Loading

La nuit de l’hippogriffe VII

iunie 15th, 2009

\”Il mio cuore batte più forte quando intravedo l’arcobaleno\”

tes ailes perdent enfin l’éclat purpurin

des mâles pensées

mais j’ai oublié les lueurs de l’aube

gémit la licorne d’or

et le sable se détachait de l’horizon

en prenant son âme en une seule fois

un jour nous regarderons ensemble

la mer derrière toutes les dunes

entendit l’hippogriffe

les mots sont comme le vent dans le sable

la présence invisible lui fera du bien

parmi l’odeur de jardin empoisonné

ceci n’est pas une pomme

ni le sommeil

c’est la difficulté d’être dedans et dehors en même temps

ils se vêtirent de la peau d’arc-en-ciel

et trouvèrent à mi-chemin

l’espérance

\”Il mio cuore batte più forte quando intravedo l’arcobaleno\”

= \”My Heart Leaps Up When I Behold The Rainbow\”

(by William Wordsworth)

Castele pe plajă

iunie 15th, 2009

Stau toată ziua pe plajă.
Construiesc castele.
Ştiu că nu vor dăinui prea mult.
La prânz vin copiii; mi le dărâmă.
Ce dacă undeva departe e război?
Castelele mele nu vor fi cazemate.
Nici pescăruşilor nu le voi pune mitraliere în pliscuri,
În locul peştilor strălucitori.
Copiii n-au mai venit.
Săpând până spre seară,
Am avut timp să dezamorsez toate bombele ne explodate din cel de al treilea război.
Înainte de căderea întunericului,
Am găsit desenat pe nisip
Ceasul pierdut la trecerea la ora de vară.

Dan David, Los Angeles, aprilie-22-2007.

Sfiiciune

iunie 15th, 2009

Sfiala m-a oprit s-ating luciul castaniu al părului tău,
Timiditatea fuge de ocară cu frica celui bănuit de nelegiuire.

Nici rotungimea cu străluciri de marmoră a sănului n-am mângăiat-o
Decât c-o hoţească privire aruncată pieziş
Ce adesea apare în vis sub clarul nopţilor de vară
Când luna şi-arată chipul luminat de zâmbetul tău.

In dragoste cu tine n-am putut să simt
Spasmul născut in strânsoare coapselor
Imbraţişându-mi pulpele înfiebântate
Ce-au răvăşit aşternuturi străine
In cutele cărora mă regăseam pustiit de singurătate
Încercând să te aflu în altă fiinţă.

Dar glasu-i diferit
Şi mângăierea-i străină
Şi ochii ce mă urmăresc în întuneric
Nu au luminozitatea celor ce-au sfredelit în mine adâncul
Pe apele caruia stafiile momentelor apuse
Readuc neîncetat fluviul
Posibilităţilor neralizate în sfiiciune.

PL:ACIDO

iunie 15th, 2009
Placido, eroul principalPlacido, eroul principal

Dan Predescu

PLACIDO
dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni
în prezenţa unui cotoi abstinent
care are şi el părerile lui

– 6 –

– Eternitatea va fi lungă, zice Harry.
– Lungă şi rece, adaugă Adrian.
– Lungă, rece şi întunecoasă, completează Marcel.
– Lungă, rece, întunecoasă şi tâmpită, conchide Adrian.
– Ca la noi, moşule, fix ca la noi, oftează Marcel, dând din mână a lehamite.
– Nenorocită ţară! exclamă Harry.
– Nu te mai agita, că se desfiinţează oricum, îl linişteşte Adrian.
– Patria este nărodul, iară nu tagma jăfuitorilor, tună Tudor Vladimirescu din toate subwoofer-ele sale, aplicându-se holografic de pe hârtia de douăşcinci de lei pe mutra lui Marcel, tot oltean şi el.
– Patria? întreabă Harry pe tonul lui Gheorghe Cozorici în Richard al Treilea cel Bătrân. Patria? Foarte simplu! Patria e acel loc unde poţi fi tâmpit, puturos, hoţ şi lichea cît vrei tu şi unde, dacă un străin îţi spune că eşti aşa, îi poţi răspunde: cară-te de aici, venetic împuţit! Şi unde, cu toate aceste „însuşiri”, vei fi mai grozav decît orice străin, fie el oricît de străin de ele. Preferaţi săpunul autohton caşcavalului străin! astfel zeflemisea metecul Caragiale simţirile profund româneşti ale compatrioţilor săi. Şi zău dacă ei nu procedau chiar aşa. Ca şi astăzi, de altfel.

Tirada aceasta, cu patria, Harry n-o rostea acum pentru prima oară. O mai făcuse în 1986, după ce păţise o chestie cam nasoală. Pe tabelul pentru locuinţe, de la el de la serviciu, unde figurase în ultimii patru ani pe poziţia cinci din şase, se produsese peste noapte o schimbare nevăzută, neştiută, insesizabilă, dar al naibii de reală, adică, pe scurt, Harry se trezise pe locul şapte, adică nicăieri, iar când s-a dus să întrebe de ce asta, i s-a spus că din cauza politicii pe care a făcut-o tatăl său înainte de patruşpatru, pentru care acesta a şi fost deportat în urmă cu doar câteva decenii. Dar în institut se zvonea că Smărăndiţa, care îi luase locul pe tabel, îi dăduse lui Mădulărescu, secretarul organizaţiei de bază, trei mii de lei pentru operaţia cu pricina, informaţia provenind, se pare, chiar de la Smărăndiţa, care era o femeie volubilă, comunicativă.
Aşa că Harry s-a trezit vorbind în plus, cum au numit colegii, atunci când au fost întrebaţi, izbucnirea lui. Cea mai detaliată informare, însă, i-a aparţinut Smărăndiţei, care dădea şi amănunte suplimentare, adică pomenea nişte lucruri pe care Harry nu le-ar fi spus nici să-l pici cu ceară, că doar nu era nebun şi lipsit de instinct de conservare. Iar la sfârşit, Smărăndiţa a scris: „Am considerat întotdeauna felul de a vorbi al colegului Gobels ca fiind foarte nepatriotic şi chiar antipartinic şi m-am mirat că nimeni nu ia vreo măsură cu el. Consider că n-ar trebui să se permită prezenţa unui asemenea nume pe o listă pentru case făcute din munca poporului nostru.”
Şi toate astea şi le reaminteşte fulgerător acum, când pe ecranul televizorului apare chiar Smărăndiţa, în prezent, secretar de stat, adică şefă la Autoritatea Naţională pentru Câinii Comunitari, într-un talkshow despre eventuala mărire a pensiilor cu un milion la sută începând de la pulivară.
– Ea e, zbiară Harry, ‘mnezeii măsi de curvă!
Adrian se uită şi el ca la telejurnalul de la ora cinci:
– Mă, eu pe asta o ştiu de undeva!
Realitatea-i că pe Smărăndiţa nu-i greu să o reţii, cu mutriţa ei de Liz Taylor, actualmente relativ plinuţă.
– Dar înăltuţă, apreciază Marcel.
– Soliduţă, face Harry.
– Voluptuoasă, ce mai încoa’şi-ncolo, face Marcel, ca mătuşă-mea de la Severin, Dumnezeu s-o ierte. M-am dus odată, neanunţat, pe la ea şi pentru că nu răspundea, am sunat şi la uşa vecină. A ieşit o cucoană cam tot de vârsta ei, iar eu am întrebat-o dacă ştie unde-i doamna Bădică, adică mătuşă-mea. Iar ea m-a întrebat „doamna aceea grizonată, voluptuoasă?”, iar eu era să mă scap pe mine de râs la gândul unei voluptăţi de vreo sută de chile… săraca tanti, ce femeie cumsecade era… ce de pachete primeam de la ea în studenţie, de Paşti, de Crăciun, de toate alea…

Într-un fel, s-ar putea spune că şi Adrian o cunoscuse pe Smărăndiţa, însă n-ar fi fost nicidecum în stare să precizeze când şi cum.
Împrejurarea, de care nu-şi aducea el aminte din motive de pileală, dar şi de ramolisment, a fost următoarea: într-o după amiază încinsă de iulie, pe la începutul anilor optzeci, Adrian se afla într-un troleibuz optzecişişase, venind dinspre Calea Moşilor. Pe vremea aceea, lucrurile erau imperceptibil diferite: optzecişişase circulă şi-acum tot pe acolo, dar, unu la mână că hârbul de atunci, pe al cărui bot scria mare „Tudor Vladimirescu” (cine-o fi fost şi ăsta, de dădeai de numele lui peste tot, inclusiv pe hârtia de douăşcinci?), lipsit de aer condiţionat şi scârţâind din toate încheieturile, tot era mai confortabil decât supersonicele noastre de azi, cu televizor înăuntru şi cu rampă de acces pentru unii dintre handicapaţi, iar asta, pur şi simplu, fiindcă era aproape gol, la cinci jumate după masa nu mai era nimeni nebun să circule pe căldura aia – şi doi la mână, fiindcă lumea mai stătea acasă anume ca să nu dea ochi cu controloarcele itebeului, care prindeau curaj în autobuze de-astea goale şi erau în stare să te şi bată. Vasăzică, Adrian se afla într-un asemenea optezcişişase aproape gol în momentul când acesta tocmai trecuse de stopul de la colţul străzii Eminescu şi mai avea puţin până să oprească-n Piaţa Romană. În acea clipă, o doamnă, („tovarăşă”, măi dragă, l’air du temps, măi dragă…) s-a ridicat de pe scaunul ei şi s-a îndreptat fără grabă către şofer, al cărui scaun, pe atunci, nu era izolat de restul maşinii, cum se întâmplă cu autobuzele şi troleibuzele de după Unsprezece Septembrie. Şoferul n-a observat mişcarea, prins cum era în conversaţia cu tânăra aşezată pe un scăunel, lângă schimbătorul de viteze. Când a observat-o era cam târziu, respectiv doamna venită din spate se afla deja cu mâinile bine înfipte în coafura tinerei de lângă şofer şi zgâlţâia temeinic.
Lucrurile se desluşeau cu uşurinţă: celor câţiva pasageri nu le-au trebuit mai mult de două-trei clipe ca să-şi dea seama că cea de pe scăunel era pretena, gagica, amanta şoferului, iar cea cu încleştarea, exact invers, adică nevastă-sa. Legitima, cu acte.
Cum maşina se afla chiar la stopul din Romană, care era pe roşu, şoferul a frânat, a deschis uşa din faţă şi s-a repezit să descleşteze ghearele legitime din penajul victimei, chestie care i-a reuşit, astfel încât mica păsărică a sărit pe trotuar şi a dat s-o rupă la fugă, cu ditamai răpitoarea pe urmele sale. În clipa aceea, păsăroiul itebist s-a repezit să apese pe buton ca să închidă uşa, pentru ca mica zburătoare să aibă timp să se cocoaţe în vârful unui cocotier sau să ia dracului un taxi, chiar dacă n-avea bani să-l plătească…
Dar n-a fost să fie. Comenzile pneumatice ale unui troleibuz TV destul de uzat n-au fost niciodată un model de promptitudine, astfel încât uşa aceea a ezitat să se închidă timp de vreo două secunde bune, suficient pentru ca voinica legitimă să coboare şi să reia păruiala. Atunci, disperatul a hotărât să coboare şi să se bage, cu orice risc, între ele, pentru a evita vărsarea de sânge – numai că n-a mai apucat s-o facă. Exact în clipa când voia să sară pe trotuar, uşa troleibuzului s-a închis, prinzându-i gâtul ca într-o ghilotină. Una cu garnitură de cauciuc, din fericire, dar presând zdravăn, după cum au constatat Adrian şi ceilalţi doi bărbaţi din troleibuz, care-au sărit imediat să-l elibereze pe nefericit, în timp ce acesta privea, vânăt la faţă, cum cele două înaripate îşi ară reciproc mutrele cu manichiura. Tot ce-au reuşit a fost să slăbească puţin apăsarea asupra gâtului de cocoş, ţinându-l în viaţă cam un sfert de oră, pân-a venit maşina de intervenţie. Timp în care cele două şi-au continuat dialogul, pe trotuar, permiţându-i lui Adrian să-şi întipărească în minte trăsăturile Smărăndiţei. Şi înfăţişarea unui sân al ei, după ce preopinenta i-a sfâşiat bluza şi i-a rupt sutienul. Şi-a adus fulgerător aminte: era mare.
– Ştiu de unde-o ştiu! ţipă el victorios.
– De la Revoluţie, îl îngână Marcel. Ai violat-o în transportorul blindat şi dup-aia ai dat foc Bibliotecii Centrale Universitare.

– 7 –

După care, lui Marcel îi îngheaţă cuvântul pe buze: şi el o ştie pe Smărăndiţa!
– Măăă, îşi trage el una peste frunte, Smărăndiţa are o familie! Smărăndiţa are un copil! De-o vârstă cu Mihăiţă, coleg de liceu de-al lui Mihăiţă!
Prea multe nu ştie Marcel despre colegii lui Mihăiţă – şi nici despre Mihăiţă însuşi, pe care, de aproape douăzeci de ani, de când s-a despărţit de maică-sa, nu l-a mai văzut decât rareori. Dar pe asta a ţinut-o minte: la un moment dat, cu vreo câteva luni înainte de bacalaureat, când s-a nimerit să fie mai în bani, s-a dus să-l ia de la şcoală şi să dea o raită cu el prin câteva magazine, treabă pe care n-o mai făcuse cam de mult. De data asta, ar fi fost vorba de combina audio de care puştiul îi pomenise încă de astă-iarnă. S-a gândit atunci să profite de ocazie şi să-şi facă un pic datoria de tată conştiincios, stând de vorbă cu diriginta băiatului despre felul cum se prezintă acesta, despre ce s-ar mai putea face, îngrăşând, cum s-ar zice, porcul în ajun, adică despre meditaţiile de ultimă oră care i-ar mai fi necesare înaintea admiterii la facultate, ceea ce era, de altfel, impostură curată, fiindcă, după mariajul care se isprăvise când copilul împlinea abia trei ani şi după absenţa lui de încă vreo câţiva ani, mama lui Mihăiţă l-a făcut să înţeleagă, atunci când lui i-a revenit pofta de tăticeală, că era dorit exclusiv în ipostaza de mandat poştal, o dată pe lună. Chestie care, de altfel, nici nu-l deranja prea tare, dar, în discuţia cu diriginta, s-a simţit tentat, o foarte scurtă clipă, de ipostaza cealaltă.
Diriginta i-a spus că Mihăiţă stă, în general, bine şi că nu i-ar fi teamă pentru el în ce priveşte admiterea la facultate, că e un băiat echilibrat şi, slavă Domnului, serios… nu ca unii colegi ai lui, din fericire, puţini…
„Puţinii” aceştia erau, de fapt, unul singur, băiatul Smărăndiţei. Împreună cu alţi trei de vârsta lui, sau doar un pic mai mari, se apucaseră să spargă case. Aveau vreo zece la activ în momentul când au fost prinşi. Ancheta – şi arestul aferent – n-au durat mult, iar procesul a fost la fel de scurt şi s-a soldat cu trei condamnări şi o achitare. Cel achitat era flăcăul Smărăndiţei, deşi fusese făptaş cu acte-n regulă, în rând cu ceilalţi trei, ba chiar mai mult, adăugă diriginta, fiind, dintre cei patru, specialistul în încuietori complicate, adică tocmai cel care deschidea în doi timpi şi trei mişcări uşile ultrasigure ale apartamentelor de lux. Diriginta se indigna, de o manieră absolut nepedagogică şi incorectă politic, că elevul ei fusese făcut scăpat fiindcă mă-sa era secretara unui senator.
Mai degrabă, bodyguard, nu secretară, a zâmbit Marcel, care o văzuse odată, la televizor, alături de şeful ei – şi era cu un cap mai înaltă ca acela.
Partea nostimă e că Smărăndiţei a început să-i bată vântul în pânze foarte curând după cele întâmplate băiatului ei. Şi băiatului însuşi, de altfel, care astăzi e ziaristul bucureştean cel mai prompt şi temeinic informat în materie de crime spectaculoase, cunoscut de toată lumea. Articolele lui, bârfesc colegii invidioşi, sunt completarea comunicatelor oficiale ale poliţiei, adică atunci când aceasta nu vrea sau nu poate să dea pe sticlă anumite amănunte, însă i-ar părea rău ca ele să nu fie ştiute, i le pasează pe şest flăcăului Smărăndiţei, ca să le facă el publicitatea corespunzătoare, cam cum făcea Săptămîna lui Eugen Barbu, pe timpuri.
Smărăndiţa a ajuns secretar de stat („secretor”, pronunţă Marcel) peste noapte, luând locul senatorului care-i fusese şef. Ce să-i faci, nu toţi poliţaii şi procurorii sunt îngeri (mai exact, doar cei din filmele americane sunt aşa ceva) – unii mai sunt şi şantajişti. Iar o Smărăndiţă şantajabilă e o Smărăndiţă promovabilă, sfârşeşte apoteotic Marcel.
– Pe dracu’, mârâie Harry, puteau s-o şantajeze oricând cu porcăriile de pe vremea comunismului, cu turnătoriile ei şi cu ce-o mai fi făcut…
– Da, dar s-a nimerit acum…
– Păi… face Adrian, rezultă că o cunoaştem toţi, nu? Să bem, atunci, în sănătatea ei, ce mămica sa!
– Ce să-i faci, Bucureştiul e un loc atât de mic… oftează Marcel.
– Acu’, zice Adrian, chestia cu spărgătorii de cinşpe-şaişpe ani e destul de explicabilă. Sanda mi-a povestit că, la Şcoala Cinci din Piaţa Amzei, pe care-o cunoştea bine de dinainte de optzecişinouă, populaţia era de două soiuri: jumătate – copii de ofiţeri, mai ales din miliţie şi securitate, de directori, activişti, pasivişti eţetera şi jumatea ailaltă, copii de muncitori de la Republica, Vulcan, 23 August, adică o compoziţie socială absolut corectă, ca pentru Zona Zero a Capitalei, ICRAL-ul se achita de îndatoriri cu toată seriozitatea… Iar la Şcoala Cinci se făcea mai degrabă televiziune decât şcoală… Fusese şcoală „de protocol” înainte de optzecişinouă, acolo venea Televiziunea ori de câte ori avea de filmat câte un subiect de genul acesta, deschiderea anului şcolar, copii împăiaţi, cu ochi albaştri şi cravată roşie la gât, recitând poezii de Adrian Păunescu… pe scurt, fără părinţi cu cazier şi excesiv de bronzaţi… la televizor, copiii noştri au ochi albaştri, iar asta se vede chiar dacă televizorul e alb-negru… Ei bine, după Marea Bulibăşeală din Decembrie, copchiii celor din prima categorie, care acum sunt mari patroni, senatori şi alte scule-pe-bascule, au început să vină la şcoală cu gipanele conduse de şoferii babacilor lor… ba chiar, fetiţa de nouă ani a unui deputat venea cu o juma de kil de bijuterii, mai mult aur pe ea decât, vorba aia, pe o casieriţă de la Alimentara… în vreme ce colegii lor din a doua categorie, ai căror părinţi tocmai rămăseseră fără slujbe, erau livizi… de-a dreptul străvezii de foame… Aşa că nu m-ar mira de loc ca aceşti băieţi să se reprofileze pe droguri… sau pe spargeri, ca ăsta…

Prima oară, tata Goebbels a încurcat-o, cu toată familia, fiindcă ar fi fost ministrul Propagandei al lui Hitler. A doua oară, la nişte ani buni după aceea, fiindcă era spion britanic. În realitate, în ambele cazuri, pentru că prea locuia în case bune, ca s-o spunem pe-a dreaptă. Dar să nu anticipăm…
Ce caută ăsta în aşa un spaţiu locativ? îşi spune vulpea, jegoasă, păduchioasă şi roşie de invidie, căci ea n-are de nici unele, în vreme ce bursucul, reputat proprietar şi administrator pedant, are de toate (inclusiv un sistem de aer condiţionat foarte eficient, de concepţie proprie) în vizuina sa, care străluceşte de curăţenie. Ca atare, vulpea ia măsuri. Se balegă la intrare, chiar în faţa uşii. Bursucul, care nu suportă nici un miros (darămite pe acesta…), pune mâna şi face curat. A doua zi, figura se repetă. A treia zi, la fel. Şi aşa mai departe, de nu ştiu câte ori, până ce bursucul se dă învins şi lasă vizuina pe mâna ICRAL-ului, care o repartizează oamenilor muncii – respectiv, unora care tocmai cu munca n-au avut treabă vreodată.
A doua oară, prin 1967, lucrurile s-au desfăşurat oarecum mai paşnic. N-a mai venit un camion cu prelată după ei. A trebuit doar ca tata Goebel să se prezinte zilnic, timp de aproape o jumătate de an, la un birou dintr-o clădire fără firmă la intrare, populată de nişte oameni fără uniforme, dar purtând, cu toţii, pistol. Tema discuţiilor a fost una singură: o pereche de pantofi botoşi, pe care tata Goebel îi purtase câţiva ani buni. Primise pantofii aceia, împreună cu nişte cămăşi second hand, o ciocolată de o sută de grame şi un sfert de cafea boabe, în vara lui 1965, într-un pachet de la vărul lui din Haifa. Ciocolata şi cafeaua şi le oprise tovarăşa de la vamă, care desigilase pachetul în faţa lui, ca să nu zică el că i-ar fi furat ceva dinăuntru, iar pantofii îi aruncase, în scârbă, pe jos, în faţa lui.
…Ca să se dovedească, la ani de zile după aceea, că tocmai pantofii erau problema – şi încă, în aşa măsură, încât zece oameni au percheziţionat o zi şi-o noapte, fără întrerupere, casa familiei Goebel de pe Bulevardul Republicii, fost Carol Întâi. De îndată ce-au dat de ei, scotocitorii s-au declarat mulţumiţi şi au plecat – luându-l, desigur, şi pe tata Goebel cu ei. I-au dat, însă, drumul după nici trei zile, mai exact, după ce el a scris câteva zeci de pagini de declaraţii în care a explicat cum ajunseseră pantofii la el. Problema ar fi constat în marca, sau în eticheta imprimată cu vopsea aurie în interiorul acestora. Din nefericire, zicea tata Goebel, imprimarea s-a dovedit trainică, prea trainică: sigla, marca fabricii care făcuse pantofii, era la fel de vizibilă ca şi în clipa când ajunseseră ei pe raftul magazinului. Sigla aceasta era un glob pământesc stilizat. Iar pe o anumită porţiune a planiglobului imprimat acolo se puteau desluşi nişte linii despre care tovarăşii anchetatori voiau neapărat să ştie totul: în ce an au fost puse ele acolo (deci, când au fost fabricaţi pantofii), în ce ţară au fost ei fabricaţi, cine e vărul din Haifa şi de unde ia el, de fapt, leafă…
Pe scurt, ideea ar fi fost că aceea era o hartă referitoare la războiul arabo-israelian, inclusiv la trecerea ruşilor, în marşul lor spre Tel Aviv, prin Babadag şi Medgidia. Sau că, dimpotrivă, tancurile sovietice urmau să ajungă la Triest – iar în acest caz, pe tălpile lui tata Goebel se putea citi Craiova-Filiaşi. După cum se preciza în unele lucrări istorice recent traduse la noi, serviciile secrete britanice folosiseră, în al doilea război mondial, metoda aceasta, a imprimării de hărţi pe batiste de mătase destinate spionilor lor din Franţa, deci era cât se poate de legitimă ipoteza că acum se foloseau de pantofi, în acelaşi scop.
Oricum, familia Goebel nu stătea bine unde stătea – şi ar fi trebuit să înţeleagă chestia asta. Şi să-şi găsească, la urma urmei, în altă parte, fiindcă, la urma urmei, ce căuta ea taman în Zona Zero a Capitalei?
– Să stăm strâmb şi să judecăm drept, zice Harry, luarea de poziţie a Smărăndiţiei era cât se poate de justificată: cu ce drept venea ăsta, adică eu, să mănânce din sudoarea poporului, să pretindă şi el o casă făcută din munca noastră, ce, aia-i munca lui? s-a bătut el cu turcii la Podu Înalt? sau la Plevna?
Întrebarea asta se tot repeta, nu foarte des, dar cu o anumită regularitate şi în diferite contexte: cam din trei în trei ani citeai (ultima oară, în Ziua, i se părea lui Harry) despre câte un flăcău înjunghiat la balul (acum, discoteca) dintr-un sat vecin, fiindcă venise, mă-nţelegi, să le ia fetele ălora de-acolo, Elene din tot soiul de Troie judeţene, purtătoare de pizdă proprietate obştească, dintr-o epocă a bronzului care nici de frică nu voia să se mai termine…
– Aveau dreptate băieţii, înainte de op’zeşnouă, să se uite urât la România literară, zâmbeşte Adrian a nostalgie. În revista aia am citit eu istorioara unei madam scriitoare păcum că, în vara lui şaizecişinouă, ea se afla într-un sat din Maramureş, la o nuntă. Iar acolo, în bătătura unde erau întinse mesele, se afla şi un televizor, la care, între o sarma, o ţâpuritură şi un pahar de pălincă, se uitau toţi, căci se transmitea în direct alunizarea lui Apollo Unşpe. Şi tocmai când Armstrong, sau Aldrin, sau ăllalt, cum i-o mai fi zis, a spus vorbele măreţe cu pasul mic care e mare sau invers, a ieşit naşa în pridvor, fluturând victorioasă cearceaful pătat cu sânge… Maşina Timpului, stimaţi telespectatori, acolo era cu adevărat Maşina Timpului, singura invenţie care poate face două lucruri atât de abisal diferite să fie strictamente contemporane…

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=909

Chișinău, capitala unei țări care își caută identitatea

iunie 14th, 2009

În imagini:

!poza81! 1. Statuia lui Ștefan Cel Mare din centrul Capitalei este unul dintre locurile simbolice cele mai importante. Este locul de desfășurare a ceremoniilor oficiale, dar și locul unde mirii proaspăt căsătoriți vin să depună flori.

!poza82! 2. Președinția de la Chișinău este vacantă și la propriu și la figurat. Sediul de pe Bulevardul Ștefan Cel Mare este pustiu după devastările suferite în zilele de 7 – 8 aprilie în timpul manifestațiilor de protest împotriva presupusei fraude din alegerile parlamentare din 5 aprilie.

!poza83! 3. Vizavi de președinție, clădirea Parlamentului e și ea în reparații, fiind devastată cu același prilej. Lucrările parlamentului se desfășoară între timp în Palatul Republicii.

!poza84! 4. La câteva sute de metri mai încolo, în Piața Marii Adunări Naționale se află sediul guvernului, care a scăpat neatins în timpul demonstrațiilor din 7 – 8 aprilie. Ca și președinția și parlamentul este construită în stil monumental sovietic, supradimensionată pentru o țărișoară ca Republica Moldova.

!poza85! 5. Piața Marii Adunări Naționale, cu arcul de triumf și catedrala mitropolitană, este locul unde s-a scris istorie. Aici a avut loc la 27 august 1991 mitingul declarării independenței și tot aici au avut loc numeroase demonstrații de protest, mai ales în ultimii opt ai guvernării Partidului Comuniștilor (PCRM).

!poza86! 6. Primăria este fieful liderului opoziției, primarul Dorin Chirtoacă, care a condus și lista Partidului Liberal în alegerile din 5 aprilie. Până acum, PCRM nu a rueșit niciodată să câștige alegerile pentru Primăria Chișinăului.

!poza87! 7. Bulevardul Ștefan Cel Mare este principala arteră a Capitalei, lung de mai mulți kilometri el străbate orașul în linie dreaptă de la vest la est. El este străjuit de o parte și alta de cele mai importante clădiri administrative, împeltind stiluri arhitectonice din perioada țaristă, a României mari, sovietică și post-independență.

!poza88! 8. Calcurile de limbă rusești abundă și au uneori efecte comice. „Memorie veșnică colaboratorilor organelor de interne” – nu, nu e vorba de informatori, ci de angajați ai ministerului de interne uciși în timpul războiului civil din Transnistria din 1992.

!poza89! 9. Piața Centrală ocupă un spațiu pe zeci de hectare în zona străzii Armenești și adună zilnic zeci de mii de oameni – cumpărători și comercianți – din întreaga țară.

!poza90! 10. Arhitectura și simbolistica sovietică au intrat în peisaj și nu par să mai deranjeze pe nimeni la Chișinău.

!poza91! 11. Bisericile rusești pot fi ușor recunoscute după turlele lor în formă de ceapă. Limba și civilizația rusă au în continuare o influență extrem de importantă la Chișinău.

!poza92! 12. Chișinăul etse o capitală foarte verde. Orașul, care oficial are circa 800000 de locuitori, dar neoficial peste un milion, este îmbrăcat primăvara și vara cu o haină de copaci și vegetație uneori luxuriantă.

!poza93! 13. La tot pasul întâlnești panouri publicitare în care puterea comunistă își expune ideologia moldovenistă.

Va mânca lupul oile la stâna moldovenească?

iunie 14th, 2009

Nu cred în aşa zisa plecare a lui Marian Lupu de la comunişti. Aici mă refer la plecarea reală şi nu la cea legală. Nu cred şi punct. Explic de ce.

