Loading

Pledoarie pentru o hrana sanatoasa care poate fi si fast food

mai 3rd, 2009

Fast food-ul la origine inseamna o mancare gatita, servita foarte repede. Nu incerc o epuizare explicita a termenului, ci mai degraba reconsiderarea ideii ca nu orice mancare pregatita in timp scurt poate fi daunatoare. Cateva companii mamut de procesare si de servire din domeniu s-au adeverit a fi principali cauzatori ai obezitatii, ai bolilor cardiovasculare etc. Nu le pomenesc numele intrucat nu doresc sa le fac nici o reclama pe acest site.

Si in Romania s-a ajuns la o confuzie de perceptie a conceptului de fast food.

Inainte de 1989 oare chioscurile, magazinele alimentare si chiar unele cantine nu erau destul de inventive in a adauga aracet la smantana, praf de caramida la boiaua de ardei si atatea alte produse contrafacute sau prefacute ?

Pe scurt nu ideea de “Mancare Rapida” pica in abatere, ci felul in care sunt gatite alimentele, conservate. O privire la fel de grabita asupra termenului in Wikipedia va da cateva informatii utile, chiar un istoric al fast food-ului.

Friteuzele, procesarea prin microunde, semipreparatele portionate si inghetate, carnea si painea compuse din E-uri sunt cauzele.

Romania a preluat tehnica de fast food si a raspandit-o in toate colturile mioritice, tocmai pe considerentul unei optimizari a castigului patronilor.

Vina este binenteles a americanilor! Noi, romanii suntem fete mari in domeniu.

In SUA pe langa condamantul fast food, exista restaurante, mici unitati de servire rapida ce ofera mancaruri ieftine si sanatoase, naturale.
Pana in cele din urma este si vina consumatorilor ce prefera Coca Cola si alte bauturi cu continut ridicat de zahar sa, Hot Dog-urile, sandvisurile cu mezeluri, maionezele si cartofii prajiti.
Reorientarea, reprofilarea gustului consumatorului roman pot fi deturnate prin constientizarea consumatorului, prin etichetarea ingredientelor si prin controalele efectuate de catre organismele de resort.

Un prim pas ar fi reducerea consumului de paine alba, al mezelurilor, al cartofilor prajiti, al chipsurilor, al branzeturilor saturate etc.
Gasim alternativa carnurilor fara grasime la gratar, in cuptor; legumele crude si salatele; cartofii copti, fructele proaspete, variante de paine graham, pita.
Carnea de vita (sau chiar de porc fara grasime, gatita in cuptor), ca apoi prin feliere si servita rece sau incalzita( pe vapori- steamer) constituie o procesare culinara mai putin daunatoare sanatatii. (Vezi Corn Beef-ul, Roast Beef-ul ori Brisket-ul).

Salata de ton din conserva ( in apa), pieptul de pui, burger-ul vegetarian sa ar constituti alte sugestii de mici gustari sarace in calorii, colesterol.
Avem la indemana ceaiurile naturale, apa minerala, sucurile de fructe.

Sa nu uitam sa ne gandim la “painea noastra de toate zilele” cum este produsa astazi. Ca si aluatul de pizza. Drojdia proaspata va deveni o raritate fiind inlocuita cu prafurile minune- amelioratorii chimici.

Ştiaţi că?

mai 3rd, 2009

După 7 aprilie, trenul care făcea legătura între Bucureşti- Chişinău şi-a schimbat denumirea din \”Prietenia\” în \”Moldova\”.

Inscriptia cu noua denumire apare pe fiecare dintre vagoanele trenului si ea este scrisa in limba rusa, in grafie chirilica.

Serviciului de calatori al Garii feroviare, Oleg Chiriusenco, a explicat că: \”Este vorba de o eroare. Vagoanele din componenta acestui tren au fost schimbate cu cele de la trenul Chisinau-Moscova, pe care scria \”Moldova\”.

Dupa 31 mai, va circula acelasi tren care a fost si pana acum, cu denumirea \”Prietenia\” .

Dupa introducerea regimului de vize pentru cetatenii romani care intentioneaza sa vina in Republica Moldova, la 9 aprilie, numarul pasagerilor care calatoresc cu trenul s-a redus drastic, Caile Ferate ale Moldovei au modificat orarul trenului Chisinau-Bucuresti.

Acesta circula doar in zile pare, majoritatea pasagerilor fiind cetateni ai Republicii Moldova sau cu dubla cetatenie.

În capitala Suediei se va construi o biserică în stil maramureşean

mai 3rd, 2009

Primarul orasului Stockholm afirma ca acest proiect este „unic pentru Europa de Nord”, iar Centrul Intercultural din Bredäng-Stockholm va cuprinde: casa de cultură – cu săli de conferinţe, sală de teatru, sală de spectacole, ateliere mesteşugăresti ., şcoala si gradiniţa romaneasca, muzeu, foişor pentru oficierea slujbelor religioase in aer liber etc.

Noua biserică de lemn va avea hramul „Adormirea Maicii Domnului”, iar realizarea acestui locas de inchinare romanesc, este posibilă prin stradania preotului paroh Gheorghe Borca a inceput inca de acum 23 de ani, alaturandu-i-se, in urma cu 14 ani, si membrii Asociatiei Culturale „Fratia”.

În prezent Biserica de lemn se află în Maramureş , la Poienile Izei, si a fost executata de catre preotul Ion Pop, impreuna cu mesterii sai.

Întregul complex maramureşean a fost realizata de catre arhitectul Dorel Cordos, iar sculptorul artizan Viorel Mihis din localitaea Baba, Maramures, a faurit in totalitate mobilierul sfantului locas, iconostasul si decoratiunile exterioare ale bisericii, urmand ca la Stockholm sa sculpteze portile maramuresene si decoratiunile exterioare ale casei de cultură.

Slujba de punere a pietrei de temelie va fi oficiata de Mitropolitul Ardealului Laurentiu Streza, de Episcopul Europei de Nord Macarie Dragoi, alaturi de un sobor de preoti si diaconi.

Ion Mincu. Desene şi proiecte de arhitectură

mai 3rd, 2009

Ion Mincu. Desene şi proiecte de arhitectură
Incepând cu data de 15 aprilie 2009, Cabinetul de Desene şi Gravuri al Muzeului Naţional de Artă al României prezintă expoziţia temporară « Ion Mincu. Desene şi proiecte de arhitectură », deschisă publicului până la finele lunii octombrie în cadrul Galeriei de Artă Românească Modernă, în sălile dedicate expunerii de arte grafice. Organizatoarea expoziţiei este Elena Olariu, specialist al Muzeului Naţional de Artă al României.

Expoziţia « Ion Mincu. Desene şi proiecte de arhitectură » este o premieră absolută, întrucât treizeci şi cinci de proiecte şi desene, la care se adaugă trei carnete de schiţe ale marelui arhitect, sunt expuse pentru prima dată într-un muzeu. Lucrările fac parte dintr-o nouă colecţie dedicată desenelor de arhitectură din cadrul Cabinetului de Desene şi Gravuri, iniţiată în anul 2005. Toate schiţele şi proiectele lui Ion Mincu provin din fondul Muzeului Al. Saint-Georges.

Ion Mincu (1852-1912) este creatorul stilului neoromânesc în arhitectură. Sursele sale de inspiraţie au fost arhitectura bisericească bizantină, arhitectura vechilor conace boiereşti şi a caselor ţărăneşti, precum şi pitorescul mahalalelor bucureştene, care păstrau elemente cu influenţe orientale.

În expoziţie sunt prezentate şase foi de examen cu schiţe de proiecte pe teme date şi trei carnete însumând 85 de schiţe din perioada studiilor lui Ion Mincu la Şcoala Naţională de Belle Arte din Paris. La acestea se adaugă desene şi acuarele eu peisaje şi vestigii arheologice din timpul călătoriilor sale în Italia, precum şi trei schiţe pentru proiectul restaurantului eu specific românesc care urma să fie instalat la Expoziţia Universală de la Paris din anul 1889. Din expunere face parte şi unul dintre planurile de faţada pentru Şcoala Centrală de Fete, cel mai reprezentativ proiect arhitectonic în stil neoromânesc al lui Ion Mincu. Se mai pot vedea, de asemenea, schiţe de arhitectură funerară şi de mobilier bisericesc realizate de marele arhitect.

sursa : OAR

În ce monedă se va deconta „stabilitatea”: rublă sau euro?

mai 3rd, 2009

\”Criza ne înăduşă! Este o problemă foarte serioasă şi ne afectează la toate capitolele indicilor economici\”

Preşedintele Vladimir Voronin, 29.04.09, NIT TV

\”La cererea Bulgariei, Rusia va reexamina problema acordării unui credit în valoare de câteva miliarde de euro pentru construirea centralei de la Belene\”

Vladimir Putin, RIA Novosti, 28.04.0

Se aşterne liniştea peste Moldova. Cel puţin asta sugerează declaraţiile europene venite pe diverse canale. Cuvântul de ordine al reprezentaţilor de vârf ai Bruxellesului este „stabilitate” (în traducere, „linişte în periferie”). Ce înseamnă în mod concret asta, nu e foarte clar. Şi nici unde poate duce mult jinduita „stabilitate”. Pentru că cel mai stabil regim din acest spaţiu rămâne, totuşi, cel transnistrean…

Stabilitate aparentă

Să presupunem, de dragul demonstraţiei, că aşteptările adepţilor „consensului” şi ai „stabilităţii” se vor îndeplini şi va fi cum cer aceştia. Opoziţia intră în Parlament, preşedintele va fi ales, guvernul va intra în funcţie şi va face gestiunea crizei economice. Va garanta această evoluţie iluziile scenariului de „stabilitate” politică susţinut astăzi de actori interni sau externi? Evident, nu. În primul rând, prezenţa lui Vladimir Voronin „în tot şi-n toate” în criza post-electorală. Semnalul e limpede: singurul actor politic decisiv în republică rămâne preşedintele (proba a fost făcută şi de recenta emisiune de la postul TV oficios al comuniştilor, NIT). Aplombul arătat aceste zile nu indică în niciun caz că acesta se va mulţumi, cum declarase, cu o funcţie de „simplu deputat”.

Al doilea argument. Ţinând seama de ponderea actualului preşedinte în economia reală a Puterii, oricum s-ar constitui viitoarea echipă conducătoare – preşedinte-premier-spicher – va fi imposibil un consens eficace. Dacă PCRM merge pe varianta Marian Lupu preşedinte – bună pentru Occident -, este de aşteptat ca rolul de premier să fie preluat de o mână forte, cea care va conduce cu adevărat republica. Iar numele lui Vladimir Voronin revine vertiginos, indiferent cât de neverosimil pare „modelul Putin” în formulă moldovenească. Dacă se optează pentru Vladimir Ţurcanu la preşedinţie, semnalul politic de apropiere de Răsărit devine şi mai plauzibil, iar Voronin se poate mulţumi cu ceva mai puţin decât premier. Oricare altă formulă de putere, fără prezenţa unor „grei” din PCRM la manete, nu va avea puterea, doar o va exercita. Niciuna dintre formule nu poate însă aduce consens real şi conlucrare cu Opoziţia.

În al treilea rând, Opoziţia va rămâne cu 40 de mandate (minus potenţialul Iuda – dacă o fi doar unul! – de care e nevoie pentru a impune preşedintele). Cam câte avea şi PCRM înainte de anul 2000. Suficient ca vocea Opoziţiei să fie auzită în parlament, dacă mesajul va fi coerent şi unitar. Dar nu numai în Parlamentul RM. Intervenţia europenilor în criza de la Chişinău, atâta câtă a fost, a făcut ca, în sfârşit, instituţiile europene să descopere şi o Opoziţie la Chişinău pe care, cantonate pe regimul Voronin, au neglijat-o nepermis până la alegeri. Asta înseamnă că, de aici înainte, vocea Opoziţiei va trebui ascultată mai intens şi mai competent, inclusiv la Bruxelles. E un avantaj deloc de neglijat. În al patrulea rând, Opoziţia are un avantaj politic enorm şi pe care comuniştii nu îl aveau sau nu îl foloseau înainte de 2000: strada şi piaţa publică! S-a antrenat în campania electorală pentru asta, iar contextul postelectoral va genera nemulţumiri sociale masive. Polarizarea socială este mai puternică decât oricând, iar spiritul protestatar deşteptat. Blocată de televiziunile oficiale şi oficioase ale Puterii, Opoziţia va coborî în stradă, tot mai des, pentru a-şi face auzită vocea. Căci protestatarii vor fi pe străzi. Îi va „invita”… criza economică.

Stabilitate economică – misiune imposibilă?

Cifrele economice, fie şi numai cele publice, arată o situaţie critică în RM. Sfârşitul alegerilor a făcut să dispară basmul encomiastic şi ridicol despre Moldova-cea-neatinsă-de-criza-economică-globală. Realităţile sunt crude. FMI prevede o descreştere în anul 2009 a economiei cu 5% faţă de 2008 şi prognozează o datorie externă de peste 50% din PIB. Exporturile s-au redus cu 20%, remitenţele – cu peste 30%, iar importurile au scăzut cu aproape 30%. Economia RM se bazează masiv pe taxarea consumului, deci consecinţa va fi reducerea încasărilor bugetare. Evident, despre investiţii se vorbeşte tot mai puţin, chiar dacă guvernarea comunistă va încerca, disperată, să privatizeze ce a mai rămas de privatizat. Problema este: cine va cumpăra? Soluţia FMI e cunoscută: reducere drastică a cheltuielilor bugetare şi majorarea veniturile, inclusiv prin creşterea unor taxe şi impozite. Se vorbeşte nu numai de blocarea salariilor, ci chiar de scăderea lor (10% din salariile bugetarilor). Efectele sociale vor fi majore, în condiţiile în care debuşeul existent la sfârşitul anilor ’90 după prăbuşirea rublei, respectiv plecarea la muncă în Occident nu mai există. Din două motive: vizele şi diminuarea locurilor de muncă în Vest, dar şi în Est. Cine şi cum va reuşi să producă „stabilitate” în aceste condiţii? Şi cu ce preţ?

Soluţii à la russe

Contextul global este astăzi nelimpezit, iar cel regional ambiguu. RM rămâne un spaţiu de frontieră a cărui apartenenţă, deocamdată, nu pare decisă. Dar ezitările înaintării frontierei euroatlantice sunt „compensate” copios de activismul Rusei în regiune. Trei elemente trebuie introduse în ecuaţie: Barack Obama nu dă semne că va fi concesiv cu ruşii în măsura în care aceştia ar fi dorit să fie – cel puţin aşa percepe Kremlinul ambiguităţile de până acum (vezi şi episodul Turkmenistan); alegerile din anul acesta din Germania (care vor putea schimba relaţia Bruxelles – Moscova în cazul unei garnituri noi la Berlin); imprevizibilitatea Ucrainei (unde miza pe „independentul” Arseni Iateniuk în viitoarele alegeri este din ce în ce mai semnificativă). În aceste condiţii, Rusia trebuie să rămână activă pe teren, iar miza geopolitică a RM creşte.

În situaţia unei crize economice dure în republică, a menţinerii echipei Voronin la putere şi a unor eventuale înţelegeri preelectorale între Chişinău şi Moscova, Rusia poate deveni actorul care stabilizează economia micului vecin european. RM a primit anul trecut, prin proiecte în cadrul Planului de Acţiuni, circa 50 de mln. de euro. Destul de puţin, dacă vom compara cu cei 40 mln. USD acordaţi urgent de Rusia, în ianuarie acestui an, Transnistriei. În pofida crizei interne, Rusia găseşte resurse pentru a regla conturi geopolitice. Astfel, cei circa 400-500 mln. de euro necesare RM pentru o echilibrare economică pe termen scurt ar putea veni urgent de la Moscova. Ce va cere în schimb? Nimic din ceea ce UE cere în mod obişnuit – democratizare, reforme, modernizare. Un singur lucru: stabilitate à la russe. În aceste condiţii, spectrul unei stabilizări geopolitice de tip Transnistria la frontiera euroatlantică este mai prezent ca oricând.

Articolul a apărut inițial în www.timpul.md

Va exista şi în România un registru al donatorilor onorifici

mai 3rd, 2009

Începând cu 1 septembrie a.c, va exista şi în România un registru al donatorilor onorifici de celule stem pentru bolnavii de leucemie. Premierul, Emil Boc a menţionat „de data aceasta, lucrurile vor merge până la capăt şi că împreună cu ministerul S ănătăţii vom realiza acel registru al donatorilor onorifici, Executivul va emite, in acest sens, o hotărâre de Guvern, prin care să se pună în practică registrul donatorilor onorifici.

Decizia va fi aplicată deoarece tehnologia medicală bazată pe celule stem reprezintă „terapia viitorului”, aducând o evoluţie în medicină în ceea ce priveşte tratarea unor boli apreciate a fi astăzi incurabile.

Tot primul-ministru a mai spus „Cred că în această terapie stă cheia dezvoltării medicinei în viitor.(…) Cred că avem nevoie şi de o revoluţie în mentalitatea românilor cu privire la ceea ce inseamnă inscrierea in acest registru şi că această înscriere sau donare nu reprezintă un lucru care-ţi afectează sănătatea, ci reprezintă un act de salvare a unei vieţi”

Ministrul sănătăţii, Ion Bazac, a apreciat că până al 1 iulie se va analiza şi se vor prelua integral din experienţele Italiei si Spaniei, procedurile necesare pentru implementarea registrului care vine in sprijinul bolnavilor de leucemie care nu au un donator inrudit de celule stem pentru transplant.

Acest registru este o bază de date care cuprinde o multime de proceduri necesare ca el sa fie functional, se va prelua intreaga legislatie in perioada imediat următoare, pentru ca de la 1 septembrie acesta să fie operational.

În România există trei clinici in care se face transplant medular, şi vor mai fi infiintate altele doua, la Iasi si la Bucuresti.

Conform studiului european „Eurocare 4″ care conţine date comparative privind nationalitatea, tipul de cancer si sexul persoanelor considerate vindecate de cancer din 23 de ţări din Europa de nord, Europa de vest şi de est, precum şi din Marea Britanie şi Irlanda de Nord , recent dat publicităţii arată o crestere constantă a numărului persoanelor considerate vindecate dintre cele diagnosticate cu cancer.
România nu a fost inclusa in studiu, pentru ca nu are un registru national cu situatia pacientilor afectati de aceasta maladie.

În România în anul 2006 au fost inregistrate 56.344 de cazuri de cancer de san, 30.414 de cancer pulmonar 15.383 de cazuri de cancer gastric, 37.960 de cancer de col uterin si 12.500 de cazuri de cancer de prostată.

În intervalul analizat, numarul persoanelor vindecate de cancer pulmonar a crescut de la 6% la 8%, in cazul cancerului de stomac de la 15% la 18%, respectiv de la 42% la 49% pentru cancerul colorectal.

Cea mai mică proporţie de pacienţi vindecaţi de cancer pulmonar (sub 5%) se află în Danemarca, Cehia si Polonia, în timp ce proporţia cea mai ridicată este in Franţa şi Spania (10%).

În cazul cancerului colorectal, ratele cele mai mari de vindecare (49%) se intâlnesc în Franţa , iar cele mai mici la pacienţii din Polonia, Cehia şi Slovenia (sub 30%).

Dintre pacientele diagnosticate cu cancer de sân şi considerate vindecate (73%) locuiesc în Finlanda, Franţa , Spania şi Suedia, iar cele mai scăzute rate de vindecare au fost inregistrate în Cehia, Polonia – mai puţin de 60%.

Depistarea precoce este dificila din cauza ca majoritatea pacientilor nu acuză simptome in fazele incipiente. Durata medie de supravieţuire după diagnosticare este de aproximativ 10 luni, folosind terapiile disponibile în prezent.

În întreaga lume ,anual, mor din cauza acestei boli mai mult de 700.000 de femei şi se estimează ca 8-9% din femei vor dezvolta cancer de san pe parcursul vieţii.

Sunt diagnosticate în fiecare an 250.000 de cazuri noi in Europa si aproximativ 175.000 in Statele Unite ale Americii, cu o rata anuala de deces de aproximativ 165.000 de paciente in Europa si 44.000 in Statele Unite ale Americii

Ruinuri. La Râşnov

mai 3rd, 2009

Săptămâna trecută vorbeam aici de promovarea turismului în România şi recurentul – dar irelevantul – efort de a inventa un “brand de ţară”, soluţia-minune preferată de toţi oficialii care nu prea ştiu ce e de făcut, sau de firmele de PR care speră să ia contractul.

Ca să promovezi turismul la noi trebuie început cu trei lucruri simple şi clare, care fac parte din funcţiile de bază ale statului, înainte să comanzi clipuri TV şi albume cu poze- ONT. Anume, trebuie rezolvată infrastructura de transport, ca turistul să poată ajunge în ţară şi la obiective; trebuie salvat patrimoniul istoric, în special cel construit, şi aplicate strict regulile de mediu, urbanism şi protecţia peisajului; şi trebuie ca statul să-şi ia în serios funcţia de autorizare a hotelurilor şi pensiunilor, oprind inflaţia actuală de stele şi margarete, pe care nimic din calitatea ridicolă a serviciilor nu o justifică.

Din cele trei priorităţi, ultima ar avea poate de-a face cu un Minister al Turismului, dar poate fi îndeplinită şi de o agenţie mai mică, cu funcţie exclusivă de clasificare a unităţilor de cazare. Restul funcţionarilor pot trece lejer în sectorul privat, astfel încât să-şi valorifice direct expertiza, cu importante economii la bugetul de stat. Primele două priorităţi, esenţiale, sunt sarcini complexe pe care trebuie să şi le asume guvernarea în ansamblu, cu un plan de acţiuni şi monitorizare cu indicatori. Protecţia zonelor naturale sau construite cu caracter specific trebuie de fapt pusă ca urgenţă zero, pentru că nimeni nu va veni să viziteze oraşe ale căror centre istorice s-au umplut de turnuleţe ieftine de sticlă, nici munţi erodaţi cu păduri defrişate, nici Delta Dunării în care un deputat de meserie arhitect şi-a construit un palat ţigănesc cu baluştri pe malul canalului Sulina.

Pomeneam săptămâna trecută în această rubrică şi de cetatea Râşnov, una din cele mai mari şi bine păstrate cetăţi ţărăneşti din Ardeal – şi un adevărat studiu de caz privind pericolele promovării entuziaste a turismului atunci când ai instituţii publice slabe, incapabile să aplice legea. Cum soarta Castelului Bran ca obiectiv vizitabil, retrocedat moştenitorilor, nu e clară, este de presupus că tot iarmarocul cu temă Dracula ma migra curând în vecinătate, la Râşnov, sporind şi mai mult presiunea pe un monument istoric deja vandalizat.

Pe scurt, situaţia stă aşa: în 2000, primăria Râşnov semna un contract asociere cu firma unui italian, pentru “lucrări de restaurare, consolidare, amenajare în scopul conservării ca obiectiv istoric” şi închirierea de spaţii comerciale, capitol la care cetatea este menţionată drept ,,complex turistic” (?!). Urmarea a fost că, timp de cinci-şase ani, s-au executat acolo lucrări de calitate amestecată, mare parte fără proiect, avize sau supraveghere arheologică, restaurându-se în grabă ziduri inventate (care ulterior au şi căzut, la o ploaie) şi căsuţe-butaforie, distrugându- se straturi arheologice, în ciuda unor avertismente venite din partea Ministerului Culturii sau a legii care este foarte clară în acestă privinţă.

Interesant este cum, rând pe rând, diversele niveluri ale acestui minister (structura centrală, serviciile de specialitate, direcţia judeţeană Braşov) au cedat precum piesele de domino şi au început să trimită recomandări tot mai blânduţe către operatorul privat, sugerând celebra soluţie românească: “intrarea în legalitate”, adică întocmirea unei documentaţii post-factum care să justifice orice s-a construit deja ilegal. Cea mai tare fază o reprezintă o adresă a Direcţiei Monumentelor din 2004: în loc să pună piciorul în prag, DM face acum presiuni la primăria Râşnov pentru ca aceasta să dea mai repede aviz proiectelor de restaurare ale italianului, deoarece întârzierea “dă temeiuri suplimentare investitorului să continue fără rigoarea tehnică şi controlul legal necesar diferite intervenţii” (!).

Şi mai interesant e faptul că instituţia cea mai preocupată de protejarea patrimoniului pare să fie Primăria Râşnov, care la o adică încasează bani buni din taxele de vizitare a buticurilor şi terasei-bar ridicate fără proiect în incinta monumentului. La o adică, ea şi-ar putea vedea liniştită de treabă, elibera avizele cerute şi “promova turismul”. Iar nu, curios, structurile pline de experţi ale Ministerului Culturii şi Direcţiei Monumentelor. În fine, în vara lui 2008 primăria recuperează cetatea prin sentinţă judecătorească şi solicită Ministerului comisie de anchetă pentru a se constata starea cetăţii şi caltatea lucrărilor făcute între 2000 şi 2008. Comisia n-a ajuns nici până azi la Râşnov, în schimb s-a întâmplat alt lucru spectaculos: casa de avocatură a ministrului de justiţie Predoiu a preluat cazul investitorului, declarând apel împotriva primăriei Râşnov.

Meciul se joacă, cu asociaţii ministrului contra instituţiilor statului. Iar un monument istoric de primă importanţă ameninţă să se transforme întrun bazar de obiecte pseudo-medievale şi “complex turistic”, sub patronajul unui operator privat şi blânda oblăduire a Ministerului Culturii şi a Direcţiei Patrimoniu Braşov. Se întâmplă în România, land of choice.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Bălănescu Quartet – triumf la Cracovia

mai 3rd, 2009

Am toate motivele să cred că, pentru cei care rămân, cracovieni sau nu, săptămâna va fi în continuare interesantă.

Cred că sunt vreo 15 ani, de la prima audiţie a albumului „Luminitza“, de când tânjesc după un concert live al celebrului Bălănescu Quartet. Ascultasem tot ce am putut găsi, capturasem tot ce se putea captura, dar nu văzusem fenomenul pe viu. Anul trecut, cu prilejul Festivalului filmului românesc de la Londra, ratasem totul pentru două zile – când îmi luasem biletul, nu ştiam că vor avea un concert acolo. Anul acesta, însă, mi s-a intersectat sejurul cracovian de primăvară cu cea de-a doua ediţie a Festivalului culturii româneşti organizat de ICR Varşovia, iar organizatorii au avut fericita idee să deschidă şiragul de evenimente cu un spectacol al cvartetului în plăcuta sală de concerte a Academiei de Muzică.

Dacă spun că au cântat „Maria T“, fantasticul „tribut“ pentru Maria Tănase, cei care cunosc discul pot crede că înţeleg despre ce este vorba, dar nu e chiar aşa. Muzica discului este, desigur, excepţională, însă spectacolul este altceva, ceva atât de fabulos încât sutele de participanţi la audiţie nu s-au putut opri din bisuri minute în şir, Alex Bălănescu şi colegii săi englezi (Clair Connors – violină, keyboards, Andy Parcker – violă, Nick Cooper – violoncel, plus bateristul participant la câteva piese) fiind nevoiţi să facă naveta între scenă şi culise de mai multe ori şi să reia câteva fragmente muzicale. Spectacolul este altceva nu doar prin insertele audio şi video, nu doar prin prezenţa artiştilor „în carne şi oase“ în faţa ta, nu doar prin umorul lui Alex în vorbirile dintre piese, ci mai ales prin intensitatea interpretării. Asta este de nepovestit, dar pot aminti un detaliu sugestiv – la sfârşitul concertului, când artistul oferea autografe pe CD-urile sale, făcând nişte fotografii, am observat că toată partea stângă a gâtului său era roşie, tumefiată de la contactul de circa o oră şi jumătate cu vioara! De altfel, triumful de la Cracovia îl confirmă pe cel înregistrat în noiembrie la Varşovia, despre care muzicienii şi melomanii polonezi încă discută.

După aşa debut, mă întrebam cum se va descurca festivalul românesc mai departe! În fond, ştacheta fusese ridicată foarte sus! Am avut ocazia să constat că se descurca bine – am mai văzut cele două spectacole de teatru în stradă cu teatrul Masca al dlui Mălaimare, în Piaţa Mare a Cracoviei, cu sute, poate mii de spectatori, participare de excepţie pentru un oraş cu vreo cincisprezece teatre şi mai multe festivaluri internaţionale anual. Şi, după cum arată programul – filme de Lucian Pintilie, Dan Piţa, Radu Gabrea şi Alexandru Tatos, lansarea Marelui Dicţionar Român-Polon, degustări de vinuri, concert Shukar Collective, conferinţă-dezbatere despre Noica etc. -, am toate motivele să cred că, pentru cei care rămân, cracovieni sau nu, săptămâna va fi în continuare interesantă. Cred că Dorian Branea şi tinerii săi colegi de la ICR Varşovia merită felicitări pentru modul în care au gândit această săptămână de cultură românească la Cracovia – ei au reuşit să prindă bine „ritmul“ oraşului şi, pe cale de consecinţă, să găsească mai întâi „tonul“ cel mai potrivit. Iar când acesta a fost dat aşa cum a fost dat de Bălănescu Quartet, nu prea mai era cale de întoarcere!

Articolul a apărut inițial în www.cotidianul.ro

Lideri şi istorie: Obama, Chavez, Plehanov

mai 3rd, 2009

Hugo Chavez se doreşte educatorul lui Barack Obama.

În „Washington Post” din 21 aprilie 2009, un articol de Eugene Robinson, proaspăt laureat al Premiului Pulitzer, despre gestul aiuritor al lui Chavez la întâlnirea din Trinidad cu Obama. Cu acel prilej, jucând rolul de guru intelectual autodesemnat, apostolul neo-bolivarismului histrionic i-a oferit în dar preşedintelui SUA cartea jurnalistului stângist Eduardo Galeano, „The Open Veins of Latin America”. Evident, este vorba de o sfidare cât se poate de explicită. Cartea lui Galeano (volum publicat în anii 1980 şi la Editura Politică) este un manifest al celui mai dezolant antiamericanism, o sinteză a legendelor autovictimizante ale revoluţionarismului „tercermundist”.

Pentru Galeano, ca şi pentru atâţia frenetici „izquierdistas”, Statele Unite reprezintă execratul capitalism, demonizatul „consens neoliberal”, Leviathanul absolut, o putere mercantilă, vorace şi rapace, lipsită de suflet, de compasiune, de altruism. Robinson notează faptul că Barack Obama nu a reacţionat nici la provocarea lui Chavez, nici la discursul furibund antiamerican al sandinistului impenitent Daniel Ortega. Scrie Robinson: „Chavez, Ortega şi alţi câţiva… au dat un spectacol de grosolănie. O scânteiere de mânie prezidenţială venită din partea lui Obama ar fi fost adecvată momentului”. De pildă, mă gândesc, să-i fi oferit lui Chavez o copie a „Arhipelagului Gulag” de Soljeniţân.

Mai ales că, la un moment dat, în timpul campaniei electorale, Obama l-a menţionat pe autorul „Primului cerc” printre scriitorii săi favoriţi. În săptămânalul „The New Republic”, din 1 aprilie 2009, eseistul şi istoricul mexican Enrique Krauze, editorul revistei „Letras Libres”, semnează un excepţional articol despre „The Shah of Venezuela: The Ideas that Keep Hugo Chavez in Power, and Their Disastrous Consequences”. Aflăm, între altele, că mitologia „chavistă” privind rolul demiurgic al personalităţilor presupus charismatice, al liderilor ce se visează providenţiali, provine din lectura (absurdă şi total eronată, mă grăbesc să o spun) a lucrării marxistului rus Gheorghi Plehanov (1856-1918) despre rolul personalităţii în istorie.

Departe de a justifica propensiunile bonapartiste, Plehanov, în fond un social-democrat clasic, susţinea, de pe poziţii ortodox-marxiste, ideea că masele fac istoria şi că eroii se situează, drept catalizatori, pe direcţia „marilor tendinţe ale determinismului social” (pe tema Plehanov, care a fost iniţial mentorul lui Lenin şi care a ajuns să condamne ultracentralismul bolşevic, a scris pe larg Leszek Kołakowski în al doilea volum din „Principalele curente ale marxismului”).

Tezele lui Plehanov au fost, de altfel, invocate de Nikita Hruşciov în februarie 1956 atunci când, la Congresul al XX-lea al PCUS, a denunţat „cultul personalităţii” lui Stalin. Dar nu dezbaterile dialectice îl interesează pe Chavez, ci întărirea permanentă a poziţiei sale monopolist-autocrate, după modelul totalitar al lui Fidel Castro. Spre a relua formula lui Alvaro Vargas Llosa, Hugo Chavez nu este un campion al „stângii vegetariene”, ci un partizan al unui socialism autoritar ce ţine de tradiţiile şi aspiraţiile „stângii carnivore”.

Este ceea ce relevă pe blogul său istoricul Victor Davis Hanson când scrie: „De ce ne urăşte Hugo Chavez? Este oare din cauza politicii lui Bush‚ «mort sau viu» ori «cu noi sau împotriva noastră»? Greu de crezut. Chavez urmăreşte să lichideze complet democraţia din Venezuela, să transforme ţara într-o dictatură comunistă de tip cubanez, să utilizeze profiturile obţinute din petrol pentru a instiga sentimente revoluţionare, «antigringos », pe continentul sud-american, şi să ajungă el însuşi un fel de caudillo mesianic al întregii zone devenită socialistă. Sună dement. Nu mai dement decât comunicatele zilnice ale lui Chavez. Din nou, prin diplomaţie, bună sau rea, îl putem domoli sau îndârji – dar altminteri scopurile sale sunt antitetice noţiunii de stat democratic, capitalist, având legături puternice cu democraţiile nord-americane”.

Pentru Chavez, care se închipuie reîncarnarea lui „El Libertador”, petro-dolarii sunt garanţia materială a succesului petro-delirului. Sunt acestea adevăruri elementare, dure dar implacabile, pe care, mai devreme sau mai târziu, Barack Obama va trebui să le interiorizeze. Mai ales dacă va decide să-l citească pe Plehanov care, încă din 1903, avertiza că Lenin nu este o reală personalitate istorică grandioasă, ci un nou „şah al Persiei”, „un alchimist al revoluţiei”, un demagog inveterat, un maniac al violenţei, extremismului şi intoleranţei.

În al său „Testament politic” scris în 1918, Plehanov, gânditorul căruia Chavez pretinde că îi datorează concepţia sa despre lideri, mase şi istorie, scria despre fondatorul bolşevismului: „A nu fi înţeles adevăratul scop al acestui maximalist fanatic a fost cea mai gravă eroare a mea”. Împreună cu eseistul mexican nu mă îndoiesc că social-democratul rus i-ar fi dispreţuit în egală măsura pe şahul Cubei şi pe cel al Venezuelei. Dacă tot flirtează cu idealuri şi valori social-democrate, preşedintele Obama ar câştiga reflectând la aceste esenţiale adevăruri.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu:

http://tismaneanu.wordpress.com

Palestina şi Israelul la a 61-a ANIVERSARE

mai 3rd, 2009

Palestine (Greek: Παλαιστίνη, Palaistinē; Latin: Palaestina; Hebrew: פלשתינה‎ Palestina; Arabic: فلسطين‎ Filasṭīn, Falasṭīn, Filisṭīn) este denumirea folosită încă de pe timpul Imperiului Roman pentru un teritoriu ce cuprindea Libanul, Siria, o parte din Irak, Jordania, Israelul, Peninsula Sinai. Astăzi Palestina dupa unii este teritoriul Israelului.

Teritoriul este populat încă din perioada paleolitică, fiind „administrat” de-a lungul istoriei de State -Cetăţi Canaanite, Triburi Israelite (Hebrew Bible Period), Imperiu Persan,Imperiul Macedonian (Helenistic Period), Hasmonean Dinasty, Imperiul Roman (Herodot Period), Imperiul Byzantine, Chalifatul Arab (cuprinzînd perioada Umayyadă, Abbasidă şi Fatimidă), Cruciaţii (Kingdom of Jerusalem), Mamluk rule, Otoman rule, Egiptian rule, New Otoman rule pînă în 1917, apoi Mandatul Franco-Britanic. Actualul teritoriu al Israelului şi Jordaniei fiind sub Mandat Britanic între 1920-1948.

La 29 Noiembrie 1947 Ansamblul General al Naţiunilor Unite votează partiţia Teritoriul Mandatoriu Britanic în două State – Statul Israel şi Statul Arab, Jerusalemul cuprinzînd Bethlehemul rămînînd sub sub Control Internaţional. Statele Arabe resping Hotărîrea.

La 14 mai 1948 Israelul se declară Stat Independent (On 14 May, the Jewish Agency declared The Independence of the state of Israel.) Din acest moment începe ISTORIA MODERNĂ a Statului Israel.

Astăzi, după 61 de ani, State Arabe şi Organizaţii Arabe încă au dubii asupra legitimităţii şi dreptului la existenţă a Statului Israel.

Din 1995 se duc discuţii cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) pentru întregirea Hotărîrii din 29 Noiembrie 1947 a Ansamblului General al Naţiunilor Unite, în contextul situaţiei de SITU. Ca şi atunci, şi acum o parte din OEP şi unele State şi Organizaţii Arabe confundă Palestina ca TERITORIU cu UN POPOR care n-a existat NICIODATĂ.

Serile de Poezie şi Muzică Religioasă „Sinapsa”

mai 3rd, 2009

Editura ARANIA Editura Platytera
Bucuresti
Braşov

organizează

joi, 30 aprilie , ora 17, la sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti, str.Calea Victoriei nr.115, Sala Oglinzilor

Serile de poezie şi muzică religioasă

“Sinapsa”

Recită poeţii: Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Liliana Ursu, Ioan Es Pop, Gabriel Chifu, Romulus Rusan, Marian Drăghici, Paul Aretzu, Adrian Munteanu, Dan Cârlea, Daniela Şontică, Monica Patriche, Elena Dulgheru, Florin Caragiu, Aida Hancer, Cătălina Cadinoiu

Cu participarea grupului Anton Pann,
a poetului şi cantautorului Ion Zubaşcu
şi a actorului Daniel Făt

moderatori : Florin Caragiu şi Adrian Munteanu

Intrarea liberă

Rusia foloseşte problema transnistreană pentru a se face vizibilă în RM

mai 3rd, 2009

Înaltul reprezentant al Uuniunii Europene în RM Kalmen Mizsei a afirmat recent că procesul de negocieri pe marginea conflictului transnitrean ar putea fi revigorat ca urmare a formării noului guvern de la Chişinău. Totodată, Rusia face mişcări clare în vederea activizării Tiraspolului, condiţionând astfel facilitarea reluării efective a negocierilor cu privire la reglementarea transnistreană.

Manevrele Moscovei pot fi interpretate diferit. În orice caz, aceasta este obligată să întreprindă acţiuni, deoarece, în caz contrar, ar însemna o cedare a poziţiilor geopolituce pe spaţiul din vecinătatea sa estică (CSI).

Ipoteza 1. Tendinţa Rusiei de a introduce subiectul transnistrean pe agenda politică a UE face parte din planul acesteia de a modera discursul Bruxellului vizavi de guvernarea comunistă, care se face vinovată de falsificarea alegerilor, dar şi de încălcarea în masă a drepturilor fundamentale ale omului. În ciuda acestor manifestări non-democratice, Moscova a susţinut comuniştii în perioada post-electorală. De aceea, în prezent, aceasta doreşte să sublinieze rolul său benefic în RM, jucând cartea transnistreană. Această tactică îmbină atât necesitatea Rusiei de a-şi îmbunătăţi imaginea în ochii europenilor, cât şi cea de susţine gruparea comunistă faţă de care se fac presiuni majore din partea Bruxellului.

Ipoteza 2. Atenţia europenilor faţă de subiectul transnistrean, de asemenea, implică şi sporirea interesului pentru stabilitatea politică din RM şi respectiv participarea indirectă a UE la dialogul politic dintre putere şi opoziţie. Or, problema transnistreană poate devine în viitorul apropiat un „remediu” pentru legitimizarea de către comunişti a „acaparării” ilegale şi anti-democratice a puterii politice.

Din această perspectivă, Rusia îşi asigură sustenabilitatea şi fezabilitatea investiţiilor sale făcute în favoarea comuniştilor în perioada ante şi post electorală. Astfel, via dosarul transnistrean, Kremlinul evidenţiază importanţa unei stabilităţi/dialog politic în RM pentru dinamizarea procesului general de negocieri. Iar datorită amintirilor recente despre evenimentele din Georgia, europenii sunt tentaţi să o accepte, demonstrând nu numai persuasivitate, dar şi atitudine proactivă faţă de conflictele îngheţate din vecinătatea sa.

Ipoteza 3.Rusia este în criză de instrumente viabile pentru a determina prezenţa sa politică în RM. Acest lucru are loc şi din cauza sprijinului nerezervat şi necondiţionat, tacit sau expres, a acţiunilor întreprinse de comunişti. Din aceste considerente, problema transnistreană reprezintă modalitatea practic unică de a se implica şi de a influenţa procesele politice din RM. Interesul ei sporit derivă şi din faptul că UE ar putea ocupa poziţia de lider, mai ales în contextul lansării Parneriatului Estic.

Totodată, Rusia simte nevoia de a readuce în discuţie problema transnistreană pentru a justifica semnificaţia şi actualitatea noului sistem de securitate pan-europeană, propus de preşedinte rus D. Medvedev, care prevede de asemenea un mecanism nou de soluţionare a conflictelor locale, inclusiv cele îngheţate.

Orologiul din Piata Mare

mai 3rd, 2009

Stirea fu anuntata la radio, pe la orele 23.00. Cu voce calma si sigura, crainicul facu cunoscut tuturor ca a doua zi, la orele 15.30 fix, acele orologiului din piata mare a orasului se vor opri.
Vestea se raspandi cu o iuteala de necrezut. Chiar si cei ce nu aveau radio o aflara in cateva minute, astfel ca la orele 23.15 nu era locuitor al orasului care sa nu fie in picioare, preocupat de aceasta noutate. Paradoxal, toti ramasera cat se poate de lucizi. Era oarecum de asteptat. De mult timp, orologiul ramanea in urma sau o lua inainte. Cu toate stradaniile ceasornicarilor, nu putuse fi reparat. Fusesera chemati specialisti din alte orase. Nimeni nu reusea sa faca nimic, iar orologiul continua sa aiba toane. Era scandalos. La cererea intregului oras fusese schimbat primarul, se numise un nou consiliu urban, dar totul s-a vadit inutil. Noile masuri nu ajutara la nimic. Acele orologiului din piata mare continuau sa se joace cu timpul. Si asta n-ar fi fost nimic, dar, din cauza orologiului, schimburile din fabrici se faceau anapoda, notiunea de ora de munca isi pierduse sensul si, in scurt timp, economia prospera a orasului ramase doar o amintire.
Totusi, cetatenii nu-si pierdusera speranta. Oricum, erorile orologiului nu erau chiar atat de mari si, apoi, ani de zile indicase ora exacta cu o precizie care ii umplea de mandrie pe localnici. Faima orologiului ajunsese departe si, an de an, veneau turisti spre a se minuna de exactitatea acestuia.
Nimeni insa nu se asteptase la o asemenea veste. Era de necrezut.
La orele 24.00 se deschisera toate localurile. Stiau cu totii ca nu mai avea rost sa-si puna alte probleme. Era clar, la orele 15.30, acele orologiului aveau sa se opreasca. Multi tineri se dusera sa-si petreaca noapte intr-unul din cluburi. De peste tot se auzea muzica, insotita de strigate de chef si de zgomot de pahare ciocnite. La orele 24.40, studentii organizara o manifestatie de protest. Fusesera schimbate lozincile vechi, astfel ca peste tot apareau pancarte cu cuvintele “Vrem timp”, “Dati-ne inca 24 de ore “. Fusese destul de greu de gasit vopsea pentru a acoperi “Vrem libertate sexuala” sau “Dati-ne drepturi sociale”. In cele din urma, gasira vopseaua la un vanzator bolnav de ulcer, care, neavand voie sa bea, ramasese acasa. La orele 1.00 se anunta ca in intreaga tara ceasurile se vor opri la 15.30. Studentii se constituira intr-un grup unit si organizara o revolutie. Guvernul cazu si studentii preluara puterea. Luciditatea cu care fusese primita initial vestea disparu cu totul. Izbucnira certuri violente, se semnalara batai in plina strada. Grupuri-grupuri se invinuiau reciproc, acuzandu-se de iresponsabilitati si neglijente care au dus la crize cu implicatii asupra bunului mers al timpului. In cursul ciocnirilor au fost ucisi mai multi cetateni. Cei raniti fura transportati la spitale, dar medicii nu mai erau la lucru, gasind totul ilogic, de vreme ce la orele 15.30 aveau sa se opreasca toate ceasurile.
Pe la orele 2.15, locuitorii se hotarara sa-si petreaca timpul facand dragoste. Femeile erau fugarite si violate in plina strada. Peste tot puteau fi vazute perechi culcate pe asfalt, iubindu-se cu o patima nebuna. Felinarele fusesera sparte de mult, iar trupurile se imperecheau sub lumina lunii.
La 3.00 se raspandi zvonul ca ar fi fost de fapt vorba de orele 17.30; se telefona urgent la statia de radio. Nu, nu era nici o greseala : orologiul avea sa se opreasca la 15.30. La 3.30 se anunta ca pe intregul fus orar ceasurile se vor opri la aceeasi ora. Apoi se afla ca, intr-o alta tara aceasta se va intampla la 16.30. Dar, curand, veni rectificarea. Fusese o confuzie. Tara respectiva se afla in fusul orar invecinat.
Se nascura suspiciuni: ar fi insemnat ca toate ceasurile de pe glob trebuiau sa se opreasca la aceeasi ora. La 4.45, banuiala fu confirmata la radio. Partidele politice incepura o lupta fara scrupule. Aparura disensiuni chiar in sanul aceluiasi partid. Atacurile se concentrara asupra noului guvern, care se vazu nevoit sa demisioneze. La 5.15 se facu lumina, o lumina inutila, a unui soare nechemat. Totusi, la 5.25 plaja era plina de oameni care voiau sa prinda razele ultraviolete. Se inregistrara cateva cazuri de inec.
La orele 6.00, preotul ii chema pe toti cetatenii orasului la slujba bisericii. Tinu cea mai frumoasa predica din viata sa, vorbind auditorilor despre necesitatea moralei, evitarea ispitei si importanta de a-ti iubi semenul. Se ruga pentru viitor, aratand insa ca, fara munca si onestitate, nu se poate realiza nimic. Ii indemna pe toti la piosenie, promitand, in numele Celui de Sus, perspective de aur drept-credinciosilor.
La orele 7.30 se anuntara numeroase sinucideri, dupa care radioul transmise programul de dimineata: reclame si muzica de dans. Emisiunea de melodii la cerere fusese schimbata pentru orele 18.00, din cauza unei raceli contractate de redactorul respectiv. Se solicitara scuzele de rigoare, dupa care se continua cu un interviu luat ministrului comunicatiilor cu privire la recenta greva a feroviarilor. Apoi ministrul se scuza, deoarece dorea sa fie in piata mare inainte de 15.30.
Pana la 10.00, se dansa dupa muzica de la radio . La 10.30 cazu si noul guvern, in urma revoltei taranilor din nord. La 11.00 ateriza ultima nava spatiala, iar cosmonautii fura instiintati de nenorocire. La 11.15, televiziunea adauga un program special: lectia de esperanto, care fusese amanata pentru ca sotia profesorului nascuse. Cu lacrimi de bucurie, profesorul le comunica telespectatorilor, in esperanto, ca era preafericitul tata a doi micuti gemeni. Apoi traduse in esperanto prima fraza a lectiei: “La orele 15.30 se vor opri acele orologiilor din intreaga lume“.
La 12.00, ceasornicarii incercau inca sa repare orologiul din piata mare. La 12.30, radioul anunta ca, intr-o tara indepartata, fusese reparat un ceas, dar peste 15 minute se afla ca se defectase din nou. La 13.00, un tanar vantura ideea ca nimic nu poate fi sigur, deoarece orologiul din piata mare e stricat, deci e posibil ca orele 15.30 sa fie peste numai un minut. Dar curand se linistira cu totii, caci era stiut ca acele se vor opri la 15.30, deci orologiul trebuia sa indice aceasta ora.
La orele 14.00 masinile incepura sa se loveasca unele de altele, sau sa intre intentionat in ziduri. La 14.15 se anunta ca intr-o tara subdezvoltata au murit de inanitie 100.000 de oameni numai in ultimul an. Tara cerea ajutorul umanitatii. La 14.45 se trimisera semnale SOS in cosmos. Pana la orele 15.00 nu s-a primit nici un raspuns. La 15.05 toata populatia se aduna in piata mare. Multi fura striviti in inghesuiala. La 15.15 privira orologiul, se rugara cerului sa se intample o minune, apoi se gandira ca mai aveau doar 15 minute si orologiul avea sa se opreasca pentru totdeauna. Dar orologiul din piata mare a orasului era de mult defect, iar acele sale sarira brusc la 15.30. Apoi se oprira.

Tel-Aviv , 1972 (C)

Amintiri prăfuite

mai 3rd, 2009

De prin colţurile caselor în care mi-am numărat anii,
Mi-am adunat amintirile prăfuite.
Cele câteva uliţe cu colbul dormind toată vara,
Se pierd în uitare gata să se scufunde.
Se ivesc, lumânări licărind în beznă,
Trotuarele cu asfaltul crăpat,
Câinii răi mârâind în spatele gardurilor vlăguite,
Şi mama care mă chema seara la ciorbă.
Capitalele marilor puteri,
Aeronavele uriaşe zgâriind cerul oceanelor,
Automobilele scumpe,
Operaţia cu lasser pe cord,
S-au şters toate.
Se răzbună oare copilăria
Şi alungă umbrele
Care nu s-au încrustat pe suflet?
Voi afla la inventarul următor, poate.

Dan David, Los Angeles, martie-30-2007.

Colierul vieţii

mai 3rd, 2009

Mărgele de gânduri le agăţ pe un şirag, de sfoara trecutului, în cârlige de oţel, lăsând urme de zimţi pe foile de amintiri. Uneori le desfac ca să le presez, dar zimţii fioroşi se încăpăţânează să-şi lase amprenta de zig-zaguri. Astfel, strâng în pumni foile şi le mototolesc zămislind câte o mărgea şi o las să atârne pe sfoara destinului cu ardoarea de a sfârşi colierul prins de o gaică înţepenită.

LIMAN

mai 3rd, 2009

Clipă după clipă
Scursă neîncetat
Bate la poartă fără repaus
Ca un monoton, mut, staccato.

De ani şi ani
Robinetul istoriei umple neîntrerupt
Suvoiul de timp în acest
Ocean al vieţii
Pe fundul căruia, afundaţi,
Inotăm orbeşte
Căutând Limanul.

Limanul e numai un décor,
O panză însorită
Menită să atragă
Cugetele dospite în negură
Cu cântece voluptoase
Ca ale sirenelor mitologice
Urzind să farmece eroul.

Limanul văzut de unii
Arată ca o ferie
In care Edenul
I-si desface porţile oricui.
La malul lui,
Timpul se transforma în armonie,
Soarele încălzeşte blajin
Si vântul devine o muzică suavă.

Văzut de alţii
Limanul e numai
Bezna veşniciei

9-11

mai 3rd, 2009

9-11
azi o zi de doliu
cineva a apasat butonul unei erori
valorile au devenit cu totul altele
ma puteti cauta in pantofi, in cutia cu nasturi, in masina de scris
nimeni nu imi va lua libertatea
am pierdut naivitatea
candoarea
orizontul
un lift e o capcana
o scara nu stiu unde poate duce
inima pare a fi un loc periculos
copiii un bun dispozabil
cineva isi ducea nepoata in geamantan
bunicule striga fetita, am doar 4 ani
asa iti trebuie zice sistemul
te-ai nascut dupa 9-11
e numai vina ta
si a gaurii din ozon…

Madlena lui Proust. O scurtă şi deprimantă istorie a ideilor primite de-a gata

mai 3rd, 2009

Marcel Proust construieşte în ciclul său de romane „În căutarea timpului pierdut” un personaj deja celebru (Swann) care, mâncând o madlenă, îşi aduce aminte de foarte multe lucruri care aşteptaseră până atunci cuminţi undeva în cotloanele memoriei sale. Ele existau ca latenţă pentru simplul motiv că se întâmplaseră, erau fapte trăite şi depozitate, aşteptând doar să fie reactivate. Mecanismul acesta, identificabil în orice tip de cultură umană, se traduce în mentalul colectiv românesc printr-o serie de cuvinte-catalizator care trezesc invariabil aceleaşi discursuri, aceleaşi clişee de gândire şi verbalizare.

Bunăoară, mulţi dintre noi ştiu cu certitudine că în Evul Mediu i-am bătut pe turci pe unde i-am prins, că Ştefan cel Mare a apărat Europa creştină aproape de unul singur, că Mihai Viteazul îşi dorea cu tot dinadinsul unitatea naţională, că Regele Mihai a părăsit România cu nu ştiu câte trenuri doldora cu aur şi alte valori, că Ceauşescu era băiat bun (patriot de-al nostru!), dar că soţia şi restul aparatului represiv îl induceau permanent în eroare, că învăţământul românesc e unul dintre cele mai bune din Europa (avem o grămadă de olimpici doar!), că am fi ajuns departe la fotbal dacă nu ne furau arbitrii ş.a. Toate aceste certitudini se reactivează de fiecare dată când într-un fel sau altul cineva ne atrage atenţia că nu prea există naţiune cu un raport atât de prost între calităţi şi realizări concrete. Personal, m-aş aştepta la ceva mai mult de la o naţiune care a înspăimântat Europa din perioada romană şi până recent (vă reamintesc – există teorii protocroniste care ne spun ca dacii sunt întemeietorii Romei). Nimeni nu mă poate lămuri, însă, cum de pe parcursul atâtor secole, tot ceea ce putea conspira pe această planetă şi-a concentrat efortul asupra noastră.

Eu unul cred cu tărie că România e o ţară normală. Ce înseamnă asta? Că nu avem vocaţie mesianică, că nu suntem nici buni nici răi, nici înalţi nici scunzi, nici blonzi nici şateni, nici grobieni nici educaţi, nici ospitalieri nici taciturni. Nu ştiu dacă în mod serios mai poate afirma cineva în plin secol XXI că există o virtute sau un defect (oricare ar fi ele) care să poată fi extrapolate la nivelul corpului social al unei întregi naţiuni. Dacă sunt bun, înalt, blond, educat sau ospitalier sunt în virtutea calităţii mele umane şi nu pentru că toate astea ar fi un dat etnic, primit din moşi-strămoşi şi transmis cu stricteţe. Nici nu văd cu ce ar schimba lucrurile dacă aş admite că turcii ne-au mai şi bătut prin Evul Mediu, că Mihai Viteazul nu dorea unitatea naţională, ci urmărea pragmatic alte interese (deloc blamabile, de altfel), că echipa naţională de fotbal joacă prost ş.a.m.d.

Profilul moral al unei naţiuni, oricare ar fi ea, este întotdeauna suma eterogenă a profilurilor tuturor indivizilor care o compun şi nu un set de calităţi şi defecte rămas acelaşi pe parcursul secolelor. Există, desigur, şi particularităţi naţionale, dar acestea sunt cu mult mai puţine decât ne imaginăm şi nu vizează trăsături de caracter sau norme morale absolute.

Cele mai multe dintre ideile primite de-a gata au fost acumulate în anii lungi petrecuţi în şcolile comuniste, când învăţam fără niciun fel de entuziasm din manuale anoste (cu fotografii alb-negru) totul despre faptele de vitejie ale strămoşilor. De la prima filă şi până la ultima totul era victorie, triumf naţional, curaj aproape nebunesc. Am aflat în anii aceia cum îi lăuda Herodot pe traci, ni se cerea în subtext să trăim un fior de mândrie aproape mistic citindu-l pe Cantemir.

Ceea ce nimeni nu ne-a spus şi ceea ce, mai târziu, nu am avut curiozitatea de a descoperi de unii singuri este că Herodot spunea şi că „la ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă”. Nici Cantemir nu lăuda întotdeauna. Acesta este, de altfel, procesul de (etno)geneză al oricărei idei primite de-a gata. Se ia un autor important, cu un nume sonor, se caută cu atenţie pasaje care, citate fragmentar, să poată fi pe gustul oricărui patriotard, de regulă se memorează pasajul pentru a putea fi invocat patetic de fiecare dată când este nevoie şi mai apoi se caută un ton potrivit (imprecaţii, vocative stridente, imperative din abundenţă).

Rolul Madlenei lui Proust mai este jucat şi de câteva cuvinte-tabu. Ele singure sunt suficiente pentru a dezlănţui reacţii violente pentru că adepţii ideilor primite de-a gata nu cred în polisemia cuvintelor. Exemple: vorbiţi despre „autonomie” (estetică, energetică sau de orice altă natură) şi veţi vedea ce urmează, procedaţi în acelaşi fel plasând în contexte diferite cuvinte inofensive precum „unitate”, „minorităţi”, „maghiar”, „musulman” ş.a. Reflexul va fi mai mereu pavlovian.

Cred, însă, că vremea ideilor primite de-a gata se apropie de sfârşit. Dispariţia lor e sinonimă cu evoluţia către normalitate a întregii societăţi româneşti.

Motiune de Cenzura

aprilie 29th, 2009

Am primit la redactie textul motiunii de cenzura care se va depune in cursul zilei de luni 4 mai:

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Ordonanţa de Urgenţă nr. 34⁄2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale marchează eşecul politicii bugetar-fiscale a Guvernului PD-L / PSD. În loc să fie, aşa cum ar fi trebuit, un instrument de corecţie a erorilor flagrante conţinute în Legile bugetare adoptate la sfârşitul lunii februarie, rectificarea bugetară adaugă noi dovezi ale lipsei de realism şi de responsabilitate ale guvernării actuale.

Reperul de moralitate al oricărei guvernări îl constituie modul în care aceasta îşi îndeplineşte promisiunile din campania electorală, a căror reflectare fidelă trebuie să fie programul de guvernare. În această privinţă ne aflăm în faţa unui abandon total de la principiile morale. Guvernul Boc nu este doar vinovat de imoralitate, dar este de-a dreptul recidivist în această privinţă.

Cel dintâi gest de dispreţ la adresa alegătorilor săi l-au marcat partidele din coaliţie, PD-L şi PSD, odată cu întocmirea programului de guvernare, ce nu mai conţinea cea mai mare parte a promisiunilor anunţate cu surle şi trâmbiţe în campania electorală. Amintim dintre măsurile uitate brusc după câştigarea alegerilor: creşterea salariilor cu 50% la profesori, „imediat din prima zi de guvernare”; majorarea cu 50% a pensiilor pentru grupele I şi II de muncă; menţinerea punctului de pensie la 45% din salariul mediu brut pe economie; dublarea pensiilor agricultorilor; majorarea cu 50% a alocaţiilor familiale; acordarea celei de-a 13 pensii; creşterea salariului minim până la 1000 lei; încurajarea încadrării în muncă a pensionarilor care doresc să îşi sporească veniturile; reduceri fiscale pentru primul an de activitate profesională – 100% în primele 6 luni şi 50% în urmatoarele 6 luni; măsuri pentru reducerea fiscalităţii cum ar fi: anularea taxei de poluare, scutirea de impozit pe profitul reinvestit, reducerea TVA la 5% pentru alimentele de bază, reducerea impozitului pe veniturile salariale la 10% pentru salarii mai mici decât salariul mediu brut pe ţară, scăderea impozitului pe dividende, crearea unui „scut fiscal” prin calcularea limitei maxime de suportabilitate a taxelor si impozitelor pentru IMM-uri si aplicarea regimului diferenţiat faţa de companiile mari; alocarea a 6% din PIB pentru educaţie – construirea a peste 5000 de şcoli, creşe şi grădiniţe noi, construirea de cămine moderne cu peste 10.000 de locuri; tot 6% din PIB pentru sănătate – construirea a 8 spitale regionale ultra-moderne; eliminarea plafoanelor la medicamente din farmacii; investiţii masive în infrastructura şi modernizarea rurală şi urbană, construcţia a aproximativ 1000 km de autostrăzi, modernizarea a 1000 km de cale ferată, 8 stadioane şi centre moderne olimpice în toate regiunile de dezvoltare, construcţia a 1000 de facilităţi pentru activităţi sportive, terenuri şi săli de sport, bazine de înot; încurajarea tinerilor fermieri prin acordarea unui ajutor de instalare de 25.000 euro, subvenţionarea a 65% din costurile proiectelor de microîntreprinderi şi pensiuni turistice, acoperirea a 30% din creditele pentru producţie, program de investiţii în spaţiul rural de 13,7 mld. Euro etc.

După nici două luni, promisiunile au intrat din nou la apă, odată cu Legea bugetului de stat şi Legea bugetului asigurărilor sociale, PD-L şi PSD uitând nu doar de promisiunile electorale, ci şi de propriul program de guvernare. Astfel, bugetul alocat educaţiei a fost de numai 4,5% din PIB, faţă de promisiunea electorală de 6%; bugetul alocat sănătăţii a scăzut la 3% din PIB faţa de nivelul asumat de 6%, cu aproape 1% din PIB mai mic faţă de cel alocat efectiv în anul 2008. În domeniul transporturilor, alocările bugetare s-au redus la 3,4% din PIB în 2009, faţa de 4,2% în 2008. Pentru cercetare a fost alocată o sumă de 0,3% din PIB, faţă de 1% asumat în campania electorală şi 0,7% din PIB efectiv realizat în 2008. De asemenea, în domeniul apărării s-au prevăzut numai 1,3% din PIB, faţă de 1,7% în 2008 şi aproape la jumătate faţă de promisiunile electorale.

În cele din urmă, promisiunile s-au scufundat de-a binelea odată cu OUG nr.34 de rectificare bugetară. Prin diminuarea bugetelor de cheltuieli la Ministerul Agriculturii (2 miliarde lei – 24%), Ministerul Apărării (700 mil. lei – 9,1%), Ministerul Educaţiei (676 mil. lei – 5,6%), MAI (427 mil lei. – 4,2%), Ministerul Mediului (139 mil. lei – 5,3%), Ministerul Justiţiei (61,2 mil. lei – 3,1%), Ministerul Public (30 mil. lei – 4,63%) si Ministerul Transporturilor (203 mil. lei – 1,9%), subfinanţarea se agravează, iar reforma şi investiţiile în agricultură, educaţie, justiţie, apărare, ordine publică şi infrastructură sunt compromise. În ceea ce priveşte nivelul cheltuielilor bugetare prevăzute prin aceasta rectificare, constatăm că actualul Guvern, a tăiat sume de peste 800 de milioane de lei de la nivelul unităţilor descentralizate, respectiv de la comune, orașe, municipii, în condiţiile în care, deja, primăriile din mediul rural acuzau că nu au deloc bani pentru continuarea investiţiilor sau pentru cofinanţarea proiectelor europene, iar fondul de salarii nu le ajunge, decât pana in luna august. In schimb, fondurile alocate cu dărnicie Ministerului Turismului si Comunicaţiilor (clientele politice ale PD-L) sunt de peste 10 -12 ori mai mari faţă de bugetele alocate acestor ministere în anii anteriori.

Şi, de parcă asta nu era destul, ultima redută a demagogiei guvernamentale, cea privind menţinerea alocărilor pentru investiţii, se prăbuşeşte, la rândul ei. Nu s-a uscat bine cerneala de pe semnăturile guvernamentale pe OUG nr 34, că Preşedintele României, secondat – mai e nevoie să o spunem – de primul ministru, avertiza că e posibil ca finanţarea externă, principala sursă investiţională, să fie utilizată pentru plata pensiilor şi salariilor. Această joacă de-a promisiunile, marcată de un profund dispreţ la adresa românilor, este fără egal în ultimele decenii.

Guvernul invocă, pentru toate acestea, criza economică. Dar tocmai criza economică este cea care obligă la realism şi fermitate. Să vedem, mai întâi, despre ce realism e vorba. Legile bugetare au fost construite pornind de la premisa că în anul 2009 veniturile bugetare vor fi cu 18% mai mari decât în anul 2008. În momentul votării în Parlament a proiectelor respective era cunoscut faptul că veniturile pe luna ianuarie a.c. erau cu 20% mai mici decât cele prevăzute și nici pentru luna februarie auspiciile nu erau mai favorabile. Guvernul a ignorat complet aceste semnale evidente venite din economie. La acestea s-au adăugat erori grave în configurarea cheltuielilor bugetare, prin subfinanţarea evidentă a unor domenii, cum ar fi educaţia şi cercetarea, siguranţa şi ordinea publică, protecţia socială, armata sau agricultura. Pentru ca cifrele „să dea bine”, produsul intern brut a fost „umflat” cu zeci de miliarde de lei. La vremea respectivă, de la tribuna Parlamentului, primul ministru şi ministrul de finanţe au garantat pentru menţinerea pe anul 2009 a unui deficit al bugetului consolidat de 2% din PIB. Toate avertismentele pe care le-am adresat Guvernului potrivit cărora abaterea de la realitate e de cel puţin opt miliarde de euro au rămas fără rezultat. Iată că, după doar câteva săptămâni, de această dată în urma expertizei Fondului Monetar Internaţional, Guvernul a trebuit să se supună acestei evidenţe. Din erorile sale de previziune, Guvernul „recunoaşte” o diferenţă de peste şase miliarde de euro. Fără nici o stânjeneală, Guvernul taie cheltuielile cu 1,5 miliarde de euro şi reduce veniturile cu 4,5 miliarde de euro, majorând astfel deficitul bugetar cu peste 3 miliarde de euro. Cine e de vină pentru această uriaşă eroare, potrivit maşinăriei propagandistice a guvernului? Nu cei care au ignorat evidenţele şi au alcătuit greşit bugetul ci, fireşte, criza economică şi guvernarea liberală.

Rectificarea bugetară agravează situarea Guvernului în afara realităţii economice. Deficitul bugetului consolidat ar urma să fie de 4,6% din PIB adică 24,3 miliarde de lei. Ministerul Finanţelor Publice a ţinut sub straşnic secret rezultatele primului trimestru pentru a nu se constata cât este de aberantă această previziune. Căci deficitul bugetului consolidat după trei luni este deja, de 10 miliarde de lei, adică aproape 1,9% din PIB! Aşadar 42% din deficitul anual!!! Şi asta în condiţiile în care din cele 10 miliarde de euro investiţii promise nu a fost utilizată nici a zecea parte, iar pentru domeniile subfinanţate ar mai trebui completate cheltuielile cu cel puţin 10 miliarde de lei până la sfârşitul anului.

