării suveranităţii, a pieţelor libere şi a democraţiei este mai veche aici, în Occident, cu câteva secole. Statalitatea neîntreruptă, ca longevitate a experienţei democratice, este modelul dovedit viabil, demn de urmat.
Adepţii „relativismului cultural” al drepturilor omului în epoca globalizării susţin paradoxul conform căruia singurul lucru absolut este relativitatea, recte relativismul cultural, în funcţie de continent, ţară, regiune, religie, orientări şi aşa mai departe. Aceasta sună foarte bine într-o viziune postmodernă, academică, ori anarhistă… dar, pusă în practica juridică internaţională, ar duce la o cacofonie legislativă şi decizională care nu ar îmbunătăţi cu nimic echilibrul lumii în care trăim.

Cultura şi civilizaţia locală au un rol important în implementarea universală a drepturilor omului, dar, ca să-l cităm pe Donnelly, „cultura nu este destin”, aşadar tradiţia nu se transformă automat în normă scrisă, iar condiţia umană nu se schimbă la fiecare răspântie de drumuri. Desigur, negocierile, printr-un dialog cu sens, pot duce la realizarea unui model ideal, mereu perfectibil, în materie de drepturi universale ale omului.

In contextul postmodernităţii deconstructive şi al globalizării galopante, există subiecte de prime-time în media electronică şi studiile politologice şi de securitate: politica externă (inclusiv a UE) şi drepturile omului [10], „intervenţiile umanitare”, discursurile privitoare la drepturile unei comunităţi ş.a. Luând în calcul aceste puncte şi deconstruind (transcendând) ideile tradiţionale despre suveranitate şi norme internaţionale, Donnelly reaşează la locul său canonul central al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului („toate fiinţele umane sunt născute libere şi egale în demnitate şi în drepturi”). Pe de altă parte autorul american scoate în evidenţă că universalitatea drepturilor omului este un proiect realist şi că dimensiunile acestui concept pot fi adaptate unei virtualităţi de faţete ale existenţei umane, din punct de vedere social şi politic. In ciuda criticilor săi care acuză această poziţie occidentală privind drepturile omului ca fiind etno-centristă, Donnelly abordează holistic această problematică. Mai degrabă decât să reprezinte gândirea academică occidentală şi elitismul burghez (vizibile în multe lucrări similare privind drepturile omului), Donnelly vorbeşte despre diferenţe culturale modeste în era globalizării, rămânând optimist: dialogul inter-cultural poate genera un consens realist în aplicarea universală a drepturilor omului.

Tot în acest context al globalizării Donnelly subliniază problematică drepturilor minorităţilor sexuale. In timp ce pe terenul discriminărilor din punctul de vedere al rasei, genului, religiei, credinţei au fost făcute studii şi recomandări în ultimele decenii, prejudecăţile împotriva minorităţilor sexuale continuă să înflorească, în ciuda dimensiunii internaţionale a problemei. Fără să mai vorbim despre faptul că spectrul curcubeului orientărilor (afective, sexuale) creşte şi el, adăugându-şi noi culori, aproape invizibile mai înainte. Mai nou, se vorbeşte şi de „neurodiversitate”, adica dreptul celor consideraţi a suferi de autism ori alte „orientări psihice” de a nu mai fi trataţi cu forţa, ei considerându-se sănătoşi dar diferiţi, din punctul lor de vedere.

In esenţă, Donnelly afirmă că asocierea între lumea occidentală şi stabilirea drepturilor omului este una naturală pentru că ” vestul a avut şansa sau neşansa de a suferi avantajele şi neplăcerile pietelor moderne şi a apariţiei statelor înaintea altor regiuni ale lumii”. Se poate trage concluzia că, din motive socio-economice, modernitatea occidentală a fost obligată să construiască un sistem al drepturilor umane, înaintea lumii non-occidentale. Statele occidentale au avut sute de ani pentru aceasta, în mod obiectiv. Din această istorie şi experienta a fost concepută UDHR în 1948, urmând ca aceste principii să fie aplicate tuturor statelor, indiferent cum şi când acestea şi-au clădit ideea de naţiune [11].

În „contagiozitatea” globalizării, pieţele moderne şi statele lumii sunt cele care cer urgentarea aplicării universalităţii drepturilor omului. În timp, drepturile omului vor fi la fel de „contagioase” ca şi globalizarea economică, traversând noile frontiere ale noilor state. În acel moment, politica internaţională nu va mai fi nevoită să condiţioneze ajutoarele către lumea non-occidentală de respectarea drepturilor omului şi nu se va mai putea vorbi despre o hegemonie a vestului în acest domeniu.
Pentru a-şi argumenta pozitia, pe care el o consideră realistă, Donnelly porneşte de la supoziţia contractului socialrelevant din punct de vedere global. Este adevărat că acest lucru s-a întâmplat în cadrul naţiunilor euro-americane, liberalismul politic concepând statul prin formularea unui contract social (statul doreste unitatea cetăţenilor, cetăţenii doresc drepturi).

Dar nu toate regiunile lumii au construit societatea în acelasi fel. De exemplu populatia Igbo din estul Nigeriei a avut timp de secole drepturi, obligaţii şi libertăţi specifice, fără a simţi nevoia conceperii unui stat protector [12]. Să nu uităm că majoritatea ţărilor africane şi-au trasat graniţele şi statalitatea, în adevaratul sens al cuvântului, abia după decolonizare. Un punct de vedere critic care i se poate aduce lui Donnelly este aşadar că drepturile omului pot opera şi fără precondiţia automată a unui contract social.
Analiza lui Jack Donnelly argumentează faptul că implementarea universală a drepturilor omului este un fenomen plauzibil în curentul contemporan al globalizării. Aparentul optimism a lui Donnelly este recomandabil, dar elaborarea strategiilor pentru implementarea universală a drepturilor omului trebuie totuşi adaptată continuu la timpul istoric şi spaţiul geografic, chiar şi într-o lume în care post-modernitatea încearcă să relativizeze diferenţele. Aşa cum sugerează el, universalitatea drepturilor omului, în ciuda miilor de argumente care i se împotrivesc, este nu numai ideală şi avantajoasă pentru marea majoritate a cetăţenilor de pe mapamond, ci şi, cu un efort bine determinat, ea este aplicabilă.
Piaţa liberă şi globalizarea economiilor pot juca un rol important în promovarea democraţiei şi a drepturilor omului în lumea în curs de dezvoltare, aşa dupa cum spunea şi Preşedintele SUA, G. Bush, în cadrul planului sau de a crea o zonă de comerţ liber a Orientului Mijlociu [13]. O zonă a păcii, de asemenea, pentru că, unde există comerţ, există prosperitate. Iar unde există prosperitate, conflictele se atenuează şi şansele izbucnirii unui război scad, până aproape de zero.

(va urma)

Spre o republica bananiera ?

martie 22nd, 2009

Modificarea sau schimbarea actualei Constitutii divizeaza clasa politica romaneasca in tabara pro-prezidentiala, care doreste o presedintie puternica, si tabara „parlamentaristilor”, care ar dori ca presedintele sa fie slab si ales de parlament.

Inainte de a trece la prezentarea acestor optiuni, trebuie sa recunosc ca am fost, la randul meu, partizanul constitutionalismului de tip american si al unei institutii prezidentiale puternice. In ultima vreme am inceput sa am serioase dubii in aceasta privinta.

Anul trecut am avut ocazia sa petrec cateva zile de studiu in superba biblioteca Rothschild din Cannes. Acolo mi-a cazut in mana studiul scris de dr. Edwin Matutano, intitulat „Le régime presidentiel à travers le monde et ses quiproquos” (Revue Politique et parlementaire, nr.1047, aprilie-iunie 2008). Dr Matutano sustine, nu fara indreptatire, ca sistemul congresional american nu a functionat bine in niciuna din tarile care l-au adoptat. Ca personalizarea puterii presedintelui duce la excese periculoase ale executivului. Ca dintre toate republicile prezidentiale supuse investigatiei – majoritatea in America Latina, precum si Philippine, Cipru sau America Centrala – numai Ciprul si Costa Rica ar fi stabile din punct de vedere politic.

Ceea ce nu mentioneaza studiul in cauza voi completa eu. Exista doua mari sisteme de organizare a democratiilor contemporane: sistemul parlamentar de tip Westminster, cel congresional de tip american, si variante ale acestora. Majoritatea tarilor care, la fel ca Statele Unite in secolul XVIII, au fost initial colonii ale unor imperii europene sau asiatice, au preferat sa adopte sistemul congresional. Pe de alta parte, tari ca Germania, Anglia, Spania, care au avut o indelungata traditie parlamentara de tip medieval inainte de transformarea lor in state moderne, au devenit democratii parlamentare.

Pana la eliberare, coloniile din America Latina, Europa Centrala sau Asia au fost guvernate discretionar, chiar dictatorial, de catre puterea coloniala titulara. Iata de ce dupa obtinerea independentei, acestea au preferat sa se alinieze institutional la modelul oferit de Statele Unite, liderul razboaielor de independenta indreptate impotriva puterilor europene. Multe dintre aceste tari, ca Romania, fusesera lipsite de institutii parlamentare medievale (cu exceptia unor natiuni ca Polonia sau Ungaria). Cu alte cuvinte, natiunile eliberate nu au vrut sa emuleze institutii specifice fostilor stapani coloniali.

Din pacate, devine tot mai evident faptul ca sistemul congresional nu functioneaza bine inafara Statelor Unite ale Americii decat in mod exceptional. Ascensiunea politica a unor presedinti deveniti dictatori, frecvente demisii la varf ale sefilor executivului, sau inlocuirea fortata a acestora sunt fenomene des intalnite in republicile prezidentiale.

Revenind la Romania, cred ca exista la noi pericolul de a opta pentru un model congresional prezidentialist, care ar avea drept consecinta transformarea tarii intr-o republica bananiera (nu e nevoie sa spun de ce, si oricum eu nu ma ocup cu barfa).

Sintagma „republica bananiera” nu imi apartine. Ea a devenit celebra dupa aparitia in 1989 a cartii „La république Bananière”, scrisa de nu mai putin celebrul filosof francez Jean-François Lacan. Cartea se constituie intr-o critica virulenta a republicii prezidentiale gaulliste din Franta. Ea descrie cu lux de amanunte abuzurile prezidentiale, folosirea serviciilor secrete in scopul conservarii puterii prezidentiale, guvernarea prin decrete-lege, aservirea puterii judecatoresti. Acestea sunt tot atatea derapaje anti-democratice majore, pe care noi trebuie sa le evitam atunci cand vom trece la rescrierea Constitutiei din 1991.

Fireste, tendinta unor tineri specialisti sau politicieni, ca Ion Stanomir sau Sever Voinescu, este de a ne recomanda sistemul congresional american ca pe unul aproape ideal.( Am fost si eu tanar, am facut aceeasi greseala.) In privinta emularii sistemului congresional, Samuel Huntington avea insa perfecta dreptate cand sustinea ca democratia americana este produsul unor conditii de mediu si istorice unice si irepetabile, care nu pot fi duplicate cu succes in alte zone ale lumii. Voi reveni pe aceasta tema.

Ungurii, irlandezii și cei „ce simt românește”

martie 22nd, 2009
15 martie la Cluj provoacă panică printre patriotarzi15 martie la Cluj provoacă panică printre patriotarzi

Recent în provincia britanică Irlanda de Nord au fost uciși doi militari britanici și un polițist. Au fost primele victime din rândul armatei și poliției după „Acordul din Vinerea Mare” din 1998, menit să pună capăt tulburărilor sectare din provincie și să deschidă calea unei împărțiri a puterii între protestanții majoritari și catolicii minoritari.

Omorurile, revendicate de două grupuscule separatiste, au fost condamnate de întreaga clasă politică din provincie inclusiv de Sinn Fein, aripa politică a Armatei Republicane Irlandeze (IRA) – cea care până în 1998 fusese implicată într-o luptă separatistă pe viață și pe moarte cu statul britanic.

Oameni ca Gerry Adams, liderul Sinn Fein, sau Martin McGuinness, vicelider al Sinn Fein și adjunct al șefului executivului regional, au condamnat în termeni duri asasinatele. Cei doi au ei înșiși mâinile pătate de sânge și în trecut, ca membri de frunte ai IRA, au fost suspectați că au comanditat astfel de asasinate politice.

Nici Adams, nici McGuinness, nu au renunțat vreodată la idealul unei Irlande unite, deci rămân separatiști chiar dacă ambii sunt deputați în parlamantul Regatului Unit de la Londra (pe care nu-l frecventează în plen deoarece refuză să depună jurământul de credință față de regina Elisabeta a II-a), dar acum sprijină calea pașnică de atingere a țelului lor strategic.

De ce mă refer la acest subiect aparent obscur, pe care am constatat că foarte puțini în România îl înțeleg (cineva de la București mă întreba: “de ce au britanicii trupe în Islanda (sic!)?”)?

Deoarece până recent, până la apariția problemei Kosovo, era calul de bătaie al celor nemulțumiți de revendicările ungurilor din România. Observați similitudinea absurdității comparației, ce a fost demontată pe această pagină de Tihi Czika.

Mi-aduc aminte că un membru al conducerii de vârf a BBC World Service, aflat în vizită la București la începutul anilor ’90 a fost întâmpinat de un personaj oficial de acolo care, crezând că face „un spirit de glumă” ca pe vremea toa’șilor, a spus: „Dumneavoastră îi aveți pe irlandezi, noi îi avem pe unguri, ce-ar fi să facem un schimb…”.

Comparații greșite

Am mai vorbit despre absurditatea comparației dintre conflictul nord-irlandez și presupusul conflict dintre români și unguri din Transilvania în editorialul „Bau-baul iredentismului unguresc şi dubla măsură” http://www.acum.tv/articol/2183/.

Conflictul dintre protestanții pro-britanici și catolicii pro-Irlanda din Ulster – Irlanda de Nord durează de mai multe sute de ani, iar între 1969 și 1998 a făcut peste 3000 de victime.

Minoritarii catolici din Ulster (42% conform recensământului din 2001) doresc în continuare în majoritatea lor reunificarea cu Republica Irlanda, țară care în 1998 a abrogat prin referendum articolele 2 și 3 din Constituție care afirmau pretenția teritorială asupra provinciei britanice.

Poziția statului britanic a fost întotdeauna fermă și categorică: provincia Irlanda de Nord va rămâne în componența Regatului Unit atât timp cât o vor dori cetățenii ei. Cu alte cuvinte, dacă prin referendum majoritatea va dori reunificarea cu Republica Iralnda, statul britanic nu se va opune.

Ce se întâmplă între timp în România? Cererea de autonomie (nu secesiune) exprimată de unguri din România și organizația lor politică este întâmpinată cu iritare, iar uneori chiar cu isterie de o parte a opiniei publice și a politicienilor.

Președintele Băsescu răspunde la solicitarea de autonomie (spre de deosebire de statul britanic în situația secesiunii Irlandei de Nord): “Niciodată!”. Cu toate că în Constituția României incitarea la separatism teritorial este interzisă, că granițele dintre România și Ungaria sunt consfințite prin tratatul de pace de la Paris din 1947, actul final de la Helsinki din 1975 și tratatul bilateral dintre România și Ungaria (actualmente țări membre ale Uniunii Europene) din 1996, panica persistă.

De fiecare dată, 15 martie – ziua ungurilor de pretudindeni – generează apeluri cu privire la patria română care ar fi în primejdie.

Isterie patriotardă

Pe pagina revistei ACUM am inițiat o serie de dezbateri pe această temă în care tendința a fost mai mereu aceeași: proponenții autonomiei au prezentat puncte de vedere argumentate, în modul cel mai civilizat, iar răspunsul oponenților a fost, cu puține excepții, unul dominat de emoții și isterie patriotardă.

Un cititor, care inițial încercase să intre cu bocancii pe această pagină, se referă lacrimogen la „toți aceia care vorbesc aceeași limbă, care s-au născut în aceeași țară cu mine, și simt românește.” ca la „frați”. Ceea ce nu l-a împiedicat acum câtăva vreme să-i calomnieze pe altă pagină de internet, acuzându-i de „vânzare”, pe doi dintre colaboratorii noștri – Tihamer Czika și Dorian Galbinski – ce-i drept nu etnici români „puri” ca persoana care se referă în mod efuziv la „frați”.

Am avut întodeauna o problemă cu cei care folosesc această sintagmă „simt românește”, pe care să fiu sincer nu o înțeleg. Se referă la patriotism? Dacă da, atunci, așa cum am explicat de mai multe ori în trecut, acesta se prezumă.

Repet: nu e nevoie să te bați cu cărămida în piept că ești patriot ca să fii crezut că vrei binele țării. Asta e situația normală, că toți dorim binele țării, chiar dacă îl dorim pe căi diferite, iar într-o democrație acest lucru e perfect legitim.

A propos de „simțitul românește”, îmi aduc aminte că un coleg de-al meu de la BBC, prezent în Piața Universității în zilele de 13 – 15 iunie vorbea cu un grup de cetățeni despre efectele pe care evenimentele de atunci le-ar putea avea. Unul dintre ei își arăta optimismul spunând că totul se va rezolva „dacă vom gândi românește”. Întrebat ce înseamnă „să gândești românește” respectivul nu a putut da un răspuns coerent.

Iar o cunoștință care a revenit recent să viziteze Bucureștiul pentru prima oară în foarte mulți ani îmi scria cu amărăciune: „Stând mai mult în țară, am fost sincer șocat de somnolența și pasivitatea populației. Cât am fost acolo, am zis, am trăit parcă într-un coșmar, în care un oraș întreg fusese hipnotizat sau cuprins de-o molimă. În privința asta am avut dreptate; adevărul doare ce-l mai tare. Replica a fost că sunt cu toții în mizerie „împreună” și nu e treaba mea să mă bag. Pentru prima dată am simțit că nu aparțin de fel acestei mentalități și dacă „resemnarea” este și a fost caracteristica esențială a românului, atunci prefer sa fiu metec.”

Nu vi se pare curios că această resemnare dispare când apar evenimente de tip solicitare de autonomie din partea ungurilor, valul de criminalitate pus pe seama romilor în Italia și alte astfel de alarme false?

Am să preiau o idee din articolul lui Marius Cosmeanu publicat pe aceeași pagină și am să-i rog pe toți aceia care cad în această transă patriotardă să nu se mai smiorcăie cu privire la presupusul pericol unguresc. Sunt lucruri mult mai importante pe lumea asta și conflicte (reale) mult mai grave. Tot ce trebuie e să pună lucrurile în context și să iasă din provincialismul în care se complac zi de zi și vor descoperi că dintr-o dată li s-a ridicat ceața din fața ochilor.

Premierul Ungariei își anunță retragerea din funcție

martie 21st, 2009
Ferenc Gyurcsány nu se agață de putereFerenc Gyurcsány nu se agață de putere

Anunţul premierului Ungariei, făcut la congresul socialiştilor – partid de guvernământ din 2002 – potrivit căruia este gata să cedeze şefia cabinetului unui alt politician desemnat de partid, a avut efectul unei adevărate bombe politice.

Ferenc Gyurcsány, născut în 1961, un politician extrem de pregătit şi talentat, face parte din generaţia acelor reformişti comunişti, care în ultimul deceniu al dictaturii comuniste, au văzut cu claritate că drumul ales încă de Lenin la începutul secpolului trecut se va termina cu un eşec categoric. După 1990, Gyurcsány a întrat în sfera afacerilor economice, devanind în relativ scurt timp un om bogat. Numele lui a devenit cunoscut în urma publicării unor eseuri politice şi participării sale la diferite conferinţe, unde s-a remarcat ca un excelent orator. După victoria socialiştilor în alegerile din 2002, Gyurcsány a întrat în guvernul condus de Pêter Medgyessy, primind portofoliul tineretului şi sportului. În această calitate a fost unul din susţinătorii ideii ca în viitor Ungaria să candideze împreună cu Romţânia pentru organizarea comună a unui a campionat european de fotbal. Gyurcsány în 2004, luând locul lui Medgyessy, a devenit prim ministru. În 2006 înfruntând pe populistul Viktor Orbán, a reuşit ca socialiştii să câştige din nou la alegerile parlamentare, obţinând astfel a treia victorie asupra forţelor conservator-naţionaliste.