Când am auzit despre părăsirea PCRM-ului de către fostul speaker al parlamentului, mi-am amintit pe dată de cele 80% invocate de către Voronin, acum câteva zile, pe care le prezicea pentru PCRM în cadrul alegerilor anticipate. M-am gândit atunci – Voronin visează? Cum să ia 80% din sufragii? Nici dacă ar fura nu ar reuşi să adune atât. De vreo alianţă cu opoziţia nu poate fi nici vorba, deci – ceva trebuia să se întâmple. Şi iată că nu am aşteptat prea mult!

La scurt timp am dezlegat “misterul”. Astfel, judecând pragmatic asupra pompoasei şi mult discutatei plecări de ieri a lui Marian Ilici, cred că cele 80% ale lui Voronin devin acum plauzibile, cel puţin pentru autorii acestui scenariu. Să fie oare lupul pus paznic la oi? De ce nu?! Scopul scuză mijloacele, pare să fie deviza comuniştilor. Mă rog, la urma urmei, fiecare acţionează cum se pricepe mai bine. Important e ca adversarii, adică opoziţia liberală, în cazul nostru, să fie atenţi şi să nu prindă nada.

Cine joacă şah ştie că un pion poate ajunge chiar şi regină în acest joc. Extrapolând situaţia politică din R. M cu ajutorul acestui joc, putem spune că regina, adică Zinaida Petrovna Greceanîi, a “bătut” cam aiurea în ultima vreme şi fără nici un rezultat. Şi aşa într-un editorial) a dat-o în bară, iată că, cel care părea un pion în ultima vreme în mâinile lui lider maximus (n.n. – V.Voronin), adică Marian Ilici, acum poate să devină, metaforic vorbind, regina comuniştilor. Asta în condiţiile în care fostul preşedinte al parlamentului fie şi-ar constitui un partid, fie, aşa cum deja se vehiculează, ar putea fi cap de afiş pe o listă comună a PD, PSD şi UCM în alegerile parlamentare anticipate.

Deja am şi auzit unii dintre colegi spunând că plecarea lui Lupu de la comunişti ar însemna sfârşitul acestui partid. Nici pe departe, cred eu. În primul rând pentru că în PCRM Vladimir Voronin este cel “carismatic”, iar Lupu… Lupu nu poate fi decât asul din mânecă a acestuia. În al doilea rând, nu cred că fostul speaker şi-ar permite de capul său să facă asemenea mişcări, mai cu seamă în actualul context socio-politic extrem de tensionat din republică. Sunt aproape sigură că Voronin nu ar permite o asemenea lovitură de imagine pentru PCRM, dar mai ales pierderea celor câteva procente pe care Marian Ilici i le aducea şi care, la viitoarele alegeri anticipate, ar fi fost extrem de importante. Plecarea lui Marian Lupu putea fi acceptată de către Voronin doar cu o condiţie – că acesta va accede în viitorul parlament şi, printr-o eventuală alianţa cu comuniştii, vor cumula cele 80% mult râvnite. Astfel, s-ar repeta scenariul de la 4 aprilie 2005 şi ar rămâne totul pe vechi.

Şi am mai citit prin unele ziare sau bloguri, precum că Lupu ar putea emigra la unul dintre partidele de opoziţie – în special PLDM. Nici asta nu cred. Faptul că Vlad Filat, liderul PLDM, a salutat plecarea fostului şef al parlamentului de la comunişti nu înseamnă nici pe departe că Lupu va merge la democrat-liberali. Cred că PLDM sau AMN (PL a exclus această posibilitate), îşi dau perfect seama de ce risc îşi asumă. În tabăra unuia dintre aceste partide Lupu nu ar aduna electoratul, ci, dimpotrivă, l-ar dispersa. Să nu uităm că electoratul opoziţiei, care de altfel este unul informat şi cultivat, nu este uşor de dus de nas. Mai mult, o parte a acestuia a fost dezamăgită în campaniile anterioare de unii lideri care au trădat. Asemenea experienţe nu se uită uşor, mai ales în rândurile unui electorat atât de radical cum este cel al opoziţiei actuale. În plus, din câte experienţe au fost până acum, democraţii – partidele şi electoratul acestora – nu au acceptat nicioadată pe nimeni care a emigrat la comunişti sau a fost de la bun început de partea acestora. Mai ales să îl primească înapoi! Exemple sunt atât în politică, dar şi în ziaristică. Deci, nu văd de ce, după atâţia ani de docilitate comunistă, Marian Lupu ar face o excepţie? Aşadar, sunt prea multe disocieri în această ecuaţie, iar saltul ar fi prea mare şi riscant, atât de o parte, cât şi de cealaltă.

Şi încă un aspect important. Nu este deloc neglijabil faptul că Marian Lupu a fost aliatul lui Voronin la 7 aprilie. Să nu uităm că domnia sa a fost la masa de negocieri în faţă cu opoziţia. Prin urmare, era o piesă importantă în acel joc, respectiv cunoştea detaliile şi dedesubturile. L-ar lăsa Voronin acum să acţioneze de capul lui? Nu prea cred. Aşa cum nu prea cred că lui Marian Lupu i-ar plăcea să sară brusc dintr-un fotoliu cald şi sigur, oferit de comunişti, în barca opoziţiei, unde riscurile şi obstacolele sunt acerbe. “Modul isteric în care a reacţionat Lupu nu este un început bun pentru o nouă carieră politică”, a spus comunistul Mark Tkaciuk. Credeţi că asta şi-ar dori Lupu dacă ar acţiona de bunăvoie, adică bătăi de cap în plus? Puţin probabil.

Eu ştiu una şi bună: lupul părul îşi schimbă, iar năravul ba. Poate greşesc. Dă doamne, dar nu m-aş mira să fie o nouă rocadă a comuniştilor.

Memorialului Holocaustului la Bucureşti

iunie 14th, 2009

Referitor la modul în care câteva apariţii mediatice au reflectat proiectul construirii „Memorialului Holocaustului”, semnalând faptul că defrişarea parcului pe locul căruia va fi amplasat monumentul poate fi evitată prin schimbarea locaţiei în care va fi realizat acesta –, Compartimentul de Comunicare al Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional aduce următoarele precizări:

Construirea Memorialului Holocaustului este expresia datoriei de a recunoaşte şi de a asuma crimele comise în timpul celui de-al doilea război mondial împotriva comunităţii evreieşti şi împotriva comunităţii rroma. Aşa cum un gest restaurator autentic exclude echivocul şi parţialitatea, în acelaşi fel un astfel de monument nu poate fi realizat decât într-un loc central al spaţiului public şi nu într-unul aflat la periferia cotidianităţii. Acesta este motivul pentru care autorităţile germane au construit, în anul 2004, la Berlin, Memorialul Holocaustului chiar lângă Poarta Brandenburg, pe o suprafaţă de 19.000 de metri pătraţi.

În privinţa argumentului potrivit căruia defrişarea unui parc situat în centrul Bucureştiului va afecta confortul locuitorilor acestuia, trebuie spus, în primul rând, că în locul zonei verzi va fi amplasat un monument a cărui prezenţă nu poate decât să îmbogăţească – tocmai prin sensul memorialistic propus şi prin expresia artistică care mediază acest sens – conştiinţa celor care îl vor întâlni.

În al doilea rând, Primăria Municipiului Bucureşti, prin Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, a autorizat, în conformitate cu adresa nr. 604/11.05.2009, defrişarea terenului pe care va fi amenajat Memorialul Holocaustului doar cu condiţia plantării, de către Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, a unui număr de patru ori mai mare de plante decât cele care au fost defrişate.

Istoricul realizării proiectului Memorialul Holocaustului:

Programul pentru realizarea unui Memorial al Holocaustului în România a fost iniţiat în anul 2006 ca urmare a recomandărilor Comisiei Internaţionale pentru studierea Holocaustului din România (Comisia Wiesel) şi în urma consultărilor cu personalităţi ale vieţii publice, reprezentanţi ai Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, oameni de cultură şi artă şi supravieţuitori ai Holocaustului.

În anul 2006 Ministerul Culturii Cultelor şi Patrimoniului Naţional, în baza Certificatului de Urbanism cu nr. 1949 – L/10.10.2005, emis de Primăria Sectorului 5, a demarat Concursul de creaţie plastică pentru realizarea Monumentului Holocaustului în Municipiul Bucureşti, proiectul câştigător fiind desemnat cel realizat de sculptorul Peter Jacobi.

La începutul anului 2007 a fost încheiat contractul de comandă (nr. 179/17.04.2007) cu sculptorul Peter Jacobi pentru realizarea acestui monument.

Până în prezent au fost realizate în cadrul contractului:

• documentaţiile Planului Urbanistic Zonal şi ale Proiectului de Autorizare a Construcţiei;
• studiul de fezabilitate;
• sculpturile „Coloana Memorială”, „Steaua lui David”, „Roata Rromilor” şi două compoziţii grafice cu texte gravate.

Pentru aceste toate aceste lucrări M.C.C.P.N. a alocat până în acest moment suma de 5.768.154 lei.

Prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti cu nr. 323/29.10.2008 şi în urma avizului eliberat de Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, prin adresa cu nr. 2288/243/3.06.2008, a fost aprobat Planul Urbanistic Zonal în vederea construirii Memorialului Holocaustului pe o suprafaţă de teren de 2.894 mp, aflată la intersecţia străzilor Anghel Saligny, Mihai Vodă, Ion Brezoianu şi Lipscani, domeniu public al Municipiului Bucureşti, sector 5.

În luna februarie a anului 2009 a fost eliberată de către Primăria Sectorului 5, Autorizaţia de Construire cu nr. 127-L/3.03.2009 pentru acest obiectiv.

Prin adresa nr. 604/11.05.2009, transmisă Ministerului Culturii Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Primăria Municipiului Bucureşti, prin Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti (A.L.P.A.B.), a autorizat defrişarea respectivului teren doar cu condiţia plantării, de către M.C.C.P.N., a echivalentului vegetaţiei defrişate înmulţit de patru ori.

Astfel, conform avizului eliberat de Primăria Municipiului Bucureşti, M.C.C.P.N. va planta în Parcul Izvor şi în alte spaţii verzi aflate în administrarea A.L.P.A.B. 124 de exemplare de arbori (tei, mesteceni şi platani), 200 de exemplare de tufe de trandafiri şi 20 de exemplare buxus.

Artistului plastic Peter Jacobi, un român de origine germană, născut la Ploieşti, îi revine sarcina să creeze „Memorialul Holocaustului“ în Bucureşti, un monument aflat în faza de proiect, a cărui construcţie a fost sistematic amânată. Primăria Bucureşti face acum ultimele demersuri pentru autorizarea construcţiei. Monumentul, care va fi dedicat tuturor victimelor Holocaustului, va ocupa o suprafaţă de peste 2.800 de metri pătraţi.În aceste locuri vor fi amplasate cinci sculpturi: o încăpere abstractizată, „Steaua lui David“, „Via Dolorosa“, „Roata Ţiganilor“ şi „Coloana“, piesa principala atingând înălţimea de şapte metri. Jacobi a câştigat un concurs organizat în prima parte a anului 2006 de MCC. Din cele 35 de proiecte înscrise iniţial în concursul lansat de MCC în luna ianuarie, după ce au ramas în competiţie, mai întâi cinci şi apoi trei, comisia alcatuită din 27 de specialişti a ales macheta prezentată de sculptorul Peter Jacobi.

surse:
Compartimentul de Comunicare,
Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional.
Revista Niram Art

Părinți și copii

iunie 14th, 2009

N-am intalnit pana acum niciodata un parinte care sa nu-si doreasca binele si fericirea copilului lui. Niciun parinte care sa nu-si imagineze privind in ochii propriului copil un viitor adult realizat, lipsit de griji, fericit si implinit.
Ocrotindu-i dinainte de a se naste, iubindu-i neconditionat, ajutandu-i permanent sa-si dezvolte abilitatile, talentele, si apoi pas cu pas indrumandu-i cu grija in conturarea personalitatii, a configurarii propriilor valori, ca mai apoi, cu frica in suflet, pas cu pas sa le dam drumul singuri in viata, nu facem altceva decat sa le oferim (dupa parerea mea!) o baza deosebit de solida pentru propriul viitor: increderea in sine. Increderea in fortele proprii.

Indiferent cate scoli absolvim, cate grade universitare, cate diplome culegem de peste tot, nicaieri, absolut nicaieri si nimic nu ne invata sa fim parinti.
Eu una, nu cred in regulile stricte si in puzderia de informatie care-i cuprinsa in nu stiu cate sute de carti de specialitate. Nu cred ca poti cataloga comportamentul copilului tau punandu-i o eticheta in functie de care ajungi sa stii cum trebuie sa te porti cu el! Dar nici nu o sa afirm vreodata ca toate studiile astea ar fi inutile. Sunt si ele bune si-si au rostul lor stiintific, evident, dar pe propriul copil trebuie sa-l simti, sa-l intuiesti, trebuie sa-l respiri… Si nicio carte din lume, niciun articol de specialitate nu o sa-ti deschida mintea si calea catre propriul pui.

Parinti fiind, tindem sa oferim copiilor nostri un “pachet complet” alcatuit din ceea ce-am primit cu drag la randul nostru de la parinti dar in acelsi timp completat cu opusul lucrurilor care ne-au fost impuse in copilarie si pe care nu le-am acceptat niciodata cu placere; sau completat cu ceea ce ne-a lipsit si ne-am dorit cu ardoare in propria copilarie.

Din pacate, in majoritatea cazurilor, copilul nostru are nevoie de cu totul si cu totul altceva decat ceea ce ne inchipuim noi ca ar avea nevoie.

Si ce-am descoperit de asemenea, este ca noi, parintii, tindem sa neglijam in automatismul nostru zilnic, acceptarea faptului ca puiul din fata noastra nu este o combinatie de A+B ci o fiinta unica, total diferita, iar ceea ce dorim sa-i oferim cu dragoste tinand cont de dorintele si placerile noastre, poate aduce frustrari de ambele parti.

Parintele este frustrat de faptul ca toate eforturile (uneori supraomenesti) depuse pentru a oferi copilului totul sunt ignorate sau chiar dispretuite de acesta, iar copilul se indeparteaza de parinti si se insingureaza considerandu-se un neinteles.

Fiul meu, Vincent, are 14 ani. Este un copil frumusel si deosebit de inteligent, mult peste varsta lui, foarte incapatanat, foarte talentat in diverse, de la sport, muzica, arta, stiinte, etc si lista ar putea continua pe cateva pagini.

Dar nu asta e important.

Important este faptul ca am invatat sa fiu parinte de la copilul meu. Si in fiecare zi, cu ajutorul lui, invat in continuare.

E foarte greu ca parinte, dupa ce tii in brate un prunc total dependent de tine, dupa ce-i ocrotesti primii pasi si-i pastrezi cu sfintenie orele de masa si de program, sa accepti ca inainte de a da o “directiva” copilului, trebuie sa inveti sa-l si asculti.

O zi plina la serviciu, supararile, stressul, nu ar trebui sa influenteze in niciun fel programul si placerile copilului. Iar tulburarile tale nu ar trebui sa-i limiteze lui drepturile.

Am convingerea ca cel mai important lucru pe care trebuie sa-l dam copilului, este increderea in sine. Increderea in fortele proprii este baza solida pe care o sa-si construiasca la randul lui, in felul sau unic si personal, propriul drum, propria fericire.

Inca din primele luni de viata, copilul are nevoie de multa atentie, dragoste si contact permanent cu parintii. Doar stiindu-se pe un teritoriu sigur, ocrotit si iubit, are curajul de a incepe sa exploreze si imprejurimile, in acelasi timp atasandu-se, simtindu-se legat din ce in ce mai mult de parinti.

Dragostea, rabdarea si atentia parintilor mai contribuie la ceva: copilul devine mult mai sociabil, si prin asta considera mediul si lumea inconjuratoare un loc sigur, prietenos. Si doar pornind de la “siguranta de baza” incepe sa aiba curajul si curiozitatea de a explora lumea din jurul lui.

De multe ori, in foarte multe discutii, am auzit ca un baiat ar trebui sa fie “strunit”. Trebuie crescut cu o mana de fier! Program draconic facut de parinti in functie de dorintele lor si nu de abilitatile copilului. Sa “iasa din el om”. Nimic mai gresit!

Cum poti scoate din el “om”, atata timp cat nu faci altceva decat sa-i anihilezi pornirile, personalitatea, sa-l complexezi, sa-l obligi sa faca totul ca tine, parintele atotstiutor? Un copil crescut cu blandete devine un om responsabil si indiscutabil cu mult mai mult succes atat profesional cat si in viata proprie. Cum altfel? Cum poti forma un barbat, stapan pe sine, in stare sa ia decizii rapide, corecte si eficiente, sa-si asume responsabilitati, sa ocroteasca o familie si sa devina tata la randul lui, daca nu-i pastoresti cu calm, grija si respect, personalitatea, talentele, abilitatile si dorintele proprii, inca din copilarie?

Cred ca datoria noastra de parinti este sa ajutam la formarea caracterului si personalitatii copilului nostru, nu sa incercam sa-l inghesuim intr-o forma, intr-un sablon imaginat fara a tine cont de ceea ce este si de ce-si doreste el de fapt.
Un copil increzator in fortele proprii sa va comporta cu chibzuinta si va arata celor din jur forta interioara; nu va fi nevoit sa blufeze pentru a iesi in evidenta.

Spune-i copilului ca este unic. Unic! Trebuie sa stie de mic. Conteaza enorm! Lucrul asta l-am invatat, ca multe, multe altele, tot de la fiul meu. Intr-o zi, asta iarna, laudandu-l pe baiatul vecinilor pentru castigarea unui concurs sportiv am fost intrerupta de Vincent, care, uitandu-se lung la mine, mi-a spus: “mama, tu stii ce frumoasa esti?” … si m-am simtit minunat.

Dupa cateva secunde insa, a continuat: “… asta daca reusesti sa mai dai jos si celelalte 7 kg cu care te lupti…”
Am amutit! Mi-am adus aminte cat de mult ma deranja in copilarie cand, desi eram o eleva buna si cu functii inalte in organizatia clasei, mi se dadeau tot felul de exemple: colega cutare are intotdeauna parul aranjat, uite, celalata se duce la cercul de matematica, nu la chimie, arte plastice sau gimnastica, etc, etc, etc.

Fiecare om vrea sa fie apreciat pentru ceea ce este el cu adevarat. Copilul are acelasi drept si aceleasi dorinte. Vrea sa fie iubit pentru ce este el de fapt. Si are dreptate!
Si cu cat il ajutam sa realizeze ca suntem unici, cu atat mai usor ii va accepta pe cei din jur indiferent cat de diferiti ar fi, intelegand la randul lui ca fiecare om e unic! Iar lucrul asta nu poate decat sa-l ajute pe copil sa se dezvolte, sa capete mai repede calitati de lider; nu se mai simte in siguranta doar identificandu-se, facand parte dintr-o masa de oameni, pentru ca in orice moment se poate considera capabil de a fi un exemplu.
N-am sa-l mai compar pe Vince cu nimeni si nimic, niciodata! El e el, unic si minunat! Atat.

Cum poti sa-i dezvolti copilului increderea in fortele proprii daca in permanenta-i faci observatie? Observatie dupa observatie? Ca sa-si dezvolte increderea in sine, copilul trebuie complimentat pentru orice realizare, oricat de mica. Bineinteles ca mai fac si greseli; dese. Dar laudele te ridica in cer iar criticile te tarasc pe jos. Cu alte cuvinte, un copil trebuie mult mai mult laudat in tot ceea ce intreprinde, incomparabil mai mult decat este criticat. Foarte greu, dar … cred ca asta-i singura solutie!

Lasa-i copilului posibilitatea sa descopere si sa testeze ce-i place sa faca. Sa-si lase libera imaginatia, sa viseze la tot ce-i trece prin cap, sa aiba dorinte, indiferent daca ele nu sunt si pe placul parintilor sau, sunt pur si simplu de nerealizat. Da-i copilului posibilitatea sa-si urmeze calea dupa cum il indeamna inima; asta nu poate decat sa-l ajute mai tarziu.
Toate talentele si pasiunile trebuiesc stimulate, alegerea insa, trebuie sa apartina doar copilului, nu parintelui.

Nu-ti poti invata puiul sa fie darnic, omenos, daca tu, parintele nu esti exemplul viu. Nu-l poti invata sa ajute si sa aiba compasiune pentru cei din jur mai putin favorizati, daca nu exista exemplul personal. Nu o sa-i insuflam incredere in viitor atata timp cat toate negurile sunt intiparite pe fata noastra si cand tristi, morocanosi si stressati nu reusim sa vedem luminita de la capatul tunelului.

Una din marile responsabilitati ca parinte este de a ne invata copilul sa devina propriul lui parinte. Suna ciudat, dar asta cred c-ar trebui sa se intample. Odata constient de valoarea de sine, trebuie trecut la pasul urmator; la dezvoltarea increderii in propriile-i forte, fapt pentru care, trebuie sa inceapa sa-si asume niste responsabilitati.

Copilul caruia nu i se da voie sa ia decizii o sa inteleaga in timp ca nu este in stare de a lua o decizie, situatie care din pacate se inradacineaza si distruge mult din personalitatea viitorului adult, care nu va fi niciodata sigur pe el. Fiecare mica realizare a copilului, fiecare responsabilitate dusa la bun sfarsit nu face altceva decat sa contribuie la dezvoltarea increderii de sine.

Si tot vorbind cu acelasi Vincent, am realizat ca laudandu-l pentru o realizare, nu faceam altceva decat sa pun pret pe rezultat. Admiram de exemplu, desenul facut, fara sa realizez ca la fel de important, daca nu chiar mai importanta era activitatea in sine. Si daca ne cramponam doar de rezultat, incet, incet o sa-i dispara placerea si daruirea, pasiunea cu care se implica in activitatea respectiva. Mare greseala! Nu rezultatul conteaza; un copil trebuie sa fie fericit, sa nu aiba grija rezultatului, trebuie sa se bucure de tot ce-l inconjoara, si tot ceea ce face trebuie sa reflecte placere, daruire, bucurie. Copilul nu trebuie sa fie canalizat pe perfectiune; trebuie sa se distreze, sa rada sa se joace si sa faca nebunii. Nu sunt importante doar notele, diplomele si medaliile.

Important este sa le lasam copiilor copilaria; fara constrangerea catre mai mult, mai bine, mai bun. Nu trebuie sa-i tragem dupa noi, in lumea noastra cea fada, in care fiecare zi a devenit o competitie cu concurenta acerba in care ne luptam cu ceilalti pentru a demonstra propria noastra valoare.

Putem invata de la copii nostri cum sa ne bucuram de tot ceea ce facem, fara griji. Putem invata de la ei cat de simplu este sa fii fericit.

Viata din jurul nostru, totul este intr-o permanenta si continua schimbare. Este foarte important sa-i invatam pe copii nostri sa accepte schimbarea, noul, cu mintea deschisa. Numai asa vor avea curajul sa-si asume riscuri, sa porneasca pe drumuri neumblate, numai asa vor avea curajul de a infrunta viata cu toate surprizele care apar pe parcurs.

Siguranta maxima la exterior…. nu exista! Si cel mai bun exemplu este criza financiara a timpurilor noastre. Cu alte cuvinte, conduceti-va copilul catre siguranta interioara, catre echilibrul launtric, catre convingerea ca totul se poate rezolva. Convingeti-l sa guste din mancaruri noi pentru el, chiar daca numai o singura gura. Nu-i umpleti ziua cu tot felul de activitati; lasati-i timp sa descopere singur ce-i in jurul lui. Ajutati-l sa cunoasca diferite culturi, religii, fara a-l indoctrina in niciuna. Cunostintele despre crestinism, iudaism, islamism, hinduism, taoism, umanism, nu fac altceva decat sa-i deschida mintea si sa-i demonstreze ca este doar un alt cetatean al Terrei.

Marea noastra bogatie nu consta in ceea ce avem ci in ceea ce daruim. Parinte fiind trebuie sa gasesc echilibrul intre dragostea nelimitata, grija si dorinta de a-mi tine aproape copilul si increderea si curajul in a-i da liberatea.
Dandu-i copilului libertate, nu facem altceva decat sa-i inspiram siguranta in propria-i persoana si in acelasi timp demonstram ca avem incredere in abilitatile si fortele lui.

Supravegheaza si indruma-ti copilul catre o viata plina de culoare si armonie si invata sa te dai la o parte la timp. Doar asa va avea curajul sa experimenteze, sa se bucure de nou; doar asa va avea curajul sa-si largeasca orizontul.

N-am crezut niciodata ca este atat de dificil sa fii parinte. Sa-ti vezi copilul crescand, dezvoltandu-se, sa-i porti de grija in permanenta. Sa incerci sa-i intelegi ideile si prin el sa faci cunostinta cu o generatie intreaga. Nou. Diferit. Departe de a fi intotdeauna pe gustul meu.

Nici macar asta nu conteaza. Vreau sa stiu, vreau sa cunosc, vreau sa inteleg; si cu cea mai mare deschidere, le accept punctele de vedere. Nu pentru ca ar fi ale mele, nu c-as renunta la ideile si convingerile mele. Nici pe departe!

Dar, vreau sa fac parte din viata copilului meu; vreau sa-l inteleg, sa simt in acelasi timp cu el, vreau sa ma bucur de realizarile lui si sa fiu acolo, langa el, atunci cand o sa-i fie greu.

Si asta se face doar daruind si primind, acceptand si dand.

Merita.

LIEUX DE SOCIABILITÉ URBAINE EN AFRIQUE Laurent Fourchard, Odile Goerg, Muriel Gomez-Perez (éd.)

iunie 14th, 2009

Débusquer, dans les villes d’Afrique, des lieux spécifiques où s’exprime « l’aptitude générale d’une population à vivre intensément les relations publiques » (Maurice Agulhon). Tel est le projet de cet ouvrage novateur qui se penche sur l’histoire singulière des espaces de sociabilité urbaine, des mosquées aux églises, des bars populaires aux salles de concert, des cinémas aux galeries d’art…
Ces lieux ouverts sur le monde se constituent à la frontière, poreuse et fluctuante, entre espace public et espace privé. Ils constituent des interstices, des scènes ambivalentes – détournées parfois de leur vocation première – où se jouent plaisir et contrainte, rencontre et exclusion, religieux et profane, loisir individuel et pression collective, pouvoir et contre-pouvoir. On y invente de nouvelles pratiques, on y redéfinit les rapports entre hommes et femmes, entre groupes sociaux, entre citadins et ruraux.
Véritables laboratoires d’expérimentation sociale, certains de ces espaces urbains contribuent à l’émergence d’une identité citadine plurielle. II n’est donc guère surprenant, dans une Afrique largement dominée par des régimes autoritaires, que les pouvoirs en place cherchent à les réglementer, ainsi que les multiples formes de sociabilité qui s’y expriment.
Cet ouvrage collectif découle d’un colloque international organisé par le laboratoire SEDET (Université Paris Diderot-Paris 7) et par le laboratoire CEAN (Institut d’Études Politiques de Bordeaux). Il rassemble, dans une approche interdisciplinaire, les contributions d’historiens, d’historiens de l’art, d’anthropologues, de géographes et de politistes dont les contributions couvrent une grande partie du continent africain, de Tunis au Cap et de Lagos à Zanzibar.
Ouvrage dirigé par Laurent Fourchard, Odile Goerg et Muriel Gomez-Perez
Laurent Fourchard est chargé de recherche à la Fondation nationale des Sciences Politiques, Centre d’étude d’Afrique Noire (CEAN), Institut d’Etudes Politiques de Bordeaux. Il travaille actuellement sur l’histoire sociale et politique du Nigeria et de l’Afrique du Sud.
Odile Goerg est professeure d’Histoire de l’Afrique contemporaine à l’Université Paris Diderot-Paris 7 et membre du Laboratoire SEDET /CNRS. Ses recherches concernent l’histoire économique et sociale dans le contexte urbain.
Muriel Gomez-Perez est professeure-chercheure au Département d’Histoire de l’Université Laval (Québec) et membre du Laboratoire SEDET/CNRS. Elle mène actuellement des recherches d’une part, sur Islam, médias et espace public, et, d’autre part, sur Islam et relations intergénérationnelles.
48,50 euros – 610 pages – ISBN : 978-2-296- 08971-6

source: L’Harmattan

Expoziţie Nicolae Dărăscu la Muzeul Naţional Cotroceni –

iunie 14th, 2009

Administraţia Prezidenţială şi Muzeul Naţional Cotroceni în colaborare cu Muzeul Naţional Brukental – Sibiu, Muzeul de Artă – Constanţa, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea, Muzeul de Artă – Craiova, Muzeul de Artă – Timişoara, Muzeul Municipiului Bucureşti organizează miercuri, 17 iunie 2009, orele 18.30, vernisajul expoziţiei „Nicolae Dărăscu – magician al culorii”.