Lipsa de realism a guvernării este convingător ilustrată de faptul că, pentru dânşii, prioritară nu este îmbunătăţirea activităţii de colectare ci răzbunarea politică, umilirea funcţionarului public. Cifrele sunt elocvente în acest sens: conformarea voluntară la plata lunară a obligaţiilor fiscale datorate de agenţii economici a scăzut în timpul guvernării Boc cu 10 puncte procentuale, de la 83% la 73% si trendul este în scădere de la o lună la alta, probabil „dorind” sa se ajungă la nivelul anului 2004, când numai 58% din obligaţiile fiscale declarate de contribuabili se încasau lunar. Este evident ca actualele conduceri ale Ministerului Finanţelor Publice si ANAF nu deţin expertiza necesară de a se adapta noilor condiţii şi de a îmbunătăţi administrarea fiscală. Ceea ce nu înţelege guvernul PD-L – PSD este că problema realizării veniturilor bugetului nu se rezolvă fiscalizând suplimentar contribuabilii şi terorizând proprii salariaţi, ci îmbunătăţind administrarea şi colectarea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor reglementate de actualele legi fiscale.

Pe cine vreţi să păcăliţi, stimaţi guvernanţi? În condiţiile în care trendul acesta, în ce priveşte veniturile, se păstrează, e limpede că veţi abandona proiectele investiţionale. Ceea ce înseamnă nu doar că nu veţi fi în stare să începeţi proiecte noi, dar veţi abandona şi mare parte din proiectele aflate în derulare, cu deosebire pe cele din mediul rural. Pentru că, nu-i aşa, cum bine spunea preşedintele Traian Băsescu şi-l încuviinţa cu promptitudine premierul Boc, banii abia ar putea ajunge pentru salarii şi pensii.

Aţi încercat să abateţi atenţia de la aceste realităţi, care vă pun în situaţia penibilă de a vă recunoaşte incapacitatea de a guverna resursele publice ale ţării, printr-o campanie nedemnă de defăimare a guvernării liberale. V-aţi justificat abandonul de la principiile morale prin faptul că “visteria era goală”. Această acuză vă descalifică, pentru că sugerează că nu ştiaţi că bugetul pe anul 2008 a fost aprobat de Parlament cu deficit, că un buget nu poate avea deficit şi excedent în acelaşi timp, şi fireşte, nu ştiaţi că, şi în situaţia în care s-ar fi înregistrat din execuţie un excedent, ar fi fost interzis ca excedentul respectiv să fie reportat şi utilizat în anul următor.

Aţi acuzat facturi neplătite de guvernarea liberală, dar nu aţi prezentat niciodată lista lor. Cât despre volumul acestor facturi, aţi prezentat de fiecare dată alte cifre, scăzând de la 8 miliarde de lei la mai puţin de 2 miliarde de lei şi neinformând corect opinia publică privind procedurile legate de plata facturilor şi de faptul că între emiterea unei facturi şi plata ei de către ordonatorii de credite e nevoie de un anumit timp pentru îndeplinirea acestor proceduri. Dumneavoastră, însă, aţi rezolvat în stilul care vă e caracteristic această problemă. Aţi prevăzut prin OUG de rectificare bugetară că nu plătiţi decât la sfârşitul fiecărei luni. O acuză nefondată la adresa noastră s-a transformat, în ce vă priveşte, într-un merit consacrat prin lege!

Aţi acuzat, în frunte cu Preşedintele ţării, că am majorat cu 180 mii numărul salariaţilor din administraţie şi apărare, în perioada 2005-2008, ignorând cu rea-credinţă datele Institutului Naţional de Statistică ce arată că, în aceeaşi perioadă, numărul acestora, din contră, a scăzut de la 538.000 la 470.000 de persoane.

Ne-aţi acuzat că am cheltuit fondurile din privatizare, fără să explicaţi naţiunii române că aceste sume sunt, în continuare, la dispoziţia voastră, şi că evoluţia ratei dobânzii a făcut ca, de fapt, deciziile Guvernului liberal să economisească banii ţării şi nu să-i risipească. De altfel, chiar dumneavoastră, prin acte normative şi prin declaraţii publice, ne spuneţi cum veţi cheltui banii care spuneaţi că nu mai sunt: pentru compensarea amputării fondurilor la agricultură, pentru plata unor datorii ale Autorităţii Naţionale a Drumurilor. Când e să inventaţi ţinte de carton, să defăimaţi pe alţii ca să vă ascundeţi în spatele colbului stârnit de calomnii, banii nu mai sunt. Când e să acoperiţi propriile găuri, brusc, banii reapar. Ce alchimie e asta, domnii mei, alta decât cea a minciunii?

Şi dacă tot e să comparăm guvernările, hai să recurgem la cifre. Pe primele trei luni ale anului, deficitul bugetului consolidat era anul trecut de cca. 1 miliard de lei, acum este de 10 miliarde de lei. Adică de aproape zece ori mai mare!!! Anul 2008 s-a încheiat cu un deficit al bugetului de stat de 19 miliarde de lei. Dumneavoastră asumaţi din pornire 29 miliarde de lei, adică 5,6% din PIB, cu peste 50% mai mare decât cel de anul trecut! Cât despre deficitul pe întregul an, vă propuneţi un deficit total de 4,6% în acest an, despre a cărui realism am vorbit deja. Dar nu informaţi în mod corect că deficitul pe anul trecut, raportat la cheltuielile anului respectiv, a fost în jur de 3%, restul până la 4,8% fiind reprezentat de alocarea de titluri nominative la Fondul Proprietatea foştilor proprietari, deci fără implicaţii financiare directe, de utilizarea de către primării a economiilor din anii precedenţi pentru investiţii, acestea urcând la peste 30% din totalul cheltuielilor administraţiei locale, şi din plata unor sume către funcţionari de stat, în urma unor hotărâri judecătoreşti definitive ce sancţionau erori ale guvernului din perioada 2001-2004. În bugetul guvernării liberale acest capitol, al investiţiilor a fost unul foarte important în buget. Da, este vorba de investiţii în sănătate, mediu, agricultură, educaţie, infrastructură, etc., astfel încât, practic, nu există localitate care în cei patru ani să nu fi avut o investiţie în şcoli, în grădiniţe, în drumuri, nu există un judeţ să nu fi primit bani mulţi pentru investiţii.

Toate aceste comparaţii arată că nu aveţi dreptul să daţi lecţii guvernului precedent şi că ar trebui, în loc să fiţi aşa „buni” specialişti în guvernare liberală, să vă corectaţi propriile erori, altminteri evidente. Ca să nu mai vorbim de faptul că, în ceea ce priveşte deficitele, cel puţin în perioada liberală s-au văzut şi rezultate precum o creştere economică de 6% în 2007, peste estimările specialiştilor, România fiind în 2007 anul cu cea mai mare creştere economică din Europa; o creştere a PIB de 9% pe primul semestru 2008, cea mai mare creştere economică din istoria României pentru respectiva perioadă a anului. În 2007-2008 investiţiile străine directe erau situate la un nivel dublu faţă de întreaga perioadă 1991-2006. Veniturile bugetului consolidat au fost de 2,5 ori mai mari comparate cu cele din 2004. În perioada guvernării PNL – UDMR, salariul mediu net s-a dublat, s-au creat peste jumătate de milion de locuri de muncă; iar pensiile au crescut de 2,5 ori, valoarea punctului de pensie ajungând la 697,5 lei. În schimb, deficitele dumneavoastră, mult mai mari, aduc, în mod paradoxal, nu mai multe rezultate, ci mult mai puţine.

Anii de guvernare liberală au fost cei mai buni ani, din punct de vedere economic, din întreaga istorie modernă a României, în condiţiile în care, de la jumătatea anului 2007, economiile occidentale au început să resimtă efectele crizei financiare și economice.

Da, veţi spune, dar acum e criză şi în România. De acord. Şi ce-i de făcut? Ne-aţi anunţat

acum cinci luni că faceţi o mare coaliţie, mare, mare de tot pentru a salva România de criză. Care este bilanţul acestor luni de guvernare ? O criză în faţa căreia se vede limpede că nu aveţi niciun fel de răspuns. Lipsa de viziune şi de fermitate a actualului cabinet este evidentă în această privinţă. Un şir neîntrerupt de ambiguităţi, de ezitări, de retractări care au creat panică şi confuzie printre funcţionarii publici, profesori şi medici, oameni de afaceri, pensionari. Drepturile de autor ba se impozitează, ba nu se impozitează. Cumulul pensiei cu salariul a trecut printr-o adevărată odisee, încheindu-se cu o formulă care discriminează persoanele cu grad ridicat de pregătire. Salariile ba au îngheţat, ba s-au dezgheţat, ba s-au indexat, ba nu s-au mai indexat. Punctul de pensie a devenit virgulă, creşterile fiind comparabile cam cu ce se află îndeobşte după virgulă. Veniturile de la stat mai mari decât ale preşedintelui – ce impietate! – ba s-au supraimpozitat, ba au îngheţat. Câştigurile directorilor de companii s-au micşorat şi au crescut la loc. Cât despre taxa de poluare, pe care o tot tăiaţi anul trecut prin moţiuni de cenzură, vă şade acum foarte bine cu ea dublată faţă de momentul depunerii moţiunii de cenzură.

Ceea ce este cel mai grav e faptul că încercaţi să rezolvaţi prin creşterea impozitelor problemele pe care nu le puteţi rezolva altminteri. Un prim exemplu îl constituie contribuţiile la asigurări sociale, care au crescut în acest an cu 3,5%, anulând printr-o atitudine de dispreţ la adresa mediului economic ce se câştigase în ultimii ani. Un al doilea exemplu îl constituie impozitul minim garantat, care introduce pentru prima oară în România un impozit pe existenţa firmelor. De când a avea profit e obligatoriu, stimaţi guvernanţi, mai ales în condiţiile crizei? Impozitul pe profit e doar 8% din totalul veniturilor bugetare, restul îl formează impozitul pe venit, TVA, accizele etc. De ce dumneavoastră aveţi, prin lege, dreptul de a termina exerciţiul bugetar cu deficit, iar firmele sunt obligate să aibă excedent? Ce-ar fi să dăm o lege prin care să vă obligăm şi pe dumneavoastră, guvernanţii, să veniţi cu bani de-acasă dacă bugetul se încheie cu deficit?

Guvernul Boc încearcă acum prin luarea unor măsuri administrative disperate, necorelate între ele, cu efecte de multe ori contrare scopului pentru care au fost luate, să-şi respecte propriul angajament luat în faţa FMI-ului. Acum, înţelege toată lumea de ce iniţial au fost trecute la secret condiţiile acordului cu FMI-ul. Pentru ochii lumii, Ministerul de Finanţe aruncă pe piaţă diferite idei cum ar fi acest „impozitul forfetar”, ca să aflăm acum, că în angajamentul semnat, din start era vorba de impozit minim obligatoriu, plătit anticipat.

Aţi justificat introducerea acestei măsuri prin faptul că ea există şi în Franţa. Atunci hai s-o aplicăm ca-n Franţa. Acolo firmele cu o cifră de afaceri de până la 1,5 milioane de euro sunt scutite de acest impozit, iar celelalte plătesc 1.000 de euro. În România, o frizerie sau un butic de la ţară, cu o cifră de afaceri de 7-8 mii de euro, va plăti cel puţin 500 de euro. O astfel de măsură, care loveşte mai ales în micii întreprinzători, anihilează toate teoriile guvernului Boc privind grija faţă de cei săraci. Pentru că săraci sunt şi printre cei care muncesc, nu numai printre pensionari sau printre asistații social. Realitatea este că acest tip de impozit este actualmente pe cale de eliminare atât în Franţa, unde din 2010 vor fi scutite firmele cu o cifra de afaceri sub 15 milioane de euro, iar din 2011 acest impozit va fi eliminat complet, cât şi în Ungaria, unde guvernul maghiar va elimina această taxa din 2010. În ambele state, acest tip de impozit a fost introdus în perioade de boom economic, nicidecum în perioada de criză economică, când,dimpotrivă, se lucrează la eliminarea acestui tip de impozit.

Acest tip de impozit împovărează contribuabilii, marcând, practic, sfârşitul cotei unice de impozitare, de 16%. Astfel, micul contribuabil cu o cifra de afaceri de 52.001 lei, care, în condiţiile cotei unice de 16% ar fi avut de plătit numai un impozit pe profit de 832 lei (la o rată a profitului de 10%, respectiv la un profit de 5.200lei), va fi obligat în actualele condiţii la plata “IMPOZITULUI MINIM” de 4.300 lei, (adica 82,7% din profitul său de 5.200 lei) la care se adaugă şi celelalte obligaţii fiscale (TVA, impozit pe venit şi contribuţii sociale aferente salariilor, etc.).

Atitudinea Ministrului de Finanţe de a considera toţi operatorii economici evazionişti fiscali denotă lipsa de respect faţă de contribuabili şi este o încercare disperată de a masca incapacitatea de a organiza controlul corect al colectării taxelor şi impozitelor. Mai mult, obligarea microîntreprinderilor, care oricum după fiecare factura emisă plătesc impozit de 3% (chiar dacă nu încasează contravaloarea facturii), să mai plătească impozit minim obligatoriu este dovada clară că lozinca nemajorării impozitelor nu corespunde adevărului.

Consecinţa introducerii acestui impozit va fi dezastruoasă, atât din punct de vedere al bugetului, pentru că veniturile ce ar trebui colectate din celelalte impozite si taxe datorate de aceste firme (impozit pe venit, contribuții sociale, TVA, etc.) vor scădea semnificativ, dar si pentru ca va creste considerabil si numarul somerilor in Romania, de la 400.000 in decembrie 2008, la peste 800.000 de mii someri la sfarsitul anului 2009 (practic o dublare a numarului), din care peste 90% provenind din mediul privat, așa cum preconizează Ministerul Muncii.

Se creează astfel un obstacol in calea mediului de afaceri, deoarece acest impozit nu este corelat cu capacitatea de plată a firmelor. Aplicat asupra veniturilor totale, el distorsionează activitatea economică, ceea ce va conduce, în perioada imediat următoare, la falimentarea a sute de mii de întreprinderi mici si mijlocii din comerț și servicii – cele mai afectate domenii în perioada de criză economică. În actualele condiţii de criză, dar şi de guvernare haotică, s-a înregistrat deja o creştere semnificativă, respectiv de 19% faţă de decembrie 2008, a numărului de dosare aflate pe rolul instanţelor ale societăţilor comerciale unde a fost deschisă procedura de insolvenţă de către organele fiscale; dar să ne imaginam cum va fi după împovărarea fiscală a contribuabililor mici cu noile măsuri!!!

Eliminarea deductibilităţii cheltuielilor cu carburanţi auto şi a TVA-ului aferent reprezintă tot majorări mascate de taxe şi impozite. Excepţiile formulate pe genunchi de către guvernanţi, în urma protestelor diferitelor categorii de operatori economici creează noi inechităţi. De exemplu, de ce nu sunt exceptate şi autoutilitarele şi automobilele mixte utilizate la aprovizionare, dacă cele ale agenţilor de vânzări beneficiază de această scutire? Exemplele şi întrebările ar putea continua şi cu alte categorii nenominalizate la excepţii, cum ar fi, ca să folosim un exemplu morbid, autoutilitarele din dotarea serviciilor funerare.

Citându-i pe actualii guvernanţi, trebuie reţinută următoarea exprimare: „Statul trebuie să asigure un sistem fiscal echitabil şi corect pentru toata lumea” (Expunerea de motive, cap. E, lit. A) şi să o coroborăm cu prevederile art.53 alin.(2) din Constituţie, potrivit cărora ,,Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”. Prin urmare, fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi “proporțională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni”, după cum spune o decizie a Curții Constituţionale, 3/1994. Dar despre ce corectitudine şi echitate este vorba? Este vorba de echitate atunci când un mic contribuabil, ce se încadrează în primele două categorii de venituri prevăzute de Ordonanţă, ajunge să plătească o cota de impozitare până la 80% din profitul realizat, în timp ce acei contribuabili cu o cifra de afaceri de peste 1 milion de euro sunt foarte puțin afectați de nivelul taxei? Este oare vorba, în această situaţie, de tratament egal între firme, sau economia de piaţă concurenţială dispare în România tocmai datorită acelora care ar trebui sa o reglementeze şi să vegheze asupra ei?

Tot in cap. E, lit. A, din Expunerea de motive, sunt prezentate si o serie de date complet neadevărate, pentru inducerea în eroare atât a opiniei publice, cât şi a Parlamentului României. Potrivit acestor date, „din analizele efectuate de Ministerul Finantelor Publice rezulta că, la nivelul anului 2007, din cei 617.525 de contribuabili persoane juridice, 2.000 au asigurat peste 85% dintre veniturile publice”. De fapt, realitatea este că, la nivelul anului 2007, numărul celor ce au asigurat aceste venituri a fost de peste 100 ori mai mare. Mai mult de atât, la nivelul anului 2008, 52% din veniturile publice au fost aduse de peste 10.000 contribuabili mijlocii (9.000) si mari (1.273), iar 48% din veniturile publice au fost asigurate de contribuabilii mici, cu cifra de afaceri sub 1 milion euro. Rezultă că peste 600.000 contribuabili mici contribuie cu circa 48% din veniturile bugetului general consolidat, reprezentand aproximativ jumătate din veniturile Statului.

Aşadar, constatăm lipsa de profesionalism a conducerii Ministerului Finantelor Publice în a analiza activitatea şi contribuţia celor peste 600.000 contribuabili mici la buget. Or, prin aplicarea acestui impozit minim pe profit, Guvernul nu numai că nu va înregistra venituri mai mari, dar va pune în pericol activitatea desfăşurată de aceste firme. Practic va pune in pericol jumatate din veniturile bugetului general consolidat al statului, pentru că îi va afecta în principal pe contribuabilii de bună credinţă care reprezintă peste 90% din cei 600.000 contribuabili mici.

Este regretabil faptul că, datorită incompetenţei şi lipsei unei viziuni strategice, actuala coaliţie guvernamentală pasează responsabilitatea luării măsurilor de reducere a bugetelor ministerelor precum si de creștere a fiscalităţii organismelor financiare internaţionale (FMI) şi Comisiei Europene, asa cum rezultă şi din Expunerea de motive a OUG cu privire la rectificarea bugetară. Reamintim guvernului că alegătorii au votat în campania electorală PSD şi PD-L şi nu FMI, astfel încât responsabilitatea guvernării vă aparţine integral.

După guvernarea PNL-UDMR, care a consemnat cea mai spectaculoasă creştere economică din istoria României, românii retrăiesc experienţa tristă a anilor 1990: nesiguranţa zilei de mâine, spaima de sărăcie, de statul atotputernic şi lacom. Guvernarea de stânga a coaliţiei PDL-PSD, populistă şi demagogică, a dat, în numai patru luni, măsura incompetenţei şi a relei-credinţe care caracterizează cele două partide-surori. PD-L şi PSD au dovedit că interesul lor pentru revigorarea economiei româneşti, prin stimularea muncii şi a creativităţii românilor, este egal cu zero. În actul guvernării, singura preocupare reală a celor două partide „cununate” politic de preşedintele Traian Băsescu, o reprezintă adunarea cu orice preţ a resursei bugetare, indispensabilă hrănirii clientelei politice.

În acelaşi timp, firmele private trag obloanele, iar nivelul investiţiilor scade dramatic, ca şi nivelul de trai al românilor. Sub guvernarea stângii populiste a lui Traian Băsescu, România înregistrează creşteri doar la birurile impuse celor mai active şi productive segmente ale societăţii, la numărul de şomeri şi la datoria externă a ţării. Cea mai spectaculoasă creştere reală o găsim la capitolul minciuni şi promisiuni neonorate ale guvernanţilor faţă de cetăţeni. Ajunse la guvernare, PD-L şi PSD au acţionat în buna tradiţie a moştenitorilor partidului comunist, ignorându-şi propriile angajamente şi înşelând încrederea românilor. Au preferat să se spele pe mâini şi să ridice din umeri, invocând o criză economică din care nu ştiu şi nu pot să scoată România. Au ales să guverneze prin spectacole mediatice menite să-i înşele pe cetăţeni, dar al căror efect este slăbirea încrederii cetăţenilor în instituţiile statului.

Stimați colegi, senatori și deputați,

În Monitorul Oficial numărul 264 din data de 22.04.2009 a fost publicată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice. Un titlu frumos, am putea spune, chiar pompos, dar care ascunde măsuri cu consecinţe deosebit de grave atât asupra evoluţiei şi tendinţelor din ultimii ani din administraţia publică cât şi asupra a ceea ce trebuie să fie până la urmă o administraţie publică aflată în slujba cetăţeanului.

Prin aplicarea OUG 37 se anulează întregul proces de reformă pe care l-a făcut România, începând cu 1999, în privinţa modernizării administraţiei, a constituirii corpului funcţionarilor publici, a depolitizării corpului funcţionarilor şi a administraţiei publice.

Această ordonanţă reprezintă un atentat grav împotriva democraţiei în România şi riscă să scoată statul român din cadrul european în ceea ce priveşte reforma în domeniul administraţiei publice.

De fapt, prin acest act normativ nu se prevede altceva decât politizarea tuturor serviciilor deconcentrate. Ceea ce nu a putut obţine coaliţia majoritară în Parlament – prin promovarea şi adoptarea unui proiect de lege cu acelaşi conţinut – a făcut executivul dintr-un şut, prin adoptarea acestui act normativ. Sigur, ştim cu toţii că există posibilitatea ca legea aprobată în Parlament să fie declarată neconstituţională de Curtea Constituţională şi atunci Executivul, fără a aştepta decizia Curții, deşi aşa era logic şi conform principiilor de drept, a rezolvat problema prin adoptarea acestui act normativ.

Că este imorală o asemenea procedura este evident, problema e însă că e şi contrar spiritului Constituţiei şi a funcţionării democratice a instituţiilor de drept din România. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 37/22 aprilie 2009 este emisă cu încălcarea prevederilor art. 115 alin (6) din Constituţia României, republicată, potrivit cărora, „Ordonanţele de Urgenţă nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie…” În context trebuie subliniat că prin acest act normativ sunt afectate drepturi fundamentale, precum dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii şi dreptul la un nivel de trai decent, aşa cum sunt consfinţite în prevederile constituţionale ale art.41 şi art. 47 alin. (1).

Or, aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/22 aprilie 2009 are ca efect imediat încetarea raporturilor de serviciu ale celor vizaţi (potrivit art. III alin. 11), cu pierderea tuturor drepturilor salariale aferente. În acest sens, trebuie amintit că, potrivit celor statuate de Curtea Constituţională, în Decizia nr. 1.189/2008, sensul juridic al verbului „a afecta” cuprinde mai multe nuanţe, precum pe cel de „ a suprima”, „ a aduce atingere”, „a prejudicia”, „a vătăma”, „a leza” sau „a antrena consecinţe negative”. Or, potrivit acestor conotaţii, prin aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/22 aprilie 2009, s-ar suprima veniturile obţinute de actualii ocupanţi ai funcţiilor vizate, ceea ce, potrivit practicii constante a Curţii Constituţionale, reprezintă o afectare a dreptului la muncă, în însăşi substanţa lui, drept care, prin conţinutul lui, este un drept complex care include şi dreptul la salariu şi dreptul la condiţii rezonabile de viaţă, care să asigure un trai civilizat şi decent cetăţenilor.

Prin prisma aceleiaşi critici, privind încălcarea dreptului la muncă, considerăm ca este încălcat şi art. 20 din Constituţie prin raportare la prevederile art. 6 pct. 1 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, care recunoaşte şi garantează dreptul la muncă.

Întrucât Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 37/2009 nu satisface exigenţele constituţionale ale art. 61 alin. (1) şi art. 115 alin. (6), rezultă că aceasta este viciata de neconstituţionalitate. Nerespectarea acestor norme constituţionale atrage şi înfrângerea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin.(5), potrivit cărora „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. În aceste condiţii, motivele de ordin financiar invocate de Guvern că ar fi stat la baza emiterii ordonanţei nu pot justifica încălcarea dispoziţiilor constituţionale menţionate.

Ordonanţa de Urgenţa a Guvernului nr. 37/2009 are şi prevederi cel puţin bizare care permit Guvernului ca, prin interpretarea sistematică a Statutului Funcţionarilor Publici şi fără a recurge la reglementări subsecvente, să poată transforma din nou funcţiile contractuale de director coordonator şi de adjunct al acestuia in funcţii publice, după o anumită perioadă, potrivit intereselor sale din acel moment.

Dar ce să facem când cele două săptămâni erau considerate prea lungi pentru nerăbdarea clientelei politice PD-L – PSDdin teritoriu care şi-a împărţit posturile mult râvnite.

În anexa acestui act normativ în cauză sunt enumerate nu mai puţin de 40 de servicii deconcentrate din subordinea a 11 ministere (Ministerul Sănătăţii, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Comerţului şi Mediului de Afaceri, Ministerului Tineretului şi Sporturilor, Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Mediului, Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Economiei şi Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale) cărora li se aplică măsura desfiinţării funcţiilor de conducere.

Practic, tot ceea ce este în subordinea acestor ministere se politizează. Câteva exemple, până unde va coborî valul de schimbări din funcţie, pe lângă cele consacrate de: direcţii de sănătate publică, de cultură, de muncă, inspectorate teritoriale de muncă, case de pensii, direcţii de finanţe, secţii ale Gărzii Financiare, direcţii pentru agricultură, direcţii silvice, direcţii de statistică, inspectorate teritoriale de stat in construcţii – până la altele, înţelegem, „foarte importante pentru îmbunătăţirea actului managerial în administraţia publică”, aşa cum justifică executivul măsura: case de cultură ale studenţilor, oficii de studii pedologice şi agrochimice judeţene, inspectorate teritoriale pentru calitatea seminţelor şi a materialului săditor sau cluburi sportive municipale sau orăşeneşti. Am dat doar câteva exemple până la ce nivel va coborî politizarea administraţiei publice din România.

Se pare că există o meteahnă a guvernanţilor – în relaţia aparent diametral opusă: descentralizare versus politizarea funcţiilor – şi anume că, una cântăm şi alta dansăm pe melodie.

Consecinţele adoptării acestui act normativ sunt previzibile: vor fi schimbaţi toţi conducătorii serviciilor publice deconcentrate, vor fi numiţi oameni politici şi se va crea o relaţie inedită între conducători din administraţia publică centrală şi locală – o struţo-cămilă românească în administraţia publică, prin care prefectul, înalt funcţionar public, va coordona serviciile publice deconcentrate conduse de oameni politici, care nu mai sunt funcţionari publici.

O consecinţă însă şi mai gravă este că se cam termină astfel, înainte de a începe, mult trâmbiţata descentralizare. Exact serviciile deconcentrate care trebuia transferate autorităţilor administraţiei publice locale (consiliilor judeţene si consiliilor locale) vor fi superpolitizate şi nu va mai exista nici un interes de supunere a acestora autorităţilor locale. Deşi executivul susţine sus şi tare că va descentraliza, cu această măsură a politizat şi a centralizat tot ce se putea în administraţia publică.

Doamnelor și domnilor parlamentari,

Eşecul politicii fiscal-bugetare al Guvernului Boc nu este singular. El se încadrează într-un context mai larg, marcat de incapacitate strategică şi managerială, de ezitări şi de lipsă de voinţă politică, de populism şi dispreţ faţă de valorile democratice. Eşecul politicii fiscal-bugetare este însoţit de scăderea nivelului de trai, de creşterea şomajului la nivele comparabile cu cele de acum un deceniu, când PIB-ul României era la nici un sfert faţă de cel de-acum. El prefigurează eşecul proiectului investiţional, lipsit de resurse financiare şi afectat de clientelism. Nivelul infracţionalităţii şi gravitatea faptelor infracţionale sunt fără precedent, însoţite de o adevărată debandadă în structurile instituţionale de ordine publică. Administraţia locală este agresată prin politizare şi subfinanţare, prin tot felul de acte normative care încalcă principiul autonomiei locale. Atacurile sistematice la adresa unor largi categorii profesionale, împotriva justiţiei clatină statul de drept.

Eficienţa guvernării se reflectă în eficienţa politicilor sale publice. Şi, fireşte, prin resursele financiare mobilizate pentru derularea acestor politici. Ceea ce înseamnă că, dacă politicile publice sunt bazate pe o viziune strategică adecvată, cu cât banii sunt mai mulţi, cu atât şansele ca ele să fie eficiente sunt mai mari. Ce constatăm, însă? Exact pe dos. Cu bani mai mulţi, bugetul domnului Boc este mai sărac!!! Cheltuielile efective ale guvernarii PNL-UDMR, în ce priveşte bugetul de stat al anului 2008, au fost de 80 miliarde de lei, cu un deficit de 3,8% din PIB. Cheltuielile bugetului de stat pe anul 2009 sunt de 92 de miliarde de lei, corespunzător unui deficit de 5,6% din PIB. Cum de guvernarea noastră, cu un nivel al cheltuielilor de 80 miliarde de lei a putut să asigure la timp drepturile salariale și pensiile și să le crească neîncetat, să asigure din resurse proprii peste 5 miliarde de euro investiţii, iar guvernul Boc, cu un nivel al cheltuielilor de 92 miliarde de lei nu reuşeşte nici măcar să menţină veniturile bugetarilor la nivelele de anul trecut şi nu poate asigura din resurse bugetare investiţii de măcar 2 miliarde de euro? Răspunsul la această întrebare este unul singur: actualul guvern este incapabil să realizeze o construcţie bugetară solidă, să-şi stabilească în mod corect priorităţile, nicidecum să le gestioneze.

Se tot dă vina pe criza economică. Să încetăm cu această justificare. Cea mai mare parte din observaţiile cuprinse în prezenta moţiune de cenzură nu au drept cauză criza economică, ci modul în care o guvernare defectuoasă naşte noi surse de criză. România are nevoie de un guvern care să depăşească efectele crizei, nu de un guvern care să-şi justifice eşecurile prin criză.

România este în criză economică, dar actualul Guvern PSD-PDL este un factor de agravare a crizei. Motiv pentru care, ca o primă măsură eficientă de luptă împotriva crizei ecocnomice, propunem demiterea actualului Guvern.

La Cluj s-a comemorat genocidul armenilor

aprilie 29th, 2009

Şirul de masacre şi deportări soldat cu un milion şi jumătate de victime a început în 24 aprilie 1915, când guvernul Junilor Turci a strâns şi executat câteva sute de intelectuali şi lideri religioşi armeni. Până în 1923 guvernul turc de la acea vreme omorâse peste jumătate din populaţia armeană şi deportase alte câteva sute de mii. Deşi faptele au fost cunoscute încă din aprilie 1915, marile puteri de atunci au ezitat să intervină, iar conjunctura politică internaţională ulterioară a făcut ca genocidul armenilor să fie ignorat decenii la rândul. Nici astăzi, după 94 de ani, Turcia nu recunoaşte că uciderea unui milion şi jumătate de armeni a fost un genocid.

Comemorarea organizată de Uniunea Armenilor din Cluj, la care a participat şi ambasadorului Armeniei la Bucureşti Yeghishe Sargsyan, a avut loc marţi 28 aprilie, în sala mare a casei de cultură municipale, în prezenţa unui public numeros. „Dacă uciderea în masă şi deportările armenilor ar fi stârnit reacţia şi intervenţia comunităţii internaţionale, probabil că nici Holocaustul nu ar mai fi avut loc.” a spus pictoriţa Azaduhi Varduca, preşedinta uniunii armenilor clujeni, descendenta unei familii refugiate în România, în timpul masacrelor din 1915. Cristina Popa s-a îmbrăcat în costum tradiţional armenesc şi a interpretat un cântec de jale despre uciderea armenilor din Adanah. Tânăra s-a străduit să înveţe limba armeană, pe care prea puţini dintre descendenţii armenilor transilvăneni o mai vorbesc astăzi. Centrul Cultural Italian din Cluj a susţinut evenimentul, punând la dispoziţia organizatorilor o copie a filmului Ferma Ciocârliilor, ecranizarea romanului scriitoarei italiene Antonia Arslan. Ambasadorul Armeniei şi-a exprimat speranţa în reconcilierea dintre Armenia şi Turcia, concretizată prin recunoaşterea genocidului şi deschiderea graniţelor dintre cele două ţări.

Armenii, stabiliţi în Transilvania în veacul al XVII-lea şi trecuţi sub jurisdicţia religioasă a Romei, au contribuit la înflorirea comerţului şi prosperitatea oraşelor Gheorgheni, Târgu Mureş şi Dumbrăveni. La Gherla întemeiată de armeni sub numele de Armenopolis, se află o maiestuoasă catedrală armeano-catolică în stil baroc.

Majoritatea armenilor ardeleni au emigrat risipindu-se prin lume. Puţinii rămaşi fac diligenţe pentru retrocedarea patrimoniului armenesc şi restaurarea edificiilor monument aparţinând acestei minorităţi spoliate în timpul regimului comunist.

Ministerul Justiției ignoră interpelarea cu privire la negaționistul Ion Coja

aprilie 28th, 2009

Intr-o corespondenta adresata lui Catalin Predoiu, ministrul justitiei, senatorul Raymond Luca considera neserios raspunsul Ministerului Justitiei la interpelarea facuta in legatura cu lipsa autosesizarii institutiei Procurorului General la repetatele negari ale Holocaustului de catre Ion Coja.

Repetatele aparitii media si in diverse alte scrieri ale lui Ion Coja prin care acesta neaga insasi existenta Holocaustului sunt amestecate cu o pologhie de fel de fel de actiuni, care toate se incheie prin NUP!

„Una am interpelat eu si alta mi se raspunde” – conchide senatorul. Domnul Luca promite ca acest raspuns (il puteti gasi atasat, in format PDF) va ajunge acolo unde trebuie si va fi urmat de alta interventie.

Cernobîl: Comemorând… un simbol al comunismului

aprilie 27th, 2009

Catastrofa de la Cernobîl este probabil unul dintre acele simboluri monstruoase ale comunismului, alături de Gulag, NKVD, Komintern, noţiunea de “duşman al poporului”, vânătoarea de “duşmani ai poporului”, foametea organizată etc., care ne poate face să ne dăm seama de adevăratele dimensiuni ale pericolului pe care comunismul îl prezintă. De ce o tragedie, datorată, în fond imperfecţiunii umane, devine simbolul vinovăţiei unui sistem întreg? Simplu, pentru că, acel sistem, dominat de ideologia comunistă, care tindea să controleze până şi ultima celulă a creierului cetăţeanului sovietic, s-a substituit întregului mecanism de protecţie socială, s-a autoproclamat stăpân peste vieţile omeneşti şi a admis o catastrofă cu milioane de victime (de fapt, tot din vina sistemului comunist, a secretomaniei care devenise o regulă în societatea sovietică, nu putem şti cifra reală a victimelor), care, într-o societate normală, netotalitaristă, ar fi putut fi evitate sau salvate.

O explozie a reactorului 4 al Centralei Atomice de la Cernobîl, în noaptea de 26 aprilie 1986, în apropierea oraşului ucrainean Pripiati, urmată de contaminarea radioactivă a regiunii, afectând suprafeţe întnse din Ucraina, Bielarus, Rusia, dar şi Europa şi America de Nord. Populaţia a fost informată, superficial, abia la 28 aprilie, la două zile după catastrofă, iar despre adevăratele dimensiuni ale dezastrului s-a spus mult mai târziu, după ce tările vecine au dat alarma, sesizând nivelul ridicat al radioactivităţii. În acele zile în care radioactivitatea atinsese cote maxime, inadmisibile, “poporul sovietic” era “instructat” cum să defileze cât mai fericit şi mai convingător, la “parada de 1 Mai”, în faţa conducătorilor “partidului iubit”, partid care ştia despre dimensiunile reale ale dezastrului, dar ne zâmbea perfid şi ne făcea cu mâna de la tribunele îmbrăcate în roşu. Copii şi adolescenţi, cei mai vulnerabili în asemenea cazuri, erau scoşi să facă exerciţii în spaţii deschise, aflate în calea norilor radioactvi – urma Parada, şi Parada era mai importantă decât vieţile şi sănătatea lor. Copiii Cernobylului, victimele cinismului comunist, aveau să devină, mai târziu, simbolul acestui regim – incapabil să guverneze sau să producă ceva valoros, capabil doar să distrugă şi să paraziteze…

Ciudat este faptul că nici după ce am aflat despre această crimă a ”iubitului partid” nu am ieşit în stradă să ne arătăm indignarea, să cerem o schimbare. Partidul, care venise la putere printr-o lovitură de stat, pe care a numit-o impropriu “revoluţie”, avusese grijă să ne sădească adânc în suflete şi în creiere frica şi obedienţa, un fel de nonreacţie, o apatie autodistructivă. Homo sovieticus este acela care nu ştie să se revolte, nu reacţionează nici atunci când îi este pusă în pericol însăşi exitenţa.

Unii sovietologi spun că explozia de la Cernobîl a generat implozia de mai târziu a URSS şi apoi a întregului sistem socialist. Se mai spune că în “partid” s-au căutat vinovaţii pentru acea crimă şi chiar au fost pedepsiţi nişte responsabili anonimi. N-a păţit însă nimic niciun şef de partid de la vârf, niciunul dintre cei responsabili de tăcerea criminală a presei sovietice, aservită partidului. Într-o societate normală deciziile se iau nu de politruci, care, se ştie, nu au nicio pregătire, decât indoctrinarea cu o teorie utopică, ci de specialişti, în cadrul unor dezbateri transparente, în faţa întregii societăţi. De pildă, contaminarea cu iod radioactiv putea fi uşor prevenită, dacă deciziile nu le-ar fi luat nişte cadre de partid ignorante, ci medici cu studii. Sau dacă, cel puţin, problema s-ar fi discutat în presă şi medicii ar fi fost lăsaţi să-şi spună cuvântul.

Nu ştiu ce pedeapsă ar fi meritat omul sau oamenii care au greşit, fiind angajaţi ai centralei atomice. A greşi este omeneşte şi nimeni nu este scutit de greşeală. S-ar putea ca vinovatul direct nici să nu fi supravieţuit catastrofei. Dar sistemul şi ideologia care permit asemenea crime merită, cu siguranţă, pedeapsa capitală: merită să fie scoase în afara legii.

Comemorarea zilei de 26 aprilie, simbol al comunismului, nu este sinceră şi nu are niciun rost, dacă nu ne propunem să nu mai lăsăm ideologia comunistă să ne afecteze vreodată conştiinţa civică.

http://argribincea.wordpress.com/

Autonomiile „neexistente” ale Europei

aprilie 27th, 2009

Controversa autonomiei pe criterii etnice durează în România de ani buni. Unul dintre cele mai populare argumente contra este următorul: “Europa nu sprijină autonomia teritorială pe criterii entice”. În alte variante se mai poate auzi şi “UE nu sprijină autonomia teritorială pe criterii entice” sau “În ţările europene/UE nu există autonomii teritoriale pe criterii etnice”.

În primul rând să clarificăm ce înseamnă autonomie teritorială pe criterii etnice. Autonomia teritorială pe criterii etnice presupune un teritoriu clar definit al unei ţări în care o etnie, alta dacât cea majoritară, este în majoritate, un teritoriu cu un ridicat nivel de autoguvernare care presupune pe lângă o autonomie administrativă, politică, etc. lărgită (depinde de caz) şi drepturi speciale lingvistice, culturale, educaţionale care au menirea de a conserva şi de a dezvolta cultura, identitatea minorităţii protejate prin această construcţie juridică.

Din start trebuie să ştim că nu există o reţetă unitară pentru autonomii teritoriale pe criterii etnice. Din definiţia de mai sus reiese că este o caracteristică comună, o cerinţă minimă în cazul unei astfel de autonomii existenţa unui teritoriu clar definit, a unei forme speciale de autoguvernare şi a unor drepturi lingvistice, culturale, educaţionale speciale acordate acestui teritoriu. Însă în cazul altor domenii ca: administraţie, justiţie, poliţie, transporturi, comunicaţii, protecţia mediului, economie, fiscalitate sau chiar politică externă proprie, drepturile conferite de statutul (constituţia) acestor regiuni diferă de la caz la caz.

Există în Europa teritorii autonome cu politică externă proprie (Insulele Aland), cu politică fiscală proprie (Ţara Bascilor) sau cu politică proprie în materie de transporturi şi comunicaţii (Catalunia). În general teritoriile autonome au parlament şi guvern propriu, care au puterea de a legifera şi în alte domenii decât cele importante din punct de vedere etnic. Drepturile conferite cum am spus diferă însă de la caz la caz. Puterea juridică a unei autoguvernări autonome are legătură de obicei cu circumstanţele politice în care s-au format, cu sistemul constituţional al statului în care se află şi cu puterea mişcării politice autonomiste.

Poziția UE față de autonomie

Întorcându-ne la enununţurile politice pompoase de la care am pornit: în primul rând, UE nici nu sprijină, nici nu este împotriva creării, existenţei unor autonomii teritoriale pe criterii etnice. Uniunea Europeană pur şi simplu nu are nimic de zis în acest sens, nici politic, nici prin aquis-ul comunitar (corpul legislativ comun al statelor membre). Din punctul de vedere al UE acordarea sau neacordarea unor autonomii teritoriale pe criterii etnice ţine de prerogativa exclusivă a statelor membre. UE recunoaşte întotdeauna fără rezerve existenţa acestor autonomii, în caz că ele s-au creat într-un stat comunitar. Exemple în acest sens sunt cele 16 autonomii de acest fel existente în ziua de azi pe teritoriul UE. Unele dintre ele au chiar acorduri proprii în unele domenii cu UE.

În al doilea rând, trebuie de asemenea clarificat faptul că nu există în UE şi nici în toată Europa o politică comună cu privire la chestiunea autonomiei, teritorială sau culturală, a minorităţilor. Deci nu există practic acele „standarde europene” în materie de autonomie invocate de fiecare parte, nici pro, nici contra. Standardele europene minime (!) în materie de protecţia minorităţilor sunt cele expuse de cele două documente adoptate în cadrul Consilului Europei (are 47 de membri, nu este organism UE): Carta Europeană pentru Limbile Regionale sau Minoritare (1992), şi Convenţia-cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (1995). Aceste două documente, de altfel obligatorii pentru ţările care l-au ratificat (şi pentru România), discută în principal drepturi lingvistice, politice, culturale, de anti-discriminare în context de drept individual care poate fi folosit şi colectiv. Ele însă nu reglementeză dreptul la autonomii teritoriale.

Există un singur document european care discută despre posibilitatea acordării unor autonomii teritoriale pentru minorităţi. Acesta este faimoasa Recomandare 1201 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la drepturile minorităţilor, adoptată în 1993. Conceptul autonomiei cu privire la minoriăţi apare explicit în acest document în felul următor:

„În regiunile unde constituie majoritatea, persoanele aparţinând unei minorităţi nationale vor avea dreptul să dispună de administraţie locală sau autonomă corespunzătoare, sau de un statut special, conform situaţiei istorice şi teritoriale specifice şi în acord cu legislaţia naţională a statului”.

Acest document însă are numai valoarea juridică de recomandare, el nefiind obligatoriu în niciun stat membru al Consiliului Europei. Recomandarea în sine apare şi în tratatul bilateral româno-maghiar din 1996, însă cu menţiunea clară că părţile nu recunosc drepturi colective minorităţilor, menţiune inclusă la insistenţa României. Astfel acest faimos articol, deşi inclus în tratat ca anexă, nu a căpătat valoare juridică.

În Europa există state cu mare deschidere faţă de conceptul autonomiilor teritoriale etnice, de exemplu Spania, Italia, Finlanda, Belgia sau Regatul Unit şi există chiar şi state care nici măcar nu recunosc existenţa minorităţilor, de exemplu Grecia, sau până la adoptarea noi constituţii din iunie 2008, Franţa. Majoritatea statelor însă recunosc drepturi lingvistice şi culturale individuale (chiar şi folosite colectiv) ale minorităţilor, lucru care nu este discutat însă în acest articol, încercând să analizăm numai ideea autonomiei teritoriale.

Autonomii teritoriale formate pe criterii etnice, sau autonomii teritoriale care au primit şi lărgite prerogative etnice există însă în Europa în număr de 19. La acestea se pot adăuga după preferinţă şi cele 15 republici autonome formate pe criterii etnice de pe teritoriul european al Federaţiei Ruse (Adigea, Başchiria, Cecenia, Inguşetia, Ciuvaşia, Dagestan, Tatarstan, Kabardino-Balchiria, Calmâchia, Karaciai-Cerchezia, Karelia, Republica Komi, Mari El, Mordovia, Udmurtia).

Să vedem care sunt teritoriile autonome etnice ale Europei:

Belgia:

• Autonomia germanilor din Valonia. (Pentru detalii vezi pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: germanii

Danemarca:

• Insulele Feroe (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: feroezii

Finlanda:

• Insulele Aland (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: suedezii

Italia:
• Tirolul de Sud (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: germanii tirolezi

• Vallée d’Aoste (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: francezii, provansalii

• Friuli-Venezia Giulia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: friulii

Rep. Moldova:

• Găgăuzia (pentru detalii vezi pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: găgăuzii

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord:

• Scoţia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: scoţienii

• Ţara Galilor (Wales) (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: galezii

• Irlanda de Nord (detalii vezi pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: irlandezii, Ulster Scots

• Insula Man (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: manxii

• Insula Guernsey (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: guernésiais, francezii

• Insula Jersey (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: jèrriais, francezii

Serbia:
• Voivodina (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: maghiarii, românii, slovacii, coraţii, rusinii

Spania:
• Ţara Bascilor (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: bascii

• Catalunia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: catalanii

• Galiţia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: galiţienii

• Comunitatea Valencia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: catalanii valencieni

Ucraina:

• Crimeea (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: ruşii, tătarii

De asemenea în Europa există două state federale care sunt formate din etnităţi autonome formate pe baze etnice:

Belgia:

• Flandra (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea care constituie entitatea: flamanzii neerlandofoni

• Valonia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea care constituie entitatea: francezii valoni

Bosnia-Herţegovina:

• Republica Srpska (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea care constituie entitatea: sârbii

• Federaţia Bosniei şi Herţegovinei (detalii pe pagina Wikipedia: ) – – minoritatea care constituie entitatea: bosniacii musulmani, croaţii

Pe continentul European există deci 19 teritorii autonome etnice, 4 teritorii autonome etnice constituitoare de stat şi 15 republici autonome etnice ruseşti. Chiar dacă lăsăm Federaţia Rusă deoparte din cauza sistemului statal diferit, tot putem zice că în Europa există un total de 23 de autonomii teritoriale etnice, din care 17 pe teritoriul UE.

Concluzionând: autonomia teritorială pe criterii etnice nu este străină nici de continentul european, nici de Uniunea Europeană. Deşi nu există în momentul de faţă standarde europene în materie de drepturi colective, nici în aquisul comunitar nici în acorduri internaţionale continentale, există o serie de ţări, mai ales în Europa de Vest, care sprijină aceste forme de autonomie şi care astfel pot prezenta întregului continent exemple pozitive în reglementarea statutului unor minorităţi cu un număr mare şi cu un grad avansat de organizare politică şi culturală.

ANUALA DE ARHITECTURĂ BUCUREŞTI, EDIŢIA a VII-a 2009

aprilie 27th, 2009

Filiala Teritorialã Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România anunţã organizarea ANUALEI DE ARHITECTURÃ BUCUREŞTI – ediţia a VIIa
2009. Evenimentul se va desfãşura în perioada 14-28 mai 2009 în spaţiul expoziţional Sala Dalles aflat pe Bulevardul Nicolae Bãlcescu nr. 18.
În scopul de a reflecta cât mai corect activitatea profesionalã a membrilor filialei, ANUALA DE ARHITECTURÃ BUCUREŞTI cuprinde, ca eveniment central, o expoziţie – concurs, conþinând lucrãri finalizate pânã în luna aprilie 2009.
Toţi membrii Filialei Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România, inclusiv cei din Diaspora, sunt invitaţi sã participe la aceastã manifestare expoziţionalã la una sau mai multe secţiuni, cu una sau mai multe lucrãri reprezentative. Participanţii trebuie sã aibã cotizaţia achitatã la zi (inclusiv pe anul 2009 – se achitã pânã la 30 aprilie 2009).
La secţiunea “Proiecte de diplomã” pot participa numai absolvenţii facultãţilor de arhitecturã bucureştene din promoţia 2008 (sesiunea iulie 2008- februarie 2009).
SECŢIUNILE EXPOZIŢIEI – CONCURS
Expoziţia-concurs este organizatã pe 7 secţiuni:
1. Arhitecturã
2. Amenajãri şi design interior
3. Restaurare şi reabilitare
4. Studii şi proiecte (nerealizate), concursuri de arhitecturã
5. Fotografie de arhitecturã
6. Carte de arhitecturã
7. Proiecte de diplomã
JURIZAREA EXPOZITIEI – CONCURS
Jurizarea proiectelor participante la expoziţia – concurs va fi fãcutã de trei jurii specializate, propuse de către Consiliul Director al Filialei. Juriul principal, compus din 5 membri, va avea ca preşedinte un arhitect strãin invitat, doi arhitecţi români activând în strãinãtate şi doi arhitecţi români activând în ţarã. Pentru ediţia 2009, componenţa juriilor este urmãtoarea:
JURIUL PENTRU SECŢIUNILE 1,2,3,4 şi 7
prof. arh. Juhani Katainen (Finlanda), Preşedinte ACE – Preşedinte juriu
arh. Alex Florin Colpacci (Olanda)
arh. Ştefan Mãnciulescu (Franta)
arh. Ştefan Paskucz (Baia Mare)
arh. Ioan Strãjan (Alba Iulia)
JURIUL PENTRU SECŢIUNEA 5 – Fotografie de Arhitecturã
Mihai Oroveanu – Preşedinte juriu
arh. Mihail Moldoveanu (Franţa)
Şerban Bonciocat
JURIUL PENTRU SECŢIUNEA 6 – Carte de Arhitecturã
prof. dr. arh. Mihail Caffe – Preşedinte juriu
arh. Mihaela Criticos
arh. Radu Drãgan (Franţa)
1
PREMII ACORDATE
1. Premiu secţiunea arhitecturã 1.000 Euro
2. Premiu amenajãri şi design interior 750 Euro
3. Premiu restaurare şi reabilitare 750 Euro
4. Premiu studii şi proiecte (nerealizate), concursuri de arhitecturã 750 Euro
5. Premiu fotografie de arhitecturã 500 Euro
6. Premiu carte de arhitecturã 750 Euro
7. Premiu proiecte de diplomă 500 Euro
8. Premiul preşedintelui Filialei 1.000 Euro
De asemenea, pãstrând tradiţia anilor precedenţi, se va acorda Premiul de Excelenţã, Opera Omnia, unui arhitect senior, pentru întreaga activitate
(1.000 Euro).
PARTICIPARE ŞI PREZENTARE LUCRÃRI
Înscrierea în Anualã se face numai pe bazã de Formular de Înscriere (anexa) însoţit obligatoriu de CD-ul continând materialele solicitate pentru realizarea CATALOGULUI ANUALEI 2009.
Acestea vor fi predate la sediul OAR Filiala Bucureşti – secretariat, cu menţiunea “pentru Expoziţia – concurs a Anualei de Arhitecturã Bucuresti 2009”.
Lucrãrile vor fi prezentate pe panouri din carton muss 70x100x5mm. Panourile prezentate la Anuala rãmân în custodia filialei.
Fiecare lucrare va fi prezentatã pe maxim 2 panouri, paginate vertical, cu o graficã la alegere.
Panourile vor respecta paginarea oficialã al Anualei de Arhitecturã. (paginarea constituie o cerinţã obligatorie pentru înscrierea panourilor de expoziţie; formatul oficial de paginare va putea fi descãrcat de pe site-ul Anualei de Arhitecturã Bucureşti – www.anuala.ro).
Panourile vor fi numerotate pe spate, în ordinea în care se doreşte expunerea pe simeze.
Depunerea panourilor pregãtite pentru expunere se va face la sediul OAR Filiala Bucureşti, Str. Academiei nr. 18-20.
Eventualele intrebãri vor fi adresate Comisarului Anualei, d-lui Arh. Bruno Andreşoiu, pe adresa de email a OAR Filiala Bucureşti oarbuc@rdsmail.ro
Juriul poate respinge înscrierea în concurs a lucrãrilor care nu întrunesc standardele tehnice şi calitative ale Anualei. Conducerea filialei îşi rezervã dreptul de a face o selecţie a proiectelor care vor fi expuse în funcţie de rezultatele jurizãrii şi de spaţiul expoziţional disponibil. Toate proiectele prezente în expoziţie vor fi incluse în Albumul Anuala de Arhitecturã Bucureşti 2009.
CALENDAR EXPOZIŢIE – CONCURS
20.04.2009 Termen limită adresare întrebãri
01.05.2009 Termen limitã pentru depunerea lucrãrilor pt secţiunea 6, Carte de Arhitecturã
06.05.2009 Termen limitã depunere lucrãri pt secţiunile 1,2,3,4,5,7 (formular inscriere + suport elecronic CD + panouri de expoziþie)
14.05.2009 Deschidere expozitie
21.05.2009 Festivitate decernare premii
28.05.2009 Inchidere expozitie
CATALOGUL “ANUALA DE ARHITECTURÃ BUCUREŞTI 2009”
Toate lucrãrile prezentate în expoziþie vor apãrea în Catalogul “ANUALA DE ARHITECTURÃ BUCUREŞTI – 2009”. Pentru editarea în condiţii bune a Catalogului, participanţii vor depune o datã cu panourile şi un CD conţinând imaginile lucrãrii expuse. CD-ul trebuie neapãrat sã conţinã:
1. Imagini ale proiectului – foto la 300 dpi, format TIFF sau JPEG.
2. Scurt text prezentare a lucrãrii, eventual cu date tehnice – 2500 caractere.
3. Planuri format EPS (vectoriale sau nu).
4. Scurt CV al autorului proiectului – maximum 2000 caractere.

14 aprile 2009 Comisar al Anualei de Arhitecturã
arh. Bruno Andreşoiu
2

Festivalul ‘Primăvara poeziei’ 2009

aprilie 27th, 2009

Sâmbătă şi duminică, 25-26 aprilie 2009, a avut loc la Zalău cea de-a IX-a ediţie a Festivalului ‘Primăvara poeziei’, tradiţionala întâlnire a poeţilor români şi maghiari din România şi Ungaria.

Sala cea mare a muzeului, unde a debutat manifestarea, a găzduit expoziţia de pasteluri a artistului şi arhitectului Wagner Peter vernisată cu această ocazie.

Tot acolo, a fost lansat volumul bilingv ‘Primăvara poeziei/ A kolteszet tavasza’, realizat ca supliment al revistelor ‘Caiete silvane’ şi ‘Hepehupa’ din Zalău.

Ilustraţia cărţii ii aparţine regretatului artist prof. Szabo Vilmos. Traducerea textelor din română în maghiară şi din maghiară în română aparţine poetei Simone Gyorfi.

Singur pe lume

aprilie 26th, 2009

Destinul nefericit al copiilor din Romania se alatura inrautatirilor sociale survenite in ultimii ani din cauza deteriorarii nivelului de trai.

M-am referit in cateva articole anterioare la destinul copiilor Romaniei contemporane sesizand ca saracia e principala cauza a noului sindrom al Spaniei sau al Italiei, adica al celor condamnati la privarea unei copilarii senine.
Fenomenul de migratie a muncii a apartinut intr-o prima faza la inceputul anilor ’90 doar barbatilor. Dupa cativa ani femeile au inceput sa se alature celor plecati la munca. Dupa un studiu de analiza UNICEF &AS, 2008 procentajul cel mai ridicat in randul parintilor de varsta cuprinsa intre 30-39 ani. O treime din gospodariile din Romania au cel putin un membru din familie plecat la munca in strainatate, insumand un numar 2.5 milioane de gospodarii(sondaj 2006).

In Italia si Spania migratia romana reprezinta procente de peste 15 % din suma imigrantilor.

Plecarea imigrantilor fara acte de munca legale, deci ca turisti sau chiar in clandestinitate sporeste un impact emotional, negativ asupra celor ramasi acasa, mai ales asupra copiilor.

Copiii lasati in grija bunicilor sau ai altor membri ai familiei traiesc traiesc sentimentul de claustrare, se rup de climatul social (scoala, biserica, comunitatea rurala ori de cartier) in care traiesc. Absenta parintilor ii determina sa se simta neprotejati. Nimic nu va putea inlocui dragostea si asistenta directa a parintilor. In multe din cazurile parintilor plecati la munca intervine divortul, separarea parintilor sporind si mai mult in capsorul copilului ideea ca este abandonat.

Nesupravgherea copiilor duce in mod direct la pregatirea scolara cu slabe rezultate, la indisciplina (fuga de la ore, manifestari criminale etc.) In acelasi timp li se dezvolta ideea ca oricat ar studia, nu au un viitor in Romania, ca emigrarea ramane o evadare, asigurarea unui viitor mai decent.

Controlul parental asupra a ceea ce vizioneaza la televizor si pe internet redus fiind, contribuie la deturnarea interesului specific varstei juvenile catre pornografie, filme de violenta sa. Nu mai vorbim de alimentatia proasta, inadecvata, excesul de bauturi racoritoare al caror efect nociv il stim cu totii. Deprinderea fumatului, consumul de alcool si chiar de droguri sunt la indemana elevilor.

Parintii copiilor plecati vin o data pe an sa-si vada familia ramasa, sau mai rar. Se multumesc cu trimiterea de bani si de bunuri. Majoritatea celor ce lucreaza in strainatate refuza ideea unei reveniri in tara. Conformul studiului mai sus mentionat 44% dintre cei intorsi in tara doresc sa plece din nou la munca in strainatate. Dintre acestia doar 65% vor sa lase copiii in grija bunicilor, a familiei si doar 10% intentioneaza sa ia copiii cu ei.
Starea sanatatii, a igienei copiilor ne da de gandit. Chiar daca in ultimii ani mortalitatea infantila s-a redus simtitor , procentul existent ne situeaza intr-o pozitie negativa in raport cu celelalte tari europene.
Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului( ANPDC) detine rolul de monitorizare si de privire de ansmablu asupra situatiei din intreaga tara.
S-ar cere o conlucrare a forurilor locale de protectie sociala cu cadrele didactice din scoli.

Crearea de programe, de strategii trebuie sa fie in primul rand o datorie de prima urgenta a institutiilor, dar nu numai in dezbateri, consum verbal la modul conditional-optativ ci prin acordarea fondurilor necesare suportului educational si de corectare a miilor de copii in cauza.

Chiar pe fondul crizei economice ar exista resursele necesare si prioritare generatiilor de copii abanadonati din punct de vedere social. Zecile de mii de dolari consumati in aducerea luminii sfinte cu un charter de la Ierusalem ar fi fost primite cu mai mult drag de catre Domnul Iisus in scopuri caritabile, umanitare. Nu poate obliga nimeni si nimic in afara de propria constiinta pe cei mai instariti sa fie aproape de cei mici, de cei mai expusi la relele societatii. Nu de multa vreme un om de afaceri roman a impus invitatilor la petrecerea aniversara sa cumpere cadouri pentru copiii saraci ori din orfelinate, si nimic sarbatoritului. Un gest minunat demn de mentionat, dar si de urmat.

Numarul copiilor cu un parinte sau ambii plecati in strainatate ajunge cifra ridicata(cca 400.000 in 2006-2007) . Motivarea plecarii este pusa mereu pe seama dorintei de a asigura un viitor mai bun copiilor, dar si pentru faptul ca in tara nu sunt apreciati dupa munca depusa (salarial si ca resursa umana).

Ultimul raport oferit de un organsim britanic Child Poverty Action Group (CPAG) situeaza Romania cu un procent alarmant al copiilor nefericiti. Sondajul este elaborat pe un numar de 29 tari din UE. Romania reprezinta locul 25 deasupra Bulgariei, a Letoniei, a Lituanei si a Maltei. (informatii preluate din Newsin).
In ianuarie 2008 doi copii din Judetul Iasi, frate si sora au pornit-o la drum, pe jos, prin frig si viscol sa-si vada tatal si fratiorii aflati la 50 km. Au ratacit 5 km prin zapezi si au fost gasiti inghetati si infometati. Au fost salvati doar cu interventii medicale. Copiii sunt lasati in grija unei institutii maternale. Tatal copiilor este recastaorit, iar mama asisjderea in Italia cu un italian.
Tot in urma cu un an Andreea Constantinescu, o eleva de clasa V a dintr-o scoala din Focsani ca a fost batuta, agresata si batjocorita de catre proprii-i colegi.
Fetita ramasa fara parinti si crescuta de o bunica devotata reprezinta victima parintilor plecati in Spania ori in Italia la munca. Elevii o admonesteaza cu apelativul de traseista, pe motiv ca mama ei ar fi in Spania “la produs”. Cazul a fost sesizat in presa de catre Adevarul (Editia: 5447 Vineri, 18 Ianuarie 2008) .

Alte cazuri de abuzuri sexuale, agresiuni de tot felul vin sa amplifice tragedia altor copii din Romania.
Daca Massmedia relateaza cazurile acestor copii, nu stim ce masuri eficiente sunt luate de catre autoritati. Interventia comunitatii in care traiesc acesti copii nu exista. Acesti sarmani si singuri pe lume ca micutul Remi sufera sub ochii vecinilor, ai profesorilor. Ideea ca nu e problema mea, ca nu e indicat sa te amesteci in familia altuia vine sa completeze caracterul civic al nepasatorilor.

Solidaritatea maghiară – genericul Congresului UDMR

aprilie 26th, 2009

Congresul al IX-lea al UDMR, organizat în 25 aprilie la Cluj, a reunit cele mai sonore nume ale vieţii politice din România: preşedintele Traian Băsescu, premierul Emil Boc, preşedintele Partidului Naţional Liberal Crin Antonescu, preşedinta, nou aleasă, a Partidului Socialist Ungar Ildikó Lendvai şi preşedinta Forumului Democrat Ungar Ibolya Dávid. Nici PSD şi nici FIDESZ, principalul partid de opoziţie din Ungaria, nu au fost reprezentate la nivel de preşedinte. Deşi nu au avut loc alegeri şi congresul părea fără miză, preşedintele Béla Markó l-a considerat important pentru clarificarea situaţiei UDMR, aflată actualmente în opoziţie.

În cuvântarea rostită la congres preşedintele Băsescu a spus, printre altele: „Mulţumesc UDMR pentru echilibrul adus în politică. Fără UDMR în Parlament, puteam greşi de multe ori in politica. Afirm aici, la Congresul UDMR, că sunt un susţinător fără rezerve al unui proces rapid de descentralizare”.

Către finalul discursului preşedintele a menţionat, totuşi, că: „Procesul descentralizării poate fi afectat de abordări extreme, abordări care vizează elemente ce nu figurează în Constituţia României.”

Dacă discursul preşedintelui Băsescu a fost primit cu moderaţie de delegaţii prezenţi în sală, în schimb Crin Antonescu, preşedintele PNL, a stârnit ropote de aplauze atunci când a spus: „Adesea şi eu m-am simţit şi mă simt minoritar în România şi mă tem că foarte mulţi oameni au senzaţia şi în aceste zile ca şi altă dată că încercând să fie decenţi, încercând să spună lucruri de bun simţ, să preţuiască şi competenţa şi onoarea, sunt în minoritate. Adevărul pare în minoritate uneori în România, dreptatea e cam stingheră, libertatea a început să se uite prudentă peste umăr. Din aceste motive ai uneori senzaţia că modelele oficiale ţin de cu totul altceva decât aceste valori care nu mai par a fi de actualitate şi te simţi minoritar”.

Din mesajul liderilor partidelor din Ungaria a reieşit că UDMR este apreciată pentru că a găsit calea spre solidaritatea maghiară şi nu a importat dezbinarea caracteristică vieţii politice actuale din Ungaria.
În mesajul adresat congresului László Tőkés, preşedintele Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania (CNMT), a apreciat soluţia „solidarităţii maghiare” (concretizată în alcătuirea listei comune pentru alegerile europarlamentare) exprimându-şi speranţa într-o colaborare şi mai bună după ce maghiarii ardeleni vor fi obţinut patru locuri în Parlamentul Europei.
Congresul UDMR a adoptat proiectele listelor de modificare a statului, printre modificări figurând şi aceea ca reprezentanţii CNMT să poată candida pe listele UDMR, şi a programului uniunii care vizează economia, educaţia, biserica, sănătatea şi administraţia teritorială (cu accent pe descentralizare şi dezvoltare microregională, regională şi transfrontalieră a zonelor locuite de maghiari precum şi extinderea utilizării limbii materne în administraţia locală. De asemenea s-a adoptat şi documentul „Uniunea noastră, Europa noastră” şi au fost prezentaţi oficial candidaţii pentru alegerile europarlamentare. Pe primul loc al „Listei solidarităţii maghiare” pentru Parlamentul Europei, se află László Tőkés, preşedintele CNMT, urmat de Iuliu Winkler, actual europarlamentar al UDMR.

Rita-Levi Montalcini, laureata a premiului Nobel, a implinit 100 de ani!

aprilie 26th, 2009

Rita-Levi Montalcini, laureata premiului Nobel pentru medicina in anul 1986, este este si astazi directoarea institutului italian de studiu a creierului. Acest institut pe ca l-a fondat ea insasi cu zeci de ani in urma, in perioada cand Mussolini a interzis evreilor sa lucreze in domeniul stiintei in Italia, este o dovada a spiritului ei practic. Ceea ce este caracteristic pentru aceasta doamna este faptul ca dansa a incercat si a reusit sa utilizeze obstacolele vietii pentru rezolvarea in mod diferit a problemelor care ii stateau in fatza. Poate ca acest lucru constituie si explicatia sarbatoririi de acum a centenarului sau!

Trebuie sa recunoastem ca nu oricine poate face asa-ceva. Dar dansa, fiind specialista in studierea creierului, stie mai mult decat restul lumii despre potentialul urias al organului pe care il studiaza de atatia ani.

Mai precis, cand i-a fost interzis accesul in institutiile publice de cercetari, doamna Montalcini si-a „mutat” laboratorul in dormitorul sau!

De atunci Rita-Levi Montalcini a desfasurat o activitate stiintifica continua, fara sa fie afectata de regimurile politice vremelnice care s-au perindat in Italia.

Cu toate acestea, dansa nu a renuntat la activitatea politica participand la deciziile importante luate in Italia in calitate de senator.

Astfel, in anul 2004, cand un val de credincioslac parea sa impinga factorii politici sa elimine evolutionismul din scoli, dansa a avut rolul principal in eliminarea acestui pericol, astfel ca Italia nu a parasit ideea sanatoasa de a preda in scoli numai adevarul stiintific. Alta tara situata mai la rasarit ca Italia, Romania, nu a avut norocul de a fi ghidata de intelectuli care inteleg stiinta, si a cazut victima „creationismului religios”.

La aceasta varsta rotunda, ar fi interesant sa cunoastem care este atitudinea dansei fata de moarte. „Nu mi-e frica deloc de moarte” a spus dansa. In aceasta privinta se pare ca filosofia antica a epicureicilor si cea a stoicilor este la ea acasa in constiinta doamnei Moltalcini. „Cand eu exist, moartea mea nu exista; iar cand moartea mea devine realitate, eu nu mai exist” spunea Socrate. „Nu eu voi muri, ci corpul meu. Personalitatea mea nu moare” spune la randul sau aceasta distinsa doamna.