Lupta politică din Ungaria a început să se transforme într-o confruntare tot mai ascuţită, din toamna anului 2006, datorită mai ales de Viktor Orbán care în 1989 a apărut pe scena politică ca un liberal adevărat, devenind idolul maselor şi, nu întâmplător fiind comparat atunci cu acel tânăr pastor reformat din Timişoara. Dar acest Orbán, făcând o cotitură de 180 de grade, în noul mileniu a apărut deja ca apărătorul ideilor conservator-creştine şi a maghiarilor de pretutindeni, mai ales din ţările vecine. FIDESZ , fiind invins de două ori consecutiv, Orbán a scos masele de oameni pe străzi, urmărind cu o satisfacţie vădită distrugerile huliganilor nu numai pe arterele de circulaţie din capitală, dar şi la unele instituţii publice, cum a fost de pildă asediul clădirii televiziunii de stat. Înfrângerile foarte dureroase din alegerile parlamentare suferite de Orbán, au mai fost accentuate şi de eşecul referendumului din2004 despre atribuirea cetăţeniei ungare cetăţenilor de naţionalitate maghiară din ţările vecine cu Ungaria. Durerea forţelor conservator-naţionaliste nu se linişteşte nici după victoria obţinută la referendumul din anul trecut despre plata unor taxe minime pentru consultaţii medicale şi şcolarizare.

Guvernul şi mai ales Gyurcsány personal trebuia să reziste la atacurile opoziţiei care în ultimii doi ani au devenit tot mai vehemente şi uneori chiar josnice. În această situaţie au apărut semnele unei crize economice mondiale, efectele căreia au atins şi Ungaria. Aripa extremistă din FIDESZ, care a inventat organizaţia JOBBIK (asemănătoare cu Tineretul din cele 64 de Comitate Ungare) şi faimoasa Garda Ungară, a început după apariţia crizei, a să devină tot mai zgomotoasă.

În 2006 alegerile parlamentare au fost din nou câştigate de socialişti, ajutaţi de liberali.Popularitatea liberalilor însă a început să scadă într-un ritm radical, ajungând sub pragul electoral necesar.Pentru reobţinerea popularităţii, actualul preşedinte al liberalilor Gábor Fodor, a propus acum un an, ieşirea partidului său din coaliţie, fapt realizat în aprilie 2008, şi Gyurcsány a rămas în fruntea unui cabinet minoritar.

Ibolya David, preşedinta Forumului Democrat Maghiar, la 9 martie 2009 a propus în parlament o moţiune de neîncredere constructivă desemnând ca premier pe cunoscutul economist Lajos Bokros, Ca ministru fe finanţe în guvernul Horn, Bokros a elaborat în 1995 acele măsuri de austeritate, care au contribuit în anii următori la redresarea economică a Ungariei. Propunerea a fost respinsă însă de celelalte partide.

În ciuda faptului că măsurile întroduse de Gyurcsány au avut un ecou pozitiv atât în cercurile politice internaţionale cât şi în cele economice, premierul ungar nu în ultimul rând datorită campaniei duse de FIDESZ, menită să compromită pe adversarul lui Orbán, nu a reuşit să întroducă câteva reforme structurale absolut necesare.

Participanţii la congresul socialiştilor întruniţi la 21 martie, au fost şocaţi, când au aflat chiar de la Gyurcsány că preşedintele lor intenţionează să părăsească guvernul. „Managementul crizei mondiale şi alte schimbări necestă un sprijin politic şi social mai amplu decât cel pe care îl are azi guvernul”, iar cauza ţării are prioritate – spunea Gyurcsány.

Nu peste mult timp după acest anunţ surprinzător, Ildikó lendvai, şefa grupului parlamentar socialist a declarat că au pregătite mai multe scenarii pentru găsirea unui nou prim ministru, dar persoana lui Bokros nu este acceptabilă pentru partidul de guvernământ. Şi-a deschis gura şi opoziţia lui Gyurcsány, din sânul partidului, făcând chiar propuneri concrete pentru funcţia de premier.

Liberalii au felicitat decizia lui Gyurcsány, declarând că sunt deshişi pentru orice soluţie. Menţionăm că Fodor, preşedintele liberalilor a fost singurul politician în afara liderilor socialişti, care a fost anunţat prin telefon de Gyurcsány. Ibolya DÁVID, din partea Forumului Democrat, a spus că anunţul premierului dovedeşte din nou incapacitatea unui guvern minoritar. László KÖVÊR, un radical din conducerea FIDESZ, a fost de părere că este nevoie de organizarea unor alegeri preliminate, iar Gyurcsány este omul oligarhiei financiare.

Preşedintele Partidului Socialist European, danezul Poul Nyrup Rasmussen este de părere că primul ministru ungar nu poate să fie tras la răspundere, pentrucă în perioada crizei şi-a luat în interesul ţării, toate măsurile posibile.

Analiştii solicitaţi de presă au păreri diferite. Cei specializaţi pentru probleme economice, spun că pieţele nu au mai avut încredere în Gyurcsány. Conform unei informaţii neoficiale, investitorii străini ar fi propus politicianului ungari la Bruxelles în cursul acestei săptămâni, să demisiooneze ca o persoană nouă având deja consensul forţelor politice, şi dispunând de încrederea pieţii, să întroducă reformele structurale necesare. Unii analiştii politici prevăd reinvierea coaliţiei socialist-liberale. Aceeaşi sursă susţine că prin demisionarea anunţată, Gyurcsány a evitat confruntarea sa cu rivalii din sânul partidului, iar prin moţiunea de neîncredere constructivă devine posibil ca parlamentul şi nu şeful de stat – cu care dealtfel relaţiile socialiştilor sunt destul de incordate – să desemneze persoana noului premier.Alţii declară că nu este exclusă nici varianta ca Gyurcsány să rămână în fruntea guvernului.

Hotărârea anunţată de Gyurcsány a atras şi atenţia presei internaţionale. Ştirea a fost imediat publicată de BBC. Revista germană SPIEGEL remarcă faptul că Ungaria datorită efectele crizei, a ajuns pe pragul unui faliment. Agenţia de presă franceză AFP, scoate în evidenţă scăderea credibilităţii lui Gyurcsány. Ziarul Frankfurter Allgemeine Zeitung atrage atenţia cititorilor, că datorită crizei întroducerea unor reforme necesită un sprijin social mai mare.

Conform celor anunţate, la 5 aprilie noul candidat la funcția de premier al Ungariei va fi desemnat de congresul extraordinar al Partidului Socialist.

Linda Lê câștigă premiul literar Benjamin Fondane

martie 21st, 2009

În data de 20 martie 2009, la Hôtel de Behague, sediul Ambasadei României din Paris, a avut loc decernarea Premiului internaţional de literatură francofonă Benjamin Fondane 2009, atribuit anul acesta scriitoarei franco-vietnameze Linda Lê.

Premiul Internaţional de literatură francofonă «Benjamin Fondane» fost creat în 2006 de Institutul Cultural Român din Paris în colaborare cu «Le Printemps des Poètes» şi «Société d’études B. Fondane», în memoria lui Benjamin Fondane (1898-1944), mare poet, eseist şi filosof de origine română, mort tragic la Auschwitz, a cărei operă principală marcată de gândirea existenţialistă a fost scrisă în franceză.

Premiul se acordă anual unui scriitor de altă origine decât cea franceză, dar care scrie în limba franceză. Premiul Internaţional de literatură francofonă «Benjamin Fondane» este decernat pentru una sau mai multe cărţi (poezie şi/sau eseu) publicate în franceză, apărute în ultimii cinci ani, indiferent de locul editării, aşa cum a menţionat Magda Cârneci, directoarea filialei Institutului Cultural Român din Paris în prezenţa ambasadorilor şi a celorlalţi invitaţi.

In anii anteriori au fost premiaţi scriitorii: Petr Kral-2006, Abdelwahab Meddeb-2007, Nimrod-2008.

Această festivitate anuală, organizată de Institutul Cultural Român, a avut loc în cadrul manifestărilor dedicate Zilei Internaţionale a Francofoniei celebrată în fiecare an la 20 martie.

Cu acest prilej, invitatul de onoare, excelenţa sa Julien Kilanga-Musindé de la Organisation Internationale de la Francophonie, a prezentat o scurtă alocuţiune.

Photobucket

Linda Lê şi Horia-Roman Patapievici
Marina Nicolaev©

Prezent la Paris, Horia-Roman Patapievici, directorul Institutului Cultural Român, a ţinut discursul de premiere şi a înmânat premiul scriitoarei franco-vietnameze Linda Lê, o personalitate cunoscută în mediul literar francez.

Photobucket

Linda Lê
Marina Nicolaev©

Linda Lê s-a născut în Vietnam şi din 1977 trăieşte in Franta. A urmat cursurile liceului Henri IV şi apoi Sorbonne. A scris primul său roman «Un si tendre vampire» în 1986, la numai 23 de ani. «Les Evangiles du crime» apărut în 1992 este romanul care a atras atenţia criticii prin «excepţionala sa originalitate». Alte romane: «Calomnies» (1993), «Les dits d’un idiot» (1995), «Les Trois Parques» şi «Voix» (1998), «Lettre morte» (1999), «Le Complexe de Caliban» şi «Conte de l’amour Bifrons» (2005) «In Memoriam» (2007.

Premierea a fost urmată de audierea cd-ului «Crier jusqu’à la fin du monde» (éditions Malambo) cu poemele lui Benjamin Fondane în interpretarea actriţei Eve Griliquez şi de un concert oferit de pianistul Sandu Sandrin, profesor la Conservatorul din Bucureşti care a interpretat piese de Chopin, Liszt, Enescu, Debussy.

Premiul internaţional de literatură francofonă Benjamin Fondane 2009

martie 21st, 2009

Prix international de littérature francophone «Benjamin Fondane»

În data de 20 martie 2009, la Hôtel de Behague, sediul Ambasadei române din Paris, a avut loc decernarea Premiului internaţional de literatură francofonă Benjamin Fondane 2009 scriitoarei franco-vietnamiene Linda Lê, o scriitoare cunoscută în mediul literar francez..

Premiul Internaţional de literatură francofonă «Benjamin Fondane» fost creat în 2006 de Institutul Cultural Român din Paris în colaborare cu «Le Printemps des Poètes» şi «Société d’études B. Fondane», în memoria lui Benjamin Fondane (1898-1944), mare poet, eseist şi filosof de origine română, mort tragic la Auschwitz, a cărei operă principală marcată de gândirea existenţialistă a fost scrisă în franceză.

Premiul se acordă anual unui scriitor de altă origine decât cea franceză, dar care scrie în limba franceză. Premiul Internaţional de literatură francofonă «Benjamin Fondane» este decernat pentru una sau mai multe cărţi (poezie şi/sau eseu) publicate în franceză, apărute în ultimii cinci ani, indiferent de locul editării, aşa cum a menţionat Magda Cârneci, directoarea filialei Institutului Cultural Român din Paris în prezenţa ambasadorilor şi a celorlalţi invitaţi.
In anii anteriori au fost premiaţi scriitorii: Petr Kral-2006, Abdelwahab Meddeb-2007, Nimrod-2008.

La această festivitate, organizată de Institutul Cultural Român, a prezentat o scurtă alocuţiune excelenţa sa Julien Kilanga-Musindé de la Organisation Internationale de la Francophonie.

Photobucket

Linda Lê şi Horia-Roman Patapievici
Marina Nicolaev©

Prezent la Paris, Horia-Roman Patapievici, directorul Institutului Cultural Român, a ţinut discursul de premiere şi a înmânat premiul.

Photobucket

Linda Lê
Marina Nicolaev©

Linda Lê s-a născut în Vietnam şi din 1977 trăieşte in Franta. A urmat cursurile liceului Henri IV şi apoi Sorbonne. A scris primul său roman «Un si tendre vampire» în 1986, la numai 23 de ani. «Les Evangiles du crime» apărut în 1992 este romanul care a atras atenţia criticii prin «excepţionala sa originalitate». Alte romane: «Calomnies» (1993), «Les dits d’un idiot» (1995), «Les Trois Parques» şi «Voix» (1998), «Lettre morte» (1999), «Le Complexe de Caliban» şi «Conte de l’amour Bifrons» (2005) «In Memoriam» (2007.

Premierea a fost urmată de audierea cd-ului «Crier jusqu’à la fin du monde» (éditions Malambo) cu poemele lui Benjamin Fondane în interpretarea actriţei Eve Griliquez şi de un concert oferit de pianistul Sandu Sandrin, profesor la Conservatorul din Bucureşti care a interpretat piese de Chopin, Liszt, Enescu, Debussy.

Prejudecăţile maghiarofobe şi adevărul despre ele (II)

martie 16th, 2009

Cum am promis săptămâna trecută, continuăm prezentarea celor mai importante clişee şi prejudecăţi antimaghiare prezente în conştiinţa populară românească.

7. Ţinutul Secuiesc e o invenţie a extremiştilor maghiari

Ţinutul Secuiesc este un adevăr istoric de aceeaşi natură ca şi Bucovina, Oltenia, Banatul sau Dobrogea, deşi nici una nu are un caracter oficial în ziua de azi.
Încă de la colonizarea triburilor secuieşti pe aceste meleaguri pentru apărarea hotarelor Regatului Ungariei de pe la începutul sec. XIII (prima colonizare documentată este din anul 1224 în actualul judeţ Covasna) numele scaunelor secuieşti şi în curând a „naţiunii medievale” secuieşti sau a Ţinutului Secuiesc este amintit în sute de documente transilvane, maghiare sau străine. Graniţele ţinutului, drepturile speciale ale secuilor, autonomia lor faţă de regalitatea maghiară sau principalitatea transilvană este menţionată în mii de documente oficiale scrise în latină, germană, mai apoi în maghiară. Autonomia acestui teritoriu a funcţionat peste 600 de ani, până în anul 1878. În acest an parlamentul maghiar considerând autonomia secuilor şi a saşilor din Transilvania ca fiind instituţii feudale demodate, a decis anularea acestora, şi includerea teritoriului lor în noile comitate (judeţe) formate în Transilvania prin reorganizare teritorială generală a Transilvaniei re-anexate statului ungar. Din 1878 Ţinutului Secuiesc îşi mai recapătă integriatea doar între anii 1950 şi 1960, când tot teritoriul istoric al ţinutului intră în componenţa nou înfiinţatei Regiuni Autonome Maghiare. În afară de această perioadă de 10 ani, din 1878 secuimea este de obicei separată în trei judeţe: Mureş (înainte comitatul Maros-Torda, apoi judeţul Mureş), Harghita (înainte comitatul Csík şi comitatul Udvarhely, apoi judeţele Ciuc şi Odorhei) şi Covasna (înainte comitatul Háromszék, apoi judeţul Trei Scaune). În pofida acestei separări prin graniţe judeţene de mai mult de 130 de ani, identitatea comună secuiască a perseverat, ea fiind foarte puternică şi în ziua de azi. Ea este reflectată din literatură până în turism, din artă populară până în societatea civilă, din presă până în politică.
Trebuie clarificat şi faptul că identitatea secuiască nu este una etnică, ci una regională şi istorică, cum este poate identitatea maramureşană sau oltenească la români. Secuii se consideră maghiari, vorbesc limba maghiară, se înţeleg perfect cu un maghiar care locuieşte să zicem la graniţa cu Austria. Nu există dovezi istorice care ar confirma că secuii ar fi avut vreodată o limbă separată. Secuii însă au păstrat până în ziua de azi un alfabet foarte original cu origini feniciene şi turcice, aşa zisele „Rune secuieşti”. Însă chiar şi inscripţiile medievale găsite scrise în acest alfabet sunt de fapt texte în limba maghiară, numai că scrise cu acest alfabet. Integritatea ţinutului secuiesc este confirmată nu numai de percepţia cvasi-generală locală dar şi de graniţele etnice din regiune, care corespund şi azi cam 90% cu graniţa vechiului ţinut autonom.

8. Ţinutul Secuiesc = Kosovo, Autonomie = separare
!poza39!Ţinutului Secuiesc nu are aproape nici o asemănare cu cazul Kosovo. În primul rând Secuimea este în mijlocul României la 400 de kilometri de graniţa cu Ungaria, pe când Kosovo era la graniţa Serbiei cu Albania, fapt care a făcut mult mai uşoară separarea ei. Ţinutul Secuiesc, ca entitate separată are o vechime de peste 650 de ani, pe când Kosovo s-a născut în graniţele actuale ca entitate juridică separată cu majoritate albaneză doar în anul 1945. Autonomia teritorială pe criterii etnice a Ţinutului Secuiesc a fost desfiinţată în 1878 mai apoi în 1968, pe când cea kosovară numai în 1989, la începutul unor vremuri tulburi, a unui război etnic general în majoritatea fostelor republici iugoslave. În cazul Kosovo a fost vorba de un război civil crunt care a dus la separare, început prin alungarea forţată de către armata iugoslavă a populaţiei albaneze, apoi de reînfiinţarea administraţiei proprii sub tutelă ONU. Acest conflict militar a fost cauzat tocmai de anularea autonomiei kosovarilor albanezi de către regimul Miloşevici. Dacă acea autonomie nu era anulată în 1989, şi nu se începea deznaţionalizarea forţată mai apoi alungarea efectivă şi epurarea etnică – fapt care a stărnit contrareacţia militară kosovară – Kosovo probabil nu ajungea niciodată la independenţă.
În cazul Ţinutului Secuiesc nu putem vorbi de o deznaţionalizare forţată masivă şi în nici un caz de alungare forţată sau epurare etnică făcută cu ajutorul armatei. Nefiind nici secuii înarmaţi, nu este nici o şansă de izbucnire a unui război civil care poate ar duce vreodată la aşa ceva. Din contră, probabil cea mai mare diferenţă dintre cele doua cazuri este faptul că, pe când albanezii şi-au cerut autonomia (înapoi) prin arme, maghiarii cred numai în lupta politică. Diferenţa de mentalitate şi cultură între kosovari şi maghiari este de asemenea foarte mare, dar nu vreau să detaliez acest lucru acum.
După experienţele tragice trăite de kosovari, având administraţia şi armata sârbească afară din teritoriu, mânaţi şi de contextul internaţional favorabil, ei deja nu s-au mulţumit cu autonomia teritorială, şi au cerut independenţa. Nu cred că ar fi fost vreun popor care ar fi făcut altfel. Lipsa de încredere şi înstrăinarea de sârbi era uriaşă.
Secuii nu au cerut niciodată independenţa, şi nici nu există vreun semn că ar cere-o vreodată. Ţinutul Secuiesc fiind în mijlocul ţării, fiind integrat totalmente în sistemul economic, energetic, infrastructural şi politic al României, nu ar avea nici o şansă de supravieţuire pe cont propriu. Secuii sunt foarte conştienţi de acest lucru. Pe de altă parte există şi o solidaritate cu restul maghiarilor din România (ceilalţi 60% care locuiesc în alte regiuni ale Transilvaniei), care ar împiedica orice gând de separare.
În general autonomia înseamnă foarte rar separare. Cazul Kosovo a fost o situaţie excepţională, din mai multe motive, unele arătate şi mai sus. În Europa există 13 autonomii teritoriale pe criterii etnice, din care în nici una nu există o opiniei majoritară în cadrul populaţiei locale în a cere independenţa. Din contră, acordarea autonomiei a fost de obicei momentul în care s-au calmat spiritele separatiste, şi a început procesul lung şi greu de loializare a minorităţii, care în noua contrucţie juridică în sfârşit şi-a simţit garantată existenţa, şi a început să se simtă acasă în ţara „adoptivă”.