Nicolae Dărăscu s-a născut în anul 1883 în oraşul Giurgiu, iar în perioada 1902-1906 a urmat cursurile Şcolii Naţionale de Arte Frumoase din Bucureşti, unde i-a avut profesori pe George Demetrescu Mirea şi Ipolit Strâmbu la pictură şi pe D. Serafim la desen. Între 1906-1907 a studiat la Paris la Academia Julian cu Jean Paul Laurens şi la Academia de Arte Frumoase cu Luc Olivier Merson. În anul 1908 a călătorit la Saint-Tropez şi Veneţia, iar în 1911 a organizat prima expoziţie personală la Ateneul Român.

Între anii 1912-1936 a deschis mai multe expoziţii personale, a pictat în Dobrogea şi din nou la Veneţia, şi-a expus lucrările la Haga, Amsterdam şi Bruxelles, a fost numit profesor suplinitor la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, catedra de desen artistic.

Anul 1942 aduce participarea artistului la Bienala de la Veneţia şi la Expoziţia de Artă românească de la Bratislava, ca şi definitivarea ca profesor titular la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. În anul 1946 a primit împreună cu Francisc Şirato Premiul Naţional pentru pictură. A încetat din viaţă la 4 august 1959 la Bucureşti.

Expoziţia dedicată pictorului Nicolae Dărăscu se doreşte aşadar, o retrospectivă, comemorînd astfel 50 de ani de la dispariţia marelui artist român (1959-2009). În cadrul expoziţiei vor figura 60 de lucrări purtînd semnătura lui Nicolae Dărăscu, cele mai multe reprezentînd peisaje şi scene marine, inspirate de călătoriile sale în Sudul Franţei (Saint-Tropez), la Veneţia, dar şi la Balcic şi în Dobrogea.

Opera pictorului Nicolae Dărăscu influenţată de curentele impresionism şi neoimpresionism este una originală şi prin ea, pictura românească modernă şi-a dovedit valoarea şi robusteţea.

Vernisajul va fi urmat de un concert susţinut de sopranele Patricia Seymour şi Mioara Manea Arvunescu, de tenorul Răzvan Săraru, acompaniaţi la pian de Adina Cocargeanu. În program vor figura lucrări semnate L. Bernstein, R. Leoncavallo, G. Puccini, A. Lara, P. Abraham, F. Lehar, G. Verdi, F. Loewe.

Expoziţia va fi deschisă în perioada 17 iunie – 3 august 2009.

Comunicat de presă Muzeul Naţional Cotroceni

Circul secolului: Primăria Piteşti pusă sub sechestru de un executor

iunie 14th, 2009

De la ce a pornit? Dna Lucia Frâncu, i-a cerut executorului Eugen Fieraru să îi pună în aplicare o hotărâre judecătorească prin care are de recuperat 280.000 euro, contravalorea rezultată din expertiza unei proprietăţi ce i-a fost luată abuziv.

Povestea începe în anii ’60 , când părinţilor doamnei li s-au confiscat un teren şi o casă situate în Calea Craiovei, acolo unde este acum un bloc turn şi un spaţiu verde. Doamna Frâncu declara că : „Pe motiv că nu şi-au plătit impozitele, pentru insolvabilitate, primăria de atunci le-a luat părinţilor mei casa. Au dovedit însă că îşi plătiseră impozitele, dar casa şi terenul nu le-au mai primit. Noi nu am luat nici apartamente, cum au luat alţii, nici bani ca despăgubire!”

În 2001, când a apărut Legea 10, Lucia Frâncu a depus o cere de despăgubire, iar Primăria i-a replicat ca nu îi mai poate da terenul şi casa înapoi şi nici în echivalent, iar dacă nu+i convine, poate contesta dispoziţia în instanţă.

Vreme de patru ani, între 2004 şi 2008, a bătut pe la toate instanţele posibile, ajungând şi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obţinând câştig de cauză. Ultima decizie, definitivă şi irevocabilă, a obţinut-o în decembrie anul trecut. Atâţia ani femeia s-a judecat cu reprezentanţii administraţiei locale, nimeni nu s-a uitat la ea, fiind pasată dintr-un birou într-altul fără a i se recunoaşte dreptul de proprietate, cu toate că avea absolut toate documentele necesare.

Viceprimarul Cornel Ionică comentează că „Noi îi recunoaştem doamnei dreptul de proprietate, dacă aşa zice justiţia, dar nu putem sa-i dăm despăgubiri în bani. Am făcut demersuri spre ANRP încă din februarie, aducându-le la cunoştinţă ce s-a întâmplat şi solicitând rezolvarea problemei. Nu am primit însă niciun răspuns de acolo”.

Primul lucru pe care a pus ochii a fost Skoda Octavia 01 MUN, maşina folosită de obicei de primarul Pendiuc. Executorul a prins maşina în sfoară de la cap la cap şi a sigilat-o aplicându-i eticheta SECHESTRAT. Următoarea maşină o camionetă parcată, tot a Primăriei, de asemenea a fost sigilată.

Secretara Carmen Neacşu, a refuzat să descuie biroul şefului pe motiv că acesta nu este înauntru. Executorul a cerut o rangă să spargă uşa. În toiul acestei acţiuni executorul a observat că nu mai e nici picior de poliţit în zonă care să îl asiste la executare şi a început să dea telefoane pentru a-i reclama la şefii lor. Motivul dispariţiei?

Au fost chemaţi de urgenţă pentru a ancheta cazul secolului: dispariţia unui scuter. Executorul Fieraru concluzionează: ” Este foarte grav că atunci când se face o excutare poliţia se retrage de la execuţie..” Angajaţii Primăriei priviau miraţi…se comenta legalitatea demersului de a executa Primăria pentru aşa sumă şi telefonic era informat primarul Penndiuc despre ce se petrecea la uşa biroului său…spunând că „Este un abuz de nedescris! E un abuz total la adresa justiţiei şi a autorităţii publice! Nu e posibil aşa ceva!” Şi totuşi evenimentul era în plină desfăşurare.

Paradoxuri suedeze – partidul erei digitale, pitici agili și uriași innamoliti

iunie 14th, 2009
PP, Bård Eker, Christian Von KoenigseggPP, Bård Eker, Christian Von Koenigsegg

Suedia, o țară mică adăpostind o națiune mică. O națiune care în istorie a fost conservatoare prin excelentă dar care în ultimele decenii, mai ales după intrarea în UE – mult discutata și contestata de o aproape jumătate a populației – a făcut pași incredibili înspre deschiderea internațională, acceptarea altor culturi, flexibilitate, pragmatism și dinamism. Pentru ilustrare iată câteva evenimente la ordinea zilei care bulversează societatea suedeză.

La alegerile pentru parlamentul european, un partid cu un program și nume cel putin stranii, Partidul Piratilor – PP a castigat două locuri în parlament. Este firesc să te gândești la una din efemeridele care apar pe eșichierul politic oriunde în lume.

Si totuși… La 10 octombrie 1997, Ines Uusmann, parlamentar suedez și ministru al comunicării intre 1994-1998 se facea de ras cu o ,,previziune” care introdus-o în istorie asa cum nu si-a dorit: \”Internet är en modefluga – Internetul este o fiță la moda care va dispare cât de curând…\”. Sa fim prudenți cu previziunile prefabricate.

Ce spun piratii

De pe pagina internet a partidului putem citi urmatoarele:

Formarea
Piratpartiet – PP format la data de 1 ianuarie 2006 de către Rickard Falk Vinge a deschis un site unde orișicine putea semna o petiție pentru a forma un nou partid pentru a limita drepturile de proprietate asupra bunurilor intelectuale imateriale și de a proteja viată privată. La 20:30 el a publicat pagina iar restul este, asa cum se spune, istorie.

Pagina a avut trei milioane de hit-uri în două zile.

Deja a doua zi am adunat pe cale electronică semnăturile necesare pentru a înregistra partidul. Din păcate, am primit 4 ianuarie notificație de la autorități prin care se arata ca semnăturile trebuie să fie prezentate pe hârtie, nu digital. De aceea, pe 10 februarie am adunat toate cele 1500 de semnături
şi la 15 februarie am fost înregistrați oficial la Autoritatea Electorala Suedeza.

Credem ca Internetul este cel mai bun lucru care s-a întâmplat vreodată la democrație, comunicare şi cultură de la Gutenberg încoace. Suntem oameni care ne plătim conștiincioși facturile, comunicam cu prietenii, medici, avocați și jurnaliști. Ne comandam excursii, citim știrile, blog-uri, facem schimb de fișiere de calculator, avem o bogata cultura a comuniunii bazata pe faptul ca ne oferim unul altuia serviciile și tragem împreuna foloasele de pe urma acestora.

Este important să se păstreze dreptul la viata privată și dreptul de a comunica liber, prin e-mail, telefon sau scrisori. Fiecare ar trebui să se simtă în siguranța când folosește internetul. De aceea statul nu trebuie să aducă atingere vieții private şi sa vâneze o întreagă generație de tineret. Internetul devine mai sigur prin existenta unor drepturi de autor echilibrate, care sa permită oricui sa aibe acces la cultura.

Spre deosebire de partidele la putere în UE, nu vom oferi sprijinul nostru pentru programe care îngrădesc accesul autorităților la viața privată a cetățeanului.

Din Programul partidului versiunea 3.3:

Cerem interzicerea directivei sudeze de stocare a informațiilor referitoare la traficul pe internet al persoanelor și întărirea protecției vieții private individuale.

Fundamentele democrației ar trebui să fie garantate, atât în Suedia cât și în Europa.

Cultura trebuie să liberă

Drepturile de proprietate intelectuală sunt o modalitate de a legifera cu privire la caracteristicile de materiale de proprietate intelectuală valori.

Ideile, cunoștințele şi informațiile sunt prin natura lor ne-exclusive, valoarea lor comună este că ele pot fi împărtășite.

Brevete și monopolurile private fac rău societății.

Vrem să eliminam treptat sistemul de brevetare.

Monopolurile private ar trebui combătute.
Sectorul public arhiva și să furnizeze documentele în format de computer libere. Ar trebui să mergem pentru a comunica cu autoritățile, fără a fi obligat la un anumit furnizor de software-ul. Utilizarea de ,,open source” în sectorul public, inclusiv școli, ar trebui încurajată.

După acest succint extras din principiile partidului ( www.piratpartiet.se ) ne putem întreba dacă ele nu reiau într-o forma mai modernă și mai subtilă vechi idealuri anarhiste.
Ca întotdeauna, fiecare membru vede în principiile partidului sau ceeace lui ii convine. Exista riscul, care de pe acum e evident, ca toate demersurile PP sa se rezume la forțarea accesului gratuit la proprietatea intelectuală produsă cu trudă și sacrificii de creatori. Unii dintre ei aflați deja în dilema de a continua sa creeze sau sa se dedice altor meserii mai lucrative. Poate ca creatorii au dreptul la traiul decent pe care și-l doresc ei înșiși de pe urma creației lor.

In vreme ce PP pune problema creației gratuite, la extrema cealaltă, Christian von Koenigsegg suedez cu origini într-o familie nobila bavareza a văzut în copilărie un desen animat norvegian cu Raliul de la Monaco. A avut o revelație, spunându-și ca se va ocupa numai cu asa ceva.
Nu cu mulți ani mai târziu, în 1994 într-un garaj a construit prototipul unui super automobil de lux. în 2002 începea producția de serie (20 de exemplare pe an) a modelului Koeningsegg CC 8S care se vinde cu nu mai puțin de un milion de euro.

După cum se știe, începând din toamna anului trecut, producția automobilului SAAB, simbol al civilizației suedeze a intrat în criza. în 2009 General Motors, proprietarul fabricii suedeze, lovit de criza, a inițiat procedura de faliment.

Zilele trecute opinia publica suedeza a primit cu uimire vestea ca liliputul Koenigsegg, susținut financiar de un designer miliardar norvegian, Bård Eker și alți miliardari necunoscuți, prietenii lui, au depus o scrisoare de intenție pentru cumpărarea fabricii SAAB și continuarea producției.
E de înțeles ce rumoare enorma s-a creeat. Opiniile emise sunt cele mai diverse, majoritatea formând-o scepticii.
Vom asista la o competiție cu tenta sportiva, așteptată cu sufletul la gura, în care un David modern se lupta, de data asta sa salveze un Goliat innamolit. Koenigsegg va pune în lupta know-how-ul avansat în optimizarea extrema a producției și logisticii susținuți de bani norvegieni care, pana la proba contrarie, nu au miros.

http://koenigsegg.se/ http://www.ekerdesign.com/ http://www.saabhistory.com/2009/04/22/saab-history-receives-responses-from-geely-koenigsegg

O sfidare pentru negaționiștii Holocaustului

iunie 14th, 2009

Negarea Holocaustului este un fenomen despre care am mai vorbit în revista ACUM și pe care trecerea timpului și apariția unor documente și dovezi tot mai greu de contestat pare să-l amplifice, nu să-l diminueze.

În România, negarea Holocaustului și apologia persoanelor condamnate pentru crima împotriva omenirii sunt incriminate de Legea 1007/2006 care a ratificat Ordonanța de Urgență 31/2002. Această lege nu prea se aplică însă și recenta scrisoare deschisă a fostului senator și negaționist de frunte Ion Coja către președintele Traian Băsescu în care era negat în mod explicit Holocaustul din România este o dovadă în plus a atitudinii cel puțin ambigue a autorităților față de această lege.

Sunt curios ce efect vor avea interpelările pe această temă ale senatorului PNL Raymond Luca și colaboratorului nostru Vlad Solomon, adresată direct la Ierusalim președintelui Băsescu, dar nu sunt convins că vor schimba prea multe.

Dar dacă Ion Coja neagă Holocaustul în public și la modul cel mai direct, cei mai mulți care o fac se ascund sub anonimat.

Eu am o invitație pentru toți negaționiștii care se ascund prin văgăuni virtuale: le sugerez să organizeze o demonstrație în fața sediului Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, față în față cu Palatul Parlamentului, în care să afișeze pancarte în care să nege faptul că în România ar fi avut loc un Holocaust și în care să facă apologia lui Ion Antonescu. Adică exact ce fac pe internet sub acoperirea anonimatului să facă în public și în văzul autorităților.

Dacă cumva se va întâpla ca Parchetul să îi trimită în judecată, în timpul procesului să invoce excepția de neconstituționalitate, susținând că articolele din Legea 107/2006 care incriminează negarea în public a Holocaustului și apologia persoanelor condamnate pentru crime împotriva omenirii contravin articolelor 29 și 30 din Constituția României care garantează libertatea de exprimare.

Ar urma pronunțarea Curții Constituționale care să tranșeze odată și pentru totdeauna constituționalitatea acestei incriminări. Și într-un stat de drept acesta este testul care nu poate fi contestat.

Acest lucru se numește testarea unei legi. Îmi vine în minte un caz similar din Statele Unite, de acum 20 – 25 de ani de ani. În 1984 Gregory Lee Johnson a dat foc unui drapel al Statelor Unite la Dallas unde se ținea convenția Partidului Republican.

A fost evident trimis în justiție (Statele Unite sunt un stat de drept, unde legea se aplică prompt) și a susținut că incriminarea profanării drapelului de stat este o încălcarea a libertății de exprimare, protejată de Primul Amedament la Constituția SUA.

Cazul a ajuns până la Curtea Supremă a Statelor Unire, care cu un vot de 5 – 4 a
declarat în 1989 legea care prevedea incriminarea profanării neconstituțională.

Le sugerez și negaționiștilor să facă precum Gregory Lee Johnson, adică, cum spune englezul “to put their money where their mouth is”, adică să treacă de la vorbe la fapte. Nu știu de ce, dar parcă văd că provocarea mea nu va fi acceptată…

Calul troian era… lup?

iunie 14th, 2009
Marian Lupu: gest sincer sau diversiune comunistăMarian Lupu: gest sincer sau diversiune comunistă

\”Nu vă încredeţi în Cal, troieni!/ Căci fie ce o fi, mă tem de greci chiar şi atunci când aduc daruri\”.

(Vergilius – Eneida)

Evoluţiile de la Chişinău se precipită. După ce partidul de guvernământ şi-a afişat, cinic şi fără de cruţare, adevăratul „program electoral” într-un editorial despre „comandourile morţi” publicat în oficiosul de partid şi de stat, iată că PCRM mai trimite un mesaj opiniei publice: plecarea din partid a numărului doi de pe listele parlamentare ale comuniştilor, nimeni altul decât Marian Lupu. O mişcare aşteptată şi, totuşi, neaşteptată. Mai ales prin consecinţele ei.

Orice ar fi, e criză la PCRM

Indiferent dacă retragerea lui Marian Lupu e sinceră şi vine dintr-o exasperare onest exprimată de fostul preşedinte al parlamentului în declaraţia din 10 iunie sau e un joc de campanie al tehnologilor din partidul lui Voronin, plecarea lui Marian Lupu indică o criză profundă a taberei comuniste.

În prima versiune, avem de-a face cu o pierdere semnificativă pentru PCRM, mai ales la nivelul imaginii, atât în plan intern cât şi extern. Este, în plus, semnul că zvonurile legate de diverse grupări concurente din interiorul PCRM, care pivotează în jurul lui Voronin-Tkaciuk, Vladimir Ţurcan sau Marian Lupu, nu sunt simple zvonuri. Că Lupu a fost respins de aceste grupări sau a vrut să disloce una dintre ele este altă discuţie şi nu interesează acum (rămâne să constatăm că Marian Lupu a plecat, totuşi, singur). Dacă însă ipoteza plecării sincere se va dovedi corectă, PCRM scârţâie serios din încheieturi în perspectiva viitoarelor alegeri.

În a doua versiune, după care mutarea lui Lupu este partea unei strategii abile a tehnologilor comunişti, tot o slăbiciune relevă. Pentru că ideea plasării fostului spicher într-un alt partid sau coaliţie de partide „social-democrate” care, tras(ă) în parlament de locomotiva Marian Lupu, s-ar reuni împreună cu foştii colegi ai acestuia după anticipate, asigurând astfel jinduita majoritate, e semnul că PCRM nu se mai poate salva singur. Tocmai această strategie arată clar că cele 80 de mandate visate de şeful PCRM sunt la fel de certe ca şi… mulţimea de „voturi de aur” pe care comuniştii pretindeau, indecent, că le au în buzunar.

Testul mediatic

Un singur lucru ne va dumiri, probabil, în legătură cu semnificaţia gestului fostului preşedinte de parlament – atitudinea faţă de „transfug” a trusturilor media controlate, direct sau indirect, de către comunişti. În cazul lui Vasile Tarlev, s-a declanşat un veritabil linşaj – întemeiat sau nu, e altă poveste -, care a paralizat ieşirile publice ale celui care se vroia cel mai prieten dintre prietenii Rusiei în RM (Moscova a avut altă părere, se pare). Oricum, ex-premierului i-au fost închise uşile spaţiului public şi a fost supus unor campanii declanşate coordonat în media afiliată partidului de guvernământ. Dacă vor, comuniştii pot! Ce se va petrece cu Marian Lupu? El ştie multe despre fostul său partid, dar şi partidul ştie multe despre el. Sau ar putea sugera că ştie… Deja în declaraţia sa din 10 iunie, fostul lider de parlament a lansat acuze grave şi care, în orice stat normal, ar fi presupus autosesizarea instituţiilor statului. Deocamdată, reacţiile au fost neverosimil de blânde. Să vedem ce va urma.

Există un „brand” Marian Lupu?

O altă chestiune: cât de eficient poate fi un Lupu fără portofoliu? Socoteala de acasă nu se potriveşte de fiecare dată cu cea de la târg. Iar de data asta, socoteala celor care îl dau câştigător se bazează pe cota de notorietate şi prestigiu pe care fostul nr. 2 pe lista comuniştilor le-ar poseda şi care ar putea fi hotărâtoare pentru viitoarea configuraţie a parlamentului de la Chişinău. Întrebarea de fond este următoarea: există un „brand Marian Lupu”? Respectiv o zestre imagistică atractivă şi decisivă pentru partidele care vor reuşi până la urmă să şi-l asume?

Greu de spus, deocamdată. Ideea curentă este că da. Notorietatea lui Marian Lupu – despre care se spune că ar fi adus 20% din votul comuniştilor, deşi nu e deloc clar cum se face acest calcul – şi încrederea de care se bucură ar fi fost acreditată şi de sondaje. Din 2005 până în 2009, încrederea de care se bucură în rândul populaţiei a fost depăşită, cu rarisime excepţii, doar de cea a preşedintelui. Lupu a atins cote de încredere care variau între 33%-40%, iar în octombrie 2008 ajunge chiar să sufle în ceafa lui Voronin la o distanţă de numai un procent. Barometrul de opinie publică al IPP din decembrie 2009 ne arată că de cea mai mare încredere se bucură Vladimir Voronin (48,4%), urmat de Zinaida Grecianâi (42,8%) şi Marian Lupu (35,5%). (Dorin Chirtoacă ocupă locul patru, cu 31,5%). Citite aşa, cifrele par să indice un brand „Marian Lupu” solid.

Scaunul sau persoana?

Asemenea rezultate trebuie însă privite cu precauţie. Mai ales în societăţile în care autoritatea statului este încă nechestionată, iar „a lucra la stat” e un rezervor de prestigiu enorm. Observaţia ce trebuie făcută aici e că răspunsul la întrebarea din sondaje este prestabilit, adică respondentul are o listă cu personalităţi dintre care este invitat să selecteze persoana în care are cea mai mare încredere (lista e prezentată sau citită). De aici posibilitatea ca aceste scoruri să măsoare mai degrabă rezonanţa sau prestigiul funcţiei cu care este asociat respectivul nume, decât prestigiul personal. Prin urmare, aceste rezultate trebuie corelate cu altele, adică răspunsurile libere/spontane la întrebarea „în care personalitate politică din RM aveţi cea mai mare încredere?”. De data asta, răspunsurile sunt niţel diferite: Voronin conduce cu 22,8%, Dorin Chirtoacă are 8,3%, Marian Lupu câştigă doar 5,6%, iar Zinaida Greceanâi… 2,9%! Ce indică rezultatele cu răspunsuri libere? Faptul că ratingul lui Marian Lupu este acum de patru ori mai mic decât al lui Vladimir Voronin şi mai mic decât al primarului Chişinăului, respectiv că scorul mare din sondaje se datorează mai degrabă poziţiei în sistem a lui Marian Lupu (sau Zinaidei Greceanâi) şi nu persoanei ca atare. Nu contează cine eşti, contează ce eşti! Dacă lucrurile stau aşa, atunci nu e deloc sigur că, deposedat de poziţia sa publică şi macerat mediatic de către comunişti, Marian Lupu va mai conta la fel în mentalul public. Cazul lui Vasile Tarlev vine urgent în minte.

\”Lista lui Lupu\” – adio, dar rămân cu tine?

Unde merge Marian Lupu? Unul dintre drumuri pare închis. Indiferent că dezertarea lui e sinceră sau nu, Opoziţia ar risca enorm să îl accepte. Unui public radicalizat nu-i poţi răspunde cu asumarea numărului doi de pe listele PCRM, iar timpul e prea scurt pentru explicaţii credibile. Direcţia cea mai plauzibilă pare să fie cea a „social-democraţiei” (europene, cum altfel?!). Ce înseamnă însă „social-democraţia” în RM? Ca de fiecare dată aici – mai degrabă oameni, nu doctrine. Adică Tarlev, Braghiş, Andronic sau Diacov, doi foşti prim-miniştri şi doi ex-preşedinţi de parlament. Lupu va fi alături de ei sau îi va înlocui pe unii dintre ei la conducerea unui partid rezultat după o serie de fuziuni. Indiferent însă cum va arăta viitoarea „listă a lui Lupu” – pentru că asta înseamnă eventuala formaţiune politică „social-democrată” – distanţa dintre ea şi fostul partid al lui Marian Lupu riscă să devină mai mică decât distanţa care o separă de Opoziţia liberală. În perioada preelectorală, dar mai ales în cea postelectorală, vom vedea cu adevărat dacă lupul, la Chişinău, îşi poate schimb şi blana, şi năravul…

Revista ACUM funcționează potrivit principiului VALORII ADĂUGATE

iunie 14th, 2009

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat la BBC este acela de a face presă pe crtiteriul VALORII ADĂUGATE. Asta înseamnă tratezi un subiect de presă într-un mod care să aducă audienței căreia i te adresezi ceva în plus față de modul în care același subiect e tratat de alte segmente ale presei. „

Sigur că ararori e posibil să aduci valoare adăugată prin exclusivitatea faptelor prezengtate și atunci diferența se face prin calitatea prezentării, a unghiului diferit de abordare și, nu în ultimul rând, prin limbajul folosit.

La revista ACUM ne ghidăm după acest principiu nu numai din respect pentru cititor, dar și pentru că fiind o revistă cu apariție săptămânală realizată 100% pe baze voluntare nu putem concura cu alte publicații de limbă română și ca atare nu are rost să duplicăm subiecte pe care alții le pot realiza mai repede decât noi. Ceea ce nu înseamnă că uneori, mai ales la rubrica Ultima Oră, nu prezentăm știri sau chiar preluăm comunicate de presă pe care cititorii le pot afla pentru prima oară de la noi.

De asemenea, preluăm unele articole scrise de colaboratori de-ai noștri publicate în alte ziare și reviste – Liviu Antonesei, Vladimir Tismăneanu, Dan Dungaciu, Sorin Ioniță și alții – aceste articole fiind citite adeseori pentru prima oară în revista noastră.

Revista ACUM se străduiește să acopere subiecte și unghiuri neglijate sau absente total din restul presei de limbă română. Recentul articol al lui Vlad Solomon despre vizita în Israel a președintelui Băsescu și confruntarea acestuia cu privire la activitatea nestingherită a negaționistului Ion Coja este practic singular în presa de limbă română.

Articolele lui Ovidiu Ivancu care pun la îndoială ortodoxia și conformismul naționalist sparg tiparele unei prese cvasi-pavloviene. Serialele lui Anton Constantinescu despre religie și știință sau homosexualitate aduc abordări practic inedite în peisajul publicistic românesc.

Ceea ce nu veți găsi însă în revista ACUM sunt teme de predilecție din presa românească: baterea de apă în piuă pro și contra Traian Băsescu, pierderea de vreme prin discutarea unor personalități de tipul Gigi Becali, Elena Băsescu sau Elena Udrea, etc. Nu veți găsi nici limbajul vulgar și clișeistic care inundă toate canalele media din România.

Desigur că o astfel de politică editorială îi irită pe unii, pentru că e ALTCEVA decât mocirla publicistică dominantă. “De ce vor ăștia cu tot dinadinsul să fie diferiți?” – se vor fi întrebat unii dintre detractorii noștri. Răspunsul e simplu: pentru că dacă am repeta ceea ce zic alții, mai ales când nu suntem de acord cu ce și cum spun ei, n-ar fi decât o pierdere de vreme, atât a noastră, cât și a cititorilor noștri care n-ar mai găsi, pe termen lung, motive să mai citească pagina noastră.

Prima călătorie cu trenul a lui Leizer Finkelstein

iunie 14th, 2009
Leizer FinkelsteinLeizer Finkelstein

Am fost nouă fraţi la părinţi; şase băieţi şi trei fete. Locuiam în Târgu Cucu. În 29 iunie 1941, pe la ora 10.00, eram cu toţii în curte. Era o duminică obişnuită. Se zvonea că în oraş se întâmplă ceva, dar noi stăteam liniştiţi, fără să ne închipuim nimic rău. Au venit şi ne-au scos pe toţi din casă, fără să ne dea voie să încuiem poarta după noi. Ne-au dus cu mâinile ridicate până la un loc de adunare, nu departe de casă. Apoi femeilor le-au dat drumul să plece acasă. N-am să uit chipul mamei, felul în care ne-a privit la despărţire. Brutalitatea cu care ne-au scos din casă şi ne-au dus la locul de adunare, o făcea să se îndoiască că ne va mai revedea. După aceea ne-au dus până la Chestura de Poliţie de pe strada Vasile Alecsandri, tot cu mâinile sus, escortaţi de jandarmii şi poliţiştii ieşeni. Pe drum până în faţa chesturii am văzut destule cadavre. Toate bordurile şi trotuarele erau înroşite de sânge. Aveam 17 ani şi atunci am văzut primii morţi…

La intrarea în curtea chesturii coloana a fost luată în primire de trei soldaţi nemţi, SS-işti cu caschetă şi insigna cu cap de mort, înarmaţi cu bâte. Pe cine nimereau în cap acolo rămânea. Am călcat peste cadavre, peste creier de om…Şi atunci mi-am zis că acolo îmi găsesc sfârşitul. Stăteam în picioare în curtea chesturii, înghesuiţi ca sardelele. Pe un postament era instalată o mitralieră. Cei care au încercat să sară gardul au fost împuşcaţi pe loc. Acolo, în înghesuiala aceea, ne-am pierdut de tata şi de ceilalţi fraţi. Rămăsesem cu un singur frate mai mic, care mă ţinea de mână Ne-am băgat în fundul curţii. Seara au scos un eşalon de oameni pe care i-au îmbarcat într-un tren care ducea către Călăraşi, Ialomiţa. Printre ei se afla un frate de al meu şi tata, dar atunci nu ştiam.