Nu putem decat sa-i uram doamnei Rita-Levi Montalcini un „La multi ani!” din toata inima!

Patapievici: “Naționalismul românesc este complet neproductiv”

aprilie 26th, 2009
Gabriela Massaci și Horia Roman Patapievici inaugurează sala “Constantin Brâncuși ” la ICR LondraGabriela Massaci și Horia Roman Patapievici inaugurează sala “Constantin Brâncuși ” la ICR Londra

Cum să promovezi cultura română pe plan internațional – iată o dilemă cu care s-au confruntat și încă se confruntă oficialități române din domeniul cultural. În cursul săptămânii care a trecut, această cultură a fost prezentă la Londra, la Târgul de carte – Bookfair, precum și la Institutul Cultural Român (ICR), unde a fost inaugurată o expoziție de fotografii despre sculptorul Constantin Brâncuși.

La Bookfair, unul dintre cele mai mari din lume, la standul României, a avut loc o discuție pe marginea cărții scrise de Jessica Douglas-Home “A fost odată în alte vremuri”, discuție moderată de președintele ICR, Horia Roman Patapievici, la care au participat pe lângă autoare alți doi buni cunoscători ai României încă de pe vremea comunismului, politologul Mark Almond și medicul Anthony Daniels.

În ziua următoare, la sediul ICR Londra, a fost inaugurată sala de expoziții Constantin Brâncuși. A fost prezentă și a ținut o scurtă alocuțiune Sanda Miller, critic de artă și unul dintre cei mai mari experți în opera sculptorului român care a trăit în Franța. La un moment dat, cineva din audiență a ținut să o corecteze pe Sanda Miller, care pronunța “Brancusi” și nu “Brâncuși”. După un moment de jenă, doamna Miller a explicat că aceasta este pronunția numelui care l-a consacrat pe marele sculptor.

Am stat de vorbă cu președintele ICR pe care l-am întrebat dacă s-a depășit faza provincială în promovarea culturii române peste hotare.

Horia Roman Patapievici: Da, s-a depășit și ăsta a fost unul dintre obiectivele pe care ni le-am propus.

Și care e rețeta, pentru că nu numai cultura românească are nevoie de așa ceva.

Rețeta e foarte simplă: trebuie să ai un om bun ca director al Institutului. Trebuie ca acest om să-și reflecte competența în capacitatea de a pătrunde pe piața culturală. Trebuie să te duci la evenimente culturale, trebuie să interacționezi cu oameni de tipul tău – directori ai institutelor culturale, responsabili de proiecte culturale în zona cu pricina, te faci cunoscut și asta o faci prin anumite evenimente pe care le construiești.

Dar știi, aici e o mare problemă: am remarcat că românii nu strălucesc la capitolul relații publice…

Gabriela Massaci vine de la British Council și experiența ei de acolo se simte. La New York o am pe Corina Șuteu, care vine din zona managementului cultural, ea a condus teatrul Mundi, a pus pe picioare o instituție de învățământ, ECUMEST, este un om care se pricepe. Iar cei care vin din alte zone învață să se priceapă, confruntându-se cu mediul de acolo. Deci la întrebarea ta, Petru, ce s-a schimbat cu adevărat, este felul de a privi prezența noastră. Încercăm să ne afirmăm nu cu o agendă care e tipică naționalismului românesc de totdeauna, care este “noi, cu valorile noastre naționale”, ne suim pe o tribună și începem să ne batem cu pumnii în piept, iar lumea trebuie să se extazieze de prestația noastră. Nu, suntem niște oameni ca toți oamenii, o cultură ca toate culturile…

Mai degrabă mică, cum spunea Cioran, nu?

Dacă ești obsedat de ce-l obseda pe Cioran și anume să aibă o Românie cu populația Chinei și cu destinul Franței, atunci da, suntem o cultură mică. În termeni culturali, adică în termeni de valori, mic și mare nu-și are sensul, ci afirmat și neafirmat. “4-3-2” de exemplu, filmul lui Cristian Mungiu care a luat Palme d’Or la Cannes, vine dintr-o cultură, din sensul lui Cioran, mică, dar dintr-un alt punct de vedere vine dintr-un tip de cultură care imediat a atras atenția și e cerut, odată ce s-a afirmat.

A propos de ce ceea ce s-a întâmplat în seara aceasta, e mai important să pronunțăm “Brancusi” decât să pronunțăm “Brâncuși”, dacă miza e promovarea culturii române…

Eu cred că trebuie să respectăm ceea ce deja s-a încetățenit. În Franța dacă pronunți “Cioran” cu “ci” și nu cu “si” nu te înțelege nimeni. Dacă pronunți “Ionescu” și nu “Ionesco”, e disonant, cu sugestie … dar “Eliade”, mai degrabă decât Eliad. Brancusi așa s-a impus și ca atare respectăm acest lucru, dar în Italia sau Spania nu încurajez pronunția franceză pentru Cioran ci pronunția românească și ei așa pronunță. Prin urmare, dacă a apucat să se încetățenească, îi spunem așa, dacă nu, trebuie pronunțat așa cum se pronunță în țara de origine. E o formă de cosmopolitism să respecți pronunțiile.

Aș vrea să revenim la discuția de la London Bookfair, pe marginea cărții Jessicăi Douglas-Home. Uneori am impresia că sunt străini, în speță englezi, care țin mai mult România decât românii. Nu ți pare, câteodată?

Felul în care ei țin la România este mai eficace decât felul în care românii țin la România. Dacă ar fi sub specie eternă să aduc obiecții naționalismului românesc, nu este că e naționalism, ci că este completamente contra-productiv, nu își slujește obiectivele. Occidentalii care ne iubesc o fac într-un fel în care ne promovează și într-un fel ne restituie propriei noastre esențe mai bine decât știn noi s-o facem.

Ce trebuie să învățăm de la acești occidentali, din felul în care iubesc ei România?

Eficacitatea.

Bun, asta e o noțiune foarte abstractă, dar concret?

Concret este asta: ești îndrăgostit de România, trebuie să ai o cale practică de a o face. Bunăoară, Jessica Douglas-Home este îndrăgostită de patrimoniul țărănesc. Cum face asta? A pus pe picioare o fundație care întreține ori renovează elemente ale patrimoniului țărănesc din Ardeal. Ei îi plac elementele maghiare și săsești din Ardeal care după părăsirea în masă de către germani a României au rămas în paragină, ori au fost luate în pradă de diferite comunități rome, care le-au adus într-o stare de distrugere cvasi-totală sau se distrug prin nefolosire, prin părăsire, or Jessica Douglas-Home a pus pe picioare o fundație care se ocupă de întreținerea acestui patrimoniu.

Noi românii ne mulțumim să spunem “Avem un extraordinary patrimoniu” și nu mai facem nimic. Asta e diferența. Eficacitatea e ceva foarte practic. Bunăoară, dacă mie-mi place literatura română în poziția în care sunt nu este suficient să spun că-mi place și să mă bat în piept în parlament spunând că avem cea mai bună literatură din sud-estul Europei, ci trebuie să fac ceva fără să trăncănesc. Adică: să identific o editură pe care am convins-o că scriitorii noștri sunt buni, editura occidentală vrea să publice astfel de lucrări și pentru că sunt în poziția de a conduce ICR-ul să imaginez programe care să facă posibil acest lucru.

Pe mine nu mă auzi ținând tirade naționaliste, dar practic fac mult mai mult decât naționaliștii români.

Am scris un articol în revista ACUM care se numea “Patriot sau patriotard?”, nu crezi că asta este de fapt problema?

Sigur că da. La noi a fi patriot a fost identificat cu adoptarea unui anumit limbaj, unui anumit tip de discurs și un fel de aderență retorică la marile valori naționale, în timp ce occidentalii de care ai pomenit își concep patriotismul mai degrabă sub raport practice, sub raportul inventării unei politici care să promoveze valorile sub care se recunosc.

Ce v-a cășunat pe Principele Radu?

aprilie 26th, 2009

Intrarea în cursa prezidențială a Principelui Radu și mai ales sprijinul explicit pentru această candidatură al Regelui Mihai a produs mai multe reacții de iritare din partea unor cititori ai revistei ACUM.

Acuzațiile – că Principele ar fi omul lui Dinu Patriciu, că e o manevră a Securității ca să-l discrediteze pe Regele Mihai și Casa Regală, că nu are partid propriu, etc – constituie ceea ce englezii numesc \”a knee-jerk reaction\” sau pe românește o reacție pavloviană.

Este un automatism de gândire, o reacție leneșă, inspirată de cele mai multe ori de la fel de pavloviana presă din România.

Este comic să-i vezi pe foștii securiști complotând ca să-l discrediteze pe Regele Mihai, de parcă reinstaurarea monarhiei (dacă ăsta e pericolul) ar mai avea vreo șansă în România… Și pe urmă, în Bulgaria, fostul monarh Simeon a greșit candidând în alegeri, devenind prim ministru și aducându-și o contribuție decisivă la aderarea Bulgariei la Uniunea Europeană? Era mai bine să viseze la cai verzi pe pereți, așteptând reinstaurarea (imposibilă) a monarhiei?

Este comic și să te gândești că magnatul Dinu Patriciu, care a depus eforturi serioase să-l promoveze pe Crin Antonescu în fruntea PNL și prin implicație candidat al partidului la președinție, ar miza acum pe încă un candidat, teoretic din aceeași zonă de electorat, ca să ce? Să-i netezească candidatului PSD (probabil Mircea Geoană) accesul în turul doi, unde ar fi foarte probabil surclasat de dușmanul de moarte al lui Dinu Patriciu, actualul președinte Traian Băsescu? Scuzați-mă, dar nu-l cred chiar atât de inept pe Patriciu.

Apoi Principele Radu nu are partid. Ei și? Să presupunem că ar ajunge președinte. Poate că ar fi o ocazie să schimbe practica constituțională și să transforme funcția de președinte în ceea ce ar trebui să fie: un arbitru imparțial, un șef de stat al tuturor cetățenilor, un reper moral și nu un jucător politic așa cum au fost Iliescu, Constantinescu și Băsescu.

Deranjează cumva faptul că Principele Radu nu are limbajul de băiat de cartier pe care-l practică toți potențialii săi contra-candidați Băsescu, Geoană, Antonescu, Vadim Tudor sau Becali? Că nu frecventează Golden Blitz, nu consumă mici la Cocoșatu și nu comentează meciuri de fotbal? Asta se așteaptă de la președintele care reprezintă România?

Aici trebuie să repet o precizare pe care am mai făcut-o: nu susțin niciun candidat la președinție și nu am votat niciodată altfel decât alb în alegerile prezidențiale din România la care m-am prezentat la vot (nu mai votez în aceste scrutinuri din anul 2000 încoace – ca cetățean sunt interesat de alegerile din Marea Britanie, unde locuiesc la ora actuală.) așa cum am promis în 1991 în România liberă, deoarece din principiu nu sunt de acord cu alegerea președintelui prin vot direct.

Așa că, oameni buni, relaxați-vă, gândiți cu mintea proprie și nu mai practicați microbismul politic care v-a adus atâtea dezamăgiri în ultimii 20 de ani. Fiți mai detașați și realizați faptul că n-o să vină niciun Mesia pe calul său alb sau chiar un tătuc să vă salveze. Și, la urma urmei, e chiar amuzant: un Prinț într-un scrutin prezidențial!! Nu vi se pare că e altceva decât plictisul înfiorător reprezentat de Iliescu, Constantinescu, Băsescu… Fie și măcar că are nu nume care nu se termină în “escu”…

Națiunile Unite… antisemite?

aprilie 26th, 2009

La a doua conferință a antisemitismului organizată de ONU, se pare că au dat bir cu fugiții chiar țările susținătoare infocate a combaterii antisemitismului: SUA, Germania, Israel…și nu numai.

Nici prima conferință de acest gen ce a avut loc în 2001 nu a fost scutită de evenimente…și atunci SUA și Israel s-au retras de la lucrari din cauza musulmanilor care au asociat sionismul cu rasismul. În anul 2009, istoria s-a repetat, dar conseciințele au fost mult mai radicale.
Aceasta s-a petrecut pe motivul că invitat a fost și președintele Iranului, antisemit notoriu, Mahmud Ahmadinejad care nu a pierdut niciodată ocazia să critice Israelul și să-și exprime ura față de acesta. Ahmadinejad a afirmat în nenumărate rânduri că Holocaustul nu a existat niciodată, numindu-l “mit”, că sionismul e rasist și cel mai („Duşmănia, ocupaţia, teroarea şi toate celelalte sunt înrădăcinate în ideologia rasismului, iar sionismul este, astăzi, promotorul rasismului în întreaga lume”) grav că Israelul trebuie șters de pe fața pământului.

Iată câteva citate cu privire la conferința ONU
Președintele SUA, Barak Obama afirmă: „noi ne-am exprimat, în pregătirea acestei conferinţe, îngrijorarea că dacă se va introduce, dacă se va adopta limbajul din 2001, asta va fi un lucru cu care noi pur şi simplu nu putem fi de acord”

Franco Frattini, ministrul de externe al italiei: „Să mergi acolo şi să joci rolul actorului tăcut nu serveşte niciunei cauze: rişti doar să devii complice, în final”
Navi Pillay, înalt comisar ONU pt drepturile omului: „Sunt şocată şi profund decepţionată de decizia SUA de a nu participa la o conferinţă a cărei ţintă este combaterea rasismului şi a formelor de discriminare. Acestea sunt probleme globale şi este esenţial ca ele să fie discutate la nivel mondial, oricât de sensibile şi dificile ar fi subiectele atinse”

Ronald Lauder, președintele Congresului Mondial Evreiesc: „Este cât se poate de clar faptul că întrunirea de la Durban a devenit o platformă girată de ONU pentru răspândirea antisemitismului şi a propagandei anti-Israel”

Aceste evenimente ce pot atinge cote tragice mă conduc cu gândul la un articol din revista noastră ce punea întrebarea dacă israelul va mai rezista 20 de ani? Eu unul, sper să reziste mulți ani la fel ca toate țările lumii și la fel de mult sper sa fie pace în lume.

O propunere: „10 Mai – Ziua națională a Românilor de Pretutindeni”

aprilie 26th, 2009

10 mai este a 130-a zi a calendarului Gregorian

Pentru ortodocși…

În această lună, în ziua a zecea, pomenirea sfântului apostol Simon Zilotul, adică râvnitorul.

Acesta este Simon, care se numeşte şi Natanael, cel ce a fost mire la nunta cea din Cana, unde a fost chemat Hristos cu ucenicii Săi şi a prefăcut apa în vin. Deci văzând Simon minunea aceasta a lăsat mireasa, nunta şi casa, şi a urmat după Hristos, prietenul şi făcătorul de minuni şi aducătorul de mireasă, şi Mirele sufletelor celor curate. El a fost cu apostolii în foişor, când s-a pogorât Duhul Sfânt în chip de limbi de foc, şi umplându-se de Acesta şi înconjurând mai tot pământul, a ars toată înşelăciunea mulţimii zeilor, şi trecând prin toată Mauritania şi prin Africa a propovăduit pe Hristos. Şi după aceea mergând în Britania, şi luminând pe mulţi cu cuvântul Evangheliei, a fost răstignit şi îngropat acolo; şi precum a avut râvnă fierbinte spre Atotţiitorul Dumnezeu, a dobândit şi numele după chipurile şi obiceiurile sale.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici şi fraţi: Alfiu, Filadelf şi Ciprian.

Aceştia erau din locul Vascanilor din cetatea Prefacta de bun neam şi străluciţi cu averea, fii fiind lui Vitalie, domnitorul acelei cetăţi. Au fost crescuţi în religiozitate şi în citirea dumne-zeieştilor Scripturi de un oarecare sfânt bărbat Onisim, care propovăduia pe Hristos. Mai întâi fiind cercetati de un oarecare Anghelion, ce era trimis de la Roma cu scrisori împărăteşti, au fost trimişi la Roma de către Lichiniu, iar acesta i-a dat spre cercetare lui Valerian, de care au fost trimişi la Potiola, către guvernatorul Diomid, iar acesta i-a trimis către Tertil, care cârmuia Sicilia. Deci de la fiecare guvernator din cei zişi au suferit sfinţii felurite chinuri, iar din chinurile la care i-a supus Tertil şi-au primit fericitul sfârşit. Şi aşa aceşti trei purtători de biruintă s-au mutat la cele cereşti.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Isihie mărturisitorul.

Acest cuvios Isihie era din cetatea Adrapinilor şi era bărbat bun şi blând şi se purta potrivit cu numele. Rugându-se el lui Dumnezeu ca să-i arate lui un loc în care să slujească şi să fie bineplăcut Lui, i s-a descoperit să se ducă spre părţile mării, la muntele ce se zice Maion, unde a şi petrecut multă vreme. Apoi de acolo pogorându-se spre mare, şi făcând aproape casă de rugăciune sfântului Andrei şi restul vieţii petrecându-şi întru sihăstrie şi răbdare şi multe lucrări de minuni săvârşind, s-a mutat către Domnul

Tot in 10 mai dar in anii 535 dIC: Este ales Papa Agapet I 946 Papa Agapet al II-lea este încoronat papă ca succesor al papei Marin al II-lea

In 1866: Carol I al României depune jurământul în faţa Parlamentului României

1877: Senatul României votează proclamaţia de independenţă faţă de Imperiul Otoman, independenţă recunoscută prin Tratatul de la Berlin din 1878

1881: Carol I de Hohenzollern–Sigmaringen este încoronat Rege al României 1881–1914, după ce anterior fusese Principe al României 1866-1881

Tot de 10 mai s-a sarbatorit :Ziua naţională a României între 1866-1948

10 mai este a 130-a zi a calendarului gregorian

Comunitatea Romanilor din Spania Interese Bilaterale va propune sa dezbatem sa adaugam “pro “ sau “contra” idei prin care sa fim sau nu sprijiniti in a prezenta prin intermediul senatorului Badea Viorel si a deputatului Willyam Branza a paginei nostre : www.spaniaromaneasca.com – proiectul de a declara aceasta zi ca :

„Ziua Internationala a Romanilor de Pretutindeni”

Consideram ca sunt suficiente moment de mandrie care sa ne sprijine ca aceasta propunere sa devina o Lege prin care noi toti romanii din afara granitelor tarii sa putem sarbatori aceasta .Credem ca aceasta sintagma ne poate justifica odata in plus data aleasa: “În această lună, în ziua a zecea, pomenirea sfântului apostol Simon Zilotul, adică râvnitorul”

Deci :

Unii dintre noi se afla intr-un exil permanent, altii sunt pierduti in aceasta lume a tuturor,altii sunt in afara granitelor pentru ca flamande creioane si meschine interese ne-au sters idealuri si granite…Credem ca 10 mai a fost momentul nostrum de glorie perpetuua de care comunistii, bolsevicii ne-au facut a uita.Dar speram ca acesta sarbatoare sa ne redea acel ceva care ne uneste pe toti macar odata pe an.

Alexandru Petrescu este coordonatorul Comunității Românilor din Spania.

Cine se teme de cetăţenia europeană pentru basarabeni?

aprilie 26th, 2009

\”O cercetare a istoriei contorsionate a acestui teritoriu ne ajută să înţelegem originile acestei confuzii legate de identitatea moldovenească… Problemele identităţii moldoveneşti trec dincolo de geografie şi cetăţenie; ajung chiar la nivelul limbii şi al conştiinţei\”.

(Louis O’Neil, „The World Street Journal”, 21 aprilie 2009)

Poticnirea Bruxellesului pe Prut

Măcinată de propriile crize şi neputinţe, Europa instituţională demonstrează astăzi că nu doreşte să intre în nicio bătălie majoră în numele vecinătăţilor ei. Vrea stabilitate, nu extindere. Din această perspectivă, Summitul Parteneriatului Estic (PE) de la Praga este un veritabil test. RM va fi, după toate aparenţele, invitată. Dar ce va reprezenta asta? O victorie a diplomaţiei de la Chişinău? Nu. Dimpotrivă! Invitarea Chişinăului în PE – alături de state şi lideri pentru care democraţia este doar un decor – spune multe. RM e plasată, ferm şi deliberat, în cadrul acestui pachet fără şanse de integrare. Un stat latin, cu proximitate euroatlantică, care vorbeşte o limbă oficială a UE, cade acum de pe harta Europei şi rămâne în zona gri a integrării fără europenizare şi stabilităţii fără dezvoltare. Asta înseamnă, de fapt, invitaţia RM la Summitul de la 7 mai. De azi înainte, Moldova nu se va mai compara cu România sau statele baltice, ci cu Belarus, Armenia sau Azerbaidjan.

Moldova cade de pe hartă. Dar cetăţenii ei?

În faţa acestei crase lipse de proiect faţă de RM, poziţia României, exprimată prin discursul preşedintelui Băsescu, pivotează în jurul ideii de cetăţenie română. Subiectul – ştim asta – stă deseori sub semnul unor distorsiuni sau clişee. Doar un exemplu, din multele care stau la îndemână şi care arată cât de falsă este percepţia noastră faţă de asumările identitare din RM. În cadrul Barometrului de Opinie publică (IMAS – IPP), fiind întrebaţi care e motivul principal pentru care intenţionează să obţină sau deja au obţinut cetăţenia română, 48,5% din respondenţi au răspuns că au nevoie de cetăţenie pentru a se deplasa liber în România, 32% – pentru că se simt români, 10,2% – pentru a se putea deplasa liber în UE şi doar 7% – pentru a pleca să muncească peste hotare. Asta spun cifrele. Problema este următoarea: de ce percepţia publică este astăzi dominată de ideea că basarabenii vor cetăţenia (doar) pentru a pleca în Occident? Pe ce se bazează această idee? Că există o asemenea opţiune este evident. Dar că ea este unică sau chiar dominantă, nu. În esenţă, chestiunea acordării cetăţeniei nu este încorsetată de niciun aquis communitaire (după cum arată istoria UE sau recenta decizie a Franţei de a modifica procedurile de acordare a cetăţeniei). Cu toate acestea, este nevoie ca măsura să fie bine şi convingător argumentată, iar clişeele – eliminate.

Nu este doar o problemă naţională

Primul clişeu legat de acordarea cetăţeniei este naţionalizarea excesivă a acestui gest. Problematica acordării cetăţeniei române pentru cetăţenii RM trebuie pusă în contextul europenizării RM, ca o soluţie eficientă pentru obţinerea acestui obiectiv. Acordarea cetăţeniei române, implicit europene, va induce o dinamică în interiorul societăţii din RM care, din păcate, acum nu există. Şi nu se vede deocamdată de unde ar apărea ea… E vorba despre acel factor dinamizator ce mişcă societatea sau generează o tensiune pozitivă în interiorul ei. Cineva cu paşaportul românesc în buzunar e mult mai relaxat – psihologic, înainte de toate – pentru viitorul lui şi al copiilor săi. O parte din timorarea pe care o poate resimţi cineva în raport cu autorităţile, instituţiile şi birocraţia de stat – fie că este om de afaceri, intelectual, mic întreprinzător – dispare ori se diminuează semnificativ. Orice s-ar întâmpla, el ştie că există o protecţie – element care funcţionează, într-o primă instanţă, la nivel psihologic. Şi care nu trebuie neglijat nici la Chişinău sau Bucureşti, dar nici la Washington sau la Bruxelles, în condiţiile în care s-au înregistrat atâtea proiecte eşuate aici, iar europenizarea şi modernizarea merg atât de dificil…

Nu „goleşte” R. Moldova

Al doilea clişeu ideologic este cel după care acordarea cetăţeniei române ar „goli” RM. Şi, implicit, s-ar repopula acest teritoriu cu slavi, în special, ruşi. Afirmaţia este aberantă, nu doar pentru că nimeni nu a făcut o demonstraţie legată de ce anume ar genera un „exod” al ruşilor acolo, dar şi pentru că statisticile din anii trecuţi arată limpede că aşa ceva nu există. Dincolo de aceste argumente, afirmaţia că cetăţenia română goleşte RM este o eroare. Nu cetăţenia goleşte RM, ci mecanismul vizelor generează, mai degradă, aşa ceva! Având cetăţenia, problema respectivei persoane nu mai este cum să plece mai repede din RM, dacă vrea să facă asta, căci obsesia plecării în Vest nu se mai pune. Poate pleca oricând. Prim urmare, chiar şi când pleacă să muncească, este mult mai probabil să se întoarcă acasă şi să încerce să trăiască european acolo, chiar să clădească o afacere, decât să se stabilească undeva în Occident sau în România cu ipoteza revenirii cândva, nu se ştie când. Această protecţie psihologică nu o are posesorul (doar) de viză pentru UE – o viză ce nu se obţine uşor şi care, odată obţinută, nu ai întotdeauna garanţia că va fi obţinută şi a doua oară. La care se adaugă şi procesul umilitor în care eşti implicat de fiecare dată când aplici, oriunde aplici.

Nu are legătură cu problema transnistreană

Al treilea clişeu este faptul că cetăţenia română ar periclita soluţionarea problemei transnistrene. Iarăşi eroare! Dacă dăm înapoi filmul evoluţiilor acestui conflict, vom vedea că problematică cetăţeniei române nu a jucat niciun rol. Cei care insistă, totuşi, asupra acestui lucru ar trebui să ne explice cum se face că, deşi poziţia pro-rusă de după 2001 a preşedintelui Voronin şi a PCRM a coincis, practic, cu perioada în care acordarea cetăţeniei române a fost blocată, nu s-a sesizat niciun progres în soluţionarea conflictului transnistrean? Pentru că ar fi fost îndeplinite toate condiţiile, în această perspectivă: pro-rusism şi anti-occidentalism din punct de vedere politic la Chişinău şi, concomitent, decuplarea de România, inclusiv prin stoparea procesului de acordare a cetăţeniei. Şi rezultatul a fost nul. A lega acordarea cetăţeniei române de soluţionarea conflictului transnistrean e o ţintă falsă. În plus, faptul că Tiraspolul s-ar opune unui asemenea gest este iarăşi irelevant.

Dacă ar fi să construim politici euroatlantice exclusiv pe ce spune Igor Smirnov, ar trebui, ca prim lucru, să schimbăm formatul de negocieri în chestiunea transnistreană. Titlul de personae non-gratae în Transnistria aplicat de liderul nerecunoscutei republici ambasadorilor SUA şi al Cehiei din RM, precum şi reprezentantului UE pentru RM, a dat un semnal clar: SUA şi UE nu au ce căuta (nici) la tratative.

Frica de viitor

aprilie 26th, 2009
foto: Cato Leinfoto: Cato Lein

Azi ar putea suna cinic dacă aş spune că fac parte dintr-o generaţie norocoasă. M-am născut după război, după perioada deportărilor şi marilor traume ale gulagului comunist, am prins chiar o perioadă de oarecare deschidere când, tănără fiind, îmi amintesc mai degrabă anii fierbinţi din liceu decât persecuţiile politice care se petreceau în jurul meu. Am plâns odată cu mama pe genunchii ei când a fost asasinat Kennedy şi m-am bucurat prosteşte când americanii au ajuns pe lună deşi nu aveam nicio legătură nici cu una, nici cu alta. Cum nu aveam stofă de erou, îmi era mai frică de întuneric decât de securitate, profesorul de geografie mă înfricoşa mai mult decât sectoristul din colţ, îmi plăceau crenvurştii calzi după defilarea de 1 Mai, iar mai târziu, când dictatura mi-a arătat colţii ca unui adult, am ales dispreţul ca pe o formă când de rezistenţă, când de frondă.
Mă mai simt norocoasă şi pentru că pe parcursul vieţii mele am văzut cum a căzut comunismul, şi că am ajuns peste câţiva ani la New York, oraşul pe care continui să-l iubesc şi să-l recunosc şi azi ca fiind locul meu. Un timp am trăit cu senzaţia că mă aflu în cel mai puternic loc din lume, departe de orice convulsie politică, economică sau socială, care puteau avea loc oriunde în altă parte, doar aici nu. Ne instalasem în prosperitate, toate mergeau bine, aveam planuri şi vise şi ele se îndeplineau pe rând unul câte unul, încât singurul meu regret era că nu am ajuns mai devreme în ţara asta.

Amintirile din România se voalau încetul cu încetul, atenuându-şi asperităţi şi rotunjind colţuri în care odată mă lovisem. Distanţele funcţionează salvator, oceanul spală, depărtarea ajută la reconciliere, se estompează stridenţe, insatisfacţii, umilinţe, şi începe să bată un fel de briză generoasă, superioară, în care uiţi şi ierţi şi îndulceşti de bună voie trecutul ştiindu-te acum în siguranţă şi la adăpost. America era acel uriaş cu capul în cer şi tălpile în ocean la umbra căruia te simţeai protejat.
Atacul din 11 septembrie 2001 i-a retezat nu doar doi dinţi din faţă, dar a modificat şi psihologia imperiului clădit pe siguranţă, încredere şi pe sentimentul că ar fi inviolabil. Dintre toate relele din Cutia Pandorei deschisă în acea dimineaţă de septembrie, frica s-a instalat cu un evantai amplu de nuanţe bine speculat de administraţiile care au urmat.
Dacă până atunci americanilor le era frică mai ales de moarte ori de insomnii, iar anxietăţile lor erau mai mult legate de alienarea tipică societăţii de consum competitive şi de presiunea de a ţine pasul cu un mecanism performant, în era post- World Trade Center au apărut forme de frică necunoscute şi neexperimentate istoric de către un popor căruia nu i s-au refuzat prea multe şi pentru care noţiunea eterică de vis… avea materialitate şi consistenţă verificată de generaţii. Uriaşul îşi arăta vulnerabilitatea, iar în momente de slăbiciune se instaurează patologii chiar în pereţii marilor imperii, asemeni bolilor gata să lovească un organism sănătos şi puternic al cărui sistem imunitar e la un moment dat afectat.

Au urmat timpuri de incertitudini şi tensiune. Ne era frică să luăm metroul, să întârziem prea mult în locuri aglomerate, să deschidem corespondenţa după ce sute de plicuri se dovediseră infectate cu antrax, să zburăm cu avionul, să urcăm cu liftul în zgârâie-norii din Manhattan, ne era frică de un alt atac, iar mass-media ne întreţinea bine spaima anunţându-ne în fiecare zi care este nivelul de pericol.

Administraţia Bush şi-a consolidat şi ea puterea pe frica noastră, luându-şi avantaje politice nemeritate, instaurând forme de control şi dominaţie fie pe faţă, fie camuflate, de la crearea unor instituţii noi de securitate naţională, la libertatea de a supraveghea telefoane ori mijloace de comunicare a celor bănuiţi a fi suspectaţi, de la declanşarea războiului în Afganistan şi mai târziu în Irak, la identifcarea unei axe a răului şi reintroducerea torturii în Guantanamo Bay. Un val de anti-americanism s-a răspândit în toată lumea şi numărul aliaţilor Statelor Unite a scăzut vizibil odată cu măcinarea sistemului pe dinăuntru, pe de o parte din cauza propriilor erori economice şi financiar-bancare, pe de altă parte datorită datoriilor masive către China şi dependenţei de petrolul străin.

Divide et impera! s-a transformat în Sperie şi domină! Manipularea maselor se face mai uşor dacă sunt ţinute în frică şi ameninţări. Şi americanii s-au conformat. L-au reales pe Bush în 2004 şi au dat credit acţiunilor Americii de apărare şi ofensivă sub pretextul protecţiei securităţii naţionale.
Pentru noi care am venit dintr-o ţară fost comunistă, metodele nu erau noi, deţineam un mecanism de apărare şi în plus fusesem obişnuiţi să trăim în frică. E adevărat că era o altfel de frică, în interiorul unei dictaturi, care putea duce la acte abuzive sau absurde. Diferenţele de mentalitate şi de situaţii între cele două culturi sunt însă evidente. În America, din frică oamenii apelează la credinţă, nouă ne era refuzată, aici puterea şi-a luat aici ca aliat biserica, la noi a fost negată sau fiind deja compromisă nu ar fi reprezentat oricum o autoritate, revolta noastră era una tăcută, oscilând între ironie, blazare, resemnare sau laşitate, şi era aruncată de multe ori în derizoriu, în timp ce aici frica e luată în serios şi tratată ca atare.

În paralel, sub adminstraţia Bush – Cheney s-au dezvoltat acte de corupţie şi multe dintre ele au fost bine ascunse până când criza economică a izbucnit cu accente dramatice la câteva săptămâni înainte de alegerile din noiembrie 2008 propulsându-l la Casa Albă pe Barack Obama care promitea schimbări politice radicale şi reinstaurarea visului american. Din păcate până acum bulgărele prăbuşirii economice pornit vertiginous în jos nu pare să poată fi oprit.

În aceste zile americanii trăiesc în frică. Nu una generală, că imperiul şi-a măcinat energiile din interior, că urmează o eră cu alianţe noi politice şi economice în care America nu va mai deţine supremaţia absolută şi va trebui să facă probabil loc la masa puterii şi altor naţiuni, nu criza mondială îi sperie care va reformula poate valorile şi standardele de viaţă, nu efectul de bumerang al globalizării care secătuieşte economia naţională, ci o frică punctuală, concretă, de fiecare zi. Le e frică să se ducă dimineaţa la serviciu ca să nu afle că tocmai au fost daţi afară, le e frică să deschidă scrisorile de la companiile de investiţii sau asigurări ca să nu vadă cât au pierdut din pensie sau din stocuri, le e frică să facă împrumuturi de la bancă, să cumpere o casă sau s-o vândă, să cumpere o maşină nouă, le e frică să nu se îmbolnăvească pentru că şi-au pierdut asigurarea medicală sau n-au avut-o niciodată, le e frică să accepte aprobarea de a urma o facultate pentru că nu îşi pot plăti taxee, le e frică să deschidă televizorul pentru că ştirile proaste curg una după alta, zilnic sunt confiscate case, falimentează businessuri, bursa cade şi numărul escrocilor pe scară mare dezvăluiţi în ultimul moment este în creştere.

Emigranţilor veniţi în ultimii ani le e frică să nu fie nevoiţi să se întoarcă înapoi în ţările lor care nici ele nu se simt mai bine, şi descoperă cu amărăciune ironia sorţii, să fugi spre mai bine şi să descoperi că e mai rău decât în locul de unde ai plecat.
Celor ajunşi la vârsta pensionării le e frică să se retragă pentru că nu vor avea din ce trăi, tinerilor proaspăt absolvenţi le e teamă că nu-şi vor găsi de lucru, clasa mjlocie e speriată că va sărăci, şi toţi se tem că standardul lor de viaţă se va deteriora dramatic, că nu îşi vor mai putea permite case şi maşini mari, confort şi bunăstare şi, mai grav, le e teamă că visul american s-a evaporat şi că pe parcursul vieţii lor nu vor apuca să mai prindă o redresare substanţială, că America nu va mai fi niciodată aceeaşi.
Pe fondul nostru de frică, politicienii îşi fac netulburaţi jocurile mai departe, cei aflaţi la putere ameninţă cu dezastre şi catastrofe, cei din opoziţie îşi pregătesc alegerile viitoare aşa că doar acuză şi se opun oricărei încercări de ieşire din marasmul economic. Frica de viitor a modificat psihologia americanului şi a sădit neîncredere în instituţii şi în autorităţile care le guvernează viaţa, lucru de neconceput până de curând pentru un popor cinstit, muncitor, credul şi sigur pe valorile lui. Dacă până acum înghiţeau painkillers, pilule de slăbit, somnifere şi antidepresive pentru psihicul atacat de fobiile societăţii de consum, probabil vor fi identificate boli noi legate de psihologia crizei iar companiile de medicamente vor apărea în curând cu pilule împotriva spaimei de viaţă şi de viitor.
Vecinul meu, armean specializat în politici bancare şi spiritualizat cât să-şi păstreze mintea sănătoasă şi umorul viu, m-a liniştit cum s-a priceput mai bine: Dacă ţi-e frică de viitor înseamnă că trăieşti cu sentimentul că el ar exista. Greşit. Timpul numit de noi şi perceput ca viitor, e acum. Următoarea clipă este viitor şi peste două clipe viitorul va fi deja trecut. Viitorul se consumă instantaneu, dar noi îl proiectăm mai departe de clipa de faţă ca să ne aruncăm o iluzie înainte şi apoi să pedalăm cât ne ţin puterile s-o atingem. Masochism. Dacă nu suferim, nu ne simţim utili sau responsabili. Dacă nu ne chinuim, înseamnă că lăsăm impresia că n-am înţeles nimic.
Mulţumită de idea vecinului meu că viitorul ar fi cu fiecare clipă deja trecut, m-am concentrat pe prezent. Dar dacă nici el nu există? m-a fulgerat spaima. E de la sine înţeles că prezentul trece în trecut şi mai repede decât viitorul. Ce mai rămâne atunci? Clipa. Anticii au ştiut şi ne-au spus-o de la început. Carpe diem. În momente de criză recursul la filosofie e salvator. Când ţi-e cel mai greu, filosofia, cu cât e mai pesimistă, cu atât face mai bine, îţi ridică moralul şi îţi menajează orgoliul aruncând vina eşecului personal pe umerii universului incapabil să se optimizeze. Iar din pesimism şi catastrofă, cu o picătură de cabotinism, se poate trăi foarte bine. Reţeta am încercat-o pe vremea comuniştilor dar funcţionează bine şi azi, şi aici. Am adoptat deci disperarea şi din perspectiva asta lucrurile se văd îmblânzite iar ştirile îşi atenuează gravitatea.

Cinic vorbind, da, trăim vremuri interesante, cine ştie ce ne mai pune la cale viitorul, acea clipă de neatenţie care trece cu repeziciune în trecut.

www.carmenfiran.com

Fundatia Bill & Melinda Gates finanteaza programul Biblionet in Romania

aprilie 26th, 2009

Bucuresti, 22 Aprilie 2009 – Fundatia Bill & Melinda Gates asigura o finantare de 26,9 milioane dolari pentru programul Biblionet, care va creşte capacitatea bibliotecilor publice de a raspunde nevoilor cetatenilor.
Lansarea oficiala a programului va avea loc joi 23 aprilie 2009, intre orele 10:30 si 12:30, in Aula Bibliotecii Centrale Universitare (BCU), Corp Fundaţie, Calea Victoriei, nr. 88, sector 1.
Jurnalistii vor avea posibilitatea sa intervieveze reprezentanti ai Fundatiei Bill & Melinda Gates si ai IREX, organizatia care implementeaza acest program in Romania.

International Research & Exchanges Board (IREX) lanseaza joi 23 aprilie programul Biblionet – lumea in biblioteca mea. Acest program cu durata de 5 ani, in valoare de 26,9 de milioane de dolari, care are ca scop dezvoltarea unui sistem modern de biblioteci publice in Romania, este un parteneriat intre IREX, Fundatia EOS (Educating for an Open Society) ca furnizor de formare in domeniul IT, Asociatia Nationala a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din Romania (ANBPR) şi bibliotecile publice romaneşti. Microsoft Corp., care este partener al programului Global Libraries la nivel mondial, va dona software in valoare de aproximativ 15 milioane de dolari catre biblioteci pentru facilitarea accesului public la Internet, in cadrul initiativei globale de a aduce beneficiile tehnologiei la nivelul comunitatilor.

„Suntem foarte incantati ca Fundatia Bill & Melinda Gates a ales sa implementeze şi in Romania programul Global Libraries, care va fi cunoscut sub numele de Biblionet – lumea in biblioteca mea. Milioane de romani vor beneficia de acces gratuit la calculatoare şi Internet in bibliotecile publice din comunitatile lor şi vor fi ajutati de bibliotecari profesionişti şi bine instruiti. Impreuna cu partenerii noştri de la Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului National, ANBPR şi furnizorul de formare EOS vom continua sa construim o serie de servicii moderne şi relevante de bibilioteca, de care va beneficia intreaga comunitate”, a precizat Paul-Andre Baran, directorul programului Biblionet.

Prin acest program:
• Mai mult de 1.500 de biblioteci publice vor primi calculatoare pentru accesul publicului la Internet printr-un proces de selectie competitiva;
• Peste 2.500 de bibliotecari vor participa la cursuri de formare pentru a putea utiliza la maximum potentialul noilor resurse tehnologice in beneficiul comunitatii;
• ANBPR va extinde aria serviciilor pe care le va furniza bibliotecarilor; şi
• Administratia centrala şi locala va acorda mai mult sprijin bibliotecilor.

In Romania, 80% din populatie, mai ales din zonele rurale, nu are acces permanent la Internet. Din aceasta cauza, pentru multi dintre cetatenii tarii nu sunt disponibile beneficiile economice şi sociale ale accesului la Internet, cum ar fi serviciile de e-administratie, gasirea unui loc de munca, informatii din domeniul sanatatii, servicii bancare şi de administrare online a afacerilor sau comunicarea cu rudele din strainatate.

”Prin asigurarea accesului la Internet şi a cursurilor de formare pentru utilizatori, bibliotecile publice deschid calea catre noi cunoştinte şi oportunitati,” a explicat Deborah Jacobs, directoarea programului Global Libraries al Fundatiei Bill & Melinda Gates. „Credem”, a continuat doamna Jacobs, „ca acest parteneriat cu IREX, administratia centrala şi locala, mediul de afaceri şi bibliotecarii din Romania va duce la crearea unei retele de biblioteci care se autosustin şi care asigura legatura dintre oameni, informatie şi servicii ce le pot imbunatati viata.”

Pentru mai multe informatii va rugam sa o contactati pe Monica Grecu, Specialist Relatii Publice in cadrul programului Biblionet – lumea in biblioteca mea.

www.biblionet.ro

Gramatica demnităţii: Pasiunea Monicăi Lovinescu

aprilie 26th, 2009

S-a scurs un an de la încetarea din viaţă a celei care a fost cea mai credibilă voce a liberalismului anticomunist românesc, Monica Lovinescu.

Împreună cu Virgil Ierunca, alături de Noel Bernard, Vlad Georgescu, Emil Hurezeanu, Nestor Ratesh, Gelu Ionescu, Nicolae Stroescu, N. C. Munteanu, Şerban Orescu, Monica Lovinescu a ţinut treze idealurile libertăţii în timpuri ce păreau să îndemne mai degrabă la o stoică resemnare. Când nu puţini alegeau calea compromisurilor ignobile, emisiunile ei au vorbit despre şansele gândirii autonome într-un univers întemeiat pe neadevăr. Graţie Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca, limba românească şi-a păstrat tâlcurile sale fireşti, ameninţate de vacarmul propagandistic susţinut de trâmbitaşii dictaturii.

Nimic nu a contat mai mult pentru Monica Lovinescu decât salvarea memoriei. Ştia că obiectivul principal al totalitarismului este distrugerea amintirii, parazitarea şi infectarea interiorităţii cu virusul duplicităţii şi laşităţii. A scris pagini de o rară luciditate despre situaţia vieţii intelectuale atât din Vest, cât şi din lumea comunizată. Eroii săi, intelectualii cu care s-a identificat, s-au numit Koestler, Arendt, Vasili Grossman, Soljeniţân, Jeanne Hersch, Milosz, Camus, Orwell, Souvarine, Ionesco. S-a identificat întru antigonică suferinţă, ea care îşi pierduse mama în temniţele comuniste din România, cu Nadejda Mandelstam, al cărei soţ, marele poet Osip Mandelstam, pierise în Gulag. A scris răscolitor despre poemul Requiem al Annei Ahmatova şi despre Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, a salutat fiecare gest de curaj al intelectualilor români (Paul Goma, Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana), s-a solidarizat cu cei care apărau valorile spiritului (N. Manolescu, Al. George, Gh. Grigurcu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu).

A scris texte justificat indignate despre infamiile tribului protocronist, anexat aparatului ideologic al dictaturii. A veştejit în scrierile sale îngenuncherile mizerabile ale unui Mihai Beniuc, dar şi pe cele ale unor autori altminteri respectabili care acceptau să pactizeze cu sistemul în perioada Ceauşescu pe baza unor raţionalizări specioase (Cioculescu, Zoe Buşulenga). Monica Lovinescu a fost o mare moralistă, fraza ei este una a gravităţii etice şi a sobrietăţii principiilor. Când se întâlnea cu neruşinarea, cu abjecţia, cu delaţiunea, înceta să mai aibă umor. Toate aceste dimensiuni ale spiritului Monicăi Lovinescu transpar cu diamantină claritate din articolele cuprinse în antologia Etica neuitării pe care am alcătuit-o şi prefaţat-o în cadrul colecţiei „Zeitgeist”, la Editura Humanitas.

Trei mi se par atributele capitale ale reflecţiei Monicăi Lovinescu: mai întâi, faptul că libertatea este indivizibilă, autoconstituită şi non-negociabilă. În al doilea rând, insistenţa pe relaţia dintre supravieţuire şi memorie. În fine, refuzul de a găsi vreo scuză pentru complicitatea cu forţele infernului. Pe aceşti trei piloni s-a clădit o operă pe cât de durabilă din punct de vedere estetic, pe atât de rezistentă din perspectiva unui ethos al libertăţii. Am purtat, de-a lungul anilor, numeroase discuţii cu Monica Lovinescu şi cu Virgil Ierunca. Îmi amintesc cum am agonizat împreună încercând să ne închipuim o istorie contrafactuală, una în care intelectualii români ar fi acţionat împotriva sistemului în 1956, asemeni confraţilor lor din Polonia şi Ungaria. De ce s-a putut trezi un Tibor Dery şi nu un Petru Dumitriu? De ce a fost posibilă apostazia atâtor marxişti în Europa Centrală, câtă vreme la Bucureşti un Paul Georgescu, un H. Wald ori un Ov. S. Crohmălniceanu au rămas fideli obsesiilor leniniste?

La începutul anilor ‘90, Mircea Mihăieş a avut ideea antologării unora dintre interviurile mele în volumul Ghilotina de scrum (apărut iniţial la Editura de Vest, condusă pe atunci de Vasile Popovici, o nouă ediţie a apărut în 2002 la Polirom). Le-am trimis, Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca acea carte a mărturisirilor sfâşietoare, în fond o abia mascată autobiografie. Iată ce-mi scriau, pe 5 iulie 1992, aceşti doi mari intelectuali de care m-a legat una dintre cele mai vibrante prietenii ale vieţii mele: „Distanţele pe care le iei faţă de propria dumitate formaţie sunt de o autenticitate, un tact rarisime. Izbuteşti o rupere radicală, fiind în acelaşi timp participativ, negând doar după ce ai înţeles, care te desparte şi de rolul de judecător şi de acela de avocat”.

Cât despre situaţia din ţară, iată cum o vedeau: „Altfel, în România, ştii probabil… cât de prost stau lucrurile. Cel mai interesant ar fi de văzut cât şi ce ţine de postcomunism în general (vezi surprizele actuale în evoluţia din Cehoslovacia sau Polonia, cele cu societăţi civile şi disidenţi de mulţi ani) şi cât-ce de ceauşismul şi caragialismul autohton”. Reţin îndemnul final, pe care mi l-am asumat întru totul: „… continuă să dai studenţilor dumitate în bibliografia obligatorie, şi nu în ultimul rând, Demonii lui Dostoievski: una dintre chei, şi nu cea din urmă, stă sigur acolo”.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu: http://tismaneanu.wordpress.com

Horia-Roman Patapievici intreaba, Andreea Vass raspunde

aprilie 26th, 2009

In articolul publicat in Evenimentul Zilei pe 23 aprilie 2009 aici (http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/848326/SENATUL-EVZ-Europarlamentarul-roman-o-forma-fara-fond/), HRP intreaba, pe buna dreptate, care e fondul activitatii europarlamentarilor romani? Fireste, voi raspunde la cele patru intrebari ridicate la fileu, prezentand lucrurile asa cum stau pe hartie si asa cum ar trebui sa si fie. In realitate insa, conteaza enorm cum intelege fiecare europarlamentar sa se achite de sarcini. In pofida regulilor foarte stricte, se poate trage mata de coada si aici. Doar ca, spre deosebire de Parlamentul Romaniei, in cayul absentei la mai mult de jumatate din sedintele plenare si de la vot a PE duce la taierea indemnizatiei. Or, pentru romani nu e suficient sa avem doar un mobilier estetic care sa populeze salile uriase de sedinta. Avem nevoie de voci puternice care sa poata valorifica oportunitatile pe care le au in acest complex si democratic for decizional. Care sa poata negocia in favoarea noastra, a romanilor, intr-un cadru in care totul se negociaza, in care aliantele sunt flexibile, iar guvernare si opozitie nu exista. Cehii, polonezii, ungurii, chiar si bulgarii au inteles repede care sunt oportunitatile si au ales sa trimita persoane politice cu greutate profesionala si forta de negociere.

HRP: Ce si pe cine reprezinta europarlamentarul roman?

AV: Asa cum prevede Tratatul CE, europarlamentarii sunt reprezentanți ai popoarelor statelor reunite in Comunitate. Fiecare europarlamentar ii reprezinta pe cetatenii tarii din care provine. In cazul nostru Romania si direct pe cei din euroregiunea care l-a propulsat pe lista si pe care o reprezinta. Dar, fiindca in Parlamentul European nu sunt grupati in functie de nationalitate ci in functie de apartenenta politica, europarlamentarii romani reprezinta implicit partidul european din care provin si electoratul acestui partid. Participarea deputatului – si, prin intermediul lui, a cetatenilor pe care ii reprezinta – la definirea unei politici europene conditioneaza functionarea armonioasa a Uniunii Europene, respectand valorile si interesele celor 27 de tari membre. Ce reprezinta un europarlamentar? Interesele electoratului din tara sa.

HRP: In ce consta mandatul unui europarlamentar?

AV: In a auzi vocea cetatenilor pe care ii reprezinta, a negocia, a face lobby, in a fi activ prin propuneri, amendamente, rapoarte, in a identifica problemele cu care se confrunta cetatenii UE. In a propune solutii, in a accepta, modifica sau respinge legislatia europeana. De pilda, ultimele luni ale actualului mandat legislativ sunt foarte dense pentru europarlamentari in domeniile liberalizarii pietelor de electricitate si gaz, facilitarea accesului pacientilor la servicii medicale in toata Uniunea Europeana. Alte puncte esentiale negociate de curand includ costuri mai reduse pentru SMS in roaming, concilierea legata de directiva timpului de lucru si o serie de rapoarte in contextul crizei economice (ex. reguli pentru agentiile de rating, supravegherea sectorului bancar si modalitaati de calculare a cerintelor de capital).

Capacitatea de a intelege bine problemele europene si de a negocia, presupune competente clare profesionale, probate in domeniile abordatesi, dar si lingvistice.

Deputatul intocmeste, in cadrul unei comisii parlamentare de specialitate – cum e de pilda cazul afacerilor economice si monetare sau cel al industriei, energiei si cercetarii – un raport privind o propunere de „text legislativ” prezentata de catre Comisia Europeana. Un eurodeputat face parte, in general, din doua astfel de comisii. In una ca membru plin care ii da drept de vot, in alta doar ca membru supleant care ii da drept de vot doar in absenta unui alt europarlamentar din grupul sau politic.

Cu cat mai mult se implica europarlamentarul in acest proces decizional de congruenta a intereselor diferitelor natiuni europene (prin rapoarte, luari de cuvant, declaratii, motiuni) cu atat mai important este considerat mandatul sau.

HRP: Ce puteri si ce drepturi are un europarlamentar roman?

AV: Are aceleasi drepturi, puteri si obligatii ca oricare alt europarlamentar, indiferent de tara. Populatia sau marimea unei tari nu ii dau unui membru al PE mai multe/mai putine puteri sau drepturi.

In primul rand, are obligatia de a respecta valorile europene, regulile PE, inclusiv pe cele de a-si concentra discursul intr-un minut sau doua, doctrina grupului politic din care face parte si a partidului care l-a trimis.

In al doilea rand, are dreptul de a consulta dosare, consacrat in Regulamentul de procedura al Parlamentului, are dreptul sa faca propuneri de acte comunitare in contextul dreptului de inițiativa al Parlamentului (Comisia Europeana fiind cea care detine monopolul initiativei legislative), de a fi raportor sau raportor din umbra, de a se retrage si a demisiona. Au drept de vot individual si personal, potrivit statului, dar cu respect fata de doctrina grupului din care fac parte si a intereselor tarii pe care o reprezinta (acestea putand intra in conflict, iar in acest caz se solicita o explicatie din partea grupului politic). Au dreptul sa foloseasca aparatura de birou, echipamentele de telecomunicații și autovehiculele oficiale ale Parlamentului, dreptul la o indemnizație adecvata menita sa ii asigure independența. La incheierea mandatului, are dreptul la indemnizație tranzitorie și la pensie. Drepturile din Statutul Deputatilor in PE intra in vigoare in prima zi a legislaturii Parlamentului European care incepe in anul 2009.

Puterile lui sunt legate de puterile conferite Parlamentului European. Atributiile acestei institutii au crescut constant. Acum detine competente legislative egale cu cele ale Consiliului UE in aproximativ 60% din propunerile legaislative legate de mediu, transport, protectia consumatorilor, imigratie ilegala si toate aspectele legate de piata interna. Asta inseamna, ca europarlamentarii au puteri egale cu cele ale ministrilor din cele 27 de state membre in aceste domenii. Parlamentul European poate accepta, modifica sau refuza propunerile de directive sau regulamente ale Comisiei Europene („procedura de codecizie”). De exemplu, pe durata acestei legislaturi, Parlamentul a refuzat categoric propunerile de directiva cu privire la brevetele pentru programele de software.
Chiar si in domenii precum agricultura si politica externa, in care Parlamentul este doar consultat sau informat, dezbaterile si rezolutiile adoptate pot deseori influenta agenda Uniunii si chiar deciziile Consiliului. In aceste domenii, alaturi de impozitare, politica industriala, noi membri ai zonei euro, Parlamentul European isi da doar avizul consultativ (\”procedura de consultare\”). Chiar si in acest caz, amendamentele propuse de Parlament influenteaza deseori rezultatul final al discutiilor din Consiliu. Este cazul, de pilda, al modularii voluntare pentru fermieri.

Anumite acorduri necesita doar unda verde din partea Parlamentului, care nu poate modifica textul propriu-zis al unui acord, dar il poate respinge. Procedura de „aviz conform” se aplica acordurilor de asociere si acordurilor de aderare la UE. Prin urmare, extinderea UE poate avea loc doar cu acordul Parlamentului European.

De asemenea, Parlamentul adopta rapoarte \”din initiativa proprie\” prin care se solicita Comisiei sa propuna legislatie intr-un anumit domeniu sau se indica, inaintea prezentarii unei propuneri legislative, aspectele majore pe care legislatia trebuie sa le contina.

Parlamentul mai detine si competenta bugetara si exercita controlul democratic asupra institutiilor europene. Parlamentul European, impreuna cu Consiliul, stabilesc bugetul anual al Uniunii, Parlamentul avand ultimul cuvant in ceea ce priveste mai mult de 50% din bugetul UE. De asemenea, el poate decide asupra cheltuielilor din domeniile: fonduri sociale si regionale, energie, cercetare, transporturi, asistenta pentru dezvoltare, mediu, educatie si cultura. In sectorul agriculturii Consiliul are ultimul cuvant de spus.

In ceea ce priveste planificarea multianuala a bugetului UE, planificare ce indica nivelul maxim de cheltuieli pe o perioada de sapte ani, cadrul financiar multianual nu poate fi adoptat fara acordul PE.

In materie de politica externa, securitate si aparare, Comisia si Consiliul sunt obligate sa informeze Parlamentul European. Astfel, deputatii europeni participa activ la dezbaterile politice si publice. Prin rapoartele, recomandarile si intrebarile adresate diferitilor actori institutionali europeni, europarlamentarii exercita influenta politica. De exemplu, ei pot solicita Comisiei si Consiliului sa intreprinda masuri in domeniul drepturilor omului.

Parlamentul mai poate infiinta o comisie temporara cu scopul de a investiga presupuse contraventii, de a clarifica orice eventual caz de administrare defectuoasa din activitatea institutiilor UE sau sa abordeze o anumita chestiune pe o perioada limitata de timp.

Odata cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona, competentele PE ar creste, deoarece procedura de codecizie ar include si domenii precum agricultura, pescuitul, migratia legala, spatiu si sport. Competenta bugetara a PE s-ar extinde asupra tuturor cheltuielilor Uniunii, inclusiv agricultura. In plus, Parlamentul ar avea o influenta mai mare asupra numirii presedintelui Comisiei Europene.

HRP : Cum poate fi controlat un europarlamentar şi de către cine?

AV : De catre propriul partid, care l-a trecut pe liste, in primul rand. In al doilea rand, in agenda unui europarlamentar exista saptamanile de teritoriu (una pe luna), in care acesta sa intalneste cu electoratul. Europarlamentarul are ragazul sa ia contact direct cu cetatenii si incearca sa gaseasca solutii la nivel european pentru probleme locale si nationale. Prin contact direct cu cetatenii exista si un oarecare control direct asupra activitatii lui.

Rezultatul „controlului” poate fi un vot favorabil sau unul negativ la urmatoarea candidatura. Feedbackul pe care cetatenii il primesc de la un deputat pe care il contacteaza reprezinta o forma de control.

Sa nu uitam insa ca, la noi, o prima selectie o fac regulile privind numarul de sustinatori pentru inregistrarea candidaturii, respectiv partidele politice care propun listele electorale inchise. Alegatorii au, ca de obicei, libertatea de a se informa cu privire la activitatea anterioara a candidatilor pentru a alege arpacasul de neghina. Ramane doar ca atat decidentii, cat si alegatorii sa se comporte cat mai responsabil cu putinta.

Alte state membre au ales votul pe liste deschise, astfel ca reusesc sa apropie semnificativ mai mult candidatul de alegator si sa-l responsabilizeze. Spre o astfel de lege electorala ar trebui sa ne indreptam si noi.

Andreea VASS este Consilier Personal al Primului Ministru,
Lector universitar, dr.,
Facultatea de Relatii Economice Internationale
Academia de Studii Economice

Ce este acela un intelectual?

aprilie 26th, 2009

De la oarece distanţă de ţară constat că iar a fost dezgropată chestiunea angajării intelectualului. Poate pentru că e un an dublu electoral.

Cum mă aflu într-un loc în care, atunci când a trebuit, din plină teroare stalinistă şi până la Legea marţială, intelectualii chiar s-au angajat, individual, în KOR, în Solidarnosc, cred că pot aproxima câteva răspunsuri. Să fii anticomunist în plin comunism e un lucru, să devii după dispariţia acestuia, să te asociezi populismului e cam de râsu’-plânsu’! Dar, mai întâi, ce este acela un intelectual? Pe rând, am renunţat la o mulţime de definiţii, de la cea care leagă condiţia intelectualului de studii şi diplome, prea largă, până la cea camusiană, care o lega de capacitatea de a spune „nu“. Ultima este mai aproape de una ideală, dar e prea restrictivă, pentru că există şi situaţii în care „da“ e mai dificil de pronunţat decât „nu“! Până la urmă, cred că o pot adopta pe cea a lui Foucault dintr-un interviu de acum 30 de ani: „În schimb, eu ştiu ce este acela un intelectual, adică un individ cerebro-spinal. Să am creierul atât de suplu cât e posibil, iar coloana vertebrală atât de dreaptă cât e necesar“. Creierul e aşa cum ţi-a fost dat, natura fiind mai mult sau mai puţin generoasă, deşi nu strică să-l exersezi pe cât îţi stă în putere, însă rectitudinea coloanei vertebrale este clar o chestiune de opţiune şi de voinţă. Nu poţi da vina pe lipsa de amabilitate a naturii!

Privind din această perspectivă, de bună seamă că problema angajării – sau nu! – a intelectualului nu se pune în termeni imperativi şi definitivi, ci mai degrabă circumstanţiali.

El nu optează „din principiu“ pentru angajare sau izolare, pentru solidaritate sau solitaritate, ci în funcţie de contextul în care fiinţează. Dacă sistemul de valori la care a aderat şi pe care şi l-a asumat este în pericol şi coloana sa vertebrală riscă să fie încovoiată, de bună seamă că va face tot ce este posibil să-şi salveze integritatea coloanei, inclusiv se va angaja. Dacă nu, nu! Oricum, nu poţi vedea un asemenea intelectual angajat, precum vechilul la moşier, în slujba vreunui puternic al zilei decât cu riscul pierderii condiţiei de intelectual. Nu „la stăpân“, fizic sau instituţional, se angajează intelectualul, ci doar în serviciul valorilor fundamentale, în frunte cu libertatea!

Alegeri europene – cel mai mic număr de candidați de după 1990

aprilie 26th, 2009

Pe 7 iunie electoratul din România (pentru acest scrutin cetățenii români cu drept de vot și cetățenii statelor Uniunii Europene rezidenți pe teritoriul României) își va alege, pentru prima oară concomitent cu toate celelalte state membre UE, reprezentanții în Parlamentul European.

Șapte partide și alianțe politice și doi candidați independenți vor concura pentru ocuparea celor 33 de mandate de europarlamentar (din totalul de 736) rezervate României – cu două mai puțin decât la scrutinul din noiembrie 2007.

Votul va fi unul de listă națională, cu reprezentare proporțională și prag de intrare de 5%. Pentru a fi reprezentați în parlament, candidații independenți trebuie să obțină in procentaj cel puțin egal cu 1/33, deci 3%.

De această dată un număr extrem de redus de partide au intrat în competiție. În ordinea încscrierii ele sunt: Partidul Democrat Liberal (PDL), Partidul Național Liberal (PNL), Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR), Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD), Alianța Electorală PSD + PC, Partidul România Mare, Forța Civică, Elena Băsescu și Pavel Abraham.

Este numărul cel mai redus de candidați la un scrutin național din 1990 încoace. La precedentul scrutin european din 2007 participaseră 13 partide și un candidat independent. Atunci PD (nu fuzionase încă cu Partidul Liberal Democrat – PLD) a obținut 28,8% și 13 mandate, PSD 23,1% și 10 mandate, PNL 13,4% și 6 mandate, PLD 7,8% și 3 mandate, UDMR 5,5% și 2 mandate și episcopul reformat maghiar Laszlo Tokeș 3,4% și 1 mandat.

Acum, pe lângă fuziunea PD – PLD, PSD candidează împreună cu PC, care obținuse în 2007 aproape 3% din voturi.

Candidați notorii

Lista PLD este condusă de Theodor Stolojan, eurodeputat și candidat efemer la funcția de prim ministru în 2008. El este secondat de fostul ministru al justiției, Mondica Macovei și de doi jurnaliști pro-prezidențiali, Traian Ungureanu și Cristian Preda – consilier al președintelui Traian Băsescu.

Lista PSD + PC îl are în frunte pe eurodeputatul Adrian Severin, urmat de alți șase eurodeputați, printre care fostul ministru al apărării, Ioan Mircea Pașcu.

Lista PNL o are ca lider pe Norica Nicolai, fostă senatoare PNL, care nu a reușit să fie aleasă în parlamentul României în noiembrie 2008, urmată de alte trei femei, printer care eurodeputata Renate Weber, una dintre cele mai active reprezentante ale României în Parlamentul European.

Lista UDMR e condusă de Laszlo Tokeș, reintegrat în sânul Uniunii, și urmat de eurodeputații Iuliu Winkler și Scaba Sogor. Pe poziția 35 (evident ne-eligibilă) figurează colaboratorul revistei ACUM, Tihamer Czika.

Lista PRM este condusă, ca de obicei de liderul partidului Corneliu Vadim Tudor, pentru prima oară din 1992 rămas pe dinafara Paralementului României. Inovația constă în cooptarea pe poziția a doua a omului de afaceri George Becali, președinte al Partidului Noua Generație Creștin Democrat, care, ca și PRM nu a reușit să depășească pragul de 5% nici la europarlamentarele din 2007, nici la parlamentarele din 2008.

Lista PNȚCD este condusa de președintele partidului, Marian Miluț, candidat țărănist la președinția României în 2004. PNȚCD nu a mai reușit după anul 2000 să depășească 2% în niciunul dintre scrutinurile naționale la care a participat.

Lista Fortei Civice este condusă de Adrian Iurașcu, fost lider al PROPACT, organizație care luptă pentru restituirea proprietăților confiscate abuziv de stat.

În sfârșit, la 7 iunie au intrat în competiție și doi candidați independenți: Elena Băsescu, fiica președintelui României, care în urma reacțiilor negative din PDL nu a mai candidat pe lista partidului, și Pavel Abraham, care a fost timp de șase luni în 1997 inspector general al Poliției.

Arlechin în camera albastră

aprilie 26th, 2009

Ninge cu fulgi de lumină
În camera albastră.
Strecuraţi prin sitele cerului,
Bălăciţi în spumele norilor,
Ninge peste ochii tăi.
Fiecare fulg e un înger albastru.
O muză care coboară,
Un gând care luceşte o clipă
Şi se aşează, vers pe fila albă.
Arlechin caraghios cu sprâncenele arcuite,
Priveşti uimită.
Un ochi râde, celălalt plânge;
Pentru acelaşi motiv.
Ochii tăi albaştri nu se mai disting.
Într-o zi vei ieşi atârnată de gâtul violinei albastre,
Pe ritmul cuvintelor unor poeme
Închegate din fulgi de lumină.

Dan David, Los Angeles, aprilie-23-2007.

Se intampla doar in martie ( Sotiei mele, in loc de Martisor)

aprilie 26th, 2009

E ca si cum deschizi fereastra trenului in noapte.
cu mult inainte de sosirea trenului
si magnolii ningand ninsoarea
implozia atator gesturi nespuse,
sfiala primaverii te orbeste cum doar lumina perlei in ocean naste din sidef adanc,

privesti in noapte si dincolo de intuneric, de osiile metalului – ceasornic stramb croit
topindu-se ca in visul lui Salvador, asemenea orbului ghicesti colina cu mii de clopote doar de el auzite,
degetele vantura clapele miresmei dinspre stresinele cu magnolii,
lampioanele cantoanelor muribunde sub panourile digitale ca niste stele obraznice,

gara solitara coboara in zapada ultima a iernii,
petalele in orasul cu parcuri isi proclama biruinta in piata aurarilor,
in burgul de piatra.
in cantecul orbului vestind primavara ca pe o poveste cu zeite dezgolind raul de cristaluri,
iesind din albia matasoasa pe care doar trubadurul fara vaz
o prevede
sus la castel sub degetele ce vantura dorinta,
primavara cu trupul dezlantuit in parauri,
catre fluvii,
catre mare.

Viziune I

aprilie 26th, 2009

Aş vrea să fiu o stalactită.
Picături de dragoste ar cădea din mine
Şi te-ai forma tu, o stalagmită.
Apoi vom încerca să ne atingem.
Din mine va porni întreaga-mi dragoste;
Ne vom apropia uşor, uşor…
Apoi ne vom uni într-un singur trup,
O singură fiinţă,
O coloană de calcar…
Şi vom susţine cu iubirea noastră
Întreaga boltă a lumii – peşteră.
Nimeni nu ne va putea despărţi:
Nici timpul, nici întunericul,
Nici chiar noi înşine!
Ci ne vom întări iubirea cu picături de calcar
Dizolvat în apă de suflet:
Soluţie de intersecţie de om cu om.