9. În Ţinutul Secuiesc e sărăcie din cauza coruptiei autorităţilor locale dominate de UDMR

În primul rând trebuie să definim ce înţelegem prin sărăcie. Dacă comparăm Secuimea cu Clujul, Timişul sau să zicem Ilfovul, da, este o regiune săracă. Dar dacă o comparăm cu majoritatea judeţelor Moldovei, cu judeţele din Dobrogea, sau cu unele judeţe din Ardeal ca Bistriţa-Năsud sau Caraş-Severin, putem zice că judeţele secuieşti sunt bogate, sau cel puţin mai înstărite decât acestea.
Ţinutul Secuiesc a fost unul sărac şi nedezvoltat încă din perioada austro-ungară, fiind una dintre cele mai defavorizate regiuni ale imperiului. Fiind la margine, trăind mai mult din agricultură şi exploatarea pădurilor, el a beneficiat foarte târziu de investiţiile în infrastructură şi economie. Deşi au fost trei perioade de modernizare instituţionalizată (începutul sec. XX, 1940-1944, perioada comunistă) ea a ajuns în anii 1990 ca una dintre regiunile cele mai sărace din Ardeal. Situaţia nu a fost ajutată nici de faptul că mai toate guvernele în afară de ultimul (2004-2008), au ţinut cu bună ştiinţă nivelul investiţiilor centrale la un nivel foarte scăzut în această regiune. Povestea drumului reabilitat care se opreşte la graniţa cu judeţul maghiar a fost cât se poate de reală.
Investiţiile străine abundente intrate în România de la sfârşitul anilor 90 până azi s-au direcţionat mai ales în jurul marilor oraşe din regiune (Braşov, Cluj, Sibiu, Timişoara) oraşe mari care au avut infrastructura şi forţa de muncă pregătită pentru acceptarea acestor investiţii. Majoritatea Ţinutului Secuiesc fiind un teritoriu mărginaş, muntos, nestrăbătut de drumuri europene sau magistrale feroviare, neavând aeroport în afară de cel din Târgu-Mureş, a pierdut cursa din start cu judeţele apropiate ca Braşov, Sibiu, Cluj.
Trebuie ştiut că şi în interiorul Ţinutului Secuiesc există diferenţe destul de mari în nivelul de trai al localnicilor. Există microregiuni mai înstărite ca regiunea dintre Târgu-Mureş şi Odorheiu Secuiesc, şi există microregiuni mult mai sărace, precum majoritatea judeţului Covasna sau valea Gheorgheniului din nordul judeţului Harghita.
Nu se poate nega faptul că poate, dacă unele adminisitraţii publice locale se trezeau mai devreme, deschideau parcuri industriale, ofereau stimulente financiare mai mari investitorilor, poate măcar în unele oraşe situaţia ar fi mai bună azi. Se poate recunoaşte că în unele cazuri autorităţile locale dominate de UDMR au făcut greşeli, sau nu au făcut cât se putea. De exemplu în Sfântu Gheorghe abia s-a schimbat ceva între 2000 şi 2008, pe când Miercurea-Ciuc de exemplu galopa în dezvoltare. Ca şi în celelalte partide, şi în UDMR există primari buni şi primari slabi.
Însă este clar că în general situaţia mai precară a acestor judeţe este una care ţine deja de sute ani şi este menţinută de aşezarea marginală în privinţa magistralelor de transporturi, de lipsa de infrastructură modernă, de apropierea unor oraşe mult mai mari care absorb investiţiile din regiune, de teritoriul muntos şi clima rece, dar şi de dezinteresul general al tuturor guvernelor de la Bucureşti în care UDMR-ul nu a avut sau nu are o influenţă puternică.

10. Românii din Hargita şi Covasna sunt discriminaţi de autorităţi

În general această afirmaţie nu este adevărată. Există însă şi excepţii, deşi rare, dar care trebuiesc recunoscute şi corectate.
În primul rând să luăm cazul autorităţilor deconcentrate, nealese, cele care sunt de fapt mâna în aceste judeţe a guvernului sau a diferitelor ministere. În cazul autorităţilor deconcentrate majoritatea directorilor şi chiar a angajaţilor sunt români chiar şi în Secuime, astfel problema nu se pune. Se pună însă la unele problema lipsei folosirii limbii maghiare (ex. prefectura şi unele autorităţi subordonate nu folosesc deloc maghiara în aceste judeţe)
În cazul autorităţilor locale alese, primării, consilii judeţene în localităţile şi judeţele unde există majoritate maghiară, bineînţeles că cei care conduc sunt maghiari, ei fiind cei care câştigă alegerile. S-a intâmplat de câteva ori, ca în comunicarea oficială a unor primării din localităţi unde există o comunitate însemnată de români, limba română să fie omisă. Asta a fost cazul un timp a publicaţiei oficiale a primăriei din Sfântu Gheorghe, sau a paginii de web oficiale a municipiilor Târgu-Secuiesc şi Gheorgheni şi a Consiliului Judeţean Harghita. Problema cu ziarul primăriei Sfântu Gheorghe şi a paginii de web a municipiului Târgu Secuiesc şi a CJ Harghita au fost rezolvate, după nişte avertismente date de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). De menţionat că primăriile Târgu Secuiesc şi Gheorgheni nu sunt controlate de UDMR, ci de PCM, partid mult mai puţin deschis la multiculturalism.
O altă „discriminare” sesizată mai recent a fost cazul Bibliotecii Judeţene Covasna, unde pentru ocuparea postului de director Consiliul Judeţean Covasna s-a cerut ca şi criteriu cunoaşterea limbii maghiare. La sesizarea unui cetăţean local, CNCD a decis că această cerinţă discriminiează, pentru faptul că postul de director nu presupune activitate de relaţie cu publicul, deci cunoaşterea limbii maghiare nu este importantă. Preşedintele CJ Covasna a contestat însă decizia în instanţă, zicând că „într-un judeţ cu 75% populaţie de etnie maghiară şi o bibliotecă unde jumătate din colecţie este maghiară şi 75% din cititori maghiari, trebuie ca şi directorul să cunoască şi limba maghiară, respectiv cultura maghiară.” Cazul acesta cred că este de discutat. Nu sunt sigur că aici CNCD a avut dreptate.
Nu se popularizează la fel de mult însă în presa românească deciziile CNCD cu privire la discriminarea maghiarilor de către autorităţile locale cu conducere românească. De exemplu primăria Târgu Mureş a fost sancţionată pentru că nu a publicat pe site-ul oficial toate informaţiile generale actualizate în limba maghiară.
Concluzionând: în afară de câteva cazuri izolate, în orice localitate unde există o comunitate însemnată de români toate instituţiile locale sau judeţene comunică documentele oficiale în limba română şi îi angajează pe români fără discriminare. Aceste judeţe sunt în centrul României, unde totuşi 70%-80% din documentele oficiale sunt făcute oricum numai în limba română. Sunt totalmente de acord că discriminările de orice parte trebuiesc condamnate şi sancţionate, dar isteria presei româneşti în a încerca dovedirea unei discriminări generale este total deplasată şi răuvoitoare.

11. În regiuni cu majoritate maghiară dacă nu ceri în maghiară nu eşti servit

Legenda urbană „dacă în Secuime nu ceri pâine în limba maghiară nu eşti servit” este una foarte perseverentă, nelipsită din nici o discuţie interetnică care se desfăşoară pe internet. Am auzit această poveste şi în legătură cu Cluj sau Satu Mare, dar în majoritatea cazurilor cei care acuză se gândesc la judeţele Harghita şi Covasna, poate Mureş. Eu însumi provenind din Covasna, crescând la Sfântu Gheorghe nu îmi venea să cred că aud aşa ceva, când m-am întâlnit prima oară cu această acuzaţie. Nu am intâlnit în viaţa mea un astfel de caz în oraşul natal. Şi cred că am fost la cumpărături de mii de ori. Am întâlnit în schimb cazuri în care cerând în ungureşte la Sfântu mi s-a răspuns: „În româneşte vă rog, îmi pare rău nu înţeleg maghiara”. Era probabil una dintre persoanele aduse din Moldova prin colonizarea industrială a anilor ’70-’80 care nu a dorit să înveţe măcar maghiara de bază.
Adevărul este că în afară de câteva comune mai izolate, în care singurii români sunt cei din familia poliţistului, a ceferistului sau a preotului ortodox, în judeţele din Secuime nu există magazine în care angajaţii care lucreayă cu publicul să nu înţeleagă bine româneşte. La oraş nici nu se concepe acest lucru, fiind şi în interesul patronului să angajeze vânzători care vorbesc amândouă limbile. Chiar şi într-un sătuc de pe deal, unde să zicem ad absurdum găsim pe cineva care nu înţelege ce înseamnă cuvântul „pâine”, tot o să fim serviţi dacă măcar arătăm cu degetul la ceea ce vrem să cumpărăm. Reaua voinţa dedusă din acest clişeu anti-maghiar nu are ayi nici o justificare. Suntem în capitalism. Banii vorbesc.
Când aud acest clişeu reflectat în legătură cu un oraş ca Târgu-Mureş (52% români), Satu-Mare (58% români), Oradea (70% români) sau chiar Cluj (79% români), pot să fiu sigur că cel care acuză este un sudist care habar nu are de procentajele etnice din aceste oraşe. În aceste oraşe mari cu majoritate românească orice magazin care ar pune un vânzator care nu vorbeşte limba română şi-ar putea închide porţile într-o săptămână, pierzând o bună parte din clientelă.

12. De ce nu pot fi ungurii precum celelalte minorităţi din România?

!poza38!Prin această afirmaţie se înţelege practic ca maghiarii să fie „liniştiţi”, să nu mai ceară atâtea drepturi, să stea la locul lor. Mda.
Diferenţa dintre maghiari şi celelalte minorităţi din România este una faptică: numărul. Cum am zis şi data trecută numărul contează enorm în acest domeniu. De ce contează? Pentru că minoritate de talia maghiarimii din România (1,5 milioane de oameni), într-un alt context probabil şi-ar fi putut clădi un stat suveran. O populaţie de această dimensiune este capabilă de susţinerea unui sistem politic, administrativ, educaţional, cultural, etc. propriu sau paralel. În Europa sunt cel puţin 12 state suverane şi 11 teritorii autonome cu o populaţie mai mică la număr decât a maghiarilor din România. Este de la sine înţeles că o comunitate etnică de 1,5 miloane de oameni va cere mai multe drepturi şi mai multă autonomie decât una de câteva zeci de mii, sau numai câteva mii, care în păstrarea identităţii sale depinde total de fondurile de la statul „adoptiv”.
Toate comunităţile etnice recunoscute în afară de maghiari sunt comunităţi mici, cea mai mare fiind cea a ucrainienilor (61.000) şi cea mai mică fiind a armenilor (1.700). Romii (oficial 0,5 milioane) constituie o categorie aparte, ei fiind o minoritate neorganizată îndejuns în cazul căreia nu este clar cine aparţine de această minoritate, cine o conduce, şi care este identitatea şi limba comună a sub-comunităţilor dispersate pe întreg teritoriul ţării.
Populaţia maghiară din România ocupă un vast teritoriu din partea centrală şi vestică a ţării, fiind prezenta într-un procent de cel puţin 20% în peste 1.100 de localităţi. Celalate minorităţi sunt majoritari sau peste 20% numai într-o mână de localităţi sau în unele cazuri în nici una (greci, armeni, evrei, italieni).
Prin astfel de comparaţii interne sau externe putem înţelege de ce maghiari „nu sunt ca şi celelalte minorităţi” din ţara noastră.

Dacă aţi ajuns până aici în acest articol înseamnă că aveţi multă răbdare, timp, şi interes. Vă mulţumesc pentru asta. Şi pentru a vă răsplăti această perseverenţă o să vă mai clarific un mit urban legat de maghiarii din România, poate cel mai des întâlnit:

13. Politicienii sunt cei care învrăjbesc relaţiile interetnice, maghiarul de rând se înţelege cu românul de rând

Cine nu a auzit următoarele enunţuri: „românul de rând se înţelege foarte bine cu maghiarul de rând, numai politicieni sunt cei care aduc conflicte”, sau „suntem vecini, prieteni, colegi, niciodată nu am avut probleme, numai politica este cea care încercă să ne facă duşmani ”?. Fiecare dintre noi. E greu de combătut acest clişeu din mai multe motive. În primul rând prima parte este bineînţeles adevărată. Românul şi maghiarul de rând de obicei se înţeleg foarte bine unul cu celălat, sunt vecini, prieteni, colegi, chiar se şi căsătoresc de multe ori. Însă – şi aici vine problema cu această afirmaţie – maghiarul de rând nu discută cu românul de rând (şi viceversa) despre temele spinoase legate de drepturile minorităţilor, despre istorie sau politică. Şi asta e foarte bine. Pentru că dacă ar discuta, foarte probabil s-ar certa, şi acea înţelegere ideală prezentată de acest clişeu nu ar mai exista. Nu cred că este cineva care trăind într-un mediu interetnic din Transilvania nu a avut parte în viaţa lui de o astfel discuţie mai grea, mai frustrantă în viaţa lui de zi cu zi cu prietenul, vecinul, colegul sau chiar iubitul de cealaltă etnie. Şi care a fost concluzia? Mai bine să vorbim despre filme, economie sau sex, dacă nu vrem să ne pierdem prietenul, vecinul, colegul. Pentru că dacă continuăm automat urmează următorul clieşeu: „eu nu am nimic cu ungurii, dar…”
În cazul politicienilor discutarea problematicii drepturilor minorităţilor este obligatorie, aceasta fiind una dintre datoriile lor. Politicienii minoritari sunt votaţi în diferite organisme pentru a reprezenta aceste doleanţe, iar cei majoritari nu pot scăpa de acestă temă (chiar dacă ar dori) atâta timp cât la nivelul respectiv (consiliu local, consiliu judeţean sau parlament) există reprezentanţi ai unei minorităţi. Nu este adevărat că ei ar încerca învrăjbirea comunităţilor etnice (bineînţeles în afară de câţiva gen Gheorghe Funar). Prin afirmarea doleanţelor sau afirmarea respingerii acestora politicianul acţionează tocmai pe placul omului de rând maghiar sau român pe care îl reprezintă, şi al cărui vot trebuie să îl obţină la alegerile viitoare.
Binenînţeles un politician este şi un formator de opinie publică. De acea este foarte important ca politicienii noştri să fie cât se poate de pregătiţi, toleranţi şi deschişi la minte, ca în loc de urlete naţionaliste de tip Vadim Tudor, să dea ambelor comunităţi soluţii acceptabile în care fiecare să îşi poată afirma şi duce mai departe identitatea, spiritul şi valorile folosindu-se de aceleaşi posibilităţi şi drepturi.
Debarasarea de prejudecăţile naţionaliste ar fi un bun început în această încercare.

La Universitatea Columbia din statul New York: “România – După 20 de ani”

martie 16th, 2009

La data de 25 aprilie 2009, va avea loc a 6-a ediţie a conferinţelor româneşti susţinute in cadrul Universităţii Columbia din statul New York. Ca şi o continuare a temei din anul precedent: ”România – Drumul lung de Intoarcere”, anul acesta lucrările conferinţei se vor reuni sub titlul: “România – După 20 de ani”, avind ca scop discuţii asupra noilor aspecte şi realităţi economice si culturale pe care România le infruntă intr-un moment istoric decisiv.
Conferinţa işi doreşte să reunească studenţi si profesori, dar si alţi participanţi care să-şi dezvăluie astfel interesul asupra României. Din subiectele dezbătute vor face parte discuţii despre rolul României in cadrul Uniunii Europene, parteneriatul economic si cultural dintre România si Statele Unite ale Americii, reforma invăţămintului in România, investiţiile financiare in România dat fiind noul climat economic, drepturile omului in România, promovarea artiştilor români peste hotare.
Conferinţa va fi găzduită de Clubul Român din cadrul Universităţii Columbia, statul New York, cu sprijinul Consulatului Român din New York.

Întâlnire cu trecutul, prezentul şi viitorul

martie 16th, 2009
Revederea cu fostii colegi de la Liceul evreiesc din ClujRevederea cu fostii colegi de la Liceul evreiesc din Cluj

În 19 martie 1944 trupele Germaniei naziste au ocupat Ungaria, nemaiavând încredere în guvernul care ducea tratative secrete pentru ieşirea din război. Imediat a început aplicarea sistematică a” soluţiei finale”- deportarea în masă a populaţiei evreieşti, inclusiv a celei din Transilvania de Nord. Printre cei 18.000 de evrei clujeni deportaţi la Auschwitz, s-au numărat şi elevii Liceului evreiesc. Şcoala a fost înfiinţată de comunităţile evreieşti ortodoxă şi neologă, în toamna anului 1940, când elevii şi profesorii evrei fuseseră daţi afară din toate şcolile. Foarte puţini elevi au supravieţuit lagărelor morţii, majoritatea covârşitoare, din cursul superior. Articolul de faţă este o cronică a celei mai recente întâlniri a absolvenţilor Liceului evreiesc din Cluj.

Sosiţi de pretutindeni

În calitate de prietenă a celor doi organizatori principali Vasile Nuszbaum şi Judith Kertész Mureşan, dar şi de reporter sentimental, am fost martora pregătirilor febrile pentru întâlnire. Locuinţa lui Judith s-a transformat într-un adevărat stat major. Telefonul suna fără încetare şi computerul funcţiona zi şi noapte, comunicând prin poşta electronică, prin YM şi Skype , cu colegii de liceu risipiţi pe tot mapamondul. Lista se actualiza cu date despre sosire, cazare, număr de persoane, opţiuni. Între timp se negocia hotelul, meniul banchetului şi programul reuniunii care, la fel ca ospeţele din poveşti, dura trei zile: din 16 până în 18 septembrie. Varianta finală a listei cuprindea 101 persoane, sosite din 11 ţări ale lumii: Argentina, Australia, Canada, Franţa, Germania, Israel, Mexic, Suedia, SUA, Ungaria şi România. Mulţi dintre foştii absolvenţi au venit împreună cu soţi, soţii, copii şi chiar nepoţi. Legendara toamnă clujeană a fost dezminţită de frig şi de zloată, dar invitaţii, abia sosiţi după călătorii lungi şi obositoare, au pornit pe străzile oraşului natal, Clujul adolescenţei, purtat în suflet cu nostalgie, deşi în anii războiului devenise un loc ostil, staţia de plecare către lagărele morţii.

Şcoală în vremuri vitrege

Dacă acele vremuri sumbre (când evreii erau excluşi din toate instituţiile, străzile deveniseră periculoase, iar foştii colegi, vecini şi chiar unii prieteni le întorceau spatele) au lăsat şi amintiri frumoase, se datorează în exclusivitate liceului evreiesc, care s-a constituit într-o oază, unde se făcea şcoală de înaltă calitate sub îndrumarea unor profesori de excepţie, funcţionau diferite cercuri de cultură, o echipă de teatru şi o orchestră, se legau prietenii şi se înfiripau primele iubiri. Elevii învăţau cu râvnă şi profesorii erau exigenţi, nutrind speranţa deşartă că războiul care luase o cotitură majoră, avea să se sfârşească în curând şi atunci pregătirea temeinică şi diploma de bacalaureat vor constitui un avantaj.
Ghetoizarea şi deportarea la Auschwitz, au căzut ca un trăsnet, la câteva săptămâni după încheierea bruscă a anului şcolar 1943 – 1944, susţinerea examenului de bacalaureat şi eliberarea diplomelor. Cu ani în urmă, doctoriţa Eva Rosenfeld (decedată în urmă cu câţiva ani) îmi relata într-un interviu că diploma de bacalaureat era atât de valoroasă pentru ea, încât a dus-o cu sine până la Auschwitz. Când deţinutele au fost obligate să se dezbrace la piele şi să se încoloneze, Eva mai ţinea strâns în mână diploma de bacalaureat, care i-a fost smulsă de o SS-istă…

Revederea

A fost impresionantă prima seară, când în sala denumită ad-hoc Sala Zsidlic (prescurtarea de argou a instituţiei care purta numele unguresc de Zsidó Liceum) au început să sosească foştii elevi, oameni vârstnici, (cei mai tineri având 78 – 79, aproape 80 de ani) care treceau pragul cu ochi strălucitori, căutându-şi colegii cu privirea, strigându-se după porecle, recunoscându-se, îmbrăţişându-se, depănând amintiri. Unii dintre ei au făcut eforturi seroase pentru a fi prezenţi, ca de pildă Lidia Vágó din Israel, care cu câteva zile înainte de plecare a căzut rupându-şi câteva coaste. Doctorul care a consultat-o, ţinând cont şi de faptul că pacienta trecuse de 80 de ani, i-a interzis categoric să călătorească. Lidia i-a spus: „Nu se poate, trebuie să ajung la Cluj, chiar dacă mă voi târî până acolo!” Doctorul uimit a întrebat-o „La Cluj ? Dar ce poate fi atât de important, ca să te duci cu coastele fisurate ?”. Poate că ar fi înţeles dacă ar fi văzut lumina din privirile foştilor elevi, atmosfera magică înstăpânită în sala de întâlnire. Era o aură care i-a învăluit pe toţi cei prezenţi, chiar şi pe copiii (de circa 50 de ani) şi nepoţii (de 20 de ani), care s-au descoperit locuitorii aceleaşi planete speciale, pe care o purtau în suflet părinţii sau bunicii lor.
De fapt, generaţia a doua şi a treia s-a conectat mai demult la organizarea întâlnirilor. Hanna şi Yossi Karl, (Fiica şi fiul lui Ibi Hamlet Karl) au realizat un site al liceului (www.zsiglic.org) . De data aceasta Hanna şi-a însoţit mama la Cluj, cu un rucsac imens în spate, înzestrată cu aparat de fotografiat şi un laptop, străduindu-se să surprindă toate momentele întâlnirii.
Dar printre invitaţi nu s-au numărat doar foştii colegi de liceu şi
familiile lor, ci şi prieteni care au sosit la Cluj pentru a se întâlni, după decenii, cu foşti absolvenţi Zsidlic. Akiva (Laci) Leob, din Natanya, n-a fost elev al Liceului evreiesc, dar a venit la Cluj (oraşul natal) pentru a se întâlni cu doi vechi prieteni Armand Field (Grünfeld) şi Károly Jakab. Cel dintâi revenea la Cluj după 64 de ani de absenţă, fiind prima oară la o întâlnire a foştilor elevi. După eliberarea din lagăr, cu doar câteva zile înainte de a urca în trenul de întoarcere în Transilvania, a avut un accident de maşină care l-a ţintuit în Germania şi i-a schimbat destinul. Apoi s-a stabilit în California, a lucrat în industria de apărare şi nu a mai putut călători în est…Acum şi-a reîntâlnit colegii, a revăzut oraşul copilăriei, Cetăţuia, Parcul Central, strada unde locuise. În categoria „Amicilor Zsidlic” îi amintesc şi pe Esteban Bergner din Argentina şi Victor Bender din Germania, ambii venind cu copiii şi nepoţii.