!poza80! Noi doi, cu fratele meu mai mic, am rămas peste noapte în curtea chesturii unde era aşa o îngrămădeală încât nu ne puteam mişca. Nu aveam cum să ne deplasăm. Ne-am făcut şi nevoile pe noi, pentru că nu aveam unde să ne ducem… Aşa am stat până în zori, în picioare, în curtea chesturii. Dis de dimineaţa ne-au mânat până la gară. Pe trotuar zăceau cadavre. Ne-au urcat într-un tren care ducea la Podu Iloaiei. Eu şi cu fratele meu am fost în primul grup urcat în vagon şi, de frică, ne-am pitit în părţile laterale ale vagonului. Mijlocul a rămas liber şi un împiegat, pe care-l văd şi acum în faţa ochilor, a început să urle că nu expediază vagonul dacă nu e încărcat la capacitate şi a cerut să se mai aducă oameni. Şi au mai urcat 40. De-acum eram 80. De frică ne-am înghesuit unul în altul şi vagonul nu s-a umplut complet şi atunci au mai adus o serie de oameni. Aşa am ajuns 120 de oameni într-un vagon de vite.

Era prima mea călătorie cu trenul, până atunci nu mai fusesem niciodată cu trenul. Când ne-au îmbarcat eram aproape epuizaţi. Nemâncaţi, după o noapte de veghe petrecută în picioare, plini de mizerie pe haine… Apoi trenul s-a urnit . Cei 20 de kilometri de la Iaşi până la Podu Iloaiei i-am parcurs într-o zi întreagă. În zori fusese răcoare dar apoi a dat căldura şi vagonul s-a transformat într-o camere de gazare. Ne sufocam. N-a trecut mult timp şi lumea a început să moară. Vă pot spune că mi-am băut urina. Mi-am rupt cămaşa în fâşii, pe care le-am înmuiat în urină şi sudoare, şi mi le-am stors în gură. Să nu mor de sete.

Şi oamenii mureau într-una. Dacă un mort cădea peste tine nu mai aveai putere să-l dai la o parte şi te înăbuşea. Atunci cineva a venit cu ideea să aşezăm morţii jur împrejur, la marginea vagonului şi să ne aşezăm pe ei. Pot spune că am stat pe o bancă de cadavre.

Am ajuns la Podu Iloaiei pe la şapte seara. Când s-au deschis uşile vagonului, până atunci nu le deschisese nimeni, abia câţiva dintre noi am fost în stare să coborâm. Din cei 120 de oameni am supravieţuit vreo 20 – 25… Ne-au adunat în curtea sinagogii din centru, care acum nu mai e. Şeful de post a anunţat populaţia evreiască din târguşor să vină să ne ia. Eram epuizaţi, înfometaţi şi aproape goi… Apoi ne-au dus pe la casele evreieşti unde ne-au spălat şi ne-au dat ceva de mâncare.

A doua zi dimineaţă ne-au adunat din nou şi ne-au dus la calea ferată unde rămăseseră vagoanele. În dreptul fiecăruia era câte un morman de cadavre, înalt ca o grămadă de nisip. Ne-au pus să întindem morţii pe câmp şi să le căutăm actele. Şeful de post a dat oamenilor un caiet şi un creion, să noteze numele morţilor, după actele găsite asupra lor. Nu vă pot descrie scenele când părinţii îşi recunoşteau copiii morţi sau copiii îşi găseau părinţii printre cadavre… Apoi ne-au dat cazmale şi tot noi am săpat gropile comune unde i-am îngropat.

(interviu realizat în mai 2006, în curtea sinagogii Târgu Cucu din Iaşi. În incinta sinagogii se află un muzeu al Pogromului din iunie 1941)

Multiculturalismul: un slogan gol la Cluj

iunie 14th, 2009

Acum cîteva zile s-a inaugurat noul terminal al aeroportului din Cluj. Emil Boc, actualmente prim ministru, nu demult primar al Clujului, a menţionat încă o dată caracteristica importantă care deosebeşte Clujul de celelalte oraşe mari ale ţării: multiculturalitatea. Boc nu vorbeşte pentru prima dată despre multiculturalitatea oraşului. Problema însă este că multiculturalitatea, în cazul conducerii actuale a Clujului, este un slogan gol, euroconform şi la modă, dar ceva ce nu trebuie aplicat în realitate.

Pentru sute de ani, multiculturalitatea în Cluj a însemnat de fapt convieţuirea celor trei etnii dominante în Transilvania: românii, maghiarii şi germanii (saşii). În ultimele două sute de ani, aceasta a însemnat mai mult convieţuirea între români şi maghiari, maghiari şi români, cui în ce ordine îi place. Este de înţeles deci că comunitatea maghiară din Cluj înţelege, prin asumarea unor politici multiculturale reale, asumarea de fapt a acestui bilingvism, a acestei biculturalităţi omniprezente pe stradă, în instituţii culturale, şcoli sau biserici.

Municipiul Cluj-Napoca, încă majoritar maghiar la începutul anilor ‘60, a văzut, din anii ‘70 ai secolului trecut, o colonizare masivă de populaţie românească, provenită mai ales din regiunea Munţilor Apuseni şi din judeţele din Moldova. Bazîndu-se şi pe sprijinul acestei noi populaţii de clujeni, total afoni la ideea multiculturalismului, vechiul primar Gheorghe Funar a dus o politică şovină, anti-maghiară, făcînd tot posibilul să ascundă moştenirea maghiară a oraşului, să sufoce mentalitatea şi atmosfera multiculturală a urbei, încă existentă măcar în generaţia mai veche. Cu toţii am crezut că, după schimbarea din 2004, lucrurile se vor îndrepta spre bine. Maghiarii au sperat la o întoarcere la tradiţiile vechiului Cluj, cel fără Napoca, cel bilingv, cel cu adevărat asumat multicultural. Însă şi maghiarii şi românii care au crezut în această reîntoarcere la rădăcini au avut parte de o dezamăgire cruntă: nu s-a schimbat aproape nimic. Primăria Clujului duce aceeaşi politică de ignorare a maghiarilor, aceeaşi politică de ignorare a multiculturalismului acestui oraş.

Nu ştiu dacă cineva s-a încumetat pînă acum să facă un catalog al domeniilor în care primăria ignoră maghiarii acestui oraş, moştenirea maghiară a oraşului, majoritatea covîrşitoare a turiştilor care vizitează anual oraşul (care sînt din Ungaria) şi astfel, pînă la urmă, ideea de asumare a multiculturalităţii. În continuare o să încerc să fac o „listă a ruşinii” multiculturalităţii clujene:

1. La intrările în oraş lipseşte tăbliţa bi- sau trilingvă indicatoare de localitate. Am putea spune că acesta este cel mai vechi deziderat al maghiarilor clujeni. Cerinţa afişării numelui maghiar „Kolozsvár” a fost luată mai mult în glumă de fostul primar, Gheorghe Funar. Deşi era obligat prin Legea 215/2001, adoptată la data de 23 aprilie 2001, Funar a ignorat aceste articole, neaplicînd prevederea afişării obligatorii a denumirii localităţii în limba minoritarilor care erau peste 20% din populaţia localităţii. Ultimul recensămînt oficial existent în aprilie 2001 era cel din 1992. După datele acestuia, maghiarii numărau 22,78 % din populaţia oraşului. Deci, legea se aplică la Cluj. Rezultatele finale (şi deci oficiale şi aplicabile) ale recensămîntului din martie 2002 au fost publicate numai în iulie 2003. Deci peste doi ani, fostul primar, refuzînd aplicarea legii, a scăpat fără măcar un avertisment oficial. După 2004, noua conducere, pedelistă, s-a ascuns foarte inteligent în spatele legii, afirmînd că, din cauza faptului că maghiarii, după ultimul recensămînt, nu mai sînt peste 20% din populaţie, nu pot cere afişarea numelui localităţii în limba maghiară. Însă, domnul primar Emil Boc, fiind şi jurist, ştia foarte bine că legea obligă peste 20%, însă nu interzice aplicarea acestei prevederi sub 20%. Exemplele sînt multe în Transilvania, unde, printr-o simplă decizie a consiliului local, s-a decis afişarea numelui localităţii în două sau trei limbi, chiar dacă minorităţile respective nu atingeau cei 20%: Braşov, Sibiu, Aiud, Sighişoara, Orăştie etc. Este o chestiune care ţine de bunul-simţ şi de respectul faţă de minoritate. Ce să mai vorbim de tăbliţa de „bun venit la Cluj”, pe care găsim şi limba chineză sau rusă, dar nu şi maghiara. Mă gîndesc oare cîţi chinezi sau cîţi ruşi, şi cîţi maghiari intră zilnic cu maşina în Cluj…

2. Lipsa indicatoarelor bilingve de localitate la gările CFR ale oraşului. Afişarea bilingvă a numelui localităţii în gări ţine de atribuţia Ministerului Transporturilor. Acest minister a ordonat fabricarea şi instalarea acestor indicatoare luminate bilingve, conform listei de nume de localităţi în limbile minoritare aflate în Hotărîrea de Guvern nr 781/2001. În această hotărîre de guvern, Kolozsvár figurează (hotărîrea lucrînd după rezultatele recensămîntului din 1992). Din presa acelui an putem afla că tăbliţele au fost fabricate, însă a fost instalată numai cea de la Cluj-Napoca Est (Kolozsvár Keleti). Şi aceea a stat acolo numai vreo trei zile, fiind ordonată demontarea ei. Tăbliţa care trebuie să fie pusă la gara mare zace şi azi undeva într-un hambar al CFR-ului. Oare la presiunea cui nu s-a aplicat legea şi nu s-a pus afişajul bilingv în gările Clujului? Aceste tăbliţe există şi ar putea fi puse şi în ziua de azi. Pur şi simplu ar fi nevoie de respectarea deciziei din 2001 a Ministerului.

3. Nu s-au scos sau nu s-au schimbat tăbliţele instigatoare anti-maghiare de pe monumente istorice şi clădirile din centru. Aceste tăbliţe de comemorare povestesc minciuni sau adevăruri parţiale, subiective, despre crimele maghiarilor împotriva românilor din diferite perioade ale istoriei comune. Mă întreb: la ce bun să ne tot amintim de masacrarea unora sau a altora? În puţinele conflicte armate pe care le-am avut unii împotriva celorlalţi, cu toţii am avut mulţi morţi, răniţi, oameni care au suferit. Astfel de explicaţii subiective, tendenţioase, ale istoriei duc la tensiuni interetnice în loc de reconciliere, duc la ură în loc de empatie şi înţelegere, în loc de asumarea unui trecut comun transilvan. Găsim aceste tăbliţe pe statuia lui Baba Novac, pe crucea de pe Cetăţuie, pe clădirea Facultăţii de Drept, pe clădirea Biasini de lîngă intrarea în Cimitirul Central şi chiar pe statuia lui Matia Corvin. La fel s-ar putea pune tăbliţe despre morţii maghiarii, despre crimele comise de armata română. Dar la ce bun? Într-un oraş multicultural, mi se pare o batjocură a multiculturalismului să instigi împotriva unora sau a altora, evocînd, în acest mod subiectiv şi tendenţios, amintiri dureroase pentru ambele naţii, conflicte în care cu toţii am pierdut, conflicte din care am înţeles că soluţia este convieţuirea paşnică. Au fost şi o mulţime de momente de cooperare. Acelea ar trebui comemorate pe clădiri sau monumente.

4. Neintroducerea limbii maghiare ca limbă minoritară oficială la Cluj, conform Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001. Cum am amintit mai sus, articolele pro-minoritare ale acestei legi a administraţiei publice locale nu au fost aplicate peste doi ani de către administraţia locală a lui Funar. Administraţia PD-L era deja acoperită de rezultatele noului recensămînt din 2002, publicate în iulie 2003. Însă, ca în cazul tăbliţelor indicatoare de localitate, şi în cazul dreptului folosirii limbii maghiare în actele primăriei în lipsa celor 20% decizia este a consiliului local. Dacă nu chiar folosirea limbii maghiare în actele publice, măcar o inscripţionare bilingvă a primăriei şi a instituţiilor aferente s-ar putea face fără probleme.

5. Maghiarii au fost excluşi de comunicarea turistică a Clujului. Nu există o hartă oficială în limba maghiară a oraşului, deşi ¾ din turiştii care vizitează Clujul sunt maghiari. Nu există broşuri turistice oficiale în limba maghiară. Noile chioşcuri digitale de informaţie turistică nu ştiu ungureşte. De asemenea aceste nu amintesc nicăieri de prezenţa maghiară, ignoră total apartenenţa la cultura, istoria, religia maghiarilor a celor mai multe monumente istorice de văzut ale Clujului. Aceaşi ignoranţă conştientă o găsim la toate materialele de promoţie a oraşului făcute în limba română sau în limbile de circulaţie internaţională, unde şi la partea de istorie, şi la partea de descriere a monumentelor oraşului lipseşte cu desăvârşire amintirea maghiarilor. Se încearcă crearea unei moşteniri istorice a Clujul din care maghiarii sunt exluşi forţat, deşi este foarte clar tuturor specialiştilor că majoritatea moştenirii construite cu relevanţă turistică a oraşului a fost ridicată de către maghiari.

6. Maghiarii au fost excluşi din comunicare administrativă a oraşului. Nici pagina de web a primăriei, nici jurnalul oficial a primăriei nu are versiune în limba maghiară, deşi au fost promisiuni în acest sens. Aceste lucruri ţin total de bunăvoinţa primarului sau a consiliului local. Ar fi un gest de nepreţuit faţă de cetăţenii maghiari ai oraşului.

7. La numirea străzilor nu este respectat procentajul etnic al oraşului. În reţeaua de străzi întotdeauna crescătoare a Clujul foarte rar apar nume maghiare. Şi acelea care apar de obicei sunt date celor mai mici sau mai lăturalnice străzi noi. Nu este deci respectat proporţia de 1/5 a populaţiei de etnie maghiară în politica de numire a străzilor. De asemenea în centrul oraşului nu mai există nici un bulevard sau măcar o stradă mai importantă care să-şi fi păstrat numele maghiar. Acest fapt este o ignoranţă faţă de populaţia maghiară (de altfel încă într-o proporţie de peste 40% în cetatea istorică), faţă de istoria acestor străzi, şi în general faţă de caracterul multicultural al oraşului.

8. Primăria nu urează sărbători fericite cetăţenilor maghiari ai Clujului. De crăciun vedem pe autobuzele RATUC doar urări de sărbătoare în limba română. De paşte discriminare e şi ma clară: nu numai că nu există aceste urări în limba maghiară, dar de paştele catolic şi protestant astfel de urări lipsesc totalmente, ele apărând numai de paştele ortodox.

9. Maghiarii sunt aproape întotdeauna ignoraţi din evenimentele mari organizate sau co-organizate de primărie. Să amintim printre altele numai revelionul, evenimentele de ziua copiilor, târgurile de carte, sau fel de fel de festivaluri. La aceste organizări foarte rar apar invitaţi maghiari, artişti maghiari, corturi tematice maghiare.

10. Primăria nu doreşte folosirea limbii maghiare pe tăbliţele indicatoare de monumente istorice. Asta chiar dacă s-a aprobat în 2007 în strategia de dezvoltare a oraşului afişarea şi în limba maghiară (document valabil şi aplicabil şi azi), asta chiar dacă Sorin Apostu a fost unul dintre cei care au votat acel document, asta chiar dacă în oraşul luat deschis ca model de către Apostu, Sibiul, foloseşte şi limba maghiară pe aceste tăbliţe.

Cum se poate vedea acesta este doar ultima dintre numeroasele politici de ignoare a multiculturalităţii acestui oraş care înainte se făcea făţis, cu zâmbetul pe buze, prin strigăte şovine, dar care se face şi după 2004, într-un mod mai subtil, dar la fel de eficient şi la fel de naţionalist.

De acea îmi vine să râd (să plâng?) când îl aud pe Emil Boc sau pe Sorin Apostu vorbind de importanţa multiculturalităţii Clujului. La primăria clujeană multiculturalitatea este un slogan gol, care în realitate este aplicat exact invers: în comunicarea oficială, în afişajul oficial se duce politica monoculturalizării, a românizării totale, a ignoranţei voite a elementului maghiar, cel care de fapt acordă prin dimensiunea sa, prin moştenirea sa, prin instituţiile sale culturale, educaţionale, religioase, multiculturalitatea acestui oraş.

Limba Cailor http://limbacailor.wordpress.com/

Pipiţe, oieri şi factorul bling în alegerile europene

iunie 14th, 2009

Nu sunt un fan auto, dar mărturisesc că admiram într-o vreme (de la distanţă, desigur) luxul discret al mărcii Audi, pentru că reuşea să evite acea asociere cu sportivi maimuţoizi, traficanţi de droguri sau feciori de bulibaşă cu pantofi ascuţiţi, ce calamitează imaginea publică a altor mărci premium.

Asta până când au început şi ei să producă dricuri negre de genul celui aşteptat ca mită de dl Remeş, dar mai ales de când au început să bage în faruri nişte mărgeluţe luminoase ca de poker mecanic, ce fac probabil deliciul pipiţelor la care se referea deunăzi dl Crin Antonescu şi băieţilor cu maieu de plasă şi cozoroc întors la spate.

O repoziţionare în jos similară pe piaţa politică a făcut Europa la alegerile de săptămâna trecută, trimiţând în Parlamentul Uniunii o listă ceva mai lungă decât de obicei de indivizi ciudaţi şi coloraţi. Partidele din multe ţări au judecat – corect – la fel ca şi cei de la Audi, că nu le foloseşte la nimic să-şi păstreze admiraţia insolvabilă a unora ca mine, fiind mai profitabil să se mişte în direcţia unde există piaţă neocupată. Chiar dacă asta înseamnă includerea în ofertă a unui strat gros de fard roz şi zorzoane bling-bling, în diverse forme.

Dacă la vreme de criză electoratul se identifică mai bine cu motociclişti tatuaţi, şefi de clan transhumant reciclaţi în oameni de afaceri, dansatoare din buric şi adolescenţi întârziaţi educaţi pe twitter, care se exprimă mai mult prin onomatopei şi chicoteli, atunci asta le oferim, şi-au zis probabil liderii. Iar unde Europa conduce, România urmează cu plăcere.

N-are cum să nu ţi se contracte sfincterele când vezi că PDL intermediază intrarea dlui Becali, Primul Oier al ţării, în Partidul Popular European, de dragul unui loc în plus. Dl Crin Antonescu, altminteri bun orator, ar trebui să explice el însuşi foarte bine ce a vrut să zică prin celebrul termen “pipiţe”: dacă a avut cumva în vedere persoane inconsistente paraşutate în politică înainte de a avea realizări identificabile în vreo profesie oarecare, e mai bine să se gândească de trei ori înainte de a da cu piatra.

Ca să nu mai vorbim de dl Geoană, la care pipiţăreala electorală a urcat pe noi culmi. După ce a dat întâi o declaraţie bizară, cum că va apăra România de atacuri din partea Olandei (se referea la critici pe justiţie şi anti-corupţie, presupun, dar nu reieşea foarte clar), fix în ziua votului s-a gândit să se retragă din CSAT, că tot era iminentă o decizie a Curţii Constituţionale care constată că este neconstituţional ce a făcut Domina Lui, insistând să fie prezent acolo.

În cel mai infantil mod cu putinţă, a găsit pretextul subţire al unei vizite a lui Băsescu în Irak şi al declaraţiilor obscure făcute de acesta acolo – care nu spun mare lucru în plus faţă de ce era deja scris în memorandumul cu guvernul irakian, anume că prin iulie trebuie să începem retragerea – pentru a se da lovit în aripa constituţională. Nemaisuportând aşa amestec brutal al preşedintelui în chestiunile armatei, a zăngănit războinic din pintenii Prada, a făcut conferinţă de presă în zi de vot şi a zis că el e cel care va „repera onoarea” armatei (şi sporurile sale salariale).

Finalmente, nici nu mai contează aşa tare. N-am ieşit noi ultimii în Europa ca prezenţă la vot: slovacii, cehii, balticii şi polonezii sunt mai jos ca noi, deci măcar aici am scăpat de lanterna roşie. Atât la noi, cât şi pe UE ca întreg, procentul e doar cu 2% mai mic decât ultima dată, deci n-avem chiar prăbuşirea dramatică de care s-a vorbit. Iar în România avem şi circumstanţa suplimentară a hotărârii stranii de a ţine aceste alegeri într-un weekend lung, când Bucureştiul şi alte mari oraşe au fost realmente pustii. Şi până la urmă e mai bine să ai prezenţă mare la urne şi să votezi nişte neo-fascişti adevăraţi, organizaţi şi cu agendă, ca în Ungaria, sau să rămâi la bufonii tradiţionali ca Becali şi Vadim?

Românii şi ceilalţi estici vor rămâne în continuare dedicaţi proiectului Europei comune, după cum o arată în sondaje, doar că s-au enervat constantând că şi acolo dau tot peste elita politică de acasă, pe care o ştiu de 20 de ani şi pe care sunt chemaţi din nou s-o voteze. Şi au tot dreptul să se simtă deranjaţi văzând că singura strategie de înviorat atmosfera la care s-au putut gândi partidele a constat în a-şi pune LED-uri colorate în faruri.

Articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Falimentul sistemului politic

iunie 14th, 2009

Din păcate, cele mai sumbre prognoze preelectorale s-au împlinit. Şi nu mă refer atât la cele ce-mi aparţin, cât la cele din sondajul de calibrare INSOMAR, din alte sondaje ori ale altor comentatori.

În vreme ce PSD şi PDL se ceartă la televiziuni pe trei zecimi de procent, iar dl Antonescu plânge sumbru după cele 20 de procente dorite, dar neatinse, dnii Vadim Tudor şi Gigi Becali, laolaltă cu „candidata lui tata“, proaspăt întoarsă la partid, se pregătesc să urce în avionul de Bruxelles. Din păcate, menajeria va fi completată şi de o mulţime de „prospături“ europene, de la dna Nicolai la dnii Stolojan şi Severin, puse de partidele normale pe liste.

Şi, după toate aceste probe eclatante de lipsă de abilitate politică, de fler şi de inteligenţă pură şi simplă, aflu de la televizor că tot poporul e de vină, pentru că e idiot, cum afirmă dl Hurezeanu, citând o vorbă spusă în alt context de Aristotel, sau nesimţit, cum fac aluzie politicienii, ori că nu-şi cunoaşte interesul european, cum o spun direct aceiaşi politicieni şi subtilii analişti. De fapt, partidele au cules ceea ce au semănat – când au făcut listele, când au mimat campania electorală sau au deturnat-o spre prezidenţialele din iarnă. Am atins un minim istoric în prezenţa la vot – în fond, au votat activiştii partidelor, nucleul dur şi câţiva „inconştienţi“ ca mine -, nu pentru că poporul ar fi stupid, ci pentru că aşa sunt politicienii noştri. Cu excepţiile de rigoare, în absenteismul de acum n-a fost nici lene, nici prostie, ci escaladarea unui fel de grevă electorală, care a început acum vreo doi ani.

Este un semn clar al falimentului sistemului politic clădit pe Constituţia din 1991, anemic remaniată în 2003. În loc să se vaite ori să se bată cu pumnii în piept, partidele noastre ar trebui să analizeze cu atenţie semnalele pe care un electorat dezgustat, care a început să respingă în bloc politica şi pe politicieni, i le adresează de mai bine de doi ani încoace. Revenirea în forţă, ca „revanşă“, a PRM ori succesul unei candidate precum EBA ar trebui să le dea serios de gândit.

Dacă nu vor fi în stare să preia iniţiativa reformării reale a sistemului politic, plecând de la fundamentele sale constituţionale, aceasta s-ar putea produce din exterior, cu mari pagube pentru democraţie. Primul nostru sistem democratic reprezentativ, cel interbelic, a capotat în faţa extremismului de dreapta, fiind sufocat după aceea şi de cel de stânga. Aşa era contextul atunci? De acord, dar contextul nu explică totul, mai trebuie şi un faliment interior. Asta nu s-ar mai putea întâmpla acum, din pricina faptului că suntem membri UE şi NATO? Aşa mă consolam şi eu până să văd ce gură de oxigen a dat criza economică extremismului în cealaltă Europă, cea cu vechi tradiţii democratice, să dau Olanda drept exemplu!

Mi-e teamă că nici de data aceasta partidele, să le spun normale, nu vor învăţa nimic din această experienţă electorală. Îşi vor tăia craca de sub picioare. Din păcate, ne vom prăbuşi laolaltă cu ele. Cum sunt rezultatul efortului nostru, cum ne reprezintă, poate ne merităm soarta. Altfel, am găsi mijloace să le obligăm să se schimbe şi să schimbe acest sistem muribund. Ar trebui să fim în stare să renaştem societatea civilă, absorbită, parazitată de cea politică.

Articolul a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

Nunta Lilianei Vițu – mai mult decât un eveniment monden

iunie 14th, 2009

Liliana Vițu – una dintre feministele cele mai consecvente din Republica Moldova – s-a măritat!

E drept că a făcut-o la o vârstă la care aici femeile sunt sau ar trebui să fie, potrivit obiceiului, mame de copii de școală primară.

Liliana este o fostă colegă, reporteră la BBC Chișinău între 1998 și 2004, iar împreună soțul ei, Mircea Eșanu, fiul academicianului istoric Andrei Eșanu, lucrează în sectorul ONG, încercând să schimbe mentalitățile de tip sovietic și patriarhal care atârnă ca o piatră de moară de gâtul societății moldovenești.

Petrecerea de nuntă de sâmbătă 13 iunie a fost prilejul reunirii unor figuri cunoscute pe scena publică de la Chișinău, între alții fiind invitați liderul Partidului Liberal Democrat, Vladimir Filat, analistul politic Oazu Nantoi, istoricul Anatol Petrencu, prezentatorul TV Mircea Surdu, fosta eurodeputată estonă Marianne Mikko, fost ambasador britanic în Republica Moldova, John Beyer, redactorul șef al Radio Europa Liberă Chișinău Vasile Botnaru și bineînțeles fosta echipă a BBC Chișinău în frunte cu Alexandru Canțîr.

Nunta a fost una tradițională moldovenească, cu hore și sârbe, dar și cu valsuri, dar proaspăt căsătoritul cuplu nu este deloc unul tradițional.

Liliana a stârnit în ultimii 10 ani admirație, dar și iritare în societatea nu arareori misogină din Republica Moldova prin lipsa ei de complexe și inhibiții, prin promovarea de către ea a unui așa-numit power-feminism, de afirmare a femeilor prin propriile puteri.

Împreună, Liliana și Mircea pot deveni un cuplu model în elita de la Chișinău și, de ce nu, în Republica Moldova, nu numai prin reușita lor profesională dar și printr-o apariție publică în care o femeie este egala bărbatului, lucru din păcate prea rar în această societate care se dorește europeană.

Revoltă, speranţă şi sânge: Două decenii după Tienanmen

iunie 14th, 2009

Nu se poate scrie despre anul revoluţionar 1989 fără a aminti demonstraţia democratică a studenţilor din Piaţa Tienanmen.

A fost una dintre cele mai nobile tentative de a democratiza un sistem osificat, întemeiat pe represiune, delaţiune, minciună şi spaimă. Un fost participant scria în ediţia „New York Times”, din data de 31 mai, că acel maraton al speranţei a reprezentat câteva săptămâni în care cuvântul „popor”, utilizat până la saţiu în propagandă oficială, a însemnat ceva real, concret, palpabil.

Năzuinţa de a reclădi libertatea s-a îngemănat cu o resurecţie a principiului suveranităţii poporului. O teză suţinută de Agnes Heller, Jacek Kuron, Adam Michnik, Ralf Dahrendorf.

O coincidenţă istorică grăitoare este aceea că masacrul din Piata Tienanmen s-a produs în aceeaşi zi în care au fost organizate primele alegeri libere din Polonia, care au avut ca rezultat o zdrobitoare victorie a Solidărtăţii. Dacă în Europa de Est se derula finalul bolşevismului, în China drumul către un postcomunism civic- democratic era violent întrerupt.

Nu trebuie uitat că în aceeaşi perioadă aveau loc şi greve muncitoreşti de susţinere a revendicărilor studenţilor. Decizia conducerii comuniste de a utiliza tancurile împotriva studenţilor ne-înarmaţi, dar şi prigonirea muncitorilor protestatari, a fost de fapt încă o probă că nu era deloc obligatoriu ca finalul acestor mişcări emancipatoare să fie unul fericit.

Panicată şi angoasată, nomenklatura a recurs atunci, ca şi la Berlin în iunie 1953, ca şi la Poznan în iunie 1956, ca şi la Budapesta în octombrie- noiembrie 1956, ca şi în Praga în august 1968, ca şi la Gdansk în decembrie 1970, la violenţă în numele “restabilirii ordinii”.

Renaşterea societăţii civile trebuia împedicată cu orice preţ. Asemeni lui Ceauşescu, Jakes, Jivkov ori Honecker, liderii chinezi priveau reformele gorbacioviste drept o inacceptabilă “deviere de dreapta”. Cel mai tare îi incomoda politica transparenţei, a recunoaşterii crimelor din trecut, ideea de glasnost.