Dar vai!
Am uitat că oamenii sunt curioşi…
Ne vor descoperi lumea,
Vor lumina peştera
Şi ne vor arăta cu degetul.
Iar un ghid cu mustaţă din materie şi atomi
Va spune:
“ – Priviţi o coloană formată prin voinţa naturii,
Pipăiţi-o, nu vă fie teamă,
E doar calcar: Apă şi carbonat de calciu.”

Iar liliecii vor zbura în jurul nostru,
Lovindu-ne cu aripile lor reci.

[din volumul \” In noi e un cer mai adevarat\”, Tel Aviv – 1984,(C)]

AURE ALB-STRĂLUCITOARE

aprilie 26th, 2009

el a visat la sufletul
unei magnolii de oţel!
şi mica lui bănuială, balon
colorat cu roşu marţian…
a vrut să zboare cât mai sus!
pe vers de lună plină, verde,
romantică… ochi de Venus.
şi-aşa, fragil, şi-a făcut
infuzie de dragoste…
din cele o mie de petale
ale lotusului…
nimic nu este imposibil!
de fapt, oţelul are aromă
de santal…

18 februarie 2009, 00:21
ORPHIKA, 2009

poeme

aprilie 26th, 2009

IN TIMP CE LUNA PE CER…

Cu limbi bifurcate de serpi,
Batrane cu sanii pungiti,
Lipsiti de vigoare si sterpi
Blesteama ficiorii itit
La portile fetelor blonde
Lipite de negre uluce;
Iar eu scriu cu litere ronde
In timp ce luna pe cer, se trece, se duce…

TROICA

Troica
E o doica,
Cu trei sani
Sau o sanie latrata de caini
Mistuidu-se-n stepa inghetata
Printre chiuturi de rusnaci lasati la vatra

România ca stat unitar nu există

aprilie 26th, 2009

Cu ceva vreme în urmă am citit cartea lui Radu Paraschivescu, „Ghidul nesimţitului” (Bucureşti, Editura Humanitas, 2006). Un text în care autorul trecea în revistă câteva profiluri de nesimţiţi români dezvoltate după 1989. După lectură, am simţit că ceva e în neregulă cu nesimţiţii lui Radu Paraschivescu; cum n-am ştiut imediat ce, am lăsat cartea, au venit alte şi alte lecturi şi se părea că senzaţia trăită atunci va rămâne doar una din multele pe care o carte le trezeşte inexplicabil cititorului ei. Zilele trecute însă, am călătorit în Oltenia şi atunci am înţeles brusc ce anume era nelalocul lui cu nesimţiţii „cartografiaţi” de Radu Paraschivescu: ei aveau circulaţie regională. Autorul, trăitor în Bucureşti (născut în 1960 în capitală) adusese în discuţie -evident- exclusiv nesimţiţii care se aflau în raza sa vizuală. Spre exemplu, se vorbea acolo despre nesimţitul care organizează o nuntă pe casa scărilor. Nu am auzit ca vreodată o asemenea specie să bântuie prin Ardeal sau Moldova. M-am gândit apoi la delirul lui Sabin Gherman, un jurnalist care a publicat un manifest submediocru ca scriere în care propunea independenţa Transilvaniei. Concluzia e una singură: România nu e un stat unitar, dar asta nu ne împiedică, evident, să trăim formal în graniţele aceluiaşi teritoriu. Căci, ce-are a face una cu alta ? Dacă statele s-ar constitui numai pe principiul unităţii absolute între cei care le populează, atunci nu ştiu câte sau dacă ar exista multe asemenea state.

Cine coboară de la Sibiu către sudul ţării sesizează imediat diferenţa. De la modul de verbalizare şi până la aspecte culinare sau de educaţie, ea e vizibilă. În aceiaşi termeni ai diferenţierii se înfăţişează Banatul, Maramureşul istoric sau Moldova. Întrebarea care se pune este dacă nu cumva aceste diferenţe au existat dintotdeauna. Citind textele călătorilor străini care trec prin Ţările Române la început de secol XIX (cf. „Călători străini prin Ţările Române în secolul al XIX-lea”, Editura Academiei Române ), s-ar părea că răspunsul e afirmativ. Şi atunci de unde această încrâncenare la unii „patrioţi” români de ieri şi de azi? Ce motivează această idee a existenţei unui stat unitar? Sunt adică mai puţin român (sau chiar antiromân) dacă nu cred că din nord până în sud şi de la est la vest vorbim despre aceeaşi Românie? Eu cred că nu, mulţi alţii cred că da.

Paradoxal, cei care au făcut cel mai mult pe linia estompării până la dispariţie a diferenţelor între diferitele regiuni româneşti au fost comuniştii. Propunerea lor a fost simplă: cu toţii eram egali în faţa abjecţiei traiului de zi cu zi, cu toţii trebuia să devenim o imensă turmă îngrămădită în blocuri gri şi insalubre, muncind împreună, „frăţeşte”, pentru instaurarea aceleiaşi Epoci de Aur. Rezultatul a fost departe de a fi satisfăcător. În istoria acestei ţări, de normalitate am avut parte atunci când fiecare regiune istorică s-a dezvoltat organic, conform propriilor opţiuni şi în acord cu propriile raportări la existenţa de zi cu zi. Câtă ipocrizie se ascunde astăzi în spatele acelor politicieni care vorbesc despre o Românie unitară şi în spatele camerelor de luat vederi îşi spun bancuri despre olteni, ardeleni sau moldoveni! Cu alte cuvine, ştim cu toţii că diferenţele există, ele sunt atât de vizibile încât nu pot fi ignorate nici de către cei cu miopie severă.

E adevărat, însă, că atunci când vorbeşti despre o singură şi unitară Românie poţi justifica fără prea mare bătaie de cap mutarea funcţionarilor dintr-o parte în alta a ţării în funcţie de mişcările politice de moment, având, spre exemplu un prefect maghiar la Mehedinţi şi unul român la Harghita. Până să se obişnuiască unul cu ciorba oltenească şi altul cu gulaşul unguresc, se schimbă puterea şi stomacul domnilor funcţionari trebuie să aibă parte de alte experienţe culinare.

Damian Stănoiu, un scriitor-călugăr scos din rândul clerului în 1932 de către Patriarhul Miron Cristea, scrie un roman în 1929, „Duhovnicul maicilor” (Bucureşti, Editura Nemira, 2002). Acolo, un călugăr de la Muntele Athos ajunge duhovnicul unei mănăstiri de maici din Oltenia. Venit dintr-o lume în care canoanele sunt dure şi austeritatea extremă, călugărul încearcă să aducă in mănăstire aceleaşi reguli. Evident, nu va reuşi, sfârşind prin a renunţa. Încăpăţânându-ne să tratăm România ca stat unitar, vom ajunge în situaţia bietului călugăr atonit. Ştiţi, e ca la un transplant. Câteodată, deşi totul decurge normal, organismul refuză transplantul. Îl simte străin şi atunci nu mai e nimic de făcut. E chiar atât de greu de înţeles?

Vizita lui Topolanek în RM şi dedesubturile ei politice

aprilie 23rd, 2009

Misiunea diplomatică a Preşedintelui UE, prim-ministrului ceh Mirek Topolanek la Chişinău reiterează câteva elemente centrale pe care UE le păstrează în relaţie cu RM:

– Susţinerea orientării europene a RM pe care Bruxellul o va asigura prin intermediul Parteneriatului Estic.

– UE nu are de gând să renunţe la solidaritatea faţă de România, cel puţin la nivel politico-diplomatic, chiar dacă recenta iniţiativă a lui Traian Băsescu de încetăţenire simplificată a moldovenilor/românilor basarabeni creează noi controverse în interiorul UE față de de ”constuctivismul”, adecvateţea şi pragmatismul Bucureştiului în privinţa vecinătăţii sale/europene estice. Făcând abstracţie de acest subiect sensibil, oficialul european a făcut demers pe lângă preşedintele moldovean pentru normalizarea relaţiilor moldo-române, invocând în special prioritatea garantării unei bune vecinătăţi viabile. Totodată, Topolanek a evitat să se focuseze pe alte aspecte legate de România, chiar dacă Voronin a făcut noi declaraţii denigrătoare în privinţa acesteia (”Pentru noi [RM] este înjositor să ne integrăm în UE prin România”). Deşi, România în ultima perioadă a confirmat cu mai multe ocazii că susţine perspectiva de integrare europeană pentru RM.

– UE nu recunoaşte oficial dacă ştie sau nu ce a avut loc în realitate în RM ante şi post alegerile din 5 aprilie 2009, soldate în final cu pierderi materiale substanţiale, violenţe, arestări, încălcări ale drepturilor omului etc. Totuşi, afirmaţiile lui Topolanek despre faptul “că fiecare parte are adevărul ei” nu par credibile, dar nici serioase, deoarece Bruxellul atât prin intermediul Delegaţiei sale, Reprezentantului său, dar şi via reprezentanţelor dimplomatice ale statelor membre, este suficient de informat şi deci apt să dea aprecieri sincere la adresa guvernării comuniste. În schimb, Topolanek s-a limitat doar la exprimarea unor aluzii (Topolanek: “nu cred practic nimic din ce am auzit şi doar vreo 50% din ce am văzut”). Prin urmare, comunicarea dintre acesta şi opoziţia moldoveană, pe lângă întrevederea oficială cu autorităţile centrale, poate fi echivalată cu intenţia UE de a pune bazele unui “consens politic naţional” de natură fictivă.

Declaraţia de presă a lui Topolanek în urma consultărilor cu Voronin/opoziţia atestă o atmosferă în linii generale constuctivă, pe calea căreia UE doreşte să gestioneze criza politică din RM. Conform declaraţiilor lui Topolanek, a fost elaborat un set de “instrumente” europene pentru atenuarea instabilităţii din mediul socio-politic moldovenesc, care ar consta din: reluarea dialogului politic, asigurarea funcţionării statului de drept, asigurarea şi respectarea libertăţilor, terminarea atacurilor şi a violenţei, instituirea unei comisii de monitorizare, în care să fie prezentă şi opoziţia şi organizaţiile internaţionale. Deşi aceste scopuri par a fi esenţiale, o parte din ele nu pot fi realmente realizate (asigurarea funcţionării statului de drept, asigurarea şi respectarea libertăţilor), deoarece ar însemna îngustarea pârgiilor utilizate de comunişti pe parcursul a ultimilor 8 ani, pentru a se menţine la putere. În plus, nimeni nu poate garanta că aceste principii vor fi respectate ca atare ulterior, deoarece niciun raport european sau cele realizate de organizaţiile internaţionale, foarte critice faţă de aceleaşi subiecte, nu au implicat acţiuni din partea UE anterior. Fapt ce a contribuit indirect şi parţial la fărădelegile întâmplate în perioada 2008 – 5 aprilie 2009 şi 7-10 aprilie 2009.

Alte obiective sunt lipsite de raţionament (reluarea dialogului politic), dat fiind faptul că relaţie constructivă dintre opoziţie şi putere nu poate avea loc în principiu.

În primul rând, pentru că funcţiile şi rolul opoziţiei au fost reduse premeditat de “majoritatea” comunistă odată cu venirea sa la putere. Or, comuniştii au nevoie de opoziţie doar pentru a muşamaliza crimele comise recent şi de a-şi peria imaginea de regim “totalitar şi poliţienesc”. Mai ales, în ajunul lansării Parteneriatului Estic, intensificării acţiunilor României “pan-basarabene”, conturării premiselor eventualei crize economice în RM.

Al doilea motiv constă în faptul că opoziţia actuală de facto va fi incapabilă să “spargă” cercul vicios prin care aceasta a fost exlusă efectiv din procesul decizional şi cel legislativ al RM, cimentat cu tenacitate de PCRM. Pe lângă aceasta, factorul european nu este capabil să rezolve această problemă, dar şi nu face destule eforturi, pentru că este insuficient motivat (atenţia prioritară faţă de “Balcanii de Vest” şi o politică externă estică timidă, încă dezechilibrată şi lipsită de condiţionalitate eficientă – atât ca urmare a crizei instituţionale şi integrării defectuoase a noilor membri UE, dar şi din cauza impotenţei regionale a statelor europene estice), slab comparativ cu influenţa rusă, reticent din cauza actualităţii problemei transnistrene şi a conjucturii economice regionale critice.

În orice caz, susţinătorii interni şi externi ai aspiraţiilor europene moldovene nu trebuie să se decepţioneze, deoarece RM a primit acceptul de facto din partea UE de a participa la Parteneriatul Estic, care ar putea să fie destul de dinamic datorită Preşedinţiei Suediei în cadrul UE, care va succeda Cehia şi care este unul din statele co-autor al acestei iniţiative.

Regele Mihai sprijină candidatura la președinție a Principelui Radu

aprilie 23rd, 2009

Mesajul Majestății Sale Regelui Mihai I referitor la candidatura Alteței Sale Regale Principele Radu la Președinția României

Palatul Elisabeta, 23 aprilie 2009

Români,

Familia mea a trăit o jumătate de secol de exil și încă zece ani de îngrădiri în propria noastră țară. Au fost ani grei pentru noi și poate și mai grei pentru România. Am pus toată viața în slujba țării și ne-am dorit să o vedem puternică, bogată și mândră în Europa. Speranțele românilor au fost risipite, rând pe rand, timp de peste șase decenii.

Am chibzuit îndelung, în ultimii ani, la propunerile de a ne implica din nou în mersul statal al României. Au fost idei ale intelectualilor, ale oamenilor politici sau ale tinerilor. Am făcut mereu bine țării noastre, nu am forțat niciodată lucrurile și nu am profitat personal de întorsăturile istoriei recente. Actul potrivit pentru țară vine la momentul potrivit. Cred că acest moment a sosit.

Prin prezența în alegerile democratice pentru instituția șefului Statului, Familia mea încearcă să unească și să însănătoșească România de astăzi. Vrem să arătăm cum trebuie slujit un popor cu adevărat.

Am toata încrederea că Principele Radu va putea să poarte această responsabilitate importantă și acest ideal înalt.

Nu este un lucru obișnuit pentru un membru al Casei Regale. Dar viața ne-a pus în fața multor situații neobișnuite, pe care am reușit să le trecem cu bine.

România trece prin momente grele. Nu ne putem juca de-a statul, punând la încercare destinul unui popor.

Vă chem pe toți să sprijiniți acest pas important pentru România. În asemenea momente, țara are nevoie să fiți uniți și generoși, solidari și responsabili.

Noi românii avem nevoie să fim din nou respectați în Italia, în Spania, peste tot în Europa și America, oriunde în lume. Dar mai mult ca oricând, trebuie să ne respectam noi înșine, acasă la noi.

În acest an greu, să dăm împreună speranță României!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Mihai R

N.Red. Vă invităm să votați în sondajul nostru Ce părere aveți despre intrarea în cursa prezidențială a Principelui Radu? http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=530

Epistolie premergătoare la letopisețul (sondajul) BCS

aprilie 23rd, 2009

Boieri Dumneavoastra,

Dam stire prea cinstitei tale fete ca noi, sociologii de la Biroul de Cercetari Sociale am hotarat sa ne unim eforturile pentru a da la iveala o izvoditura noua si orighinala despre cum se randuiesc lucrurile prin ceasta tara, care sa ramaie feciorilor si nepotilor de-acum si pana-n veci si sa le fie de invatatura. Cu multa nevointa am tremis oastea noastra de cercetasi in toate colturile tarii sa asculte si sa noteze parerile oamenilor mai mari sau mai mici, sa inteleaga profunzimea mintii lor si s-o incondeieze pre chestionare. Si unindu-le cap la cap toate cestea, am obtinut nalta cugetare si ale neamului virtuti. La fel cum s-a tamplat de am ghecit ale norodului intentii de vot la toate alegerile cu asa preciziune cum nu s-a mai vazut pre la noi la alte cete de sondatori, la fel ne-am pornit cu sarg sa izvodim acest letopiset asa cum n-a facut nimenea inaintea noastra.

Ceea ce veti ceti nu sunt basme ori povesti si nici scorneli ale vreunor nemernici, ci opinii cu grija alese din toate cetele sociale, asa incat sa fie reprezentative pentru toate neamurile acestei tari. Fiind in preajma Pastelui, am ticluit cu slove moderne niste intrebari despre mantuire si reincarnare, despre incinerare si cipuri biometrice, alaturi de cele despre naltii nostri oameni de stat.

Cugetand la cronicile altor case de sondaj si fiind oameni cu frica de Dumnezeu, am hotarat sa iti trimitem Mariei Tale toate intrebarile fara a-ti ascunde vreuna si toate raspunsurile primite, nemasluite si intru-totul adevarate, asa cum te-am obisnuit de ani indelungati.

Osteneste-te si ceteste predosloviia bataliei politice ce va sa vina, asa cum se simte ea in popor si ai sa vezi ca parca timpul se-ntoarce cu sute de ani in urma. Grigore Ureche povesteste ca acu vreo 650 de ani, un crai a vazut ca o hiara stapanea intinse pamanturi. Dupa multa istovire si hartuire, dupa ce au gonit-o prin munti, au scos-o intr-un tarziu la ses. Acolo fiind si hiara obosita, au rapus-o si au descalecat, punand stapanire pe acele tinuturi, poruncind tocmeli si legi fara strambatati.

Sondand cu intelepciune de la milostivul Dumnezeu adancurile mintii acestui neam, am descoperit ca el crede ca este stapanit de un animal salbatic. Unul din zece oameni crede ca la Cotroceni stapaneste o sireata vulpe. Atii spun ca e un leu sau un caine, cativa il vad ca un lup, hiena, sarpe sau sacal. Oricum, cei mai multi il asemuiesc cu o hiara salbatica pe al lor Voda, de a carei istetime unii sunt incantati si altii sunt infricosati. Vuieste insa prin targuri ca un print, un fat frumos sau o creatura nobila s-a pornit din tabara liberala sa vaneze hiara de la Cotroceni. Observam ca in scurt timp a strans oaste mare in cetatea de scaun si prin Banie, convingandu-i pe multi din tabara socialista sa dezerteze si sa i se alature. Desi a pornit la vanatoare cu oaste mica, decimata si speriata de salbatecul Voda, craiul liberal e incurajat de pe margine de norod, iar la bursa pariurilor fortele lor sunt aproape identice. Inca puternic si plin de surprize, Voda si-a pierdut o parte din oaste inainte de inceperea bataliei, caci taberei lui i-a cam pierit pohta de a se entuziasma la auzul rasului lui, asa cum era pe vremuri si multi dintre ai lui il cred de pe acum sortit Iadului.

Vazand mare freamat prin targurile tarii si intelegand ca lumea ie nelamurita despre fortele capeteniilor tuturor partidelor care intra in bataliile apropiate, trimitem Mariei Tale acest letopiset cu rugamintea sa buciumi la telefon la toti prietenii tai din toate giudetele sau sa le trimiti ravas electronic ca sa-i faci sa cunoasca starea norodului. Deoarece am vazut ca multi uneltesc sa slabeasca fortele partidelor adverse prin dezinformare, neinformare sau trunchiata informare cu sondajele, de multa vreme ne-am ostenit sa le incurcam planurile diavolesti si sa facem publice adevaratele ganduri ale neamului nostru. Dar nu e de nici un folos acest efort daca Maria Ta nu te apuci repejor de lucru sa spui tuturor adevarul masurat de noi. Te indemnam dara sa-ti faci timp si sa-ti arunci ochii pe ceasta zamislire, ca-i pacat ca oamenii sa-si fi spus de pomana ofurile. Zbate-te sa-i faci pe oamenii de rand sa priceapa cum gandesc cei de langa ei, caci bataliile ce vor veni pentru ei se duc si viata le-o vor afecta.

Pre urma, trimite-ne si noua slova ta mestesugita ca s-o ducem departe, in toate zarile, caci poate deasupra ta s-au revarsat multe scantei din focul ceresc al muzelor si randuiesti vartos si cu mult talc maiastre articole despre ceasta alcatuire sociologica. Si zamisleste si tu noi intrebari pre care sa le adresam norodului intr-o viitoare cercetare si trimite-ni-le degraba, ca sa aratam lumii alte aspecte ale gandirii acestui neam.

Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Bruno Stefan – doftor si invatator de sociologie

Modificările aduse Legii Cetățeniei

aprilie 22nd, 2009

OUG nr. 36/2009 pentru modificarea si completarea Legii cetateniei romane nr. 21/1991. Ordonanta de urgenta 36/2009

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 259 din 21 aprilie 2009

Avand in vedere necesitatea imbunatatirii procedurii de redobandire sau acordare a cetateniei romane si importanta solutionarii cu celeritate de catre Comisia pentru cetatenie a cererilor de redobandire si acordare a cetateniei romane,
data fiind necesitatea crearii cat mai rapide a instrumentelor legale prin care Comisia pentru cetatenie sa poata solutiona in termene rezonabile dosarele cu cererile de redobandire si acordare a cetateniei romane,
luand in considerare dificultatile practice cu care se confrunta Comisia pentru cetatenie in solutionarea numarului mare de cereri de redobandire si acordare a cetateniei romane potrivit art. 101 din Legea cetateniei romane nr. 21/1991, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare,
tinand seama de necesitatea eliminarii, in termen cat mai scurt, a oricarei prelungiri nejustificate a procedurii de redobandire si acordare a cetateniei romane,
avand in atentie importanta crearii tuturor premiselor necesare unei respectari reale si eficiente a drepturilor si intereselor legale, astfel cum au fost ele concepute si garantate de legiuitor,
avand in vedere ca in lipsa instituirii unor masuri legislative se vor crea blocaje in solutionarea cererilor de redobandire si acordare a cetateniei romane potrivit art. 101 din Legea nr. 21/1991, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare,
in temeiul art. 115 alin. (4) din Constitutia Romaniei, republicata,

Guvernul Romaniei adopta prezenta ordonanta de urgenta.

Art. I
Legea cetateniei romane nr. 21/1991, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 98 din 6 martie 2000, cu modificarile si completarile ulterioare, se modifica si se completeaza dupa cum urmeaza:
1. La articolul 10^1, alineatul 1 se modifica si va avea urmatorul cuprins:
\”Art. 10^1. – Fostii cetateni romani care au dobandit cetatenia romana prin nastere sau prin adoptie si care au pierdut-o din motive neimputabile lor sau aceasta cetatenie le-a fost ridicata fara voia lor, precum si descendentii acestora pana la gradul III pot redobandi ori li se poate acorda cetatenia romana, la cerere, cu pastrarea cetateniei straine si stabilirea domiciliului in tara sau cu mentinerea acestuia in strainatate, daca indeplinesc conditiile prevazute la art. 8 alin. 1 lit. b), c) si e).\”
2. Articolul 10^2 se modifica si va avea urmatorul cuprins:
\”Art. 10^2. – Persoanele prevazute la art. 10^1, care au domiciliul sau resedinta in Romania, pot depune cererea de redobandire ori ‘acordare a cetateniei romane la Directia cetatenie din cadrul Ministerului Justitiei si Libertatilor Ceta’tene~ti, dupa obtinerea dreptului de ~edere:potrivit legk\”

3. La articolul 13, alineatul 3 se modifica si va avea urmatorul cuprins: \”Comisia are activitate permanenta, este formata dintr-un presedinte si 8 membri, personal de specialitate juridica asimilat magistratilor din cadrul Ministerului Justitiei si Libertatilor Cetatenesti, numiti prin ordin al ministrului justitiei si libertatilor cetatenesti. Lucrarile Comisiei nu sunt publice, acestea se desfasoara in prezenta a cel putin 3 membri si sunt prezidate de presedinte, iar in lipsa acestuia, de catre un membru desemnat de acesta.\”
4. Dupa articolul 14 se introduce un nou articol, articolul 14^1, cu urmatorul cuprins:
\”Art. 14^1. – Cererea de acordare sau de redobandire a cetateniei romane, formulata potrivit art. 10^1, este inregistrata la secretariatul tehnic al Comisiei.
Presedintele Comisiei pentru cetatenie, prin rezolutie, dispune:
a) solicitarea de relatii de la orice autoritati cu privire la indeplinirea conditiilor prevazute la art. 8 alin. 1 lit. b) si e);
b) completarea dosarului, in termen de cel mult doua luni de la primirea solicitarii secretariatului tehnic al Comisiei de catre petent, in cazul in care se constata lipsa unor documente necesare solutionarii cererii, sub sanctiunea respingerii cererii ca nesustinuta;
c) fixarea termenului la care Comisia va verifica indeplinirea conditiilor necesare acordarii sau redobandirii cetateniei romane potrivit art. 10^1, termen care nu va depasi 5 luni de la data inregistrarii cererii.\”

Art. II
Cererile depuse in temeiul art. 10^1 din Legea nr. 21/1991, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, si aflate in curs de solutionare la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta vor fi solutionate potrivit prevederilor prezentei ordonante de urgenta.

Materialul de fata reprezinta o prelucrare si formatare neoficiala a prevederilor oficiale, avand la baza texte publice preluate de la: Monitorul

Poate fi de interes si:
Ordin nr. 962/2009 pentru modificarea Regulamentului de punere in aplicare a Legii notarilor publici si a activitatii notariale nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul ministrului justiliei nr. 710/C/1995, si a Regulamentului de organizare si desfasurare a
OUG nr. 147/2008, ordonanta de urgenta pentru modificarea si completarea Legii cetateniei romane nr. 21/1991
Legea nr 21/1991 republicata in 2000, legea cetateniei romane
Ordonanta de urgenta nr. 87/2007 pentru modificarea Legii cetateniei romane nr. 21/1991
Lege privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 87/2007 pentru modificarea Legii cetateniei romane nr. 21/1991, lege nr. 70/2008

http://www.dreptonline.ro/legislatie/oug_modificarea_completarea_legii_cetateniei_romane_36_2009.php

Ministrul de externe al României explică noua lege a cetățeniei

aprilie 22nd, 2009

Ministrul de externe al României, Cristian Diaconescu, a făcut precizări cu privire la legea cetățeniei, modificată săptămâna trecută prin ordonanță de urgență pentru a permite ușurarea procedurii de redobândire de către persoanele care au fost private fără voia lor de cetățenie.

Aflat în vizită la Londra, domnul Diaconescu a liniștit unele îngrijorări exprimate în anumite țări ale Uniunii Europene că aplicarea legii va duce la o invazie de cetățeni ai Republicii Moldova care ar redobândi cetățenia română.

În presă și unele medii politice s-a vehiculat un număr de un milion de persoane, dar ministrul de externe al României a afirmat că multe dintre aceste persoane nu îndeplinesc condițiile puse de lege pentru redobândire.

„Se confundă, sper nu premeditat, numărul de apelanți cu numărul celor care ar trebui să li se acorde cetățenia. Din estimări preliminare, trei sferturi dintre cei care au apelat la cetățenia română, nu se înscriu în categoria acelora care au avut ei, sau antecesorii lor, cetățenia română. Deci, față de ei, procedura simplificată nu se poate aplica,” a declarat ministrul de externe, răspunzând unei întrebări a revistei ACUM.

În fapt, domnul Diaconescu a ținut să precizeze că modificările legii cetățeniei nu vizează esențialul care, spune el, a fost convenit mai de mult cu UE.

Domnul Diaconescu a spus că în întreaga Uniune se atribuie anual milioane de noi cetățenii, așa încât România nu face o abatere de la normă.

El a adăugat că România este confruntată și cu pierderea unor procese la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în dauna unor persoane care acuză lungimea nepermisă a procedurii de redobândire a cetățeniei.

Domnul Diaconescu a spus și că România nu dorește un statut prilvilegiat din partea Uniunii Europene când vine vorba de Republica Moldova, ci dorește exprimarea unei poziții ferme cu privire la încălcările drepturilor omului într-o țară care dorește să se asocieze la UE.

Un jurnalist cu contacte la nivelul Uniunii Europene îmi spunea, în chiar ziua în care premierul Cehiei, țară care deține președnția rotativă a UE, Mirek Topolanek, se află în vizită la Chișinău, că atitudinea României față de Republica Moldova a generat nervozitate și chia iritare la Bruxelles.

UE trebuie să facă echilibristică între România țară membră, aflată în conflict cu Republica Moldova, și autoritățile de la Chișinău, pe care nu ar vrea să le vadă apropiindu-se și mai tare de Moscova.

Ministrul Diaconescu a spus că înțelege și reținerea Marii Britanii în a deschide total piața muncii pentru cetățenii români și că speră într-o rezolvare favorabilă la sfârșitul acestui an, fără să facă însă nicio promisiune.

„Pe de o parte este o decizie suverană, pe de altă parte există o responsabilitate europeană. Uneori, vectorul politic este extrem de important. Vă pot da exemplul Spaniei, unde, deși au fost unele situații mai puțin fericite, guvernul de la Madrid nu a ezitat să ia măsura liberalizării pieței forței de muncă. Aici, din câte știm noi, sub 1% din forța de muncă o reprezintă cetățenii români. Deci sub aspectul impactului nu putem discuta de o problemă deosebit de complicată,” a concluzionat domnul Diaconescu.

Cetăţenia română simplificată pentru basarabeni, dar riscantă pentru UE

aprilie 22nd, 2009

Guvernul României a adoptat Ordonanţa de urgenţă prin care se intenţionează modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, creându-se premise pentru simplificarea atât a procedurii de acordare, cât şi cea de redobândire a cetăţeniei. Deocamdată, proiectul de lege în această privinţă se află la faza incipientă de procedură legislativă. Pe lângă supapele procedurale de ordin intern, iniţiativa preşedintelui român Traian Băsescu va fi subiectul unor dezbateri în cadrul instituţiilor europene. Deşi oficialii europeni nu pot interveni direct în afacerile de competenţă strictă a României, poate fi prognozată activizarea lor întru blocarea sau cel puţin revizuirea serioasă a iniţiativei date. Obiectul de tranzacţie dintre autorităţile române şi cele europene va constitui termenele de accedere la Zona Schengen, dar şi posibile restricţii particulare din partea statelor europene membre în privinţa accesului românilor pe pieţele lor de muncă.

UE – pragmatism, mai mult ca solidaritate

Tentaţia Uniunii Europene de a minimiza importanţa principiului de solidaritate în defavoarea României este condiţionată de faptul că ordonanţa de urgenţă lansată de Bucureşti poate genera probleme europene de ordin general.

Din perspectiva legislaţiei naţionale europene, cazul României este unul riscant, deoarece impulsionează motivaţii etnico-culturale în problema oferirii cetăţeniilor în cadrul UE. Astfel, cei mai mari ofertanţi europeni de cetăţenii – Marea Britanie şi Franţa (câte 150.000 în 2006), Germania (125.000 persoane în 2006), aplică procedura de naturalizare efectuată în condiţia unei anumite perioade de rezidenţă, dar şi asigurarea respectării de către aplicanţi a legislaţiei ţării de domiciliu. Raţionamentul României însă ar putea reprezenta un precedent ireparabil şi costisitor pentru integritatea şi stabilitatea frontierelor europene. Or, noua ordonanţă de urgenţă vizează persoanele de origine “română” din Serbia – ţară inclusă în Parteneriatul de Asociere şi Stabilitate, dar în special din RM şi Ucraina – vecini europeni incluşi în Parteneriatul Estic (etc.). Reieşind din faptul că problemele identitare (RM şi Ucraina) şi cele ale minorităţilor naţionale (Serbia, RM şi Ucraina) sunt sensibile în aceste state, UE este reticentă faţă de o atare iniţiativă legislativă a Bucureştiului care poate duce la dinamitarea relaţiilor interstatale în regiune şi eventuala ei „balcanizare”.
În termeni de securitate, oficialii europeni discută oficial despre piaţa europeană de muncă care poate fi ţinta unor noi ameninţări.

Recent, liderul Partidului Independenţei Regatului Unit (UKIP), Nigel Farage, s-a opus acestei iniţiative pentru că ea va permite “moldovenilor să se stabilească oriunde în Uniunea Europeană, inclusiv în Marea Britanie” (Euroactiv.ro, 21 aprilie 2009). Această temere este şi mai imperioasă ca urmare a corupţiei persistente atât în instituţiile româneşti, cât şi cele moldovenşti (România este pe locul 70 şi RM – 109, conform Indicelui de Percepţie a Corupţiei, Transparency International), ceea ce poate provoca o simplificare controversată a procedurilor de acordare şi redobândire a cetăţeniei României. Totodată, în urma incidentelor multiple şi crizei referitoare la cetăţenii români din Italia (acutizată în 2008), România a căpătat o imagine discreditată în ce priveşte capacitatea de a supraveghea şi gestiona în mod eficient problemele cetăţenilor români emigraţi în ţările europene. Din aceste considerente, ideea unei viitoare „facilitări depline” a procesului de obţinere a cetăţeniei române pentru aproximativ 1 mln. de locuitori ai RM continuă să mărească tabăra opozanţilor printre statele membre ale UE, în special cele din Zona Schengen.

Abordarea superficială faţă de viitorii solicitanţi de paşapoarte româneşti observată în prevederile ordonanţei de urgenţă este alarmantă pentru europeni, deoarece este extrem de permisivă: “cetăţenii români şi descendenţii acestora până la gradul 3 pot redobândi sau li se poate acorda cetăţenia română la cerere, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate”. Prin urmare, solicitanţi ai cetăţeniei româneşti ar putea deveni pe căi legale, dar şi în eventualitate ilegale (din cauza corupţiei încă destul de influente în România, RM, dar şi Ucraina- unde locuiesc aplicanţi potenţiali pentru cetăţenie românească în proporţie de 258,8 mii moldoveni şi 151 mii români) aproximativ 1,5 mln. de persoane, care vor avea dreptul să circule nestingherit pe întregul teritoriu al UE (conform unor date deja în 2014, Euroactiv.ro).

Pe lângă această latură a securităţii se impune cea de „hard policy” legată de lipsa tratatelor bilaterale moldo-române fundamentale (Tratatul de bază şi cel cu privire la frontierele de stat), conflictul transnistrean nesoluţionat şi factorul rusesc activ în regiune. Lipsa unor relaţii interstatale pe deplin formalizate şi a unor frontiere de stat nereglementate pe plan juridic ar putea duce la implicarea şi mai mare a jurisdicţiei româneşti asupra RM, în cazul în care va fi acordată masiv cetăţenia română. Totodată, aceasta ar putea complica relaţiile „cetăţean-stat” în RM (interdicţii în privinţa posesorilor de cetăţenie românească care doresc titulari sau aspiră să deţină o funcţie publică etc.), dar şi în România (cetăţeanul RM/României în relaţie cu responsabilităţile sociale de stat: pensii, asigurări sociale, idemnizaţii de şomaj etc.), cauzând tensiuni atât de ordin interstatal (cazul ultimelor alegeri parlamentare româneşti desfăşurate pe teritoriul RM), cât şi intern (nemulţumirea cetăţenilor români cu privire la realocările financiare din bugetul de stat al României pentru “noii” ceteţeni).

Reacţia neprietenoasă a oficialilor europeni derivă din scenariile pesimiste vizavi de reglementarea transnistreană, în care după revoltele „unioniste” post-electorale de la Chişinău vor apărea noi sincope. Cetăţenia furnizată de către România populaţiei din RM va constitui un argument suplimentar pentru regimul separatist de la Tiraspol, diminuând impactul eforturilor depuse de UE începând cu 2005 în vederea soluţionării conflictului transnsitrean (în 2005, UE a devenit parte componentă a formatului de negocieri „5+2”) şi respectiv securizarea şi stabilizarea frontierei sale estice. În consecinţă, aceasta ar putea cauza fortificarea factorului rusesc în RM, în urma unei combinaţii de circumstanţe: emigrarea în masă a populaţiei economic şi politic active pro-europene din RM prin intermediul cetăţeniei româneşti; consolidarea poziţilor forţelor politice pro-ruse şi ca urmare realizarea unui plan de rezolvare a conflictului transnistrean în avantajul intereselor ruse (inclusiv desfăşuararea proceselor de federealizare şi transnistrizare a RM). În plus, europenii sunt îngrijoraţi de posibila multiplicare a numărului mare de cetăţeni europeni-ruşi (de exemplu, legislaţia română nu exclude păstrarea cetăţeniei ruse, în cazul obţinerii celei româneşti), care în situaţia „naturalizării” anevoiase ar putea deveni problematici pe termen lung pentru securitatea europeană (mai ales în lumina imperativului privind apărarea cetăţenilor ruşi invocat de Moscova în contextul acţiunilor armate împotriva Georgiei, 7-12 august 2008).

În altă ordine de idei, UE este contrariată de decizia României, deoarece aceasta creează discordanţe în planurile europene de extindere axate actualmente pe Balcanii de Vest. Perspectiva oferirii cetăţeniilor româneşti/europene pentru jumătate din cetăţenii unei ţări neincluse în politica europeană de extindere pe termen scurt sau mediu reprezintă o derogare gravă de la înţelegerile politice oficiale la care România este de asemenea parte. Mai ales că, Uniunea Europeană riscă să fie atrasă involuntar în gestionarea mai responsabilă şi proactivă a problemelor din RM. Atunci când aceasta nu are alte strategii clare vizavi de această regiune, decât cele vizate de PEV (în special Black Sea Sinergy şi Parteneriatul Estic). Iar problema kosovară şi cea cipriotă nu sunt soluţionate definitiv şi durabil de către UE, care cu atât mai mult nu cunoaşte soluţia pentru conflictul transnistrean şi celelalte „conflicte îngheţate” de pe spaţiul ex-sovietic, în care Rusia deţine supremaţia.
În final, mişcarea Bucureştiului poate pune în pericol buna desfăşurarea a anumitor componente ale Parteneriatului Estic, care în cazul RM prevede desfăşurarea proiectului pilot a Parteneriatului de Mobilitatea Europeană, cu scopul unei facilitări mai mari a regimului de vize pentru cetăţenii moldoveni (în final a unei liberalizări). Dar cel mai mult, aceasta va afecta iniţiativele cuprinse în Parteneriatul de Mobilitate legate de migraţia circulară, dezvoltarea unor capacităţi administrative şi instituţionale ale RM de gestionare a fluxului migraţionist, atragerea remitenţelor în activităţi economice etc. În schimb, UE va intra în posesia a peste 1 mln. de „noi” cetăţeni români greu gestionabili şi controlabili atât de către autorităţile moldovene, cât şi de cele româneşti şi europene.

Pe marginea celor evidenţiate mai sus putem anticipa conturarea unei situaţii complexe faţă de care UE va trebuie să-şi manifeste poziţia în cel mai apropiat timp, dacă intenţionează să prevină anumite surse de instabilitate în relaţiile interstatele din regiune, asigurând desfăşurarea conform agendei a activităţilor ulterioare de extindere europeană (concentrate pe Balcanii de Vest).

Salon de recrutare MULTICULTURAL la Paris, dedicat romanilor din Europa

aprilie 21st, 2009

Cea de-a sasea editie a Salonului profesional de recrutare din Paris dedicat romanilor cu studii superioare din Europa este organizata pe 24 aprilie 2009 la Palais de la Decouverte in cadrul programului Club de Bucarest Celidea demarat de Celidea Consultanta SRL in scopul de a sprijini tinerii romani cu studii superioare in Europa sa-si valorifice competentele multiculturale in cadrul companiilor implatate deja in Romania.

«Am gazduit cu placere la Issy-les-Moulineaux, orasul fetis al pionierilor aviatiei romanesti, doua editii ale Congresului studentilor si profesionistilor romani in Europa. In cadrul acestui Congres, romanii din Europa pot intalni responsabili ai companiilor franceze si europene care au facut pariul castigator de a se implanta in Romania. Este un moment intens de schimb de experienta, de promovare a valorilor francophone de valorizare a diversitatii dar si de promovare a imaginii Romaniei, partener istoric al Frantei. Sprijin cu mare fervoare acest eveniment si multumesc initiatorilor acestui Congres ca ne ofera o ocazie pentru a sarbatori la Paris, inainte de toate si amicitia franco-romana » a declarat Secretarul de Stat André Santini, Primar al Issy-les-Moulineaux si presedinte al Global Cities’ Dialog.

Acest eveniment anual la Paris (care reuneste peste 350 de candidati romani din Europa pentru joburi cu responsabilitate in Romania) cat si alte actiuni ale Celidea Consultanta Srl (Forumul European RH din Bucuresti si Conferintele de presa anuale de la Paris) au contribuit inca din 2004 la promovarea unei dezvoltari durabile a Romaniei prin incurajarea si promovarea investitorilor straini care contribuie la ameliorarea conditiilor de munca si de cariera in Romania pentru a genera intoarcerea romanilor din diaspora.

« Evenimentul de astazi este o piatra de temelie in dezvoltarea vietii economice a Romaniei. As dori sa multumesc initiatorilot Club de Bucarest Celidea pentru invitatia de a vorbi despre cea mai importanta resursa a Romaniei : oamenii sai » declara Ambasadorul Donato Chiarini, Seful Delegatiei Comisiei Europene in Romania in 2007 in cadrul European HR Forum organizat in paralel cu Congresul din Paris de catre Celidea Consultanta Srl.

Programul Club de Bucarest Celidea grupeaza astazi peste 40 000 de beneficiari, romani cu studii superioare in Europa, leaderi de afaceri si politici care au lucrat sau sunt interesati de dezvoltarea Romaniei, parinti si profesori ai acestor romani plecati la studii in strainatate, etc.

Inca din 2004 Congresul European de la Paris care gazduieste Salonul de recrutare anual dedicat romanilor, a incercat sa promoveze calitatea romanilor cu studii superioare din Europa intr-un context politic si de imagine defavorabil acestora avand in vedere imaginea negativa a Romaniei in Europa inainte de integrare.

Pentru a-si atinge obiectivele, Club de Bucarest Celidea a creat si un site de recrutare dedicat studentilor romani care vor sa studieze in Europa, studentilor europeni care vor sa faca un stagiu in Romania si romanilor din Europa care vor sa se intoarca in Romania : www.StagiiJoburi.com.

Ziarul internet al acestei retele independente de beneficiari este accesibil in romana, engleza si franceza : www.InterviewFrancophone.net.

« Romania are nevoie de profesionisti bine pregatiti. Contam pe tineri si suntem gata sa primim in cadrul nostru pe tinerii romani licentiati ai scolilor franceze sau europene care decid sa se intoarca in Romania” a declarat Patrick Gelin presedinte director general al BRD Societe Generale, unul din partenerii principali ai Congresului inca din 2004.

Congresul multicultural de la Paris a contribuit astfel la promovarea imaginii Romaniei si romanilor in Europa prin marturiile invitatilor europeni care apreciaza competentele romanilor si dorinta lor de reusita si prin promovarea succeselor romanilor din diaspora.

«Voi, tinerii romani din Franta si alte tari europene, aveti un rol important in dezvoltarea proiectelor europene.» declara Dominique Strauss Kahn, actualul Director General al FMI, invitat de onoare la prima editie a Congresului in 2004.

O mare parte din romanii plecati la studii in Europa doresc astazi sa se intoarca in Romania pentru a contribui la dezvoltarea unor proiecte importante aducand experienta lor si competenete multiculturale complementare cu cele ale romanilor din tara.

« Multiculturalitatea romanilor care au studiat in strainatate si competentele lor reprezinta o valoare complementara pentru dezvoltarea unor proiecte importante pentru Romania. Vrem sa facilitam intoarcerea acestor romani in tara prin valorizarea « CV-ului Multicultural » si recomandarea lor pentru intalniri individuale du Directorii de resurse umane ale comaniilor europene si romanesti. O dezvoltare durabila a Romaniei, ca membru UE este posibila doar daca se creaza conditii de retur al romanilor plecati la studii in strainatate, pentru cei care doresc sa se intoarca. » a declarat Dr. Ing. Florin Paun, initiatorul acestui Congres.

Congresul incurajeaza tinerii romani sa-si completeze studiile printr-o experienta profesionala sau studii in strainatate oferindu-le oportunitati de retur in posturi din Romania. In plus, Congresul de la Paris promoveaza initiativa crearii unei Legi a Statutului de stagiar in Romania care sa permita studentilor romani si straini realizarea unui stagiu platit in Romania ceea ce va contribui la dezvoltarea imaginii Romaniei in strainatate si la crearea unor conditii de munca valorizante (asigurare sociala, cumularea unei experiente profesionale valorizate, etc) pentru stagiarii din Romania.

Congresul European de la Paris, care reprezinta in sine un succes story fiind un proiect al unor fosti studenti romani in Europa, va fi dedicat in 2009 actiunilor de dezvoltare durabila a Romaniei si contributiei managerilor romani si straini la indeplinirea obiectivelor Romaniei in calitate de membru responsabil al UE.

« Tin sa felicit organizatorii acestui Congres anual la Paris. Admir activitatile « Club de Bucarest Celidea » care reuseste sa reuneasca persoane diferite din diferite domenii in jurul unor subiecte de interes comun » a declarat Ambasadorul Romaniei in Franta, Excelenta Sa Teodor Baconshi in cadrul congresului din 2008.

In contextul confirmarii valorilor unor leaderi politici ce reprezinta multiculturalitatea, propunerile Cluc de Bucarest Celidea au o rezonanta suplimentara iar propunerea Congresului de la Paris pentru promovarea si valorizarea CV-ului Multiculutral de catre directorii de resurse umane si recrutare, este mai mult ca oricand pertinenta intr-un context european care se vrea un spatiu de partaj al valorilor si de protectie a diversitatii si multilingvismului.

Pentru prima data, brandurile romanesti vor fi promovate in Europa de catre romanii cu studii superioare in strainatate care pot sprijini intreprinderile romanesti cu produse si servicii de calitate sa se integreze in spatiul comercial european asigurand diversitatea ofertelor pe piata europeana. Un atelier special va fi dedicat exportatorilor romani „Romanian Brands are European Brands!”
Romanii cu studii superioare in Europa pot reprezenta angajati potentiali ideali pentru aceste companii romanesti care vor sa castige piata europeana iar Salonul de recrutare de la Paris este o ocazie unica de a-i facilita intalniri individuale in acest scop.

Pentru a beneficia de o invitatie la Congresul din Paris, cititi detalii pe www.StagiiJoburi.com

sursa: http://www.interviewfrancophone.net/news

Un milion de noi europeni

aprilie 21st, 2009

Dacă-i lăsăm deoparte pe lăudătorii din oficiu şi pe înjurătorii calificaţi ai preşedintelui, discursul acestuia privind situaţia din Moldova a fost primit de opinia politică şi de cea civică cu interes şi nuanţat.

Unii dintre receptorii oneşti, fără parti-pris-uri declarate ale acestuia, se întrebau, de pildă, dacă, aşa „patriotic“ cum părea la suprafaţă, discursul nu risca să rămână suspendat cumva în zona pur declarativă, dacă nu demagogică. Prin urmare, consistenţa acestuia nu poate fi măsurată decât prin consecinţe. Cred că se întrevăd deja măcar două dintre acestea, care îl scot din zona exclusiv declarativă. Mai întâi, înregistrez una de natură externă – UE şi-a înăsprit puţin vocea în privinţa autorităţilor de dincolo de Prut, cerându-le acestora încetarea represiunii şi respectarea drepturilor omului, abia după discursul ţinut de preşedinte în Parlament. Sigur, UE nu şi-a înăsprit vocea chiar de tot, cerând, de pildă, respectarea Tratatului semnat de statul moldovean în chestiunea introducerii vizelor pentru români, nici nu a cerut repetarea alegerilor falsificate – când numărul votanţilor morţi aproape îl egalează pe al celor vii, e greu să vorbeşti despre alegeri corecte! -, dar aşa este birocraţia UE, nu-şi forţează brusc vocea ca să nu răguşească!

A doua consecinţă este internă, cu puternice ecouri internaţionale – simplificarea procedurilor legale de redobândire a cetăţeniei române de către cetățenii Republica Moldova care doresc acest lucru.

Poate este prima dată, din pricina rapidităţii cu care a promovat ordonanţa de urgenţă, când apreciez faptul că dl Boc nu este decât un pseudonim al preşedintelui! Desigur, autorităţile UE, cu preşedinţia cehă în frunte, şi-au manifestat „preocuparea“, „îngrijorarea“ etc., dar ce altă soluţie ar fi avut România pentru a-i proteja pe cetăţenii basarabeni ai României? Mai ales când însăşi „măreaţa Uniune“, cealaltă, de tip nou, n-a găsit instrumentele necesare pentru a impune respectarea drepturilor omului dincolo de Prut şi nici măcar respectarea Tratatului semnat de autorităţile de la Chişinău?

În fapt, România n-a solicitat UE şi celorlalte foruri internaţionale anularea consecinţelor Pactului Stalin-Hitler, deci reunificarea, nici n-a intervenit militar pentru a-şi proteja cetăţenii, ci a oferit o soluţie individuală de salvare din ghearele unui regim criminal pentru circa un milion de persoane. Care vor deveni un milion de cetăţeni europeni. Cred că bătrâna UE ar trebui să vadă în asta mai degrabă un câştig (şi demografic!), nu o pierdere. De altfel, în ciuda primelor declaraţii, „îngrijorate“, cum nu au fost faţă de represiunea brutală de la Chişinău, UE va adopta punctul de vedere exprimat în articolul din „Financial Times“ – aşa „indisciplinată“ cum e România, trebuie susţinută de structurile UE şi, în general, în transformarea aderării în veritabilă integrare, dar şi în chestiunea specifică legată de absorbţia a circa un milion de noi cetăţeni, români şi europeni totodată! Nu ştiu dacă autorităţile române s-au consultat cu cele europene în chestiune – nu am acces la diplomaţia secretă ori discretă, iar la suprafaţă am asistat doar la întâlnirea ministrului de Externe cu omologul ceh -, dar
cred că au procedat bine. Nu poţi negocia mereu în genunchi!

Articolul a apărut inițial în cotidianul.ro

Festivalul filmului românesc „All Change” la Londra

aprilie 20th, 2009

ALL CHANGE!
The Romanian Film Festival in London, 6th Edition
1 – 4 May 2009
Curzon Mayfair, 38 Curzon Street, London W1J 7TY

Dear Friends,

ALL CHANGE! The Romanian Film Festival in London is ready to open its doors to the public. There is so much news we would like to impart to you, that instead of having a trickle of information coming your way, we decided to publish it all in a comprehensive Festival Newsletter. Please see details below.

The programme is published, the guests invited – what else could be said to entice you to our Festival? We thought hard about this and came up with a list of reasons:
– You will see some of the best and newest productions from Romania, land of the new ‘New Wave’;
– You will have the chance to meet and talk to some of the most important people in Romanian film: veteran director Stere Gulea, acting legend Victor Rebengiuc, actor-turned-director Horatiu Malaele;
– What better way to celebrate 1 May than by attending the Opening Night of the Romanian Film Festival! Join us for the ‘Silent Wedding’ and do your patriotic duty! Traiasca 1 Mai! (Long live 1 May!);
– You will also meet the charismatic star of new Romanian cinema, Andi Vasluianu, as well as young documentary film director Andrei Dascalescu;
– All films in the programme benefit from either a Q&A session or an introduction (see below);
– And, finally, all your friends will envy you for being up-to-date with world cinema’s hottest ticket (that is, if they are not coming as well).

Well, we trust that for the reasons listed above, as well as for the very high quality of the films on offer you will decide to join us. We are looking forward to seeing you at the Curzon Mayfair cinema for the most exciting first days of May for Romanian culture in this country.

With best regards,

Ramona Mitrica

WEBSITE NOW ONLINE
PROGRAMME OF FILMS AND Q&A SESSIONS
SPECIAL EVENT –Working Lunch with The Festival’s Guests
COMPETITION
INTERNSHIP OPPORTUNITY
FIND US ON FACEBOOK
TICKETS AVAILABLE NOW!
ORGANISERS

WEBSITE NOW ONLINE
We are happy to give an on-line shout and let the world know that the dedicated website of ALL CHANGE! is now on-line. You can read on it, besides the full synopses of the films, a warm welcome from Nicolae Ratiu, Chairman of the Ratiu Foundation, two special introductions from Verena von Stackelberg, the Festival Curator, and Ramona Mitrica, Director of Ratiu Foundation / Romanian Cultural Centre in London. We also have a news section, thank yous, contacts, and for our friends in the Media community, a press and media page.
Please go to www.romanianculturalcentre.org.uk/filmfestival and check it out for yourselves.

PROGRAMME OF FILMS AND Q&A SESSIONS

FRIDAY 1 MAY 2009
6.20pm / Opening Film
SILENT WEDDING
Dir. Horatiu Malaele / Romania, 2008
Followed by Q&A with director Horatiu Malaele and actor Victor Rebengiuc

SATURDAY 2 MAY 2009
2pm
WAVES
Dir. Adrian Sitaru / Romania, 2007 (short)
followed by
HOOKED
Dir. Adrian Sitaru / Romania-France, 2008
plus Introduction

4pm
THE OTHER IRENE
Dir. Andrei Gruzsniczki / Romania, 2008
Followed by Q&A with actor Andi Vasluianu

6.15pm
CONSTANTIN AND ELENA
Dir. Andrei Dascalescu / Romania, 2008 (documentary)
Followed by Q&A with director Andrei Dascalescu

8.45pm
EXCHANGE
Dir. Nicolae Margineanu / Romania, 2008
Followed by Q&A with actor Andi Vasluianu

SUNDAY 3 MAY 2009
2pm / Shorts Programme
plus Introduction, in the presence of actor Andi Vasluianu
• TIGER DANNY
Dir. Radu Potcoava / Romania, 2008
• YELLOW SMILEY FACE
Dir. Constantin Popescu / Romania, 2008
• ALEXANDRA
Dir. Radu Jude / Romania, 2007
• WATER
Dir. Constantin Popescu / Romania, 2007

4pm
MOROMETII
Dir. Stere Gulea / Romania, 1988
Followed by Q&A with actor Victor Rebengiuc and director Stere Gulea

7pm
ELEVATOR
Dir. George Dorobantu / Romania, 2008
plus Introduction

MONDAY 4 MAY 2009
6.30pm

WEEKEND WITH MY MOTHER

Dir. Stere Gulea / Romania, 2009
Followed by Q&A with director Stere Gulea and actor Andi Vasluianu

SPECIAL EVENT – Working Lunch with The Festival’s Guests
Special guests from Romania will be attending selected screenings: actor and director Horatiu Malaele, screen legend Victor Rebengiuc, veteran director Stere Gulea, charismatic star Andi Vasluianu, and documentary film director Andrei Dascalescu.
Also present in the Festival will be writer and journalist Liviu Antonesei, journalist Carmen Sandulescu from Radio Romania International, and on behalf of the National Centre of Cinematography (CNC) in Bucharest, Alina Salcudeanu, Manager / Foreign Affairs expert.

All our guests will take part in a special working lunch at the Ratiu Foundation, 18 Fitzhardinge St, London W1H 6EQ, on Saturday 2 May 2009, at 12pm. Subjects to be discussed will include the present state of Romanian cinema and its recent successes, as well as the legacy of previous generations of film directors.

This event is free of charge. Limited number of seats. Register at mail@romanianculturalcentre.org.uk

COMPETITION

For a chance to win a pair of tickets for the Opening Film ‘Silent Wedding’ by Horatiu Malaele, on Friday 1 May, you have to provide the correct answer to the following question:
What is the name of director Stere Gulea’s last film before ‘Weekend with my Mother’?
Hint: there’s a newly launched website where you can find interesting details about all films in the Festival.

Send your replies up to 5 pm on Tuesday 28 April at mail@romanianculturalcentre.org.uk. Don’t forget to include in your message your FULL NAME and a TELEPHONE NUMBER. Three winners will be selected through a raffle from all the correct answers we receive until the deadline, and will be notified in writing at the e-mail address provided.

INTERNSHIP OPPORTUNITY

With the occasion of ALL CHANGE!, the sixth edition of the Romanian Film Festival in London, the Ratiu Foundation / Romanian Cultural Centre are looking for motivated people to join the Festival’s team as interns / volunteers.

This is a position requiring a hands-on approach, working behind the scenes for the smooth running of the most important Romanian cultural event of the year in the UK.
You will have the chance to work in a challenging environment alongside a small and dedicated team of professionals in the field of cinema, cultural promotion and event organising. You will meet some of the biggest names in Romanian cinema, as well as a host of film professionals and journalists from the UK.
The entire activity will be carried out on a voluntary work basis. Some of the duties will include leaflet distribution, welcoming guests, assisting with the special events, etc.

The rewards of an intern / volunteer post with the Romanian Film Festival are:
– Access to the Festival films and events
– A very good learning experience
– A working environment with lots of colleagues who are into films
– Work experience within the cultural promotion / event organising domain
– Strong CV material
– Festival volunteers are listed by name on the Festival’s website in recognition of their dedication and service
– Invitation to the private Opening Party for all our staff

Due to the nature of the work to be done, good knowledge of English is essential. Romanian comes as a bonus. Good organising skills, ability to work with people and to tight deadlines, as well as friendliness are a must. A love of cinema – and Romanian cinema especially – is necessary.
To apply, send us a cover letter accompanied by an up-to-date CV on mail@ratiufamilyfoundation.com

FIND US ON FACEBOOK

For those of you who use internet social networks, our Festival’s curator, Verena von Stackelberg, created a special Facebook page. Join the group, spread the news, become our friends! Please find the page by clicking here or searching on Facebook using the term “Romanian Film Festival in London”.

TICKETS AVAILABLE NOW!

Tickets for the films in the Festival are now available, at a price of £12.00/£9.00 Curzon members (see details below)
You can book in person, online at www.curzoncinemas.com or by phone 0871 7033 989
Venue: Curzon Mayfair, 38 Curzon Street, W1J 7TY. See map for exact location.
Curzon Membership: Become a member of Curzon Cinemas and receive: discounted admission for you and a guest at all times (two guests for joint membership), two free tickets on joining (four for joint membership), exclusive free members’ previews (applies to cardholder only), priority booking on selected events, Curzon magazine delivered to your door, DVD when you renew, and discounted renewal price. All members are able to bring a guest at the member’s price.
Annual Price: £40 Single/£70 Joint/£30 Concessionary (Retired, registered disabled, unwaged and full time student. Only available in person with proof of status).
Please call 0871 703 3988 to purchase membership.

ORGANISERS

The Romanian Film Festival is organised by the Ratiu Foundation / Romanian Cultural Centre in London, the National Centre of Cinematography (CNC) in Bucharest, and Curzon Cinemas.
Supported by The Prodan Romanian Cultural Foundation. Sponsored by RoExport Ltd.
Media partners: Romani-Online.co.uk, Wallflower Press, The Embassy of Romania in the UK

In Memoriam: ANDREI CHINTILĂ– Elogiul discret al cotidianului

aprilie 20th, 2009

În perioada 24.04.2009 – 24.05.2009 la Muzeul de Artă din Craiova, Palatul Jean Mihail, va avea loc expoziţia de artă plastică «In Memoriam Andrei Chintilă» organizată de fratele artistului Matei Chintilă, alături de criticul de artă Adrian Guţă si pictorul Mircea Novac.
Întrucât din motive obiective, nu pot participa la vernisajul acestei expoziţii cu totul deosebite consacrate pictorului Andrei Chintilă unde sunteţi de-altfel invitaţi, toţi cei care iubiţi arta, vă prezint impresiile mele de la retrospectiva din 2008, prezentă la Galeriile Apollo, Teatrul Naţional din Bucureşti.
Intrând, nu întâmplător, prin câteva săli de expoziţie bucureştene, între două călătorii, am reuşit să văd retrospectiva artistului plastic Andrei Chintilă în ultima zi. Impresionată de tablourile prezentate în această expoziţie, poate şi pentru că vedeam într-un singur loc atâtea lucrări reprezentative din cariera acestui pictor plecat prea devreme dintre noi, m-am gândit o vreme la ele altfel. Greu de spus în câteva cuvinte, însă mai mult ca sigur, cu o nostalgie acută greu definită şi cu sentimentul unei pierderi iremediabile. Deşi nu l-am cunoscut personal niciodată, sunt sigură că am avut multă vreme aceleaşi locuri comune, prin acelaşi oraş ce ne-a macerat gândurile, lumi artistice paralele, poate chiar din perioada când Andrei Chintilă a absolvit grafica la Institutul de arte plastice «Nicolae Grigorescu» clasa profesorului Octav Grigorescu din Bucureşti.

Andrei Chintilă în atelier

«A fost unul din oamenii care au văzut lumina şi întunericul la intensităţi greu egalabile» avea să spună prof. univ. şi cunoscut critic de artă Adrian Guţă, unul dintre cei care au contribuit afectiv şi efectiv la organizarea acestei retrospective la Galeria Apollo de la Teatrul Naţional.

\"Photobucket\"

Andrei la fereastră, 2000
ulei pe pânză 67×106 cm

Târzie revelaţie pentru mine aceste amprentări stranii cromatice cu subiecte tributare unei palete neliniştite, mereu în căutare de inefabil, târzie întâlnire cu Andrei Chintilă cel care «a atins acel prag metafizic al picturii pure neapelând la athanor sau la ramificaţiile culturilor magice contemporane» cum va sublinia şi artistul plastic Gheorghe Rasovszky.

\"Photobucket\"

Oglindire, 2002
ulei pe carton, 80×50 cm

Încadrat sau nu câteodată de către critici într-un neoimpresionism autohton, Andrei Chintilă a trecut discret de la un figurativ tradiţional spre o poezie autentică a paletei, copleşit de secvenţele cotidianului şi căutând cu obstinaţie, natura, înţelegerea ei.
In creaţia sa nu se poate vorbi de influenţa profesorilor săi şi mă gândesc şi la Octav Grigorescu sau Ivancenco şi nici a familiei sale, cunoscuţi artişti plastici, întrucât Andrei Chintilă îşi construise pe lângă propria personalitate, un excelent vocabular artistic în care adusese un plus de candoare narativă compoziţională eşafodajului acestui nou univers.

\"Photobucket\"

Margine de Bucureşti, 1995
ulei pe pânză, 40×81 cm

Vor surprinde poate pe cei mai mulţi peisajele citadine în care se simte o fervoare neobosită de a înţelege şi a accepta scenografia cotidianului anost, cu accente vădit bacoviene, depresive chiar, imaginile terne urbane, în care artistul totuşi căuta obsedant aproape, o partitură existenţială cu rezonanţe profunde.
Multe din compoziţiile sale au perimetrul sufletesc prestabilit al melancoliilor metropolei păstrând o vitalitate perenă, imaterială dincolo de timp.

\"Photobucket\"

Nuferi pe lac, 2002
ulei pe hârtie, 79×68 cm

În deplin contrast, sunt exuberante însă peisajele din natură, caracterizate de o lumină asimilată de acea tinereţe unică a filonului creator.
«Tema fundamentală, unificatoare, a acestei picturi este libertatea» va scrie la rându-i despre Andrei Chintilă, Călin Dan în 1986. Libertatea spiritului va fi cea care se va impregna iremediabil în structura creativă a acestui pictor nedreptăţit de soartă.
Telurice încercări de a exterioriza propriile stări spectatorilor creaţiei sale, cărora le conferă un drept de coautor la tensiunile existenţiale, ceea ce de alfel Virgil Mocanu sesiza în 1986 deja, la prima expoziţie personală a artistului, scriind în paginile «României literare» despre «decisa revenire la morfologii figurative, în dorinţa obţinerii unui flux de comunicare deschis şi relevant».

\"Photobucket\"
Nud neterminat, 1999
ulei pe pânză, 100×70 cm

Remarcabile sunt la rândul lor, tablourile din tematica nudului. Impresionant este ultimul nud, neterminat, expus astfel, ce are o senzualitate coloristică demnă de o reală vibraţie spre autenticitate, imprimând modelului, o altă dimensiune sufletească oferită cu resemnare şi tandreţe de acest poet al culorii.
Retrospectiva lui Andrei Chintilă rămâne nostalgic într-un album expresiv de înaltă ţinută, reprezentativ, al generaţiei optzeciste, iată, mai singură cu un Artist.

Biobibliografie

Născut în Bucureşti 6 august 1958, decedat 29 iunie 2007.Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu\” secţia grafică, profesor Oclav Grigorescu. Între 1985 -1990 profesor de pictură la Şcoala Populară de Artă din Bucureşti. Din 1990 membru definitiv al Uniunii Artiştilor Plastici din România, secţia pictură.

Activitate:
1981 Expoziţia Republicană de Tineret, Sala Dalles – Bucureşti

1982 Expoziţia Municipală de Pictură, Sala Dalles – Bucureşti

1982 Expoziţie de pictură, Sala Dalles – Bucureşti

1983 Expoziţie de gravură, Muzeul Tulcea

1983 Expoziţia Municipala de Pictură, Sala Dalles – Bucureşti

1984 Expoziţia Naţională de Pictură, Sala Dalles – Bucureşti

1986 Expoziţia internaţională Arts of Today Budapesta, Ungaria

1986 Expoziţia Republicană de Pictură, Sala Dalles- Bucureşti

1986 Expoziţie personală de pictură, Sala 35 Orizont – Bucureşti
1987 Expoziţia Municipala de Pictură, Sala Dalles – Bucureşti
1987 Expoziţia de grup .Alternative\”, Sala Orizont – Bucureşti

1988 Bienala de Pictură, Sala Dalles Bucureşti

1988 Expoziţia de grup „Cinci pictori şi un desenator\”, Galeria Simeza Bucureşti

1988 Tineri pictori români Budapesta, Ungaria

1989 Expoziţia de grup „Atelier 35\”, Sala Orizont – Bucuresti

1990 Expoziţia de Tineret. Muzeul Teatrul Naţional – Bucureşti

1990 Expoziţia de grup „5 pictori români\”. Van der Geen Gallery Olanda

1990 Expoziţia de Tineret Budapesta, Ungaria

1990 Expoziţia Salonul de Iarnă, Teatrul Naţional – Bucureşti

1992 Expoziţie personală de pictură, Galeria La Source – Bruxelles, Belgia

1994 Expoziţia Lineart, International Art Fair Gent – Belgia

1998 Expozitia de grup, Centrul Cultural American – Bucureşti

Expoziţia de pictură „Chintila si Rasowski\”, Galeria Simeza – Bucureşti

2000 Expoziţia de grup, tabăra şi simpozionul „Beretzhausen\” – Germania

2000 Expoziţia de grup „Nudul” Teatrul Naţional Bucureşti

2001 Expoziţia de grup, tabăra şi simpozionul „Beretzhausen\” – Germania
Lucrări de pictură în muzee din ţară, Belgia, Franţa, USA, Germania, Ungaria, Italia etc.

Lucrările au fost reproduse din catalog cu acceptul doamnei Simona Vasiliu-Chintilă.