Expoziţie, excursie şi planuri

Printre foştii elevi sosiţi la întâlnire s-a numărat şi gazetarul şi fotoreporterul Lajos Erdélyi (Ungaria), care a adus cu sine materialul unei expoziţii de fotografii, în premieră în România. Expoziţia „Arta vechilor cimitire evreieşti”, găzduită de Casa Tranzit din Cluj, a cuprins o parte din fotografiile realizate de Lajos Erdélyi, pe parcursul câtorva decenii, în peste o sută de cimitire evreieşti din Bazinul Carpaţilor. Pietrele tombale din cimitirele evreieşti, vechi de câteva secole, vădesc măiestria meşterilor cioplitori de odinioară. Fotoreporterul mi-a povestit că a fost primul care a fotografiat cimitirele din Moldova, printre care şi cel din Siret, cel dintâi album cu această tematică fiind publicat în anii 1980, la Editura Kriterion din Bucureşti. Materialul fusese oprit de cenzură timp de 5 ani, ca apoi să i se dea brusc bun de tipar, în preajma acordării clauzei naţiunii favorizate pentru România. Albumul, scos într-un tiraj de 12.000 de exemplare, s-a epuizat în câteva zile. Materialul îmbogăţit cu imagini ale cimitirelor evreieşti din Ungaria şi Slovacia a fost republicat la Budapesta, în anii 1990, după stabilirea autorului în Ungaria.
Programul întâlnirii a continuat cu o excursie la Rimetea, un orăşel minier din veacul al XVII-lea pitit în Munţii Apuseni, şi cu o vizită la Institutul de Iudaistică, unde profesorul Ladislau Gyémánt, i-a primit cu multă ospitalitate.
La banchetul din ultima seară, George (Bischitz) Bishop din SUA, unul dintre susţinătorii cei mai generoşi ai întâlnirilor, a predat în mod simbolic ştafeta generaţiei a doua. Fiii şi nepoţii foştilor absolvenţi au luat cuvântul, unii rupând-o pe ungureşte, alţii vorbind în engleză sau spaniolă, exprimându-şi ataşamentul faţă de spiritul Zsidlic şi dorinţa de a continua tradiţia instituită de părinţii lor. În final, s-a precizat (ca să fie clar pentru toată lumea) că întâlnirea de la Cluj nu este nicidecum ultima. Absolvenţii,

Ziua Maghiarilor de pretutindeni sărbătorită la Cluj

martie 16th, 2009
Clujenii maghiari sarbatoresc 15 MartieClujenii maghiari sarbatoresc 15 Martie

Manifestările prilejuite de Ziua Maghiarilor de pretutindeni au început cu marşul tinerilor studenţi de la Teologia Protestantă.

Curând a demarat festivitatea din Piaţa Avram Iancu, menită să comemoreze personalitatea patronului pieţei.

Între timp, la monumentul Memorandiştilor, se adunau membrii şi simpatizanţii organizaţiei Noua Dreaptă, pentru un marş aniversar dedicat revoluţionarilor paşoptişti români, din Transilvania.

Simultan, la Biserica Sfântul Mihail, se celebra serviciul divin ecumenic al festivităţii oficiale, organizată de UDMR, cu prilejul sărbătorii de 15 Martie.

Tinerii din Noua Dreaptă defilau scandând slogane naţionaliste, de tipul „Ţinutul Secuiesc pământ românesc!” sau „Noi suntem români!”.

În acelaşi timp participanţii la festivitatea comemorativă maghiară depuneau coroane de flori la placa memorială de la fostul Hotel Biasini, unde a rostit o cuvântare şi primarul Sorin Apostu, care venea de la festivitatea dedicată lui Avram Iancu.

Programul comemorativ s-a încheiat după amiaza la ora 16.00, când în Piaţa Cipariu a început spectacolul de lansare a postului TVR Cluj, la care au dansat şi au cântat atât formaţii folclorice româneşti cât şi maghiare, în aplauzele unui public numeros.

Pentru a vă zugrăvi un tablou complet al acestei duminici aglomerate, să adăugăm că la Templul de pe strada Horea, evreii participau la spectacolul de Purim.

Români la o mănăstire ortodoxă din sud-estul Angliei

martie 16th, 2009
Icoanele sunt creația călugărilor și călugărițelor de la mănăstireIcoanele sunt creația călugărilor și călugărițelor de la mănăstire

Mănăstirea ortodoxă Sfântul Ioan Botezătorul din comitatul Essex în sud estul Angliei a împlinit recent 50 de ani de existență. În această mănăstire și-au găsit vocația monastică mai mulți români și românce.

Situată în zona rurală a comitatului Essex, la 100 de kilometri nord-est de Londra, mănăstirea Sfântul Ioan este complet atipică pentru această regiune. Fondată la 5 martie 1959 de părintele Sofroni, ea reunește între zidurile sale circa 25 de călugări și călugărițe, proveniți din 15 țări, unele dintre ele fără tradiție ortodoxă majoritară.

Părintele Sofroni, născut în Rusia în 1896, a sosit aici acum exact 50 de ani cu cinci discipoli, după un periplu care l-a purtat prin Grecia, Egipt și Franța. El a fost discipolul Sfântului Siluan la Muntele Athos și o fondat această comunitate monastică în care slujesc atât călugări cât și călugărițe, ceea ce este destul de neobișnuit.

Sofroni s-a stins din viață în 1993 la 96 de ani, iar locul său ca stareț a fost luat de arhimandritul Kiril. Mănăstirea este subordonată direct Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, de la Constantinopol, și este cu adevărat o comunitate internațională, iar slujbele se oficiază în trei limbi: engleză, slavonă și greacă.

Încă de la înființarea mănăstirii în 1959, unul dintre discipolii părintelui Sofroni a fost arhimandritul Rafail, fiul filosofului Constantin Noica. Părintele Rafail s-a reîntors în România în anul 1993, el traducând în limba română opera mentorului său spiritual.

Dar prezența românească la mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul continuă și astăzi prin prezența a cinci călugărițe. Între ele, tânăra Casiana, venită aici acum patru ani, după absolvirea facultății de teologie de la Sibiu.

Foarte fericită că a întâlnit un compatriot, sora Casiana îmi spune că a aflat de mănăstire din scrierile arhimandritului Rafail.

Întinsă pe mai multe hectare de teren agricol, mănăstirea este o oază de liniște și serenitate unde oameni veniți din toate zările își dedică viața rugăciunii. Astfel, rugăciunea lui Isus sau rugăciunea inimii este repetată timp de patru ore în fiecare zi de acești bărbați și aceste femei care te întâmpină cu un zâmbet blând pe buze.

Ce diferență între această comunitate ortodoxă internațională și bisericile naționale, cu naționalismul, intoleranța și politizarea lor, nemaivorbind de cupiditatea unora dintre slujitorii lor.

„1989 -Images of Change” – concurs pentru tineri europeni

martie 16th, 2009

EUSTORY – o asociație internațională non-profit, cu organizații membre în 20 de țări europene, cu obiectivul declarat de construire a viitorului Europei prin promovarea principiului ”înțelegerea deosebirilor, depășirea diviziunilor” – lansează în 2009 proiectul european “1989 – Images of change” o inițiativă menită să filtreze amintirile din sfera locală și privată cu privire la sfârșitul totalitarismului prin perspectiva critică a tinerilor europeni născuți în anii schimbării dintre 1980 și 1991. În România, concursul este prezentat de Asociația DRIFI, membru fondator al EUSTORY. Detalii cu privire la acest concurs se află pe site-ul www.1989history.eu. Pentru întrebări suplimentare, vă rugăm să ne scrieți pe adresa de email: support@1989history.eu.

De la începutul anilor 1980, vântul schimbării a început să bată deasupra Europei. “Solidaritatea” din Polonia și “Perestroika” lui Mihail Gorbaciov anunțau începutul sfârșitului ”socialismului real” și dorința europenilor de a pune capăt regimurilor dictatoriale din Europa răsăriteană: prin mișcările de eliberare națională și lanțurile umane din țările baltice, deschiderea granițelor Ungariei, revoluția pașnică din Germania de Est și Cehoslovacia și cea sângeroasă împotriva dictaturii din România, europenii s-au ridicat pentru drepturile lor, provocând căderea comunismului în Europa.
Astăzi, în primul deceniu al secolului XXI, prima generație de europeni lipsită de memoria directă a strădaniilor și luptei anticomuniste se află deja la Universitate sau lucrează în companii de pe tot cuprinsul continentului european, considerând de la sine înțelese libertățile și drepturile democratice de care se bucură permanent. Pentru a putea valorifica durabil aceste cuceriri democratice, acești tineri au nevoie să înțeleagă importanța schimbărilor din perioada 1980-1991 pentru viața lor, a familiilor și comunităților lor.

Acesta este motivul pentru care EUSTORY – o asociație internațională non-profit, cu organizații membre în 20 de țări europene, cu obiectivul declarat de construire a viitorului Europei prin promovarea principiului ”înțelegerea deosebirilor, depășirea diviziunilor” – lansează în 2009 proiectul european “1989 – Images of change”. Această inițiativă încearcă să filtreze amintirile din sfera locală și privată cu privire la sfârșitul totalitarismului prin perspectiva critică a tinerilor europeni de astăzi. Pe această bază se va constitui un caleidoscop unic asupra perioadei 1980 – 1991. În România, concursul este prezentat de Asociația DRIFI, membru fondator al EUSTORY.

Concursul “1989 – Images of change” este deschis tinerilor din toate țările Europei, născuți în anii schimbării dintre 1980 și 1991. Participanții pot acoperi o varietate largă de subiecte legate de anul 1989 în istoria Europei, adresând problema și din perspectiva moștenirii acestei perioade, 20 de ani mai târziu.
Lucrările acceptate în concurs, sub forma unor texte sau filme scurte, sunt individuale și trebuie redactate în limbile engleză sau germană. Ele vor fi urcate în format electronic pe platforma online special construită în acest scop: www.1989history.eu. Lucrările vor fi vizibile pe acest site și supuse unui proces de votare online. În urma acestuia, în lunile martie-iunie 2009 vor fi desemnați 3 câștigători ai fiecărei luni, care vor fi premiați cu câte 200 Euro. Un juriu alcătuit din personalități europene va selecta, în plus, 10 lucrări câștigătoare, premiate cu câte 1000 Euro. Aceste premii europene vor fi înmânate într-o ceremonie găzduită la Bruxelles de către Parlamentul European. Pe lângă aceasta, juriul va acorda un premiu suplimentar, în valoare de 500 Euro, pentru încă un participant din țările cu minimum 10 lucrări trimise în cadrul concursului.

Calendar
Lansarea concursului 1 martie 2009
Perioada de depunere a lucrărilor 15 martie – 30 iunie 2009
Ceremonia de premiere (Bruxelles) noiembrie 2009

Toate informațiile referitoare la concurs sunt disponibile pe site-ul: www.1989history.eu
Pentru întrebări suplimentare, vă rugăm să ne scrieți la adresa de email: support@1989history.eu

Concursul este sprijinit de: Svenka Kulturfonden, Robert Bosch Stiftung, Bundesstiftung Aufarbeitung der SED Diktatur, Fondazione per la Scuola.

EUSTORY încurajează tinerii să se preocupe cu istoria propriei ţări, organizând totodată dialoguri transfrontaliere privind elementele comune din trecutul şi viitorul european. Tinerii sunt stimulaţi să înţeleagă deosebirile dintre popoarele Europei, lucrurile care îi despart de vecinii lor, învăţând totodată cum să depăşească aceste inconveniente, astfel încât istoria să nu se transforme într-o unealtă politică cu consecinţe nefaste. De la înfiinţarea reţelei EUSTORY, în anul 2001, au participat aproximativ 100.000 de tineri din 21 de ţări, cu peste 40.000 de lucrări.
Rădăcinile EUSTORY sunt însă mai adânci, ele întinzându-se până în anul 1973, când, la iniţiativa comună a preşedintelui federal de la acea vreme, Gustav Heinemann, şi a industriaşului şi filantropului Kurt A. Körber, a fost lansat un concurs de istorie pentru elevii germani. Ideea de a-i face pe tineri să se intereseze de propria istorie a fost continuată mai apoi de toţi preşedinţii care au urmat. În anul 1995, ideea a fost adoptată şi de Polonia, extinzându-se mai apoi şi în alte 20 de ţări. În România, concursul ISTORIA MEA – EUSTORY se desfăşoară din anul 2000, fiind actualmente în faza de pregătire a celei de-a VI-a ediţii, organizată de către Asociaţia DRIFI.

www.1989history.eu

la o margine de lume

martie 16th, 2009

la o margine de lume

au plecat şi m-au lăsat la marginea apei fratele meu a vrut să mă ia în spinare n-avea rost l-am rugat să nu zăbovească trebuia să le poarte de grijă copiilor şi femeii lui mi-a promis că se va întoarce de îndată ce-i va fi pus la adăpost i-am zâmbit recunoscător cu toate bunele sale intenţii ştiam amândoi că n-aveam să ne mai vedem ne-am îmbrăţişat frate-meu cu greu şi-a putut ascunde lacrimile i-am urat noroc i-am cerut să se grăbească se înserase mi-a lăsat încă o pătură şi ceva de-ale gurii a coborât malul şi a umplut un bidon cu apă s-a depărtat zorit răcoarea nopţii m-a înfiorat am scâncit de mult se făcuse noapte în mine plecarea fratelui punea capăt strădaniilor noastre de a fi înţelegător unul cu celălalt eram prea diferiţi cum altfel aveam e drept acelaşi tată însă fiecare altă mamă m-am târâit cum am putut între nişte răchite m-am înfăşurat în pături mi-am pus căpătâi bocceaua bine că e înnorat lumina lunii m-ar fi dat poate de gol n-aveau cum să ne ia urma prea repede le-am ucis câinii şi le-am risipit caii cine seamănă vând culege ce merită cine i-a pus să ne hărţuiască de când au venit în sat ne-am găsit beleaua cu ei n-aveau pământ n-aveau casă n-aveau mâncare n-aveau căpătâi n-aveau nimic sfânt s-au rugat de primar să le permită să se oploşească într-o dărăpănătură de pe uliţa morii primarele a cam strâmbat din nas dară popa i-a cerut să se poarte creştineşte facerea de bine uneori prostie se cheamă liota de trenţăroşi foşgăia prin sat dis-de-dimineaţă dedându-se la furtişaguri şi înşelătorii n-am mai putut răbda când mi-au furat pentru a patra oară lanţul de la fântână am pus mâna pe topor i-am strigat pe frati-miu şi pe câţiva dintre vecini am tăbărât peste venetici am găsit în şandramaua lor lanţul de la fântână şi încă alte multe lucruri de furat ne-am ieşit din fire am dus în bătătură prada şi am pus foc la coşmelie au trecut patru ani de atunci uite că s-a schimbat cu totul situaţia veneticii au devenit puternici au ştiut să-i atragă de partea lor pe popă pe primar pe crâşmar şi pe alţii dintre bogătanii satului din vânători am ajuns vânat cine ştie dacă vom mai apuca să ne întoarcem la casele noastre orice e cu putinţă cum se spune roata se învârte dară niciodată înapoi

Sibiu, 5 martie 2009

Mihai Medrea

Ursus

martie 16th, 2009

Evanghelina, vremea noastră s-a dus!
Nu mai plouă în fiecare dimineaţă,
Nu mai îngheaţă noaptea în munţi.
Un echinocţiu îmbujorat prea devreme
A aterizat forţat, chiar când ne beam ceaiul
Înfofoliţi ca în anii trecuţi.
Cum, tu nu ai auzit încă nimic
Despre încălzirea planetei,
Despre efectul de seră,
Despre El Nino, despre Polul Nord,
Căruia i se fură gheaţa?
Încă miroase a iarnă.
Încă nu s-a deschis sezonul la sandale.
Dar sună un clopoţel la tâmpla căruntă a lui Martie
Şi s-a umplut poiana cu ghiocei.
Evanghelina, să ne luăm pufoaicele
Şi să migrăm cât mai e vreme, spre Nord.

Dan David, Los Angeles, Martie-18-2007.