Cei care astăzi denunţă “injustiţiile” economice ale postcomunismului şi par să regrete l’ancien régime uită aşadar că lucrurile puteau merge şi în direcţia unui autoritarism poliţienesc în care libertăţile civice să fie considerate crime politice. China de azi rămâne una a monopolului puterii în mâinile unor oligarhi pentru care pluralismul şi adevărul istoric reprezintă valori subversive.

Iar tinerii chinezi, în pofida avalanşei informaţionale a internetului, ştiu prea puţin despre eroismul celor care, acum douăzeci de ani, au sfidat, plătind cu sânge, Leviathanul totalitar.

În iunie 1989, la Budapesta, avea loc ceremonia reînmormântării lui Imre Nagy, premierul comunist care, în 1956, luase partea plebeilor revoluţionari împotriva comisarilor totalitari. Discursul lui Viktor Orban, liderul FIDESZ, era o chemare la recuperarea unei memorii netrucate. Premierul comunist era rugat să părăsească ceremonia, poporul real avea dreptul să-şi jelească morţii fără prezenţa ipocrită a acestuia.

Senilul Janos Kadar fusese înlocuit de cenuşiul aparatcik Karoly Grosz. Imre Nagy, promotorul unui “comunism care nu uită omul”, a fost spânzurat în iunie 1958 sub acuzaţia de “trădare de patrie” şi “complot contrarevoluţionar”. Reîntoarcerea sa simbolică a semnificat agonia ireversibilă a regimurilor leniniste din Europa de Est şi Centrală şi geneza unui nou imaginar politic înrădăcinat în adevăr, spontaneitate şi autonomie civică.

Iată ce scria N. Steinhardt în Jurnalul fericirii despre Imre Nagy, o analiză luminoasă şi caldă a rupturii cu minciuna totalitară şi a curajului de a reabilita etica revoltei: “Mai este un caz pentru care cred că Hristos va lovi, al singurului comunist trecut printr- un proces de transfigurare şi ajuns la sfinţenie şi martiriu: Imre Nagy.

Cât de liber sufla duhul şi ce neaşteptat îşi alege sălaşurile: în sufletul unui activist mai întâi (şi ani mulţi) plin de zel stalinist… Înlăuntrul omului ăstuia… se petrece în interval de numai zece zile (timpul e limitat ca într-o piesă clasică) prefacerea deplină. Nagy e la sfârşitul celor zece zile altul. Nu şi-a schimbat politica, şi-a schimbat sufletul”.

Această transfigurare, prefacere, metanoia, epifanie, deşteptare, cum vreţi să-i spuneţi, este cheia revizionismului marxist şi a rebeliunii sale împotriva Marelui Inchizitor. Studenţii din Piaţa Tienanmen, puţinii lideri comunişti care s-au opus represiunii şi au fost urgent epuraţi, autenticii disidenti şi opozanţi, au împărtăşit acest fior al adevărului, această pasiune irepresibilă pentru democraţie pe care regimurile totalitare au urât-o visceral.

Drumul de la Nagy la Gorbaciov a fost unul sinuos şi contorsionat, marcat de reculuri, persecuţii, interogatorii, înfrângeri, chiar disperare. Şi totuşi, în pofida atâtor obstacole, spiritul libertăţii a primat, Blocul Sovietic s-a prăbuşit irevocabil, sub loviturile mişcărilor sociale inspirate de ethosul solidarităţii, acel ethos pentru care au pledat Ioan Paul al II-lea, Jacek Kuron, Adam Michnik, Vaclav Havel, Leszek Kolakowski. Ethosul pus în practică de revoltaţii din Piaţa Tienanmen.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com/

Negaționistul Ion Coja și respectul imposturii

iunie 14th, 2009

Cu oareşicare întârziere aflu de la un amic că articolul produs mai demult de către domnul Ion Coja în publicația de limbă română „New York Magazin” începe să fie serializat în „Flacăra lui Păunescu”. Prima parte a fost publicată în numărul datat 14-20 februarie. Deoarece cunosc abjecta producție în întregimea ei, nu văd de ce aş aştepta încheierea serialului înainte de a reacționa.

Două remarce se impun înainte de a intra în miezul problemei. Mai întâi, felicit „Flacăra lui Păunescu”. Publicând acest articol, îşi asumă, în sfârşit, o identitate pe care nici eu, şi nici amicii mei, de mult nu o mai punem la îndoială: aceea de negaționist(ă) al Holocaustului. Să nu se vină aici cu blablauri privid libertatea de exprimare sau „neidentificarea redacției” cu opiniile autorilor, chiar dacă acestea apar la o rubrică intitulată „Opinii strict personale”. Domnul Coja ştie foarte bine că a încercat să plaseze articolul în alte locuri, unde s-a lovit de un refuz clar. Şi asta nu numai între granițele actuale ale României, ci şi peste ele, mai precis în Republica Moldova. Locul articolului în cauză este, într-adevăr, în „Flacăra lui Păunescu”, care l-a acceptat, în „Tricolorul”, care îl publică frecvent pe Ion Coja, sau, pe de cealaltă parte a aceluiaşi verde drapel, „Rost”, „AlterMedia”, etc.

A doua remarcă se referă la această replică. Atâta timp cât impostura circula între câteva sute de cititori de peste Atlantic, nu avea rost să reacționez. Însă când este reluată pe plaiuri mioritice, tăcerea ar fi echivalentul unei complicități, dacă nu chiar a admiterii veridicității afirmațiilor sale. Dar să nu se bucure prea devreme. Vom continua (în numele cui vorbesc, oare?) să refuzăm orice contact cu negaționiştii, deoarece un asemenea contact i-ar legitima ca partener de discuție. Este exact ceea ce urmăreşte personal domnul Coja, alături de negaționiştii de pretutindeni. Sper că acum domnia sa va fi înțeles de ce „politologul” Michael Shafir (ghilimelele îi aparțin) nu îl va căuta niciodată, nici pe dumnealui, nici pe alți membri ai comisiei Vetrei Româneşti pe care o menționează. Dar nici nu vom colabora prin tăcere.

Apologia legionarilor

Titlul articolului publicat în „Flacăra lui Păunescu” este identic cu cel al versiunii apărute peste ocean: „Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran – doi evrei pământeni vrednici de veşnica noastră pomenire”. După cât se pare, domnul Coja inversează una dintre lozincile mişcării cu care se identifică. Pentru legionari, un evreu bun era un evreu mort. Tactica pe care o adoptă este însă ghidată de lozinca „un evreu mort este un evreu bun”. Pentru că acesta nu poate răspunde, iată de ce. Pentru că îi poate pune în gură şi atribui orice bazaconie dintre multiplele halucinații publice în care s-a specializat în ultimele două decenii.

Aşa se face că şi regretatul preşedinte al Comunității Evreilor din România, Nicolae Cajal, pe care îl atacase în trecutul nu prea îndepărtat imputându-i intenția de a acoperi „adevărul” în legătură cu participarea legionarilor la pogromul din ianuarie 1941 (Ion Coja, Legionarii noştri, Bucureşti, Editura Kogaion, 1997, pp. 156-157, 163-170), îi devine dintr-odată aliat şi este transformat în martor al acuzării în imputarea imposturii şi relelor intenții altora. Potrivit afirmațiilor sale, profesorul Cajal ar fi găzduit chiar o întâlnire între fostul Şef-Rabin Alexandru Şafran şi fiul guvernatorului Transnistriei Gheorghe Alexianu în locuința sa de la Bucureşti; ocazie în care Şafran i-ar fi înmânat lui Şerban Alexianu o carte cu o dedicație care îl exonera pe guvernatorul Transnistriei executat împreună cu Ion Antonescu de orice vină sau participare la crime împotriva evreilor în provincia pe care o condusese.

Minciunile lui Coja

Sunt împuternicit să declar în numele doamnei Irina Cajal, fiica dispărutului, că domnul Şerban Alexianu nu a trecut vreodată pragul casei Cajal. Cu atât mai puțin ar fi copilărit Nicolae Cajal împreună cu Şerban Alexianu, aşa cum afirmă Coja alături de alte invenții. Spre exemplu, cea că într-o țară saturată de prezență germană, guvernatorul Alexianu nu ar fi găsit pentru copiii săi un alt profesor de limba lui Goethe decât pe Şef-Rabinul României (Es ist doch unglaublich, nicht wahr?). Când Domnul Şerban Alexianu reproduce incredibila dedicație scrisă pasămite de Şafran pe volumul (nu mai puțin pasămite) oferit acestuia la reşedința Cajal (Şerban Alexianu, Gheorghe Alexianu: Transnistria, un capitol în istoria omeniei româneşti, Bucureşti, Editura Vremea, 2007, p. 179), are cel puțin prudența de a nu da detalii în măsură să infirme gogomănia. Pe domnul Coja, prudența îl caracterizează în aceeaşi măsură în care o face onestitatea. Mai pe şleau spuse lucrurile: este un impostor. Şi va fi simplu de demonstrat acest lucru în fața oricărui complex de judecată: în loc să reproducă facsimile ale presupusei dedicații, un examen grafologic poate stabili acuratețea celor pretinse. Există (slavă Domnului!) destule manuscrise rămase de la Alexandru Şafran. Documentele pe masă! Dar în original!

Ca să pună cireaşa pe tort, un Cajal transformat în aliatul negaționiştilor „nici nu voia să audă de vreun holocaust” (sic!) şi „Făcea în public vorbire de aşa ceva foarte rar şi numai cât să nu se expună la criticile exaltaților din Comunitate”. Urmează chiar un citat: „«Avem şi noi [evreii] Vadimii noştri», obişnuia Cajal să spună”. Fără a îi dezvălui numele, Coja atribuie afirmația cuiva „din familia unui prim ministru cu ascendenți evrei binecunoscuți şi ştiuți”. Din câte îmi amintesc, domnul Coja a fost revoltat când acelaşi fost premier şi-a publicat în presă (tot în facsimil) certificatul de botez. De când îi frecventează familia? Sau îi aşteaptă (ferească Domnul) decesul pentru a îl recruta post-mortem şi pe el în rândurile evreilor buni (citeşte: tăcuți întru cele veşnice)? Tot aşa a procedat şi cu Al. Graur într-un articol apărut în „Tricolorul”. Ca să nu mai menționăm detaliul unui Graur dorind să îl aibă pe Coja drept asistent, unde sursa citată este „mult regretatul” Constantin Dominte (neaoş, dar vai, decedat şi el) acesta citându-l la rându-i pe bunul evreu Iancu Fischer, care ne-a părăsit pentru o lume mai bună în 2002. Câte coincidențe bizare ar spune alt semievreu numit Ionesco…. dacă n-ar fi mort! Am citat (parafrazând) din articolul „Al. Graur şi «holocaustul din România”. Când va cita domnul Coja o sursă care poate confirma sau infirma ceea ce-i pune în gură?

Impostura Șafran-Fiderman

Pe Alexandru Şafran şi pe Wilhelm Filderman îi recrutase mai demult în rândurile aliaților post-mortem. Acum pretinde a reacționa la „raportul Comisiei Wiesel – pe care am făcut greşeala să nu stric până mai ieri nici o privire, măcar în treacăt aruncată”. Îl asigur că este cel mai mic dintre păcatele pentru care va da socoteală, fie pe lumea asta, fie într-alta. Îl deranjează că este „pomenit, citat şi comentat” într-unul dintre capitolele raportului, aflat în subcapitolul „Negaționismul deflectiv”. Se întreabă cu superioritatea lingvistului ce este: „Ce-o fi aia « deflectiv»?”. De ce nu deschide stimabilul DEX-ul? Dacă tot se bagă (mă repet, dar câte metafore originale merită antisemiții?) în fierbăturile olițelor istoriei savurând duhoarea preparatului, nu ar fi cazul să folosească mai întâi instrumente din disciplina căreia îi aparține? DEX-ul îl ştie orice şcolar. Termenul (deflector) este împrumutat din ingineria hidraulică şi se referă la un „dispozitiv utilizat pentru deflectarea unui curent de fluid”. Cam aşa cum făcea şi dumnealui odată, când „deflecta” vina celor petrecute cu evreii pe nemți, unguri, ucrainieni, ba chiar pe evrei înşişi (comunişti, KGB-işti, ba chiar pogromişti îmbrăcați în cămăşi verzi, mie-mi spui!) – numai pe români, nu. Nu că s-ar fi schimbat mult în privința aceasta. Dar, aşa cum o recunoaşte în articolul pe care-l discutăm aici, a devenit între timp un negaționist selectiv. Adică, recunoaşte existența Holocaustului (atunci când nu îi mai scapă câte un dubiu!), dar nu în România. „Sub un titlu ca negarea Holocaustului din România eu, unul, recunosc, mă înscriu oricând! Cu amândouă mâinile”, afirmă Coja. Iar Ministerul Public nu vede, nu aude, ba chiar îi dă NUP, în ciuda legislației ce interzice negarea Holocaustului. Inclusiv în România. De ce nu? Doar nu mai avem nevoie de acea legislație pentru a intra în NATO sau în Uniunea Europeană! S-a „bifat”, revenim deci la ce am fost (şi chiar la mai mare)!

Mai-vechilor chemați sub steag verde Alexandru Şafran şi Wilhelm Filderman continuă să le atribuie invenții fabricate. Dar fabricate cu neîndemânare, deoarece lingvistul conferențiar universitar e repetent la istorie. Poate că asta e o circumstanță atenuantă, dacă îl punem alături de domnul Gheorghe Buzatu. Şi nu urmăreşte nici măcar bibliografia istoriografică. Numai un repetent i-ar putea atribui (aşa cum o face presupusul Testament/ Mărturie a lui Filderman din anul 1955) afirmația „Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste care impunea măsuri dure împotriva evreilor”, ba chiar ar fi „intervenit energic la nazişti, obținând chiar oprirea deportării a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina”. Germania nu a jucat niciun rol în expulzarea evreilor în Transnistria. O ştie oricine s-a ocupat, chiar superficial, de anii ’40. Dacă lucrurile ar sta altminteri, cum explică SRL Coja et co. schimbul de epistole dintre Filderman şi Antonescu după începerea deportărilor, acesta fiind publicat de nimeni altcineva decât maşina de propagandă antonesciană? Să fi inventat Antonescu pentru Berlin acuzele în timp ce îl ascundea pe Filderman în beciurile vilei sale de la Predeal? Dar calificativul de „acuzator” folosit la adresa lui Filderman în acest schimb epistolar? Dar asumarea propriei responsabilități pentru deportări la şedința Consiliului de Miniştri din 6 septembrie 1941 („Scopul nostru trebuie să fie ca să se întemeieze Statul Galiției care să fie curățat de jidani şi de slavi, aşa cum lupt eu acum ca să curăț de jidani şi de slavi Basarabia şi Bucovina” ; sau, exact o lună mai târziu, recunoaşterea în fața guvernului pe care îl conducea a hotărîrii de a expulza „definitiv şi total din Basarabia şi Bucovina” pe evrei? Îşi inducea în eroare Antonescu propriul guvern? Îşi mințea miniştrii când le spunea „Mai am în Basarabia aproximativ 40.000 de evrei care, în câteva zile, vor fi trecuți peste Nistru, iar dacă circumstanțele o vor permite, vor fi trecuți dincolo de Urali. Aceasta este situația ca să scăpăm neamul românesc din situația în care zăcea”?

Nu mai credibilă este afirmația pusă în gura lui Filderman, potrivit căreia conducătorul evreu ar fi afirmat că „bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun”. De procesul de „românizare” (adică jaf) al acestor bunuri o fi auzit domnul Coja? Dar de faptul că Filderman a elaborat el însuşi numeroase documente cu privire la acest jaf? Ele există. Şi nu în facsimile de dubioasă autenticitate.

Tot aşa cum există (în acest punct Coja are dreptate) şi memoriile lui Filderman. Istoricul Jean Ancel nu mai este printre noi pentru a putea confirma sau infirma că i-ar fi spus lui Gheorghe Buzatu, asociatul domnului Coja în ale cârdăşiei negaționiste, că la Institutul Yad Vashem nu i s-ar fi dat voie să consulte documentul. Celălalt „martor” pe care se bazează Coja este notoriul plagiator (între alte calități) Teşu Solomovici. Solomovici are de a face cu istoria cam tot atât cât are de a face şi Coja. Cu onestitatea, aşijderea. Nici el nu urmăreşte bibliografia decât atunci când o foloseşte sub propriul său nume drept autor. Unul care cam încurcă borcane, dar niciodată socotelile din bancă. Drept care, aduc la cunoştința domnilor Coja, Buzatu şi Solomovici că primul volum al memoriilor lui Filderman a fost publicat în anul 2004. Editorul se numeşte Jean Ancel. Volumul acoperă perioada 1900-1940, iar loazele care nu îşi fac lecțiile dar dau lecții altora nu vor fi prea încântate când vor citi cele 599 de pagini (Wilhelm Filderman, Memoirs and Diaries, Vol. 1 1900-1940, edited by Jean Ancel, The Goldstein-Goren Diaspora Center, Tel Aviv University, Yad Vashem, Jerusalem, 2004). Şi acum, tot pentru loaze, o veste rea după una proastă. Înainte de deces, Jean Ancel a apucat să finalizeze aproape în întregime cel de-al doilea volum, care acoperă perioada Holocaustului, iar el va fi editat şi în România. Să vedem cu ce invenții mai vin atunci.

Manipulare politică

Deocamdată, „litigiul istoric” privindu-l pe Filderman ar putea fi rezolvat „cu documentul pe masă”. În articolul la care reacționez, Coja afirmă că pretinsa mărturie a lui Filderman despre Antonescu trimisă tribunalului de la Geneva (ce legătură o fi avut tribunalul cu prefectura antonesciană, că doar nu despre Antonescu era vorba la proces!) ar fi fost înregistrată la un birou de avocatură din New York. Ea poate fi, deci, autentificată de acel birou (care în caz de fals riscă pedepse grele în Statele Unite, pierderea licenței fiind cea mai benignă) şi trimisă în România. Cum dl. Buzatu a fost incapabil să indice altă sursă decât defuncta revistă „Baricada”, cum celelalte persoane contactate au infirmat că ar avea ceva de a face cu pretinsul document, prezentarea lui spre reautentificare în fața unui tribunal din România în traducere autorizată l-ar pune pe Ion Coja fie în poziția de campion al adevărului istoric, fie după gratii.

Mărturisesc că şi dacă documentul s-ar dovedi a fi fost autentic, m-aş întreba şi aş întreba cum a putut Filderman să infirme o activitate de lungimea unei vieți în fruntea apărării drepturilor coreligionarilor săi. Dar asta ar deveni problema mea, nu a domnului Coja. Deocamdată, de la prima referință la imaginarul document făcută în urmă cu 15 ani de către Kurt Treptow, a cărui istorie personală nu merită a fi comentată, nimeni nu a fost în stare să producă „dovada” . Cine e de vină? Mossadul? KGB? Oculta? Aşteptăm cu nerăbdare noul scenariu.

Şi încă ceva. Amicul de bătrânețe al domnului Coja, Paul Goma (o, Doamne, cine ar fi crezut asta în urmă cu zece ani?) insistă asupra importanței cronologiei. Dacă tot i-a furnizat Coja jumătate din documentele pe care îşi bazează Săptămâna roşie, cum afirmă Goma, să-şi aplece urechea la dânsul măcar în acest punct: să respecte cronologia. Rabinul Şafran nu a fost criticat pentru întâlnirea pe care ar fi avut-o cu Şerban Alexianu, ci pentru faptul că a admis să fie manipulat de către Vatra Românească şi brațul său politic, PUNR. Nu ar fi trebuit să accepte o invitație ai cărui inițiatori erau binecunoscuți iubitori de evrei morți. Critica nu a fost enunțată „pentru declarația dată lui Şerban Alexianu”, ci mult înainte ca cineva să fi aflat ceva despre scenariul pe care Coja îl plasează acum în casa Cajal. O ştiu prea bine, numărându-mă eu însumi printre semnatari. Cum şi acest document există, domnul Coja riscă prea mult, inventând, în plus, acuze de „senilitate” sau „oportunism” la adresa rabinului aduse de către semnatari.

Deocamdată, atât, cu respectul cuvenit imposturii.

Articolul a apărut inițial în revista Comtemporanul nr.5/2009

Cursuri gratuite despre studii la facultate in SUA – Caravana LSRS 2009

iunie 14th, 2009

Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS), anunță organizarea proiectului pilot Caravana LSRS despre Studii in SUA 2009. Acest proiect are ca scop informarea elevilor şi a studenţilor români despre oportunităţile de studiu în SUA la nivelul de licenţă (undergraduate) şi de masterat şi doctorat (graduate).

Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS), anunță organizarea proiectului pilot Caravana LSRS despre Studii in SUA 2009. Acest proiect are ca scop informarea elevilor şi a studenţilor români despre oportunităţile de studiu în SUA la nivelul de licenţă (undergraduate) şi de masterat şi doctorat (graduate). Seminariile sunt gratuite și vor fi organizate în 6 oraşe: Timișoara (15 iunie), Cluj Napoca (16 iunie), Iași (18 iunie), Constanța (19 iunie), București (2 iulie), Târgu Mureș (6 iulie). Cele două sesiuni ale seminariilor (undergraduate şi graduate) se vor desfăşura pe parcursul unei singure zile, in paralel, şi vor dura aproximativ 6 ore.
Mai multe detalii pot fi găsite la adresa de web: http://caravana.lsrs.ro. Cursurile sunt complet gratuite, dar inscrierea este obligatorie pe site.

Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS) este o organizație non-guvernamentală sub patronajul Senatului României ce asigură un cadru de organizare reprezentativ al studențimii române din străinătate, promovând o puternică solidaritate între membrii săi, ca reprezentanți de valoare ai României, și o atitudine pozitivă față de perspectivele întoarcerii lor în țară după terminarea studiilor. Scopul principal al LSRS este de a apăra și promova drepturile și interesele academice, profesionale, sociale și culturale ale membrilor săi, precum și de a facilita contribuția lor la dezvoltarea României. LSRS își propune să-i informeze pe studenții români din străinătate cu privire la oportunitățile de participare la viața economică, politică și socială a României, dar și să-i informeze pe românii interesați de perspectiva studiului în străinătate despre oportunitățile academice existente.

Linkuri utile:
Site-ul proiectului: http://caravana.lsrs.ro
Prezentarea proiectului: http://caravana.lsrs.ro/prezentare.pdf, http://caravana.lsrs.ro/prezentare.doc
Posterul proiectului: http://caravana.lsrs.ro/poster.jpg
Site-ul pentru înscriere: http://tinyurl.com/studiisua
Site-ul organizației: http://www.lsrs.ro/
Aparitii recente in media a LSRS: http://www.lsrs.ro/events.php

Limba română. Un articol „soft” despre o problemă „hard”

iunie 14th, 2009

La graniţa dintre secolele XVIII şi XIX, Ion Budai-Deleanu constata că limba română este „brudie” (imatură). In multe dintre aspectele sale, limba română continuă să fie imatură şi astăzi. Care sunt simptomele imaturităţii ei? Printre altele, prea multele excepţii de la regulile gramaticale şi imunitatea scăzută la modernitate (în definitiv, francezii pot folosi pentru „mouse”, „souris” în vreme ce în română termenul nu poate fi nicidecum înlocuit cu „şoarece”). Noica a încercat să ridice limba română la nivel de limbă a filosofiei. Dacă a reuşit sau nu, e o chestiune mult prea delicată pentru a o pune în discuţie acum (eu personal cred că nu).

Că nu vorbim o limbă „aşezată”, bine şi serios reglementată e un fapt, nu o afirmaţie antipatriotică sau neromânească. De altfel, nici nu ne putem aştepta la altceva. Câteva date sunt semnificative: primul document scris (şi descoperit) în limba română (caracterele erau încă slavone) datează abia din 1521 („Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung”), prima lucrare solidă de gramatică a limbii române datează din 1828 (Ion Heliade Rădulescu), alfabetul latin este adoptat oficial prin 1860-1862, până prin secolul XX analfabetismul la români este fenomen de masă, în 2006 un studiu al Comisiei Europene spune că în România peste 50% dintre elevii de până la 15 ani au dificultăţi în a înţelege textele pe care le citesc.

În acest context, calcul lingvistic a găsit în 1989 un teren propice pentru a se instala solid în limba română. Am mai putea adăuga, fugitiv,la capitolul „cauze”, limba de lemn practicată de comunişti pe scară largă, faptul că nimeni nu se oboseşte să comercializeze desktopuri şi laptopuri cu tastaturi care să aibă caractere româneşti şi violarea sistematică a limbii române de către clasa politică actuală. Acesta este contextul. Dex-ul defineşte calcul lingvistic drept „traducere dintr-o limbă într-altă limbă a elementelor de formare a unui cuvânt compus sau a unei expresii; preluarea de către un cuvânt a sensului sau a sensurilor unui cuvânt străin; împrumut semantic”.

De foarte multe ori, calcul se instalează pe fondul lipsei unei alternative. Cum ar trebui să spun pentru a evita „vizavi” (şi nu „vis-a-vis”, aşa cum se scrie adesea)? Ar trebui să spun „peste drum” poate, dar formularea este… peste mână. În loc de mot-a-mot, pot prefera „cuvânt cu cuvânt”, dar formula este în sine atât de cacofonică încât cu greu se poate impune. Cum ar trebui să spun în loc de „purtător de cuvânt”? Oricât de mult mi-ar displăcea „porte a parole”, oricât de mult aş dori să protejez limba română, mă tem că nu sunt alternative. Când există totuşi o sintagmă acceptabilă deja acreditată în limba română, ea e adesea de nefolosit pentru că intervine comoditatea vorbitorului.

Cine preferă „sfârşit de săptămână” în locul mult mai confortabilului „weekend”? Şi, în fine, cu ce pot înlocui summit-ul sau sommet-ul? Exemplele ar putea continua.
Regretabil este însă că se preferă calcul chiar şi atunci când limba română are la dispoziţie instrumente lingvistice corespunzătoare. Este cazul expresiei englezeşti „to make sense”, care devine astăzi din ce în ce mai mult „a face sens”, deşi avem alternativa „a avea sens”. Mai deunăzi, una dintre multele dive anonime din peisajul mediatic românesc vorbea despre un personaj al cărui nume îmi scapă, spunând: „este un sweet”.

Exemplul, deşi singular, caracterizează o stare de fapt generalizată. Dacă în vorbirea tinerilor, romgleza este marca unui teribilism specific vârstei, atunci când ea devine practică în vorbirea persoanelor trecute de adolescenţă, ne aflăm în faţa unui snobism în cea mai pură accepţiune a termenului. Când nu poţi vorbi o română coerentă şi fluentă, ce altceva îţi rămâne de făcut? Umorul involuntar al situaţiei e că, de regulă, vorbitorii de romgleză adulţi nu sunt altceva decât… hibrizi, ei nu se pot exprima bine nici în română şi nici în engleză. De ce, însă, la urma urmei, e atât de important să vorbeşti corect limba în care te exprimi în mod curent? În primul rând pentru că modul în care verbalizăm are mare legătură cu modul în care gândim. Cu un vocabular restrâns nu se pot exprima prea multe idei.

Transmisiunile tv sunt adesea astăzi „live” şi nu „în direct”. Formulele de salut preferate astăzi sunt „ciao”, „mersi”, „goodbye” sau chiar „bye” şi nu „mulţumesc” sau „la revedere”. Nu pledez pentru eliminarea tuturor acestor tendinţe. Ar fi, oricum, inutil. Daca ele se insinuează organic în vocabularul nostru de zi cu zi, dacă vin pe fondul unei imaturităţi a limbii române, nimeni nu cred că se poate împotrivi altfel decât la nivel declarativ. Ceea ce, însă, trebuie şi poate fi combătut este snobismul lingvistic. Cum? Prin ridiculizarea perseverentă a lui şi a tuturor celor care îl practică.

Naționaliștii și euroscepticii – o voce mai puternică în Parlamentul European

iunie 14th, 2009

Partidele naționaliste și eurosceptice au obținut, așa cum era de așteptat, rezultate bune în recentele alegeri europene, fiind poate în măsură chiar să constituie un grup în noul Parlament European.

După fiasco-ul destrămării grupul “Identitate, Tradiție și Suveranitate” (ITS) în parlamentul trecut, ca urmare a disputei dintre liderul PRM, Corneliu Vadim Tudor, și eurodeputata italiană Alessandra Mussolini, acum au reușit să fie aleși din vechiul grup Frontul Național din Franța (FN), condus de Jean Marie Le Pen, cu 3 deputați, Vlaams Belaang (VB) din Belgia, cu 3 deputați, PRM cu 3 deputați (pe lângă Vadim Tudor a fost ales și liderul PNGCD, George Becali), Partidul Libertății din Austria (FPO), cu 2 deputați și ATAKA din Bulgaria cu 2 deputați.