CONFLUENCES POETIQUES – O Antologie a poeziei româneşti contemporane: Despre ceea ce este şi nu este poezia, un articol de Angela Nache Mamier

aprilie 20th, 2009

O antologie este un florilegiu în sensul literal al cuvântului, care ascultă de criterii estetice, ceea ce o distinge de simple «morceaux choisis».
Linda Maria Baros şi Magda Cârneci, scriitoare binecunoscute, au publicat în voluminoasa revistă anuală Confluences poétiques N°3 dec. 2008 (a asociaţiei Confluences poétiques, care reuneşte o reţea activă de poeţi străini la Paris) editată cu concursul Institutului Cultural Român o «Anthologie de la poésie roumaine contemporaine». (Lansarea a avut loc pe 28 februarie 2009 la Maison de la Poésie la Paris).
Revista are un sumar variat, pluriartistic: traduceri din poezia lumii, despre experienţa picturală a artiştilor români de la Paris şi o Anthologie de la poésie roumaine contemporaine, conţinând poeme traduse de către Linda Maria Baros, Magda Cârneci şi Andrei Cadar din operele celor 20 de poeţi selectionaţi ( cărora li se rezervă un spaţiu de 150 de pagini !)
Autorii selecţionaţi merită enumeraţi pentru a pătrunde mai bine sensul în care această selecţie a fost ordonată: Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Ana Blandiana, Serban Foarţă, Paul Aretzu, Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov, Marian Draghici, Gabriel Chifu, Traian T.Cosovei, Marta Petreu, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu, Mihail Gălăţanu, Simona Popescu, Dan Coman, Serban Axinte, Dan Sociu, Cosmin Perta, Claudiu Komartin.
Bineînţeles că aceşti poeţi nu acoperă marele număr de poeţi talentaţi (care depăşesc acest număr, limitat de spaţiul editorial), dar fără îndoială că acest efort lăudabil va continua din alte unghiuri posibile.
Mobilul este entuziast din partea lor: a dovedi că România nu este doar ţara lui Ceauşescu, că această ţară are o cultură considerabilă, insuficient cunoscută.
O parte din autorii români au fost traduşi şi înainte, dar faptul ca traducerile sunt puţine reprezintă o pierdere pentru cele două culturi. Deci această antologie are meritul de însufleţi sensibilitatea poetică, obligându-ne să ne punem mereu întrebarea despre ceea ce este şi nu este poezia.
Avant-propos-ul antologiei scris de către Magda Cârneci, (poet si critic de artă, doctor în istoria artei ) unde se subliniază că autorii au încercat să pună în balanţa poezia română cu un puternic potenţial emotiv şi impulsiv cu poezia franceză reflexivă, decantată, ceea ce o face să avanseze (visătoare) ipoteza unei sinteze viitoare între cele două maniere de a trăi poezia !
Linda Maria Baros a primit Le Prix Apollinaire 2007 (şi alte numeroase premii) pentru «La Maison en lames de rasoir» considerat ca unul din cele mai importante premii de poezie în Franţa (un veritabil Goncourt de la Poésie, decernat de un juriu ales pe viaţă de poeţi consacraţi).
In «En guise d’introduction» poeta Linda Maria Baros, explică metoda de selecţie şi autorii propuşi de fiecare poetă.
Pentru Linda Maria Baros aceşti poeţi aparţinând unor generatii literare diverse, adepţi a unor stiluri diverse au fost consideraţi ca reprezentativi pentru starea actuală a poeziei române contemporane.
Această antologie se lasă traversată ca un fir roşu de frisonul existenţial, de beţia creatoare şi vitală, de dragostea totală de poezie a autorilor.
Divinul, cotidianul, meditaţia, vorbăria etc. poeţii trăiesc în trupurile lor sensibile această rezistentă evidentă la agresiunile vieţii ori ale superficialităţii, pe fond de haos politic, social şi economic, un « iad modern » ca cel denunţat de Aragon.
Magda Cârneci într-o analiză judicioasă, profundă şi sensibilă, subliniază « obsesiile » şi umorile care ne bântuie după lectura textelor selecţionate: ele pot fi ecoul unei descurajări, decepţii care îmbracă « toate nuanţele posibile, de la tragic la burlesc ». De asemenea, ale unui « ton direct », a unei sonorităţi uneori brutală în această poezie de azi, care renunţă aproape definitiv la metaforă şi chiar la imagine, preconizând o « sinceritate teribilă şi teribilistă, uneori până la greaţă”, Magda Cârneci remarcă « un abandon brusc, catastrofic al reconfortului religios, al uverturii metafizice şi chiar a poeticului ».
Vom analiza şi prezenta câţiva din poeţi din acest punct de vedere, dar numai parţial, căci 20 de autori sunt dificil de analizat într-o simplă recenzie.
O altă direcţie luată de scrisul contemporan în general ar fi cea « narcisiacă, le moi, moi, moi »,
Ileana Mălăncioiu deschide aceasta Antologie, cu poeme care ating culmi ale resorbţiei angoaselor psihice. Virtutea cuvântului scris consistă în această constiinţă a eliberării prin scris, chiar efemeră, în nucleul surd al angoaselor: « Je frissonne quand les yeux pétrifiés épouvantés /Roulent et deviennent tout blancs/Et quand pareils aux grains de maïs/D’autres oiseaux viennent les picorer ».
Angela Marinescu, poetă şi eseistă de valoare, scrie febril, pe meterezele disperării, ale vidului, tocmai pentru că poeta resimte că nu se poate trişa cu cuvintele. In expresia sa poetică, această angoasă duce la Frumos, la Sublimul trăirii emoţionale : « il fait noir mes yeux se sont bridés/comme un tigre qui se tient prêt pour sauter/à la gorge de sa proie/et en fait qu’importe maintenant/lorsque je ne peux plus rien toucher/sans que cela prenne feu… ».
Serban Foarţă, poet si profesor universitar, traducător eminent de poezie, este prezent în aceasta antologie ca un inovator, provocant, subversiv, care împinge frontierele limbajului comun, trece cu usurinţă de la un registru intim la unul social, coroziv, aluziv, o adevărată “jouissance » a găselniţei ideatice.
Un poet « lucrat » de către cuvinte şi forme pe care le pune « au travail », observă progresia lor, dându-le o nouă dimensiune (a patra ?) : « VIZITEZ L’ABYSSE DE PASCAL§/Ouvert tous les jours (sauf le lundi/quand s’est fermé pour nettoyage/ainsi que pour la Saint-Clément/pape et martyr)/entre laudes et vêpres &complies./Belle perspective fontainière /des esplaces infinis/Mise abyme. Trompe l’œil… (ANNONCE IMPORTANTE).
Paul Aretzu, poet cu premii este un autor interesant, reprezentativ pentru poezia religioasă ,deşi discursul mistic nu este o simplă confesiune monocordă. Se simte fibra unui poet angajat, mizericordios, versul sau frapează printr-o vibraţie sinceră, cum să exist şi să spun vocea Fiinţei, cum să străbat în lumina Cerul în care poetul mistic, se simte dus şi scurs într-un infinit universal : «Mon Dieu, je ne suis qu’un homme,/j’essaie d’être droit .Toi,/mon Dieu, tu m’as donné /le manuscrit hébreu de l’âme. Le mot est un pays./Le psaume est l’esprit mis par écrit» …Acest poet ne trimite la psalmii poetului braşovean Adrian Munteanu, care şi el aspiră la pacea interioară prin cuvântul îmbălsămat al acestui gen literar vechi de când lumea.
Liviu Ioan Stoiciu, poet, prozator, dramaturg, eseist, jurnalist (cu care am fost comparată de catre Mircea Iorgulescu pe vremea debutului meu în poezie) scrie o poezie cotidianistă directă, nervoasă de « écorché vif », care a marcat generaţia sa ca un porta voce puternic, tragic: « sortis de l’hypocrisie et rentrés dans /un musée de sciences naturelles,/libres, un musée transformé en église –soyez /tous bénis, « le néant demeure au –dedans de moi-même »(Musée transformé en église)
Mihail Gălăţanu este prezent cu poeme abrazive, ludice şi pline de vivacitate spirituală :
1. Si tu n’aimes pas le sexe, tu es un con. Le sexe, comme le salut, illumine ma vie/Le sexe est un salut plus petit. Le sexe par amour, je veux dire. C’est un salut temporaire (Le SEXE livresque-burlesque).
Nu pot să nu subliniez prezenta în această antologie a poetei originară din zona Braşovului, unde a făcut primii săi paşi de ucenicie literară la Liceul din Braşov şi la Cenaclul 19 şi unde am avut plăcerea să o remarc şi să susţin primii paşi a unui talent nedezminţit şi deja original, alături de talentaţii săi colegi de generaţie Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea etc… autori care au cunoscut de-asemenea o consacrare apreciabilă. Profesor universitar, poetă, romancieră, eseistă, tradusă în numeroase limbi, poeta Simona Popescu este prezentă aici cu poeme care revelă un autor exigent, ambiţios, care rescrie definiţia poemului, riscă, trăieşte poezia ca o experienţă de scriitură pură dar şi în raport cu limbajul. Autoarea resimte cu umor si ironie fină un fel de decalaj între lentoarea limbii şi a vitezii de gândire, o superpoziţie de senzaţii, de corespondenţe culturale, simte şi resimte un perpetuu telescopaj de senzaţii, sentimente gînduri, pierdute uneori în acest « tsunami » lingvistic, traversat de ştiri contradictorii, adesea într-un registru ludic, până la cinism.
Poemul este adesea, la Simona Popescu un « sediment », ceea ce rămâne între scris şi cuvânt, ceea ce îi conferă un fond şi un anumit dinamism : Travaux en vert; Mon plaidoyer pour la poésie »(fragments) Beautiful Thing
La Bonté est une belle chose /C’est le « pouls de la libération/pour ma pensée/attentive et soumise »…
Claudiu Komartin, născut în 1983, este un poet şi un traducător din limba franceză…Este cel mai tînăr poet al antologiei, o voce nouă, al «noului Val», poet decomplexat, care se mişcă cu uşurinţă şi credinţă în cuvântul scris, conştient că numai prin cuvânt o eliberare este posibilă, chiar dacă efemeră; este o poezie care recoltează ce este transmis de către generaţiile anterioare. Intre răspunsuri multiple, certitudini şi incertitudini, Claudiu Komartin caută să lărgească spaţiul ipotetic al poeziei:
« Pensées d’hiver » :« Je sortirai de l’hiver plus ventru, plus malade, plus hypocrite. J’ai déjà beaucoup de mal à me ressaisir-/j’allume la cuisinière/Comme si j’appelais le SAMU-»
Am remarcat că unul din poemele dedicat Magdei Cârneci este opera poetului Pierre Oster, mare prieten al României, cu care am avut privilegiul rar de a discuta şi a-l asculta ca invitată în cadrul Festivalului internaţional de poezie de la Lodève ori în cadrul reuniunilor cenaclului « Humanisme et Culture » din oraşul meu actual Frontignan, la 10 minute de Sète.
Mi-a vorbit spontan de Magda Cârneci şi Linda Maria Baros, dar mai ales îmi amintesc când mi-a vorbit cu o voce stinsă şi lacrimi în ochi, de « marele poet şi om de cultură » Ştefan Augustin Doinaş şi soţia lui, cu care a cultivat o prietenie de excepţie. Citind unul din poemele sale (foarte lung dealtfel), intitulat La Terre, l-am întrebat de unde îi vine inspiraţia pentru un asemenea subiect -(el citadinul, parizianul prin excelenţă) şi mi-a răspuns ( lăsându-mă perplexă) că la origine acest poem La TERRE a fost şi este inspirat de catre Câmpia Română…România are în Pierre Oster un prieten de o remarcabilă sinceritate, spiritualitate nobilă, erudită, care poartă sus misterul artei sale sublime;
Efortul lăudabil a redactorilor acestei Antologii pune în evidenţă şi indiscutabil, un altruism de excepţie, pentru a face cunoscută « fără limite şi bariere « lirica românească contemporană », căci după cum spune Linda Maria Baros atât de bine pe coperta IV : «Traduire est un exercice de reconnaissance de l’autre».
Această antologie este cea a unor meditaţii poetice esenţiale, care dau lumină şi culoare vieţii, căci poezia este modul de expresie care convine cel mai bine la cunoaşterea lucrurilor esenţiale: dragostea, moartea, credinţa, bucuria, nefericirea. Această antologie este interesantă, convingătoare şi atinge scopul sau iniţial, de a deschide porţile lumii culturii române, de a prezenta poeţi români care ne invită la interiorizare, care între ştiinţă şi simţire fac «prizonieri» pentru noi, adevărul şi frumuseţea universului.

Duminica luminata

aprilie 20th, 2009

Duminica alba.
Sarutate de rasuflarea lui aprilie, calda,
Petalele merilor au inceput sa se scuture.
Suflul ingerilor le poarta, fluturi orbi, la-ntamplare.
Se astern la picioarele trecatorilor.
Le curata sufletele de intrebarile iernii.
Duminica alba.
Ziua luminata a Pastelui.
Alerg descult pe Bulevardul San Vicente,
Via Dolorosa gandurilor mele nespovedite.
Ma imping amintirile altor dimineti violete.
Oceanul imi pomeneste pacatele.
Imi vine greu sa mi le amintesc.
“Sunt vechi, poate le ierti, parinte!”
Mama aprinde lumanari in orbitele timpului.
Un preot batran alearga cu mine
In jurul bisericii aducerilor aminte.
De pe obrazul cerului, albastru,
Iertarea spala urmele sangelui
Sub coroana de spini
De pe fruntea Mantuitorului.
Duminica alba.
Ziua luminata a Pastelui.

Dan David, Los Angeles, 18-aprilie-2009.

FUG

aprilie 20th, 2009

Fug într-o lume pustie.
Mă caut şi nu reuşesc să mă găsesc.
Şi fug,
Fug după mine,
Fiindcă trebuie să aflu cum sunt cu adevărat.

Poate că, de fapt, sunt verde,
Verde ca verdele ierbii.
Şi fug prin iarbă.
Şi iarba mă muşcă şi mă înverzeşte…
Şi mă transformă în iarbă,
Mai verde ca verdele ierbii.

Dar simt că verdele nu mi se potriveşte;
Şi fug din iarbă,
Fug spre deşert,
Spre deşertul torturat de soare.
Poate că de fapt sunt foc.
Şi fug prin deşert,
Ars de soare,
Şi mă transform în foc.
Şi ard ca soarele care mi-a dat viaţa de foc.
Şi fug.
Şi ard în vâlvătăi mistuitoare.

Dar simt cum mă transform în cenuşă.
Şi fug.
Fug să mă sting în mare.
Şi fug spre mare.
Şi marea mă cheamă.
Şi mă scufund în adâncuri.
Poate că de fapt sunt o algă,
O algă plutitoare.
Şi fug.
Fug spre alge.

Dar, curând,
Observ cum mă scufund tot mai mult
Şi prind rădăcini.
Şi nu mai pot pluti,
Şi nu mai pot zbura.
Şi-atunci din străfunduri mă smulg
Şi fug.
Fug spre cer.

Poate că, de fapt, sunt o pasăre,
O pasăre liberă,
Liberă să zboare în imensitatea cerului.
Şi fug spre înalt.
Şi zbor, plutesc.
Zbor.

Dar aripile-mi obosesc
Şi mă simt din ce în ce mai vlăguit.
Şi nu mai pot zbura.
Mă prăbuşesc
Şi trebuie din nou să fug.
Şi fug.
Fug.
Încotro?
Nu ştiu.
Dar fug.
Şi, când mă simt epuizat,
Când nu mai pot fugi,
Te zăresc pe tine.
Şi, cu ultimele-mi puteri,
Fug,
Şi fug,
Fug spre tine.

Fiindcă ştiu că în tine sunt eu.
Mă vei primi,
Te voi primi în mine.
Şi apoi vom fugi.

Fug.
Fug cu tine.

din volumul \” În noi e un cer mai adevărat\” – Tel Aviv – 1984 (C)

Ella, fiica mea – roman

aprilie 20th, 2009

Femurul drept mi-e acoperit si acum de ciocolata. Iubita mea fetita a imprastiat ciocolata calda pe mine. Nu intentionat. Se grabea sa isi imbratiseze mama. Si s-a impiedicat. Ii repet de fiecare data ca are doar 4 anisori si ca nu e bine sa fuga prin casa asa. De fiecare data imi zambeste, ma saruta pe obraz si imi spune ca ea are voie. Ca e fiica mea. Incep sa rad si o strang in brate. Mama ei ma cearta de fiecare data cand o rasfat. Dar nu ma pot abtine. E cel mai frumos cadou pe care mi l-a facut sotia mea vreodata. Cand mancam ciocolata impreuna, o iau si o asez la mine pe genunchi. Si impartim ciocolata in trei. O parte pentru ea, o parte pentru mine si o parte pentru mama ei…
Diminetile de week-end ne surprind uneori cuibariti in pat la ore tarzii. Dimineata cand ma trezesc, fug in camera ei, o iau in brate si o asez in pat, intre mine si mama ei. Sotia mea zambeste si o acopera. O sorb din priviri si o mangai incet pe capsoru’ ei atat de mic si dragut. E dulce. Seamana cu mama ei. Imi pune tot felul de intrebari. M-a intrebat daca in cer se stinge lumina vreodata. Sau daca ingerasii mai si dorm. Nu am stiut ce sa-i raspund. I-am spus ca o sa inteleaga cand o sa creasca mai mare. A venit peste cateva minute si mi-a spus ca a crescut mai mare cu cateva minute. Si ca a inteles. Ingerii nu dorm niciodata. Pentru ca o pazesc pe ea. Si pe tati si mami ei. Am strans-o tare in brate. Si i-am spus ca asa e… si ca a crescut mai mare…

Seara, inainte de culcare, sotia mea o imbraca in pijamale si o pune in patut. In fiecare seara ma duc si o sarut de noapte buna. Ii spun ca e tipa mea preferata. Si o sarut pe frunte. Atunci isi aduce aminte ca mama ei i-a promis ca ii citeste o poveste. Si ca vrea sa stau si eu cu ea in patut pana adoarme. Sa aud si eu povestea. Ca ea stie ca eu nu am fost copil niciodata. Ca eu am fost intotdeauna mare. Si ca ursuletul ei de plus vrea sa fie prietenul meu. Sotia mea rade si ma acopera si pe mine. Si incepe sa ne citeasca. Personajul preferat al fetitei mele e zmeul. A auzit-o pe mama ei spunandu-mi asa, si de atunci i se pare cel mai interesant personaj din basme. Fat-frumos e un nenea care nu stie ce vrea, Ileana Cosanzeana e gagica zmeului iar calul nastrusnic e prietenul ei cel mai bun. Si ii spun ca zmeul e frumos. Ca e liber. Si ma intreaba ce e libertatea…

Dupa ce adoarme in cele din urma, dupa 2-3 povesti, ma ridic incet, fara sa o dezvelesc, o sarut pe frunte, sting lumina si inchid incet usa de la camera ei. Sa doarma linistita. Stie ca noi suntem in camera alaturata. Si ca nu i se poate intampla nimic rau. Ieri mi-a spus ca vrea si ea sa primeasca flori de la prietenii ei asa cum primeste mamica ei de la mine. I-am spus ca o sa primeasca atunci cand o sa fie mare. Si o sa o caute baietii acasa. Si ea o sa fie prea ocupata sa mai stea sa manance ciocolata la mine in brate. Si ca nu o sa mai aiba timp pentru povesti seara. Si ca o sa doarma pana dimineata tarziu, dupa ce o sa se duca cu prietenii prin oras. Mi-a spus ca nu vrea. Si ca daca o sa aiba prieteni, o sa ii aduca si pe ei, sa le citeasca mamica ei povesti. Cu zmeul…

Acolo unde timpul… îşi află hotarul

aprilie 20th, 2009

Aş vrea să’nalţ o biserică albă,

acolo unde timpul – îşi află hotarul.

Eu însămi

voi urca – sfielnic – în turlă

şi voi trage clopotul

– aşteptându-l –

la rugăciunea de seară.

Ceremonialul primirii

va fi plin de emoţia întâlnirii, fast,

şi, nu în ultimul rând,

de adâncă teamă…

Pe cărarea ce duce la altar,

voi aşterne trandafiri albi, crini imperiali,

aşa cum se cuvine unui „pas“

ce-n mare taină…

ne urmăreşte întreaga viaţă.

Lumânările vor arde în pâlpâiri tremurătoare,

fiecare picătură de ceară,

fiind o lacrimă…

încremenită în aşteptare.

Îngenunchez lângă altar.

Trandafirii roşii,

aşezaţi ca o cunună în jurul inimii mele,

– ofrandă supremă –

au străluciri atât de stranii…

că strigătu-mi mut – s-a oprit pe buze

când un „pas“ uşor…

Da. Timpul – nu s-a lăsat aşteptat!

Cu câtă măreţie, seninătate,

păşeşte pe covorul de flori

a căror inimă…

a încetat să mai bată!

Doar ecoul din ce în ce mai stins

al clopotului tânguitor…

se mai auzea în această tăcere încordată…

în această sete aprinsă de rugăciune

şi zbuciumul chinuitor al întrebărilor:

„De ce?!“ „De ce?!“

– „Să ne aşezăm pentru ultima rugăciune!“

Mărturisesc aici…

în faţa altarului „pătat“ cu sângele inimii tale –

că durerea mea este mult mai mare…

blestemat fiind – în curgerea-mi fără sfârşit –

să privesc neputincios

– cruzimea sacrificiului –

pe care „Marele stăpân“…

„Să ne rugăm!“

şi poate-o stea se va aprinde

pe bolta întunecată

unde – adevărul tăinuit –

pare mai insetat de „sânge cald“

cu fiecare răsărit…

……………………..

Cu fiecare răsărit,

o altă minune…

şi alte întrebări fără sfârşit

ce vor bea –

din tăcerea-mi, închisă în pietre.

Cu fiecare răsărit,

ţipătul răguşit al „vulturilor“

şi glasul de privighetoare – al vieţii.

Cine-şi va smulge…
zi de zi
aripile bucuriei de – a fi!

“Ghinionul” lui Gordon Brown

aprilie 19th, 2009

Napoleon spunea că preferă generalii norocoşi celor pricepuţi. Aceeaşi preferinţă s-ar putea aplica guvernanţilor de astăzi. Tony Blair de exemplu este considerat a fi fost un un prim ministru norocos. A condus Regatul Unit timp de 10 ani în care ţara a prosperat enorm (că a făcut-o cu bani împrumutaţi şi că această prosperitate a degenerat în criza de astăzi nu l-a afectat, pentru că a plecat la timp; ancheta privind participarea ţării la războiul împotriva lui Saddam Hussein nici măcar nu este încă pe agendă şi în general a reuşit să iasă cu abilitate din tot felul de crize şi scandaluri din timpul guvernării sale. Urmaşul său, Gordon Brown are însă mare ghinion. Pe lângă faptul că a moştenit datorii naţionale fără precedent pe care ţara nu le va putea achita decât cu preţul reducerii drastice a cheltuielilor publice şi majorarea la fel de drastică a impozitelor, aproape nu trece o săptămână fără ca guvernul său să nu fie implicat într-un nou scandal. De luni de zile se dezbate chestiunea alocaţiilor pentru deputaţi, mai mulţi miniştri laburişti fiind acuzaţi că au abuzat de sistem, guvernul este criticat pentru tot felul de gafe fiscale, de măsuri legate de transport, educaţie, economie, relaţii externe, etc, etc. Şi seria neagră nu dă nici un semn că s-ar apropia de sfârşit. Din contră.

Ultimul episod dezvăluie, potrivit multor comentatori, corupţia morală, unii spun ireversibilă, în care s-a afundat guvernul laburist. Despre ce este vorba?

Unul din consilierii de frunte ai primului ministru, Damian McBride a demisionat acum câteva zile după ce un schimb de emailuri pe care l-a avut cu alt consilier guvernamental, Derek Draper, au fost interceptate şi date publicităţii. Ambii erau membri ai aşa numitului „Departament de strategie şi planificare”. Ori în cazul de faţă, Mc Bride sugera lansarea unor afirmaţii potrivit cărora liderul opoziţiei David Cameron se tratează împotriva unei boli venerice, purtătorul de cuvânt al opoziţiei în probleme de finanţe, George Osborne a avut relaţii sexuale cu o prostituată cu care a consumat şi droguri, că soţia sa ar suferi de o boală mentală, că deputata conservatoare Nadine Dorris a petrecut o noapte la un hotel cu un alt deputat conservator, căsătorit şi cu trei copii, şi altele. In emailurile sale McBride caracteriza prima afirmaţie drept „o relatare solidă de investigaţie” dar preciza că celelalte sunt doar zvonuri, menite să destabilizeze partidul conservator. Şi adăuga: „hai să ne gândim cum să le intercalăm cu celelalte” ceea ce sugerează că se lucra la un plan pe termen lung.

Prima reacţie a cabinetului primului ministru, după izbucnirea scandalului, a venit din partea unui purtător de cuvânt care a spus că „nimeni altcineva din guvern nu a avut cunoştinţă de aceste mesaje juvenile şi nelalocul lor”, ceea ce denotă ori că aceşti oameni şi-au pierdut complet busola, nemaifiind în stare să facă cea mai elementară distincţie între copilării şi defăimare, ori că sunt convinşi că „plebea” înghite orice. Atacurile virulente la adresa lui McBride şi a tot ce reprezintă el au venit nu numai din partea conservatorilor incandescenţi de furie dar chiar şi din partea multor deputaţi laburişti. Liam Byrne, secretar de stat în cabinet, a declarat că afirmaţiile lui McBride târăsc partidul laburist în mocirlă, iar Derek Scott, fost consilier pe probleme economice al lui Tony Blair a declarat într-un interviu că deşi nu crede că premierul Gordon Brown este direct răspunzător, aceste tactici de defăimare reprezintă „o cultură care provine de la vârf”, că tonul este dat de sus.
Şi aici revenim la ghinionul pe care îl are primul ministru. Dar este el într-adevăr ghinionist sau şi-a făcut-o cu mâna lui? În definitiv el nu l-a moştenit pe Damian McBride de la predecesorul său, ci l-a numit personal în 2003 în fruntea departamentului de comunicaţii al Ministerului de Finanţe al cărui şef era. În 2005 l-a numit consilier personal, iar în 2007 când a devenit prim ministru l-a luat cu el la Downing Street. Or Gordon Brown nu poate pretinde acum că nu a ştiut ce fel de om este McBride, notoriu pentru tiradele şi atacurile sale violente la adresa adversarilor politici ai stăpânului său şi chiar a rivalilor din sânul partidului laburist, care i-au atras porecla de McPoison (Domnul Otravă). Chiar dacă Gordon Brown nu avea cunoştinţă de toate elementele activităţii consilierului său apropiat, este imposibil totuşi ca el să nu fi ştiut că membrii Departamentului de Strategie şi Planificare au în arsenalul lor şi arme nu tocmai corecte. Şi nici nu poate pretinde ingnoranţă în legătură cu existenţa acestei „culturi” sau atmosfere din jurul său, în care unii din oamenii săi de încredere căpătaseră convingerea că pot face orice pentru propăşirea primului ministru. De fapt i-au făcut un enorm deserviciu, atât lui cât şi Partidului Laburist.

Gordon Brown şi-a cerut acum scuze în scris persoanelor defăimate pentru acţiunile fostului său consilier şi a ordonat înăsprirea codului de conduită pentru membrii staffului guvernamental. Un alt caz de „am luat măsuri pentru ca acest lucru să nu se mai repete”. Dar unii comentatori asemuie situaţia în care se află el în prezent cu cea a lui Richard Nixon în mijlocul afacerii Watergate, un politician care (după ce a fost acuzat că a complotat ani de zile să ia locul lui Tony Blair) s-a înconjurat cu oameni care se inspiră de la el şi pentru care scopul scuză mijloacele. Orice mijloace.
Cât de vizionari au fost întemeietorii SUA, care au limitat la maximum 8 ani perioada de guvernare a unui politician şi a oamenilor săi! Ceva se întâmplă cu ei după această limită.

Revanşa rinocerilor: cine a fost Eugen Florescu (II)

aprilie 19th, 2009

Aparatcik limbut şi ranchiunos, Florescu a fost omul resentimentului social, fundamentul logocraţiei comuniste.

Crescut la şcoala lui Nestor Ignat, Dumitru Popescu, N. Corbu şi a celorlalţi agitatori scânteişti, Florescu nu putea suporta ironia, erudiţia, eleganţa discursivă. Era, de fapt, prototipul diletantului arţăgos. A detestat orice urmă de meritocraţie veritabilă. În textele sale de după 1990, departe de a se căi, Florescu îi insulta pe N. Manolescu, Ioan Buduca, Mircea Mihăieş, Dorin Tudoran, Ion Vianu şi insinua că Grupul pentru Dialog Social s-a vândut pentru dolari. În acelaşi timp, Florescu exalta cuplul siamez Eugen Barbu – C. Vadim Tudor, prezentându-i pe vidanjorii cu moravuri jandarmereşti drept apărători ai interesului naţional.

Astfel, într-un articol cu deosebire abject, căzând victima unui extaz sudoripar, Florescu contrapunea „statura de atlet al moralităţii şi culturii”, proprie lui Popescu-Dumnezeu, activităţii disidentului Dan Petrescu, pe care probabil regreta că nu l-a lichidat fizic în perioada vlădicii (generalul Iulian Vlad) de la Securitate. Cât despre Ion Traian Ştefănescu, acesta era prezentat drept „excelent primadjunct al ministrului culturii”, adică remarcabil locţiitor de gâde (Suzana Gâdea) în timpurile când cultura românească era aşezată cu capul pe butucul floreştilor, barbilor şi vadimilor. Florescu a fost unul dintre principalii exponenţi ai aparatului ideologic al ceauşismului, om de casă al lui Nicu Ceauşescu, căruia de altfel i-a şi închinat adevărate panegirice, numindu-l „fiu demn al unui strălucit părinte”.

În fapt, şi o spun ca analist al fenomenului pe care l-am denumit încă la mijlocul anilor 1980 drept comunism dinastic (a se vedea articolul meu din trimestrialul american ORBIS, inclus acum în volumul Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Humanitas, 2008), ascensiunea „delfinului” a fost entuziast instrumentată de grupul format din Ştefan Andrei, Cornel Pacoste, Ion Traian Ştefănescu, Pantelimon Găvănescu şi, fireşte, ubicuul, indispensabilul Eugen Florescu. Nu mai vorbesc de ecourile propagandistice ale scenariului dinastic întreţinute de echipa de zgomote în care excelau Ion Cristoiu şi ceilalţi „irozi şi iloţi” de la Scînteia Tineretului.

Asociaţii lui Florescu în devastatoarea opera anticulturală, marcată de obsesii xenofobe şi antioccidentale, au fost: Eugen Barbu, C. Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Pompiliu Marcea, Dan Zamfirescu, Ilie Bădescu, Paul Anghel, Ilie Purcaru, Nicolae Dragoş, Dinu Săraru, Ion Dodu Bălan, Artur Silvestri, C. Sorescu şi alţii pe care Monica Lovinescu i-a numit trepăduşi de Curte Nouă. Oricine va avea curiozitatea să citească antologia Etica neuitării (Humanitas, 2008) a ilustrei gânditoare de la a cărei dispariţie se împlineşte un an, va descoperi probe incontestabile ale rolului funest jucat de Eugen Florescu. El a fost, de fapt, eminenţa cenuşie, ori mai bine zis antrenorul, grupului „celor douăzeci şi ceva” care îşi turnau confraţii secretarului general cerând lichidarea Uniunii Scriitorilor.

Recrutat din producţie, Florescu a devenit, graţie „originii sănătoase”, student al Facultăţii de Filosofie, secţia de Ziaristică, în perioada celor mai cumplite persecuţii antiintelectuale (între colegii arestaţi, Florin Pavlovici, Mihai Stere Derdena). După absolvire, a aterizat direct în presa de tineret. A fost redactor-şef la Scînteia Tineretului şi la revista lunară Tînărul Leninist, precum şi membru al Biroului CC al UTC în perioda când prim-secretar era Ion Iliescu, de care a fost foarte apropiat.

Unul dintre protejaţii (şi discipolii) lui Florescu a fost acelaşi Ion Cristoiu, mai întâi redactor-şef adjunct la Viaţa Studenţească, apoi redactor-sef adjunct la Scînteia Tineretului şi responsabil al publicatiei SLAST (Suplimentul Literar şi Artistic al Scînteii Tineretului) în care, pe lângă unele contribuţii onorabile, au apărut şi texte ignobile de orientare pronunţat naţionalstalinistă, inclusiv articole şi poeme cu tendinţe neechivoc şovine. Sub îndrumarea lui Florescu şi cu binecuvântarea lui Nicu Ceauşescu, Scînteia Tineretului s-a raliat facţiunii obscurantist-etnocentrice din lumea culturală. Ar fi instructivă, de asemenea, o analiză a paginilor culturale din Scînteia „bătrână”. A bon entendeur(s), salut…

După 1990, Florescu s-a metamorfozat în activist al for maţiunii conduse de Ilie Verdeţ, Tudor Mohora şi Adrian Păunescu, PSM. S-a pretins om de stânga, dar în realitate a fost un campion a ceea ce numesc barocul fascisto-comunist. Orice istorie onestă a raporturilor dintre partid, Securitate şi in te lec tuali, a distribuţiei forţelor în câmpul simbolic al literelor româneşti nu va putea eluda rolul nefast al personajului recent decedat.

Se spune uneori despre morţi numai de bine; în ce mă priveşte, prefer deviza despre morţi, ca şi despre vii, numai adevărul. Examinarea destinului politic al lui Eugen Florescu face parte din opera de confruntare cu trecutul totalitar, pe linia logicii şi metodologiei Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Humanitas, 2007).

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu:

http://tismaneanu.wordpress.com

Republica Moldova: „Puterea celor fără de putere”? Să fim serioşi…

aprilie 19th, 2009

„Bine, frate, revuluţie ca revuluţie, da’ nu-ţi spusei că nu-i voie de la poliţie să dai focuri în oraş?”
(Caragiale – „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”)

Actuala criză de la marginea spaţiului euroatlantic a devenit o veritabilă hârtie de turnesol pentru diverse atitudini, viziuni sau proiecte politice regionale. Suntem într-un punct mort. Unul în care intenţiile, dar mai ales eşecurile, trebuie contabilizate.

Caragiale versus Havel

A făcut vâlvă, la vremea lui, eseul lui Vaclav Havel, „Puterea celor fără de putere”, unde viitorul preşedinte vorbea, frumos, despre modul de a „trăi în adevăr” sau despre „fantoma care bântuie Europa de Est – cea a dizidenţei”. Acest tip de atitudine, pe care cehul îl detalia, ar fi fost decisivă în schimbările din 1989-90. Asta era teza. Cu siguranţă, nu toţi cei care au citit la vremea respectivă eseul lui Havel au fost de acord cu autorul – dar aerul patetic, sentimental şi triumfător se plia pe o atmosferă de victorie anti-comunistă, totuşi, optimistă. Ce te costa să te declari, un pic, naiv?.. Imaginaţi-vă însă un tânăr basarabean citind, astăzi, eseul dizidentului ceh. Cu siguranţă, reacţia ar fi alta şi nimic din toleranţa lectorului anilor ’89-’90 nu ar mai exista. Cinismul cu care se confruntă „cei fără de putere” de la Chişinău pulverizează orice iluzie.

Lumea „bună” a tăcut, perfid, pretextând Paştele catolic, schiul sau alte motivaţii din aceeaşi categorie. Minciuna stă astăzi cu regele la masă. În realitate, în acest spaţiu, nu Havel rămâne reperul politologic – dacă o fi fost, cu adevărat, vreodată – ci… Caragiale. În nemuritoarea sa piesă (mai sus citată) el a fixat paradigma revoluţiilor răsăritene fără greş. „Revoluţiile”, atâtea câte sunt, trebuie să aibă „voie de la poliţie” sau „să fie anunţate la gazetă”. Altminteri sunt (doar) risipă de entuziasm, puritate sau angajamente morale. Este ceea ce tinerii aceia curaţi şi exasperaţi de la Chişinău au învăţat pe pielea lor. În Est, a fi „fără de putere” înseamnă chiar să nu ai putere. Această lecţie le-a fost administrată basarabenilor nu doar de Rusia sau Vladimir Voronin, nu doar de Papuc sau Gorincioi, dar – vai! – şi de instituţii regionale sau instanţe mondiale.

Omisiuni deloc inocente

Cinismul s-a insinuat şi în presă. S-a spus, cu temei, că presa occidentală nu s-a sincronizat cu evenimentele de la Chişinău. În ultimele zile însă, au început să apară reportaje şi comentarii din capitala RM, chit că majoritatea cetăţenilor UE nu reperează încă just poziţia pe hartă a tânărului stat. Au apărut, fireşte, şi evaluările experţilor internaţionali. Nu e cazul să le inventariem aici, semnalăm doar o nedumerire. De multe – prea multe ori – analiza dedicată RM se cantonează într-un provincialism suspect. Tot ce s-a petrecut în stânga Prutului este citit de unii comentatori, aproape exclusiv, cu o grilă locală. Se vorbeşte despre criză de generaţii, lipsă de consens politic, criză internă, se face chiar sociologia mişcărilor de protest. Dar despre eventualele semnificaţii geopolitice ale evenimentelor din Chişinău nu se rosteşte o vorbă. Şi e greu de înţeles de ce.

Imaginaţi-vă, de pildă, că înainte de alegerile prezidenţiale din România preşedintele român ar fi fost invitat, într-un interval de două luni, de două ori la Washington, iar la Bucureşti ar fi venit, succesiv, „ministrul de externe” şi „ministrul economiei” americane. Toţi analişti ar fi fost cu siguranţă interesaţi de semnificaţiile acestei relaţii intense şi evident că acest preambul ar fi contat enorm în evaluarea contextului electoral şi post-electoral. Este exact ceea ce NU se întâmplă în cazul RM, deşi situaţia aici nu e ipotetică. În două luni au fost consemnate patru vizite importante: la 2 februarie, preşedintele Voronin merge la Moscova – singurul şef de stat din CSI invitat la întronizarea noului patriarh rus; la 23 februarie, Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, vine la Chişinău; la 2 martie, Voronin merge din nou la Moscova unde semnează, deşi promisese că nu o face, un document în trei – Rusia, RM, Transnistria – în care mulţumeşte Rusiei şi o consideră garant de stabilitate; pe 25 martie vine la Chişinău şi ministrul rus al Economiei. Mai mult, taciturnul Lavrov a devenit extrem de vocal după 5 aprilie, apostrofând Occidentul şi dând „indicaţii preţioase” României, fie şi voalat, despre ce ar trebui să facă Bucureştiul în relaţia cu RM.

Chiar să nu conteze aceste lucruri? Căci, dacă preambulul preelectoral contează, atunci criza de la Chişinău nu s-a epuizat încă, deşi prea multă lume întoarce capul, discret, de la semnificaţiile şi posibilele consecinţe geopolitice.

Eşecul Politicii de Vecinătate

Evenimentele din stânga Prutului şi modul în care au reacţionat autorităţile ar fi cazul să aducă în discuţie sinceră şi un alt eşec: cel al Politicii Europene de Vecinătate. Istoria ei este ştiută. La începutul anilor 2000 încep dezbaterile pentru o asemenea iniţiativă care, ulterior, se va concretiza prin negocierea Planului de Acţiuni cu fiecare stat în parte. În cazul RM, lucrurile sunt şi mai complexe. În octombrie 2005, la Chişinău s-a inaugurat prezenţa Delegaţiei Comisiei Europene, prilej cu care s-a semnat un memorandum privind lansarea unei misiuni la frontiera moldo-ucraineană (EUBAM). Tot în 2005 s-a adoptat Planul bilateral de Acţiuni RM-UE. Între timp a apărut şi un Centru Comun de Vize (la Ambasada Ungariei), un reprezentant special al UE pentru RM, ulterior au fost acordate preferinţe comerciale autonome şi s-a relaxat regimul de vize.

Unde suntem după patru ani de aplicare a acestor politici în regiunea estică? Câţi bani s-au cheltuit şi cu ce efecte? Cu cât s-a democratizat acest spaţiu? Este el mai aproape de valorile europene? A fost, până una alta, eficace un asemenea instrument? Ce s-a petrecut la Chişinău a arătat că, mai degrabă, NU. Evoluţiile de acolo – dar şi cele din Ucraina sau Georgia – arată că implicarea UE în spaţiul estic nu a mers direct proporţional cu democratizarea acestuia. Desigur, nu Bruxellesul în sine trebuie blamat pentru asta. Dar e clar că undeva s-a greşit – există o carenţă de viziune şi poticnirea de pe Prut trebuie să fie prilej de reevaluări. Dacă ar fi să dăm un nume eşecului occidental în Est, acesta ar fi „integrare fără europenizare”. Adică tentativa – azi eşuată – de a crede, naiv, că e posibil să ţii sub control aceste spaţii fără să le obligi, prin condiţionalizări dure, să se democratizeze, aşa cum ai făcut la vremea lor cu alte state răsăritene.

Tertium non datur

Prima concluzie: lipsa de sincronizare între „morcov” şi „băţ” a devenit endemică şi generatoare de eşec. A doua: nu poţi democratiza vecinătăţile tale dacă nu te interesează, în realitate, să ţi le asumi până la capăt. Altminteri, şi le asumă altcineva! A treia concluzie: „Puterea celor fără de putere” nu există peste Prut. Există doar fie puterea Vestului, fie cea a Estului. Tertium non datur.

Articolul a apărut inițial în timpul.md

„Acolo (RM) este mai rău decît aici (rmn)”

aprilie 19th, 2009

Divizarea societăţii pe pricipii sociale, lingvistice, naţionale şi etnice în Republica Moldova nu a putut fi evitată de la proclamarea independenţei pînă în prezent. Or o societate polarizată determină, la rîndul său, o situaţie de criză la nivel naţional şi invers. Altminteri, se atestă o atmosferă de instabilitate profundă de ordin politic şi economic a statului, fiind într-o interconexiune cu fragmentarea permanentă a spectrului politic autohton. O Moldovă instabilă este şi o Moldovă manevrabilă de către unele forţe din interior şi exterior. Dar o Moldovă manevrabilă este şi o Moldovă dirijabilă, controlabilă şi fără identitate.

Constatăm cu îngrijorare faptul că situaţia la care s-a ajuns este în defavoarea RM privind aderarea sa la structurile occidentale, întrucît rigorile impuse sunt cu totul altele, în primul rînd stabilitatea politică şi economică. Trebuie să recunoaşte că Moldova împreuna cu alte state ex-sovietice, din punct de vedere geopolitic, constituie o zonă tampon între două parţi antagoniste ale lumii – Occidentul şi Federaţia Rusă, totodată, fiind un stat care se află în imediata vecinatatea cu UE şi NATO şi care are un conflict îngheţat.

Mulţi politologi şi analişti susţin faptul că strategia Moscovei în raport cu imediata vecinătate este de a menţine statele ex-sovietice în sfera sa de influienţă prin intermediul instabilitaţii interne a acestora (cazul Moldovei, Ucrainei, Georgiei). Făcînd referinţă la RM, este ştiut faptul că Rusia nu are nevoie de o Transnsitrie independentă. Dar, Rusia are nevoie de o Moldovă instabilă, fragmentată, şantajabilă şi manevrabilă. În acest context, nu excludem faptul că atît timp cît va supraveţui regimul separatis în partea stîngă a Nistrului, vom asista la provocări de ordin intern şi extern.

Referindu-ne la situaţia politică internă din RM, cu toţi cunoaştem faptul că factorul rusesc a fost în permanenţă activ şi generator de confruntări politice de ordin intern. Voi face referinţă la situaţia alegerilor parlamentare din 6 martie 2005 şi din 5 aprilie 2009. Altminteri, voi menţiona faptul că Rusia de fiecare dată a avut o poziţie clară, bine determinată, susţinînd deschis fie o forţă politică, fie alta în compraţie cu comportamnetul aparent neutru şi rezervat al Occidentului. În 2005 Moscova a susţinut expres opoziţia de astăzi, în mare parte, pe cînd în 2009 tabloul s-a schimbat radical. Şi nu este vorba de simpatia liderilor de la Kremlin pentru un lider politic sau altul de la Chişinău, strategia este de a antagoniza aceste forţe politice pe plan intern, sub pretextul diverselor motive, fie de ordin lingvistic, naţional sau etnic. Adică, se urmăreşte unul şi acelaşi scop: menţinerea instabilităţii interne a RM, care, eventual determină tergiversare procesului de reglementare a conflictului transnistrian. Or primul şi al doilea obiectiv sunt într-o corelaţie organică.

Suntem conştienţi de faptul că atragerea malului stîng de cel drept al Nistrului ar trebui să fie pe modelul Ciprului. Or în realităţile de astăzi o altă soluţie nu există, decît să devenim atractivi şi credibili pentru populaţia din regiunea separatistă. Din păcate, RM este în imposibilitate să ofere acest lucru în momentul de faţă. Într-un cuvînt, situaţia la zi defavorizează ţara noastră atît în aspiraţiile sale europene, cît şi în cele de reintegrare.

Aş dori să subliniez un aspect. Recent liderul de la Tiraspol a declarat că este dispus să acorde ajutor autorităţile de la Chişinău, în caz de nevoie, privind înăbuşirea acţiunilor de protest din capitală. Eu nu cred că agest gest din partea administraţiei de la Tiraspol a survenit din prietenia şi bunăvoinţa sa faţă de guvernarea de la Chişinău. Obiectivul a fost de a evidenţia o dată în plus slăbiciunea şi neajunsurile RM, precum şi de a demonstra în repetate rînduri populaţiei din Transnstria că „acolo (RM) este mai rău decît aici (rmn)”. Prin acest fapt, ne putem aştepta la acutizarea divergenţelor dintre Chişinău şi Tiraspol, precum şi la o instabilitate socială mai accentuată în perimetrul frontierilor RM recunoscute pe plan internaţional.

Avînd o experienţa amarnică timp de 20 ani, elita politică din Moldova trebuie să conştientizeze că fără modernizarea şi dezvoltarea situaţiei interne din ţară, aspiraţiile noastre de a deveni parte din marea familie europeană în calitate de stat reintegrat rămîn a fi utopice. Este nevoie de o abordare pragmatică a relaţiilor noastre atît cu Occidentul, cît şu cu Rusia, dar în strictă conformitate cu interesele noastre naţionale. Or, politicienii noştri, în mare parte, sunt confuzi şi interpretează diferit interesele şi priorităţile societăţii moldoveneşti.

Revoltele din Chişinău întăresc poziţiile Tiraspolului

aprilie 19th, 2009

Acuzaţiile de implicare a României în protestele anticomuniste din Moldova permit transnistrenilor să zăngăne iar spectrul „românizării“ populaţiei ruse a republicii . Deşi poziţia oficială a Moscovei resuscitează şi regimul separatist transnistrean, autorităţile de la Chişinău sunt recunoscătoare pentru susţinerea rusă.

Prin măsurile de pedepsire sau indimidare a protestatarilor din Chişinău, autorităţile moldoveneşti menţin destabilizarea situaţiei interne din republică.

Un efect necăutat este încurajarea sentimentelor şi acţiunilor separatiste din Transnistria. Încă din a doua zi a revoltelor, administraţia de la Tiraspol a remis Comisiei Unificate de Control solicitarea de a majora numărul pacificatorilor ruşi până la 2700 de persoane, faţă de aproximativ 500 în prezent.

Regimul Smirnov a cerut, de asemenea, şi dislocarea unei escadrile de elicoptere pentru menţinerea securităţii în Zona de Securitate dintre cele două maluri. Totodată, autorităţile separatiste au vorbit despre stoparea încercărilor unor grupuri de „extremişti“ de a pătrunde pe malul stâng al Nistrului.

Sperietoarea „românizării”

Activizarea exponenţilor regimului separatist are loc însă mai ales în contextul ofensivei politice a Rusiei. Atât din Parlamentul Federaţiei Ruse, cât şi din partea Ministerului de Externe de la Moscova au parvenit noi declaraţii riscante şi provocatoare la adresa integrităţii teritoriale ale Republicii Moldova (RM).

În esenţă, partea rusă avertizează, în mod indirect, că absenţa comuniştilor de la putere va conduce la recunoaşterea independenţei transnistrene.

Poziţia actuală a Tiraspolului este în concordanţă cu logica separatistă uzuală, care constă în cererea de stabilire a unor „relaţii bilaterale de prietenie şi cooperare“ cu Chişinăul. Demersul transnistrenilor capătă însă un nou suflu graţie pretinsei implicări a Bucureştiului în revoltele de la Chişinău.

Aceasta le permite să readucă în discuţie aşa-zisa ameninţare cu „românizarea“ existentă pe celălalt mal al Nistrului, cu scopul de a mobiliza opinia publică locală şi de a presa factorii de decizie moscoviţi în privinţa imperativului „suveranizării“ urgente a regiunii transnistrene.

Rusia, mult mai tare ca UE

Conjunctura precară de la Chişinău este şi în atenţia altor mari actori regionali. UE şi statele membre acuză violenţele, cheamă părţile la dialog şi solicită din partea autorităţilor moldoveneşti respectarea drepturilor fundamentale ale omului – inclusiv cel la întrunire şi proteste paşnice.

Invers, Rusia cere stoparea violenţelor şi cheamă comunitatea internaţională să sprijine autorităţile legale ale RM în acest sens. Mai mult, Moscova cere Bruxelles-ului şi Bucureştiului „evitarea utilizării simbolurilor lor de stat/ instituţionale în scopul lichidării statalităţii moldoveneşti“.

Iar retorica Moscovei pare să aibă efecte mai puternice asupra autorităţilor RM, care, în pofida cerinţelor UE, continuă să practice arestarea protestarilor paşnici.

Pe lângă aceasta, sunt intimidate sursele mass-media locale care încearcă să reflecte situaţia, iar jurnaliştii străini non-ruşi sunt opriţi la graniţa de stat sau expulzaţi din ţară.

Or, sub pretextul anihilării provocatorilor „necunoscuţi“, guvernarea comunistă întreprinde măsuri contra tuturor protestatarilor, contrazicând în totalitate cererile occidentale.

Modificarea parteneriatelor estice

Sub incidenţa evenimentelor de la Chişinău ar putea fi afectate acţiunile de „europenizare“ a Republicii Moldova prevăzute de Parteneriatul Estic, în special cele care privesc consolidarea statului de drept, respectarea şi promovarea drepturilor omului, libertatea mass-media etc.

În relaţia cu UE, viitoarea guvernare comunistă a RM va fi, în mod cert, interesată mai mult de relaţiile economice şi de cele legate de libertatea de circulaţie – ultima devenită şi mai problematică din cauza regimului de vize recent instituit de RM pentru România.

Soluţionarea conflictelor îngheţate în contextul noii dimensiuni estice a UE ar putea, de asemenea, înfrunta anumite dificultăţi generate nu atât de Chişinău, cât de un Tiraspol agitat şi încurajat de violenţele din RM.

În aceeaşi ordine de idei, formatul de negocieri „5+2“ ar putea fi înlocuit definitiv cu cel „2+1“ (Chişinău, Tiraspol, Moscova) plus „5“ (Rusia, OSCE, Ucraina, SUA şi UE).

Autorităţile transnistrene ar putea folosi acest prilej pentru a ţine UE şi SUA la distanţă de procesul de negocieri. Prin urmare, Memorandumul Kozak ar putea obţine noi contururi şi premise pentru realizare.

Abandonarea GUAM pentru CSI

Revoltele de la Chişinău au similitudini cu cele din Uzbekistan, care a părăsit GUAM-ul în 2005, considerându-l mediul periculos prin care au fost promovate revoluţiile “colorate”. RM ar putea merge pe acelaşi scenariu dacă poziţia Occidentului va fi în final una nefavorabilă comuniştilor.

O turnură pro-rusă efectivă în politica externă moldovenească ar fi convenabilă PCRM-ului şi pentru că astfel şi-ar putea asigura perpetuarea puterii, într-un stat cu „democraţie suverană”, identică celei ruseşti.

O asemenea politică ar putea fi fructificată cu atât mai mult în timpul preşedinţiei RM în cadrul CSI (2009-2010). RM ar putea deveni primul stat post-sovietic din Europa de Est implicat activ în revigorarea practică a proiectelor integraţioniste pro-CSI pe termen mediu şi lung.

sursa: Adevarul.ro

23-25 aprilie 2009, Bucuresti – A 10-a editie a simpozionului „Arhitectura. Restaurare. Arheologie.” – Monument si propaganda

aprilie 19th, 2009

Institutul de Arheologie \”Vasile Parvan\” impreuna cu Asociatia \”Arhitectura.
Restaurare. Arheologie\” (A.R.A.) va invita sa participati la a 10-a editie a
simpozionului \”Arhitectura. Restaurare. Arheologie.\” cu tema ‘Monument si
propaganda\” care se va desfasura in perioada 23-25 aprilie la sediul
Institutului de Arheologie – Casa Macca, str. Henri Coanda nr.11 Bucuresti.

Simpozionul \”Arhitectura. Restaurare. Arheologie\” se va desfasura dupa urmatorul program:

23.04, JOI

09.00
DESCHIDERE

09.30
Acad. Alexandru VULPE (Institutul de Arheologie \”Vasile Pârvan\” al Academiei Române, Bucuresti)

Subiect rezervat

10.00
Nazen PELIGRAD (Universitatea Bucuresti)

Pagini istorice în opera lui Tattarescu

10.30
Gheorghe MANUCU-ADAMESTEANU, Andrei MAGUREANU, Adina BORONEANT, Meda TACHE, Elena GAVRILA, Raluca POPESCU, Theodor IGNAT (Muzeul de Istorie a Orasului Bucuresti, Institutul de Arheologie \”Vasile Pârvan\”, Bucuresti)

Cercetari arheologice în Bucuresti – Centrul istoric. Campania 2008

11.00
Ana Maria HARITON (Universitatea \”Spiru Haret\”, Bucuresti)

Elemente de datare a hanurilor Patria si Niculescului

11.30
Robert CONSTANTIN, Nicolae ALEXANDRU, Alexandru ALEXIU (Muzeul de Arheologie \”Callatis\”, Mangalia)
Epitaf pentru Callatis

12.00
Natalia TOMA (Institut für Klassische Archäologie der CAU, Kiel, Germania)

Activitati edilitare în portul Küstendje/Constanta (1850-1908). Note
de topografie tomitana

12.30
Razvan MATEESCU (Muzeul National de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca)

Între ofranda si ascundere. Studiu de caz asupra depunerii bratarilor dacice de aur

13.30
In memoriam Eugen Comsa

Alexandra COMSA

14.00
Cristina CRACIUN (Institutul National al Monumentelor Istorice, Bucuresti)

Drumurile antice din zona Troesmis si importanta drumului Troesmis – Enisala în sistemul retelei de drumuri din nordul Dobrogei

14.30
Petruta VLAD, Ovidiu DANES (Fundatia Culturala DALA, Bucuresti)

Patrimoniu rural – resurse locale versus politici publice centrale

15.00
Emil CREANGA, Ioana Maria PETRESCU, Bogdan STANCIU (Universitatea \”Spiru Haret\”, Bucuresti)
Romula. De la uitare la punere în valoare

15.30
Oana DIACONESCU (Universitatea de Arhitectura si Urbanism \”Ion Mincu\”,
Bucuresti)

Villa Hadriana ca heterotopie

16.00
Ioan Fedor PASCU (Primaria Municipiului Sighisoara)

Sighisoara, Turnul Cizmarilor. Istorie si arheologie

24.04, VINERI

09.00
In memoriam Suzana More Heitel

Expozitie – Densus

Evocare

09.30
Daniela MARCU ISTRATE (Asociatia Culturala Hyeronimus, Brasov), Ioan
Fedor PASCU (Primaria Municipiului Sighisoara)

Cetatea Saschiz (jud. Mures), un monument din patrimoniul mondial

10.00
Daniela TANASE (Muzeul Banatului, Timisoara), Daniela MARCU ISTRATE
(Asociatia Culturala Hyeronimus, Brasov)
Cetatea medievala a Cenadului, câteva observatii arheologice

10.30
Ecaterina CINCHEZA-BUCULEI (Institutul de Istorie a Artei \”George Oprescu\”, Bucuresti)

Din nou despre pictura bisericii din Densus

11.00
Marina SABADOS (Institutul de Istorie a Artei \”George Oprescu\”, Bucuresti)

Icoanele rusesti de la manastirea Putna

11.30
Ioana IANCOVESCU (Institutul de Istorie a Artei \”George Oprescu\”, Bucuresti)

Pictura din naosul Coziei: detalii iconografice

12.00
Constanta COSTEA (Institutul de Istorie a Artei \”George Oprescu\” al Academiei Române, Bucuresti)

Procedee de constituire a imaginii în Moldova secolului XVI

12.30
Ioana GOMOIU (Universitatea Nationala de Arte), Ileana MOHANU (CEPROCIM S.A.), Dan MOHANU (Universitatea Nationala de Arte)

Cercetari interdisciplinare preliminare privind conservarea picturilor murale din
biserica rupestra de la Corbii de Piatra

13.30
Mioara LUJANSCHI (Centrul de Consultanta pentru Programe Culturale Europene)

Monumentul între restaurare si destinatie

14.00
Letitia COSNEAN, Jan HÜLSEMANN (\”Mihai Eminescu\” Trust, Londra – Sighisoara)

Pericolul propagandei mediatice în conservarea patrimoniului arhitectural. Satele sasesti din Transilvania

14.30
Andreea CÂRJAN (Academia de Studii Economice, Bucuresti)

Axiologia monumentificarii Operei de Arta re-gasita prin conceptul de
Propaganda

15.00
Liviu Gabriel GHITULEASA (Universitatea de Arhitectura si Urbanism \”Ion Mincu\”)

Ontologia problematicii conservationiste si impactul acesteia asupra
ideii de Propaganda

15.30
Romeo GHEORGHITA (Universitatea Nationala de Arte)

Mormântul hipogeu roman \”cu banchet\” din Tomis – Constanta. Despre
tehnica de realizare si starea de conservare a picturilor murale

25.04, SÂMBATA

MASA ROTUNDA Monument si propaganda

09.00
Alexandru BARNEA (Universitatea Bucuresti), Adriana PANAITE (Institutul
de Arheologie \”Vasile Pârvan\” al Academiei Române)

Monumentul triumfal de la Adamclisi

Natalia TOMA (Institut für Klassische Archäologie der CAU, Kiel,
Germania)

Antichitatea în culise. Restaurarea si înscenarea monumentelor antice
în Grecia (sec. XIX), Italia (sec. XX) si România (sec. XX)

Alexandru DRAGOMAN (Institutul de Arheologie \”Vasile Pârvan\” al
Academiei Române, Bucuresti)

Arheologie, media si ideologie dominanta în România de astazi

11.00
Ion Gabriel PANASIU (Universitatea de Arhitectura si Urbanism \”Ion
Mincu\”, Bucuresti)

Memorie \”golita\”, memorie deturnata

Cristian OLARIU (Universitatea Bucuresti)

Portretul lui Decebal, între propaganda si realitate

Ferencz CSORTAN (Directia Judeteana pentru Cultura, Culte si
Patrimoniul Cultural National Mures, Tg. Mures)
Monumentele istorice, discursul national si propaganda turistica în Ungaria si Turcia

Marcian ROMAN, Ilias STERPU, George BALCAN (Directia Judeteana pentru
Cultura, Culte si Patrimoniul Cultural National Braila)
Monumentul istoric ca \”brand\” – obiectiv de referinta al propagandei în domeniul culturii
autohtone contemporane

13.00
LANSARE DE CARTE

Daniela Marcu-Istrate,
Catedrala romano-catolica Sfântul Mihail si
palatul episcopal din Alba Iulia. Cercetari arheologice 2000-2002 / A
gyulaféhervári római katolikus székesegyház és püspöki palota. Régészeti
kutatása (2000-2002),
ed. Fund. Teleki, Budapesta, 2008

Prezinta Lucács Antál (Universitatea Bucuresti)

Dinu Antonescu,
Columna lui Traian. Arhitectura de pe friza sculptata / Trajan’s Column. The architecture on the sculpted frieze, ed. ARA, 2009

Prezinta Monica Margineanu Cârstoiu (Institutul de Arheologie \”Vasile
Pârvan\”)

COCKTAIL

Organizator

Institutul de Arheologie \”Vasile Pârvan\” al Academiei Române

Asociatia A.R.A. (\”Arhitectura. Restaurare. Arheologie\”)

Responsabil

Monica Margineanu Cârstoiu

Monstrul

aprilie 19th, 2009

Într-o staţie de autobuz, timpul a îngheţat parcă pentru todeauna în ochii unui tânăr, care cu ei goi, nu mai priveşte nici măcar în eul propriei sale singurătăţi.

– Hei, nu vă supăraţi! Autobuzul 32 merge spre centru?

Tânărul pare o statuie uitată de bătrâneţea timpului în acel loc, ca un vestigiu al omului care a fost cândva pe această planetă.

– Este drogat, mormăie femeia cu sacoşa grea în mână. Vai de tinereţea lui.

– Eiii… tu, femeie, parcă aud vocea timpului. Acest tânăr a efectuat o activitate epuizantă de câte 12 ore, timp de mai multe luni.

Şi amintirea-mi este brusc violată de moartea acelei tinere, de prea multă muncă. Un viol al raţionalului, al umanului, atât cât a mai a mai rămas în mine, ca un vestigiu a unor timpuri care au fost cândva reale sau doar în închipuirea mea. Deodată, în mintea mea năvălesc zeci de canale de televiziune şi de radio, în acelaşi timp. Fragmente disparate şi încâlcite, într-o ucigaşă năvală de date, nume şi evenimente, îmi sună cu prelungi ecouri în tuneluri de neuroni, precum o bombă care explodează cu încetinitorul.

Voci de reporteri, unele calde, unele maliţioase sau ironice, altele dure sau cu ton neutru, se aud venind de undeva dintr-un întuneric care nu mai este uman:
– La Suceava… s-au dat carnete de şofer fără examen. Carnagiu pe şoselele României… morţi ca în războiul din Irak… La Cluj… stomatolog italian… O bancă spartă la Braşov… O mamă şi-a aruncat copilul într-un toberon… O tânără s-a aruncat… şi… paralizată… La Roma a fost violată… Un politician a fost acuzat că…. lumea interlopă… Ieri Romănia a câştigat litigiul privind rezervele de pe platoul continental… insula… Astăzi s-a aflat că, încă din anii ‘90… şi a fost dat unei firme de apartament…

Banda zilnică pusă de massmedia a transformat creierul meu într-un instrument de înregistrare-redare, dereglat, din care nu mai reuşesc să înţeleg, de multe ori, nimic. Am devenit o maşină umană, nici măcar capabilă să mai poată constata dacă exist şi trăiesc într-o lume reală din afara mea sau într-una imaginară din mintea mea.

Dezumanizarea omului nu provine numai din faptul că este depăşit şi că de multe ori nu mai poate controla şi subordona progresul tehnic, ci şi din faptul că nu se poate lipsi raţional de acesta şi de consecinţele negative ale acestui progres. Cu cât fiecare în parte nu mai avem timp de propria persoană, pentru adaptabilitate, pentru a putea înţelege şi corela reacţiile noastre cu schimbarea habitatului natural, ucis încet şi sigur zilnic, cu atât devenim mai izolaţi. Efectul? Un fenomen de sigurătate care se accentuează progresiv uneori, ceea ce duce la o şi mai mare îngrămădire de indivizi, care devin din ce în ce mai singuratici, mai agresivi, într-un ocean de necunoscuţi. Siguranţă artificială într-un ocean în care dispărem şi nu mai contăm ca indivizi. Euforia existenţei în marea mulţime, cu o existenţă într-o singurătate ucigaşă, cu contractarea timpului până la absurd, face ca viaţa noastră să fie din ce în ce mai o mult o iluzie prin care trecem rapid.

Ceva straniu de greu şi îmbâcsit împiedică gura mea să respire aerul. În noapte, urechile-mi vâjâie, percepând un huruit de monstru plin de fiare care se târăşte într-o nesfârşită teroare.

Cerul plumburiu pare otrăvit de norii gălbui ce se ascund în masa compactă şi neagră, nori ce atârnă în zdrenţe spre orizontul luminat de farul uriaş al monstrului îndreptat spre cer. O minusculă gâză mă sâcâie căutând spre faţa mea salvare. Praful şi mirosul de cauciuc încins şi asfalt îmi irită traheea. Scurt, icnesc şi tuşesc. În zare un fulger coseşte şi retează jumătate din masa neagră şi compactă de nori plumburii. Mă simt greu, strivit, un nimic în interiorul acestui monstru. În echilibru precar, stau pe marginea bordurii uitându-mă la coloana, care ca un şarpe fără cap şi coadă, se târăşte prin faţa mea. O lumină pitică roşie, undeva pierdută dincolo de ochii mei, de trecerea de pietoni, sclipeşte a verde dur. Fac pasul înainte, în noapte. Brusc o frână şi:
– Ce Dumnezeii mă-tii, mă boule, nu vezi că ai intrat în roşu?

Voce răguşită, voce cu tupeu, voce din spatele unui geam de bolid, plină de ea, de am crezut că este o tanchetă de război.

Holbez ochii înainte şi văd tot verde. A înebunit bolidul sau oare eu? Îmi fac vânt înainte şi gândesc: fie ce o fi, că ştiu, că încă nu am orbit la 30 de ani.

Păşesc ca un cangur, ţopăind spre celălat capăt al infernului pe care trebuie să-l traversez. Simt un cârcel în stomac. Uff, nu am mâncat mai nimic astăzi. Cafeaua şi ţigările mi-au ţinut tovărăşie şi încordarea maximă a nervilor, pentru rezolvarea problemelor de serviciu. Ah, m-am lovit de ceva în mers!

– Eii… nu vezi înaintea ta? Dai buluc, aşa, crezi că eşti pe câmp? M-ai lovit în umăr rău de tot.

Mă uit şi văd că în graba mea, am izbit o frumuseţe de fată, cât pe aci să o trântesc jos.

– Mă scuzaţi, dar fără să vreau.

Mă grăbeam să nu fiu surprins pe roşu. Dintr-o dată parcă am intrat într-un tunel al tăcerii. Fata a dispărut ca o nălucă printre trecători. În sfârşit am ajuns pe partea cealaltă a infernului. De sus se vede un ecran uriaş mulat pe colţul clădirii din faţa mea, pe care scrie repetabil şi obsesiv:
– Consumaţi cipsurile Nigero. Conţin minimul de calorii. Puterea voastră în cipsurile Nigero.

Ceva ce seamănă a copac, dar negru în negreala nopţii, se profilează cu crengile lui pe o parte din clădirea din faţă, ca nişte coarne din lumea cea rea de apoi. Un gând fulgerător mă conştientizeză. Oare nu o fi aici această lume? Nu m-am depărtat mai mult de câţiva metri de şarpele întunecat, când aud un şuierat, un scârţâit teribil, un vaiet şi o frecare plânsă şi dureroasă de cauciuc urmată de o bufnitură. Mă întorc fulgerător. Un monstru negru ca cel din care am auzit Dumnezeirea, ca un taur cu botul în pământ, oprit brusc, a rămas suspendat în timp, cu spatele ridicat în sus şi o mogâldeaţă zburând prin aer spre mine. Timpul a încremenit. De câte ori rememorez acea clipă, parcă am rămas agăţat acolo o veşnicie, în acea clipă, pentru a simţii pentru todeauna aceea tragedie. Am simţit cum întreaga greutate a monstrului se prăbuşeşte peste mine. Am simţit ghearele lui cum îmi pătrund în inimă. Am simţit pieirea totală şi inreversibilă a tot ce este uman în universul meu. Am înţepenit pe vecie în acea clipă.