Helwig şi Maxenţian

martie 16th, 2009

În primii ani de şcoală îmi amintesc că veneau destul de des — şi treceau din clasă în clasă — tot felul de comisii medicale, care ne supuneau la tot felul de examinări şi de măsurători de rutină, printre care măsurarea înălţimii şi cântărirea. Nu mai ţin minte care a fost înălţimea cu care am fost înscris în registru, dar greutatea, în clasa întâi, mi-a rămas din întâmplare întipărită în memorie: 28 de kilograme. O greutate medie, cred. În următoarele două sau trei clase mă întreb cât puteam oare să fi luat în greutate. Zece kilograme? Douăsprezece?
Era însă printre colegii mei de atunci un neamţ, pe nume Helwig, care cu siguranţă cântărea mult peste cele 28 de kilograme ale mele. Voinic ca un taur — mă rog, ca un pui de taur, aş zice astăzi —, greoi, cu jumătate de cap mai înalt decât oricare dintre ceilalţi şi, pe deasupra, distant şi mereu încruntat, părea să aibă veşnic un motiv de nemulţumire. În recreaţie, în sala cea mare în care dădeau uşile de la toate clasele, se plimba printre elevii care se zbenguiau, distant, fără să intre în vreun joc şi aproape fără a se opri pentru a schimba două vorbe cu vreunul din colegi. Cine ar fi îndrăznit să-şi măsoare puterile cu el? O adevărată nebunie, asta ar fi fost. Cu toate acestea, am avut o dată o dispută cu Helwig. Bineînţeles că nu-mi amintesc care a fost obiectul disputei. Şi nici dacă am încasat de la el vreun pumn sau totul s-a rezumat la un schimb de ameninţări.
Dar mai aveam pe-atunci un coleg, Maxenţian, fiul unei văduve sărmane, care locuia la marginea oraşului, pe malul lacului Vlădoaia. Dincolo de casa lor nu mai erau decât pomi răzleţi, bălării, ochiuri de apă şi dealuri.
Maxenţian era exact opusul lui Helwig: mic de statură şi slab, plin de neastâmpăr, fluşturatic şi mereu pus pe glume răutăcioase. Nu îmi amintesc cum era Helwig la carte; şi dacă nu îmi amintesc, probabil că era mediocru. Maxenţian însă era o catastrofă, de râsul clasei, dacă nu cumva rămăsese şi repetent, nu mai ştiu. Colegii mei nu-l respingeau, dar, mai pe faţă, mai într-ascuns, îl evitau. Cu o singură excepţie: eu. Ceva la Maxenţian îmi stârnea simpatia. Nu ştiu, poate faptul că toţi ceilalţi îl tratau cu răceală; sau poate locul cu totul izolat unde trăia împreună cu maică-sa şi cu alţi doi fraţi mai mici. O dată m-a invitat să ne jucăm în preajma casei sale. N-am intrat în curte, am zărit-o doar pe maică-sa trebăluind dincolo de un gard prăpădit, scund, încropit din uluci rare şi strâmbe, legate cu sârme ruginite, pe locul acela uşor povârnit către lac. Mi-o amintesc atârnând la uscat, pe o frânghie, cearşafuri albe ca neaua…
În fiecare gest al său, simţeam recunoştinţa pe care Maxenţian o nutrea pentru mine, pentru apropierea mea de el şi, de ce nu, pentru prietenia pe care i-o arătam.
Această recunoştinţă mi-a dovedit-o, cu prisosinţă, cu prilejul disputei cu Helwig. În clipa în care, aflându-se la câţiva paşi distanţă, m-a văzut în dificultate, el, măruntul şi fluşturaticul Maxenţian, s-a repezit fără cea mai mică ezitare şi a sărit la neamţ precum o felină în cârca unui bou. Într-o secundă l-a pus la pământ şi apoi, călare pe el, l-a snopit în bătaie. După care, gâfâind încă şi albit la faţă de furie, a venit la mine şi mi-a spus:
— Dacă se mai leagă vreodată de tine, el sau altul, să mă chemi imediat!
N-a mai fost cazul. Helwig, după acel incident, s-a ţinut la distanţă de mine. La fel şi toţi ceilalţi, care fuseseră martori ai asaltului fulgerător al sălbăticiunii numite Maxenţian, pe care atunci o descoperiseră cu stupoare, asupra uriaşului Helwig. David şi Goliat.
Pentru mine însă, de pe urma acestei întâmplări a rămas cel puţin o întrebare fără răspuns: am avut oare vreo îndreptăţire morală să profit de protecţia neaşteptată — şi nesolicitată — a colegului meu Maxenţian? Şi încă: a avut oare colegul meu Maxenţian vreo îndreptăţire să se repeadă orbeşte, în necunoştinţă de cauză, şi să mă apere de voinicul meu coleg Helwig doar în virtutea prieteniei care îl lega de mine?

Despre Ură

martie 16th, 2009

pentru ură aveam un dicţionar
căutam cuvinte rele, pline de venin
petreceam pe tarabe rău famate
cu femei uşoare, două la leu
mi-era inima cât un bulgăre de tristeţe
un astru mort, rece în catedrala pustie
doar muezinul mai răsufla pe podea
gol de trăiri, gol de viaţă
din gura lui fugeau sute de nopţi
narghilele fumate în alte haremuri
pândeam primii aştri la răsărit
şi nicidecum nu era ură
greşisem, ţinta nu era poetul
ci doar versul lui molcom
la capătul patului
când dragostea nu îşi găsea cuibul..

Si stelele pot plange

martie 16th, 2009

Şi stele pot plânge
în nopţile de vară
cu lacrimi arzânde
ce mor în cădere
ca săgeata despicând bolta
în jalnica tăcere,

Din îndepărtatul culcuş nocturn
neatins şi nevăzut celor in viata
ele încâlzesc răcoarea nopţiilor
cu licăriri de chilimbar.

La fel sunt eu
când timpul se risipeşte în vid
când golul din suflet începe să doară
şi irosirea urlă cu voce surdă
de câte ori gândul mă poartă
la tine.

Un manual scolar incompetent si mincinos

martie 15th, 2009

Nu de multa vreme a avut loc o conferinta internationala organizata de Vatican, avand ca tema discutarea teoriilor privind crearea lumii.
M-am asteptat sa vad intre participanti toate mazetele creationismului, intrucat cunosc toate pozitiile Vaticanului in aceasta privintza.

Am ramas uluit cand am aflat ca tocmai punctele de vedere creationiste…nu au fost reprezentate!

Ce s-a intamplat oare?

Vaticanul a decis sa nu invite creationistii! Astfel incat marea organizatie creationista numita „Discovery” nu a fost prezenta! Un lucru foarte neobisnuit.
Vaticanul a fost ars de cateva ori de atitudinea sa privind diversele stiinte si a hotarat ca este mult prea periculos sa invite creationisti la discutii. Pentru ca…ultimii papi au ajuns la concluzia ca este periculos pentru audientza crestina sa contrazica datele stiintifice.

Desi papa Wojtila (polonezul) si papa Ratzinger (germanul) sunt in mod evident convinsi ca „mana lui Dumnezeu” a facut toata treaba, totusi ei s-au exprimat oarecum diferit. Ei spun ca desi evolutia speciilor a avut loc asa cum a stabilit Darwin, totusi „Dumnezeu a suflat duh peste oamenii primitivi”, ca sa aiba si suflet! Asa ca au decis sa nu-l contrazica pe Darwin.

La polul opus sta situatia in Romania, unde clerul a acaparat puterea politica.
Poate ca nici nu este de mirare ca tocmai la Oradea, unde lumea amesteca tot ce poate in castroane, mai ales in vremuri de criza, ca sa faca guias, o editura a decis sa faca guias amestecand stiinta cu religia.

Ce s-a intamplat de fapt?

La Oradea s-a tiparit un manual de scoala care pretinde ca Darwin a gresit si ca teoria evolutiei este doar o teorie. (Incompetentul de autor al manualului de scoala nici nu stie ca o teorie stiintifica inseamna o ipoteza confirmata de fapte). In primul moment m-am inreabat: „cine oare o fi incultul care sustine asemenea enormitati?”
De ce oare manualele de scoala trebuie facute de inculti? Exista cuvinte mai dure pe care as putea si as fi si tentat sa le folosesc! As vrea sa stiu totusi cine au fost de data asta incultii care au scris, respectiv aprobat asa ceva.
Vasile Parvan s-ar intoarce cu fatza in jos in mormantul lui daca ar afla ce se petrece in Romania de azi. Comunismul a fost inlocuit, dar cu ce?
Cu alte minciuni asisderea!

Sloganul „Jos komunizmu” a fost scandat numai pentru a se inlocui un gen de minciuna cu alt gen de minciuna. De ce? De ce au trebuit sa moara oameni (majoritatea tineri!) pentru a mentine minciuna la putere? Intre minciuna comunista si cea religioasa nu exista nici o diferenta de fapt.

Nimic mai simplu: vreti o explicatie a „facerii lumii”? O facem intr-un minut!
Amestecati niste principii religioase cu niste falsificari ale stiintei, si pretindeti ca acest amestec este divin!

Totusi, proverbele populare spun ca minciuna nu are picioare lungi. Aceste minciuni sunt deja condamnate in lumea civilizata. Atunci de ce sunt spuse tocmai copiilor in tara noastra?
Simplu: intrucat societatea romaneasca s-a obismuit cu minciunile staliniste, acum resimte o nevoie acuta de minciuni in care sa creada. Cum mi-a spus un fost coleg de facultate: „Eu si toata familia mea am plans cu disperare cand a murit tatuca Stalin”. Acum avem nevoie de alte minciuni, de la alti tatuci! Tatucii cu prescuri sunt foarte cautati azi, desi majoritatea sunt analfabeti.

Ce putem noi spune? Orice am spune este prea putin. Faptul ca in Romania este foarte „cool” sa inlocuim adevarul stiintific cu minciuni uluitoare este poate insuficient pentru a caracteriza societatea romaneasca de azi, dar e cat se poate de real. Unde sunt asa-zisii intelectuali? Sa-l citam pe Anatol France, care, cand a fost intrebat „unde este dumnezeu in timpul nedreptatilor uriase care au loc in fiecare minut?”, a raspuns: „Dumnezeu nu baga de seama tot ce se intampla in lume, pentru ca in momentele esentiale ale istoriei are obiceiul prost sa se scobeaca in nas!”.

Asa o fi!
Este foarte greu sa traim fara tatuci care sa ne spuna minciuni linistitoare!
Mai ales sa ne dea raspunsurile la intrebarile esentiale, pe tava. Noi nu trebuie sa gandim deloc; raspunsurile altora, chiar daca sunt false, indeplinesc o functie…

Al 74-lea Salon Internaţional «Ligne et couleur» Paris

martie 15th, 2009

În perioada 14-25 martie 2009 are loc la Primăria Arondismentului 6 din Paris, cel de-al 74-lea Salon Internaţional «Ligne et couleur» cu tema «Strada» organizat de «Ligne et couleur» Paris împreună cu asociaţiile culturale afiliate «Ligne et couleur» Stuttgart, «Ligne et couleur» AAA Venezia, SARP Plener Varsovie, Scottish Society of Architect Artists şi Architectes Artistes Roumains.

\"Photobucket\"
Primăria Arondismentului 6 Paris

Vernisajul expoziţiei a avut loc vineri 13 martie 2009, în prezenţa excelenţei sale Consilier de Paris, Primarul arondismentului 6, Jean-Pierre Lecoq, a preşedintelui executiv al asociaţiei «Ligne et couleur» Martine Delaleuf, a preşedintelui de onoare Pierre Parat şi a expozanţilor – artişti arhitecţi, din Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi România precum şi a numeroşilor invitaţi.

\"Photobucket\"
Catherine Winogradoff, Jean-Pierre Lecoq şi Martine Delaleuf

Având o tradiţie artistică recunoscută, «Ligne et Couleur» este o asociaţie culturală iniţiată în 1935, ce reuneşte arhitecţi şi studenţi la arhitectură, atât din Franţa cât şi din întreaga lume, al cărui numitor comun este dorinţa de a se exprima, dincolo de profesia lor şi în domeniul artelor: pictura, grafica, sculptura etc. Asociaţia «Ligne et couleur» continuă o frumoasă tradiţie a asociaţiei intitulate: «LADLN» -«Les Amants De La Nature». Celebră la vremea sa, această asociaţie creată în 1881, a funcţionat doar cu o mică întrerupere în perioada primului război mondial.

\"Photobucket\"
Imagine din expoziţie

«Ligne et Couleur» este o asociaţie culturală franceză non-guvernamentală aflată într-o permanentă colaborare cu alte asociaţii echivalente ca program cultural având membri arhitecţi artişti din Germania, Marea Britanie, Italia, Austria, Polonia, Ungaria, România, respectiv: Bilder und ZeighNumgen Franzosischer und Deutcher Architekten; The Society of Architect Artists of London; Uniunea Arhitecţilor Franco-Britanică; La Scottish Society of Architects Artists; «Ligne et Couleur» Associazione Architetti Artisti (A.A.A.), din Veneţia si Verona, PLENER–SARP (Asociaţia Arhitecţilor Polonezi), Hrvatska (Asociaţia Arhitecţilor din Ungaria), Bundesarchitektenartistenkammer (Austria), Ordinul Arhitecţilor din România.

\"Photobucket\"
Imagine din expoziţie

Invitatul de onoare al acestui salon este renumitul artist plastic Renaud Archambault de Beaune.
Născut în data de 8 aprilie 1944 la Versailles, Renaud Archambault de Beaune este fost elev al Ecole Nationale des Beaux Arts de Paris şi actualmente profesor la Ecole d’Architecture de Paris Val de Seine, unde predă din anul 1967.
La fiecare salon ce se organizează anual în spaţiile de expunere ale unor instituţii prestigioase din Paris, au mai fost invitaţi şi alţi artişti plastici, spre exemplu: François Baboulet, Rohner, Baron Renouard, Wat Kin, Mario Di Tezano, Jean Cardot, Olivier Debré, Rougemont, Cortot, Parvine Curie etc.

\"Photobucket\"
Imagine din expoziţie

La al 74-lea Salon Internaţional «Ligne et couleur» au expus următorii artişti: Renaud Archambault de Beaune (Invitat de onoare), Anderson Bob (SSAA), Anselmi Biagio (AAA), Anselmi Gabriello (AAA), Auboire Christian (Ligne et couleur), Ayeb Karim (Ligne et couleur), Banuş Tudor (Ligne et couleur), Basler-Steib Jean alias Jean Sanstitre (Ligne et couleur), Bejtman-Kuzmienko Beata (PLENER SARP), Belloul Djamila (Ligne et couleur), Bene Isabelle (Ligne et couleur), Boccanera Francisco (AAA), Boviatsis Ariane (Ligne et couleur), Brzozowsa Monica alias Brozka (Ligne et couleur), Carbone Gabriella (Ligne et couleur), Commisario Germano (AAA), Martine Delaleuf (Ligne et couleur), Dorfman Marcel (Ligne et couleur), Esposito Fabrizio (Ligne et couleur), Faivre D’Arcier Bruno (Ligne et couleur), Finot Jean-Marie (Ligne et couleur), Folliet Pierre (Ligne et couleur), Fremin Marie-Anne (Ligne et couleur), Frisch Pierre (Ligne et couleur), Gandelin Jacques (Ligne et couleur), Gatti Giuliana (AAA), Gerard Francois (Ligne et couleur), Gilbert Luc-Regis (Ligne et couleur), Gliozzi Fausto (AAA), Gorgone Bruno (AAA), Goubin Yann (Ligne et couleur), Guez Gerard (Ligne et couleur), Guillemaut Gilbert (Ligne et couleur), Hebbrecht Philippe (Ligne et couleur), Huth Stephen (Ligne et couleur), Iacci Fabrizia (AAA), Ishmael Taylor (Ligne et couleur), Joxe François (Ligne et couleur), Keith George Mc Intosh (SSAA), Kuzmienko Jerzy (PLENER SARP), Lazzarotto Lucia (AAA), Le Cacheux Paul (Ligne et couleur), Leger Michel (Ligne et couleur), Leger Patrice (Ligne et couleur), Leszkiewicz Ursula alias Uleski (Ligne et couleur), Lukas Siegfried (Ligne et couleur Stuttgart), Lyzwinska Barbara (PLENER SARP), Lupe Cindrel (AAR), Manchote Marie-Therese (Ligne et couleur), Manzini Michele (AAA), Maroti François (Ligne et couleur), Mester de Parajd Laszlo (Ligne et couleur), Meyran Bernard (Ligne et couleur), Mihailescu Ileana Daniela (AAR), Mikaelian Berdj (Ligne et couleur), Minetti Giulia (AAA), Missiaja Gianfranco (AAA), Nicolaev Marina (Ligne et couleur), Nogue François (Ligne et couleur), Papazian Emmanuel (Ligne et couleur), Parat Pierre (Ligne et couleur), Putatti Jean (Ligne et couleur), Rio Brigitte (Ligne et couleur), Rosa David Romano (AAA), Sarzi-Sartori Marco&Arnoldi Daniela (AAA), Seibert Petra (Ligne et couleur Stuttgart), Serra Marguerita (AAA), Szedny Krystyna (PLENER SARP), Sztark Beata (PLENER SARP), Tournon-Branly Marion (Ligne et couleur), Traus Walter (Ligne et couleur Stuttgart), Tremblot de la Croix Daniel (Ligne et couleur), Trindad Arlette (Ligne et couleur), Vidal Amy (Ligne et couleur), Vidal Jean alias Dalvi (Ligne et couleur), Vignal Pierre (Ligne et couleur), Weil Gilbert (Ligne et couleur), Winogradoff Catherine (Ligne et couleur), Winogradoff Sonia (Ligne et couleur), Wojterska-Talarczyk Anna (PLENER SARP), Zaleski Stanislaw (PLENER SARP), Zannin Daniele (AAA), Zimmerman Jim (Ligne et couleur Stuttgart).
\"Photobucket\"
Imagine de la vernisaj

Grupul arhitecţilor din România este condus de Marina Nicolaev, organizatoarea primului salon al arhitecţilor artişti francezi şi români «Artis 2008» de la Bucureşti.

Al 74-lea Salon Internaţional «Ligne et couleur» de la Paris are ca predominantă stilistică, unitatea prin diversitate în artă.

Artiştii-arhitecţi din cadrul asociaţiei «Ligne et couleur» sunt promovaţi în mod constant şi pe www.omnigraphies.com, e-zine internaţional art&culture, alături de alţi plasticieni din lumea întreagă.

“Nu am nimic cu ungurii (evreii, țiganii, homosexualii), dar…”

martie 15th, 2009

De câte ori nu ați auzit această frază din partea acelora care spun ceva rău sau denigrator în bloc la adresa ungurilor (evreilor, țiganilor, homosexualilor, altor minorități de tot felul)?

Așa cum am mai arătat și în trecut http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=7488 cei care fac astfel de afirmații adeseori pretind fie că au prieteni unguri (evrei, țigani, homosexuali, etc) fie au crescut în copilărie cu astfel de minoritari.

Dacă le spui că afirmațiile lor au un caracter xenofob, antisemit, rasist sau homofob ei se revoltă că pot fi etichetați în asemenea mod, deși nu-i cunoști ca persoane (de cele mai multe ori afirmațiile sunt făcute sub protecția anonimatului, aceștia fiind conștienți că în unele cazuri afirmațiile au caracter penal).

Aici e o confuzie, voită sau nu, între persoană și opiniile sale. Oameni care Himmler, Eichmann, Heydrich sau chiar Stalin și Hitler puteau fi șarmanți în particular, ceea ce nu-i împiedica să aibă opinii extremiste, cu consecințe apocaliptice asupra destinului a sute de milioane de oameni.

Xenofobii, antisemiții, rasiștii, homofobii la care mă refer au o alergie în a fi numiți așa și de multe ori apelează la acuzația de “corectitudine politică”. Ceea ce nu realizează sau nu vor să realizeze acești oameni este că lumea din jurul lor s-a schimbat și nu mai poate tolera atitudini care au stat la baza monstruoaselor genociduri ale secolului XX.

Așa că doamnelor și domnilor xenofobi, antisemiți, rasiști, homofobi, etc, nimeni nu vă împiedică să aveți aceste opinii, dar corect este să vă asumați și consecințele exprimării lor în public.

Și în final o rugăminte: mai scutiți-ne cu prietenii (iubitele, amantele) sau cei cu care ați copilărit, personaje reale sau închipuite, unguri, evrei, țigani, homosexuali, etc. Atitudinea dumneavoastră extremistă aruncă în derizoriu astfel de declarații, fie ele și adevărate.

Avantajele si dezavantajele acordului cu FMI

martie 15th, 2009

Un guvern responsabil trebuie sa viseze la ceea ce e mai bine pentru Romania, dar sa fie permanent pregatit pentru ceea ce e mai rau.

Tranzactiile in lume se fac pe baza certificatelor de buna purtare emise de catre diferite institutii internationale, fie ele agentii de rating sau finantatori la nivel global. Din pacate, Romania a demonstrat constant ca nu este capabila sa promoveze pe termen lung politici macroeconomice sanatoase. Propunerile populist-sindicaliste au acaparat nu de putine ori dezbaterea publica. Asa se face ca, inclusiv ultimii ani de crestere economica, cuvintele de ordine au fost risipa si proasta guvernare, coruptia si injustitia sociala reala.
In acest moment, avem o radiografie a perspectivelor economice sumbre si a incercarilor statelor de a gasi o cale de iesire din criza. Avem si un pachet de masuri anticriza. Ceea ce ne lipseste acum este o analiza a impactului crizei financiare si economice asupra sectoarelor economice din Romania, pentru ca ea isi arata efectele la intervale de timp diferite, cu o magnitudine diferita, cu o longevitate a crizei diferita la nivel sectorial. Abia atunci, poti realiza cat de aprig isi infige coltii criza internationala in fiecare sector si poti propune acel pachet de masuri care sa se adreseze direct celor mai dificile problemele identificate la nivel national si care impun interventia statului. Or, este posibil ca in unele cazuri rolul statului sa fie minimal sau chiar nul, iar solutiile corecte sa se gaseasca tot in ograda patronatelor. Aceste lucruri le-am discutat cu Comisia Nationala de Prognoza care lucreaza la o astfel de analiza.

De ce au inceput negocierile cu FMI si CE?
Pentru ca trebuie sa acoperim nevoile de finantare a deficitului extern pe termen scurt si mediu. Continutul si finalitatea acestor negocieri vor fi facute publice de catre Guvern nu peste mult timp. O radiografie a declaratiilor publice s-a facut deja si nu mai insist.