Lor li s-ar putea adăuga JOBBIK din Ungaria, cu 3 deputați și Partidul Național Britanic (BNP), cu 2 deputați și Partidul Național Slovac (SNS), cu 1 deputat. Totalul ar fi însă de doar 19 deputați, față de 25 câți sunt necesari pentru înființarea unui grup în Paralmentul European.

Rezerve însă ar exista: Partidul Libertății din Olanda (PVV), condus de Geert Wilders, cu 4 deputați, lista Martin din Austria cu 3 deputați, LAOS din Grecia cu 2 deputați, Veritas din Franța, condus de Philippe de Villiers, cu 1 deputat și Finlandezii Adevărați, cu 1 deputat, s-ar putea alătura la formarea acestui grup, care apoi ar beneficia de o subvenție de circa un milion de euro pentru fiecare din cei cinci ai ai mandatului.

Mai sunt și partidele ceva mai “onorabile” Liga Nord din Italia cu 9 deputați și Partidul Poporului din Danemarca, asociate într-un fel sau altul la guvernare în țările lor, precum și Partidul Independenței Regatului Unit (13 deputați) care vor face probabil parte din grupul Europa Națiunilor.

Aceste partide nu au ideologii identice și e interesant de văzut, de pildă, cum vor coabita PRM și JOBBIK, dat fiind retorica antimaghiară a partidului condus de CV Tudor și discursul iredentist al partidului condus de Gabor Vona.

Unele partide ca ATAKA sau BNP au un discurs rasist pe față, altele ca FN, condus de decanul de vârstă al Parlamentului European au elemente antisemite, VB, FPO sau PVV insistă pe critica islamului, iar LAOS este un partid ortodoxist.

Partidele occidentale – UKIP, Liga Nord, BNP, FN – au un discurs anti-imigraționist, iar uneori referirile sunt și la cetățenii din noile state membre UE, inclusiv România.

Trebuie remarcat însă că aceste partide sunt marginale, nereprezentând nici măcar 10% din numărul total al deputaților. Marile grupuri – Partidul Popular, Partidul Socialiștilor, Alianța Liberalilor și Democraților, Verzii – cu politici pro-europene, integraționiste reprezintă împreună peste 75% din numărul eurodeputaților, așa că euroscepticii nu ar trebui să jubileze.

Este drept că numeroși alegători sunt dezamăgiți de Uniunea Europeană și asta s-a văzut în gradul de participare în recentul scrutin european – 43%, dar puțini sunt aceia care sprijină o abandonare a proiectului de construcție europeană, iar acest lucru va fi reflectat și în noul Parlament European.

Nicuşor era un biet copil pe lângă EBA!

iunie 14th, 2009

Colegul de comentarii Dan Tapalagă, într-un incisiv articol de pe site-ul www.hotnews.ro , o compară pe Elena Băsescu, EBA pe stil nou, cu Nicu Ceauşescu, Nicuşor pe numele său de alint, Dumnezeul să-l ierte! Oricît mi-ar plăcea Tapalagă, oricît de prieten de idei şi atitudini l-aş socoti, trebuie să recunosc că nu sînt de acord cu comparaţia lui, valabilă numai la suprafaţă – EBA e fată „de viaţă”, îşi petrece vremea prin cluburi de fiţe cu tot felul de pui de hrebenciuci, aşa cum şi Nicuşor era şi el „de viaţă”, cînd Tătuca era la putere îşi petrecea vremea cu „băieţi de viaţă”, precum fiul lui Maurer şi cel al Ion Voicu, deputatul Mădălin post-revoluţionar, ori cu partea „luminată” a activului UTC-UASCR, domnii de azi, tovarăşii de ieri Cristoiu, Tatulici, Nistorescu ori răposatul tare-n vodcă, poate din acest motiv şi mai simpatic decît ceilalţi, Stelian Moţiu. Dar cu asta, cu aspectul epidermic, orice asemănare încetează. Pentru că Nicu era desigur răsfăţat, dar nu şi neajutorat, nu sărac cu duhul, mărturisesc asta toţi cei care l-au cunoscut. Dacă a vrut tătîne-su să-l pună şef la UTC şi ministru al tineretului, apoi prim-secretar de Sibiu, l-a pus şi gata, oricum nu l-a împins să se ceară afară din PCR şi nu l-a trimis în campanie electorală „ca independent” prin oraşele şi satele patriei, nici n-a cheltuit banii partidului să-i plătească experţii şi răspîndacii de afişe. Dar acum, în democraţia asta peştericolă de la noi, lucrurile s-au schimbat!

Partidul premierului a fost pus să-i facă propagandă şi cotă la voturi beizadicii prezidenţiale – cîte 10 pe secţia de votare, iată a reapărut zeciuiala! –, chiar cu riscul pierderii alegerilor, cum s-a şi întîmplat. Să ne lase dl. Flutur, purtătorul de ouă de lemn şi alfabetizatorul orilor de la Suceava, cu socotelile sale în care adună mere şi pere – faptul că PDL are cu peste un procent mai puţin decît PSD chiar asta înseamnă, că al doilea partid numit de mine a cîştigat. Logic, PDL a pierdut, nu?, dar a ieşit familia prezidenţială – la cum se poartă, era să spun regală, dar mă gîndeam la vremurile sumbre, medievale, ale monarhiei absolutiste – în cîştig cu un mandat. Şi-a făcut candidata lui tata moftul.

Camarila nu s-a dat îndărăt de la nimic pentru a justifica această procedură incalificabilă, cum nu se dăduse îndărăt nici „să facă totul” pe vreme de campanie pentru mezina prezidenţială care ne va reprezenta la Bruxelles, în loc să facă naibii un curs de alfabetizare, că a chinuit biata limbă paternă la fel de îndîrjit ca şi înainte de debutul competiţiei electorale.

Acum, după toate prostiile, în care a fost încurajată de slabul de inimă tată al său şi de slugarnicii pînă la vomă utecişti de la PDL, ca să nu mai vorbesc despre intelectualii fini şi subtili ataşaţi partidului, cu legitimaţie au fără, EBA are emoţii. Cu mintea sa odihnită – e un citat din vorbele sale memorabile, nu un calificativ! –, a crezut că poate folosi uniforma armatei române şi însemnele acesteia în campania electorală! Că a mai folosit şi tricolorul, interzis de asemenea ca semn electoral, nu mai contează, că legea nu prevede pedepse. Dar, în chestia cu uniforma militară, este vorba de un delict penal, care se pedepseşte cu închisoarea de la trei luni la doi ani! Toată ziua de miercuri, cînd problema a fost pusă pe tapet de ancheta Poliţiei clujene, autosesizată din pricina fotografiilor din presă – că fotomodelul nu s-a putea abţine şi a trebuit să se pozeze încălcînd legea! –, întreaga liotă de slugoi din politică şi presă a sărit să apere a enşpea minune a lumii politice băştinaşe. Că uniformele se găsesc şi în magazine – deşi nu înţeleg ce importanţă are, nu asta interzice legea! –, că e doar o copilărie, o prostioară etc. Ba chiar şi purtătorii de cuvînt ai bravei armii române vin cu argumentul că unirforma n-ar fi chiar completă, deşi articolul 241 din lege nu face astfel de discriminări. Păi, să ne înţelegem – cum să facă copilării, prostioare o persoană de 29 de ani, a cărei sagacitate politică şi nu numai ne-a fost băgată pe ochi toată campania?! Dacă e o prostioară, înseamnă că trimitem, iertaţi expresia verde, dar urmez doar firul logic, înseamnă că trimitem o proastă să ne reprezinte la Bruxelles şi Strabourg. Iar dacă nu e, trimitem o infractoare, să-i fie pereche lui Gigi Becali! Tertium non datur!

N.Red. Nu uitați să votați în sondajul nostru Elena Băsescu – deputat european, cum comentați?

http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt

Adam Michnik la Chișinău

iunie 13th, 2009

Doua evenimente cu participarea cunoscutului eseist si fost disident anticomunist polonez, aflat pentru prima data in Republica Moldova

Organizator principal: Institutul Polonez din Bucuresti

Luni, 15 iunie, ora 11.00, in incinta Universitatii Libere Internationale din Moldova, Adam Michnik va sustine o prelegere.

În aceeasi zi, la ora 16.30, in incinta Bibliotecii municipale „Onisifor Ghibu” din Chisinau, va avea loc lansarea cartii lui Adam Michnik, intitulata Marturisirile unui disident convertit (Editura Polirom, 2009), în prezenta autorului si a traducatoarei cartii, Sabra Daici. Vor participa reprezentanti ai Ambasadei Poloniei la Chisinau, directorul Institutului Polonez din Bucuresti, dl Jaroslav Godun, scriitori, oameni de cultura, studenti. Moderator : Vitalie Ciobanu

Lansarea cărţii lui Adam Michnik se va desfasura sub egida revistei Contrafort şi a PEN Centrului din Moldova

Mărturisirile unui disident convertit, Adam Michnik, la Editura Polirom

La 20 de ani după primele alegeri libere care au pus capăt regimului comunist din Polonia, Adam Michnik publică la Polirom Mărturisirile unui disident convertit.

Volumul a apărut cu sprijinul Institutului Polonez din Bucureşti.

Tradus din limba poloneză de Sabra Daici, volumul reprezintă o selecţie de eseuri remarcabile din cele mai recente cărţi ale lui Adam Michnik, abordând teme istorice, sociale, literare şi religioase. Folosindu-şi vastele cunoştinţe de istoric şi experienţa de revoluţionar, Michnik descifrează pentru cititori lucruri care s-au întâmplat chiar sub ochii lor sau apelează la trecut pentru a „ilumina” prezentul. Reflectează asupra revoluţiilor morale, a pericolelor radicalismului, a minciunii şi trădătorilor, a politicienilor de ieri şi de azi.

Vladimir Tismăneanu notează în prefaţa volumului: „Personaj intrat în legendă, iubit, admirat, adulat, detestat, ponegrit, contestat, hulit, Adam Michnik este unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali critici ai timpurilor noastre. În raport cu el, nimeni nu rămâne neutru. Este un magnet al pasiunilor, pozitive şi negative. Istoric de mare clasă, îndrăgostit pătimaş de cultura poloneză, Michnik a fost şi rămâne un mare nonconformist, un idealist care îşi poate adeseori nedumeri amicii prin poziţiile sale à contre courant. Este un spirit eminamente liber.”

Postfaţa volumului este semnată de regretatul profesor preot Józef Tischner şi scrisă special pentru una dintre cărţile redactorului-şef al Gazetei Wyborcza. Józef Tischner se întreabă dacă Michnik, criticat şi lăudat totodată, va fi vreodată înţeles: „De ce l-a creat Dumnezeu pe Michnik? E limpede că trebuie să fi avut un scop. Dacă n-ar fi fost scopul, n-ar fi fost Michnik.”

Născut în 1946 la Varşovia, Adam Michnik este istoric, jurnalist şi politolog. Arestat pentru prima oară la 18 ani. În 1968 este exclus din universitate şi condamnat la trei ani de închisoare. Fondator al KOR (Comitetul de Apărare a Muncitorilor) şi consilier al Solidarităţii. Animator al revistei clandestine Krytyka şi al Universităţii volante, discipol al lui Leszek Kołakowski. Este închis, din nou, după lovitura de stat militară din 13 decembrie 1981. În 1982, PEN Club-ul francez i-a decernat Le Prix de la Liberté, iar în 1984 New School for Social Research (New York) i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Redactor-şef al cotidianului Gazeta Wyborcza. De acelaşi autor, la Editura Polirom au mai apărut Scrisori din închisoare şi alte eseuri (1997) şi Restauraţia de catifea (2001).

Adam Michnik îşi va lansa Mărturisile unui disident convertit în Republica Moldova pe 15 iunie, la Chişinău, unde va susţine şi o prelegere, şi în România, în perioada 17-20 iunie, la Timişoara, Craiova şi Bucureşti.

A plecat dintre noi Alain Paruit

iunie 13th, 2009

A plecat dintre noi, in urma unei grele suferinte, traducatorul. Considerat cel mai important talmacitor al literaturii romane in limba franceza, Alain Paruit a tradus zeci de titluri ale unor nume ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Dumitru Tepeneag, Paul Goma, Mihail Sebastian, Gabriela Adamesteanu, Mircea Cartarescu, Virgil Ierunca, Norman Manea si altii. Personalitate complexa si rafinata, Alain Paruit a fost si un mare traducator de poezie romaneasca, de la Nichita Stanescu la Ana Blandiana, Angela Marinescu,Mircea Dinescu, Marta Petreu, Ion Muresan, Mariana Marin si multi altii.

Ceremonia va avea loc luni 15 iunie intr-un cadru strict familial.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace.

Vernisajul expozitiei „Fotografie de arhitectura si moda”

iunie 13th, 2009

Sunt *Andrei Margulescu*, arhitect si fotograf de arhitectura si impreuna cu
* Alina Stroie*, artist plastic, vernisam expozitia de *Fotografie de
Arhitectura si Moda* *Archi**Fashion*, sambata *13 iunie orele 18 *la *
Libraria* *Carturesti Magheru*, in mansarda noii extinderi – str. Pictor
Verona nr. 15, sub egida *Street Delivery* organizat de Ordinul Arhitectilor
din Romania si Libraria Carturesti.

Am atasat acestui mesaj invitatia care contine un scurt preview impreuna cu
o sinteza a referintelor profesionale, si am fi onorati de prezenta
dumneavoastra la vernisajul expozitiei.

Conceptul acesteia este de a expune imagini ale arhitecturii contemporane
romanesti care include sau transcende criteriul modei (obiect finit /
santier / pattern urban / Out-There_Bolt_Bienala de la Venetia 2008) si
imagini ale modei al carei context si scenografie a imaginii au o puternica
componenta arhitecturala, in total 60 de imagini printate la scara mare.

Arhitecturile expuse poarta semnatura Serban Sturdza, Westfourth
Architecture, Radu Teaca, PZP, Zip Studio, Re-Act Now, SYAA, BBM Grup,
Cristian Boltres, Zeno Bogdanescu, Dan Marin, Dorin Stefan.

Fotografia de moda are ca elemente constitutive de referinta colaborarea cu
Facultatea de Moda din cadrul UNARTE Bucuresti – sefa de catedra doamna Unda
Pop si cu make-up artistul „Marie Claire” – Candya Trugly. Amplasamentele au
fost vechea casa batraneasca din satul Floaroaia a familiei covasnene Calcea
si terasa temporar mobilata a unui bloc bucurestean.

„Mai avem un oraş?…” – dezbatere dedicată patrimoniului architectonic

iunie 11th, 2009

Vineri, 12 iunie, ora 17.00, la sediul Institutului Cultural Român (Aleea Alexandru 38) va avea loc dezbaterea „Mai avem un oraş ?…“, dedicată patrimoniului românesc, cu participarea lui Pierre Housieaux (Asociaţia Paris Historique), Şerban Sturdza, preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România, Dan Marin, arhitect, Anca Boagiu, deputat, Caroline d’Assay, preşedinte Pro Patrimonio France.

Vor fi prezentate două filme documentare: unul regizat de Pierre Housieaux, despre modul în care Asociaţia Paris Historique a readus pe harta Parisului cartierul Marais dupa cel de-al doilea război mondial, şi un al doilea film, realizat de fotografa Ioana Marinescu împreună cu regizorul britanic Robert Fearns, Off the map. In Bucharest.

Evenimentul este organizat de Institutul Cultural Român în parteneriat cu ProPatrimonio si ProDoMo, cu sprijinul Freedom House, Ordinului Arhitecţilor din România, Institutului Naţional al Monumentelor Istorice şi Institutului Francez.

Asociaţia Paris Historique este o organizaţie non-profit înfiinţată în anul 1963 cu scopul de a promova, de a proteja şi de a face cunoscută armonia arhitecturală şi bogăţia sociologică a cartierelor pariziene vechi. La centrul de informare al asociaţiei sunt organizate periodic expoziţii tematice, care pun în valoare patrimoniul arhitectonic francez. Pierre Housieux este membru al asociaţiei din anul 1987, iar din anul 2001 ocupă funcţia de preşedinte.

Accesul publicului este liber.

sursa:ICR

‘Bucovina – țara cu păduri de fagi’ – expoziție la Torino

iunie 10th, 2009

Asociatia Bucovina si Bibliotecile orasenesti din Torino inaugureaza sambata, 13 iunie, de la ora 17.00, la Mausoleo della Bela Rosin, strada Castello di Mirafiori, 148/7, expozitia de fotografie ‘Bucovina – tara cu paduri de fagi’, transmite Primaria din Torino.

Expozitia propusa este realizata si cu ajutorul Complexului Muzeal Bucovina din Suceava si reprezinta o incursiune intr-o lume ce merita a fi cunoscuta, o invitatie a cunoaste si a aprecia extraoordinara frumusete si simplicitate a unei regiuni din Romania.
Expozitia va ramane deschisa pana duminica, 27 septembrie 2009.

Potrivit organizatorilor, calatorul ce trece prin Suceava va fi mereu fermecat de dealurile verzi si de zidurile inalte ale Cetatii lui Stefan cel Mare, cel mai important domnitor ce a domnit in acesta regiune si care a avut un rol de mare importanta in istoria Romaniei.
Frumusetea acestor locuri, bogatia istorica si culturala, amabilitatea oamenilor care traiesc aici, au un singur nume- Bucovina. Acest nume, atestat din 1774, inseamna „tara cu paduri de fagi”. Situata in N-E Romaniei, Bucovina a fost mereu o zona de frontiera. Destul de departe de popoarele migratoare care intre secolele XIV – XV au fost un pericol pentru Romania si vecina cu Transilvania, este o regiune bogata, cu un nivel superior de cultura si viata. Se gasesc in aceasta regiune, ca un dar al naturii, pajisti verzi, campuri roditoare, munti acoperiti de paduri cu o mare varietate de arbori, cu o flora si o fauna particulare, monumente naturale unice, rauri cu apa limpede, un cer albastru si aer curat.

Bucovina este o regiune plina de Istorie, aici se gasesc venind din trecutul glorios al unui popor care a luptat mereu pentru libertate, multe monumente istorice, dar cele mai importante sunt marile manastiri pictate construite intre anii 1500 si 1600 in timpul domniei lui Stefan cel Mare si a fiului sau Petru Rares, adevarate opere arhitectonice si artistice, patrimoniu UNESCO.

Marian Lupu va candida în alegeri pe lista Partidului Democrat din Republica Moldova

iunie 10th, 2009

Fostul președinte al Parlamentului Republicii Moldova, Marian Lupu, va candida foarte probabil pe lista Partidului Democrat (PDM) la viitoarele alegeri parlamentare repetate, la doar câteva zile după ce-și anunțase demisia din Partidul Comuniștilor.

Un lider de frunte al PDM a dezvăluit revistei ACUM faptul că sâmbătă 13 iunie s-a convenit, la o întrunire a liderilor de filiale teritoriale ale partidului, ca Marian Lupu să figureze pe locul întâi pe listă și să fie candidatul partidului la viitoarele alegeri prezidențiale.

PDM nu a trecut în alegerile din 5 aprilie pragul electoral de 6% și atragerea lui Marian Lupu poate constitui un atu major în tentativa partidului de a trece noul prag electoral redus între timp de parlament la 5%.

În același timp, fruntașul PDM a declarat sub acoperirea anonimatului că se fac presiuni în partid pentru ca președintele formațiunii, Dumitru Diacov, văzut că principal responsabil al eșecului de la 5 aprilie, să fie plasat pe poziția a 15-a în listă, foarte probabil ne-eligibilă.

Un analist politic a spus de asemenea revistei ACUM la Chișinău, că liderul Partidului Liberal Democrat, Vladimir Filat, care a obținut 15 mandate din 101 în alegerile din 5 aprilie, a exclus orice alianță cu celelalte partide de opoziție intrate în parlament, Partidul Liberal (PL) și Alianța Moldova Noastră (AMN) și că va ataca în campanie AMN-ul.

Într-o declarație publică făcută cu câteva zile înainte , Marian Lupu spunea că „sub acoperirea expresiilor despre interesele naționale, s-a ajuns la așa numita criză politică”.

„Mă întreb – oare această dezbinare etichetată între „comuniști” si „liberali”, „ai noștri” și „ai voștri” este în interesul național, corespunde voinței întregii societăți?”, se întreabă retoric Marian Lupu.

„În rezultatul acestui joc dubios de-a interesul național și statalitate, valorile democratice atât de des evocate au fost substitute prin lozinca: Cine nu e cu noi e împotriva noastră”.

„Consider inadmisibil că nu s-a mers dincolo de declarațiile privind necesitatea dialogului politic, ignorând rezoluția Parlamentului European și recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei”, a mai declarat Marian Lupu.

Declarațiile sale survin ca urmare a eșecului Parlamentului de a alege un nou șef al statului, ceea ce va duce la convocarea unor alegeri parlamentare repetate.

PCRM are doar 60 de deputați în parlamentul ales la 5 aprilie și, ca urmare a boicotului opoziției, care acuză guvernarea de măsluirea a acestui scrutin, nu a putut obține dele 61 de voturi prevăzute de Constituție pentru a alege un succesor lui Vladimir Voronin, lider al PCRM, care a epuizat cele două mandate prevăzute de legea fundamentală.

„Sunt sigur că, indiferent de rezultatele viitoarelor alegeri, societatea deja acum așteaptă să vadă capacitatea politicienilor de a duce un dialog veritabil, civilizat și conciliator. Regretabil, dar trebuie să constat că PCRM nu a manifestat asemenea capacități”, a precizat Marian Lupu.

Inițial pronosticat ca favorit al scrutinului prezidențial, Marian Lupu, care a prezidat Parlamentul între 2005 și 2009, a fost nevoit să cedeze locul de candidat PCRM premierului Zinaida Grecianîi.

Naţionaliştii radicali – adevăraţii câştigători ai alegerilor europarlamentare din Ungaria

iunie 10th, 2009
Gabor Vona a condus Jobbik la un triumf electoralGabor Vona a condus Jobbik la un triumf electoral

Se spune că renumitul scriitor G. B. Shaw interviat după terminarea primului război mondial, ar fi dat următorul răspuns la întrebarea: „când va izbucni cea de a doua conflagraţie mondială?”: „în momentul când dispare generaţia care îşi mai aduce aminte de ororile primului.”

Mi-aduc aminte, că în 1995, la comemorarea evadării disperate a soldaţilor nazişti rămaşi din cetatea Budei încercuite deja de câteva săptămâni de trupele sovietice, numărul ziariştilor prezenţi şi al cetăţenilor curioşi, depăşea cu mult efectivul micului grup al unor tineri îmbrăcaţi ca SS-iştii germani.

După pierderea alegerilor parlamentare în 2002, fostul prim-ministru Viktor Orbán, preşedintele FIDESZ, care văzând că nu-i rămâne teren suficient lângă partidul Liberaldemocrat, a devenit dintr-un politician radical, net anticlerical, un conservator populist, în speranţa redobândirii puterii politice, a iniţiat scoaterea din clădirea parlamentului, pe străzile Budapestei a disputei politice dintre partide. Vă reamintiţi de asediul Televiziunii de stat din septembrie, urmat de luptele din centrul capitalei ungare la 23 octombrie 2006?

Nu au trecut decât cinci ani de la chemarea lui Orbán, şi la 25 august 2007, câteva sute de membrii ai „Gărzii Ungare” îmbrăcaţi tot după moda fostului SS, au depus jurământul lor în faţa rezidenţei şefului statului László Sólyom. Dar de această dată publicul curios ajungea la câteva mii de persoane.

Nu întâmplător citeam la început cuvintele lui G. B. Shaw. Se pare că la începutul noului secol oamenii au uitat ce s-a întâmplat între anii 1933-1945. În multe ţări din Europa şi din afara bătrânului continent, s-au renăscut acele ideologii groaznice, care aplicate în practică, au condus la moartea zecilor de milioane de fiinţe umane. Antisemitismul, xenofobia, ura confratelui de altă limbă şi cultură, devin tot mai populare în multe părţi ale lumii. Ceea ce este totuşi un fenomen ciudat, şi în acele regiuni care au suferit mult din cauza celor două regimuri totalitare, pe vremea lui Hitler, urmat de Stalin şi discipoliii lui, Din păcate, şi Ungaria face parte din rândul acelor ţări, unde extremiştii câştigă teren.

Juristul Péter Tölgyesi – în anii 989-90 unul din conducătorii opoziţiei regimului comunist – a afirmat într-o emisiune de radio că adevăratul câştigător ai alegerilor europarlamentare din 7 iunie 2009, a fost partidul JOBBIK, care a luat trei locuri din cele 22, impiedicând ca Fidesz să aibă o majoritate de peste douătreimi. Succesul extremei s-ar putea să conducă la reaşezarea paletei politice din Ungaria – a spus Tölgyesi. Juristul este de părere că s-a prăbuşit definitiv strategia urmată de Orbán, potrivit căreia tabăra conservatorilor este strâns unită sub un singur steag, ridicat în sus de FIDESZ, şi în ciuda faptului că a obţinut o victorie clară, Orbán nu va iniţia demonstraţii antiguvernamentale de proporţii, ca în anii prcedenţi, pentrucă prin acestea ar face un serviciu evident pentru radicali. Concluzia lui Tölgyesi imediat a fost confirmată de vicepreşedinta FIDESZ; care a declarat presei că problemele ţării trebuie rezolvate în sala parlamentului şi nu pe stradă.

Partidul JOBBIK, sau conform denumirii complete „JOBBIK MAGYARORSZÁGÉRT MOZGALOM” – „MIŞCAREA PENTRU O UNGARIE MAI DREAPTĂ”, s-a născut în 2002 ca aripa lui FIDESZ pentru tineret, dar de care despărţindu-se, actualmente este cea de a treia forţă politică din Ungaria. Potrivit statutului său, JOBBIK este un partid creştin-conservator, cu metode radicale, care doreşte să reprezinte întreaga naţiune. JOBBIK consideră că Partidul Liberaldemocrat este o formaţie extremistă, iar principalii adversarii lor politici continuă să fie Partidul Socialist şi FIDESZ, cu rădăcini liberale, cu toate că pe plan local colaborează cu organizaţia condusă de Viktor Orbán. Programul acestui partid prevede naţionalizarea ramurilor de importanţă strategică, revizuirea privatizărilor, oprirea imigrării „grupurilor inapte pentru asimilare”, oficializarea căsătoriilor religioase, întroducerea predării obligatorie în învăţământul general a religiei, recunoaşterea ca simbol naţional al steagului cu dungi arpadiene (folosit la sfârşitul războiului mondial de naziştii din Ungaria), crearea unor unităţi speciale în cadrul poliţiei pentru oprirea „criminalităţii ţigăneşti” şi înfiinţarea unei Gărzi naţionale. Aş cita câteva din recentele declaraţii ale liderilor acestui partid.

Gábor Vona, preşedintele JOBBIK: „Maghiarii ar trebui să ajungă în propriul lor parlament”. Vicepreşedintele Zoltán Balczó: „Nu numai că putem, dar trebuie să confruntăm globalismul” Krisztina Morvai, deputată în parlamentul european: „Avem un vis: Ungaria este a ungurilor şi nu devine a doua Palestina”.

JOBBIK este încă considerat de majoritatea opiniei publice ca un partid creştindemocrat naţionalist, eurosceptic şi radical. Cele trei mandate câştigate la 7 iunie, pot fi bagatelizate, putem să strigăm că vin fasciştii, dar ambele variante ar consitui o reacţie greşită. Ultimele două decenii sunt aoreciate de societatea din ţară ca nejuste, există probleme sociale serioase agravate de efectele crizei economice mondiale, mai ales în rândul romilor, iar elita politică din Ungaria trebuie să găsească răspunsuri bune la aceste probleme, pentru că altfel consecinţele marşului deocamdată victorios al extremei drepte vor fi imprevizibile.

Ascensiunea extremei drepte în Ungaria generează îngrijorare

iunie 9th, 2009

Potrivit unei declaraţii oficiale “La alegerile europarlamentare din Ungaria nu s-a petrecut nimic ieşit din comun. La fel ca în alte ţări, din cauza prezenţei reduse la vot şi a lipsei de miză, partidele de guvernământ au obţinut rezultate proaste iar opoziţia a câştigat alegerile, partidele extremiste realizând scoruri bune.”

Noi suntem de părere că rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European sunt importante şi pot avea efecte grave.

Poziţia anti-romă coagulează societatea,

Dezamăgirea cauzată de clasa politică maghiară a dat un avânt nesperat partidului de extremă dreaptă Jobbik care a obţinut 15% din voturi, adică 3 mandate în Parlamentul European. Garda Maghiară, “braţul înarmat” al partidului Jobbik, s-a dovedit un vehicul foarte eficient pentru penetrarea opiniei publice şi atragerea celor care iniţial nu simpatizau cu ideologia extremei drepte. Cel de al treilea factor – probabil cel mai important – este atitudinea potrivnică romilor. Jobbik a devansat Partidul Socialist Ungar (de guvernare) în şapte judeţe (Budapesta şi şase judeţe din estul Ungariei), unele dintre ele fiefuri ale Partidului Socialist Ungar (MSZP), altele ale Partidului Civic Ungar (FIDESZ), dar toate având o trăsătură comună: ponderea populaţiei rome este mai ridicată decât media pe ţară. Potrivit unei vorbe de duh din preajma alegerilor, eficienţa campaniei electorale a partidului Jobbik ar fi fost maximă dacă era focalizată către zonele care în 1930 au votat masiv cu partidul Nyilas (Crucile cu Săgeţi). Rezultatele alegerilor ne sugerează să studiem harta etnică a ţării. În localităţile unde au avut loc conflicte între populaţia maghiară şi romi, Jobbik a făcut un scor mult mai mare decât media.