Bolidul cu geamuri fumurii, ca o matriţă, a violat şi imprimat imaginea morţii pe ochii mei, pe inima mea, pe sufletul meu.

Capul meu întors priveşte hipnotizat chipul şi faţa imobilă, a celui de la volan, care nici nu catadicseşte să se dea jos sau să facă vreun gest. De undeva ca prin vis aud o bufnitură, ca de dovleac ce se sparge şi ochii îmi sunt inudaţi de o pată neagră ce se lăţeşte cu repeziciune, lângă mogâldeaţa chircită ce zvâcneşte, o dată, de două ori şi… apoi…

O sirenă urlă, făcând sunetul un elastic care se subţiază undeva în adâncul creierului meu. Voci, sclipiri albastre de blitz, înjurături…

– Uită-te, domnule, nici nu se sinchiseşte, aud o voce de mintea mea izbită şi întinsă până la ecranul care parcă se prăbuşeşte cu lumina peste mine, până la ceea ce nu mai sunt, până la cel ce nu mai vreau să fiu, să nu mai fiu om. Să fiu Dumnezeu, să pot îndrepta, să pot tăia acea fracţiune de timp, să o arunc în iadul veşnic, spre ardere…

Mă trezesc undeva la o măsuţă, cu un pahar cu un lichid gălbui, cu gheaţă în faţa mea. În stânga, voci vesele şi coloane de fum ce se rostogolesc în fuioare estompate.

– Şi să vezi, dragă, la probă. Ce mai! Ştii… silueta mea nu are cusur. Ăla holba ochii la fundul meu, de parcă atunci vroia să mă posede, acolo pe podium. I-am aruncat o privire de femeie care nu are timp să mai aştepte, să moară-n fericire. S-a ridicat şi, dacă nu-l trăgea de mână colega din juriu, chiar că cine ştie ce se întâmpla. Şi uite că aşa am devenit vedetă. Eii… după aia am stat cu el vreo două luni şi s-a plictisit. Ăştia-s bărbaţii, dragă. Da’ nu-i problemă, că şi eu îl îlocuisem ceva mai demultişor.
– Şi te mai duci la cursuri? Parcă ziceai că vrei să… ? Hai, tu, că doar nu vrei să te văd îmbracată în taior şi fustă, cu o mutră serioasă, cu ochelari pe nas… cu geantă neagră…
– Nu, dragă. Nici nu te gândi la aşa ceva. Însă ştii tu, că impresionează să ai la C.V.. Eşti privită cu respect în patul oricărui barosan sau politician. Se simt şi ei că nu au de a face, chiar aşa… cu oricine.

Am avut dintr-o dată o senzaţie de vomă, cum nu am mai avut în viaţa mea. Simţeam tone de fum cum îmi perforau plămânii, mintea şi simţurile. Mă sufocam, mă înecam. Viaţa mi s-a părut ca un mostru în care eu mă târâiam ca un vierme. Schelete uriaşe vedeam, cu gheare întinzâdu-se pe pereţi, în lumina fosforescentă, iar pereţii credeam că erau construiţi în mine şi mă făceau rigid, ca un cadavru. Am dat pe gât tăria şi, brusc, am ţâşnit spre ieşire.

Nici astăzi nu-mi aduc aminte cum am ajuns acolo, cât am stat în acel bar şi dacă am plătit. De fiecare dată când îmi aduc aminte, simt gustul cocliu de tărie şi sânge în gură şi am senzaţii de vomă şi de ameţeală.

Unu, doi… Şi încă o dată… unu doi… Camelia, Mirela… Piciorul la înălţimea nasului! Hai, cu curaj… Într-o sală, undeva, fetiţe păpuşi minuni, în şir, în faţa oglinzii uriaşe, la bară, arcuiesc braţe de timp, pe sunet de univers şi parcă telepatic pata de sânge de atunci, îmi spune:
– Încă mai există speranţă!

Autor Viorel Muha

Cum se poate discuta cu proştii?

aprilie 19th, 2009

Gabriel Liiceanu definea în volumul său „Despre limită” (Bucureşti, Editura Humanitas, 2007) prostia ca încremenire în proiect. În această accepţiune a termenului cu toţii putem deveni proşti. Nu înţeleg prin prostie lipsa de cultură sau educaţie, ci un lucru cu mult mai periculos. În definitiv, un ignorant poate fi onest în ignoranţa lui şi cel mai adesea nu ajunge în poziţii suficient de puternice pentru a deveni periculos. Un grobian trezeşte dezgustul celorlalţi, dar, la limită, poate fi şi el suportat. Pericolul apare când prostul are diplomă şi se insinuează ca un virus înalt patogen în sistem. Dacă îl vom regăsi la ghişee, la administraţiile financiare, în primării şi prefecturi, în şcoli şi biserici, de-abia atunci ar putea începe adevăratele noastre probleme.

Două trăsături fundamentale definesc prostul: el are doar certitudini şi, neputând fi dubitativ, are un discurs limitat care vehiculează, (indiferent de subiect) aceleaşi idei-fetiş. Prostia este, de asemenea, de multe ori agresivă. Tonul înalt şi nu puterea argumentului este cea care guvernează orice conversaţie cu un prost. Mai adăugaţi la toate acestea şi o evidentă lipsă a coloanei vertebrale; negândind cu propria sa minte, specimenul despre care vă vorbesc este gata oricând să bată din palme, să preia teorii de-a gata şi să şi le însuşească rapid. Prostul se simte cel mai bine în colectivitate. Acolo are curaj; altfel, dacă se regăseşte vreodată singur în faţa vreunei decizii pe care trebuie să o ia, preferă strategia personajelor lui Caragiale, adică scrie o reclamaţie pe care „o dă anonimă” sau răspândeşte cu un ton de James Bond zvonuri despre conspiraţii şi strategii oculte; la emisiunile tv şi pe forumuri, prostul îşi exprimă întotdeauna opiniile sub protecţia anonimatului.

Două exemple personale vin să ilustreze ceea ce am teoretizat până acum. Într-o bună dimineaţă (era destul de bună iniţial) am ajuns la oficiul poştal şi am constatat că mi se returnase o scrisoare din vina Poştei Române care considerase eronat că nu o timbrasem corespunzător. Am întrebat calm cum poate rezolva Poşta problema pe care tot ea o generase. Funcţionara, o tânără plăcută la vedere (şi atât!), ridică brusc tonul: „Când aţi timbrat scrisoarea, aţi venit la mine? Eu am greşit? Au greşit colegele de la biroul… (nu mai ştiu exact numele biroului care încurcase borcanele)”. Am răspuns cu acelaşi ton (recunosc!): „Domnişoară, dvs. nu mă interesaţi absolut deloc. Eu mă adresez prin dvs. unei instituţii”. Restul poveştii aproape că nu mai contează. Important e ceea ce am înţeles atunci… că prostul confundă adesea instituţia în care lucrează cu propria lui persoană. El vine la slujbă cu senzaţia că face un serviciu întregii omeniri aşezându-se în spatele ghişeului. Şi acum, cel de-al doilea exemplu. A revenit de o vreme în România vremea grevelor şi a protestelor colective de tot felul. Urmărindu-le cu atenţie, m-a surprins fizionomia participanţilor. Sunt veseli… da, uluitor, mulţi dintre ei sunt veseli. Grefierii zâmbesc frumos camerelor de filmat care le imortalizează protestul, susţinătorii semianalfabeţi ai lui Gigi Becali îşi strigă lozincile zâmbind de asemenea, greviştii intervievaţi au într-adevăr figuri grave şi discurs apocaliptic, dar în spate, pe fundal, colegii lor într-ale mărşăluirii au aerul de a fi ieşit la picnic într-o zi frumoasă de primăvară. Greva profesorilor… acelaşi peisaj. Dascăli cu fluiere în gură, lozinci infantile, un lider încruntat dă declaraţii belicoase şi în plan secund câteva dăscăliţe cu gesturi de majorete şi părul proaspăt vopsit protestează şi ele în felul lor, după posibilităţi. În plină epocă paşoptistă, Costache Negruzzi scrie o nuvelă istorică, „Alexandru Lăpuşneanul” (publicată în 1840). Acolo există o scenă similară: ţăranii vin protestând către curtea domnitorului. Lăpuşneanu trimite pe cineva să întrebe care este rostul întregului protest, care sunt adică (într-o terminologie modernă), revendicările… Uluire totală, oamenii nu îşi puseseră asemenea întrebări. Se uită unul la altul şi finalmente strigă: „Capul lui Moţoc vrem!”

Şi acum, întrebarea din titlul acestui articol: cum discutăm cu proştii? Nu există soluţii universale. Bănuiesc că totul depinde de „calitatea” prostului (căci există o ierarhie şi aici) şi de situaţiile concrete în care trebuie să interacţionăm cu el. Eu unul, atunci când se poate, prefer să evit dialogul. El este inutil şi nici măcar nu e vorba despre un dialog în adevăratul sens al cuvântului, ci de o suma de monoloage inutile. E ca în „Căldură mare” (I.L Caragiale)… conversaţia cu un prost va deveni repede kafkiană, finalmente (şi fatalmente) te vei pierde în volutele craniene ale prostului, vei încerca să îţi dezvolţi în mod logic argumentele şi discursul dar mai mereu te vei trezi prizonier al unei logici primitive, care se întoarce mereu la aceleaşi enunţuri. Ceea ce, însă, îţi va nărui toată retorica este întrebarea infantilă a prostului: „dar de unde ştii?”. Exemplificare: „- Există o legătură între mitologia creştină biblică şi mitologiile precreştine, între Iisus şi Ra sau Horus, de exemplu. – Dar de unde ştii, ai fost tu acolo? – Nu, dar exista cărţi şi dovezi… – A…asta e propaganda masonică, domnule!”… Ce să faci? Să îi vorbeşti despre cercetări, despre cărţi, despre dovezi arheologice şi nu numai? Inutil.

Decât să interacţionez inutil cu un prost, prefer să mă concentrez asupra lucrurilor pe care trebuie să le fac pentru a nu deveni eu însumi unul dintre ei. Graniţa e destul de fragilă.

CONCEPTUL DE NAŢIUNE ÎN ROMÂNIA

aprilie 19th, 2009

“De ce cred că noi, intelectualii, putem ajuta? Pentru simplul fapt că noi, intelectualii, sîntem cei care, de mii de ani încoace, am provocat dezastre din cele mai groaznice. Genocidul în numele unei idei, al unei învăţături, al unei teorii – iată opera noastră, invenţia noastră: o invenţie a intelectualilor. Dacă am înceta să asmuţim oamenii unii împotriva celorlalţi – lucru pe care îl facem de multe ori cu cele mai bune intenţii – chiar şi numai cu atît am fi deja în cîştig“ (Karl Popper).

Ce înseamnă naţiune? Dar etnie? Dar etnocultură? Vorbim despre siguranţă naţională fără să definim noţiunea fundamentală la care facem trimitere? Ce fel de patriotism cultivăm, unul etnic şi exclusiv, unul multietnic ce se referă la toţi cetăţenii ţării sau unul constituţional şi civic? Ce înţelegem prin ideea de stat-naţiune şi ce facem ca suspiciunea faţă de celălalt să dispară? Cum integrăm statul român în Uniunea Europeană fără să fi integrat îndeajuns propriile grupuri minoritare? Asemenea întrebări vor să sugereze că România are o întreagă agendă cu probleme juridice şi cultural-politice de rezolvarea cărora depinde buna sa conlucrare cu lumea şi afirmarea propriilor ei valori.

Statul-naţiune continuă să deţină un rol în memoria colectivă a tuturor europenilor. În al doilea rînd, marea masă a locuitorilor bătrînului continent este încă departe de a considera identitatea europeană ca fiind mai presus de aceea naţională. Pentru Europa de est şi de sud-est, naţiunea etnică pare încă o idee de nezdruncinat atît în cultura înaltă, cît şi în reflexele mentale ale mulţimii. Ernest Renan a arătat spre sfîrşitul secolului al XIX-lea un lucru de care ar trebui să ţinem seama şi astăzi: „Vom vedea sfîrşitul războiului (în cazul nostru, al ciocnirii culturilor, n.m., V.N.) cînd locul principiului naţionalităţilor va fi luat de principiul care conţine un corectiv: acela al federaţiei europene, superioară tuturor naţionalităţilor (actualizează şi citeşte: comunităţilor naţionale bazate pe etno-cultură n.m., V.N.)…” .

Redefinirea conceptului de naţiune

În cultura politică românească, sensurile social, juridic şi istoric ale termenului de naţiune nu au făcut obiectul unei atenţii speciale în condiţiile modernizării. Într-unul dintre studiile sale dedicate fenomenului naţional şi naţionalist, G.M. Tamás surprinde un aspect interesant şi anume: naţionalismul etnocultural în forma sa extremă a devenit influent şi nu răspunde la întrebările politice. El este mai degrabă o reafirmare a identităţii. Naţionalismul de secol al XIX-lea a întărit statul, în vreme ce naţionalismul etnocultural de secol al XX-lea a nesocotit instituţiile statului, fiind anarhic . Europa răsăriteană nu a avut state naţionale decît foarte tîrziu în comparaţie cu Occidentul. În consecinţă, etnonaţionalismul său nu putea întări statul. În schimb, el a creat o conştiinţă a unităţii culturale ce avea să fie exploatată în demersul politic pentru distrugerea puterilor imperiale habsburgică şi otomană şi formarea statului-naţiune. Naţionalismul de secol al XIX-lea a creat dispute pe teme teritoriale, invocînd dreptul primului venit şi ignorînd ideea potrivit căreia asocierea geografiei la gîndirea politică poate justifica orice fel de violenţă .

“Arderea etapelor”, aşa cum s-a petrecut mai ales în Europa centrală şi de sud-est, a avut rezultate dezastruoase din punct de vedere economic şi instituţional. În situaţia României, acest aspect se observă în absenţa corespondenţei dintre vorbă şi fapte, în afirmarea ideologiilor printr-un limbaj frust şi în lipsa de acoperire în realitate a idealului unicităţii ori moculturalităţii. Multe dintre neajunsuri se explică prin aceea că ideea de etnonaţiune a fost preluată la începutul secolului al XIX-lea, într-un moment în care intelligentsiile comunitare zonale erau insuficient pregătite. În faza premodernă, de exemplu (adică, pînă la începutul secolului al XIX-lea), populaţiile din Peninsula Balcanică se identificau prin ortodoxie şi nu prin diferenţele etnice.

Rolul societăţii civile

Multe argumente din genul aceluia invocat, dar şi conservarea îndelungată a unui model social-naţional vetust, ne pun abia astăzi în situaţia de a regîndi conceptul de naţiune prin dimensiunea sa civică şi nu prin prisma vechimii de locuire pe acelaşi teritoriu, a nobleţei originilor sau prin revigorarea misticii religioase. Etnicul în sensul atribuit noţiunii de romantici semnifică doar conştientizarea apartenenţei la o limbă şi la o cultură proprii. El nu înseamnă naţiune, în schimb, cultivă diferenţialisme accentuate pornind de la aparente particularităţi etnografice. Cît priveşte România, observăm că doar prin etnoculturi (fără civism) nu a putut fi instituit un dialog ideal între majoritate şi minorităţi. Au rămas limbi şi culturi diferite, dar şi istorii, modele şi principii de viaţă paralele şi nu convergente. Au rămas oameni şi interese umane insuficient protejate. Ţinînd seama de un asemenea context, legea minorităţilor apare pentru moment ca fiind una utilă cunoaşterii şi recunoaşterii reciproce, eventual, ca o treaptă posibilă spre conştienizarea civismului şi asumarea responsabilităţilor individuale şi de grup în toate activităţile.

După 1990, în România a debutat un discurs facil privind educaţia civică şi aceasta pentru că pe de-o parte realitatea socială a continuat să fie ignorată, pe de altă parte, mînuirea conceptelor de către elite a fost şi este departe de a fi clară. Perspectivele interculturală/transculturală nu au fost înţelese cu adevărat spre a fi promovate în chip acceptabil în şcoli şi universităţi. Etnoculturalul românesc continuă să alimenteze ideea de etnonaţiune şi indică mai mult incapacitatea de asumare a condiţiei contemporane europene de societate ce ştie să gîndească politici manageriale şi să integreze indivizi şi colectivităţi diverse. Supravieţuirea lui, chiar dacă nu e împărtăşită de toţi, arată că anumite segmente sociale refuză să-şi schimbe atitudinea faţă de treburile publice, ascunzîndu-şi neputinţa sub haina confortabilă a unui identitarism colectiv propriu perioadei premoderne.
Etnonaţionalismul – indiferent de ce grup e practicat -, îngreunează procesul de reformă şi de compatibilizare cu sistemul politic european. El este rezultatul dominaţiei sovietice. Ilya Prizel şi Maria Todorova argumentează acest punct de vedere cu observaţia că în cîteva state precum Polonia, România şi Bulgaria tezele etnonaţionalismului s-au născut tocmai ca o reacţie la sovietizare. Aceleiaşi dominaţii i s-ar datora imposibilitatea reexaminării bagajului cultural-istoric după al doilea război mondial, de unde preferinţa de astăzi pentru copierea mecanică a tezelor care au făcut carieră în anii interbelici. Fără să fie singura, aceasta este cu siguranţă una dintre explicaţiile posibile ale supravieţuirii vechilor prejudecăţi conţinute în conceptul romantic de naţiune.

Cetăţeni de gradul I, II, III, ş.a.m.d.?

Multiplu codată din punct de vedere istoric şi cultural, România de astăzi se vede pentru prima oară pusă în faţa faptului de a-şi însuşi alte reguli de raportare la propria populaţie şi la propria identitate. O chestiune dificilă, după un secol şi jumătate de raportare unilaterală, monoculturală. Grupurile numeric minoritare (adică, ceea ce îndeobşte elitele române numesc “străin/străini”) revendică pe de-o parte protecţie, pe de alta, drepturi egale din punct de vedere juridic, civic, profesional şi reecunoaşterea valorilor lor particulare. Faptul că naţiunea română s-a definit etnic, făcînd în felul acesta diferenţe între proprii săi locuitori – cetăţeni de gradul I şi cetăţeni de gradul II, III, etc., singurul criteriu fiind numărul vorbitorilor uneia sau alteia dintre limbi ori numărul credincioşilor dintr-o biserică sau alta – , a condus la autodefinirea grupurilor minoritare prin prisma aceleiaşi idei a etnicităţii.

Totalitarismele fascist şi comunist s-au servit copios de acest mod de a privi lucrurile. Aşa se explică legislaţiile rasiale din anii 1938-1945 din timpul regimului antonescian şi diferenţele de încadrare şcolară, profesională, socială în funcţie de apartenenţa etnică în timpul regimului comunist (în absenţa unei tradiţii de stînga şi a unei doctrine marxiste, comuniştii au reluat teza etnonaţionalismului încă din anii ‘50). Înţelegerea naţiunii ca o entitate politică aparţinînd şi fiind condusă de etnia majoritară (sloganul interbelic, “România românilor”, e încă prezent în gîndirea partidelor extremiste şi nu numai a lor) a făcut să apară o problemă a minorităţilor. Ea există din 1918 şi pînă astăzi. De apariţia naţiunii civice încă nu se poate vorbi, deşi România are mare nevoie de asumarea acestui mod progresist de definire identitară.

În loc de concluzii

Moştenirile României – ortodoxă-bizantină, slavă, turcă şi habsburgică – i-au conferit naţiunii române şansa de a se raporta la mai multe modele culturale în acelaşi timp, precum şi aceea de a prelucra şi a adopta un set propriu din care să nu fie neglijate nici una dintre multiplicităţile unităţii sale. Or, deşi România se situează prin excelenţă într-o zonă a interferenţelor, în care se văd limpede ambivalenţele născute din coabitarea mai multor culturi, elitele sale au supraevaluat specificităţile. Propaganda etnicistă a generat probleme, iar recentele luări de poziţie faţă de reprezentanţii minorităţilor au arătat persistenţa isteriei naţionaliste. Aidoma multora din ultimul deceniu şi jumătate, ele reflectă nu doar pericolul reluării perspectivelor prăfuite ale istoriei, dar şi o păguboasă perspectivă asupra pluralităţii lumii în care trăim dintotdeauna. Cum altfel să ne explicăm ieşirile periculoase ori aşa-zisa intransigenţă a liderului unuia dintre partidele aflate la guvernare? De complexul ideologic al primarilor Clujului să depindă emanciparea gîndirii politice româneşti? Înclin să cred că nu va fi aşa şi că la Cluj, în Transilvania şi în România nu toată lumea împărtăşeşte aceeaşi panică atunci cînd se raportează la minorităţi. Sensul mistico-romantic de a înţelege ideea de naţiune trebuie depăşit şi aceasta presupune mai mult ca oricînd să redefinim noţiunea de român. Probabil, şi astfel, “vom înceta să asmuţim oamenii unii împotriva celorlalţi” .

Voronin îşi bate joc de UE!

aprilie 19th, 2009

Cred că UE suferă de un masochism macabru! Altfel nu se explică răbdarea, chiar plăcerea cu care sunt suportate afronturile aplicate periodic de regimul Putin, acum Putin-Medvedev, prin intermediul armei gazului.

Şi, dacă şi-a permis, îşi permite şi îşi va permite Putin, de ce s-ar lăsa mai prejos fostul miliţian comunist? Pentru că atacurile furibunde declanşate de piticania mafiot-comunistă – ideologia este pentru Voronin doar arma pentru a controla mulţimile prostite în vederea acumulării sălbatice de capital – împotriva României sunt, în egală măsură, atacuri la adresa UE ca subiect de drept internaţional. Mai întâi, pentru că România este membră cu drepturi depline a UE. Al doilea, pentru că Tratatul semnat de Republica Moldova cu UE prevede libera circulaţie a persoanelor resortisante din Uniune în Moldova şi exclude explicit discriminările pe criterii naţionale.

Prin urmare, vizele introduse pentru cetăţenii români sunt vize introduse unor cetăţeni europeni ca oricare alţii. Publicitate

Pe deasupra, acordul prevede respectarea tuturor drepturilor omului şi a libertăţilor cetăţeneşti de către regimul de la Chişinău. Despre Constituţia proprie ce să mai spun? Ce legătură au toate aceste prevederi cu arestările în masă declanşate asupra tinerilor protestatari, cu presiunile psihice, bătăile propriu-zise şi ameninţările proferate acestora eu nu înţeleg, dar autorităţile UE, laolaltă cu cele din Statele Unite, tac precum peştii. Sau, poate, Republica Moldova respectă exemplar drepturile şi libertăţile omului atunci când ridică de pe stradă ziariştii moldoveni şi activiştii civici, le aplică corecţii fizice şi îi eliberează sau nu după bunul plac?

Despre expulzarea ori oprirea la frontiere a jurnaliştilor străini, nu doar români, mai are sens să vorbesc? Iată cum, sub ochii îngăduitori ai unei Europe abulice, regimul de la Chişinău încalcă tratate internaţionale, calcă în ciubote, la propriu!, drepturile omului, se comportă precum un vechil anacronic pe o moşie aflată în proprietate exclusivă şi inexpugnabilă, cu tot cu fiinţele vii care cred totuşi că sunt oameni, imaginându-şi în naivitatea lor că au dreptul la tratament omenesc şi la protecţie internaţională – dacă despre una naţională nu mai poate fi vorba! Naţională, de unde? Din partea bravelor partide de opoziţie, care au trecut în grabă pe la manifestaţia din prima zi, după care s-au refugiat într-o tăcere demnă de cea oferită model de la fel de brava Europă? Au deschis puţin ochii duminică, dar somnolent. Despre reacţia autorităţilor române nu are sens să vorbim!

În afara respingerii anemice a acuzaţiilor voroniene şi a întâlnirii dintre ministrul de Externe şi ambasadorii UE şi NATO, care nu mai pot totuşi spune că nu ştiu despre ce este vorba, nimic notabil de înregistrat. Acum UE ştie, dar reacţiile sunt…

Mai clar a reacţionat Jirinovski! Cea mai ciudată e tăcerea preşedintelui, care abia azi, la o săptămână de la declanşarea terorii, va grăi ceva
în Parlament!

Nu le pot dori altceva acestor ipochimeni moldoveni, români şi europeni laolaltă, decât să se bucure de Sfintele Paşti aidoma tinerilor basarabeni care, precum aici alţi copii, acum două decenii, au avut, în ciuda părinţilor lor, curajul să creadă în steaua libertăţii şi chiar să moară pentru ea!

Banalitatea răului

aprilie 19th, 2009

Cum am fost mai mult plecat din ţară în ultima vreme, săptămâna asta m-am gândit să las la o parte actualitatea politico-economică.

Şi aşa nu am eu prea mari şanse să zgârii cu unghia pojghiţa groasă şi sclipitoare de diversiune care învăluie toate subiectele presupuse a ţine capul de afiş în România, de la alegerile europene, la Becali, Popoviciu sau criza economică şi măsurile fiscale ale guvernului. Bucureştenii sunt în plină terapie anticriză prin retail şi nici semirevoluţia portocalie de la Chişinău n-a reuşit să-i abată de la preocuparea lor de căpătâi zilele astea: unde mergem de Paşte şi 1 Mai?

Ca atare, aleg cu plăcere un subiect de ştiri de ora 5, din alea la care toată lumea se uită, deşi nimeni nu o recunoaşte, mai ales că ştirile principale de seară ne-au pus iar pe dieta uzuală de reportaje-bombă din supermarket, unde oamenii sunt chestionaţi de preţul cozonacului. Mă refer la incesturile incredibile şi repetate, întinse pe ani, care au loc pe tăcute în mijlocul unor comunităţi locale. Aşa cum a fost cel săvârşit de austriacului Josef Fritzl, judecat şi condamnat săptămânile trecute la închisoare pe viaţă, după ce şi-a sechestrat fiica în pivniţă timp de 24 de ani şi i-a făcut şapte copii.

După ce s-a încheiat acest proces care a ţinut pe vârfuri presa mondială şi a enervat cetăţenii din Sankt Pölten (vă amintiţi corespondenţii noştri TV care acroşau localnici pe stradă, le puneau microfonul în gură şi le ridicau, într-o engleză aproximativă, întrebarea-standard a jurnalistului mioritic la anaghie – ce părere aveţi despre…?), lumea a început să fie mai atentă la situaţiile de acelaşi fel. Ele existau şi înainte, făceau ştiri de senzaţie, dar nu erau privite şi analizate ca elemente dintr- un pattern mai cuprinzător. Se pare că situaţiile tip Fritzl sunt mai frecvente decât credem şi asta nu doar în ţări unde ai putea blama clima deprimantă.

În Columbia, un tip pe nume Arcebio Alvarez, proreclit „monstrul din Mariquita” de media locală, trăieşte şi el cu fiica sa de când aceasta avea nouă ani; acum femeia are 34. Alvarez, în vârstă de 59 de ani, a primit protecţie militară pe timpul procesului, fiind pe cale de a fi linşat de concetăţenii săi, mult mai temperamentali decât austriecii din Sankt Pölten. În Italia, un mecanic de 63 de ani pe nume Michele Mongelli a fost recent reţinut de poliţie şi urmează să fie judecat tot pentru abuzuri asupra fiicei sale, întinse pe mai bine de 25 de ani.

Experţii internaţionali estimează că asemenea cazuri sunt mai frecvente în America latină, în Asia sau Africa, favorizate fiind şi de rata înaltă de sărăcie de acolo, dar cele mai multe rămân nedescoperite, în special în zona rurală. Numai că Italia nu este o ţară subdezvoltată sau una atât de tradiţionalistă încât astfel de episoade să fie tolerate în linişte, sub pretextul marginalizării sociale şi a lipsei de resurse cognitive a celor implicaţi. Cu atât mai mult cu cât s-a aflat ulterior că Mongelli, care trăia în civilizatul oraş Torino, avusese în trecut de-a face în repetate rânduri cu poliţia şi autorităţile de protecţie a minorilor. Î

n România, poveşti uluitoare de incest apar periodic la suprafaţă, în mijlocul unor familii ce trăiesc în condiţii sordide, în localităţi sărace. Când se întâmplă, toată lumea se miră „cum a fost posibil”. Stai şi te întrebi cât de mare pot fi dezinteresul comunitar şi lipsa de capacitate a instituţiilor publice pentru ca, în special la ţară, unde altminteri toată lumea îşi bagă nasul în ciorba celuilalt şi gura satului ştie tot ce mişcă, asemenea convieţuiri să continue perioade lungi de timp. Şi ce mecanisme subtile se declanşează în aceste cazuri – jenă, teamă, închiderea mentală reflexă faţă de căderea umană de lângă tine – care împiedică opinia publică locală să penalizeze un comportament pe care altfel toate culturile şi religiile îl consideră deviant.

Povestea lui Fritzl rămâne cea mai spectaculoasă mediatic de până acum, în special datorită contrastului dintre suprarealismul mizer al episodului şi prosperitatea cochetă a mediului în care el s-a petrecut. Dar Austria nu e deloc singură în aceast gen de oroare conjugală, iar comentatorii ar face bine să nu mai speculeze la infinit despre caracterul naţional, influenţa climei asupra ratei criminalităţii sau să caute explicaţii culturale mergând până la Freud. Aceste cazuri incredibile, departe de a fi aşa extraordinare cum le prezintă presa, par să nu fie decât o nouă ilustrare pentru ceea ce Hannah Arendt numea „banalitatea răului”.

Patronul concernului IKEA intr-un Volvo de 15 ani

aprilie 19th, 2009

Ne-am obisnuit sa ne asociem imaginea milionarului cu decorurile opulente, cu Rolls Royce-urile si cu alte aspecte excentrice.

Proprietarul firmei IKEA contrazice din plin acest cliseu.
Ingvar Kamprad s-a nascut pe 1926, in sudul Suediei, in satul Agunnaryd.

Copilaria si-a petrecut-o intr-o ferma cu numele de Elmtaryd. Mai mult ca sigur sinuciderea bunicului sau aflat in situatia de a nu mai putea plati rata ipotecara a fermei i-a marcat existenta si ambitiile.

De copil privat de bucurii si de rasfaturi isi incepe activitatea de antreprenor vanzand cu profit chibrituri, peste, decoratii de Craciun, seminte –marfuri cumparate en gros in Stockholm.

La 17 ani, datorita bunelor rezultate la scoala Ingvar primeste din partea tatalui sau o suma de bani pe care ii si investeste in crearea unei mici firme care avea sa devina imperiul mobilei de astazi . Numele IKEA, un acronim este compus din initialele numelui patronului (Ingvar Kamprad), ale fermei familiale (Elmtaryd) si ale satului natal(Agunnard). Activitatea negustoreasca a firmei isi contureaza un nou profil in 1947, si anume fabricarea mobilei. In 1953(Älmhult,Småland) deschide un salon cu prezentare de mobila. Clientii evalueaza calitatea, pretul exponatelor si pot comanda in acelasi timp produsele dorite. Tanarul antreprenor creeaza o linie proprie tehnologica de proiectare si executie punanad pe piata mobila in module neasamblate, facilitand expeditia, reducand costurile de transport, eliminand preturile de asamblare. Produsele achizitionate sunt transportate de catre clienti, ca apoi asamblate tot de ei.

Ingvar Kamprad decide sa deschida noi centre cu prezentare in Stockholm si in alte orase suedeze. El intelege sa acorde importanta gustului si nevoilor clientelei de zi cu zi, sa adapteze intreaga productie la cerintele consumatorului asigurandu-l ca acesta este parte din planul de concepere, proiectare si finisare a mobilierului dorit. Totodata se foloseste de mana ieftina din Polonia, unde multe din produsele IKEA erau confectionate.

Astfel IKEA, sub sloganul: Aspect frumos, buna functionalitate, buna calitate la un pret redus ajunge sa isi exporte inovatiile in toata lumea sporind totodata reputatia si profiturile firmei.
Succesul financiar al magnatului suedez este pus pe seama puterii sale de impunere a spiritului exacerbat al economisirii, al evitarii cheltuielilor inutile. „Un cent economisit, un cent castigat” (Benjamin Franklin) pare a-i fi calauza intregii sale vieti din timpul cand cu bicicleta vindea de la o poarta la alta chibrituri si pana in prezent.
Ingvar Kamprad traieste de peste trei decenii in Epalinges, o mica localitate din Elvetia intr-o casuta modesta, conduce acelasi Volvo vechi de 15 ani (destul de rar,caci prefera transportul in comun), face cumparaturile in locuri unde se poate targui asupra preturilor.

Imbracat aproape saracacios refuza sa calatoreasca in avioane private sau in categoria clasei rezervata vip-urilor ori milionarilor.

Un cotidian din Olanda Algemeen Dagblad (14 aprilie 2004) il caracterizeaza ca fiind un „Uncle Scrooge”, un avar nicicand satisfacut de multimea banutilor stransi in ciorap. Alegerea Elvetiei nu este intamplatoare. Un anume Yvan Tardy, politician local din comunitatea Epalinges declara despre „saracul” suedez : „Kamprad are de platit doar foarte putine impozite. Din păcate, el nu a făcut nimic pentru satul nostru. Nicio infima nicio contribuţie la facilităţile pentru cei săraci, bătrâni sau tineri. El nu poate fi convins sa sponsorizeze un club de sport. Cand se organizeaza loterii, actiuni filantropice reprezentantii acestora nici macar nu-si mai indreapta privirea asupra lui… In afara de faptul ca acesta isi face cumparaturile in satul nostru,el nu contribuie cu nimic in cadrul comunitatii noastre. Nici macar într-un restaurant, pentru că el mananca doar acasa. Îmi pare rău, domnule, dar eu nu pot decat sa-l numesc Avarul. ”
In alte mentiuni, Paul Davis autorul cartii How to overcome disappointments and blossom into your dreams sustine ca cheltuiala banului e nesabuinta. Exemplul lui Kamprad este cel mai concludent, precizeaza Davis si ar servi ca model de urmat.
Imaginea intreprinzatorului suedez capata culori negative cand se face cunoscuta apartenenta sa la grupul nazist condus de catre activistul de dreapta Per Engdhal. Din corespondenta data publicitatii dupa moartea liderului nazist suedez(1994) ne sunt revelate aderenta lui Kamprad la grupul nazist suedez (1942-1945), activitatea de strangere de fonduri necesare organizatiei in discutie, prietenia cu liderul nazist Endhal si in perioada postbelica.

Multimiliardarul regreta apartenenta la gruparea nazista considerata, una dintre cele mai mari greseli din viata sa.Isi cere iertare. Regretele tardive nu-l impiedica insa sa opereze afacerile sale in tari controversate din lumea araba…

Ultimul evreu din Armenopolis

aprilie 19th, 2009
Zoltán Blum in sinagoga pustie din GherlaZoltán Blum in sinagoga pustie din Gherla

Câteva repere istorice

Gherla este singurul oraş din România construit în întregime în stil baroc, după un plan prestabilit. În preajma anului 1700 armenii aşezaţi în Transilvania, cu învoire de la principele Mihály Apafi, au început să-şi construiască un oraş pe terenul achiziţionat de primul guvernator al Bisericii Armeano-Catolice. Au adus meşteri italieni, care au clădit case în stil baroc, împodobite cu motive armeneşti. Astfel a luat fiinţă oraşul liber regal, cunoscut sub numele de Armenopolis.
Primii evrei s-au stabilit la Gherla în anul 1830 şi comunitatea lor a sporit an de an. Curând aveau un o baie rituală, un cimitir şi mai multe ieşive. În 1860 şi-au ridicat sinagoga. În perioada interbelică, la Gherla, trăiau circa 800 de evrei, în majoritate meseriaşi şi comercianţi. În primăvara anului 1944 evreii gherleni şi din împrejurimi au fost adunaţi în ghetoul local de la fabrica de cărămizi, duşi în ghetoul din Cluj şi deportaţi la Auschwitz. Majoritatea covârşitoare a evreilor gherleni a pierit în lagărele de exterminare. Cu timpul supravieţuitorii traumatizaţi de pierderea celor dragi şi spoliaţi de bunuri, aveau să părăsească oraşul, pentru a-şi reface viaţa în noul stat evreu sau în alte părţi ale lumii. Au lăsat în urmă un cimitir şi o sinagogă. Astăzi ambele se află în custodia lui Zoltán Blum. Am stat de vorbă cu el în săptămâna dinaintea sărbătorii de Pesah 5769 şi astfel s-a conturat povestea „ultimului evreu din Gherla”.

Feciorul evreu din Fizeşu Gherlii

Zoltán Blum s-a născut în 1927, la Fizeşu Gherlii, o comună din împrejurimi unde locuiau vreo opt-nouă familii evreieşti. Erau negustori mărunţi, cârciumari, cărăuşi şi meseriaşi, care câştigau doar cât să-şi întreţină familiile numeroase. Familia Blum respecta Şabatul şi în ajunul sărbătorilor mari se ducea la baia rituală din Gherla. La sinagogă veneau mai rar pentru că aveau în sat o casă de rugăciuni, unde păstrau sulul sfânt şi bărbaţii se adunau să se roage. Zoltán Blum îşi aminteşte de mama lui, o femeie cuvioasă şi harnică, vestită în tot satul pentru cozonacii pe care-i împletea şi pentru priceperea de a extrage boabele blocate în traheea gâştelor îndopate

Adesea o chemau ţărancele să le salveze gâştele şi mama, pe care o considerau o doamnă, nu se sfiia să se pună pe jos în ograda unei ţărance creştine şi să scoată cu degetul grăuntele înţepenit în gâtul orătăniei. În serile de iarnă la noi în casă se făcea clacă, femeile scărmănau pene şi cântau în idiş.

După terminarea claselor primare, Zoltán Blum s-a dus să ucenicească la un măcelar, dar n-a mai apucat să înveţe meserie pentru că a început războiul.

Avea 16 ani când l-au deportat la Auschwitz

Bărbaţii evrei au fost duşi la detaşamentele de muncă din armata maghiară. Zoltán şi fratele său îşi câştigau pâine din cărăuşie. Mânau căruţa şi în ziua când jandarmii maghiari i-au adunat pe evreii din Fizeş.

În fiecare sat erau câteva familii de evrei şi pe toţi i-au adunat cu căruţele şi i-au adus aici în ghetou, unde erau strânşi şi cei opt sute de evrei din Gherla. Eu eram cu mama, tata, doi fraţi şi o soră. Am stat în ghetoul din Gherla, în jur de două săptămâni, după care ne-au dus la ghetoul de la Cluj şi de acolo ne-au îmbarcat pentru Auschwitz.
Ne-au pus în vagoane închise, cu geamurile bătute în scânduri.

La Auschwitz Zoltán Blum a fost despărţit de părinţii şi de sora lui, fiind trimis împreună cu fratele său, la muncă. Pe braţ i s-a tatuat numărul A10919. A trecut prin mai multe lagăre. Pe fratele său l-a pierdut la Mauthausen. Zoltán Blum avea să fie eliberat de americani, într-o pădure unde deţinuţii bolnavi şi slăbiţi fuseseră abandonaţi de naziştii încercuiţi de aliaţi.

Spuneau că o să ne lichideze, că nu mai aveau ce face cu noi… Eram plini cu păduchi, cu tifos.. Pe cei care nu puteau merge îi împuşcau. În jurul nostru era plin de morţi… Aşa eram de slăbit că luam scoarţa copacului şi o sugeam. Acolo ne-au găsit americanii. Asta era în mai, în 1945. Când am scăpat aveam 21 de kilograme…

În vara lui 1945 Zoltán Blum a revenit la Fizeşu Gherlii unde şi-a găsit casa devastată. Părinţii, fraţii şi sora pieriseră în lagăr, nu rămăsese despre ei nici măcar o fotografie.

În casa noastră era o masă cu tăblia rotitoare, acolo ţineam fotografiile de familie. Când am venit acasă nu am mai găsit nimic. Era o ură între oameni…Nimeni nu s-a gândit să pună un paznic… Vecinii mi-au povestit că au scos toate lucrurile în grădină Cele bune le-au împărţit între ei şi la restul le-a dat foc… Au ars şi actele şi fotografiile.

Peste ani de zile avea să primească din Israel o carte despre evreii din Gherla, scrisă în limba maghiară, care conţine şi câteva fotografii ale familiei sale, salvate prin cine ştie ce miracol şi ajunse în Ţara Sfântă. Le arată cu degetele tremurând.

Tata Mauriţiu Blum, mama Berta Blum, sora mea Margareta Blum şi fraţii mei Ernest şi Eugen Blum.

Păstrătorul memoriei evreilor

După război, pentru o vreme, Zoltán Blum a continuat să fie căruţaş în Fizeşu Gherlii, unde şi-a întemeiat o familie. Apoi, odată cu răspândirea camioanelor şi automobilelor, cărăuşia n-a mai fost rentabilă, iar Zoltán Blum şi-a vândut casa şi animalele şi s-a mutat în oraş. Timp de câteva decenii a lucrat ca maistru măcelar la carmangeria din Gherla. Fiica lui a absolvit facultatea de cibernetică şi trăieşte la Oradea; are şi un nepot care a terminat facultatea. Zoltán Blum locuieşte într-o căsuţă din apropierea centrului orăşelului unde este cunoscut şi respectat. La 81 de ani încă se ţine bine. Prima oară l-am întâlnit anul trecut cu prilejul unui seminar destinat profesorilor care predau istoria Holocaustului. În faţa cursanţilor adunaţi în sinagoga pustie şi părăginită, Zoltán Blum a povestit despre cele îndurate în lagărele naziste.

A fost o ruşine a omenirii… Să omori oameni, femei, copii care nu ţi-au făcut nimic, în afară să-ţi dea bună ziua…Sunt un om simplu, nu am prea multă carte, dar sper că dacă tinerii află despre tragedia de atunci, ea nu se va mai repeta niciodată.

De curând am revenit la Gherla pentru a căuta urmele evreilor de aici. Zoltán Blum ne-a deschis uşa scorojită a sinagogii şi am pătruns în interiorul deprimant al unuia dintre cele mai vechi lăcaşuri evreieşti de cult, din Transilvania.

Ţin minte sinagoga de pe vremuri, plină de lume. Femeile stăteau sus la galerie. Bărbaţii şedeau în bănci. Aici se citea Tora…În sinagoga asta nu s-a mai oficiat serviciul divin de mai bine de douăzeci de ani. Nu mai era minian. Acum tavanul e stricat şi plouă înăuntru…

Zoltán Blum priveşte cu tristeţe pereţii coşcoviţi, tavanul găurit, galeria de lemn cu baluştri desperecheaţi, mobilierul stricat. Chivotul Torei este gol. Sulurile sfinte au fost trimise în Israel… Pe pereţii din anticameră sunt amplasate două liste înrămate pe care sunt înscrise, cu litere ebraice, numele celor pieriţi în lagărele naziste. Pe o măsuţă se află câteva chipe vechi. Pe nişte rafturi sunt aşezate cărţi de rugăciune ferfeniţite.

Tare bine ar fi să se găsească o soluţie pentru salvarea sinagogii. Să rămână o urmă a evreilor care au trăit în Gherla…

L-am însoţit pe Zoltán Blum la cimitirul evreiesc de pe colină. Printre şirurile de morminte seculare de piatră coplită, purtând inscripţii în limba ebraică şi simboluri iudaice, se zăreşte în vale oraşul, astăzi populat de români, maghiari, romi, câţiva armeni şi un singur evreu. Dincolo de acoperişuri se distinge frontispiciul sinagogii care se degradează pe zi ce trece, aşteptându-şi salvarea şi, odată cu ea, păstrarea peste timp a memoriei evreilor din Gherla.

Catedrala Mantuirii Neamului ca simbol al lipsei de spiritualitate

aprilie 19th, 2009

Cand scriu acest articol se apropie Pastile ortodox, una din sarbatorile de referinta ale noastre, asociat in mintea multora cu expresia „spiritualitatea crestina”.

Indiferent de mentalitatea sau religia cuiva si indiferent de sistemul de credinte al fiecaruia, sarbatoarea Pastilor aduce de obicei culoare in viata si asa destul de mohorata pe care o traieste omul mediu. Ca si Craciunul, si Pastele are origini „pagane”. Pentru unii, Pastile (sau Pastele) poate fi un prilej de bilant in viata si de reevaluare a valorilor personale; pentru altii el este doar un prilej de a mai bea si petrece.

In oricare din aceste cazuri, cuvantul „spiritualitate” (legat de aceste sarbatori arhaice, a solstitiului de iarna si a primaverii) este adesea folosit, de multe ori abuziv, mai mult ca arma impotriva celor care gandesc altfel decat „turma”, sau altfel decat moda vremii. Am scris aceste lucruri pentru a-i lamuri pe cei care, din motive strict politice vor sa-si insuseasca aceste sarbatori arhaice doar pentru cultul lor: nu pot face asta pentru ca nu au nici o justificare, din moment ce aceste sarbatori vin din negura vremurilor, datand de mai multe milenii; numai sensul si interpretarea lor s-a schimbat lor s-a schimbat.

1. SPIRITUALITATEA in general versus „spiritualitatea crestinismului bolsevic”

Ce a insemnat in istorie bolsevismul? Si ce-mi da mie dreptul sa vorbesc despre „crestinismul bolsevic”?
Sa ne amintim de vremurile comunismului victorios, cand centrul religiei comuniste, Moscova, avea toate atributele idealului de Balshoi.

Nu ma refer aici numai la Teatrul Balshoi (care poate e singura realitate ce avea o oarecare tangentza cu spiritualitatea adevarata), ci ma refer la mentalitatea ca tot ceea ce facem trebuie sa fie „balshoi”. Mare, Gigantic, Cel Mai Mare cu putintza. Intimidant.

Se pare ca foarte putini oameni au observat ca ideea de balshoi este in sine lipsita de orice spiritualitate: zidurile balshoaie ale Kremlinului inspira nu spiritualitate, ci frica; acolo se poate vedea si cel mai mare clopot de bronz din lume, care nu a putut functiona vreodata pentru ca fiind prea mare, a crapat in procesul de racire a bronzului; cel mai mare tun din lume care nu atras vreodata vreo ghiulea pentru ca era prea mare si nu avea cum sa functioneze, cel mai mare imperiu din lume (mult mai mare decat cel englez), imperiul tarist care a capotat in mod mizerabil la fel ca si si cel mai mare stat comunist, URSS, care a plesnit din incheieturi pentru ca nu a putut functiona niciodata cum trebuie. Dinozaurii au murit cu totii.

Aceasta lectie nu a fost inteleasa de confratii mei romani: ei vor acum ca spiritualitatea romaneasca sa fie reprezentata de ceva LA FEL DE BALSHOI, ca si cele enumerate pana acum.

2. CASA POPORULUI sau CASA PARLAMENTULUI – UN CAZ PATOLOGIC

De cate ori aud exprimata admiratia pentru CASA POPORULUI a lui Ceausescu, ma gandesc la faptul ca marea majoritate a romanilor nu a inteles deloc anacronismul acestei constructii care a consumat bugetul tarii pe multi ani.

Ce exprima Casa Poporului? Cum se simte un om in fatza acestei cladiri?

Evident mic si nesemnificativ. Acesta a fost scopul ei: de intimidare. Si a reusit perfect. Este o constructie care te face sa te simti…pitic. La fel ca si PENTAGONUL in SUA. Dar Pentagonul este ministerul de razboi al celui mai dezvoltat stat din lume, pe cand Parlamentul este sediul in care „alesii natiunii romane” dorm confortabil si eventual cer din cand in cand sa fie impuscat „Nazdacul”. Altceva, nu?!

In Paris, dupa construirea cartierului „La Defense” s-a cerut contruirea unei cladiri care sa fie monumentala, dar sa si asigure exprimarea continuitatii capitalei franceze. O cladire monumentala, dar care sa fie si incarcata de spiritualitate. Asa a si iesit!
Este o cladire care arata ca un arc de triumf, cu un spatiu interior imens. O cladire care nu blocheaza vederea, ci din contra, asigura o transparenta a Parisului pe zeci de kilometri. Palatul „La Defense”, realizat de un arhitect celebru chinez (dl. Pei), a incercat si a reusit sa exprime locul omului in comunitatea umana, unde fiecare dintre noi este „mare” in felul sau, fiind interconectat cu tot restul lumii. E vorba de un spatiu „al nostru, al oamenilor”, creat pentru comunitate, in care sa te simti bine cand vezi la picioarele tale si arcul de triumf si restul Parisului, de la o distanta considerabila. Este vorba de spiritualitatea franceza care pune accentul pe om, nu pe cladire; pe conexiuni, nu pe puscaria zidurilor goale. Este un simbol al individualitatilor care interactioneaza intre ele si nicidecum nu este un zid dincolo de care nu se trece, ca palatul dictatorial din Bucuresti. Este vorba de o spiritualitate ce exprima puterea omului, tendinta spre valori mai inalte, iar nu puterea dictatorului.

3. CATEDRALA MANTUIRII NEAMULUI

Evident, daca dorim mantuirea neamului romanesc de orice bun gust, sa o facem. Tot Balshoaie! Undeva sa ne domine! Sa demolam Monumentul Soldatului Necunoscut (care este azi sau care poate fi), acel arc dublu din granit de Birobidjan (ca templul lui Lenin) construit de alti paranoici in Bucuresti. Bucurestiul este acum prada unui atac continuu al prostului gust, care invadeaza orice originalitate a istoriei noastre. sa distrugem Parcul Cismigiu, unde putem vedea rolul omului simplu in istoria noastra. Va rog sa priviti statueta doamnei Smaranda: „Maica Smara: invatatoare/poporului educatoare”. Se mai intreaba cineva cine a fost aceasta umila femeie?

La venirea lor la putere, comunistii au scos din Bucuresti statuile care nu le placeau. Statuia lui Carol Intaiul, statuia lui Pache Protopropescu, etc. Apoi au venit la putere alti zeloti, care in loc sa lase statuile facute de comunisti, ca sa le vedem ca pe un fel de memento si ca sa nu fim siliti sa repetam istoria, au daramat la randul lor ce au putut. Nu ar fi fost oare un obiectiv istoric interesant statuia Burtii lui Petru Groza? Sa stim prin ce am trecut! Acum nu mai exista. Un preot cu crucea in mana si cu o gasca de „credinciosi” a distrus-o. Si altele. Bucurestiul a ajuns ca un barbat cu sotzie si cu amanta, caruia amanta ii smulge toate firele albe, iar sotzia pe cele negre, asa ca ramane pana la urma chel.

Ce vreau sa spun? Ca era cu mult mai multa spiritualitate in Bisericutza de la Podul Izvor, cea mai mica biserica din Romania si poate din Europa, care era la nivelul solului din Bucurest de acum doua secole (intr-o groapa) si care avea trei inscriptii: una in greaca, alta in slavona (limba oficiala a acelui timp) si alta in…araba, pentru ca pe atunci Tara Romaneasca sustinea cu grau toate bisericile Orientului, din Capadochia, Siria si Liban, decat in orice noua constructie megalitica nepotrivita cu vremurile ce le traim. Nimeni, nici un preot nu s-a sesizat (pentru ca era prea mica?).

Aceasta biserica a fost distrusa intr-o singura zi de buldozerele lui Ceausescu si nimeni nu a protestat; nici macar istoricii.

Pentru ca mentalitea noastra inca este la nivelul construirii de trepte de marmura pentru ruinele de la Sarmisegetuza, cum a ordonat tot Ceausescu sa se faca. Kitch la patrat!

4. Unde este umilinta crestina?

Am scris toate acestea cu referire la lipsa traditionala de bun gust, manifestata de asa-zisii intelectuali ai neamului. Intelectuali care au permis eliminarea stiintei evolutiei din scoli si care acum asteapta ahtiati sa demaram constructia acestui nou bolid, care, ce-i drept, ne va reprezinta, ca un megalit din „iepoca Ceausescu” sau din cea de Piatra.

Asta ii trebuie chelului? Tichie de margaritare?
Cati oameni care se zbat in mizerie traiesc acum in Romania? De curand am auzit de un batran lasat de nepoti sa moara in propriile sale „reziduuri”, cand in familie avea si oameni bogati. Ceea ce face acum biserica este de fapt „promovarea imoralitatii si a prostiei”, nu opere de caritate.

Ma gandesc cu amaraciune la toate acestea, si imi dau seama ca voi scrie degeaba orice. Pentru lipsa bunului gust a devenit endemica in tara. Ce pretentie sa mai avem de la trogloditi sa inteleaga vremurile fantastice pe care le traim azi, cand stiinta propriu-zisa a devenit motiv de reflectie si sursa de spiritualitate?
„Daca exista vreun drum catre zei, el trece prin stiinta, nu prin religie!” Asa a spus un fizician modern renumit.
Dar noi ne complacem in autocompatimirea clasica: „Vai de biet roman saracul, ca’napoi tot da ca racul!”
Principalul este ca mergem tot „neabatut” si dupa Ceausescu, chiar daca in fatza noastra dam de ziduri. Pentru ca nu exista de fapt nici macar un singur om de stiinta in lume care sa creada ca lupta contra bunului simtz (deci si contra stiintei) are vreo sansa de victorie „finala” in Romania.

Cum a reușit Voronin să-și transforme triumful electoral într-un fiasco

aprilie 19th, 2009
Voronin: cum să transformi o victorie în eșecVoronin: cum să transformi o victorie în eșec

Scriam a doua zi după alegerile din 5 aprilie http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=9505 că rezultatul constituie un triumf pentru președintele Republicii Moldova și al Partidului Comuniștilor (PCRM), Vladimir Voronin. Evoluția ulterioară a evenimentelor a infirmat această analiză, cel puțin parțial.

În loc să se bucure de cel de-al treilea succes consecutiv, liderul PCRM s-a văzut confruntat cu acuzații de fraudă și demonstrații de stradă la Chișinău care au degenerat în violențe și s-au soldat, potrivit relatărilor, cu trei morți, zeci de răniți și sute de arestări.

Ce s-a întâmplat de la închiderea urnelor și anunțarea rezultatului sondajului exit-poll realizat de IMAS la comanda Institului de Politici Publice? Acel sondaj, realizat pe 18000 de subiecți, cu o marjă de eroare de 1%, dădea PCRM 55 de mandate din cele 101 ale Parlamentului.

Rezultatele au indicat la un moment dat însă chiar 61 de mandate, adică exact cât trebuie pentru alegerea unui succesor președintelui Voronin, care a epuizat deja cele două mandate constituționale. Până la urmă, după numărare și renumărare, cu voturile din străinătate, unde PCRM are puțini adepți printre moldovenii din Diasporă, scorul a scăzut la 60.

Dar opoziția a boicotat renumărarea, spunând că frauda a avut loc atât în ziua alegerilor – vot multiplu, cât și pe parcursul nopții la numărare, precum și prin apariția unui număr imens de persoane inexistente (decedate sau plecate) pe listele electorale.

Dacă este vorba de fraudă sau nu, nu știm, mai ales că observatorii străini au făcut declarații contradictorii, iar demnitarii Uniunii Europene s-au declarat în lunii mari satisfăcuți de modul de desfășurare a alegerilor.

Președintele Voronin a făcut însă exact ceea ce îi recomandam să nu facă: a dat dovadă de triumfalism, a acuzat opoziția de lovitură de stat, a ordonat reprimarea brutală a manifestațiilor și a reușit să aducă relațiile cu România la cel mai jos punct, acuzând Bucureștiul de incitarea demonstrațiilor și expulzându-l pe a ambasadorul de la Chișinău, Filip Teodorescu.

După reacția tot mai critică din Occident, mai ales în presă, președintele Voronin a făcut ceea ce a devenit un obicei: o întoarcere de 180 de grade, cerând renumărarea voturilor și propunând Parlamentului amnistierea celor arestați în urma ciocnirilor cu organele de ordine.

Violențele poliției împotriva demonstranților nu sunt specifice Republicii Moldova. Recent la Londra doi polițiști au fost suspendați în urma a două incidente, dintre care unul a rezultat în moartea unui trecător neimplicat în proteste. Diferența e că în Marea Britanie s-a declanșat imediat o anchetă independentă, pe când în Republica Moldova așteptăm încă răspuns la numeroase întrebări, inclusiv asupra suspiciunilor că la manifestațiile din 7 aprilie ar fi existat provocatori ai puterii printre demonstranți.

Și uite așa își încheie mandatul de președinte al Republicii Moldova, Vladimir Voronin. În loc să asigure o tranziție către un nou președinte – posibil actualul președinte al Parlamentului, Marian Lupu, liderul de la Chișinău a reușit, în mod inutil să aducă Republica Moldova în paginile marilor publicații occidentale – o performanță.

Nu cred că se poate contesta faptul că PCRM ar fi obținut o majoritate absolută în Parlament (rezultatul exit-poll-ului – care nu e legat de autorități – este destul de edificator). Așa însă, victoria din alegeri a fost practic compromisă, iar dacă opoziția se pune de acord și învățând și lecția de acum patru ani, când i-a dat un cec în alb lui Voronin contribuind la realegerea sa, ar putea bloca alegerea noului președinte determinând repetarea alegerilor parlamentare.

Strategia este însă riscantă, căci Voronin rămâne președinte interimar și, chiar dacă a dat dovadă de multă inabilitate în această criză, rămâne totuși cel mai abil politician din Republica Moldova. Luna aprilie 2009 a adus însă o pată asupra reputației sale, care cu greu o va mai putea șterge de pe blazonul său.

Dacă-i bună, papă tu!

aprilie 19th, 2009

O întâmplare despre care de mult mă gândesc să scriu, pe care la rândul meu am auzit-o povestită dar care este atât de scurtă, simplă şi de naivă încât nu mă îndoiesc nici o clipă că este reală.

O fetiţă de câţiva anişori, îmbiată insistent de mamica ei să mănânce zile şi săptămâni şi luni şi ani de-a rândul („Papă mami, că e bun, papă că e bun”) i-a răspuns într-o bună zi: „Dacă-i bună, papă tu!”.
„The End” ar spune unul dintre copiii mei, privindu-mă fix ca să-mi vadă reacţia în faţa surprizei acestui final brusc. Adică întâmplarea cu pricina se opreşte aici. V-am avertizat că e o poveste scurtă.

Fapt este că în familia noastră replica micuţei a devenit proverbială. O folosim în legătură cu mâncarea (când nu ne place), dar am extins-o şi la diverse chestiuni care implică activităţi cu o doză de răspundere, cum ar fi lecţiile sau curăţenia. Am extins-o şi la relaţii cu diferite persoane dar şi la diversele sfaturi pe care le mai schimbăm între noi.

De câte ori ni se spune că este bine să acţionăm într-un anumit fel, oferindu-se ca motivaţie numai acest „este bine”? Încercaţi să rememoraţi şi veţi vedea că în realitate majoritatea îndemnurilor care ni se adresează, presupuse a se transforma în acţiuni ale noastre, ne sunt adresate fie fără a ni se oferi justificări, fie în numele concluziei (interlocutorului) că aşa este bine.

Până aici nimic neobişnuit. Pe de o parte este natura comunicării să fie practică, iar cea mai mare parte a schimburilor noastre de mesaje cu lumea înconjurătoare se derulează în contexte care nu au nevoie de explicaţii suplimentare. Pe de altă parte, este de presupus că interlocutorii noştri, în dorinţa (naturală, cel mai adesea) de a-şi promova punctul de vedere, ne prezintă acţiunile pe care le aşteaptă de la noi ca fiind bune, fie că sunt sincer convinşi de asta, fie că au dubii sau, mai rău, încearcă să ne inducă în eroare. Dar nu despre cei care adresează îndemnuri îmi propun să vă chem la o temă de reflecţie, ci despre cei care le ascultă. Motivul este simplu: lumea e plină de emitenţi de mesaje. Piaţa de oferte de căi de urmat este practic nelimitată. Cât de mari compromisuri suntem însă dispuşi să facem, acţionând în direcţia pe care majoritatea ne-o indică a fi bună în opinia ei, ori afirmând lucruri şi făcând gesturi pe care majoritatea le consideră bune, pentru a le câştiga cât mai multora simpatia? De răspunsul la această întrebare cred că depinde integritatea caracterului ficăruia dintre noi.

Artistotel considera curajul ca fiind acea calitate fără de care nu putem realiza nimic în viaţă, aşezând-o alături de onoare în centrul calităţilor umane. Din punctul meu de vedere, curajul este integritate în acţiune. Adică, în termeni artistotelieni, (sau mai degrabă în completarea lor) o acţiune nu merită calificativul de curajoasă dacă nu are şi onoare. Nu orice acţiune riscantă izvorăşte din curaj. În fapt, printre acţiunile reprezentând gesturi disperate, frică, violenţă, dorinţă de a forţa, etc., etc., adevăratele acte de curaj sunt de o mare raritate.

Dar de unde am pornit de fapt, vă mai amintiţi? De la „Dacă-i bună, papă tu!”. Am ajuns la integritate şi curaj pentru că am vrut să vă propun spre comentarii ideea că de fapt aşa se naşte curajul: întrebând de ce trebuie să facem una sau alta, de ce trebuie să găndim într-un fel sau altul şi verificând că aceia care ne îndeamnă să procedăm într-un fel sau altul aplică ei înşişi ceea ce ne predică nouă, posibil cu efectele pe care le propovăduiesc.

Urmaşii lui Stalin

aprilie 14th, 2009

Patriotismul este ultimul refugiu al ticăloşilor

Patriotism is the last refuge of a scoundrel

Samuel Johnson
7 aprilie 1775

Voi începe cu constatarea că la 7 aprilie 2009, la Chişinău, cu adevărat o avut loc o lovitură de stat. Mai bine zis, evenimentele din 7 aprilie au încununat o lovitură de stat latentă, pornită la 25 februarie 2001, când la putere a venit PCRM în frunte cu Vladimir Voronin. Pentru început a fost lichidată autonomia locală şi, într-o republică agrară cum este Moldova, Guvernul central a început să decidă, în funcţie de loialitatea politică a administraţiei locale, cine şi câţi bani merită. Apoi puterea a încheiat un parteneriat cu justiţia – puterea închide ochii la corupţia în acest sistem, în schimb puterea câştigă toate dosarele cu care ea vine în instanţă. A venit şi rândul mass media. Pas cu pas, a fost creat un media holding monopolizat şi ghidat de un singur partid. Şi degeaba unii se aşteptau că după adoptarea Codului Audiovizualului, la 27 iulie 2006, cetăţeanul de rând va fi informat obiectiv şi echidistant despre cele ce se întâmplă în ţară. Deoarece acest Cod, ca şi Constituţia Republicii Moldova deja devenise o hârtie fără nici o valoare. În Republica Moldova a fost creat un sistem de spălare a creierilor care, în strictă conformitate cu normele nescrise ale unui regim politic autoritar proslăvea o singură persoană (Vladimir Voronin) şi un singur partid (PCRM). Partidele şi liderii de opoziţie erau prezentaţi în faţa cetăţeanului în calitate de o gaşcă de scandalagii („Boschetari politici”, în limbajul neaoş a lui Vladimir Voronin). Ca şi în orice regim politic autoritar, în societatea moldovenească a revenit pas cu pas frica şi servilismul. După cum am mai scris cu alte prilejuri – Vladmir Voronin a impus, iar societatea a acceptat nu verticala puterii, ci piramida lingăilor, paralizată din interior de servilism şi frică. Nu s-a lăsat mult aşteptată apariţia Comsomolului, reprezentanţii căruia, în octombrie 2008, i-au atacat pe tinerii liberali la Bălţi nu numai cu pumnii, ci şi cu slogane gen „Români, căraţi-vă după Prut!”, „Bălţul – oraş rusesc!” etc. Ceea ce înseamnă, că fascismul, în ambalaj comsomolist, a trecut în ofensivă. Pe fundalul tăcerii părinţilor „cuminţi” a apărut şi fenomenul pedofiliei ideologice sub forma de „pioneri”.

Timp de două mandate Vladimir Voronin a demonstrat o incompetenţă crasă în toate domeniile – politica intern[, soluţionarea problemei Transnistrene, politica externă etc. Cancerul corupţiei a afectat întreagă societate. Cu excepţia consolidării bunăstării familiei, Voronin a reuşit un singur lucru – să se menţină la putere, reanimând frica şi linguşeala, tratându-i pe cetăţenii Republicii Moldova ca pe o turmă de sclavi, lipsiţi de raţiune şi demnitate. Acolo unde în societate mai erau nişte insuliţe de demnitate s-a mers pe calea scindării – sindicate paralele, uniuni de creaţie paralele, societate civilă docilă etc. Vladimir Voronin a creat în interiorul Republicii Moldova un sistem de reproducere a sclavilor în conformitate cu normele nescrise unui regim autoritar. În 1848, Marx şi Enghels au scris în Manifestul lor despre faptul că burghezia a „rupt o parte bună a populaţiei din idiotismul vieţii rurale”. Regimul comunist sovietic, după ce i-a nimicit pe ţărani gospodari, i-a băgat pe moldoveni în idiotismul colhozurilor, succedat de idiotismul vieţii rurale apărute după distrugerea colhozurilor. Acest mediu de oameni disperaţi şi înrăiţi, care se zbat în mizeria sărăciei şi care sunt obişnuiţi să rezolve toate problemele în beci, lângă butoiul cu vin, cu minţile spălate de canalele TV cenzurate de PCRM, a devenit o pepinieră de votanţi comunişti. Din martie 1985, când Mihail Gorbaciov a anunţat politica de „perestroika” nimănui nu-i este îngrădit accesul la informaţie, nimănui nu-i interzis ca picătură cu picătură să stoarcă sclavul din el. Or, în Republica Moldova, sub conducerea PCRM, continuă să funcţioneze maşinăria de reproducere a sclavilor spirituali.

Cinismul lui Vladimir Voronin s-a exprimat şi în prostituarea lozincilor pro-europene. După scandalul de proporţii cu nesemnarea Memorandumului Kozak în noiembrie 2003, relaţiile lui Vladimir Voronin cu stăpânul de la Kremlin s-au stricat rău de tot. Fiind lipsit de suportul din partea Kremlinului, temându-se de vreo revoluţie color în Moldova, comunistul Vladimir Voronin brusc s-a declarat comunist pro-european. A reuşit să-i prostească pe această cale pe mai mulţi, nu numai în interiorul Republicii Moldova. Îndeosebi dacă ne amintim de pupăturile lui Traian Băsescu şi Mihail Saakashvili cu Vladimir Voronin la Chişinău înainte de alegerile parlamentare din 6 martie 2005. De dragul votului din 4 aprilie 2005, Voronin a mers la mimarea unui dialog cu partidele ne-comuniste, a semnat nişte angajamente.