Preferabil este ca aceste fonduri sa fie puse la dispozitia noastra si sa nu ne grabim a le cheltui, decat in cazul:

– materializarii riscurilor de reducere a intrarilor de capital strain in Romania,
retragerii masive de depozite pe termen scurt acordate de bancile mama (ceea ce e putin probabil) sau in cazul
in care intram intr-un cerc vicios: recesiune – nerambursarea creditelor – insolventa bancara.

De fapt, scopul major al acestei negocieri este sa aratam mediului de afaceri intern si international ca, in cazul unui risc de vulnerabilitate extrema, noi putem sa oprim efectul de domino.

In caz contrar, inflatia mai mare la noi decat in zona euro (ceea ce inseamna o putere de cumparare mai mica a monedei nationale), deficitul mare de cont curent (care implica o cerere mare de valuta pe piata), precum si ratele si dobanzile scadente la datoria pe termen scurt si mediu vor pune o presiune de necontrolat asupra cursului de schimb. Deprecierea valutei trebuie evitata, pe cat posibil, in aceasta perioada, iar un imprumut extern ne-ar ajuta sa nu repetam experienta din anii 1997 – 2000, cand deprecierea leului de la 4000 lei/dolar, la 8000 lei/dolar, a fost urmata de un alt salt rapid la 16.000 lei/dolar. Acest imprumut extern ne poate da si ragazul sa valorificam momentul favorabil pentru reforme profunde, pe fondul crizei economice europene, imposibil de coordonat rapid si eficient in vremuri normale.

Avantaje ale acordului cu FMI

Cel mai important avantaj tine de cresterea credibilitatii Romaniei pe piata internationala a capitalului.
Reducerea riscului deprecierii masive si rapide a leului, cu consecinte negative pentru populatie, in sensul saracirii sale drastice.
Reintroducerea monitorizarii politicilor economice ale Romaniei (prima conditie pentru garantarea a ceea ce FMI numeste \”good track record of sound macroeconomic policies\”).
Dezavantaje ale acordului cu FMI:

Devine oficial: Romania are o problema pe care trebuie sa o rezolve.
Conditiile convenite pot fi nepotrivite ca intensitate sau ca natura pentru Romania. Forta de persuasiune si de lobby a Guvernului Romaniei va fi hotarator in acest sens.
In cazul Romaniei, acordurile cu FMI au o proasta reputatie din cauza incidentelor sale asupra standardului de viata, date de inghetarea salariilor, a pensiilor etc.
Multe voci reclama insa ca in Romania exista imprumuturi externe asumate si necheltuite pentru proiectele de investitii. Adevarat! Vedeti fondurile puse la dispozitia noastra pentru justitie sau transporturi de catre Banca Mondiala sau de catre Banca Europeana de Investitii. Realitatea este impardonabila. Or, imprumutul care se negociaza acum cu FMI si CE nu este destinat proiectelor de investitii, ci acoperirii unui gol in balanta externa. Pe de o parte, acest gol este creatde fondurile de valuta de care Romania are nevoie pentru acoperirea cheltuielilor generate de importurile mult mai mari decat de exporturile de bunuri si servicii. Pe de alta parte, golul este dat de ratele si dobanzile scadente pentru datoriile pe termen scurt si lung, in mare parte apartinand mediului privat.

Andreea Vass este Consilier personal al Primului Ministru

Criza și măgarii

martie 15th, 2009

Zilele trecute un conducator taxi comenta situatia si evenimentele din Atena speriat de valul de violent si sub influienta actiunii concertate a unui grup de soc care a efectuat distrugeri si a pus fos la parterul unor magazine din strada reprezentativa a unui cartier select cu cafenele, banci magazine de lux. Aceasta actiune in stitul trupelor de soc ale lui Musolini sau Hitler a luat prin surprindere politia care nu mai stie ce sa pazeasca.

Este clar ca un centru vrea sa foloseasca pretextul crizei pentru a legitima actiuni violente si sa spuna ca poporul a facut stricaciunile. Nicidecum reprezentative aceste echipe de soc transmit mesajul ca ei sunt salvatorii.
Soferul de taxi considera publicul ca magari care sunt manevrati de otit care doresc acest lucru. Publicul consuma orice i se da si ramine spectator.

Am incercat sa explic ca publicul nu poate sa reactioneze la actiunile de violenta intrucit apararea ordinei publice este rolul ministerului cu acelasi nume si al poltiei.
Soferul de taxi vede publicul in rolul magarului lui Nastratin Hogea care a trar cit a putut. Apoi mi-a spus povestea in Nastratin care este intrebat la cafenea de ce este asa de trist. El spune ca i-a murit magarul tocmai cind il invatase sa nu mai manince.

Invatatura este ca omul de pe strada vede ca in tarile mici nu se intreprinde nimic util pentru ca poporul sa supravietuiasca si sa nu ajunga la sapa de lemn.
Fiecare incearca sa foloseasca poporul in scop propiru. Cind agricultorii cereau citeva sute de milioane de euro in compesatii si despagubiri prevazute de lege aproape toti s-au opus, cetateni dw la oras, politicieni, negustori si samsar. In schimb s-au gasit doua de miliarde pentru usurarea bancilor, unor afaceristi nerentabili si pentru clientelea politica care urma sa primeasca slujbe la stat.

Opinia mea este ca magarul este desconsiderat desi comunica si de multe indica solutii. In cazul magarului lui Techir sin legenda lacului Techir-Ghiol, magarul a aratat ca si stapinul trebuie sa mai intre in lac si sa se spele si astfel l-a tratat de reumatism. Practic vocea publicului nu se mai aude pentur ca nu mai are putere sa spuna nimic, nu mai trage.

La fel si in criza economica, publicul nu a mai putut plati rata lunara si aceasta intrucit nu mai avea de unde intrucit era exagerat de mare si nu mai are de lucru. Cu magarusi sleiti numai putem urca muntii. Opinia soferului este ca in oarecare masura magarul este sleit si din cauza mondializarii.

Mondializarea spune el a luat unele meserii din vechiul continent si le-a dat tigrilor asiatici care le-au invatat si au capatat o usurinta is le-au prins gustul. Etica urmata de meseriasi de generatii s-a pierdut in vechiul continent si oamenii au trebuit sa inventeze ocupatii nu la fel de etice ci bazate pe stiinta norocului, a conjuncturii si convingerii publicului si sa recurga la vinzarea unor produse importante si servicii dubioase.

Acesti oameni care pacaleau ca sa vinda au avut in parte succes si s-au inhamat la rate pentru sume exorbitante si nvestitii in bursa care au cazut. Criza insa vine sa loveasca si talpa tarii care se vede concediata si nu isi mai gaseste de lucru.

Parerea interlocutorului este ca greul abia incepe inrict nu se va gasi o solutie in conditi de furtuna cind fiecare este tentat sa se salveze pe el ( la nivel Europeean fiecare trage in directia lui ) si ca vor exista tot mai multe victime, pina cind va veni un timp mai bun si ca nu este exclus ca pe termen mediu tigrul asiatic, sigurul bine organizat va inghiti economiile falimentare.

Les Roumains au Salon du livre 2009

martie 15th, 2009

Le Salon du Livre est lui aussi en plein renouveau! Fort de ses 29 printemps, il propose à ses visiteurs un voyage vers de merveilleux imaginaires. Que vous soyez grand lecteur, adolescent à la recherche de nouveaux mondes ou encore une famille que la lecture passionne, le Salon du Livre a construit sur 50 000 m2 la plus grande et la plus belle offre de livres en Europe.

Samedi 14 mars
de 14 h à 15 h
Lecture: les poètes roumains Nicolae Prelipceanu et Florin Iaru liront de leurs créations poétiques, en compagnie de quelques poètes français qui ont été traduits récemment en roumain.

de 15 h à 17 h
„Banalités métaphysiques”, un petit joyeux philosophique d’Alexandru Dragomir, disciple de Heidegger, fut traduit du roumain par Michelle Dobré sous l’égide de la Société roumaine de phénoménologie, dans une édition de Gabriel Liiceanu et Catalin Partenie. Paru chez Vrin en 2008, le livre sera présenté par Catalin Partenie et Michelle Dobré.

L’album photographique „Roumanie, réminiscences” de Liliana Nadiu, paru aux Editions Michalon en 2008, sera présenté par Yves Michalon et Nicolae Manolescu, dans la présence de l’artiste.

de 17 h 30 à 19 h
Débat: La littérature roumaine en contexte européen 1989 – 2009. Participants: les prosateurs Gabriela Adamesteanu et Dumitru Tsepeneag et les critiques littéraires Daniel Cristea Enache et Paul Cernat.
Salle Rosario Castellanos

Dimanche 15 mars
de 15 h 30 à 16 h 30
Présentation du numéro «Poètes roumains contemporains» de la revue Confluences poétiques, 2008. Participants: Luis Mizon, Jean Portante, Magda Carneci, Linda Maria Baros.

de 16 h 30 à 17 h 30
Le dernier livre de Gabriela Adamesteanu, „Vienne le jour”, traduit par Marily Le Nir et paru chez Gallimard en 2009, sera présenté par l’éditeur Jean Matterne et le critique littéraire Mircea Iorgulescu, en présence de l’auteur. La présentation sera suivie par une lecture d’un fragment du livre.

Mardi 17 mars
de 17 h à 18 h
L’auto-biographie „L’Ame tatouée” de Raluca Sterian-Nathan, paru aux Editions l’Archipel en 2008, sera présenté par l’auteur et ses invités.

Paris Expo/ Porte de Versailles
Hall 1, Stand Y 83

source: communiqué de presse
Photobucket

Limba noastră cea de toate zilele după opt ani de „comunism moldovenesc”

martie 15th, 2009

„A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico cultural”.
Eugen Coşeriu, 1921-2002

În Republica Moldova paradoxurile lingvistice nu contenesc să surprindă. Le vezi la tot pasul, te ciocneşti zilnic de ele, te miri de nonşalanţa şi toleranţa localnicilor, ridici din umă şi… oftezi când vezi câtă confuzie lingvistică au reuşit să genereze actuala guvernare în societatea moldovenească. După nouă ani de guvernare, comuniştii pot răsufla uşuraţi. În mare parte ei şi-au atins unul dintre scopuri – au reuşit să instituie, cum nici nu bănuiau că se poate, confuzia cu referire la “limba română“ şi “limba moldovenească“. Nu au realizat mari progrese în plan socio-economic sau în domeniul integrării europeme, de exemplu, în schimb, au adâncit plaga sovietică în problematica istorico-lingvistică a statului.

„Capul plecat sabia nu-l taie”?

Chestiunea cu denumirea limbii moldoveneşti, au accentuat-o şi au adâncit-o atât de mult în ultimii ani încât a ajuns o adevărată dilemă, nu doar pentru politicieni, jurnalişti sau oameni de rând, ci şi pentru angajaţii diferitor instituţii. Mai nou, aceştia, de teama de a nu-şi pierde locurile de muncă în vreme de criză, lasă capul plecat în faţa “sabiei” şi îşi ajustează denumirea limbii pe care o vorbesc în funcţie de şeful propriu. Mai rău decât atât nici nu se putea.

Prin această eroare persistentă legată de „limba moldovenească” este evident că politica antiromânească dusă de comunişti, dar mai ales aversiunea lor faţă de expresia “limba română”, generează neclarităţi şi dileme tot mai accentuate în rândurile populaţiei.

„Limbă moldovenească” – limbă de stat

Şi pentru că mă ciocnesc de astfel de situaţii la tot pasul, în articolul de astăzi voi merge pe exemple concrete pentru a reda starea de lucruri de la Chişinău în privinţa chestiunii lingvistice de aici. Pentru început, iată un exemplu elocvent.

Dacă veţi merge la Direcţia Informaţii şi Evidenţe Operative a MAI (sau veţi accesa pagina web a acesteia) şi veţi completa cererea pentru eliberarea cazierului judiciar (vezi fotografia din stânga), aşa cum am făcut eu de curând, veţi vedea că pe acest document scrie clar şi accentuat – „eliberarea se face în limba moldovenească” (Corect, conform articolului 13 din Constituţia R. Moldova, este “limba moldovenească, funcţionînd pe baza grafiei latine”). Ceva mai încolo, la ghişeul la care se depun actele, apare însă o „informaţie”. Pe sticla ghişeului scrie cu litere mari şi roşii: “cererea pentru perfectarea cazierelor judiciare se completează în limba de stat şi limba rusă” (vezi fotografia din dreapta).

Mă uit la cerere, mă uit la informaţia de pe sticla ghişeului şi mă fac că nu înţeleg. Până la urmă, în care limbă trebuie să cer să îmi fie eliberat cazierul: în limba moldovenească sau în limba de stat (deşi nici una din denumiri nu este cea corectă, ştiinţific vorbind)? Alături, o profesoară de istorie sesizează aceeaşi confuzie. Revoltată, ia un pix şi, în timp ce spunea cu voce tare: “Ia uite că la ei cererea se completează în limba moldovenească!”, profesoara taie expresia “limba moldovenească” scriind deasupra “limba română”. Un domn din satul Costeşti, care, ulterior, am aflat că este consătean cu Vice Prim-Ministrul Republicii Moldova Victor Stepaniuc (membru PCRM), a urmat exemplul profesoarei. Alţi câţiva oameni din jur au făcut acelaşi lucru. Până am ajuns să depunem actele pentru cazier am asistat la discuţii foarte interesante… Se simte că se apropie electorala în R. Moldova.

„Română sau moldovenească ori cum se mai numește…”

Iată un alt exemplu mai vechi, la aceeşi temă şi, apropo, de la aceeaşi instituţie. Eram la Direcţia Informaţii şi Evidenţe Operative a MAI. Un cetățean, de undeva de prin sudul republicii, la plata facturii, întreabă: “Să completez foaia în română sau moldovenească ori cum se mai numește, sau în rusă – cum e mai bine?”

Prin urmare, indiferent de cât de mare ar fi aversiunea comuniştilor din R. Moldova faţă de noţiunea de “limba română” şi dorinţa lor de a introduce-o pe cea moldovenească, sau cum spun unii mai “echidistanți” – „limbă de stat” – nu au șanse de reușită. Ei nu înţeleg că se opun cu înverşunare să realizeze ceea ce gândeşte şi percepe populaţia de rând: o limbă moldovenească diferită de limba română, pur şi simplu nu există.

Experienţe lingvistice cotidiene

Continuăm şirul exemplelor. Într-un articol mai vechi scris pe blogul personal – Vor face-o şi pe asta: limba rusă – limbă de stat? -, în discuţie cu forumiştii, am dat un exemplu, credeam eu, semnificativ. În timp ce ne aflam la Andy’s Pizza, în centrul Chişinăului (care se presupune că ar face parte din afacerile lui Oleg Voronin, fiul preşedintelui V. Voronin), împreună cu o colegă jurnalistă, am fost nevoită sa chem şeful pizzeriei să ia masurile de rigoare faţă de un chelner. Angajatul, deşi înţelegea pefect româneşte, refuza categoric să mă servească, pentru simplul motiv că vorbeam cu el doar în limba română. După ce mi-a aruncat superior “gavari na normalinom iaziche”(trad.din rusă – vorbeşte într-o limbă normală), nu am mai tolerat comportamentul agresiv al angajatului şi, după cum spuneam, am apelat la superiori.

Colega mea poate să confirme această întâmplare. Totuşi, pe forum, au apărut voci care contestau veridicitatea celor spuse şi spuneau că ar fi vorba de nişte “clişee utilizate de Frontul Popular în anii 90 în isteria anti-rusă”, iar “replica “gavari na normalinom iaziche“ e ceva de domeniul trecutului, poate în anii 70-90″. Mai mult, un forumist a catalogat cuvintele mele drept “paranoia”, iar un altul, care îi ţinea isonul, a afirmat că cele povestite de mine “miroseau a complex de inferioritate” (vezi aici). M-am gândit că nu e cazul să abandonez aceea discuţie, de aceea am revenit cu noi elemente.

De curând, o cunoştinţă de a mea, plecată de ceva timp în Italia, a revenit acasă. “Dacă e vorba de Italia, atunci hai să mergem la Pizza de Italia”, mi-a propus buna mea prietenă. Zis şi făcut. Pentru cine nu cunoaşte, localul dat este situat pe bulevardul Renaşterii, tot în centrul Chişinăului. Aici, strategia chelnerilor e un pic mai şmecheră decât cea a înverşunaţilor de la Andy’s Pizza (locul de care povesteam mai sus). Dacă primul chelner, care te întâmpină, vede că vorbeşti doar în română nu se mai apropie a doua oară, ci lasă pe un altul care o cunoaşte. Ok. Ei cu ei, noi cu noi. Toate bune şi frumoase, până la achitarea facturii. Când o primim, constatăm că, de sus până jos, este scris doar în rusă (vezi fotografia alăturată). Am achitat şi am luat această foaie ca să o plasez pe bog şi să îi întreb pe acei forumiştii, care cred că limba rusă are un statut “normal”, dacă nu e cazul, totuşi, să ne arătăm nemulţumirea.

Se poate şi altfel!

În paralel, pentru comparaţie, plasez o altă factură (vezi fotografia alăturată), emisă tot în R. Moldova, de la operatorul de telefonie Orange. După cum vedeţi, informaţia este scrisă, conform legilor în vigoare, în ceea ce guvernanţii numesc “limba de stat” (adică limba română) şi nu în rusă. Prin urmare, două facturi care exprimă două realităţi diferite, într-o singură ţară.

În articolul 13 din Constituţia R. Moldova scrie negru pe alb în capitolul “Limba de stat, funcţionarea celorlalte limbi”:

• (1) Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcţionînd pe baza grafiei latine.
• (2) Statul recunoaşte şi protejeaza dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la funcţionarea limbii ruse şi a altor limbi vorbite pe teritoriul ţării.
• (3) Statul facilitează studierea limbilor de circulaţie internaţională.
• (4) Modul de funcţionare a limbilor pe teritoriul Republicii Moldova se stabileşte prin lege organică.

iar în articolul 10 este stipulată “Unitatea poporului şi dreptul la identitate”:

• (1) Statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi.
• (2) Statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.

Să ne uităm acum atent la punctele pe care le-am subliniat din aceste două articole din Constituţie.

În articolul 13, la punctul (2), scrie că “Statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la funcţionarea limbii ruse şi a altor limbi vorbite pe teritoriul ţării”. Este corect ca statul să garanteze acest lucru, dar oare de ce, reducând exemplul la cazurile de mai sus, patronii localurilor menţionate nu recunosc şi nu respectă dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi funcţionarea limbii de stat pe teritoriul unei ţări care are în Constituţie (vezi mai sus artic.13 (1)) limba băştinaşilor ca limbă de stat? Fie ea măcar şi “moldovenească cu grafie latină”.

Este normal ca statul să “recunoască şi să garanteze dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”. Oare nu demonstrează cele două exemple de la pizzerii că el, statul, metaforic vorbind, este afon la ceea ce se întâmplă şi acordă, de fapt, indirect, limbii ruse prerogative egale cu cele ale limbii de stat? Or, aceasta nu înseamnă numai protejarea limbii ruse, ci oficializarea ei indirectă!

Insultaţi la noi acasă

În acelaşi context al ignorării prin exces al Articolului 10 (2) – legat de recunoaşterea şi garantarea drepturilor cetăţenilor la identitate etno-lingvistică – poate fi inclus şi exemplul unui nou val de susţinători ai partidului pro – rus “Ravnopravie”, membri ai Ligii tineretului rus din R. Moldova, precum şi câţiva comsomolişti nostalgici, care au mărşăluit prin centrul Chişinăului, acum câteva luni, scandând în gura mare că vor: „Limba rusă – limbă de stat!” Ei motivează că nu înţeleg ce scrie în documentele întocmite în română. Dar oare moldovenii de ce trebuie să înţeleagă, ipotetic vorbind, facturile emise în limba rusă? Oare de ce aceştia preferă să tacă, sau, şi mai rău, să replice pe forumuri că nu există “gavari na normalinom iaziche”? Nu sunt oare astfel de manifestări xenofobe un fel de a spune, indirect, “gavari na normalinom iaziche” ?