(fragment preluat dintr-un articol postat pe portalul de ştiri hvg.hu, tradus de Andrea Ghiţă)

Copii obisnuiti cu pasiuni extraordinare

iunie 9th, 2009
Radu Tamasie - dublu medaliat cu aurRadu Tamasie – dublu medaliat cu aur

Lotul national de karate WSKF

Olimpici si defavorizati. Daca e sa ne luam dupa ziarele si televiziunile din Romania, astea sunt singurele modele de copii existenti in tara asta. Olimpicii scolari castiga premii si, laudabil, primesc programe dedicate. Defavorizatii primesc si ei, laudabil, programe dedicate. Raman ceilalti, copiii obisnuiti, cei care vor duce in spate societatea in cativa ani, cand vor creste. Ei nu primesc niciodata programe dedicate.
Ei, impreuna cu parintii lor, isi construiesc singuri programele. Si unul dintre programele in care excelaza este sportul. Sportul amator, dar practicat cu profesionalism desavarsit. Este vorba de karate. “Cenusareasa” sporturilor, si un domeniu in care romanii exceleaza la nivel international. Un sport care nu e sustinut de statul roman precum altele, dar care aduce intotdeauna rezultate remarabile. Un sport care nu prea apare in jurnalele sortive in care aflam unde au mai facut shopping nevestele fotbalistilor.
Am avut deosebita onoare sa ii cunosc pe multi dintre tinerii acestia. De mult timp, de cand erau niste copii care se impleticeau in sala de antrenament, inainte sa devina campionii care sunt acum. Sunt normali, se duc la scoala, au chiar rezultate excelente. Dar pe langa lucrurile astea de copii obisnuiti ei aleg si pasiunea pentru acest sport nobil, care cladeste caractere puternice.
Ada, Radu, Iulia, Ruxi, Ilinca, Tavi – si lista continua… toti au medalii la campionate regionale, europene si chiar la mondiale, in Japonia. Medalii pentru care “Sensei”-ul lor, Mihai Ioghen de la clubul Toshirom 2003 a muncit cot la cot cu ei, inca din 1996 de cand s-a dedicat in totalitate carierei de antrenor de karate.
I-am vazut de atatea ori venind obositi de la scoala, pentru a mai trage din greu la un antrenament istovitor de 2-3 ore. I-am vazut cand si-au sacrificat din vacanta de vara pentru cate 5-6 ore de antrenament pe zi in zile cu temperaturi de 40 de grade. Sunt toti copii obisnuiti, dar pe care pasiunea pentru acest sport ii face deosebiti, ii face sa dea ce au mai bun in ei.

Se spune ca cea mai importanta ambasada a romaniei este sportul. Si acesti copii si-au indeplinit misiunea de ambasadori in fata practicantilor de karate din Europa si din lume. Au obtinut medalii in competitii serioase, la campionate cu peste 800 de participanti. Totul din pasiunea lor de copii obisnuiti, carora nu li se dedica nici un program special. Si bineinteles cu ajutorul parintilor care i-au sustinut dintotdeauna impreuna cu doar cativa sponsori care si ei le-au fost alaturi. Karate-ul nu e un sport scump, nu ai nevoie de aparate si echipamente complicate, nici de terenuri costisitoare de antrenament. Iti trebuie doar o sala obisnuita de sport, unde imbracat intr-un kimono de antrenament incerci sa dai totul din tine, sa devii mai bun decat ceilati si chiar decat tine insuti. Un antrenament dur, cu siguranta mai greu decat unul de fotbal din liga I, dar pe care acesti copii si tineri il fac cu zambetul pe buze, cu gandul la cat de buni vor fi la concursurile la sfarsitul carora vor primi medalii si se vor urca pe podium cu steagul Romaniei pe umeri. Cei care il practica nu castiga bani din concursurile la care participa, si nici nu primesc premii de la ministere. De aceea i se si potriveste karate-ului numele de “Cenusareasa”. Totusi, desi este un sport ieftin, nu e usor de practicat numai cu sustinere financiara proprie si cu cea a catorva pasionati. Ultimul campionat european WSKF, unde multi pusti romani au devenit campioni, a avut costuri minime, intrucat s-a desfasurat chiar la noi, in Bucuresti. Insa un drum dus-intors la Tokyo pentru participarea la un campionat mondial costa peste o mie de dolari pentru fiecare participant. Cele cateva zile de cazare pe perioada competitiei costa si ele cateva sute de dolari. Iar urmatorul campionat mondial de Karate Shotokan WSKF are loc chiar anul acesta in august in Japonia – Tokyo.
Acesti copii si tineri se descurca intotdeauna. Asa au invatat de la acest sport care cladeste caractere hotarate. Dar le-ar fi mult mai bine cu un pic de sustinere pentru pasiunea lor – karate-ului caruia ii dedica mult efort, si pentru care fac, si ei si familiile lor, multe sacrificii. Nu priviti asta ca pe un program de caritate. Priviti-o ca pe o investitie serioasa in niste tineri normali si totodata extraordinari, dintre aceia de care statul uita de cele mai multe ori.
Antrenorul acestor copii, un om dedicat acestor tineri, e oricand gata sa dea detalii despre cum ii puteti sustine la telefonul 0722568 222.
A.C.S.TOSHIROM2003
BANCA TRANSILVANIA
Sucursala UNIRII
CONT LEI : RO36 BTRL 0430 1205 8747 51XX
CONT EURO : RO82 BTRL 0430 4205 8747 51XX

În imagini: Andaluzia – o perlă în sudul Spaniei

iunie 8th, 2009

1. Orașul Granada din provincia Andaluzia, din sudul Spaniei este situat la poalele munților Sierra Nevada. !poza57! Culminând la peste 3400 de metri altitudine, acești munți sunt cei mai înalți din Spania și sunt acoperiți chiar și în luna iunie de zăpadă.

2. Pe un deal ce străduiește Granada se află complexul Alhambra, reședința conducătorilor musulmani ai Andaluziei până în 1492, !poza71! data la care s-a încheiat “Reconquista” peninsului Iberice de către catolici, după aproape opt secole de dominație islamică.

3. Alhambra a fost construită târziu în timpul dominației islamice – secolele XI – XIV, pe ruinele unei mici cetăți. !poza72! Stilul maur al construcției încântă și astăzi numeroșii vizitatori. În fundal se vede palatul Împăratului Carol al V-lea, construit după alungarea musulmanilor din Spania.

4. Construit în 1527, palatul lui Carol al V-lea combină mai multe stiluri, păstrând curtea interioară specifică edificiilor musulmane din Andaluzia. !poza73! Stilul monumental este evident o afirmare a intențiilor noilor stăpânitori catolici ai Granadei.

5. Monumentalismul, poate chiar grandomania catiolicilor după 1492, !poza74! este ilustrat și de dimensiunile acestei uși de lemn a catedralei din Granada, construite în primă jumătate a secolului al XVI-lea.

6. Catedrala din Malaga, construită între 1528 și 1782, este și mai impresionantă ca dimensiuni decât cea de la Granada, având o turlă înaltă de 86 de metri. !poza75! Ea a fost înălțată pe locul unei foste moschei. De altfel, catolicii au dus o politică destul de sistematică de înlăturare a urmelor prezenței musulmane în Andaluzia.

7. Malaga, oraș port cu o populație de peste 500000 de locuitori, este al doilea oraș ca mărime al Andaluziei după Sevilla. !poza76! Andaluzia, cu opt milioane de locuitori, este cea mai populată provincie a Spaniei.

8. În Andaluzia, muntele și marea se întâlnesc. Aici, pe plaja de la Salobrena pe malul Mediteranei, vilegiaturiștii fac plajă sub dealurile de sub munții Sierra Nevada. !poza77! Turismul este de fapt ramura de bază a economiei andaluze.

9. Andaluzia a prosperat în ultimii 20 de ani, mai ales ca urmare a aderării la Uniunea Europeană. !poza78! În ultimii ani, numeroși lucrători din România și-au adus contribuția, mai ales în sectorul construcțiilor, la această prosepritate. Prezența lor în număr mare este dovedită și prin astfel de afișe privind curse de autobuze spre România din autogara Malaga.

PCRM şi integrarea europeană în zodia alegerilor anticipate

iunie 8th, 2009

Convergerea europeană a summitului Parteneriatului pentru Cooperarea în Europa de Sud-Est (PCESE), desfăşurat la Chişinău, cu cea a evenimentului de demarare a activităţii Parteneriatului Estic, la Bruxelles, a creat o conjunctură calitativ nouă pentru mediul politic intern din Republica Moldova.

Declaraţia adoptată de reprezentanţii statelor Europei de Sud-Est prevede expres necesitatea unui dialog, spirit de compromis şi relaţii de bună vecinătate în regiune, unde se menţine o atmosferă tensionată (Grecia-Turcia: problema Ciprului; Grecia-Macedonia: disputa din cauza numelui Macedoniei; Albania-Serbia: problema Kosovo; Bosnia şi Herţegovina: conflicte interne; iar odată cu instalarea PCRM la putere – relaţii conflictuale între Republica Moldova şi România). În lumina acestui act, oficialii mai multor state participante la summit au atenţionat partea moldoveană asupra problemei regimului de vize aplicat cetăţenilor români, care a fost calificat drept „regres” în procesul de liberalizare a vizelor cu statele UE.

Pe de altă parte, secretarul general al Consiliului regional de cooperare, Hido Biscevic, a evidenţiat importanţa unor relaţii de bună vecinătate viabile pentru asigurarea dezvoltării regiunii, în special pe timp de criză. Sub incidenţa acestei recomandări cade şi RM, care în urma evenimentelor post-electorale a redus definitiv normalitatea în relaţiile moldo-române (atribuirea calificativului de persona non grata Ambasadorului român de la Chişinău, stabilirea unilaterală a regimului de vize pentru cetăţenii României etc.).

Atât erodarea raporturilor bilaterale, cât şi acţiunile în detrimentul apropierii efective de UE (problema vizelor pentru cetăţenii României) au fost neglijate de preşedintele RM, V. Voronin, care în schimb a făcut demersul tradiţional, dar deja puţin credibil, în vederea liberalizării regimului de vize pentru cetăţenii moldoveni şi integrarea europeană a ţării. Ambiţiile europene nefondate şi orgoliul politic ale conducerii moldovene manifestate şi de această dată se datorează inerţiei europene a statelor din regiune în relaţie cu UE (ca urmare a prioritizării Balcanilor de Vest pe agenda extinderii europene etc.), care însă nu îndeplinesc criteriile de bază necesare pentru avansarea europeană (aspect remarcat în cadrul summitului de către şeful Delegaţiei Comunităţilor Europene de la Chişinău, Cesare de Montis). În condiţiile unor Balcani de Vest problematici din perspectiva integrării europene, dar în continuare abordaţi de NATO, guvernarea comunistă a acţionat în vederea folosirii acestei reuniuni înalte pentru a inocula opiniei publice locale falsa percepţie vizavi de posibilitatea conectării RM la o regiune care deja posedă foaia de parcurs cu destinaţie europeană clară. Valoarea liderilor politici regionali prezenţi la eveniment (doi preşedinţi de stat, prim-miniştri şi alţi înalţi oficiali), precum şi pledoaria făcută de aceştia pentru integrarea europeană integrală a Europei de Sud-Est conferă pe cale indirectă o legitimitate politică majoră guvernării comuniste, care în ajunul anticipatelor intenţionează să valorifice sentimentele pro-europene a unor segmente distincte ale electoratului.

Summitul PCESE a prezentat pentru comunişti o circumstanţă favorabilă pentru revigorarea imaginii lor „europene” puternic şifonate de rapoartele şi declaraţiile post-electorale critice ale instituţiilor europene adresate autorităţilor moldovene. Mai mult decât atât, aparatul propagandistic pro-comunist a obţinut posibilitatea prin acest intermediu să echilibreze conţinutul spaţiului public autohton suprasaturat de discursuri de orientare pro-rusă. Or, în cadrul alegerilor anticipate se prevede o mobilizare totală a partidelor mai mici (inclusiv cele social-democrate), ceea ce comportă anumite ameninţări pentru un bilanţ electoral confortabil comuniştilor (adică peste 61 de mandate în Parlament).

Totodată, opoziţia ar putea găsi careva repere în platformele deja dezvoltate de Parteneriatul Estic, în special pe baza filierei care răspunde de democraţie, buna guvernare şi a stabilitate în cele 6 state (ex-sovietice) partenere ale UE. De aceea, summitul de la Chişinău care s-a soldat cu transmiterea preşedinţiei în cadrul PCESE, de la RM către Turcia, a avut o dublă semnificaţie pentru gruparea comunistă. Primo, liderul comunist V. Voronin a folosit tribuna regională pentru a reanima discuţiile în societatea derutată şi frustată despre valabilitatea integrării salvatoare a RM în UE alături de Balcanii de Vest. În realitate însă, negocierile privind un nou Acord aprofundat cu UE vor fi amânate din cauza alegerilor anticipate, pe de o parte, iar Parteneriatul Estic din care face parte Moldova nu prescrie vreun destin european cert, pe de altă parte. Din acest considerent, reuniunea la nivel înalt de la Chişinău (4-5 iunie), chiar dacă a întrunit oficiali ai ţărilor cu prezent sau/şi viitor european concret, dar necorespunzătoare în totalitate standardelor europene, constituie o modalitate eficientă pentru PCRM de a-şi menţine pe linie de plutire discursul politic pro-european. Scopul acestei manevre este influenţarea opiniei publice moldoveneşti vizavi de apartenenţa comuniştilor la forţele politice moldoveneşti care propagă şi susţin aspiraţiile europene ale RM.

Secundo, autorităţile moldoveneşti confruntate cu primele semne ale crizei financiare şi economice au urmărit să-şi conjuge demersul cu cel regional privind nevoia de asistenţă din partea comunităţii internaţionale (cea europeană) pentru depăşirea dificultăţilor economice (fapt reflectat în DECLARAŢIA COMUNĂ DE LA CHIŞINAU A ŞEFILOR DE STAT ŞI GUVERN AI STATELOR PARTICIPANTE LA PROCESUL DE COOPERARE ÎN EUROPA DE SUD-EST (SEECP)). Pentru a ameliora situaţia în economie sau a crea impresia existenţei unor intenţii în acest sens, comuniştii au folosit inclusiv acest for european regional. Acest imperativ trebuie respectat cu rigurozitate de PCRM, dacă acesta doreşte să deţină controlul public şi mediatic asupra subiectului legat de criză, utilizându-l excesiv împotriva opoziţiei anti-comuniste.

În concluzie putem conchide faptul că tentaţia reanimării ideei aderării RM la UE prin Balcanii de Vest este la fel de mare pe ambele maluri ale Prutului (în cadrul vizitei recente în Grecia, preşedintele României a făcut afirmaţii în acest sens). De asemenea, ca urmare a constrângerilor politice (alegeri anticipate, ofensiva opoziţiei pe plan extern, mobilizarea şi organizarea ei etc.) şi a deficienţelor în procesul integrării europene, comuniştii emit fără oboseală mesaje pro-europene, în fond sterile, pentru a se reabilita în ochii cetăţenilor tot mai nemulţumiţi de calitatea guvernării şi a se ralia discursului european al opoziţiei cu scopul banalizării ei.

Pe de altă parte, ipostaza de cerşire de ajutor şi sprijin politic din partea Bruxellului se poate schimba îndată ce actuala putere îşi va prelungi mandatul. Mai ales că, pentru derularea acestui scenariu există premise considerabile: reticenţa UE (ţările din Vechea Europă) faţă de Europa de Est, resuscitarea influenţei ruse (în termeni de securitate energetică, economică şi de „hard şi soft power”) şi dezgheţarea treptată a problemei transnistrene.

Script submissions now being accepted for the

iunie 8th, 2009

hotINK is an annual festival of plays, presented by the Tisch School of the Arts by the Department of Drama, which has featured the work of writers from 17 countries, including Mary Rachel Brown (Australia), Nicholas Khalezin (Belarus), Koffi Kwahulé (France), Paul Brodowsky (Germany), Andreas Flourakis (Greece), José Pliya (Guadaloupe), Ximena Escalante (Mexico), Jeroen van den Berg (The Netherlands), José Maria Vieira Mendes (Portugal), Alina Nelega (Romania), Milena Bogavac (Serbia) Debbie Tucker Green (U.K.) as well as Canadian authors Bob Armstrong, Geneviève Billette, Nicolas Billon, Nick Carpenter, Carole Fréchette, Daniel Karasik, Wajdi Mouawad, Mieko Ouchi, and U.S. playwrights such as Migdalia Cruz, Jeffrey Hatcher, Israel Horovitz, David Mamet, Chiori Miyagawa, Itamar Moses, Keith Reddin, Caridad Svich and Mac Wellman. Guest actors and directors have included Bill Camp, Kathleen Chalfant, Liz Diamond, Kathryn Erbe, John Gallagher, Jr., Joe Grifasi, Kathryn Grody, Jessica Hecht, Francis Jue, Robert Lyons, Joan MacIntosh, Steve Mellor, Stephanie Roth Haberle, Henry Stram, B.D. Wong and Janet Zarish.

For more information, please visit www.hotink.org

hotINK 2010 International Play Reading Festival
Submission Guidelines

Full-length plays that have not had productions in the U.S. are preferred but one-acts will be considered. We are currently unable to consider musicals.

All scripts must be submitted in English

Due to the volume of plays we receive, one script submission per author will be considered; if more than one script is sent, neither will be considered.

If your work was presented in hotINK 2009, we ask that you kindly wait until next year to submit a play.

In addition to the play, all submissions must include:
contact information
a writing resume/CV
a brief synopsis of the play
a character list and brief description of roles
for U.S. playwrights: a submission reading fee of $10, payable by check or money order. Checks should be made out to TSOA Department of Drama. Should this fee present a hardship, please contact Festival Director Catherine Coray to request a waiver. cc19@nyu.edu

Please note that we are unable to consider any submissions
that do not include all the above materials.

· To submit via post, send all materials to:
Melissa Parrish, Literary Manager
hotINK 2010
Department of Drama
Tisch School of the Arts
721 Broadway 3rd floor
New York, NY 10003

Deadline: postmarked by September 1st, 2009

· To submit digitally, send all materials to hotink2010@gmail.com by September 1, 2009. Scripts should be in PDF format; Word documents will be accepted—but please make sure format is correct before sending. Ten dollar submission fee may be mailed separately, addressed to Ms. Parrish.

· Please be advised that we are not able to return materials. Selected playwrights will be contacted by mid-November.

· Due to limited resources, hotINK cannot cover the cost of travel or housing for selected playwrights.

For more information, please visit www.hotink.org
or contact Festival Director Catherine Coray: cc19@nyu.edu

Catherine Coray
Festival Director, hotINK International Play Reading Festival
Associate Arts Professor
Experimental Theatre Wing
Department of Drama
Tisch School of the Arts
212.992.9349
cc19@nyu.edu

Carcassonne-Fălticeni (aller-retour) de Adrian Irvin Rozei

iunie 8th, 2009

ÎN ULTIMILE decenii, locuitorii României s-au obişnuit să audă zi de zi vorbindu-se despre plecarea unei rude sau a unui vecin către ţările Apusului unde s-au instalat, s-au integrat şi s-au adaptat noilor condiţii de viaţă. Dacă până în 1989 motivul principal al acestor strămutări era, mai ales, politic, în ultimii ani el a devenit preponderent economic. Nenumăraţi sunt cei care speră să reuşească o viaţă mai bună într-o ţară dezvoltată economic, punându-şi competenţele în slujba unei lumi mai organizate şi tehnologic mai dezvoltate. Însă cea mai mare parte dintre noi a uitat că acum un secol sau un secol şi jumătate fluxul competenţelor, fie ele tehnice, financiare, comerciale sau artistice, se dirijau în sens invers, dinspre vest înspre est. Pe atunci, Ţările române, în plină efervescenţă pe drumul emancipării, reprezentau, prin bogăţiile lor naturale şi prin potenţialităţile neexploatate încă, “noua frontieră” a Europei. Aşa se face că în secolul XIX, nenumărate familii occidentale au venit în România, au adus aportul lor tehnic sau cultural şi, de multe ori, au rămas pe loc şi s-au împământenit. Mulţi sunt cei care au auzit de Anghel Saligny, constructorul podului de la Cernavoda, sau de André Lecomte du Noüy, restauratorul bisericii voievodale de la Curtea de Argeş. Mai puţini sunt cei care cunosc aventura descendenţilor lui François Cazaban, realizatorul unui număr important de lucrări publice în Moldova celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX.

Născut în Franţa, la Carcassonne, în 1810, după ce a studiat la Şcoala “des Ponts et Chaussées” din Paris, François Cazaban şi-a exersat meseria de inginer, mai întâi în Franţa şi din 1844 în Algeria unde, timp de opt ani, a executat lucrările necesare pentru alimentarea cu apă a capitalei noii colonii franceze. În 1853, François Cazaban a răspuns unei invitaţii lansate de guvernul de la Iaşi pentru realizarea serviciului telegrafic din Moldova. În continuare, el a semnat câteva contracte succesive cu autorităţile locale care l-au numit Inginer şef al Departamentului Iaşi, funcţie pe care a asumat-o între 1853 şi 1896. În cadrul acestei activităţi, inginerul francez a conceput şi dirijat lucrările drumurilor Galaţi-Bârlad sau Bacău- Roman- Tg. Frumos- Paşcani-Iaşi-Ungheni. Tot în această perioadă el a suprevegheat nenumărate proiecte de geniu civil sau arhitectură, printre care drumuri departamentale, Halele Centrale din oraşul Iaşi sau Casa Negruzzi (viitorul sediu al Poştelor şi Telegrafului din Moldova).

Sosit în România cu prima lui soţie, Margueritte Fabre, cu care a avut patru copii, François Cazaban s-a căsătorit după moartea acesteia, cu o englezoaică, Pauline Walter, care i-a dăruit alţi 11 copii. Pe urmaşii acestui inginer francez, căsătoriţi în România cu descendenţi ale unor familii engleze, austriece, italiene, greceşti etc., dar bine înţeles şi române, nenumăraţi dintre noi i-au întâlnit, fie fizic, fie în reviste de specialitate, ziare locale sau naţionale, ba chiar şi uneori pe afişele întregii lumi. Pentru că, membrii familiei Cazaban au reprezentat timp de mai bine de un secol şi jumătate floarea elitei intelectuale româneşti în nenumărate domenii de activitate. Ceea ce e şi mai remarcabil este faptul că cea mai mare parte dintre ei se bucurau în egală măsură de aptitudini tehnice şi artistice, deseori ezitând în momentul alegerii unei cariere între diferitele drumuri pe care ar fi putut să le urmeze.

Printre cei care s-au remarcat în lumea tehhnicii merită să-i menţionăm pe:

-Jules Cazaban (1840-1916), Inginer şef în Moldova şi pasionat fotograf
-Pierre Louis Cazaban (1870-1952), inginer, meloman, dramaturg
-Corneliu Cazaban (1901-1987), inginer, profesor universitar, matematician, muzician
-Silvia Timotin Păun (1923-2003), arhitectă, autor de studii ştiinţifice şi artistice
-Gheorghe Plăcinţeanu (1924-1961), medic emerit, victimă a regimului comunist
-Alexandru Timotin (1925-2007), inginer, doctor în electronică, profesor universitar, autor de studii ştiinţifice, poliglot

Dintre Cazabanii sau descendenţii lor care s-au ilustrat în lumea artistică menţionăm pe:

-Alexandru Cazaban (1872-1966), scriitor, conferenţiar
-Clemansa Barberis-Plăcinţeanu (1899-1966), compozitoare, solistă de operă, violonistă, profesor uniuversitar
-Ion Irimescu (1903-2005), sculptor, desenator
-Jules Cazaban (1903-1963), actor, amator de pescuit, vânătoare, ceasornicărie
-Rodica Suţu (1913-1979), pianistă, compozitoare, profesor universitar,
-Soroana Coroamă-Stanca (1921-2007), regizoare de teatru, scenaristă, critic de teatru.

Cazabanii contemporani şi descendenţii lor direcţi, care au făcut carieră tot atât de bine în domeniile artistice sau ale tehnicii de azi, sunt mult prea numeroşi pentru a fi citaţi unul câte unul. Însă ei au mai adăugat, în plus de talentele lor tradiţionale o nouă latură: cea internaţională.

* * *

Primul cuib istoric al familiei Cazaban în România a fost oraşul Fălticeni din nordul Moldovei. Mai apoi, la sfârşitul celui de-al patrulea deceniu al secolului trecut, majoritatea Cazabanilor s-a strămutat la Bucureşti. Ca şi multe alte familii din intelectualitatea românească a secolului XX, Cazabanii s-au împrăştiat, după cel de-al Doilea Război mondial, în cele patru zări ale lumii. Dar, după cum descendenţii lui François Cazaban, venit din Franţa pe meleagurile româneşti, au ştiut să-şi păstreze cultura ţării lor de origine, îmbogăţită de adaosurile locale sau europene, mergând până la crearea unui spirit comun Vechiului Continent, Cazabanii contemporani au reuşit să menţină o legătură de familie, în ciuda miilor de kilometri care-i separă.

O primă reuniune -simbolică- a reprezentat-o publicarea cărţii “Cazabanii – o cronică de familie”, editată la Bucureşti în 2004.

Photobucket

Versiunea franceză a cărţii care relatează aventura Cazabanilor din România

Etapa următoare a fost organizarea unei reuniuni de familie, prevăzută pentru luna iulie 2007 la Carcassonne, în Franţa. Locul şi data reuniunii aveau o dublă semnificaţie. Mai întâi ea amintea locul de plecare al ramurei române a familiei şi reprezenta o ocazie de a-şi căuta rădăcinile locale sau a eventualelor legături de rudenie cu Cazabanii francezi.

Pe urmă, ea marca o dată istorică: 310 ani de atestare documentară a familiei Cazaban. Pentru că un document datat 10 octombrie 1697, şi transmis din generaţie în generaţie printre membrii ramurei române, certifică acordarea de către Generalitatea Provinciei Languedoc a armeriilor reprezentând “d’azur au chien passant à dextre d’argent, posé sur un tertre de sinople mouvant de la pointe de l’écu, au chef de gueules chargé de trois étoiles d’or à cinq rais posées en fasce*”. Beneficiarul acestui brevet este “Jean Cazaban, marchand de Carcassonne”, consul al oraşului în 1691, înscris prin acest document semnat de Charles d’Hozier “conseiller du Roi” în Armorialul General al Franţei.

În vederea reuniunii dela Carcassonne, o variantă prescurtată a monografiei, tradusă în limba franceză, a fost editată în condiţii grafice excepţionale la Editura UNIVERSAL DALSI din Bucureşti, sub titlul “Les Cazaban – une cronique de famille”.

În acelaşi timp, contacte telefonice şi epistolare cu familiile Cazaban din regiune sau cu specialişti locali ai genealogiei pregăteau reuniunea care urma să aibă loc pe 2 iulie.

Dinspre ramura română a Cazabanilor şi-au anunţat sosirea aproape douăzeci de membri, descendenţi direcţi sau colaterali; ei soseau din Statele Unite, Franţa, Germania, Canada şi România.

În seara zilei de 2 iulie, într-unul din saloanele elegantului hotel “Les Trois Couronnes” unde era prevăzută reuniunea de familie, urmată de un bufet-dineu internaţional, au sosit cincisprezece reprezentanţi ai Cazabanilor locali. Autorităţile oraşului erau prezente prin adjunctul primarului, responsabil cu activităţile culturale. A asistat de asemeni şi Superiorul bisericii ortodoxe din vecinătatea oraşului. După ce Dimitrie Cădere-Cazaban a prezentat aventura Cazabanilor din România, profesorul Jean-Louis Bonnet, specialist al istoriei oraşului, a proiectat facsimilul documentelor de arhivă recent descoperite privind antecedentele locale ale familiei. Discuţia care a urmat a permis crearea unor noi contacte între Cazabanii de origine română şi cei din regiune.

Photobucket

Participanţii români în faţa turnului Cazaban din Carcassonne

La despărţire, membrii familiei Cazaban reîntregite şi-au propus să organizeze în viitor o nouă întâlnire, probabil în România.