Euforia consensului pro-european s-a evaporat foarte repede. Cazul lui Valeriu Pasat a demonstrat clar cum justiţia moldovenească, ghidată de „pro-europeanul” Vladimir Voronin, execută funcţia de bâtă în mâna puterii. Valeriu Pasat, în stricta conformitate cu tradiţiile moldoveneşti, înainte de scrutinul din 6 martie 2005, a căutat copite de cai politici morţi la Moscova, pe la „congresul moldovenilor”, supărându-l foc pe pro-europeanul Voronin. Pentru ca la 11 martie 2005 să fie reţinut la scara avionului, cu care a sosit la Chişinău. A fost nevoie de discuţia lui Vladimir Voronin cu Vladimir Putin la 22 iunie 2007, pentru ca la 9 iulie 2007, Valeriu Pasat să fie „amnistiat” de justiţia moldovenească. Şi nu trebuia să fie mare profet ca să-ţi dai seama că prevederile Planului de Acţiuni UE-Republica Moldova urmau să rămână doar pe hârtie. Deoarece, implementarea lor ar fi însemnat că PCRM cu Voronin în frunte ar fi renunţat benevol la toate pârghiile de manipulare a societăţii în perspectiva alegerilor din 5 aprilie 2009. Bieţii Ambasadori din ţările membre UE chiar au lansat, la 17 iulie şi 25 noiembrie 2008, nişte Declaraţii, prin care şi-au exprimat îngrijorarea în legătură cu degradarea normelor democraţiei politice şi a statului de drept în Republica Moldova. Dar deja era târziu – pentru a se menţine la putere Vladimir Voronin a revenit la originile sale comuniste, neavând nevoie de orice cochetări cu UE. Pe când toate canalele TV au trecut sub tăcere poziţia distinşilor ambasadori, pentru ca cetăţeanul credul să fie convins în continuare că Vladimir Voronin ne duce de căpăstru direct în UE.

Cu mult înainte de 7 aprilie 2009 Vladimir Voronin a uzurpat noţiunea de patriotism. Societatea a fost divizată în patrioţi de sorginte stalinistă şi unionişti, duşmani ai statalităţii. Cu adevărat, o dată cu ruinarea URSS în faţa societăţii moldoveneşti a apărut dilema. Fie să aibă loc reunirea cu România, după modelul celei din 1918, fie să se meargă în direcţia edificării unui stat Republica Moldova. Cu reunirea totul e simplu – nici un partid cu asemenea lozinci nu a trecut pragul electoral din 1994 şi până-n prezent. Ceea ce însemna că am ales calea de statalitate a Republicii Moldova, care poate avea sorţi de izbândă numai prin trecerea de la „naţiunea socialistă moldovenească” de sorginte stalinistă la naţiunea civică moldovenească, bazată pe valori europene. Cu prima totul este clar – Stalin a conceput „naţiunea socialistă moldovenească” ca o adunătură de sclavi, patria cărora este URSS, lipsiţi de demnitate, memorie, cultură şi, principalul, profund contaminaţi de românofobie. Nici predecesorii lui Vladimir Voronin nu au manifestat multă înţelepciune în căutarea conştientă a consensului în societate privind parametrii de bază ale acestei naţiuni civice. Situaţia evolua mai mult haotic, dar fără a provoca mari animozităţi în societate. În schimb, Vladimir Voronin s-a pus pe cultivarea patriotismului moldovenesc. Sunt două caracteristici de bază ale acestui „patriotism”. Prima – să fii românofob. A doua – să te simţi fericit şi confortabil cu baioneta rusească, băgată în fund.

Vladimir Voronin nu este primul în acest sens. Pe malul stâng al Nistrului, adăugând şovinismul velikorus la acestea două componente ale moldovenismului comunist, Igor Smirnov „forjează” „naţiunea transnitriană”. Aşa că în acest sens Vladimir Voronin este un simplu ucenic al „omologului” său de la Tiraspol. Şi mai mult, la 16 mai 2001, venind la Tiraspol, Vladimir Voronin a semnat cinci documente cu cedări absolut aberante în faţa regimului de la Tiraspol. Unul din ele prevedea chiar recompensa Transnitriei din partea Republicii Moldova, pentru conflictul armat din 1992. Ceea ce însemna că Vladimir Voronin, ca şi Igor Smirnov, considera că Republica Moldova a comis un act de agresiune în 1992. Orice regim autoritar are nevoie de un duşman extern, şi este firesc că pentru acest rol Vladimir Voronin a desemnat România. Iar Vladimir Voronin ne cheamă să fim patrioţi ai regimului autoritar, instaurat de el. Se pare că anume acest soi de „patrioţi” a avut în vedere un oarecare Samuel Johnson, când, la 7 aprilie 1775, a declarat că „patriotismul este ultimul refugiu al ticăloşilor”.

Totuşi, ce s-a întâmplat la 7 aprilie? Cred că nu există un răspuns univoc.

Unele surse din Transnistria afirmă că, la solicitarea lui Vladmir Voronin, cu mult înainte de ziua alegerilor, situaţia în Republica Moldova a fost monitorizată de persoane din Transnistria şi de la Moscova. Unul dintre ei, probabil, s-a scăpat cu vorba , când a declarat: „O asemenea evoluţie a situaţiei era prognozată încă cu două luni înainte de alegeri, insă administraţia prezentă, pentru a se menţine definitiv la putere – şi alegerile le-au oferit o asemenea posibilitate – nu întreprind măsuri dure faţă de cei antrenaţi în pogromuri”.

Dar şi fără experţi (cu epoleţi) din Transnistria şi Moscova era evident că în societate s-a acumulat un potenţial protestatar. Rezultatul preliminar anunţat al scrutinului din 5 aprilie, suprapus cu declaraţiile arogante ale lui Vladimir Voronin au făcut ca un apel, lansat în seara zilei de 6 aprilie prin Internet şi SMS, să aducă în PMAN mii de tineri. În dimineaţa zilei de 7 aprilie personal am fost în PMAN şi am văzut cum vin mii de tineri, în lipsa vreo unui lider politic din opoziţie în piaţă, fără intenţii de a vandaliza clădirile Parlamentului şi a Preşedinţiei etc.

Ceea ce a urmat se încadrează în următoarele scenarii:

1. PCRM cu adevărat a comis o fraudă (de ce lumea nu-şi aduce a minte de diferenţa dintre rezultatele Exit-poll-ului şi rezultatul anunţat al alegerilor?).

Pentru a nu admite o anchetă obiectivă, a fost pus la cale scenariul de nimicire a opoziţiei prin vandalizarea clădirii Parlamentului şi a Preşedinţiei (TV publică, spre deosebire de Parlament şi Preşedinţie, a fost păzită cu pistoale-automate Kalaşnikov şi de lunetişti!) şi a fost organizat un Mega-Show propagandistic prin care poporului moldav i s-au demonstrat duşmanii interni (opoziţia), laolaltă cu cel extern (România). Preşedintele ţării, sfidând noţiunile de prezumţie de vinovăţie, imediat i-a desemnat pe aceşti „duşmani” ai statalităţii. Tot atât de prompt ca şi Anatolii Medvedev, când acela a decis că în Osetia de Sud a avut loc un „genocid”. Cu alte cuvinte, a fost pusă la cale „zacistka” (exterminarea – termenul utilizat de serviciile de forţă ruseşti) spaţiului politic şi instaurarea dictaturii unui singur partid, condus de Vladimir Voronin. După ce canalele TV au demonstrat omului de rând cum „democraţii” devastează clădirile Parlamentului şi a Preşidinţiei, după ce au răsunat acuzaţiile de „lovitură de stat”, PCRM poate să meargă fluierând la alegeri anticipate! Succesul zdrobitor este garantat! Mai ales că maşinăria propagandistică continuă să spele creierii celora care au mai rămas pe meleagurile mioritice.

2. Evenimentele din 7 aprilie au fost puse la cale de Rusia.

Cu adevărat, Rusia a câştigat cel mai mult din cele întâmplate. Evenimentele din 7 aprilie, îmbinate cu căutarea paranoică a duşmanilor în interior şi exterior într-un mod inevitabil vor duce la izolarea internaţională a Republicii Moldova, la transformarea ei într-un fel de Coree de Nord al Europei. Între timp peste Republica Moldova vine colapsul financiar. Conducerea Moldovei, pentru a salva aparenţa „stabilizeţului” cu disperare va căuta bani. Şi atunci va veni cu banul Kremlinul, dar şi cu condiţii. Ceva de tipul „Memorandumului Kozak” în redacţia 2009, cu transnistrizarea întregului teritoriu (despre termenul „ţară” putem uita), cu exodul masiv al ultimilor idioţi naivi care au crezut în statalitatea Republicii Moldova.

Şi mai este un scenariu, pornit de la complexul tipic al unui dictator, izolat şi manipulat de lingăii din anturaj de realităţile societăţii pe care el o guvernează. Timp de opt ani Vladimir Voronin percepea realitatea doar prin ei. Se poate de presupus că Vladmir Voronin a ajuns sincer să creadă, că tot poporul îi este profund recunoscător pentru roadele guvernării sale, şi se aştepta la o retragere fastuoasă din funcţia de Preşedinte, se vedea rămas în memoria poporului în calitate de un fel de Ştefan cel Mare şi Sfânt nr.2!

Or, lingăii din anturaj nu l-au informat pe Vladimir Voronin despre faptul, că nu chiar toţi se simt fericiţi după opt ani de guvernare comunistă. Pe Site-ul Ministerului de Interne au apărut două liste de persoane „reţinute şi documentate administrativ” (129 de persoane), şi „reţinute şi arestate în legătură cu evenimentele din 6-8 aprilie” (86 de persoane). Clar este că aceste liste nu sunt întocmite cu meticulozitatea Ministerului Dezvoltării Tehnologiilor Informaţionale, care a pregătit listele electorale. Totodată, dacă, spre deosebire de Vladimir Voronin, ţinem cont de prezumţia nevinovăţiei, nu avem dreptul să considerăm că anume aceste persoane au vandalizat clădirea Parlamentului şi a Preşedinţiei. Oricum, dacă admitem că ei au participat la acţiunile paşnice de protest, atunci constatăm că din 129 de persoane din prima listă doar 28 (circa 22%), şi 34 (circa 40%) din cei 86 de pe a doua listă, au anunţat că au vre-o ocupaţie (student, liceist, angajat, pensionar). Ceea ce înseamnă că mai mult de o jumătate de aceşti tineri sunt şomeri! Prin urmare, apariţia a mai multor mii de tineri în piaţă putea să aibă şi o motivaţie socială – într-o ţară, unde „numai Olejka al nostru lucrează”, după opt de guvernare continuă a PCRM, tinerii îşi legau speranţele de schimbarea guvernării. Pe când rezultatul preliminar anunţat al scrutinului din 5 aprilie a pus cruce pe aşteptările lor, ceea ce s-a transformat în manifestaţie spontană de protest.

Evenimentele din 7 aprilie au demonstrat încă o dată, că piramida lingăilor nu poate funcţiona în interesul public. Degradează totul, inclusiv poliţia. Poliţia şi SIS ştiau foarte bine că vor avea loc manifestaţii de protest. PMAN şi teritoriul lângă Parlament şi Preşedinţiei erau pline de poliţişti în civil şi de angajaţii SIS-ului. Or, fără „indicaţii preţioase de sus” totul este paralizat, Preşedintele se afla la slujbă în Biserică şi poliţia, cu acţiunile ei neprofesioniste numai a agravat situaţia. Mai ales că acei copii flămânzi de la ţară, îmbrăcaţi în uniformă, cu casca-n cap, cu scuturi şi cu bâte deloc nu produceau impresia unor profesionişti. Şi atunci s-a declanşat furia lui Vladimir Voronin şi s-a decis realizarea scenariului „Reichstag – 1933”. Poliţia s-a retras, pompierii nu au intervenit şi a pornit în direct Mega-Show cu vandalizarea Parlamentului şi a Preşedinţiei. Poporului, care în campania electorală a fost îndobitocit cu scenarii apocaliptice în cazul când PCRM nu rămâne la putere, i s-a demonstrat „faţa adevărată” a „democraţilor”.

Toţi dictatorii o termină rău. Cineva s-a sinucis, cineva a fost spânzurat, Stalin a murit în singurătate în băltoaca propriului chişet. La noi deocamdată mor tinerii, ucişi de animalele servile ale regimului, în uniformă de poliţişti. Locul lui Valeriu Pasat în celulă va fi ocupat de Gabriel Stati. Cred că nu are mult până la închidere „PRO TV – Chişinău”. Cred că nu avem mult până la colapsul financiar al „miracolului” economic moldovenesc. Avem, ca şi pe timpurile lui Stalin, „cortina de fier” de-a lungul Prutului. Avem un „lider naţional” bolnav de xenofobie şi de paranoia căutării duşmanilor. Avem un popor care nu are nevoie de libertate, şi o majoritate care nu-şi dă seama că prin votul ei îngroapă viitorul propriilor copii şi nepoţi. Şi avem o generaţie de tineri care nu au nici un viitor în ţara aceasta. La mitingul de protest din 12 aprilie tinerii deja nu au venit. S-au speriat şi ei? S-au simţit trădaţi de liderii politici?

Felicitările mele, tovarăşe Stalin! Cauza ta dăinuieşte în Republica Moldova! Duhul lui Hitler se zvârcoleşte de invidie!

Oazu Nantoi este politolog. El a candidat pe lista Partidului Democrat în alegerile parlamentare din 5 aprilie. PD nu a depășit pragul electoral de 6%.

Comunism versus internet

aprilie 13th, 2009

Odată cu declanşarea protestelor din R. Moldova accesul la internet a fost tot mai dificil. Este evident că internetul constituie o piedică serioasă pentru cei care sunt contra unei exprimări libere, iar acest lucru a devenit şi mai clar odată cu manifestaţiile de după 5 aprilie.

Blogul meu, sarmanul, parca a fost zilele trecute si el unul dintre cei deţinuţi. Cum au început protestele la Chişinău a şi dat semne de boală cronică bloguletul. Nici nu am apucat bine să postez câteva articole, că a şi fost sistat. A trecut mai apoi prin chinuri groaznice mititelul – ba apărea, ba dispărea. Am făcut tot posibilul să îl salvăm, dar virusul comunist, care i-a pus gând rău, s-a dovedit a fi mai tare. Astfel, pe parcursul săptâmânii trecute, a fost doborât aproape definitiv.

Vineri, de exemplu, în timp ce la Chişinău avea loc operaţiunea – vânătoarea de jurnalişti – noi ne zbăteam zadarnic să postăm informaţiile, dar – zadarnic. Nu am reuşit sub nici o formă să plasez nici un articol, chiar dacă, aparent, blogul putea fi accesat. Într-un fel sau altul, forţele răului au reuşit să-mi scoată bunul amic (adică blogul) de pe fir.

Dar, aşa cum socoteala de acasă nu prea se potriveşte cu cea din târg, anunţ pe această cale, pe toţi tovarăşii „binevoitori”, care mi-au confiscat bloguleţul, că, tot ce aveam de spus aici, am spus-o în altă parte. Adică… la televizor.

Ziariştii – inamicul nr. 1

Zilele trecute am fost invitată la Ştirile de la Realitatea TV Bucureşti, post care, de altfel, din câte mi s-a comunicat de la Chişinău, nu mai este retransmis acolo.

Alături de Yevghenya Kironaki, reporterul care a participat la protestele din R. Moldova şi care, aşa cum spune, a fost condusă „amabil” până la vamă de un angajat al serviciilor speciale, am vorbit despre evenimentele din Moldova. Ea a povestit fragmente din acea experienţă unică trăită în timpul protestelor de la Chişinău, iar eu despre situaţia presei autohtone şi felul în care aceasta a reflectat evenimentele petrecute în capitala R. Moldovei. Nu am ezitat să spun ceea ce scriam şi aici cu ceva timp în urmă – cât de adânc au băgat pumnul în gură presei independente şi ce e cu această vănătoare de jurnalişti, de altfel unică până acum în R. Moldova.

“Nimicim tot ce mişcă !”

Precizez pentru cititorii revistei că vânătoarea de jurnalişti din R. Moldova de la finele săptămânii trecute a atins apogeul represiunilor şi al intimidărilor care au avut loc in ultimele zile la Chişinău. După ce s-au străduit din răsputeri să ne ţină gura închisă timp de opt ani la rând, iată că, în ultimele sale zvâcniri şi chinuri, regimul lui Voronin o ia razna definitiv şi atacă presa mai mult ca niciodată. Nu se mai ţine cont de nici un fel de norme elementare ale bunului simţ, ca să nu mai vorbesc de cele europene. “Nimicim tot ce mişcă !” – pare a fi deviza voroniană de moment. Astfel că, după ce mai mulţi jurnalişti din media autohtonă au dispărut fără urmă ore bune, iar mai mulţi jurnalişti din presa românească (inclusiv cea de la Chişinău) au fost intimidaţi şi reţinuţi de oamenii legii, a venit şi rândul colegilor mei de la UNIMEDIA.

Cu ceva timp în urma, UNIMEDIA.info (un siteu improvizat de UNIMEDIA în timpul prostestelor) anunţa: “People working at UNIMEDIA are being intimidated now through SMS messages saying that police and secret services are on their way of making arrests at UNIMEDIA office” (trad. eng: Angajatii UNIMEDIA sunt intimidati prin intermediul unor mesaje primite pe telefoanele mobile, care ii anunta ca politia si serviciile secrete vin sa ii aresteze la oficiul UNIMEDIA.)

“Fugiţi repede la Ambasada României”

La câteva minute după postarea aceselei informaţii pe UNIMEDIA.info, siteul a fost din nou blocat. După acel semnal de alarmă, am încercat minute în şir să iau legătura cu angajaţii portalului de la Chişinău, dar în zadar. Telefoanele pur şi simplu nu funcţionau. La scurt timp, am primit de la Dumitru Ciorici, directorul executiv al NMG, un mesaj prin care mă anunţa următoarele: “Au blocat UNIMEDIA. Suntem intimidaţi prin sms-uri precum că vin după noi. Tudor Darie, directorul NMG, a primit mesaje care îl anunţă să fugă repede la Ambasada Română. Noi continuăm să muncim şi încercăm să nu ne lăsăm intimidaţi. Transmitem în continuare, aşa cum putem, informaţii pe unimedia.info despre ce se întâmplă la Chişinău”.

Ce să mai spun altceva decât – îmi este teamă pentru colegii mei din R. Moldova. Lansez pe această cale şi un apel: JURNALIŞTI – UNIŢI-VĂ!
Apropo: Alooooo, Europa ne auzi?

Pe cine vede şi pe cine nu generalul

Revenind la intervenţia mea de la Realitatea TV mai spun doar că am atras atenţia tovarăşului preşedinte Voronin că, pe lângă reporterii români, la mica Revoluţie de la Chişinău (termen pe care el îl urăşte cu desăvârşire) au mai participat şi reporteri din Rusia, Ucraina sau Transnistria. Oameni care, ca şi colegii din România, îşi făceau, cum e şi firesc, meseria, dar pe ei, paradoxal, generalul Voronin nu a ordonat să îi expulzeze!

Am mai spus şi alte câteva lucruri, dar cred că, deşi Realitatea TV nu mai există la Chişinău, cine a trebuit să vadă şi să audă a fost pe fir.

De ce nu se autosesizează Parchetul în cazul negaționistului Ion Coja?

aprilie 13th, 2009

INTERPELARE

Adresata: Doamnei Laura Codruta KOVESI, Procuror General, Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie

De catre: Domnul senator Raymond LUCA, circumscriptia electorala nr. 43, colegiul uninominal 2, Strainatate

Obiectul interpelarii: necesitatea autosesizarii Parchetului General in legatura cu incalcarea repetata a Ordonantei de Urgenta nr. 31 din 13 martie 2002, aprobata prin Legea nr. 107 din 27 aprilie 2006, privind interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovarii cultului persoanelor vinovate de savarsirea unor infractiuni contra pacii si omenirii.

La data de 10 ianuarie 2007, Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania (FCER) si Asociatia Evreilor Romani Victime ale Holocaustului (AERVH) au depus o plangere penala impotriva profesorului universitar Ion Coja, pentru faptul ca acesta a negat, in repetate randuri, existenta Holocaustului pe teritoriul Romaniei. Motivul principal care a stat la baza plangerii penale a fost scrisoarea pe care Ion Coja a adresat-o, la 29 noiembrie 2006, presedintelui Romaniei, Traian Basescu, scrisoare intitulata \”Adevarul despre asa-zisul Holocaust din Romania\”. In acea scrisoare, Ion Coja afirma ca \” In Romania nu a fost nici un Holocaust. Nici macar in vizita. Nici (…) Holocaust, nici (…) genocid, nici (…) pogrom.\”

Ion Coja a negat astfel un adevar istoric, sustinut si de concluziile raportului Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului in Romania, constituita la 22 octombrie 2003, bugetul si componenta ei fiind aprobate prin Hotararile de Guvern nr. 227/20.02.2004 si 672/5.05.2004. Lucrarile Comisiei au fost prezidate de Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace si membru de onoare al Academiei Romane. Concluzia Comisiei a fost aceea ca \”un procent semnificativ al comunitatii evreiesti din Romania a fost distrus in perioada celui de-al doilea razboi mondial.\” Totodata, din raportul final reiese faptul ca \”autoritatile romane poarta principala responsabilitate, atat pentru planificarea, cat si pentru punerea in practica a Holocaustului.\” Concluziile Comisiei au fost intarite de cuvintele presedintelui Romaniei, Traian Basescu care, pe 20 ianuarie 2005, cu prilejul ceremoniei de comemorare a evreilor martiri ucisi in 21-23 ianuarie 1941, a adus \”…un pios omagiu celor care, incepand cu anul 1941, au pierit in actiunile de exterminare, pentru singura vina de a fi evrei. Pogromul declansat de legionari in 1941, la Bucuresti, in care au pierit 120 de conationali evrei, reprezinta doar o etapa din sirul de evenimente ale caror victime au fost oameni obisnuiti, cu vieti obisnuite, aruncati in vartejul istoriei si ucisi in urma unor actiuni carora nimeni nu le va putea gasi vreodata vreo justificare.\”

Ion Coja a ignorat insa adevarul istoric si a continuat sa sfideze legea, recidivand in afirmatiile profund jignitoare la adresa comunitatii evreiesti din Romania. Astfel, la 3 octombrie 2008, intr-o scrisoare deschisa intitulata \”Apel la memorial\” si adresata presedintelui Romaniei, dar si presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului, Ion Coja afirma ca promulgarea Ordonantei 31/2002, prin care s-a produs recunoasterea oficiala a Holocaustului in Romania este un gest care \”descalifica clasa politica din Romania de azi.\” In aceeasi scrisoare, Ion Coja se declara impotriva ridicarii unui monument in amintirea evreilor victime ale genocidului comis de guvernul Antonescu, afirmand ca \”…ideea de a ridica (…) un monument inchinat evreilor (…) este cu totul contrara adevarului istoric.\”

Persistand in acest fel in declaratiile ofensatoare la adresa comunitatii evreiesti, dar, mai ales, in negarea Holocaustului, Ion Coja intra sub incidenta Legii privind interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovarii cultului persoanelor vinovate de savarsirea unor infractiuni contra pacii si omenirii. Articolul 6 din Lege precizeaza ca negarea in public a Holocaustului ori a efectelor acestuia constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la sase luni la cinci ani si interzicerea unor drepturi.

De aceea, va rog sa precizati, doamna Procuror General:

De ce nu se autosesizeaza Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie in legatura cu afirmatiile lui Ion Coja, afirmatii prin care acesta incalca in mod repetat legea?

Solicit raspuns in scris si oral.

Raymond LUCA

Senator PNL

6 aprilie 2009

Atac asupra democraţiei şi drepturilor omului

aprilie 13th, 2009

Declaraţie Moldova PEN Centru

PEN Centrul din Republica Moldova, filială a Organizaţiei Mondiale a Scriitorilor cu sediul la Londra, protestează energic împotriva campaniei de teroare, violenţă şi intimidare declanşată de guvernarea comunistă după alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009.
Partidul Comuniştilor a promovat în ultimii 8 ani, de când se află la putere în Republica Moldova, o politică de restrângere brutală a drepturilor omului: a suprimat libertatea de exprimare, a şicanat sistematic presa independentă, a subminat independenţa justiţiei, a susţinut măsuri de epurare pe criterii politice a funcţionarilor din administraţia de stat, a desfăşurat o ofensivă înverşunată împotriva valorilor naţionale ale Republicii Moldova, reînviind concepte staliniste cu privire la limba şi apartenenţa etnică a moldovenilor.
Recenta campanie electorală a fost marcată de numeroase încălcări ale legislaţiei, inclusiv printr-o campanie virulentă de denigrare a Opoziţiei democratice şi folosirea resurselor administrative de către Partidul Comuniştilor, fără ca toate aceste abuzuri să fie contracarate de organele abilitate să supravegheze şi să protejeze respectarea normelor legale. În scopul limitării şanselor electorale ale Opoziţiei şi al reducerii propriilor pierderi la urnele de vot, partidul de guvernământ a introdus o serie de modificări discriminatorii, antidemocratice, în legislaţia electorală, a refuzat să deschidă mai multe secţii de votare în străinătate, în beneficiul moldovenilor aflaţi la muncă peste hotare – în jur de 1 milion de oameni, potrivit estimărilor neoficiale –, ignorând numeroasele demersuri interne şi recomandări ale organismelor internaţionale în această privinţă.

Starea de tensiune din societate, după 8 ani de guvernare autoritară a Partidului Comuniştilor şi a preşedintelui Vladimir Voronin, a atins apogeul în ultimele zile, ca urmare a unor mari suspiciuni legate de o masivă fraudare a alegerilor din 5 aprilie 2009 de către comunişti. Incapabilă să mai producă argumente, să susţină un dialog cu forţele politice şi cu societatea civilă, actuala putere a ales calea confruntării şi a persecuţiilor politice, încercând să abată atenţia opiniei publice de la acuzaţiile privind falsificarea alegerilor. În această cheie se cuvine a fi interpretată deturnarea protestelor paşnice ale tinerilor din ziua de 7 aprilie într-o serie de incidente violente şi tentative de distrugere a unor sedii de stat – acţiuni reprobabile, cărora forţele de ordine nu au ştiut sau nu au dorit să le facă faţă.

În acest moment, Republica Moldova arată ca un veritabil stat poliţienesc: au fost arestaţi de către poliţie circa 300 de tineri, studenţi şi liceeni, sub acuzaţia de participare la protestele antiguvernamentale. Aceşti tineri, conform propriilor declaraţii şi a relatărilor martorilor, sunt maltrataţi şi judecaţi sumar chiar în incinta secţiilor de poliţie, fără a li se respecta cele mai elementare drepturi. Violenţele şi represaliile din aceste zile au înregistrat, din păcate, şi o tragedie – decesul unui tânăr de 23 de ani în împrejurări suspecte, ce urmează a fi elucidate. Forţele de ordine au agresat jurnalişti din mass-media independente, au intimidat şi expulzat mai mulţi ziarişti străini care doreau să reflecte evenimentele post-electorale din Moldova. Guvernarea comunistă a instituit o adevărată blocadă informaţională: site-rile presei independente funcţionează cu mari dificultăţi, televiziunea de stat îşi continuă opera de dezinformare a populaţiei, difuzând exclusiv viziunea oficialităţilor asupra evenimentelor, a fost sistată emisia pe teritoriul Republicii Moldova a unor posturi de televiziune de peste hotare care au difuzat ştiri şi comentarii legate de tensiunile din ultimele zile. Protestele din 7 aprilie au servit un pretext puterii comuniste să îngheţe relaţiile cu România – stat-membru al Uniunii Europene şi al NATO –, pe care a acuzat-o, fără nici un fel de dovezi, de complicitate la pretinsa tentativă de lovitură de stat organizată de Opoziţie. A fost expulzat ambasadorul român de la Chişinău, a fost introdus regimul de vize pentru cetăţenii români, încălcându-se acordurile pe care Republica Moldova le-a încheiat cu Uniunea Europeană. Le-a fost interzisă intrarea în propria ţară chiar şi cetăţenilor moldoveni aflaţi în România, pe motiv că ar fi potenţiali contestatari ai regimului comunist.

Având în vedere criza politică majoră instaurată în ultimele zile, Moldova PEN Centru cere cu insistenţă actualei puteri să înceteze campania de încălcare a drepturilor omului: toţi cei arestaţi sub acuzaţia de participare la protestele din 6-7 aprilie trebuie puşi în libertate, aceşti oameni au dreptul să li se asigure o judecată cinstită şi echitabilă;

Moldova PEN Centru solicită, alături de alte organizaţii civice, o anchetă internaţională imparţială care să clarifice vinovăţiile şi responsabilităţile legate de actele de violenţă şi vandalism consemnate în data de 7 aprilie, la Chişinău;

Moldova PEN Centru invită toate forţele politice să iniţieze un dialog, o comunicare reală, care să permită încetarea actualei stări de confruntare şi sciziune din societate;
Moldova PEN Centru cere autorităţilor comuniste să anuleze cenzura şi embargoul informaţional pe care le-a instaurat, să permită accesul tuturor forţelor politice şi reprezentanţilor societăţii civile la televiziunea şi la radioul de stat, să nu creeze obstacole în activitatea reprezentanţilor mass-media de peste hotare;
Moldova PEN Centru cere guvernării de la Chişinău restabilirea relaţiilor normale cu România şi anularea regimului de vize pentru cetăţenii români;

Moldova PEN Centru solicită comunităţii internaţionale, Uniunii Europene şi Statelor Unite, să sprijine revendicările legitime ale cetăţenilor moldoveni privind readucerea Republicii Moldova în albia evoluţiei democratice şi europene, să nu permită „transnistrizarea”, „bielorusizarea” acestui stat.

13 aprilie 2009,
Chişinău

Vitalie Ciobanu este președinte Moldova PEN Centru

Cristophe Liron –Semne Seminţe Poezia nomadă a vieţii în patchwork, un articol de Angela Nache Mamier

aprilie 13th, 2009

Christophe Liron este o personalitate artistică originală şi complexă.
Poetul şi criticul Xavier Bordes subliniază în “Biblia artei singulare”, la ediţia Iconofolio, talentele sale multiple, considerându-l ca pe un “poet al metamorfozelor care ne oferă cu o eficacitate surprinzătoare pielea ca scalp al metaforei universale”.
El sculptează pielea animalelor moarte. Este vechea înţelepciune a şamanilor marilor platouri din America!
Volumul “Semne Seminţe” apărut în 2008, la Editions Clapas al lui Christophe Liron (www.clapassos.com/www.christophe-liron.com) este al 14-lea volum al unei uimitoare serii de titluri de cărţi – tablouri, care ne surprinde printr-un suflu nou dat de acest artist plastic care oscilează între “munca pe pielea fină şi opera poeziei”.
Acest volum este o retrospectivă a drumului vieţii artistului care reuneşte în aceste pagini periplul său de “cetăţean, gânditor şi world trotter universal”, căci “aceste note de voiaj interior”, versuri dar şi texte narative, fac să se suprapună metafore surprinzătoare cu analize şi reflecţii existenţiale pertinente.
Autorul priveşte lumea împins de către un elan vital viguros. Cartea este constituită din mai multe capitole care îl fac să treacă de la stadiul de carte, la statutul de obiect, la reportaj foto, prin numeroase ilustraţii şi incizii ca şi cum stiletul nu vrea sa părăsească deloc mâna poetului.
Pielea mâinii sale lunecă pe pielea cuvintelor ori peste paginile incizate şi concepute ca palimpseste.
Pentru Christophe Liron istoria este un prezent perpetuu. Ea ne lasă o zestre frumoasă care trebuie cunoscută şi prelungită pentru ca triumful sufletelor strămoşilor să fie menţinut. Poetul se simte investit de rolul de purtător de cuvinte ori de fapte, un fel de globe-trotter care acordă un omagiu oamenilor lumii întregi. Ţări secrete locuiesc aceste pagini impregnate de gravitate si mister.
BAB: “Andaluzia, Spaniola-mauresca, Orientala, cetatea, soukul sau mai bine casa –uşa, este mereu deschisă” …
Maroc: ”Maroc/Maroc liber/Maroc culoare/Maroc sărac în aur/Dar bogat în dragoste/ cu haine patchwork şi nomad”…

Autorul resimte călătoriile sale ca spaţiu al unei imense cărţi, răsfoită cu încântare, fără prejudecăţi dar cu destinaţii de preferinţă însorite. (“Tenerife”, “Ouarzazate”, “Elaphonissos”, “Asilhah”, dar de asemenea şi “Carnon-Vest”).
Măinile noduroase al truditorului pământului sunt la loc de cinste. El ştie să capteze un sens magic în ritualele eterne: “…dar ei refac în fiecare dimineaţă pâinea lor albă şi rotundă pe care o acoperă cu o pânză; sub voalurile lor /femeile leagănă şoldurile şi ochii/nu departe de acolo/dintodeauna marea /şi oceanul au amestecat valurile lor”.
El este fascinat de grandoarea naturii şi resimte pentru aceasta un imens respect. Spectacolul pe care ni-l oferă este mereu frumos, natura poate totul şi face totul, ea nu ne înşeală niciodată. Apa pentru scriitor este “Mama universului”, “Mama fecundităţii, pântec protector şi călduros”.
Marea, oceanul, curg în paginile sale şi ne dau adevărate “frisoane” impresioniste şi admirative.
Grain de nuit: “Este ora dragostei când codrii vechi visează în linişte , cu parfumuri de esenţe rare, de flori sau de insule calme, momentul când plantele dau ramuri noi cu mult înainte, pentru a chema soarele şi mâna mea nu mai tremură şi viaţa nu se mai teme de nimic”
Pescarul Antonio: ”nu ştiu decât să pescuiesc şi să beau”. El locuieşte “un sat fără ziare ori radio, totul este supus aici Oceanului” şi completează scenele vieţii umile ale oamenilor de condiţie modestă.Autorul este întristat de destinul planetei şi trage semnale de alarmă:
Credit: ”Planeta este en sursis, pe pragul catastrofei ca şi cum haosul originar pe care toată umanitatea se străduieşte să îl recunoască doar de departe si să îl dreseze, nu a încetat să perpetueze legea fuziunilor magmelor şi transformărilor polimorfe” sau “ prin ce ignorantă prodigioasă putem să uităm că va veni ziua când nu vom mai avea gustul pământului în gură?”.
Se simte un cordon vital între poet şi pamântul căruia îi vorbeşte ca unei divinităţi Matrice care îl învaţă adevăruri universale . Poet angajat are o voce care urmează înalta traiectorie trasată de către poeţi ca Aimé Césaire, Neruda sau Senghor.
Mustoss: ”Vă spun : Absenţi/oameni dinainte/va datorăm /vă mai datorez încă/haina/amplul mantou/ absenţa plină contemplativă…”
Femei orientale: ”Vezi femeile voalate /umbre şi siluete/imobile/…ele par fregate/ necazurile şi bucuriile lor/sunt strânse în stofe/Voalul umflat de maternitate /căldura pliseurilor /când copiii adorm /Ele sunt /cu inocenţa/falusul de pânză/ trezind dorinţa/subiectului său” sau ”Eu cred în bunăvointa/în umanism şi
în puterea surâsului/dar mă tem de surâsul puterii.”

Un loc important este ocupat în volum de catre texte filozofice adevărate, poeme în proză, dar şi poeme simple, care ocupă un loc important în carte:
Lumea simplă:… ”dacă călătorul este un copil, pietricica este o comoară, el o priveşte apoi o face să basculeze în buzunar dar …într-o zi, murim, pentru că demult, nu am mai avut pietricicele în pantofi” sau Acolo sus: “De cealaltă parte a vieţii, a vizibilului/ce bagaj greoi punem la porţile cerului/şi care parte din noi, punându-şi această întrebare/ nu simte că răspunsul îl priveşte personal”
De-a lungul textelor, autorul revine asupra meditaţiilor sale interesante şi inedite de artist plastic pasionat de munca foarte fină a pielii şi pe “pielea cuvintelor” pe care îi place să o transforme în asociaţii subtile şi surprinzătoare: “grain de nuit, hors brume, confit danse, mer se crête, tant pêche , l’épi qu’assiette ”…fac parte dintr-un vocabular neologistic creat în laboratorul său intim şi secret.
In capitolul “A propeaux d’oeuvres” el pune pe primul plan pielea … “materie fragilă/perisabilă/reînoită/dar câteodată/tăbăcită şi durabilă”.
El leagă acest fir fin la istorii ancestrale, surse fără capăt şi indispensabile pentru viitorul umanitaţii: ”pielea…materie artistică prin excelenţă inalienabilă a patrimoniului cultural”
Ca un ţesut viu, pielea are memoria sa proprie şi graţie miracolului tăbăcitului grăunţele ei, ridurile si cicatricele sale sunt un omagiu adus vieţii pe care o conţine. Amintindu-ne de condiţia noastră de muritori, ea poate fi tăbăcită ca o metaforă a vieţii spirituale dincolo de moarte; o aluzie la “cele mai mari metamorfoze ale fiinţei”.“Pielea este de asemenea unul din primele suporturi de expresie picturale şi grafice ale umanităţii” spune Christophe Liron.
“Cuvintele sunt o a doua piele, pielea spiritului, aceste cuvinte pe care le numim, le definim, cu care ne
formulăm ideile, exprimăm gândirea noastra evolutivă”…

Capitolul Timpul Semnelor (autorul se referă la una din expoziţiile sale la Centrul Cultural Francez din Marrakech).
Capitolul “Semne anterioare”: Patru ani de cercetări plastice au condus la 3 expoziţii pe tema semnelor. El citeşte în tenebre ca şi cum acestea îi releva evenimentele viitoare: ”primele scrieri erau pictogramice, pentru ca oasele, scheletul sunt pietre rescrise de catre viaţă”. Ideogramele, caligramele, pictogramele sunt si ele semne anterioare.
Capitolul “Semne Interioare”: este interesant de a vedea de-a dreptul în pagini, incizii neobişnuite de-a lungul paginilor care propun idei “sculptate” sau trasate pe “pielea hârtiei”.
Autorul are o maniera de a simţi vie şi puternică: ”Cunoaşterea nu depinde de nici un accesoriu, cunoaşterea nu este acumularea unei noţiuni ci mai ales, o revelaţie interioară pentru care fiecare trebuie să lucreze cu inocenţa unui copil…”
Robur generator este un elogiu sensibil al stejarului: ”Luat ca arbore emblematic al întregii sale familii vegetale, el evocă istoria. Pasta lemnului poartă semnele omenirii”. E prezentat de-asemenea şi Stejarul Celţilor sub care se ascute cuvântul… ”este nava regenerată de permanenţa naufragiului sau simbolul alianţei puternice dintre om şi mister, dintre scris şi inexplicabil”.
In capitolul Semne exterioare autorul pune în evidenţă fragmente de mobila de nomazi de la sfârşitul secolului trecut… ”Curăţate şi rehrănite …aceste vestigii ale civilizaţiilor regiunilor desertice sahariene şi presahariene povestesc poveşti de oameni liberi de care lumea nu mai face…”
In capitolul “Bien être, savoir vivre” putem citi poeme care alternează cu reflecţii filozofice: ”prima piele a omului/este pielea mamei sale. Ea este unica, mama ta /ea este cu adevărat trecere/cât si dragoste de mama”.
Christophe Liron pune în acest volum, delicateţea pe acelaşi plan cu gravitatea. Poemele sale reunesc multă speranţă. Sunt gândurile unui om cu ochii deschişi. La urma trage un semnal de alarmă: “Poezia şi poeţii nu trebuie aruncaţi pe calea publică” ; ”dacă sunt inutilizabili, vă rugăm să îi puneţi în containere potrivite”…
Această carte permite poetului Christophe Liron să ne trimită semne de viaţă foarte puternice, rezistente la agresiunile cotidiene.
Christophe Liron fiind responsabil al Editions associatives Clapas (în asociaţie cu Asociaţia des Amis des Voix de la Méditerranée) a fost principalul actor si realizator al lucrării antologice ”Voix de la Méditerranée” pentru publicarea primei antologii orchestrate de Maïthé Vallès –Bled, directoarea a Festivalului “Voix de la Méditerranée” (permiţând un dialog cultural bogat pentru peste 150 de poeţi de cel putin 30 naţionalităţi diferite).
Linda Maria Baros si Marlena Braester au avut onoarea de a fi prezente în această culegere, făcând parte dintre poeţii invitaţi la această ediţie decenală.
In prefaţa acestei antologii Maïté Vallès –Bled subliniază scopul publicaţiei: ”Noi am vrut ca fiecare poem prezent să nu fie doar în franceză ci şi în versiunea originală, ca să răsune în ochi şi spirit muzica limbilor, determinarea misterioasă a fiecărei identităţi, alchimia de la originea oricărei culturi, simbol al acestei Mediterane, de care nu putem spune ca este una ori mai multe, dar care face ca în fiecare an să se audă la Lodève o voce comună a respectului pentru celălalt, de schimb şi de altruism”.

Ţopăi ca o broască

aprilie 13th, 2009

Vreau să zbor dar nu reuşesc.
Ţopăi doar, ca o broască.
Parcă mă ţine ceva legat de pământ.
În apă m-aş descurca mai bine
Dacă i-aş zice înotului, zbor.
Aş vrea să ştiu cum se vede lumina
De pe vârfurile brazilor.
Să mă răstesc de sus celor care
Crestează riduri pe faţa planetei
Şi o fac să plângă, să se sufoce.
Pe oamenii pe care nu i-am iubit,
Nu i-am urât.
Le-am mai dat în zaruri, în cărţi,
Le-am căutat calităţile pe care nu le vedeam.
Eh…, dar dacă aş putea zbura,
Să ies din baltă,
Să fiu şi eu vultur, nu doar broască,
Ar fi altceva!

Dan David, Los Angeles, Feb.-18-2007.

Iarna in Munti

aprilie 13th, 2009

Munţii mei cu fruntea albă,
Vâi cernite’n catifea
Deschizându-mi pas în salba
Ce se’nlânţuie în nea,
Mă orbesc cu diamante,
Crângi crustate în ceştar,
Flori de ghiaţă, nestemate
Creaţiuni de făurar

Munţi pleşuvi cu fruntea rece
Inălţându-se’n azur,
Scrutând zările semeţe
Din zori fragezi, păn’amurg,
Cu tăcută clar viziune
Ţineţi taina vieţii’n veci
Şi vechi lumii’nţelepciune
O filtraţi printre poteci,

Sunteţi plini de măreţie
Cu alb-ninsul des brădet
Ce se schimba’ntr-o ferie
Când vă văd şi când vă trec
Vă simt azi tot mai aproape
Păşind plin de-adânc fior,
Că de voi cănd m-oi desparte
Î-mi va fi nespus de dor.

VERSURI – LELIA MOSSORA

aprilie 13th, 2009
Lelia MossoraLelia Mossora

Vrăjitorul cuvintelor

Eu sunt vrăjitorul cuvintelor,
cel care framânta silabele cu sângele lui.

Eu sunt vrăjitorul luminii,
cel care închide întunericul
în sâmburi de cireşe amare,
cel care adună ploile
în matca râurilor,
cel care seaca izvoarele lacrimilor
cu sărutări de soare.

Eu sunt vrăjitorul
care face cuvintele sa cânte
sub frunţi înnegurate…

Te aştept pe tine ,
un menestrel de sub vechiul turn,
o umbră care se furişeaza pe lănga ziduri
căutând un om…

Sunt aici ducând cu mine
răni de dor,
ţinănd în mână
fluturii albaştri ai nopţii
în care ne atingem
doar sufletele.

Unde mă cauţi ?
Sunt aici umblând cu tălpile goale
pe liniştea de mânăstire… aşternută între noi.

Sunt aici să înţeleg
de ce se ivesc zorii atât de târziu.

Sunt aici să te învăţ adevăruri
ascunse în seminţe de mac.

delende carthago

aprilie 13th, 2009

1

Repertoarul giumbuşlucurilor se împuţinează
pe zi ce trece, trece
cablul ne leagă zilele reale
omul de pe ecran tuşeste cu înţeles
crainicul e fleaşcă..
actor bun, barbă, ochelari pe nas
în spate deal semiotic, cu cioclu adus de spate
doar capra capră pe deal
la început era doar haos si amoebe
brusc se făcu soare,iubire, dovlecei, vulpi
finalul este un paradis defectiv spre vest.
mi-e greaţă..
daţi-mi o pălărie!
2

de mult ce admir ce admit, adulmec mumia
armonia
mi se spune că arta este cum şi nu ce
că suntem exponenţii decadenţi
ai unor descendenţi
demenţi
noi poeţii?
doar publicul plebeu
călare pe leu
păr pubic peren
pe perne pompeu
cine sunt eu?
cine nu-s eu?
3

câtă luciditate încape într-un pahar de votcă?
stau aşa în contemplarea lucidă
sunt beat oare nu-s?
alcool benefic, regresie stupidă
să mergem să ardem carthagina vidă!

România nu poate accepta provocări

aprilie 12th, 2009

Legatura dintre noi si cei de dincolo de Prut nu este doar una istorica sau de limba. Ceea ce ne uneste, de-a lungul sutelor de ani, este mult mai mult, este un amestec de esente usor de simtit sau gandit, dar greu de definit.

Jumatate din familia mea vine din Basarabia. Bunicul meu, medicul militar Dan Duda, nascut in anul 1894 langa Chisinau, impreuna cu surorile si fratele lui, Victoria, Ecaterina si Ioan, au fost simpli, dar buni romani.

Astazi Romania este o tara membra a Uniunii Europene, iar Republica Moldova, stat suveran pe harta Europei, se invecineaza cu Uniunea insasi. Apropierea Republicii Moldova de constructia europeana nu o face Romania, ci geografia.

O tara care aspira la statutul de membru al Uniunii Europene nu poate actiona cu violenta impotriva propriilor cetateni. Cetatenii, la randul lor, au dreptul de a se exprima democratic, prin vot. Actele lor de violenta pot stimula represalii nedorite.

Doua capitale de state europene nu pot avea decat relatii normale, circumscrise principiilor politice ale continentului. De aceea, derapajele politice si abaterea de la democratie nu pot fi trecute cu vederea.

Romania nu poate accepta provocari, mai ales atunci cand la granitele ei se petrec fapte pe care societatea romaneasca le dezaproba.

Ca de obicei, reactia timida a comunitatii internationale incurajeaza brutalitatea si agresivitatea. Nu este prima oara cand, aici, in Romania, ne simtim neintelesi sau ignorati. Solidaritatea intru principiile democratiei si libertatii trebuie sa functioneze pe fiecare centimetru patrat al hartii Uniunii Europene.

Ca roman care are radacini in acea parte de pamant european, sunt solidar cu cetatenii Republicii Moldova de astazi. Respectand suveranitatea tanarului stat independent, nu pot renunta la a respecta dreptul la democratie si libertate al cetatenilor moldoveni.

Problema reala pe care o are comunitatea internationala, astazi, nu este suveranitatea Republicii Moldova, ci libertatile individuale ale milioanelor de cetateni ai acestei tari, care se considera europeni. Comunitatea europeana a natiunilor are datoria sa vorbeasca in apararea acestor libertati. Natiunile care compun Uniunea Europeana nu trebuie sa fie niciodata reduse la tacere de argumente irelevante si presupus \”istorice\” din partea unor politicieni care nu respecta nici istoria, nici aspiratiile propriilor lor cetateni.

Estul şi Vestul se confruntă la Chişinău

aprilie 12th, 2009
Serghei Lavrov a sărit în ajutorul lui VoroninSerghei Lavrov a sărit în ajutorul lui Voronin

\”Orice cerere pentru organizarea de noi alegeri pentru reexaminarea rezultatului votului care a avut loc este fără fundament\”

Ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov

S-a spus de nenumărate ori că grila principală prin care trebuie developate orice evenimente de la Chişinău trebuie să fie geopolitică. Însă nu doar motivaţiile sau consecinţele trebuie cercetate la acest nivel, ci şi posibilele evoluţii…

Primul ambasador UE persona non grata
Evoluţiile de la Chişinău sunt acum cunoscute, iar resorturile încep să se limpezească. Tocmai de aceea, unii s-au grăbit să arate cu degetul „vinovaţii”. Dacă la început preşedintele Voronin a vorbit despre „fascism”, „pogrom” şi „forţe externe”, era firesc să revină cu identificări explicite. Şi a revenit: vinovatul principal este – cum altfel? – România. Ce a urmat este fără precedent. RM impune vize pentru cetăţenii români, deşi, din 2007, Chişinăul a anulat regimul de vize pentru cetăţenii ţărilor membre ale UE, SUA şi Canadei. Inclusiv pentru România… Mai mult, RM, stat cu aspiraţii europene, îl expulzează pe şeful unei misiuni diplomatice europene şi pe ministrul-consilier al Ambasadei române, diplomaţii fiind declaraţi personae non gratae.

Este primul caz de acest gen din istoria Uniunii. Cum se traduce în rusă acuzaţia la adresa României?

Moscova flanchează toate gesturile şi declaraţiile Chişinăului cu mesaje aprobatoare şi, concomitent, cu aluzii nu dintre cele mai fine, care trec dincolo de acuze la adresa Bucureştiului. Căci, pentru Moscova, România nu este numai România! Chiar dacă ministrul de Externe Lavrov nu a făcut referiri explicite la vreo implicare a unor forţe străine în RM, Duma rusească a discutat o asemenea variantă. Iar şeful Comisiei pentru CSI, Aleksei Ostrovsky, a făcut o legătură directă între serviciile secrete româneşti, cele americane şi manifestaţiile de la Chişinău, afirmând că Vestul vrea „să producă schimbări, astfel încât RM să se alăture alianţei euroatlantice. Şi nu e sigurul. Leonid Graci, liderul din Crimeea al Partidului Comunist din Ucraina, a declarat că în spatele organizării revoltelor în Chişinău stă SUA, „presând metodic Rusia în spaţiul post-sovietic”, iar politologul rus Aleksandr Dughin a vorbit şi el în „Komsomolskaia Pravda” despre faptul că „în RM se întâmplă revoluţia portocalie, planificate de administraţia preşedintelui SUA Barack Obama”. Vocala Natalia Vitrenko, liderul Partidului Socialist Progresiv din Ucraina, pro-rus, a spus şi ea, explicit, că în spatele revoltelor din Chişinău stau „Statele Unite şi NATO”. Invocarea Americii şi NATO alături de România este crucială aici. Semn clar că la Moscova, sau în cercurile ei de influenţă, cineva gândeşte şi prioritar aceşti termeni – chiar dacă o spun doar unii. Miza Chişinăului este citită tot în termeni de Război Rece. De aici sprijinul frăţesc pentru regimul Voronin.

O Rusie impetuoasă ca un Titanic

Federaţia Rusă este astăzi pe val. Moscova este satisfăcută de evoluţiile din Ucraina sau Georgia şi simte că deţine toate cărţile în ceea ce ea numeşte „vecinătatea apropiată”. De aceea nu tolerează nici măcar semnele ce i-ar putea sugera o „revoluţie colorată”, precum Revoluţia Rozelor din 2003, cea Oranj din 2004 sau eşuata, un an mai târziu, Revoluţie Fucsie din Azerbaidjan. Mai cu seamă că, în ceea ce priveşte RM, lucrurile merg cum nu se poate mai bine. Vizite peste vizite: Lavrov la Chişinău, Voronin la Moscova, ministrul rus al Economiei în RM, felicitări calde pre- şi post-electorale la adresa PCRM, reluarea negocierilor „2 plus 1” în chestiunea transnistreană şi transmiterea unui semnal clar Vestului că muzica o face tot Moscova în aceste negocieri. La care se adaugă, ostentativ, şi titlul de personae non gratae atribuit de liderul nerecunoscutei Transnistrii ambasadorilor SUA, Cehiei şi al UE. Semnalul este clar: SUA şi UE nu au ce căuta (nici) la tratative.

Hoţul care strigă hoţii!

Inutil să mai reluăm aici argumentele Moscovei pentru importanţa RM. Încă din timpul războiului din Transnistria devenise clar că orice relaţie strânsă Bucureşti-Chişinău ar fi însemnat atragerea RM în spaţiul euroatlantic. Ceea ce trebuia şi trebuie evitat cu orice preţ. Acesta este principalul obiectiv al Moscovei. Un al doilea obiectiv este Ucraina, prinsă în triunghiul Belarus-R. Moldova-Crimeea pe care Rusia a năzuit dintotdeauna să îl controleze. La toate acestea se mai adaugă, recent, un al treilea element. Paradoxal, aparent, importanţa geopolitică a RM (dar şi a Belarusului) creşte proporţional cu percepţia eşecului în cazul Ucrainei. Prea mare şi prea complicată pentru a fi digerată urgent de spaţiul euroatlantic, Ucraina rămâne importantă fără a mai putea fi o prioritate. De aici posibila schimbare de perspectivă geopolitică a Vestului, respectiv accentul pe cele două state ca o compensaţie de moment pentru cvas-eşecul ucrainean. Ambele au proximitate geografică cu Vestul, dimensiuni digerabile şi cultură compatibilă cu spaţiul euroatlantic. Evident, RM ar fi un candidat perfect într-o asemenea strategie de absorbţie – faptul că desovietizarea Răsăritului a început cu Germania de Est este un fapt incontestabil. Şi Rusia ştie asta, de aici obsesia ei de a se fixa în Chişinău mai repede decât ar fi făcut-o Occidentul. Care Occident, în acest caz, este identificat de fiecare dată drept România (flancată de SUA şi NATO). Ceea ce se petrece astăzi în RM, dincolo de orice emoţii, este ocuparea ostentativă şi explicită de către Rusia a unui avanpost important într-o confruntare geopolitică neostoită.

Unde este America?

Poziţia SUA este astăzi timidă în acest spaţiu. Am mai scris aici că există o serie de motive ca să explicăm – nu să justificăm! – lentoarea euroatlantică pe direcţia Est. (În acest sens, nici prestaţia Washingtonului faţă de evenimentele de la Chişinău nu a generat mare entuziasm.) Şi totuşi, prima săptămână a lunii aprilie, considerată a fi cea mai importantă de la sfârşitul Războiului Rece încoace, lasă o portiţă de speranţă. Discuţiile ruso-americane s-au purtat într-o atmosferă destinsă, dar nu s-au încheiat cu rezultate concrete. Ruşii nu au acceptat presiuni asupra Iranului şi programului său nuclear în schimbul abandonării scutului antirachetă din Polonia şi Cehia, iar importanţa rutelor alternative de transport pentru Afganistan (prin Asia Centrală) a fost minimalizată de SUA. NATO a rămas angajat în susţinerea Ucrainei şi a Georgiei. În plus, recent, negociatoarea americană avertiza că discuţiile privitoare la tratatul de reducere a armelor strategice START ar putea dura mai mult decât este prevăzut şi „nu trebuie să ne grăbim spre linia de sosire doar ca să ajungem acolo”. Ambiguitatea relaţiei SUA-Rusia este, deocamdată, singurul lucru bun relativ la ce se petrece în Chişinău. Miza aici – o repetăm – este oprirea frontierei euroatlantice pe Prut şi Rusia ştie asta şi acţionează în consecinţă.

America ştie şi ea. Mai trebuie să şi acţioneze.

Un principe la Cotroceni?

aprilie 12th, 2009

Spre sfîrşitul săptămînii trecute, Principele Radu şi-a anunţat candidatura la alegerile pentru preşedinţia României. A fost, de altfel, primul candidat care şi-a lansat cum nu se poate mai oficial angajarea în această bătălie electorală, într-o conferinţă de presă special dedicată acestui scop. Reacţia partidelor a fost diversă – PDL a ironizat-o prin dl. Valeriu Stoica, fosta eminenţă cenuşie penelistă, acum mai mult cenuşie decît eminenţă în partidul prezidenţial; PNL nu a făcut valuri mari, pentru că deja se vorbise acum o bucată de vreme despre această candidatură, însă acum pare să-şi fi găsit un candidat, cam subţire, dar propriu; în fine, dinspre PSD au venit, mai degrabă semne de simpatie, ceea ce trebuie să-i fi provocat anumite frisoane d-lui Mircea Geoană. De altfel, dinspre tabăra pedelist-prezidenţială, cu tot cu jurnaliştii şi comentatorii acreditaţi pe lîngă aceasta, sîntem alimentaţi cu tot felul de zvonuri privind nu ştiu ce complot PNL-PSD, cu inevitabilul domn Dinu Patriciu la timonă, ca să rămîn în spiritul zodiei marinarului în care trăim!

Însă reacţia partidelor politice majore, fiecare cu candidaţi proprii gata să se instaleze în block-starturi, intră în logica normalului luptei politice. Mai puţin jocul de cuvinte nefericit al d-lui Stoica nu s-a petrecut nimic care să depăşească cadrele minime ale civilităţii. Reacţia unei bune părţi din presă şi a multor comentatori „indepedenţi cu voie de la Cotroceni” a fost însă cu totul dezamăgitoare, de un grobianism nefericit, care tinde însă să se transfere cu arme şi bagaje din paginile tabloidelor şi de pe ecranelor de acelaşi gen în cele ce mai au au încă, nu-mi dau seama de ce!, pretenţii de presă quality. O dezlănţuire de mîrlănie incalificabilă, mergînd de la „interpretarea” diverselor evenimente din viaţa Principelului Radu pînă la felurite şi slabe glumiţe legate de numele său de origine, de cel actual şi de ambele deodată, a umplut paginile ziarelor şi a erupt din difuzoarele televizoarelor şi radiourilor. I s-au reproşat proaspătului candidat de la gestul însuşi al depunerii candidaturii pînă la calitatea discursului, de parcă ceilalţi candidaţi potenţiali ar fi maeştri ai retoricii clasice ori s-ar bucura de drepturi constituţionale suplimentare! E chiar comic să vezi cum comentatori care denunţă „mitocănia de Dorobanţi” îi împrumută atît de talentat acesteia limbajul, retorica si procedeelor! Şi mai este ceva ce nu înţeleg – dacă Principele Radu este chiar atît de lipsit de şanse în tentativa sa prezidenţială, ce anume motivează dezlănţuirea furibundă de atacuri imunde împotriva sa?!

De bună seamă, nu este un lucru simplu să fii membru al Casei Regale, prinţ consort, dar prinţ prin alianţă, al moştenitoarei legale a tronului şi să candidezi la jilţul republican. Regele Mihai a respins o asemenea ofertă, făcută de dl. Radu Câmpeanu, în 1996, şi n-a fost foarte încîntat nici de gîndul de acum al Principelui. Şi-a dat greu acordul, dar n-a participat la ceremonia de lansare, preferînd să se deplaseze în Elveţia. Însă, usor sau greu, acest acord a fost obţinut. Unii socotesc că, prin această candidatură, Casa Regală a României ar fi recunoaşte caracterul republican al statului. Interpretarea este parţial adevărată – pe de o parte, pentru că Familia Regală a afirmat constant că respectă Constituţia în funcţiune a statului român, deci recunoaşterea a fost deja făcută, pe de alta, pentru că acceptarea de către Regele Simeon al Bulgariei a poziţiei de premier nu a condus obligatoriu la o asemenea recunoaştere. În fine, pentru că Principele Radu nu se află în postura de moştenitor al tronului.
Are însă Prinţul şanse reale în această bătălie? În calitate de candidat indepedent, desigur că şansele sînt mai degrabă simbolice, de oricît sprijin s-ar bucura din partea strategilor de campanie ai lui Barack Obama. Cel din urmă nu avea doar o charismă personală neobişnuită şi o strălucită echipă de campanie, ci şi unul din cele două mari partide americane în spate. Candidatura Prinţului va da o pată de culoare unei campanii care, prin opozanţii probabili ai d-lui Băsescu, se anunţa deja fără istorie. Plus că aceasta poate introduce în campania electorală o notă de civilitate cu totul neobişnuită vieţii publice româneşti, fie că ne referim la dimensiunea politică, fie la cea jurnalistică. Desigur, lucrurile ar putea sta cu totul altfel dacă PNL şi PSD şi-ar retrage proprii candidaţi şi şi-ar anunţa sprijinul pentru candidatura princiară. Dar nu cred că bravele noastre partide sînt în stare să ducă spiritul de sacrificiu pînă într-acolo!

Profesia: făcător de bine

aprilie 12th, 2009

Făcătorul de bine este o specie universală. Nu se regăseşte doar în România sau între diasporenii României.

În civilizaţia anglo-saxonă făcătorului de bine i se mai spune şi „liberal do-gooder”, considerându-se că în general acele persoane care predică egalitatea şi bunătatea, gândesc sau ŞTIU ceea ce este mai bine pentru oricine şi insistă în această credinţă, sau solicită ca acţiunile să le fie înţelese prin prisma intenţiilor pe care le declară, indiferent de rezultatele acestor acţiuni, corespund profilului de „făcător de bine”.

Din 1990 încoace, limba română a cunoscut un adevărat asediu al unei noţiuni oarecum asemănătoare, şi anume aceea a „omului de bine”. Cu ce se ocupă „omul de bine”? Păi simplu, omul de bine se ocupă cu făcut binele iar cei mai de bine dintre oamenii de bine îşi transformă vocaţia în profesiune, devenind făcători de bine profesionişti.

Ca să înţelegem totuşi mai bine diferenţa dintre un făcător de bine profesionist şi un om de bine, este suficient să reamintim evenimentele din 13-15 iunie de la Bucureşti. În timp ce minerii care au atacat capitala şi au reuşit în doar două zile să frâneze progresul ţării cu cel puţin 10 ani erau nişte simpli Oameni de Bine, Ion Iliescu şi cei care au pus în faptă aducerea minerilor la Bucureşti corespund definiţiei de Făcători de Bine profesionişti.

Cum devenim făcător de bine profesionist? Simplu: ne începem cariera ca simplu om de bine. Mai întâi, din subiectele noastre predilecte de discuţie trebuie să cam dispară toate temele care au legătură cu chestiuni locale, verificabile sau care ar implica vreo doză de responsabilitate personală. Binele local are dezavantajul că este cumva măsurabil, pe când binele global, înţelege orice prost, practic nu poate fi influenţat de noi. Dar asta nu înseamnă că nu putem căştiga puncte valoroase indignându-ne în legătură cu încălzirea globală, criza financiară, degradarea moralei sau scăderea calităţii educaţiei. Planeta musteşte de subiecte în raport cu care, plasându-ne strategic, asimilându-le după ureche şi dez-asimilându-le celor dispuşi să ne asculte într-un ghiveci de limbaj pompos, ne putem întări poziţia de om de bine.

Omul de bine cu ceva cunoştinţe de Internet a învăţat să deschidă liste de semnături. Prin acestea, energii nebănuite ale altora, cu oarece potenţial de a deveni oameni de bine dar probabil insuficient timp la dispoziţie, sunt canalizate direct în latrina digitală a istoriei, o groapă de tip nou în care nimic nu miroase, nimic nu putrezeşte, totul dispare ecologic şi curat, fără măcar sa facă un fâs.

Promit să devină oameni de bine chiar şi cei care, mai modest decât generatorii şi propagatorii de liste de semnături, se mulţumesc să trimită la listele comune ale prietenilor lor: felicitări generice cu ocazia sărbătorilor religioase (în loc de 4-5 cuvinte cu legătură cu detinatarul), ultime maxime ale lui Dalai Lama sau alt înţelept (încheiate invariabil cu un blestem care se activează automat într-un număr de ore dacă destinatarul nu redifuzează perlele), reţete medicale naturiste care promit vindecări miraculoase, rugăciuni, reclame diverse care încep prin a avertiza că nu sunt spam, etc., etc.

Deşi s-ar putea crede că tot omul de bine face binele în mod dezinteresat şi ca urmare a unei chemări irezistibile cu care dragostea de semeni urlă în el, omul de bine care corespunde cu adevărat acestei categorii speră totuşi în secret ca meritul de a face bine să-i fie totuşi recunoscut, răsplătit cumva, cândva. Din acest motiv va căuta să facă parte şi el dintr-o piramidă (sau din mai multe, nu se ştie niciodată) în vârful căreia se află nişte făcători de bine profesionişti. În timp, omul de bine poate deveni un pui ceva mai solid de făcător de bine, având proprii fani. În acest sens, printre cei mai sofisticaţi oameni de bine se numără cei care au prins gustul curentului de Social Networking şi îşi multiplică într-o veselie legăturile, recomandările reciproce, conexiunile şi relaţiile prin Linkedin, Facebook şi Twitter, ca să numesc doar trei astfel de reţele.

Omul de bine de adevărată vocaţie recomandă cu uşurinţă 25 la fundul altuia. Deplânge lipsa de egalitate a oamenilor acestei planete în faţa provocărilor vieţii dar, într-o dramatică întorsătură de roluri şi concepte, e cam nedumerit în faţa unor măsuri sociale de corectare a unor nedreptăţi istorice, neştiind ce este şi ce nu este corectitudinea politică şi de care parte a acestui concept să se situeze pentru a nu fi considerat depăşit de epoca modernă. Nu in ultimul rând, omul de bine e in cel mai bun caz un mediocru in viaţa personală, dar vrea să-i călăuzească spre succes pe alţii.

Uneori ii mai citesc cu voce tare soţiei câte un articol pe care intenţionez să-l public în ACUM (recunosc, îmi place să mă aud citindu-mi propriile articole, şi cu ocazia asta mai găsesc şi destule erori). De data asta, auzind titlul, m-a întrebat: „scrii despre şi despre parabola Bunului Samaritean?”.

„Multumesc, tocmai mi-ai dat ideea frazei cu care voi încheia” – i-am răspuns.

Într-adevăr, prin tot ce am descris mai sus ca fiind oameni de bine şi făcători de bine profesionişti cred că am reuşit să descriu OPUSUL Bunului Samaritean.

Şi pentru a nu fi considerat la rândul meu un „om de bine”, îl las pe cititor să desprindă morala potrivită.

Bob Quick: O simplă greşeală sau dispariţia bunului simţ?

aprilie 12th, 2009

Bob Quick, adjunctul şefului poliţiei metropolitane din Londra, a demisionat. Pentru că dacă nu o făcea, avea toate şansele să fie demis. El a recunoscut că “din greşeală”, a pericilitat poate o operaţiune menită să dejoace un posibil act terrorist de proporţii în Marea Britanie, programat să aibă loc, potrivit câtorva ziare, chiar în zilele de Paşti, în cteva locuri agglomerate din oraşul Manchester, printre care un centru commercial şi o discotecă.

Ce greşeală a comis Bob Quick? A ieşit din maşina sa în faţa reşedinţei oficiale a primului ministru, 10 Downing Street, purtând sub braţ un teanc de documente. Cel exterior, foarte vizibil, cu menţiunea “secret”, era planul de acţiune al brigăzii anti-teroriste pe care o conducea, conţinând nici mai mult nici mai puţin decât numele cîtorva ofiţeri superiori, adresele la care urmau să aibă loc descinderile şi detalii privind natura ameninţării. In faţa reşedinţei primului mninistru se află aproape permanent fotoreporteri ai mass media internaţionale, care fotografiază aproape automat pe oricine intră sau iese de la Downing Street, în baza principiului că “nu se ştie niciodată” (vorba cetăţeanului turmentat: “La un caz, pac la Războiul!”). Principiul şi-a demonstrat încă o dată valoarea, reporterilor nevenindu-le să creadă că au fotografiat un document secret atât de important, conţinutul său neprezentând nicio problemă pentru teleobiectivele lor de mare rezoluţie. Din această cauză poliţia a devansat orarul operaţiunii, trecând imediat la acţiune. Simultan, echipe ale brigăzii antiteroriste au arestat 12 persoane în mai multe locuri din nordul Angliei. 11 dintre ei sunt cetăţeni pakistanezi şi se află în ţară cu vize de student. Poliţia, acţionând pe baza informaţiilor primate de la servicile secrete care îi supravegheau pe cei 12, are acum la dispoziţie patru săptămâni pentru a-i interoga.