Nu sunt oare, astfel, vorbitorii de limbă română/moldovenească, neglijaţi şi insultaţi când trebuie să achite o factură într-o altă limbă decât cea proclamată în Constituţie? Nu sunt ei oare, pe drept cuvânt, neprotejaţi când, după 18 ani de la proclamare a independenţei, un simplu angajat într-o pizzerie îşi permite să arunce în faţă clientului un “gavari na normalinom iaziche” ? Nu ne simţim noi, oare, neglijaţi când majoritatea ambasadorilor, acreditaţi la Chişinău, preferă să înveţe limba rusă motivând că aşa se fac înţeleşi de toată lumea? Tind să cred că DA, se simt marginalizaţi, neglijaţi şi frustraţi într-o asemenea atmosferă.

Şi asta în condiţiile în care, potrivit datelor ultimului recensământ efectuat în R. Moldova (în toamna anului 2004), 75,2 la sută din populaţia republicii (fără Transnistria) a declarat că vorbeşte, de obicei, în limba română/moldovenească şi doar 16 la sută – în limba rusă. Totodată, potrivit, recensământului din 2004, se mai relevă faptul că moldovenii/românii constituie populaţia majoritară în spaţiul dintre Prut şi Nistru, adică 78 la sută din numărul total de locuitori. Ucrainenii reprezintă 8,4 la sută din populaţie, ruşii – 5,9 la sută, găgăuzii – 4,4 %, bulgarii – 1,9 procente, alte naţionalităţi – unu la sută şi pentru 0,4 la sută din locuitori nu a fost înregistrată naţionalitatea.

Amintiri şi rămăşiţe din URSS

Şi, în final, un exemplu de no comment. Cum se simte vorbitorul de română/moldovenească, atunci când, de la un medic angajat la Centrul Republican de Diagnosticare, îi este eliberat cetificatul în limba rusă (vezi în stânga o factură eliberată la acest spital), sau, culmea, când pe un simplu certificat de analiză a sângelui, eliberat de Spitalul Republican, pe lângă aceeaşi rusă, mai este semnat că actul este eliberat de “Ministerstvo Zdravoohranenia RSSR” !!! (trad. din rusă – Ministerul Sănătăţii din URSS) (vezi certificatul din dreapta).

RSSR / URSS în 2008? – Riscul promovării „limbii moldoveneşti”

Nu voi înşirui aici parcursul istoric al noţiunii de „limbă moldovenească” (care, văzută ca limbă de sine stătătoare, diferită de limba românâ, a apărut ca reacţie la crearea României Mari). Precizez însă că, în ultimul timp, după atâtea intervenţii publice sau după vizitele preşedintelui Voronin prin Europa, tot mai multă lume din afară se întreabă ce e cu această „limbă moldovenească” sau de ce mulţi dintre diplomaţii veniţi în R. Moldova preferă să înveţe limba rusă decât cea a ţării în care ajung?

Explicaţia este, într-un fel sau altul, dată în lucrarea „The language of the Moldovans. Romania and Russia, and Identity in an Ex-Soviet Republic”, semnată de Matthew H. Ciscel (Lexington Books, 2007), care afirmă că: „din 2001, guvernul a insistat în mod repetat că limba moldovenească este o limbă separată şi a susţinut, până la momentul când s-a confruntat cu o opoziţie virulentă, că limba rusă trebuie ridicată la acelaşi nivel cu ea”.

Precum a sesizat şi Matthew H. Ciscel în cartea sa: „limba română nu este încă percepută de mulţi moldoveni educaţi din mediul urban ca o limbă cu prestigiu…” El adaugă: „În unele ocazii, am fost rugat să scuz utilizarea limbii ruse la evenimentele formale, protocolare, unde era utilizată pentru că toată lumea o cunoştea. Nu am participat niciodată la un eveniment în R. Moldova unde limba română să fi fost folosită pentru aceleaşi motive!”.

Deci, până la urmă, greşeala este în primul rând în noi, cei din dreapta Prutului.

Dar autorul american mai spune şi un lucru la care trebuie să luăm aminte în legătură cu limba română şi identitatea românească: „Dacă va ajunge să prevaleze până la urmă o identitate moldovenească, este puţin probabil că va fi vreodată suficient de performantă pentru a provoca sau contrabalansa continua dominaţie de facto a limbii ruse în anumite domenii, cel mai semnificativ, în domeniul economic, dar şi, într-o măsură mai mică, în piaţa culturală a ţării. Dacă, pe de altă parte, va prevala o identitate românească, minorităţiile vorbitoare de rusă vor trebui, până la urmă, să facă trecerea spre bilingvism, în limba română”.

Revenirea la sintagma „limbă română”?

Primarul liberal al capitalei, Dorin Chirtoacă, spunea într-o emisiune difuzată la PRO TV Chişinău că „limbă moldovenească” din Constituţia R. Moldova trebuie schimbată în în cea de „limba română”. Auzindu-l pe edil cu o asemenea iniţiativă, am salutat ideea, desigur, dar, în acelaşi timp, m-am întrebat cum va reuşi tânărul liberal să aplice în practica un lucru atât de dificil pentru actualul context socio-politic de la noi, sau pentru cel care va fi în urma alegerilor? Uşor de zis, greu de realizat! Să nu uităm că etnicii basarabeni nu gândesc unanim la acest capitol. La fel e şi cu cei din Parlament. Totodată, nu cred că Dorin Chirtoacă ar găsi acele 2/3 din legislatori care să voteze „limba română” în Constituţie. Să nu uităm că pentru unii e mai lesne să o facă pe „imparţialii” şi, mai aproape de interesul lor, să utilizeze noţiunea de „limbă de stat”, decât cea de „limbă română”. În plus, să nu neglijăm nici etnicii ruşi de aici.

Din 2001 încoace, aceştia se simt tot mai puternici şi fără scrupule când vine vorba de limba rusă. Prea puţini vorbitori de rusă mai pun astăzi mâna pe o carte de studiere a limbii române, aşa cum o făceau în anii 90. În plus, pe lângă „înzdrăvenirea” limbii ruse după 2001, aceasta a devenit nu numai limba business – ului în Moldova, ci şi „una de prestigiu”, sau „cool” cum scriam într-un articol anterior. În acest context e greu de spus dacă va reuşi sau nu Chirtoacă să-şi ducă la bun sfârşit intenţia. O fi ea buna, dar impedimente sunt încă multe.

Integrare, asistenţă sau excludere: condiţia nevăzătorilor în societatea românească

martie 15th, 2009

A aduce în atenţia publică situaţia comunităţii alcătuite din cele câteva mii de persoane cu deficienţe de vedere, aşa cum sunt cunoscuţi aceştia în nomenclatura oficială, poate părea deplasată, în actualul context social românesc, când largi categorii de persoane resimt şocurile declinului economic şi mai ales incapacitatea de a se adapta ritmului de viaţă impus de globalizare. Este aproape o licenţă că astfel de oameni, vulnerabili datorită capacităţii senzoriale diminuate, să se înscrie printre perdanţii competiţiei pentru resurse şi promovare şi să ilustreze odată în plus incapacitatea decidenţilor români în gestionarea politicilor sociale. Totuşi, poate tocmai dificultăţile prin care trecem cu toţii pot deveni catalizatorul unei dezbateri la finele căreia să depăşim atitudinea maniheică de milă sau respingere faţă de aceşti semeni ai noştri, dar mai ales să tratăm această categorie ca pe un interlocutor legitim, şi nu ca pe beneficiara unor fonduri publice.

La finele anului trecut, un trader de pe piaţa noastră financiară, aprecia că actuala cădere a bursei de la Bucureşti poate deveni o oportunitate, în sensul că organismele de reglementare au ocazia să vadă toate slăbiciunile sistemului şi să le remedieze, astfel ca la schimbarea trendului, bursa să crească pe baze sustenabile. Cred că o grilă similară se pretează şi în ceea ce priveşte politicile sociale, abordate în ultimele două decenii doar din perspective ideologice sau sub presiunea calendarului electoral. Pe de altă parte, nevăzătorii se confruntă şi cu un deficit de vizibilitate în relaţie cu opinia publică şi cu autorităţile centrale. Din fericire, avem de-a face cu un grup relativ puţin numeros, lipsit de potenţialul de luptă al unor organizaţii sindicale şi cu o pondere neglijabilă ca bazin electoral. Dintr-o perspectivă internă de această dată, nevăzătorii beneficiază de o superioritate organizaţională în raport cu alte categorii de persoane cu dizabilităţi şi de o oarecare tradiţie în relaţia cu statul sau cu instituţiile locale, dar coeziunea internă a organizaţiilor a scăzut mult începând din anii 90, datorită evoluţiei intelectuale şi profesionale a membrilor acestora. Faptul a creat premisele unor controverse care au escaladat în dispute personale, în aşa fel încât istoria recentă a nevăzătorilor români este o microimagine în oglindă a evoluţiei societăţii româneşti în general.

Ca pretutindeni în lume, cei lipsiţi de vedere au reprezentat în secolele trecute sursa milei individuale şi colective, dar şi o ţintă predilectă a excluderii. Orbirea era una din pedepsele curente în evul mediu, aplicată mai ales în legătură cu unele infracţiuni economice sau pentru trădare, dar şi un mijloc de a scoate din luptă potenţiali adversari politici. Ea nu-şi atingea totdeauna scopurile, iar evul mediu cunoaşte exemplul lui Jan Zizka de Troknov, care a i-a condus pe războinicii husiţi în marile campanii de la începutul revoluţiei husite deşi chiar şi după ce îşi pierduse vederea, sau cazul marelui cneaz Vasili al II-lea al Moscovei, care şi-a recâştigat tronul datorită simpatiei provocate de mutilarea sa. Istoria noastră nu cunoaşte astfel de situaţii atât de „progresiste” pentru veacul întunecat, şi poate că aceasta este o sursă primară a posturii nevăzătorului ca povară pentru comunitate sau, în cel mai bun caz, ca obiect al carităţii acesteia. Aceste două imagini sunt recognoscibile şi azi în mentalul societăţii rurale, atinsă prea puţin ea însăşi de diverse valuri de reforme. Modernitatea a creat o nouă realitate, nevăzătorii din aşezările urbane, la care fac referire sursele literare şi jurnalele din epocă.

Cerşetorul orb a devenit o realitate familiară a târgurilor româneşti de secol XIX, iar soarta acestora a captat interesul limitat al instituţiilor ecleziastice şi o vagă compasiune colectivă. Ilustrativ poate pentru capacitatea societăţii româneşti de a asimila paradigmele modernităţii dar şi pentru limitele în care procesul a avut succes, o schimbare de substanţă în atitudinea faţă de aceşti defavorizaţi s-a datorat unor membri ai familiei regale. Reginele Elisabeta şi Maria au patronat înfiinţarea primelor instituţii de învăţământ pentru nevăzători, iar exemplul lor a fost urmat de doamnele din înalta societate. Chiar dacă astfel de preocupări aveau o dimensiune mondenă şi un caracter prea puţin sistematic, ele au fost de natură să asigure şi implicarea sporadică a autorităţilor locale în asigurarea unor rudimente de asistenţă socială pentru noii protejaţi ai Curţii, iar şcolile de la Bucureşti şi Cluj au produs un corp pedagogic în măsură să asimileze metodele de instruire a nevăzătorilor care câştigau teren în Europa Occidentală. În pofida mediatizării de care s-a bucurat în ultimele decenii, interesul antebelic faţă de nevăzători nu a însemnat şi modificarea percepţiei ansamblului societăţii asupra acestora din urmă şi, în nici un caz, nu le-a a pus problema integrării lor active în societate. Alfabetizarea şi asimilarea unor cunoştinţe de multe ori peste media învăţământului public, nu le asigura şi premisele unei cariere profesionale de succes.

Comunitatea nevăzătorilor, în curs de structurare în jurul instituţiilor de învăţământ, a trăit într-o manieră proprie dramele războiului şi experienţei totalitare care a urmat. Situaţia materială a şcolilor a avut de suferit, ca unele care aminteau prea mult de monarhie, iar condiţiile de viaţă ale nevăzătorilor în general s-au înrăutăţit, pe fondul greutăţilor cu care s-a confruntat societatea românească în general. Pe de altă parte însă, comunitatea a avut de câştigat la nivel intelectual şi organizaţional, datorită unor tragedii individuale. Numeroşii invalizi de război, unii proveniţi din elita vechii Românii şi beneficiind de un grad ridicat de instrucţie, s-au implicat activ în înfiinţarea unor organizaţii reprezentative în măsură să apere interesele nevăzătorilor. Se apreciază că foştilor ofiţeri li se datorează şi renunţarea, cel puţin în discursul oficial, la termenul orb, cu conotaţia sa peiorativă, şi înlocuirea sa cu cel de nevăzător, socotit mai puţin infamant, dar prea complicat pentru a fi asimilat şi de vocabularul colocvial. Regimul comunist a abordat problema invalizilor într-o manieră proprie, optând pentru un fel de discriminare pozitivă sui-generis. Forurile cu responsabilitate în domeniul social au menţinut un dialog instituţional cu recent-înfiinţata Asociaţie a Nevăzătorilor din România, au consolidat instituţiile de învăţământ special şi chiar s-au implicat în încadrarea copiilor nevăzători în procesul de instruire. În plus, anumite profesii au devenit aproape rezervate nevăzătorilor, iar angajaţii au fost stimulaţi prin sporuri salariale şi derogări de la regimul de pensionare. Noua politică, inspirată şi de modelul sovietic, a asigurat o anumită integrare socială a nevăzătorilor, o serie de tineri fiind admişi chiar în universităţi. A rezultat o structurare a lumii nevăzătorilor pe două nivele, susceptibile de la un moment dat de a fi contrapuse, cel al intelectualilor, grupaţi în jurul şcolilor speciale, şi al muncitorilor, concentraţi în câteva întreprinderi meşteşugăreşti. O a treia categorie, cu mai apropiată totuşi de prima, era formată din practicanţii masajului terapeutic, deveniţi o prezenţă familiară celor care frecventau clinicile sau staţiunile balneare.

Ultimii ani ai regimului comunist au însemnat un regres în pentru afirmarea nevăzătorilor. Tentaţiile rasiste ale puterii au inspirat o anumită mefienţă faţă de o comunitate care utiliza un alfabet propriu (sistemul de scriere Braille), se dovedea activă în a-şi promova propria agendă şi dispunea de un cadru instituţional dificil de controlat prin mijloacele obişnuite. Chiar dacă restricţiile nu au căpătat un caracter oficial, ele nu au fost mai puţin sistematice sau eficiente. Din anii 80, au devenit constante încercările de a degrada învăţământul special, salvat doar de activitatea unor cadre didactice de excepţie. Liceele, cu excepţia celui din Bucureşti, au fost desfiinţate din raţiuni economice, iar accesul la învăţământul superior era descurajat constant. La nivel subliminal, s-a încercat şi în parte s-a şi reuşit stimularea rivalităţii între cele două componente ale asociaţiei, prin stimularea neîncrederii faţă de profesori. Iniţiatorii acestor practici nu au repurtat succese pe termen scurt, chiar în condiţiile vitrege evocate mai sus, s-a afirmat o pleeadă de tineri poeţi şi prozatori nevăzători, pe deplin integraţi în curentele literaturii române a anilor 80. Totuşi, noua politică de excluziune a avut efecte pe termen lung, tare ce au supravieţuit celor care le-au inspirat.

Schimbările politice şi economice pe care le-a cunoscut România în ultimele două decenii au însemnat în primă instanţă recuperarea unor poziţii pierdute. Reînfiinţarea liceelor speciale şi reducerea efectivelor claselor a permis îmbunătăţirea calităţii actului educaţional, iar prezenţa aşa-numiţilor elevi slab-văzători, alături de cei total lipsiţi de acuitate vizuală, a a asigurat o anumită integrare în cadrele învăţământului de masă. Succesele aparente sunt însă puse în cauză de schimbările din plan economic şi social. Concurenţa şi piaţa liberă a înlăturat şi barierele protecţioniste care asigurau funcţionarea întreprinderilor în care erau angajaţi nevăzătorii, iar o serie de activităţi specifice acestora nu şi-au mai găsit locul în noua realitate. Autorităţile au tratat chestiunea la fel de competent ca şi situaţia generală a pieţei muncii. Nevăzătorii au fost încurajaţi să opteze pentru pensionare, iar din 1992, aceştia dispun de alocaţii sociale, egale iniţial cu salariul minim pe economie, iar din 1997, stabilite la un nivel fix, indexat anual cu rata inflaţiei. Conştient sau nu, statul a încurajat generalizarea în rândurile nevăzătorilor a mentalităţii de asistat, iar în rândurile majorităţii percepţia conform căreia nevăzătorii reprezintă o problemă pentru sistemul public şi nicidecum o potenţială resursă umană, a cărei utilizare ar putea genera valoare adăugată. O responsabilitate în acest sens revine şi nevăzătorilor, care s-au identificat cu instituţiile şi formele de viaţă proprii, considerate mai sigure decât incertitudinea unor tentative integratoare. Dacă pe plan mondial ideea integrării educaţionale şi-a câştigat de mult dreptul de cetate, învăţământul special românesc are legături episodice cu şcolile obişnuite, fapt relevat de prezenţele modestă a elevilor nevăzători la olimpiade. Dacă tinerii nevăzători au acces deplin în universităţi, uneori cu performanţe notabile, prezenţa profesorilor nevăzători la catedrele unor şcoli în care învaţă elevi valizi continuă să fie un deziderat. Deşi tehnica de calcul este azi şi la îndemâna nevăzătorilor, iar o serie de fundaţii străine au asigurat instruirea unor specialişti români în acest domeniu, prezenţa nevăzătorilor în activităţi economice private sau în serviciile publice este nepermis de redusă. Dizabilitatea continuă să fie folosită, la modul explicit sau informal, ca pretext pentru excluderea acestora din urmă din competiţia de pe piaţa muncii, iar cei care se încăpăţânează să facă faţă acestei provocări, au de un război dificil cu prejudecăţile, chiar în mediile de aparentă elită intelectuală. La nivelul imaginii, nevăzătorii continuă să alimenteze gustul pentru senzaţional al publicului.

Chiar dacă mass-media din ultimii ani a prezentat şi poveşti de succes, cazuri ale unor tineri care şi-au depăşit condiţia şi au devenit performeri în domeniile în care activează, acestea sunt mai curând excepţii. Potenţialul creativ al nevăzătorilor continuă să nu fie valorificat şi nimeni nu ar avea ceva de câştigat dintr-o vânătoare de vinovaţi. Din păcate, nu este singura resursă cu care societatea noastră se dovedeşte cu totul neglijentă. Nu doar nevăzătorii dezvoltă mecanisme defensive, de conformism social şi retragere în sfera unui minim garantat. Deocamdată, abordarea problemei nevăzătorilor se înscrie în sfera eşecurilor noastre în gestionarea problemelor sociale şi în administrarea potenţialului individual şi colectiv. Găsirea unor soluţii viabile va depinde de măsura în care vom înţelege că mesajele europene de combatere a excluziunii sociale sunt mult mai mult decât subiecte la modă sau teme de campanie electorală.

Florian Dumitru Soporan este nevăzător și doctor în istorie medievală

Pavilionul cu mirodenii. Ghimbirul

martie 15th, 2009

Sunt convins ca stelutele, omuletul din turta dulce ori casa ademenindu-i pe Hansel si Gretel au fascinat copilaria oricaruia dintre noi. Aroma specifica, inconfundabila si placut intepatoare (ca si scortisoara, cuisoarele) isi are o istorie de peste 5000 ani, se asemana cu radacina de hrean si poarta numele de ghimbir.
Ghimbirul(Zingiber oficinale) a fost cultivat in China antica si in India, iar numele vine din sanscrita insemnand corn de cerb, din cauza formei rizomului.
Arabii l-au adus in Europa, ca apoi raspandindu-se in intreaga lume devine un condiment pretios. Datorita climatului tropical din Florida si Caraibe se cultiva pe mari suprafete, alteori este intalnit si ca planta decorativa.
Ghimbirul este un ingredient des intrebuintat in gastronomie (turta dulce, sosuri, salate exotice si multe deserturi).
La inceputul secolului al XX-lea condimentul este folosit in aromarea unor soiuri de bere in Anglia si in Statele Unite. In aceeasi perioada canadianul John McLaughlin (1907) avea sa puna pe piata si sa omologheze celebra bautura racoritoare Ginger Ale (un fel de Sprite cu gust dulceag-intepator si galbui).
Bonomul din turta dulce (Gingerbread Man) este o creatie a reginei Elisabeth I ca omagiu adus credintei Curtii regale. Orasul Nurnberg se evidentiaza ca targul cel mai iubit printre producatorii de turta dulce.
Paleta calitatilor terapeutice ale ghimbirului il situeaza in prima atentie a cercetarilor naturiste si farmaceutice din ultimele decenii.
Este recomandat in:
– combaterea artritei
– scaderea colesterolului
– bolile cardio-vasculare
– stari gripale
– intarirea sistemului imunitar
Datorita functiilor afrodisiace mai este numit painea dulce a iubirii.
De aceasta data va propun o reteta simpla, vegetariana. Cat despre reusita gustului o supun aprecierii cititorilor…

Ciuperci in sos de ghimbir

Durata de preparare: 40 minute
Grad de dificultate: Usoara
Ingrediente pentru 6 portii:
4 linguri de ulei
2 cepe mijlocii foarte bine maruntite prin taiere
3 lingurite de ghimbir foarte bine maruntit prin taiere
3 lingurite de usturoi proaspat presat ori maruntit bine
1 varf de cutit de boia ardei iute
2 linguri de pasta de rosii(din conserva)
1 kg de ciuperci albe (champignons) taiate in felii nu prea subtiri
¼ lingurita de tumeric in pudra (un colorant de culoare galbena, un condiment natural, exotic)
sare dupa gust
1 lingurita de chimen (facultativ)
5-6 fire de coriandru(cilantro) proaspat sau patrunjel
300 ml crema(neindulcita) de frisca
Metoda de preparare
1. Intr-o tingire de calitate (Teflon) ori un wok chinezesc(ar fi cel mai indicat) impreuna cu uleiul incins amestecati ceapa, usturoiul, ghimbirul, praful de tumeric si chimenul(facultativ) cu mare atentie sa nu se lipeasca, sa nu se arda(cam 2-3minute).
2. Cand ceapa se caramelizeaza adaugati ciupercile, sarea, boiaua de ardei
3. Dupa ce ciupercile se rumenesc adaugati si pasta de rosii.
4. Cam dupa 10 ori 15 minute continutul incepe sa se reduca (ciupercile contin mult lichid) adaugati incet crema si amestecati la foc domol.
Inainte de servire presarati coriandrul ori patrunjelul proaspat peste sosul de ciuperci.
As sugera inlocuirea cremei cu iaurtul, ceea ce va spori calitatea sosului. In cazul folosirii iaurtului mancarea va trebui consumata imediat, nu va putea fi pastrata pentru ziua urmatoare.
Ciupercile in sos de ghimbir pot insoti orezul alb (Basmati), cartofii fierti (nature) ori pentru nevegetarieni, pieptul de pui la gratar sau chiar pestele alb.

Programul „Cornul si laptele” ar putea fi inlocuit cu un proiect „after school”

martie 15th, 2009

După o analiză a specialiştilor Ministerului Educaţiei, din toamna anului 2009, în şcolile care au spaţiu, elevii vor putea primi o masă caldă la pranz şi să fie ajutaţi de profesori la lecţii.

Potrivit ministrului Educaţiei, o parte din banii necesari acestui proiect ar urma sa provină din bugetul de stat pentru masa caldă, iar alta parte sa fie asigurată de parinţi.

Potrivit ministrului, copiii vor beneficia, in acest fel, de aportul educativ al unor dascăli care să poată fi plăţiti „în mod corespunzător”.

Accesibil în orice reţea mobilă sau fixă, telverde împotriva traficului de persoane

Accesibil non-stop in reţelele de telefonie mobilă din Romania şi Uniunea Europeană, numărul de urgenţă 0.800.800.678, pentru a putea veni in sprijinul victimelor traficului de persoane sau potenţialelor victime.

Cei interesaţi pot intra în contact telefonic cu specialiştii ANITP apeland gratuit numarul gratuit, pot oferi informaţii despre posibile victime ale traficului de persoane, in care s-ar putea afla o rudă, un prieten, o cunoştinţă sau un apropiat , de asemenea pot primi suport psihologic.

Tot la acest număr de urgenţă pot fi identificate date şi informaţii utile despre autoritatea angajatoare, despre autenticitatea agenţiilor autorizate in selecţia şi plasarea forţei de muncă, drepturile salariaţilor in strainătate.

„Burse medicale pentru romi

Medicii rezidenţi si studenţii de etnie romă care urmează cursurile facultăţilor de Medicină, Farmacie, Stomatologie sau ale colegiilor de asistenţi medicali şi moaşe pot aplica la burse.

Selecţia bursierilor se va face pe baza rezultatelor academice a acestora, fondurile programului de burse sunt asigurate de OSI.

Beneficiarii burselor vor fi eligibili pentru finanţare suplimentară in scopul studierii unei limbi străine sau pentru participarea la conferinţe profesionale.

Centrul Romilor pentru Politici de Sanatate va organiza in această vară o tabară de advocacy ca parte a programului de pregatire.

Ciclismul predispune la osteoporoză

Publicat în Medicine & Science in Sports & Exercise , studiul realizat în SUA a relevat că cicliştii de performanţă au o densitate minerală scazută a oaselor, in special in zona coloanei vertebrale.

Cicliştii rutieri au o densitate minerală a oaselor mai scazută decat cei care practică mountain biking, chiar dacă ei consumă mai multe suplimente si alimente bogate in calciu.

Aceluiaş risc sunt predispuşi şi înotătorii întrucat sportul pe care îl practică necesită la fel de puţină presiune mecanică, lăsand zona lombară extrem de vulnerabilă.

Se pare că ciclismul este considerat benefic pentru organism, in special pentru persoanele cu probleme cardiovasculare.

De ce n-are România un Newsweek?

martie 15th, 2009

E o întrebare bună, care dă măsura (i)maturităţii pieţei mass-media la noi: în ciuda celor câteva încercări de-a lungul anilor, în România încă nu există un săptămânal general de informaţie şi comentariu de actualitate, cu ţinută şi credibilitate, care să rezume şi să concluzioneze o săptămână, să pună lucrurile la locul lor, într-o ierarhie firească a importanţei, să cearnă esenţialul de neesenţial şi să producă jurnalism independent de calitate.

Când entuziasmul mediatic postrevoluţionar care înflorise în prima parte a anilor ‚90 – o epocă în care toată lumea citea de toate, inclusiv politică – s-a stins, cu el s-au dus şi săptămânalele de anchetă şi reportaj din care ar fi putut creşte un jurnal serios. Sunt mai multe explicaţii posibile pentru această lipsă. E posibil ca pur şi simplu proiectele să fi fost prost conduse, atunci sau după aceea, răposând odată cu virajul pieţei media către normalizare. Descurajaţi de eşecurile precedente, nici antreprenorii care ar fi putut obţine ulterior sprijinul unui grup de presă străin nu s-au mai încumetat să încerce serios crearea unui săptămânal.

Erorile de management sunt posibile în presă ca în orice altă industrie şi doar nişte studii de caz serioase, tip şcoală de business, ne-ar putea lămuri cum stă treaba, dar aceste studii de caz încă nu s-au scris. Pe de altă parte, probabil că un săptămânal de acest fel nici nu poate exista la noi dacă atât făcătorii de ştiri, cât şi publicul aderă la un alt model de jurnalism: o fragmentare extremă, care face ca România să aibă un număr de canale media (scrise şi vorbite) per capita de locuitor mult peste media UE; şi în mod clar, mult peste ce poate susţine în realitate piaţa. Acest gen de trust este proiectat din start să înghită bani, nu să funcţioneze ca o afacere cu profit, fie ea şi după criterii de tabloid, livrând în schimb proprietarilor influenţă, protecţie sau instrumente de acţiune politico-economică (vă amintiţi replica memorabilă a lui Patriciu când a ieşit din arestul de o zi în 2005: „Gata, nu se mai poate, îmi fac grup de presă”?).

Cu o masă critică de operatori care îmbrăţişează acest model, e greu să mai rupă cineva rândurile cu un produs nou, care să strice piaţa şi să modeleze opinia publică după alte reguli. Cartelurile tacite sunt greu de spart. Legat de precedenta, a treia explicaţie ar fi că nici publicul nu prea consumă în România analiză reală, bazată pe document, date şi argumentaţie. Gândirea critică nu vinde: aici poţi să vii cu idei banale şi provinciale (sau acestea sunt chiar recomandabile), cu condiţia să le prezinţi rapsodic, impresionistic, aforistic. Liderul de opinie ideal la noi e tot stil şi deloc substanţă, iar expertiza lui principală este să ştie „dinăuntru” poveşti gen care cu care s-a mai certat şi cine cu cine s-a cuplat, ceea ce în Vest este necesar, dar nici pe departe suficient.

În definitiv, el se completează bine cu politicianul autohton, pentru că ambii au puţine referinţe în lumea exterioară, sau instrumente s-o înţeleagă, alimentându- se unul pe altul cu declaraţii pe care celălalt le disecă, apoi primul răspunde ş.a.m.d. Efectul deprofesionalizant al acestui cerc vicios este evident: gândiţi-vă câţi dintre marii lideri de opinie ai momentului primesc invitaţii să publice ceva în presa internaţională, în afara micii băltuţe stătute care este kommentariatul intern, fie şi articole de opinie, aşa cum primesc colegii polonezi sau maghiari.

Asemenea specific cultural ar putea la o adică explica de ce nu avem în România un Newsweek, The Economist, Der Spiegel sau L’Express – pentru că nu suntem SUA, Marea Britanie, Germania sau Franţa, cu piaţa lor imensă, cu public sofisticat şi cu putere de cumpărare mare. De fapt cu presa de limbă engleză nici nu trebuie să ne comparăm, pentru că la ei asemenea săptămânale au prin forţa lucrurilor audienţă globală.

Ceea ce rămâne însă complet inexplicabil este diferenţa mare de audienţă şi calitate faţă de vecinii noştri imediaţi: în Ungaria un singur ziar, Népszabadság, face tiraj cât toate cotidienele noastre importante la un loc; iar Bulgaria şi Serbia, ţări mai mici şi mai sărace ca România, au acel săptămânal de actualitate socio-politică de care vorbeam la început, aşezat în vârful piramidei calitative a mass-media. E greu de crezut că, după aproape zece ani de creştere explozivă, clasa medie cu profesii care cer mare mobilizare cognitivă nu poate genera la noi 100.000 de cititori solvabili pentru un asemenea produs jurnalistic.

Acest articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Trei erori strategice în campania electorală din Republica Moldova

martie 15th, 2009

\”Când crezi că dansezi cu Diavolul, de fapt Diavolul dansează cu tine\”

Alegerile de la 5 aprilie nu vor fi decisive. Pentru că nimeni nu va puncta decisiv atunci. Vor fi însă extrem de importante în perspectiva parcursului RM, pentru că alegerile vor fixa vectorul politic ulterior. Şi care, în următorul ciclu electoral, va putea aşeza Chişinăul, ferm de data aceasta, pe direcţia euroatlantică. Cum va arăta RM după alegeri, vom vedea nu peste multă vreme. Deocamdată, vom puncta mai jos trei erori strategice semnificative într-o campanie încă în desfăşurare.

„Stăpânul televiziunii” sau iluzia mediatică
Cei care cred că în actuala campanie electorală televiziunile vor fi decisive se înşală. Şi nu pentru că, în principiu, mass-media nu ar avea un rol de jucat, ci pentru că cei care le utilizează la Chişinău o fac într-o manieră complet ineficientă. Proiectul în care acestea sunt puse să lucreze ţine mai degrabă de zorii apariţiei televiziunii, nu de secolul XXI!

Mai concret. Atunci când a căpătat dimensiunea unui fenomen de masă, adică prin a doua jumătate a veacului trecut, media era considerată atotputernică: poate manipula, poate influenţa, poate conduce. Atunci s-au plămădit teorii de tipul „glonţul magic” (o lovitură din partea media are efectul unui glonţ decisiv) sau „teoria hipodermică” (mesajul este injectat, abil, fiecărui receptor în parte). Ideea de bază era aceasta: efectul este direct proporţional cu doza de mesaje injectate. Astăzi, maniera de utilizare a televiziunilor din RM, cu rarisime excepţii, provine din această viziune. Cei care le controlează par să creadă că indivizii sunt simpli receptori care, dacă nu sunt convinşi prima dată de justeţea unui mesaj, vor fi a doua oară; sau a treia oară; sau a patra… De aici abundenţa pe sticlă a aceloraşi figuri şi a aceloraşi mesaje (pozitive sau negative) într-o atmosferă de monotonie dezolantă. Viziunea este însă greşită.

Efectele media – ştim astăzi – sunt nuanţate: depind de receptori, de context, de cei care mediază informaţia. Mai mult, la un moment dat poate apărea ceea ce sociologii numesc efect de saturaţie – de la un punct încolo mesajul trezeşte (doar) respingere sau ignorare, indiferent de cantitatea sau calitatea lui. În acel moment, efectul persuasiv al televiziunii devine aproape nul, nereuşind să convertească, ci, eventual, să întărească opiniile deja formate. Aşa funcţionează astăzi multe instituţii mass-media în RM. Concluzia: nu cei care ies des pe asemenea televiziuni vor câştiga puncte electorale – unii dintre ei nu vor lua nici măcar scorurile pe care le înregistrau fără ajutorul lor.

Efectul pervers al dosariadei

Tot la categoria erori strategice poate fi încadrată lansarea dosariadei împotriva liderilor politici de opoziţie. Şi iată de ce. Din 2001 încoace, PCRM şi liderul său au reuşit să se menţină la putere şi dintr-o motivaţie psihologică. Ideea populaţiei că liderul este puternic, că face ordine, că domină tot a contribuit, dacă nu direct, cel puţin indirect la perpetuarea puterii. Din această perspectivă, dosariada anti-opoziţie la care asistăm are, paradoxal, efect de bumerang. Este o eroare strategică. Pentru că pulverizează tocmai motivaţia psihologică ce a permis menţinerea regimului Voronin. Atunci când au luat puterea acum opt ani, comuniştii nu au avut nevoie de presă sau de dosariadă pentru a elimina structuri banditeşti sau reţele paralele cu instituţiile statului. Au făcut-o pur şi simplu (că ulterior aceste reţele au fost înlocuite cu oamenii lor, este altă poveste). Cert este că a fost un semn de forţă, administrată fără multe discuţii, prompt şi eficace.

Ceea ce se întâmplă astăzi este caricatura a ceea ce s-a întâmplat ieri. Dosare de corupţie, execuţii publice, declaraţii pompoase pe televiziuni – şi rezultatul? Nul. Toţi liderii importanţi ai opoziţiei au dosare, dar niciunul nu este condamnat. În traducere publică, asta înseamnă două lucruri: fie că cei încriminaţi nu sunt aşa de vinovaţii precum afirmă promotorii dosariadei, fie că Puterea nu e atât de puternică precum pretinde – căci, în realitate, e neputincioasă împotriva duşmanilor ei. Indiferent care e răspunsul, guvernarea actuală iese prost. Cu cât creşte mediatizarea „dosarelor de corupţie” ale liderilor Opoziţiei – concomitent cu lipsa de reacţie a autorităţilor -, cu atât se erodează percepţia electoratului faţă de atotputernicia PCRM şi a liderului său. Asta nu duce automat la vot anticomunist, dar pregăteşte, psihologic, terenul pentru alţi lideri şi alte discursuri. În ciuda aparenţelor, nici efectul dosariadelor nu va fi cel scontat.

\”Eu sunt mic nu ştiu nimic\”

A treia eroare strategică vine din maniera în care unii comentatori, altminteri de certă anvergură, continuă să susţină prestaţia (geo)politică a actualei guvernări. „Eu sunt mic, nu ştiu nimic” – aceasta este ideea prin care învăluie ei, tacit, atitudinea comuniştilor de astăzi. Orice ar face, Vladimir Voronin este, practic, absolvit – spălat şi apretat prin comentarii urgente lansate pe canale occidentale dintre cele mai prestigioase… Cei care susţin astăzi acest discurs sunt aceiaşi care, odată, credeau şi susţineau un proiect – dar acum au ajuns să susţină (doar) oameni. Şi încearcă acum să „traducă” şi să justifice ce fac astăzi aceşti oameni, în termenii proiectului de odinioară. Sunt cei care în prezent jubilează superior când preşedintele Voronin sugerează că „soluţionarea problemei transnistrene se va face prin respectarea integrităţii teritoriale a RM”. O fi. Dar atunci de ce ieri, de pildă, se împotriveau Memorandului Kozak sau Planului Iuşcenko, care prevedeau, în fond, tot „integritatea republicii”? Doar că nu menţionau, cum nu o mai face astăzi nici liderul PCRM, demilitarizarea şi decriminalizarea regiunii. De ce astăzi devine tolerabil ceea ce ieri nu putea fi aşa?

În fond, aceşti comentatori încremeniţi într-un proiect sterp încearcă să ne convingă că tot ce se întâmplă pe relaţia Chişinău – Moscova e ceva peste capul Chişinăului, care nici usturoi nu a mâncat, nici gura nu-i miroase. Faptul că Voronin a fost singurul preşedinte din fostul CSI care s-a dus la Moscova şi s-a fotografiat cu liderii de la Kremlin cu ocazia întronării noului Patriarh al BOR nu are nicio legătură cu vreo apropiere de Rusia. Când Lavrov vine la Chişinău în plină campanie electorală, acesta nu este, în niciun caz, un gest concret de susţinere din partea Moscovei, iar Chişinăul – cum altfel? – nu a intenţionat deloc aşa ceva. De parcă Lavrov a trecut fraudulos frontiera, adus într-un portbagaj, şi nu ar fi ajuns în RM în urma unor înţelegeri demult agreate între Voronin şi liderii de la Moscova…

În plină campanie electorală, aceste eforturi de a face din alb – negru şi din negru – alb devin, până la urmă, rizibile. Este ca şi cum ai încerca să transformi o relaţie amoroasă consimţită de ambele părţi într-un… viol. Dar, făcând asta, nu convingi pe nimeni; nici pe cei din jur şi cu atât mai puţin pe cei doi care au consimţit deja la această relaţie…

Violență zilnică la Atena

martie 15th, 2009

Evenimente neprevazute insotite de violenta, distrugeri schimburi de focuri si crime au loc in fiecare zi in Atena.
Indiferent daca sunt vandalizate vagoane de metro, statii terminus, sau au loc hotii, incendieri da magazine bancare si au loc schimbruri de focuri intre faptasi si politisti, violenta si lipsa de siguranta cuprind toate cartierle orasului Atena indifernet daca este centru sau periferie si din ce in ce mai des cad victime.

Altadata un oras sigur, luminat si plin de viata si noaptea Atena a devenit un loc nesigur si fara speranta pentru locuitori. Criza economica face noi victime in orasul ramas cheremul violentei.

Extremistii au dat publicitatii un nou manifest plin de violenta verbala si amenintator pe linga justificari ale actelro de violenta si disturgere a sediului unei banci.
Azi a avut loc o incercare de furt cu atact armat.
Doi agresori au intrat cu arma la vedere intr-un magazin de telefonie mobila, au bruscat pe vinzatoare careia i-au cerut banii si telefoane mobile.

A intervenit un politist in civil aflat in magazin. Din schimbul de focuri a fost impuscata mortal vinzatoarea iar faptasul a fos ranit in timp ce incerca sa fuga.
Incasarile zilei erau 300 de euro. Nu se stie provenienta armei care a omorit-o pe vinzatoare.

Hotul de 23 de ani a fost prins ranit iar complicele este sub urmarire. Populatia este inspamintata si sta in casa cit mai mult, evita sa mearga la cumparaturi si daca se poate evita bancile. A intervenit tactica vizitarii numai unui singur magazin intr-o zi si aceasta numai la prima ora cind caseria este goala si hotii nu sunt tentati sa fure.
In acelasi timp un colos de investii cristalizat in jurul unei banci recent infiintate isi adjudeca liniile la un pret de avantajos aeriene Olympic si serviciile auxiliare de sol si se extinde in transporturi martime.

Initiatorul acestui imperiu financiar este un intelectual cu simpatii leniniste care s-a adaptat deminune la economia libera care i-a adus propseritate. Viata zilnica este in schimbare si oamenii se itnreaba in ce directie merge societatea.

 
54.166.39.179