Unii, printre care şi fostul primar al Londrei, Ken Livingstone, i-au luat apărarea lui Bob Quick. “Este greşit ca un ofiţer cu atâta experienţă (30 de ani de carieră în poliţie) să demisioneze pentru că a ţinut invers o foaie de hârtie”, a declarat el. Stau şi mă întreb dacă dl Livingstone chiar nu înţelege miezul problemei. Dacă un “ofiţer cu atâta experienţă” comite o greşeală atât de grosolană, cum mai poate avea populaţia încredere în ofiţeri cu mai puţină experienţă? Şi nici nu se poate afirma că este o greşeală izolată, o scăpare, într-un context de competenţă şi profesionalism de cea mai înaltă clasă. Nu, este doar ultima dintr-o serie nesfârşită de “greşeli” şi acte de incompetenţă: uciderea, acum câţiva ani de către ofiţeri ai brigăzii antiteroriste, a brazilianul Jean Charles de Menezes, confundat cu un posibil atentator sinucigaş (act care a dus în cele din urmă la demisia şefului poliţiei metropolitane Ian Blair), lipsa de iniţiativă şi acţiune din partea poliţiei, blamată periodic pentru maltratarea şi chiar uciderea unor copii de către părinţii lor, agresarea neprovocată acum câteva zile de către un poliţist a unui londonez care a avut ghinionul să treacă prin City pe lângă manifestaţia anti-G20, agresiune care, se bănuieşte, i-a provocat moartea printr-un atac de cord câteva minute mai târziu, anchete penale care se împotmolesc şi sunt abandonate din cauza unei atitudini laxe din partea ofiţerilor, etc, etc, etc.

Din păcate, această incompetenţă şi lipsă de professionalism a devenit numitorul comun al aproape tuturor instituţiilor din ţară. Un funcţionar al Ministerului Apărării a lăsat nu de mult în maşină o servietă cu documente secrete care a dispărut. Ministerul Muncii şi Serviciilor Sociale “a rătăcit” discuri de computer cu datele personale a mii de cetăţeni. Băncile pierd şi ele detaliile personale ale clienţilor. Fiscul la fel. Autorităţile îi avertizează tot timpul pe cetăţeni în legătură cu pericolului “furtului de identitate” dar prin neglijenţa lor, facilitează de fapt acest furt.
Ce se întâmplă? Ce nu merge bine în sistem? Unii susţin că activitatea, de orice gen, a devenit astăzi atât de complexă, încât greşelile sunt inevitabile. Că rolul computerelor este acum atât de mare încât omul a fost împins pe planul al doilea. Dar “greşeala” domnului Bob Quick nu ţine de computer. Dacă ar fi cumpărat o bucată de brânză de la băcănie ar fi cerut să-i fie împachetată. Atunci, de ce, când vine vorba de documente secrete, circulă cu ele în vrac, în loc să le pună într-o servietă sau o mapă opacă?

Alţii dau vina pe diluarea educaţiei. În puţine locuri se mai oferă astăzi o educaţie generală solidă. Se învaţă “modular”, modulele neavând, în multe cazuri, nimic în comun, unele cu celelalte. Suntem copleşiţi de tot felul de “cursuri de specialitate”, la care se învaţă pe dinafară tot felul de mantre şi expresii de gata, majoritatea provenind din SUA, care sunt repetate apoi ad nauseam. Dacă pui unui asemenea “specialist” o întrebare care nu se încadrează în nici unul din modulele pe care le-a asimilat, rămâne mut, sau îţi spune “ voi reveni curând cu răspunsul” (evident trebuind să-l întrebe şi el pe guru-ul său). Şi astăzi simţim pe piele noastră efectele “expertizei” celor mai mari finanţişti ai lumii, directori de bănci, de societăţi de asigurări, de fonduri de investiţii care s-au format la asemenea cursuri.

Un alt element al atitudinii prevalente astăzi în rândurile funcţionarilor publici, de la simplii angajaţi ai primăriei şi până la govern, este că au rămas foarte puţine infracţiuni pasibile de sancţiuni sau concediere. S-au diluat mult şi valorile. Ce era odată immoral, astăzi este perfect normal, ce era odinioară neglijenţă criminală pentru care se aplica pedeapsa cu închisoarea, astăzi este o “judecată greşită”, pedepsită în cel mai rău caz cu concedierea, însoţită însă de un pachet generos de compensaţii financiare şi o pensie onorabilă.

O fi viaţa mai complexă astăzi, ceea ce a provocat poate diversificarea rapidă a activităţilor umane din ultimii 30-40 de ani, dar în ultimă instanţă nici un instructaj, training sau curs, nici o diplomă, nici un PHD, nici o “experienţă îndelungată” nu poate înlocui vechiul şi verificatul “bun simţ”. Exact ce i-a lipsit domnului Bob Quick.

Fotograf român la Philadelphia

aprilie 12th, 2009

Fotograful roman Ion Zupcu expune la Philadelphia, la Galeria „339 Gallery”, pina la data de 16 Mai 2009. Expozitia se numeste „Lucrari din hirtie” si poate fi vizualizata si pe Internet la adresa:

http://www.gallery339.com/html/artistresults.asp?artist=63

Ion Zupcu s-a nascut in Romania si a studiat arta fotografiei in Bucuresti, in perioada anilor ‘80. S-a mutat in SUA in anul 1991, dedicindu-si timpul liber perfectionarii tehnicii foto. La baza fotograf de peiesaj, Ion Zupcu devine interesat de natura moarta, realizind in ultimii ani, colectii de imagini avind ca subiecte sticle, materiale, oua si hirtie de impachetat.

Artistul a expus national si international, fotografiile sale au fust publicate in numeroase reviste, printre care “B&W Magazine” si “Lens Work”. Lucrarile sale fac parte si din colectiile publice ale Muzeului de Arta din Houston, Institutul de Arta din Detroit, Universitatea Muzeului de Arta din Michigan, Institutul de Arta Daytona si Muzeul de Arta al Judetului Ialomita.

Nikon si Prima expeditie fotografica romaneasca de trekking in Himalaya

aprilie 12th, 2009

Pentru prima data o echipa de fotografi romani organizeaza o expeditie fotografica de trekking in Himalaya. Respectind o traditie de peste 50 de ani de cunoastere si protejare a mediului, compania Nikon isi alatura o echipe de fotografi neinfricati, de data aceasta din Romania, avind ca lider pe specialistul Mihai Moiceanu, unul dintre cei mai buni fotografi de natura din Romania, detinator al distinctiei de excelenta din partea Federatiei Internationale de Arta Fotografica
Expeditia “Nikon Himalaya Trek” a inceput la data de 24 Martie 2009, avind ca data finala ziua de 12 aprilie 2009. Itinerariul este recunoscut ca fiind unul dintre cele mai frumoase din lume pentru trekking: Kathmandu – valea Thorang Khola – pasul Thorang (5461 m) – valea Khali Gandaki – Jomson si inapoi in Kathmandu.

Expeditia fotografica va pune la incercare aparatul DSLR Nikon D3, aparatul foto oficial al expeditiei. Acesta va trebui sa indure diferente de altitudine de peste 4000m, diferente de temperatura de peste 30ºC, conditii climatice care variaza de la cele ale junglei tropicale la desertul alpin.

Ca si aparat secundar, Mihai Moiceanu va folosi aparatul Nikon full frame „creat pentru neprevazut”, Nikon D700. Cele doua aparate foto vor fi dotate cu obiective Nikon care sa acopere pe cat posibil toate situatiile de fotografiere obisnuite: Nikkor 17-35mm f/2.8D IF-ED AF-S, Nikkor 28-70mm f/2.8D IF-ED AF-S, Nikkor 70-200mm f/2.8G IF-ED AF-S VR si Nikkor 300mm f/2.8G IF-ED AF-S VR.

“Nikon Himalaya Trek” se va concretiza intr-o expozitie itineranta in marile orase din Romania pe tot parcursul anului 2009.

SIMFONIA LALELELOR PITEŞTI

aprilie 12th, 2009

Istoria lalelelor- conform descrierii Primăriei Piteşti
\”Numele ştiinţific al lalelelor este de origine persană, venind de la termenul „tulben”, care înseamnă „turban”, ca aluzie la asemănarea cupei florale cu tradiţionalele turbane.
Zona de origine a lalelelor este considerată regiunea muntoasă a Asiei Mici, dar ele pot fi întâlnite şi în zonele temperate ale Chinei, Japoniei, Asiei Centrale şi de-a lungul Mării Mediterane, pe colinele muntoase europene şi africane.
De-a lungul timpului, lalelele au stârnit adevărate pasiuni între anii 1634-1637, ajungându-se la o adevărată tulipomanie.
Zeci de specii au fost aduse în Europa, iar horticultorii au creat mii de hibrizi, ajungându-se la flori cu calităţi inedite ca formă, vigoare, culoare, parfum. Prestanţa şi eleganţa acestei flori au făcut ca ea să fie considerată o adevărată regină a grădinilor în sezonul de primăvară. Şi drept dovadă a importanţei ce se acordă acestei plante, în Olanda se produce 70% din producţia mondială de bulbi.
La noi în ţară se crede că lalelele au fost aduse din Turcia la începutul stăpânirii otomane. Documentele menţionează cultura de lalele abia pe la 1786-1788, când au fost create primele grădini decorative, printre care şi cea a palatului lui Nicolae Mavrogheni.
O contribuţie importantă la dezvoltarea acestei culturi la noi în ţară a avut-o Laboratorul de Floricultură Eforie Nord, unde s-au adunat peste 200 de soiuri. Bulbii produşi aici au iniţiat EXPOZIŢIA „SIMFONIA LALELELOR”, care, de 30 de ani, se organizează anual în municipiul Piteşti, unde diferiţi producători şi comercianţi de flori îşi folosesc talentul şi priceperea lor pentru a scoate în evidenţă frumuseţea acestei flori.
La Piteşti, primii bulbi de lalele au fost plantaţi în anul 1972, provenind de la floricultorul amator Well Alois din Arad şi de la piaţa de flori din Oradea.
Din anul 1978, an de an, în mijlocul primăverii, Piteştiul îmbracă straie de sărbătoare prin găzduirea acestui unic eveniment în România şi care numai anul trecut a atras circa 100.000 de vizitatori care au putut admira standurile expoziţionale de profil, în interiorul „Casei Cărţii”, şi peste 120 de firme care au comercializat flori, plante şi materiale. Standurile expoziţionale au ocupat peste 1000 metri pătraţi în interiorul „Casei Cărţii” şi peste 4500 metri pătraţi în exterior.
La fiecare sfârşit de prier, oraşul lalelelor – Piteştiul – îşi aşteaptă cu mare bucurie prietenii din toată lumea, amintindu-le că a sosit primăvara.
Frumoasă şi atrăgătoare, cu nenumărate varietăţi de culoare şi formă, laleaua ne încântă cu florile sale, iar fără ea Simfonia n-ar mai fi la fel de fascinantă.
\”

Ediţia a XXXII-a a expoziţiei dendro-floricole internaţionale “Simfonia Lalelelor” organizată în perioada 10 – 12 aprilie 2009, de către Municipalitatea Piteşti, astăzi 10 aprilie, ora 11,00 şi-a deschis oficial porţile la Complexul Expoziţional “Casa Cărţii”.

În premieră în România , ieri 9 aprilie în Municipiul Piteşti, s-a desfăşurat prima ediţie a Târgului de Ciocolată, eveniment ce a avut loc în Piaţa Vasile Milea.

Începând cu ora 10.00 a zilei deschiderii oficiale – 10 aprilie, invitaţi din ţară şi de peste hotare au fost aşteptaţi.

Domnul Mircea Geoană, Preşedintele Senatului României şi domnul Emil Boc, Prim–ministru al Guvernului României au fost prezenţi la deschiderea oficială a manifestărilor derulate sub egida «Simfoniei Lalelelor».

De asemenea doamna Ecaterina Andronescu, Ministrul Educaţiei, Cercetării şi Inovării şi domnul Marian Sârbu, Ministrul Muncii, Familei şi Protecţiei Sociale au onorat cu prezenţa manifestările derulate sub genericul «Simfoniei Lalelelor».

La această ceremonie reprezentanţi ai oraşelor înfrăţite sau cu care Municipiul Piteşti are relaţii de colaborare, respectiv oraşul Kragujevac – Serbia, oraşul Tynaarlo – Olanda, oraşul Ligurio –Republica Elenă, oraşul Borlange – Suedia, Regiunea Santarem – Portugalia, alături de membrii misiunilor diplomatice şi reprezentanţi ai administraţiei publice centrale şi locale, au transmis mesajul de salut adresat piteştenilor cu ocazia manifestării de suflet a Municipiului Piteşti.

«Parada Florilor», devenită o tradiţie şi un punct de referinţă al manifestării, care a început la ora 10, 30 s-a derulat pe traseul Primarie – Piaţa Vasile Milea, toţi participanţii – copii, cadre didactice, fiind invitaţi apoi să viziteze expoziţia dendro-floricolă.

În această seară, începand cu ora 19.30, în Piaţa Primăriei va avea loc un spectacol de folclor şi muzică etno, cu recitaluri ale Ansamblului „Zavaidoc”, Grupului folk P620 Tiberiu Hărăguş şi Florin Vasilică împreună cu Grupul „Teleormanul”.

Sâmbată 11 aprilie, începând cu ora 10.00, la Primăria Municipiului Piteşti, va avea loc primirea oficială a delegaţiilor de peste hotare prezente la manifestări. La ora 11.00 va avea loc crosul „Simfoniei Lalelelor”, cu sosire la Primăria Municipiului Piteşti.
Începând cu ora 17.30, în Piaţa Primăriei se va desfăşura un spectacol de muzică tânară, la finalul căruia va fi un foc de artificii. Recitalurile sunt susţinute de DJ Rhino & Sylvia, Akcent şi Voltaj.

La această ediţie a “Simfoniei Lalelelor” sunt prezente următoarele delegaţii oficiale şi reprezentanţi diplomatici:
Excelenţa Sa, Domnul Yoshinobu HIGASHI – Ambasadorul Japoniei;
Excelenţa Sa domnul Robin BARNETT – Ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord
Excelenţa Sa, Domnul Nguyen Quang CHIEN – Ambasadorul Republicii Vietnam ;
Excelenţa Sa, Doamna Datin Paduka Halimah ABDULLAH – Ambasadorul Malaeziei ;
Excelenţa Sa, Domnul Liu ZENGWEN – Ambasadorul Republicii Populare Chineze;
Excelenţa Sa, Domnul Dr. Georg Oberreiter, Ministru Plenipotentiar- Ambasada Austriei;
Delegaţia sârbă, condusă de Domnul Veroljub Stefanovic, Primarul oraşului Kragujevac, oraş înfrăţit cu Municipiul Piteşti;
Delegaţie din Republica Elenă, condusă de Domnul Anagnostaras Panaiotis, Primarul oraşului Nafplio ;
Domnul Paulo Fonseca – Guvernatorul Provinciei Santarem – Portugalia ;
Reprezentantul oraşului Tynaarlo – Olanda, Domnul Harm Katoele, Preşedintele Fundaţiei Umanitare ‘Stichting Eelde’, precum şi producători şi comercianţi de flori din oraşul Tynaarlo ;
Reprezentantul oraşului Borlange – Suedia, Domnul Ronny Arnberg.

La ediţia a XXXII-a a “Simfoniei Lalelelor” s-au înscris şi au participat cu standuri expoziţionale un număr de peste 50 de firme şi instituţii de profil, în interiorul complexului “Casa Cărţii”, alături de peste 170 de firme care comercializează flori, plante, materiale şi expun utilaje cu specific dendro-floricol în exteriorul spaţiului expoziţional şi în Piaţa Vasile Milea. Spaţiul alocat manifestării expoziţionale este de peste 1.000 mp în interiorul “Casei Cărţii” şi peste 7.000 mp în exterior. Un număr de 14 unităţi de învăţământ preşcolar şi preuniversitar au standuri proprii în cadrul Complexului Expoziţional.

Cu ocazia ediţiei a XXXII-a a “Simfoniei Lalelelor” oraşul a fost decorat cu un iluminat ornamental, care însumează peste 200 de instalaţii decorative. Intrările principale şi marile intersecţii din Municipiul Piteşti au fost marcate cu simbolurile specifice sărbătorii de suflet a piteştenilor.
Toate manifestările organizate sub sigla “Simfonia Lalelelor” beneficiază de sprijinul financiar şi material al numeroşilor sponsori. Între aceştia, un aport deosebit îl au Vodafone, Automobile Dacia SA şi Petrom SA – Rafinaria Arpechim Pitesti, sponsorii principali ai evenimentului, precum şi partenerii media “Radio Kiss FM”, “Magic FM”, “Zile si Nopti”.

România între ciocan şi seceră după violenţele din RM

aprilie 12th, 2009

Subminarea relaţiilor moldo-române au devenit prima consecinţă de ordin extern ale revoltelor violente de la Chişinău. După ce deasupra intrării în Parlamentul asediat şi vandalizat a fost arborat drapelul României, reprezentanţii guvernării comuniste au decis să recheme Ambasadorul RM în România pentru examinarea presupuselor “implicaţii” ale Bucureştiului în acţiunile de protest de la Chişinău.

Sub pretextul unor legături directe dintre protestatarii “violenţi” (care alcătuiesc o parte din participanţii la demonstraţii) autorităţile moldovene au hotărât ulterior să instituie un regim unilateral de vize în raport cu România şi l-au declarat pe Ambasadorul Filip Teodorescu drept persona-non-grata. Semnalele producerii acestui declin profund în dialogul bilateral moldo-român a putut fi sesizat încă la 27 martie 2009, când cetăţeni români şi moldoveni din România, care doreau să sărbătorească 91 de ani de la înfăptuirea „Marii Uniri”, nu au fost lăsaţi să intre pe teritoriul RM, prin invocarea unor variate motive nejustificate inventate de autorităţile moldovene. Acestea au fost precedate de alte serii de acţiuni îndreptate împotriva imaginii României şi relaţiilor de bună vecinătate cu Republica Moldova. Reacţia Bruxellului a fost relativ critică la adresa Chişinăului, deoarece acţiunile adresate cetăţenilor români încălcau flagrant angajamentele asumate de RM prin semnarea Acordului de facilitare a regimului de vize şi de readmisie cu UE şi respectiv cu toţi membrii ei, inclusiv România. Cu toate acestea, comuniştii au rămas extrem de hotărâţi în ce priveşte anihilarea elementelor şi sentimentelor pro-româneşti în RM. Acest fapt este elucidat de absenţa unei explicaţii adecvate din partea autorităţilor moldovene vizavi de interdicţiile în masă a accesului cetăţenilor români în RM.
Omiterea de către oficialii europeni a acestui context anti-românesc ostil indus de comunişti a stat într-o anumită măsură la baza deciziei cu privire la ambasadorul român şi introducerea regimului de vize activ faţă de cetăţenii români, luate în urma violenţelor de la Chişinău. Prioritizarea activizării Parteneriatului Estic printre statele vizate (RM, Belarus, Georgia, Azerbaijan, Armenia, Ucraina) de către UE şi lipsa de atitudine critică vehementă privitor la comportamentul acestor ţări post-sovietice faţă de cetăţenii europeni (cazul RM-România) a contribuit, de asemenea, la încurajarea unor ofensive diplomatice şi politice anti-româneşti din partea conducerii comuniste, în special după ce grupuri multiple de protestatari scandând lozinci “unioniste” şi fluturând tricoloare au atacat instituţiile statale moldoveneşti.

Paradoxal, dar arborarea steagului Uniunii Europene alături de cel al României pe clădirea Parlamentului RM nu a condus la reacţii impulsive la adresa oficialilor europeni. Mai mult, oficialii moldoveni au solicitat ajutor din partea comunităţii internaţionale (UE, SUA etc.) pentru a stabiliza situaţia agitată din capitala moldovenească. Acest detaliu semnificativ scoate în evidenţă două lucruri centrale: stigmatizarea României nu este întâmplătoare şi abordarea acesteia în contextul evenimentelor de la Chişinău are scopuri variate şi de lungă durată.

Culpabilizarea României pe plan intern şi extern joacă un rol major pentru comunişti în cel de-al treilea legislativ dominat de ei. Astfel, aceştia intenţionează să discrediteze la maxim partidele de opoziţie pro-româneşti (ulterior parlamentare: PL, PLDM şi AMN) în faţa electoratului moldovenesc, fidelizându-l şi pregătindu-l pentru obiective сruciale ulterioare, cum ar fi acceptarea unor amendamente ale Constituţiei, sprecificate de pereşedintele Voronin inclusiv referindu-se la reglementarea transnistreană. Totodată, ei îşi asigură teren de manevră în negocierile complexe cu România privind semnarea tratatului de bază şi cel privitor la frontierele de stat, în care ar putea avea câştig de cauză, pe seama şifonării imaginii Bucureştiului în cadrul UE şi solicitarea eventuală a unor pârghii europene de presiune asupra oficialilor români.
Pe de altă parte, comuniştii oferă garanţii solide Moscovei privitor la orientarea sa pro-rusă, chiar la debutul viitoarei sale guvernări. Aceasta este importantă pentru ei având în vedere problema transnistreană, care în urma Declaraţiei de la Moscova din 18 martie 2009 a plasat PCRM-ul într-o poziţie dezavantajoasă comparativ cu regimul separatist de la Tiraspol.
În alt context, declanşarea campaniei mediatice ruseşti agresive şi ostile faţă de România denotă o antrenare activă a Rusiei în ajutorul comuniştilor moldoveni în care aceasta a investit multe eforturi şi cu care Moscova leagă realizarea mai multor obiective de natură geo/politică regionale (reţinerea extinderii NATO spre Est, înfiinţarea arhitecturii de securitatea europeană după modelul propus de preşedindele rus Medvedev, demararea ciclului de „revoluţii anti-colorate” pe spaţiul ex-sovietic etc.). Totodată, în Duma Federaţiei Ruse a fost vehiculată ideea recunoaşterii idependenţei regiunii transnistrene în cazul instituirii unei guvernări „pro-româneşti” dar „anti-ruseşti”. În afară de aceasta, Ministerul rus de externe a fost primul stat străin care a susţinut poziţia comuniştilor şi a criticat acţiunile protestatarilor, calificate de oficialităţile ruse ca elemente ce doresc răsturnarea ordinii constituţionale a RM. În această situaţie, comuniştii mizează pe factorul rusesc folosind în masă, în primul rând, sursele ruse de informare, în vederea dezinformării şi mobilizării vorbitorilor de limbă rusă (în cadrul emisiunilor difuzate de postul TV pro-comunist „NIT” a fost transmis chiar şi mesajul în rusă a Mitropolitului Moldovei Vladimir), în timp ce celelalte surse subordonate PCRM-ului s-au focusat în principal pe prezentarea regulată a imaginilor cu violenţele protestatarilor pentru a a „demoniza” protestele posibile în viitor (Moldova 1, N4, EUTV Chişinău).
În cele din urmă, efectul atacurilor politico-diplomatice împotriva României ar putea costa cetăţenii moldoveni apropierea reală de UE, chiar dacă Bucureştiul a declarat că susţine în continuare apropierea constantă a RM de UE, şi că preconizează să contribuie la aceasta prin intermediul proiectelor educaţionale româneşti şi alte programe europene.
Cu siguranţă, ne putem aştepta în continuare la consecinţe serioase ale revoltelor de la Chişinău nu numai asupra relaţiilor bilaterale moldo-române şi a accesibilităţii cetăţenilor români pe teritoriul RM, dar şi asupra atitudinii ulterioare ale autorităţilor moldovene în privinţa posesorilor de cetăţenie română în rândul oficialilor şi nu numai (printre care se numără o serie de personalităţi din opoziţie). De asemenea, ar putea fi paralizate programe europene operaţionale cu participarea României şi Moldovei, precum şi diminuată calitatea negocierilor privind un nou Acord bilateral RM-UE. În pofida gravităţii acestei conjunturi, urmările date ar putea fi atenuate simţitor numai cu implicarea activă a reprezentanţilor UE, Consiliului Europei şi OSCE în medierea relaţiilor moldo-române, cât şi în general a fazei incipiente a unei crize politice de proporţii din RM. În aceeaşi măsură, ar putea fi nevoie de coordonarea acţiunilor cu partea rusă care abordează la toate nivelele protestele/acţiunile violente de la Chişinău, în folosul PCRM.

România – Moldova: Politica gesturilor inteligente

aprilie 12th, 2009
Demonstrație la Alba Iulia în sprijinul protestatarilor din Republica Moldova - foto Emanuel StoicaDemonstrație la Alba Iulia în sprijinul protestatarilor din Republica Moldova – foto Emanuel Stoica

Într-o arbitrară ierarhie (care, a adevărat, nu a arătat dintotdeauna la fel) Sudul şi Estul au fost privite întotdeauna ca alteritate în raport cu mult mai bogatele lor rude, Nordul şi Vestul. Şi aici, evident, nu e vorba de puncte cardinale, ci de raporturi de inferioritate şi superioritate, de priviri superioare dinspre Centru către Periferie. Raportul, deşi mobil, a fost adesea încrâncenat şi inflamat. Perifericii s-au izolat uneori având senzaţia unei iminente invazii, prezervând ideea că la marginea lumii, departe de industrializare şi consumism, indivizii îşi pot păstra o iluzorie sănătate fizică şi morală. În centru izolarea are cu totul şi cu totul alte motivaţii… aflaţi acolo, indivizii îşi protejează modul lor de a trăi intuind în mod natural că deschiderea către periferie înseamnă inevitabil şi disconfortul interacţionării cu un spaţiu încă neaşezat, cu reguli fluide şi principii morale labile. Globalizarea însă instaurează o altă paradigmă a dialogului între centru şi periferie. Zonele marginale sunt, înainte de toate, spaţii de desfacere, ceea ce obligă la un proces de colonizare modernă. Termenul naşte suspiciuni şi nu am prea înţeles niciodată de ce. Multe dintre marile libertăţi individuale de astăzi s-au născut tocmai în urma proceselor de colonizare. Ce-ar fi fost lumea dacă fără intervenţia romană? Prefer să nu răspund pentru că astfel risc declanşarea unui cor de vociferări patriotarde.

Că astăzi cetăţenii Republicii Moldova privesc spre România ca dinspre periferie spre centru nu prea poate fi negat. Şi acum, un exemplu pe care, mutatis mutandis, îl vom folosi pentru a încerca să înţelegem ceea ce se petrece astăzi cu două state care vor avea întotdeauna multe de împărţit. În „Muntele vrăjit”, Thomas Mann creează un personaj (Hans Castorp) care merge la un sanatoriu cu intenţia declarată de a petrece foarte puţin timp acolo; atras însă de un spaţiu aproape magic, Castorp rămâne acolo cu anii, prizonier al unei atmosfere care nu claustrează, care nu e agresiv-invazivă, ci, dimpotrivă, creează dependenţe comode. Tot astfel, în lumea modernă, marile schimbări nu sunt generate de acţiuni în forţă, nici de marşuri de solidaritate sau declaraţii de susţinere, ci de acţiuni inteligente, de tot soiul de dependenţe confortabile care generează schimbări mocnite, dar ireversibile. Dacă lumea musulmană va accepta o deschidere mai mare către Statele Unite, cred că o va face mai degrabă pe filiera Coca Cola şi Hollywood decât în urma unor acţiuni militare. Pe acelaşi model, Republica Moldova se va îndepărta de influenţa radiantă a Moscovei de îndată ce va avea alte elite. Şi când se va întâmpla asta? În ziua în care studenţii basarabeni bursieri la universităţile din România se vor întoarce în ţara natală începând să schimbe micul univers în care vor activa. Trăind într-o societate în care ţi se permite să te revolţi, să polemizezi şi să-ţi exprimi vocal dezacordul, cu greu te mai poţi obişnui cu aerul irespirabil pe care Moscova îl emană generos împrejurul ei.

În vremea Şcolii Ardelene tinerii români studiau masiv în Buda-Pesta, Viena sau Roma, la marile universităţi ale vremii; lucrurile au început să se schimbe in ţară odată cu revenirea lor în Transilvania. Mai mult decât atât, aruncând o rapidă privire peste istoria românească, vedem că mai mereu când am evoluat în mod remarcabil, generaţiile noastre a trebuit să îşi găsească energia vitală dincolo de graniţe. Invoc un singur exemplu cu mare putere simbolică; în zorii apariţiei statului român, am dat fuga prin Europa în căutarea unui rege (şi bine am făcut – gestul a fost de o inteligenţă incontestabilă).

Mărturisesc, multă vreme nu am înţeles exact de ce statul român insistă să acorde burse studenţilor basarabeni. Mi s-a părut până foarte recent un act gratuit, de vreme ce oricum multora dintre ei nu li se acordă cetăţenie, urmând să îşi folosească inteligenţa şi competenţele dobândite departe de ţară. Înţeleg astăzi că, departe de a fi un moft, gestul statului român a fost unul dintre puţinele coerente şi de substanţă. Şi aceasta pentru că elitele moldoveneşti, în măsura în care programul de burse va continua, îşi vor fi făcut educaţia într-o ţară care, deşi nu excelează nici ea în libertăţi civile, este cu mult superioară la acest capitol Republicii Moldova. În două-trei generaţii, moldovenii nu vor mai avea plămâni adaptaţi pentru aerul moscovit şi atunci totul va decurge firesc.

Zilele trecute am fost invitat să particip la o acţiune de solidaritate cu tinerii anticomunişti din Republica Moldova, în faţa Catedralei Reîntregirii din Alba Iulia. Am refuzat fără ezitare… am înţeles că adevărata solidaritate nu se manifestă aşa. Importanţa gesturilor se măsoară întotdeauna prin efectele lor concrete. Dacă mi s-ar solicita să donez cărţi pentru bibliotecile basarabene, aş face-o fără ezitare. Şi aceasta pentru că de fiecare dată când ar fi deschisă, o carte ar avea aceeaşi forţă… Pe când mărşăluirea nu poate face altceva decât să ne creeze iluzia datoriei împlinite. Şi să folosească drept pretext pentru reprimare. Sau, şi mai rău, să ne coboare în gregarism şi să reactiveze discursuri de sorginte paşoptistă.

Tot zilele acestea, am experimentat pentru prima dată în ultimii ani senzaţia că trăiesc într-un stat care acţionează inteligent (e o senzaţie atât de rară încât merită să vorbesc despre ea): când cineva îţi declară ambasadorul „persona non grata” (şi nu „persoana non grata”, aşa cum, în limba moldovenească, a rostit fostul preşedinte Voronin), numeşti altul, când cineva te acuză de implicare într-o lovitură de stat, emiţi comunicate oficiale ferme, dar seci… Între timp, anual studiază în România peste zece mii de studenţi basarabeni. E o politică a gesturilor inteligente. Singura care poate da rezultate. Nu-i pot dispreţui pe cei care organizează în România marşuri de solidaritate. Sunt sinceri, cred în astfel de soluţii… E posibil să aibă şi dreptate. Eu, însă, cred că nu!

Revanşa rinocerilor: Cine a fost Eugen Florescu (I)

aprilie 12th, 2009

A trecut aproape neobservat decesul în luna februarie 2009 al corifeului propagandei naţional-staliniste Eugen Florescu.

Personajul a fost şef al Secţiei Presă a CC al PCR, favoritul Elenei Ceauşescu, zbirul care teroriza Uniunea Scriitorilor în anii 1980, aghiotantul lui Dumitru Popescu- Dumnezeu. Membru al CC al PCR până la prăbuşirea regimului comunist, „detaşat” pentru câţiva ani la Timişoara la mijlocul anilor ’80 ca secretar judeţean cu propaganda, Florescu s-a ocupat personal de supravegherea (domesticirea) intelectualilor critici din acel oraş, în special a celor din jurul revistei Orizont (Mircea Mihăieş, Cornel Ungureanu, Adriana Babeţi, Şerban Foarţă, Marcel Tolcea, Livius Ciocârlie, Daniel Vighi, Iosif Costinaş).

Obtuz, vehement, intolerant şi incult, Florescu a fost, alături de Mihai Dulea, patronul politicii de intimidare a scriitorimii şi de susţinere a curentului autodenumit protocronism. A rămas de pomină afirmaţia sa că protocronismul nu este o simplă concepţie estetică, ci „viziunea artistică a tovaraşului Nicolae Ceauşescu“.

În luările sale de cuvânt de la şedinţele biroului Uniunii Scriitorilor, în deplin consens cu idiosincraziile lui Dumitru Popescu, Florescu i-a atacat constant, cu vicioasă maliţie, pe exponenţii direcţiei (neo) lovinesciene, proeuropene şi potenţial antitotalitare: Nicolae Manolescu, Mircea Zaciu, Valeriu Cristea, Zigu Ornea, Eugen Simion, Ileana Mălăncioiu, Dan Hăulica, Lucian Raicu, Gabriel Dimisianu, Geo Bogza, Octavian Paler, Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu, Ileana Vrancea, Mircea Dinescu şi Dorin Tudoran.

Florescu a fost unul dintre principalii artizani ai otrăvitelor campanii din Săptămîna, Luceafărul şi Flacăra, împotriva postului de radio Europa Liberă şi mai cu seamă a emisiunilor culturale concepute de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. În aceste acţiuni de dezinformare şi intoxicare, nu încape îndoială, Florescu şi ciracii săi au colaborat cu departamentele de resort din Securitate. De altfel, peste ani, Florescu avea sa devină coleg de partid (PRM) cu colonelul Ilie Merce, specialistul securist în domeniu.

Două detalii semnificative pot lumina sensul itinerarului existenţial al lui Eugen Florescu. Un destin în care fanatismul s-a întâlnit cu grotescul şi cu penibilul. Pe la mijlocul anilor ‘90, deputatul PSM (ulterior parlamentar PRM) participă la Paris la târgul de carte al ziarului L’Humanité, cotidian al Partidului Comunist Francez. S-a intâlnit în cadrul standului „Espace Marx” cu o veche militantă a PCR, intelectuală cunoscută şi fostă luptătoare în Rezistenţa franceză. „Omul de stânga” E. Florescu tocmai publicase un articol în care se referea la tatăl meu, fost voluntar în Brigăzile Internaţionale din Spania, drept „Ciungul, pe care până şi Gheorghiu-Dej l-a dat afară din partid de tâmpit ce era”. Fără să îşi piardă cumpătul, fosta grande résistante l-a privit în ochi şi l-a întrebat: “dacă un om de stânga se exprimă astfel despre un mutilat al războiului civil din Spania, ce putem aştepta de la un om de extrema dreaptă?” Florescu a făcut pe loc, la modul propriu, stânga-mprejur, pierzând ocazia de a depăna amintiri despre visurile juneţii revolutionare. Ce era să replice?

Ironia supremă este că, după anul 2000, pontiful antiamericanismului visceral a părăsit România şi s-a instalat în Statele Unite, ca respectabil bunicuţ ajutîndu-şi fiica la creşterea copiilor. Mă îndoiesc că le-a aplicat reţetele învăţate din Poemul pedagogic de Anton Makarenko, perversa matrice care a inspirat ororile de la Piteşti.

Mi-l imaginez, puţin adus din spate, vorbind o engleza şchiopătândă, făcând cumpărături la supermarketul din colţ şi odată întors acasă arătândule nepoţilor, nu fără mândrie, propriile trofee dintr-un trecut pătat de sânge şi mizerie, ordinele şi medaliile câştigate datorită înverşunatului sau devotament pentru „făurirea celei mai bune şi drepte dintre orânduiri”.

La începutul anilor ,90, am citit un imund articol semnat de E. Florescu în săptămânalul pesemist intitulat antifrastic Democraţia. I-am răspuns în România Literară şi textul, intitulat Revanşa rinocerilor, poate fi găsit în volumul Irepetabilul trecut (Curtea Veche, 2008 cu postfaţa de Bogdan Cristian Iacob). Iata un fragment: “…fostul şef al Secţiei Presă a Comitetului Central al lui Ceauşescu, Eugen Florescu, dezlănţuie un turbat atac împotriva celor care îndrăznesc să conteste legitimitatea actualilor guvernanţi de la Bucureşti sau care au îndrăznit să exprime îndoieli privind înţelepciunea, ori chiar buna-credinţă a Frontului Salvării Naţionale. În urmă cu câteva luni, o asemenea explozie de ură venind din partea fostului politruc ceauşist ar fi fost greu de imaginat în paginile unei publicaţii bucureştene. Timpurile s-au schimbat însă, iar profesioniştii delaţiunii au revenit în grup printre noi, mai agresivi şi mai indecenţi decât oricând. Dacă pe vremea lui Ceauşescu li se puteau desluşi motivaţii pentru infamele acţiuni ţinând de obedienţa birocratică, astăzi «băieţii» o fac pe cont propriu, din pură plăcere a bălăcirii prin mocirla stalinisto- fascistă”.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe pe blogul meu: http:// tismaneanu.wordpress.com

Prinţul Charles împotriva unui proiect arhitectural la Londra

aprilie 12th, 2009

Moştenitorul coroanei britanice, Prinţul Charles a solicitat familiei regale din Quatar să reanalizeze un important proiect arhitectural pe care îl consideră prea modern, afirmă Agence France Presse şi Daily Telegraph.

Fiul reginei Elizabeth a II-a, cunoscut pentru afirmaţiile sale ce denunţau transformarea Londrei într-un «furuncul monstruos», de această dată critică un imens proiect privind zona «Chelsea Barracks» a unor foste clădiri militare demolate şi situate în cunoscutul cartier din vestul Londrei, Chelsea.
Societatea Qatari Diar ale căror acţiuni sunt 100% de suveranul Quatarului, doreşte să construiască pe acest mare amplasament un proiect semnat de celebrul arhitect britanic Richard Rogers.

Britanicul de origine italiană Richard Rogers, laureat al Premiului Pritzker 2007, echivalentul premiului Nobel în arhitectură, şi înnobilat de regina Elizabeth a II-a a Marii Britanii ca baron Rogers of Riverside, devenit celebru prin Centrul Georges Pompidou din Paris construcţia proiectată alături de Renzo Piano, a mai construit Lloyd’s building, Millennium Dome şi Reuters Data Centre la Londra, Curtea eurpeană a drepturilor omului la Strasburg, Palatul de justiţie din Bordeaux ş.a.m.d.

Noul edificiu în oţel şi sticlă propus de Quatari Diar este propus a se construi în vecinătatea lui Royal Hospital, clădire de patrimoniu.
Purtătorul de cuvânt al proprietarilor zonei Project Blue (Guernsey) Limited a declarat că se află în discuţii cu reprezentanţii Prinţului Charles, pentru a ajunge la un accord. Purtătorul de cuvânt al prinţului a refuzat să comenteze existenţa unui proiect alternativ pentru amplasament, propus de Prinţul Charles.

Fostul primar al Londrei, Ken Livingstone se întreabă cu ce drept intervine Prinţul Charles într-un proiect destinat Londrei, moştenitorul coroanei regale nedeţinând nicio putere efectivă în aprobarea noilor construcţii.

O ARGESEANCA A SUPRAVIETUIT DUPĂ OPT OPERAŢII

aprilie 12th, 2009

Este o dimineaţă plăcută de primăvară, cu soare, cântec de păsărele şi oarecare linişte sufletească. Aşa cum am stabilit, sun şi mi se confirmă: „vino!”. Cobor scările în grabă, traversez parcarea, mi se deschide uşa şi în faţa mea o doamnă cu ochi negri, păr ondulat şi zâmbet pe buze mă aştepta….. În timp ce făcea cafeaua începe să-mi destăinuie povestea ei…..

„Cum să-ţi spun? Eu am probleme de la 14 ani, aşa m-am născut. La acea vârstă, aveam hipertensiune 20, tulburări de vedere în urma spargerii vaselor de sânge la ochi, însoţite de o transpiraţie abundentă. Aproape o jumătate de an am colindat spitalele şi nu se reuşea să se stabilească
exact diagnosticul. Pe rând, mi s-a spus că ar fi reumatism…….Mă dureau picioarele, mă deranja transpiraţia, starea de nesiguranţă pe care o aveam, zilele mi se păreau grele….”

La Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Grigore Alexandrescu, care este cel mai vechi spital de copii din România şi din Balcani, i-au stabilit diagnosticul: feocromocitom.

Un caz rar de studiu

Feocromocitomul este o tumoare rară, localizată în majoritatea cazurilor în partea internă a glandei suprarenale (medulosuprarenala). În condiţiile formării unui feocromocitom, glandele suprarenale produc unii hormoni în exces, ducând la creşterea tensiunii arteriale şi a frecvenţei cardiace.

Această tumoare este ameninţătoare de viaţă, dacă nu e depistată şi tratată. Feocromocitomul poate să se dezvolte la orice vârstă, în 10% din cazuri fiind bilaterală. În anul 1976, s-a operat la Fundeni, la dr Dasn Setlacec. ….

În clipa următoare, îşi ridică tricoul şi îmi arată abdomenul: avea trei tăieturi în V, bilaterale….După şapte ani, la vârtsta de 21 de ani, a recidivat: aceleaşi simptome au început să se instaleze încet- încet. Tumoarea era foarte mică. Din nou necesita intervenţie chirurgicală la Spitalul Fundeni.

Pentru acea vreme era un caz de studiu. Ulterior cazul ei a devenit mediatizat în cartea Patologia chirurgicală a glandelor suprarenale, având doi autori : D. Setlacec şi E. Proca, fiind prezentat şi studenţilor la Medicină.

La finalul acestei operaţii, doctorii s-au pronunţat că va mai trăi maximum 20 de ani. Viaţa continua…. I s-a transmis că nu e bine să aibă copii, dar fără tratament medical adecvat, la vârsta de 38 de ani a rămas însărcinată. Din nou a mers la Spitalul C.I. Parhon, pentru a începe investigaţiile necesare supravegherii sarcinii.

Analizele au ieşit bine şi i s-a recomandat un medic pentru cazuri speciale, care să o ajute să ducă sracina la bun sfârşit. Aceasta a mers foarte bine până când fătul a împlinit şapte luni. La acea vârstă, i s-a recomandat cezariană, viaţa bebeluşului fiind în pericol.

La naştere , copilul a avut 1.400 kg, a contactat un virus în spital şi a necesitat tratament timp de zece zile. După o lună şi jumătate de stat în spital, copilul mai luase în greutate 1.200 kg. A rămas totuşi cu o cicatrice la cap, de mărimea unei ceşcuţe de cafea, iar în acel loc nu-i mai creşte părul.

În acele zile fetiţa era între viaţă şi moarte…. A vegheat-o, a alăptat-o, a îngrijit-o cu multă dragoste, dragoste pe care o poate oferi numai o mamă. O asistentă din spital a încercat s-o liniştească: ” Îţi va scoate peri albi!”. Nu mai conta nimic, era bucuroasă şi Îi mulţumia lui Dumnezeu pentru acest dar ceresc.

Problemele mamei au afectat sănătatea copilului

Problemele s-au răsfrînt şi asupra sănătăţii copilei: o sensibilitate la căile respiratorii, care a necesitat tratament la Slănic Prahova, Olăneşti.

Mai are o alergie la polen şi graminee. Toate acestea şi-au pus din nou amprenta asupra sănătăţii şubrede a mamei. În 2004, a reînceput calvarul. Ameţeli, dureri de cap, senzaţie de vomă, o stare generală de dezechilibru..

În urma investigaţiilor de la Piteşti, i s-a comunicat că este suspectă de colică biliară şi din nou a ajuns la Spitalul Fundeni, la Interne.

Nemaifiind paturi acolo, a fost redirecţionată temporar către Neurologie. De fapt, problemele ţineau de Neurologie, ceea ce la Piteşti scăpase de sub observaţie.

I s-a localizat o tumoare celebrală de mărimea unui ou de gâscă. Îi apăsa pe creier, provocând reacţii în lanţ. S-a ajuns la comă. În cel mult două zile, trebuia operată şi orice întârziere îi era fatală. Operaţia pe creier a necesitat intervenţii bilaterale, la interval de o săptămână una de alta. Tot atunci, i s-a introdus un şunt (tub care face legătura între creier şi intestine, rolul lui fiind acela de a elimina presiunea intracraniană).

Această intervenţie a ţinut doi ani şi a recidivat după aceea. A reluat drumul spitalului, pentru că durerile deveniseră insuporabile. Din nou la I.C. Parhon, din nou tomografie computerizată la cap şi la suprarenale.

Pentru edificare , şi un RMN. Concluzia a fost : „S-ar părea că există în jur de cinci umbre de tumori”. Probabil dintr-o teamă de a nu eşua, se pare că la fiecare intervenţie doar se curăţa tumoarea la cap, fără a fi înlăturată 100%.

În decembrie 2006, a urmat o nouă operţ’ie pe creier, la Spitalul Bagdasar Arseni (Nr. 9). De această dată, după o intervenţie destul de complicată, s+a reuşit înlăturarea completă a tumorii. Şi astfel , s- a mai câştigat încă o luptă din acest război lung.

Boală lungă, bani puţini

Problemele , însă, nu se terminau aici, mai era necesară o repetare a analizei al glandele suprarenale, o analiză specială, numită scintgratie (800 euro) , nerealizabilă în România.

Avea două opţiuni: Ungaria sau Austria. Aşa că şi-a trimis scrisoarea cu prezentarea datelor medicale. Stupoare, a fost respinsă! A trebuit urmată varianta cea mai complicată: Viena. Era primăvara lui 2007……

La Viena , o costa 1.300 de euro. Intervenea o mare problemă: pe de-o parte, dorinţa de a trăi, iar pe de altă parte, cumplita disperare de a nu avea resursele financiare pentru a se agăţa de viaţă, viaţă pe care o iubea atît de mult şi pe care dorea din tot sufletul să o trăiască.

De la cabinetul particular al dnei dr. Ileana Marinescu, a obţinut suma de 1000 de euro, s-a mai împrumutat de 300 de euro şi a plecat către Viena. Analiza a costat 700 de euro, iar 600 de euro s-au dus pe cazare, plus transport.

În trenul în care a călătorit a fost singură în compartiment. La vama cu Ungaria, dormia şi nici nu a mai fost deranjată de vameşi. Ajunsă la Viena, şi-a reglat ceasul. S-a cazat la Hotel Maria Hilfestrase, situat la 4 km de Clinică.

O uimea faptul că la fiecare colţ de stradă auzea vorbindu-se româneşte. Trei zile au durat investigaţiile pentru analiză, o zi a fost tratată cu o substanţă care trebuia să ţină pe oricine la distanţa de 1 m ( era radiantă), iar două zile a fost conectată la un aparat special. Au existat două şedinţe de analiză, timp în care a fost întoarsă şi studiată pe toate părţile. La Viena i s-a comunicat că mai are o şansă, dar numai la suprarenale.

Din pură curiozitate soţul s-a interesat cât costă acel sofisticat aparat. Numai 20 de milioane de euro! Dar la noi nu există….. Probabil alţii ştiu mai bine. A treia operaţie la suprarenală, în 2007, la Spitalul de Urgenţă Floreasca. Avea 45 de ani. De la suprarenale, operaţia s-a întins la fiere, unde medicii remarcaseră pe loc că avea o colecţie de patru pietre. Operaţiile au mers în paralel.

Îmi precizează tot timpul a fost cu moralul ridicat şi chiar făcea haz de situaţia delicată în care se afla.

Lovitură de teatru

Din nou răsturnare de situaţie….a recidivat boala.. La I.C. Parhon îi transmit că ” nu mai ştim ce să-ţi facem”..

A urmat o deviere de la tratamentele obişnuite şi a încercat cu tratament homeopat. Până atunci nu încercase varianta naturistă şi s-a hotărât să-l încerce. A durat şase luni, timp în care nu avea voie să mănânce decât legume şi fructe crude, nimic fiert, fript sau copt.

În acest interval zilnic trebuia să facă 2 clisme, dar nu a suportat decât una. După cele şase luni când şi-a făcut din nou RMN- ul, a constatat că tumoarea se mărise cu un centimetru. Teama şi deznădejdea s-au instalat din nou în viaţa ei.

Nu şi-a pierdut încrederea şi a apelat la un medic din spitalul nr 9 Bucureşti şi anume medicul Gorgan care i-a propus încă o intervenţie deşi considera că or să apară complicaţii.

Chiar dacă operaţia era foarte riscantă, Felicia, se bucura de fiecare zi în care se trezea şi putea să se gândească la salvarea ei. A acceptat propunerea medicului de a mai face încă o intervenţie dar avea nevoie urgent de 5 l de sânge grupa 01 RH negativ. A apelat la toate cunoştintele care nu au stat pe gânduri şi au ajutat-o.

Operaţia a fost un real succes, Felicia s-a trezit dupa 3 zile şi a fost fericită să constate că este printre cei dragi. Familia şi cunoscuţii erau şocaţi de minunea care tocmai se întâmplase. Nici un medic nu-i mai dădea nici o şansă şi ea a învins prin voinţă şi dorinţă. Primele cuvinte după ce s-a trezit au fost ,, am învins, am caştigat bătălia cu viaţa,,.

Epilog – martie 2009

„Acum mai ameţesc foarte puţin, ultimul RMN a ieşit bine, urmează un nou control în luna mai şi sper din tot sufletul să fiu bine. După atâtea intervenţii si atâta timp petrecut prin spitale acum simt că am renăscut, pot să mă bucur de familie de tot ce îţi oferă frumos viaţa şi nici nu pot să exprim în cuvinte cât de fericită şi împăcată sufleteşte sunt pentru că sunt alături de fetiţa mea…” –
Daria.

„Dacă nu ar fi fost ea nu aş fi avut putere să lupt şi nu aş mai fi fost nici eu. Ea, doar o fetiţă, o jumătate de om mi-a dat puterea să lupt pentru viaţa mea, să lupt să fiu sănătoasă. Este tot ce am mai scump de lume”.

O lacrimă i se prelinge uşor pe obraz „vezi tu, au fost prea multe suferinţe îţi dai seama prin ce am trecut? Cînd am născut-o pe Daria medicii mi-au descoperit şi un fibrom pe care mi l-au extirpat în timpul cezarianei. Până şi cel mai frumos moment din viaţa mea a fost umbrit de o intervenţie chirurgicală”

„Diagnosticul meu este Von Hippel Lindau este o boală din naştere şi are la bază o deficienţă de cromozom 4. Unii dintre medicii au spus ca este posibil sa fie o boală ereditara, ceea ce sper din tot sufletul sa nu se adevereasca.

Din tot ce am trăit în ultima perioadă am învăţat un lucru să nu renunţii la viaţă care este cel mai preţios dar de la Dumnezeu şi întotdeauna exista oameni care au un suflet mare şi dornici sa te ajute. Le mulţumesc tuturor celor care au stat lîngă mine şi m-au ajutat şi îi mulţumesc şi lui Dumnezeu că mi-a ascultat rugăciunile”

E primavara si in Israel

aprilie 12th, 2009

Motto: Va’ pensiero sull’ali dorate
Attraversa le montagne e vola
Sugli oceani.
Raggiungi la terra, trova il luogo
Dove vanno tutti i bambini
Ogni notte dopo aver sentito questa ninnananna.
Ogni notte dopo aver sentito questa ninna nanna.
(din Opera Nabucco)

Iesirea din sclavie a evreilor sarbatoreste si ideea de prosperitate milenara. Egiptul avea sa devina un prim lagar de decimare in constructiile monumentelor, drumurilor si ale altor cladiri megalomanice faraonice.
Exodul fiilor lui Israel prin desert catre muntele Sinai ca refacere a natiunii ebraice este sarbatorita in anul acesta pe perioada de 8-12 aprilie.

Nu trebuie sa fii evreu pentru a intelege importanta uniunii si a fi condus de catre un stralucit lider. Exemplul celebrarii libertatii si mai ales imaginea lui Moise raman definitorii pentru oricine.

Ganduri bune si bucurie !

Dincolo de orice explicitare liturgica sa zabovim cateva minute in compania muzicii lui Verdi, Nabucco: http://www.youtube.com/watch?v=l0ZcBtcTAxU

Între știință, religie, filosofie și paranoia

aprilie 12th, 2009

Am avut de curand ocazia sa citesc doua lucrari scrise de un domn ( Cosciug) si de fiul sau, student la medicina ( tot Cosciug).

Trebuie sa spun ca niciodata nu am mai vazut asa ceva! Lectura respectiva mi-a dat intr-adevar fiori de groaza!
Si totusi cred ca este necesar sa vorbesc despre acest tip de „stiinta”, intrucat, din nefericire exista o clientela larga pentru pseudostiinta in Romania (si nu numai).

1. Criteriul eliminarii notiunii de „perpetuum mobile”

Trebuie sa spun de la inceput ca dupa ce am citit ambele „lucrari” sau ambele variante ale unei „lucrari”, am ramas socat.

Cu un secol in urma, fizicianul Albert Einstein a lucrat intens la crearea teoriei relativitatii simple (in 1905) si a celei generalizate, ceva mai tarziu, datorita faptului ca a avut suficient timp liber ca sa lucrezi si „la serviciu” la aceste teorii. De ce? Pentru ca munca lui la „Oficiul de Brevete si Inventii din Berna” era extrem de simpla. Cum vedea expresia „perpetuum mobile” pe orice cerere de brevet, cum arunca la cos acea cerere! Maculatura! Fara sa trebuiasca sa dea explicatii nimanui! Pentru ca simpla propunere pentru brevetare a acestei sintagme era o dovada suficienta ca respectivul autor este „dus cu pluta”. Adica este in afara gandirii stiintifice! Si, ce pot spune despre aceasta pretentie de a crea un perpetuum mobile de catre cei doi domni Cosciug? Sa ma mir?

Ori, primul lucru ce mi-a atras atentia in prima varianta a acestei „lucrari” (care nu este prezenta pe acest site) a fost faptul ca nici dupa un secol de la teoria relativitatii a lui Einstein, autorii (cei doi membrii ai familiei Cosciug) nu au aflat acest lucru, si au propus un asemenea perpetuum mobile. E drept ca prima varianta a fost modificata, devenind cea de fatza, dar cu ce? Cu lucruri care provoaca aceeasi durere de cap.

2. „Vartej invartosat de vorbe” pompieristice

Citez: „Noi, conform celei mai celebre şi complete definiţii a managemetului…”. Intrebarea mea pentru „voi”: ce legatura are managementul cu titlul pompos, neacoperit cu nimic de continut, de „Teoria creaţionismului evolutiv al omului”??

Sigur, cuvantul „Noi” se poate referi aici fie la faptul ca tatal si fiul scornesc impreuna o „teorie”, fie la pluralul majestatii. Dupa vorbele bombastice ce urmeaza nici nu stiu ce sa cred; as spune ca e vorba mai degraba de un accent paranoid. Mai departe: „datǎ acum mai bine de trei secole de Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz, prin emiterea “metodei certitudinii şi a artei de a inventa lucruri noi în vederea ….”.

Vorbe goale. Sigur ca a da numele intreg al unei celebritati suna „bine”. Numai ca nu asa se procedeaza in adevaratele lucrari stiintifice, unde se incearca comprimarea informatiei in cat mai putine cuvinte. Conciziunea e un dar al zeilor, spuneau si latinii. Cea mai scurta conversatie in latina e data mereu ca exemplu suprem de conciziune: „Eo rus!” „I.” Adica „merg la tara!” „Du-te!”

Doamne fereste de analfabetism! Si de ghiveciul in gandire!

3. Logica „lucrarii de stiinta”

Cand cineva vrea sa comunice vreo descoperire, primul lucru pe care trebuie sa il faca este sa formuleze pe scurt care este starea actuala a cunostintelor in domeniul respectiv. Subliniez: in domeniul respectiv, nu intr-o suta de domenii care nu au a face unul cu altul. Apoi expune pe scurt lucrarea in sine, metodologia urmata si in final rezultatele. Lucrarea se termina prin a arata ceea aduce lucrarea respectiva ca noutate in domeniu.

Nimic din toate acestea aici! Din contra, autorii jongleaza cu diverse nume, zeitati, notiuni, teorii si altele, insiruind mai ales cuvinte „radicale” fara sa formuleze nici o explicatie a lor, chiar cand le folosesc total aiurea, in contexte nepotrivite.

De exemplu: ce legatura este intre Isus Christos si „diagrama manageriala a trairii umane” (cum definiti aceasta diagrama inexistenta?) si „apendicele xifoid al sternului (Evrei 4.12)” ; (nici nu incerc sa caut acest pasaj in biblie, pentru ca sunt sigur ca acest citat este complet aiurea; biblia nu se ocupa de „stern”; apoi cu constatarea „Conform calculelor noastre teoretice, frecvenţa de rezonanţǎ sau fundamentala acestui rezonator energetic..etc”.Etc.

Este paranoia curata! Dar face impresie la ignoranti si la sfertodocti!

Mai departe insir la nimereala, asa cum sunt date in lucrare urmatoarele notiuni: Adam, mtDNA (de ce nu ADN, ca in romaneste?), sau „acest biolaser care comunica cu mitocondriile feminine”. Mi-e si sila sa mai citez aceste boscoane. In plus, alaturi de citatele alandala din de toate pentru toti, numele lui Steven Hawking este utilizat de autori pentru a-i falsifica credintele si mesajele.

4. Intre Hawking si profetul Daniel

Faptul ca autorii acestia il citeaza pe Hawking are scopul de a le intari celelalte citate din biblie, complet nepotrivite in context.

In realitate Hawking face parte dintre ateii celebri si a divortat de sotia lui care a avut totusi grija de el timp de multi ani, tocmai pentru ca ea era credincioasa si el ateu! Intr-adevar, Hawking a pus intrebarea retorica „cine a pus foc in ecuatii” dar asta nu inseamna ca el este credincios!

In rest, cine ar putea gasi vreun sens in urmatoarele: „Transcrierea informaţiei din câmp pe suportul substanţial, ca atare naşterea limbajului cu a doua articulare, care foloseşte cuvinte şi fraze, realizate prin combinaţii ale elementelor baze azotate (ARN, ADN), în corespondenţă, în omomorfism cu listele de aminoacizi, din spectrele Fourier, deci geneza codului genetic (substanţial) asociat memoriei operative poate fi înţeleasă prin interferenţa undelor, şi anume folosind ipoteza holografică.”

Sunt sigur ca autorii mizeaza pe cititori ca vor cadea in extaz in fata atator cuvinte radicale!

Nici prin cap nu le trece ca atunci cand un cititor va exclama: „Oh, mon Dieu” nu va fi o exclamatie de incantare ci pe dos!

5. Cel patru sau mai multe VANTURI

Citez din cele doua genii neintelese ale noastre in continuare:

„Aceste vorbe ne-au condus către Biblie, cartea de căpătâi a lumii creştine, unde am găsit cea mai scurtă descriere a creaţiei şi evoluţiei omului: “Cele patru vânturi ale cerului au sfredelit marea cea necuprinsă şi patru fiare uriaşe au ieşit din mare, una mai deosebită decât alta. Cea dintâi semăna cu un leu şi avea aripi de vultur. M-am uitat la ea până ce aripile i-au fost smulse şi a fost ridicată de pe pământ şi pusă pe picioare ca un om şi i s-a dat inimă de om.” (Daniel 7.2-4) Conceptul biblic cu vânturile creatoare ale cerului ne-au readus în zilele noastre, către conceptul matematicianului Paul Constantiescu privind geneza sistemelor: “Marele univers apare astfel ca fiind format din câmpul fundamental ca un rezervor nestructurat, infinit (ortoexistenţa), reprezentat ca un fluid metarelativist, şi restul marelui univers (structurat, finit) ce constituie existenţa, având spaţiu-timpul ca un prim câmp grefat pe câmpul fundamental.”

Interesanta problema asta a vanturilor! Mai ales daca observam ca aceasta „lucrare” este o insiruire a unor notiuni si nume care nu au nici o legatura una cu alta! Care e lucrarea?

Singura paralela cu ceea ce cunoastem din cultura umana pana acum pare a fi similaritatea lucrarii cu enumerarea de catre Aladin din „1001 de nopti” a continutului desagei sale, care contine printre altele: „o mie de cadane, salvarii profetului, o suta de cirezi de vaci, cela patru zari, sapte oale cu ulei, toate furnicile din lume, pantofii califului, hamamurile din Siria, dervishii in cautare de baieti, toti hotzii din Maghreb, zebbul eunucilor de la palat, ….etc etc…si toate cele patru vanturi de camile batrane si imputite”.

M-am straduit sa fac o analiza cat mai potrivita a acestei „lucrari”. Recomandarea mea? Nu este de a indemna pe autori sa mai studieze, pentru ca nu vor intelege asta. Sau in cazul ca autorii au intentionat sa faca un banc (ceea ce nu cred totusi!) nu pot decat sa-i rog sa plece cu lucrarea in cele patru vanturi!

Addenda: In prima varianta a „lucrarii”, autorii au precizat ca si-au incuiat lucrarea undeva intr-o biblioteca (a spitalului?), ca sa nu o fure cineva.

In acest caz ii rog eu insistent sa arunce cheia, sa nu o gaseasca nimeni!

Armonii pascale la Cluj

aprilie 12th, 2009

Atmosfera febrilă care precede Paştele s-a înstăpânit în Clujul multiconfesional şi multietnic. După un martie răcoros, aproape iernatic, primele zile de aprilie, calde şi prietenoase, au încurajat arborii să-şi pună horbotele de flori, mugurii magnoliilor stau să plesnească, pieţele s-au umplut de ridichi, ceapă verde, salată, spanac şi flori: narcise galbene cu miez oranj şi lale multicolore. Ouăle mari şi dolofane stau rânduite în cofraje, aşteptând momentul unic, în care vor fi colorate şi dichisite pentru a trece în dimensiunea sărbătorească. Oamenii forfotesc prin magazinele pline cu iepuraşi şi ouă de ciocolată, obiecte decorative fanteziste, menite să sublinieze sărbătoarea pascală.
Anul acesta paştele catolic şi cel ortodox se succed la un interval de o săptămână. Un sfert din locuitorii oraşului, în majoritate de etnie maghiară şi de confesiune catolică, luterană, calvinistă sau unitariană, sărbătoreşte „paştele unguresc”, în timp ce marea majoritate, de confesiune ortodoxă sau greco-catolică, ţine „paştele românesc”. La intervale mai mari de timp, în urma unor socoteli bisericeşti complicate, cele două sărbători se suprapun. Dar şi acum, când Duminica Floriilor la ortodocşi coincide cu Duminica Paştelui la catolici, practic toţi clujenii sărbătoresc. Dacă maghiarii au un mod ceva mai sobru de a marca paştele, prezenţa la liturghia de la miezul nopţii Învierii, deşi numeroasă, fiind mai reţinută, în noaptea Învierii Paştelui ortodox, oraşul este animat ca în miez de zi.
Diferă şi alimentele tradiţionale. Ungurii coc renumitele beigli (nişte rulade) umplute cu nucă şi cu mac, în timp ce românii prepară cozonacii aurii şi bine crescuţi, umpluţi cu nucă, mac şi stafide. Mielul e prezent pe mesele tuturor; la unguri se mănâncă supă de miel cu tarhon şi smântână, în timp ce românii preferă drobul bine condimentat. Şi se vopsesc ouă. Toată lumea se întrece să aibă pe masă ouă cât mai frumoase. De la ouăle roşii tradiţionale, fierte în foi de ceapă, care au aspect mozaicat, până la ouăle încondeiate cu modele arhaice, a căror confecţionare se învaţă, mai nou, şi la şcoală. Alţii împodobesc ouăle cu abţibilduri sau le colorează cu tradiţionala vopsea de ouă.
Lunea paştelui, fie el catolic sau ortodox, este foarte importantă, pentru că se merge la udat. Casele cu fete şi femei aşteaptă sosirea băieţilor şi bărbaţilor înarmaţi cu sticluţe de colonie (astăzi mai ales sub formă de spray) pentru a stropi doamnele şi domnişoarele care, altfel, riscă să se veştejească. Stropitul este precedat de rostirea unor poezioare de genul „Eu sunt micul grădinar, cu sticluţa-n buzunar, am auzit că aveţi o floricică…”. În schimbul poeziei şi a celor câţiva stropi de parfum, udătorii pot alege câte un ou roşu din coşul sau tava oferite în aşa fel, încât oul cel mai frumos să ajungă la cavalerul preferat. De-a lungul anilor poeziile de stropit s-au diversificat şi s-au adaptat epocilor, alcătuind un adevărat folclor urban. Taţii şi fiii, bunicii şi nepoţii, tinerii şi vârstnicii pornesc de după amiază pe la casele doamnelor şi domnişoarelor, unde sunt trataţi cu bunătăţi, stau în poveşti şi pleacă mai departe, cu săculeţul de ouă tot mai plin şi paşii tot mai nesiguri. Este un prilej de revedere, de reconciliere, de a afla noutăţi. De „paştele unguresc” mulţi români merg la stropit la prietenii şi vecinii maghiari, aceştia returnând vizita la „paştele românesc”. Udatul se încheie târziu în noapte, lăsând în urmă un miros amestecat de colonie şi coji colorate de ouă aruncate pe trotuar.
A doua zi toate doamnele şi domnişoarele se spală pe cap şi povestesc, cu lux de amănunte, cum au petrecut.
Anul acesta Pesahul sau Paştele evreiesc cade miercuri seara, înainte de Joia Mare catolică. Membrii comunităţii (vreo sută la număr) se adună la cantina rituală pentru a celebra seara de Seder, care evocă eliberarea poporului evreu din robia egipteană. Se mănâncă azimă, în amintirea fugii din Egipt, când aluatul de pâine nu a avut timp să dospească şi s-a copt la soare, rădăcini amare pentru a nu uita de amărăciunea sclaviei, ouă care simbolizează fertilitatea, un amestec de mere şi nuci numit hroises, simbol al mortarului cu care sclavii evrei construiau piramidele egiptenilor şi totul se stropeşte cu apă sărată, în amintirea lacrimilor din robie. Nici vinul nu lipseşte de pe masa sărbătorească. Cel mai tânăr membru al comunităţii pune întrebarea milenară „Ma niştana ?” Prin ce se deosebeşte seara aceasta de toate
celelalte ? Răspunsul se află în Hagada sau Cartea Ieşirii, din care se citeşte în limba ebraică şi se cântă cântece de Pesah. Azima se consumă timp de opt zile, cât durează Pesahul.
Evreii clujeni le duc în dar azimă, prietenilor români şi maghiari. Iată că în Clujul multietnic şi multiconfesional, pe masa de paşte azima (maţesul), cozonacul românesc şi beigliul unguresc se împacă foarte bine.

 
54.162.227.136