Adrian Irvin Rozei, Carcassonne, iulie 2007

*În langaj heraldic : “Azur, cu un câine trecând la dextra de argint pe o terasă verde ieşind din vârful scutului, cu şeful roşu încărcat cu trei stele de aur cu cinci raze puse în fascie”

(Reamintim numele participantilor la aceastà memorabilà întrunire, Cazabani, descendenti ai Cazabanilor sau înruditi, cu regretul cà nu toti cei solicitati au putut onora aceastà invitatie :

– Manuela Cazaban-Selles din SUA, organizatorul şi generosul sponsor al acestui eveniment
– Criticul teatral Jean Cazaban din Bucureşti
– Inginerul Alexandru Cazaban din SUA cu soţia, Domnica Muntenescu-Cazaban
– Inginerul Dimitrie Càdere din Franţa cu soţia, Doina Vasilescu-Càdere
– Pianista Dana Càdere-Ioan din Franţa cu soţul, violonistul Corneliu Ioan şi fiica, pianista Alexandra Ioan
– Bancherul Radu-Gratian Gheţea din Bucureşti cu soţia, Catrinel Iusut-Ghetea
– Scriitorul Radu Negrescu-Sutu din Franţa
– Inginerul Adrian-Irvin Rozei din Franţa
– Actorul Stefan Pisoski din Germania

Au lipsit, datorită obligaţiilor profesionale sau altor motive :

– Scriitorul Teodor Cazaban din Franţa
– Anca Zamfirescu-Cazaban din SUA
– Compozitorul Costin Cazaban şi soţia, violonista Diana Josan-Cazaban, din Franţa
– Universitarii Miruna Cazaban-Tătaru şi soţul, Bogdan Tătaru-Cazaban, din Bucureşti
– Profesorul Alexandru Timotin din Bucureşti, decedat în luna iunie
– Profesorul Dan Timotin din Bucureşti
– Muzeograful Radu Coroamà din Bucureşti
– Profesorul Adrian Carpov din Iaşi
– Sculptorul Ion Irimescu din Iaşi, decedat în 2005.
Completări de Radu Negrescu-Sutu
NOTA RED.)

Premiul literar EURIDICE 2009

iunie 7th, 2009

FUNDAŢIA CULTURALĂ PARADIGMA

ACORDĂ

Premiul literar EURIDICE

(2009)

Juriul compus din: Bogdan CREŢU, Mihail GĂLĂŢANU,

Marin MINCU, Ştefania PLOPEANU şi Răzvan ŢUPA a făcut următoarele

Nominalizări:

Poezie:

Carmen Dominte : Tu cu viaţa ta pe bancheta din faţă/ Eu cu viata mea pe bancheta din spate. (Vinea, 2007)

Aida Hancer : Eva nimănui (Vinea, 2008)

Dan Mihuţ : AutoDafe (Pontica, 2008)

Vlad Moldovan : Blank (Cartea Românească, 2008)

Critică, Eseu:

Dan Gulea : Domni, tovarăşi, camarazi. O evoluţie a avangardei româneşti. (Paralela 45, 2007)

Adrian Jicu : Dinastia Sanielevici. Prinţul Henric între uitare şi reabilitare. (Cartea Românească, 2008)

Alexandru Matei : Ultimele zile din viaţa literaturii (Cartea Românească, 2008)

Alina Ologu : Gellu Naum: Experimentul poetic (Pontica, 2007)

Antonia Patraş : Ibrăileanu: către o teorie a personalităţii (Cartea Românească, 2007)

Proză:

Şerban Anghene : Viaţa unui şef de departament povestită de fiul său superman (Cartea Românească, 2009)

Adela Greceanu: Mireasa cu şosete roşii (Polirom 2008)

George Vasilievici : Yoyo (Tomis, 2008)

Dragoş Voicu : Coada (Cartea Românească, 2008)

Evenimenul premierei va avea loc miercuri,

24 iunie 2009, ora 14, în sala Mircea Eliade

a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti,

str. Take Ionescu, nr.4 , sector 1

sursa: www.bmms.ro

Festivalul Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură“ 11-16 iunie 2009

iunie 7th, 2009

Uniunea Scriitorilor din România organizează, în perioada 11 – 16 iunie 2009, a opta ediţie a Festivalului Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură“, care va avea loc la Neptun şi Mangalia.

Evenimentul reuneşte 58 de participanți din țară și de peste hotare, acoperind întreaga arie de manifestare a culturii scrise: scriitori, traducători, editori, critici și redactori de presă literară. Sesiunile de lecturi vor oferi poeților și prozatorilor posibilitatea să citească din creațiile lor. Colocviul invită la o dezbatere privind LITERATURA ŞI POLITICUL – CÂT RESPECTĂM, CÂT CRITICĂM. Opinia cea mai răspîndită este că scriitorul este un opozant prin însăşi natura artei sale, altfel spus, un cenzor moral al societăţii. Acest rol este cu atît mai evident în cazul literaturii politice sau care comportă o temă politică. O întrebare este dacă scriitorul este un opozant cu orice preţ, dacă atitudinea lui constă inevitabil într-un refuz al ordinii consacrate sau al puterii. Întrebarea revine la a şti dacă scriitorul nu trebuie cumva să fie neutru, să acorde respect în măsura în care critică. Şi, mai ales, la a conveni asupra limitelor (există ele, în definitiv?) corectitudinii politice, morale, religioase sau, dacă preferaţi, ale dreptului la blasfemie.

Ultima zi este dedicată Ceremoniei de decernare a premiilor: Marele Premiu OVIDIUS, unei personalităţi literare de notorietate, acordat de Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional (în valoare de 10.000 Euro); Premiul Festivalului, pentru un tânăr scriitor, acordat de Primăria Municipiului Mangalia (în valoare de 5.000 Euro). La ediţia de anul acesta se vor acorda şi următoarele premii: trei premii pentru contribuție deosebită în răspândirea și promovarea literaturii române prin intermediul traducerilor, acordate de Institutul Cultural Român; Premiul pentru o apariție editorială importantă, acordat de ministrul Theodor Paleologu, din partea Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Cultural.

Partenerii tradiționali sunt și anul acesta Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Institutul Cultural Român, Primăria Municipiului Mangalia şi Institutul Polonez. USR a mai încheiat parteneriate și cu Editura Curtea Veche și Editura Paralela 45, bucurându-se de asemenea de sprijinul Directoratului General al Cărții și Bibliotecilor – Ministerul Culturii din Portugalia. Toți partenerii sunt și coorganizatori ai ediției 2009.

Parteneri media: „România literară“, „Ramuri“, „Noua Literatură“, și agenția Cook Communications.
Alături de Uniunea Scriitorilor se regăsesc și anul acesta Hotel President (Mangalia) și Hotel Cocor (Neptun).

Participanţii la a VIII-a ediţie a Festivalului ZILE ŞI NOPŢI DE LITERATURĂ – 2009 sunt următorii:

Kiril Kovaldji, Vladimir Sorokin (Rusia);
Krzysztof Varga, Szymon Wcisło, Janusz Drzewucki (Polonia);
Lucija Stupica, Aleš Debeljak, Marko Sosič (Slovenia);
Aleksandar Sajin (Danemarca);
Yasuhiro Yotsumoto (Japonia);
Rui Zink (Portugalia);
Omar Lara (Chile);
Brigitte Freund (Germania);
Myriam Diocaretz, Philip Meersman (Belgia);
Mariana Dan, Enes Halilovic (Serbia);
Sean Cotter, Joey Goebel, Dumitru Radu Popa, Sharon Mesmer, Eva Hoffman (Statele Unite ale Americii);
Péter Esterházy, Anamaria Pop (Ungaria);
Arnau Pons (Spania);
Dinu Flămând, Ioana Crăciunescu (Franţa);
Leo Butnaru (Republica Moldova);
Nicolae Stoie, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Andrei Bodiu, Alexandru Vlad, Călin Vlasie, Ion Mureşan, Radu Voinescu, Traian T. Coşovei, Augustin Frăţilă, Florina Ilis, Ioana Ieronim, Filip Florian, Florin Toma, Ion Bogdan Lefter, Simona Popescu, Szilágyi István, Florin Bican, Denisa Comănescu, Nicolae Prelipceanu, Nicolae Manolescu, Angelo-Nicolae Mitchievici, Nicolae Rotund, Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Dan Cristea, Horia Gârbea, Irina Horea, Magda Groza (România).

Vor mai fi prezenţi, reprezentându-i pe partenerii Festivalului, următorii: Dan Croitoru (Institutul Cultural Român), Luiza Săvescu (Institutul Cultural Polonez), Grigore Arsene şi Adrian Buz (Editura Curtea Veche), Luminiţa Marcu („Noua Literatură“), Cosmin Ciotloş („România literară“), Teodora Stanciu şi Carmen Săndulescu (Societatea Română de Radiodifuziune), Iolanda Malamen („Ziua“), Ana-Maria Vulpescu („Jurnalul Naţional“), Roxana Dascălu (Cook Communications).

Fondată în 1909, Uniunea Scriitorilor din România cuprinde în prezent 2400 de membri care activează în cele 12 filiale regionale organizate în România şi în filiala Chişinău.

Uniunea Scriitorilor din România
Departmentul de Relatii Externe
Calea Victoriei 115, cod 010071,
sect. 1, Bucureşti, România.
www.uniuneascriitorilor.ro

Andaluzia – între modernizare și tradiție

iunie 7th, 2009
Alhambra este inevitabilă în orice itinerar turistic andaluzAlhambra este inevitabilă în orice itinerar turistic andaluz

Andaluzia este o victimă a propriului ei succes. Această regiune a Spaniei, până nu de mult un ținut agrar mediteraneean a cunoscut în anii acestui secol cea mai rapidă creștere economică din regat și cel mai rapid ritm al construcțiilor.

Peste tot se construiesc șosele moderne, deși rețeaua de drumuri este extrem de densă, peste tot se construiesc case noi și ai impresia că majoritatea imobilelor, mai ales în micile localități, au fost înălțate în ultimele două decenii.

Dar acum, în plină recesiune, Andaluzia este lovită din plin de reducerea drastică a creditării care a dus la înghețarea multor proiecte de construcții.

La Granada, vechea capitală a Spaniei islamice, municipalitatea are numeroase proiecte de reabilitare a unor imobile vechi, incluisv în vechiul cartier musulman Albaicin, din coasta dealului pe care este Alhambra, complexul de palate al stăpânitorilor islamici de până la 1492.

Dar orașul, cu o populație de peste 250000 de locuitori, are și cartiere noi, de blocuri de 10 etaje, sigur, mai frumoase decât cele din România, dar în fapt tot niște cutii de chibrituri urbane. La fel la Malaga, pe malul Mării Mediterane, unde în centrul istoric vederea spre mare a fost blocată de un grup masiv de blocuri. La Salobrena, localitate balneară la Mediterană, pe dealul unde se află o fortăreață medievală s-au construit case devacanță vopsite toate în alb, care privite mai de aproape nu arată așa de atractiv ca văzute de departe.

Turismul și construcțiile au ajuns acum principalele ramuri ale economiei Andaluziei, care, cu o populație de opt milioane este cea mai populată din Spania. Agricultura, tradițional ocupația de bază în sud, a căzut victimă exodului înspre marile orașe, Sevilla, Malaga, Granada sau Cadiz, și acum are nevoie de mână de lucru sezonieră străină pentru culegerea recoltelor, de pildă cea de măsline, căci dealurile și munții Andaluziei sunt plin de măslini.

Alhambra – giuvaierul coroanei

Granada cu Alhambra, dar și Cordoba și Almeria, sunt atracții turistice majore, mai ales datorită vestigiilor civilizației islamice care a dominat Spania între 711 și 1492. Deși regii catolici au avut o politică de anihilare a prezenței musulmane în peninsula Iberică după “Reconquista” din 1492, unele edificii, precum Alhambra, au supraviețuit, mai mult prin nepăsare decât printr-o dorință activă de a păstra acest patrimoniu.

Alhambra a căzut în decrepitudine și doar interesul ocupanților francezi la începutul secolului al XIX-lea și al celebrului scriitor și diplomat american Washington Irving au salvat această bijuterie arhitecturală de la dispariție.

Astăzi, Alhambra este asaltată de turiști, iar autoritățile spaniole au luat măsura protejării complexului prin limitarea numărului de vizitatori și a duratei de vizitare. Serviciile turistice în general sunt de o calitate bună, deși afișajul nuu este întotdeauna la înălțime, iar unele persoane care lucrează în aceste servicii au apucături parcă preluate din România.

Și fiindcă veni vorba de România, trebuie să menționez prezența vizibilă a românilor, mai ales prin ghișeele speciale din autogări – Malaga și Granada – unde se vând bilete la curse directe în România și retur.

Andaluzia poate constitui un model de dezvoltare pentru România, mai ales acum după aderare la Uniunea Europeană. Regiunea a beneficiat de o infuzie masivă de fonduri după aderarea Spaniei la Comunitatea Europeană în 1986 și acest lucru este vizibil, mai ales în infrastructura rutieră.

Desigur că Andaluzia are pe o suprafață de circa trei ori mai mică decât România toate atu-urile – un relief spectaculos, o climă mediteraneeană, orașe vestite cu un patrimoniu recunoscut la nivel mondial. Nu este însă suficient să primești bani de la Uniunea Europeană, trebuie să știi să-i folosești în mod eficient, or România nu a demonstrat acest lucru până acum, deși este încă relativ devreme.

Poate că lucrătorii români, cel puțin cei care se vor întoarce în România, vor folosi experiența câștigată aici și vor începe și mici facarei în domeniul turismului, unde țara ar avea atâtea de oferit. Este bine însă să învețe din experiența Andaluziei și să evite unele dintre excesele care însoțesc modernizarea. Unul dintre ele ar fi uniformizarea culinară, care face ca mâncărurile tradiționale locale să dispară practic și trebuie să spun că pe durata sejurului meu din Andaluzia nu am mâncat prea bine.

În orice caz, vă recomand cu căldură Andaluzia, care oferă de toate pentru toți. Nu veți regreta o vacanță acolo, vă asigur.

Republica Moldova: punct – şi de la capăt

iunie 7th, 2009

\”Oricât de ridicol şi donchişotesc ar putea suna în aceste vremuri… este responsabilitatea mea să subliniez, fără încetare, originea morala a oricărei politici autentice\”

Vaclav Havel

Evoluţiile de la Chişinău obligă la reconsiderări majore. Fie că place, fie că nu, fie că nu puţini îşi vor sacrifica la vară concediile sau vor trebui să admită că proiectele lor, private sau instituţionale, au eşuat – suntem constrânşi să recunoaştem că totul trebuie regândit în acest spaţiu. Indiferent pe ce dimensiuni vom cerceta fenomenul, la Chişinău, „viaţa a bătut filmul”. Regizorii, scenariul şi actorii principali de până la 5 aprilie trebuie reevaluaţi. Sau scoşi pe tuşă.

Dimensiunea morală

Consecvenţa Opoziţiei a fost răspunsul eficace al celor trei partide la ieşirea în stradă, sinceră şi genuină, a acelor tineri – fără stele sau epoleţi – exasperaţi, după 5 aprilie, de eventualitatea unui nou ciclu electoral roşu. Reacţia lor a fost salutară şi a pus o presiune enormă pe o generaţie politică ce părea, la un moment dat, fără busolă. Presiunea publică i-a arătat nordul şi cele trei partide s-au orientat până acum impecabil, punctând una dintre cele mai mari victorii morale de la 1990 încoace. Efectele sunt însă multiple şi trebuie fructificate.

Dimensiunea psihologică

La nivelul acela fin al atitudinii şi reacţiilor indivizilor, adică la cel psihologic, PCRM a primit o lovitură de ciocan. Psihologic vorbind, unul dintre stâlpii de susţinere ai regimului comunist a fost sentimentul puterii pe care îl degaja liderul său. Fenomenul nu este unic, fiind specific mai cu seamă statelor ieşite din spaţiul sovietic, unde „big is beautiful” şi sentimentul puterii, al forţei, era ingredientul principal al oricărei politici, dar şi al oricărei percepţii publice. De aici şi mentalitatea, tipic totalitară, că cetăţeanul, insul obişnuit, sunt elemente secundare în oricare proiect politic: ceea ce contează este „statul” sau „imperiul”. Adică URSS! Aceste lucruri le-am contemplat – la scară redusă şi, de multe ori, ridicolă – în stânga Prutului, în cei opt ani de regim comunist, unde liderul politic a încarnat cel mai pregnant şi convingător această expresie publică. Percepţia preşedintelui Voronin ca „un tip tare” (copia miniaturală a unor Putin sau Medvedev, nu degeaba cei mai populari politicieni din RM) a fost cultivată sistematic, mai ales că generalul de miliţie sovietic – vârful verticalei puterii pe care a construit-o consecvent – se plia perfect pe un asemenea scenariu. Tot ce putea ştirbi din această imagine era drastic sancţionat, inclusiv criticile (politicoase şi pline de reverenţe) ale unor funcţionari europeni, urgent extirpate de mercenarii de presă din buletinele (dez)informative ale trusturilor afiliate partidului de guvernământ.

Eşecul alegerii preşedintelui a demistificat acest tablou. Cu toate instituţiile statului la îndemnă, cu toate telefoanele primite de la preşedintele rus – şi difuzate ostentativ de televiziunile înregimentate -, verticala Puterii nu a reuşit să obţină nici măcar un amărât de vot. Din 41 de „şanse”! Nici media nu mai ajută aici pentru că, indiferent cum aşezi cuvintele în frază sau cum pui accentele în buletinele de ştiri, întrebarea din mintea telespectatorului nu poate fi evitată: şi totuşi, de ce nu au reuşit comuniştii să ia votul ală nenorocit?….

\”Regele e gol!\”

Mitul puterii absolute sau al atotputerniciei sistemului a căzut. Din această perspectivă, atitudinea calmă, superioară, persiflantă şi ironică a liderilor Opoziţiei are valoare strategică.

Dimensiunea politică

Efectele politice sunt inevitabile şi se vor vedea în vară. La 25 februarie 2001, alegerile anticipate i-au adus pe comunişti la putere după dizolvarea parlamentului în urma imposibilităţii alegerii preşedintelui statului. După opt ani de zile, tot alegerile anticipate îi pot readuce în opoziţie. Motivele sunt multe, dincolo de declinul evident al PCRM, criza economică sau experienţa acumulată a Opoziţiei. În primul rând, tot în vară s-au câştigat alegerile locale (iunie 2007), iar acest anotimp – o vară de criză, totuşi – este unul de concedii inclusiv pentru acel tronson al populaţiei rusofone (mai înstărită, în medie, decât autohtonii) care ar fi putut deveni, potenţial, electorat comunist cel puţin pentru a contracara „românizarea” spaţiului politic. În al doilea rând, studenţii vor fi pe la casele lor şi asta nu e neapărat un dezavantaj electoral, din moment ce mulţi dintre ei, aflaţi la studii la Chişinău, nu participau la alegeri tocmai pentru că nu erau în localitatea de reşedinţă. În al treilea rând, se întorc şi studenţii din România, mult mai implicaţi şi radicalizaţi decât media populaţiei din republică şi care pot deveni – printre familiile, prietenii sau rudele de acasă – cei mai eficienţi agenţi electorali anti-comunişti. Cu aceştia din urmă nu se poate lupta, în realitate, chiar dacă, probabil, autorităţile vor reacţiona împotriva lor, întâmpinându-i „cum se cuvine” la frontieră…

Dimensiunea geopolitică

Marii actori cu adevărat jucători aici vor trebui să îşi reevalueze poziţiile. America a făcut primul pas, transmiţând un mesaj deloc favorabil Chişinăului şi avertizându-l că nu poate acţiona oricum, făcând abstracţie de principiile politice promovate de Washington în regiune. Rusia reacţionează cu un cinism paralizant: foloseşte RM pentru a se răţoi la UE (concret, la România) dar, pe de altă parte, arată iarăşi „pisica” transnistreană, unde Igor Smirnov încearcă marea cu… închisoarea de la Tighina – aflată încă sub autoritatea Chişinăului -, iar Şevciuk cu… modificări legislative. Totul pe fundalul unei crize economice (combinatul de la Râbniţa nu se simte deloc bine) care stârneşte inspiraţii nebănuite: trecerea la rubla rusească sau asumarea „oficială” a însemnelor de stat ale Federaţiei Ruse. Şi asta în contextul unui nou „memorandum Kozak” în versiune lingvistică: ambasadorul Federaţiei Ruse – care nu exprimă niciodată altceva decât poziţia statului pe care îl reprezintă – aruncă ideea oficializării limbii ruse, ducând cinismul Moscovei „pe cele mai înalte culmi”.

E nevoie urgentă de reevaluări şi la nivelul UE. „Stabilitatea” invocată s-a dovedit un balon de săpun, în condiţiile în care nimeni nu ştie ce ar fi însemnat ea în RM. De aici presiunea serioasă pe instituţiile europene. Ce va face Bruxellesul acum, când proiectele susţinute de reprezentanţii săi în teritoriu s-au dovedit ineficace: oamenii au murit la Chişinău, PCRM e un partid imposibil de civilizat (ca şi liderul său), jinduitul dialog Opoziţie-Putere nu a existat, iar reprezentantul UE în RM a fost declarat personae non-grata în Transnistria?

Dimensiunea Bucureşti-Chişinău

Direct sau prin recul, ecourile responsabilităţii ajung şi în România. Aflat şi el în campanie electorală, marcat de criza economică şi dotat cu cele mai puţine instituţii de acţiune pe spaţiul răsăritean din ’90 până încoace, Bucureştiul are de trecut un test major în vară, în condiţiile în care va fi concediu şi la Bruxelles şi comunicarea Opoziţie-instituţii europene va fi distorsionată. România este vecinul european al unui stat care îi vorbeşte limba şi face parte nemijlocită din politicile europene în care Bucureştiul are un cuvânt greu de spus (inclusiv drept de veto). Acest rol trebuie luat obligatoriu în serios. Una peste alta, devine limpede pentru toţi că mai mult de două forţe interne se confruntă acum în RM. Frumoşii „tineri furioşi” de la Chişinău nu intuiau atunci când s-au revărsat pe străzi, nemulţumiţi de rezultatul alegerilor, că pot aduce regiunea la temperatura de fierbere…

Articolul a apărut inițial în cotidianul Timpul www.timpul.md

Revista ACUM este dedicată… limbii române!

iunie 7th, 2009

Mai multe persoane au făcut sau creat confuzia de a califica revista ACUM drept o publicaţie a Diasporei române. Nimic mai greşit.

Deşi directorul publicaţiei este în Statele Unite, iar redactorul şef în Marea Britanie, deşi mulţi colaboratori se găsesc în Franţa, Germania, Suedia, Statele Unite, Israel, Portugalia, etc, mulţi alţi autori ai articolelor noastre sunt în România şi Republica Moldova, unde se găsesc peste trei sferturi dintre cititorii noştri.

Subiectele noastre se doresc a fi relevante pentru vorbitorii de limbă română din întreaga lume. De fapt, dacă vreţi, revista ACUM este publicaţia vorbitorilor de română din lumea întreagă, interesaţi de subiecte care le afectează viaţa. Asta am fost de la început!

Reviste ale Diasporei sunt slavă Domnului destule, dar ele se ocupă de subiecte de interes local şi e foarte bine aşa. Noi încercăm să fim o punte între vorbitori de limbă română de pe întreg mapamondul, care consideră că trebuie să-şi păstreze identitatea în condiţiile adaptării la o lume tot mai globalizată. Mi mult decât atât, sunt bine veniţi să scrie în ACUM şi autori care, fără a fi cetăţeni români, pur şi simplu vorbesc o limbă română suficient de bună ca să scrie articole.

Acest lucru implică combaterea provincialismului intelectual, a lui “ca la noi la nimeni”, care a afectat şi afectează negativ pe foarte mulţi români. Prin ACUM încercăm să tindem către Universalitate prin intermediul bogatei şi generoasei limbi române. Ei şi celor care o vorbesc le sunt dedicate cea mai mare parte a eforturilor noastre. Da. Chiar atăt de simplu!

Președintele Băsescu la Ierusalim, negaționistul Coja la București, legea doar pe hârtie

iunie 7th, 2009
La ce mai e bună legea dacă nu se aplică? Vlad Solomon în dialog cu Traian Băsescu

In urma cu o saptamana, presedintele Romaniei, D-l Traian Basescu a sosit in Israel, pentru o vizita de trei zile, la invitatia presedintelui israelian, Shimon Peres. Insotit de ministrul de externe, Cristian Diaconescu, ministrul turismului, Elena Udrea si presedintele Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania (FCER), Aurel Vainer, D-l Basescu a avut intrevederi cu Shimon Peres, cu Beniamin Nethaniahu, prim ministru al guvernului israelian, cu ministrul de externe, Avigdor Lieberman, cu Tzipi Livni, sefa opozitiei si fost ministru de externe, cu Reuven Rivlin, presedintele Knessetului.

Aceasta vizita, cu caracter politic, in primul rand, a fost de cateva ori anuntata si amanata, fiind greu de sincronizat calendarul liderilor, probabil si datorita conflictelor militare din zona si alegerilor electorale din Israel si USA. Relatiile dintre Romania si Israel sunt intr-o permanenta dezvoltare, colaborarea manifestandu-se pe toate planurile, in economie, cultura, medicina, invatamant, comert, turism. Desigur ca aceste legaturi calde sunt intretinute nu numai de catre politicieni, ci si de cetatenii celor doua state. Oameni de afaceri israelieni investesc in Romania, in industrie, constructii, agricultura, iar israelienii originari din Romania pastreaza in mare parte contactul cu tara natala si cu prietenii din copilarie.

Si totusi, vizita D-lui Basescu in Israel a fost, practic, lipsita de ecou in mass media israeliana, spre deosebire de publicatiile in limba romana, editate in Israel, care au acordat evenimentului un spatiu semnificativ.

Presedintele Basescu a vizitat Memorialul Holocaustului Yad Vashem, unde a depus o coroana in memoria celor sase milioane de evrei ucisi in cel mai cumplit masacru din istoria omenirii. De altfel, dumnealui s-a dovedit, in repetate randuri sensibil la acest subiect, amintindu-l deseori in discursuri, in speranta ca astfel de tragedii sa nu se repete, condamnand totodata antisemitismul si negationismul. Fara indoiala Traian Basescu este un sincer prieten al poporului evreu si al Israelului.

Dar, in urma cu cateva luni, dupa vizita in Siria, domnia sa a facut o gafa, care a impresionat in mod neplacut, afirmand ca Siria se invecineaza cu Palestina si ignorand Israelul in enumerarea celorlalte state din zona. Aceasta scapare nu trebuie considerata ca ostentativa, as atribui-o doar oboselii sau neatentiei si, indiferent de articolele care au aparut in presa de limba romana sau pe Internet, cred ca reactiile au fost disproportionate.

Domnul Basescu a fost primit cu multa afectiune in Israel, atat de politicieni cat si de oamenii de afaceri si de cultura. Nu voi trece in revista etapele programului incarcat, din care nu au lipsit vizitele la Zidul Plangerii si la Biserica Sfantului Mormant. Ma voi opri la intalnirea sa cu israelienii originari din Romania, care a avut loc in dimineata zilei de 2 Iunie, la Hotelul King David din Ierusalim, fiind organizata de Ambasada Romaniei. Am avut onoarea sa fiu invitat la acest eveniment, unde am intalnit numeroase personalitati, israelieni nascuti in Romania, fosti ambasadori, profesori universitari, industriasi, artisti. Deoarece nu stiam daca se va acorda timp intrebarilor din public, ma pregatisem sa il abordez pe presedintele Basescu pentru a-i semnala indiferenta institutiilor de stat fata de continua negare a Holocaustului de catre profesorul universitar Ion Coja. Domnul Coja a negat in repetate randuri Holocaustul romanesc, desi guvernul Romaniei a adoptat in mod oficial, in 2004, concluziile Raportului Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului in Romania (Comisia Wiesel). Stiam ca FCER a depus o plangere penala impotriva lui Ion Coja in 2005 si o a doua in 2007, in virtutea incriminarii negarii Holocaustului prin Ordonanta de urgenta 31/2002, adoptata de guvernul Adrian Nastase si modificata prin Legea 107 din 27 Aprilie 2006, votata in Parlamentul Romaniei si promulgata de insusi presedintele Basescu. Din pacate, autoritatile judiciare au respins aceste plangeri, considerand ca nu exista dovezi suficiente.

Senatorul Raymond Luca a inaintat pe 1 Iunie, o zi inainte de intalnirea de la Ierusalim, o interpelare catre D-l Catalin Predoiu, ministrul Justitiei si Libertatilor Cetatenesti, in care semnalizeaza necesitatea autosesizarii institutiilor competente in legatura cu incalcarea repetata a Legii nr.107, privind interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovarii cultului persoanelor vinovate de savarsirea unor infractiuni contra pacii si a omenirii. Era o a doua interpelare, deoarece in 6 Aprilie 2009, Raymond Luca a adresat Parchetului General al Romaniei o reclamatie asemanatoare, relativ la negationismul lui Ion Coja, dar raspunsul Ministerului Justitiei a fost nesatisfacator si evaziv. Am tiparit aceasta interpelare, nestiind daca voi avea oportunitatea sa dialoghez direct cu domnul Basescu, dar fiind decis sa i-o inmanez.

Receptia a inceput cu intonarea imnului Romaniei, odata cu aparitia presedintelui. Nu s-a cantat imnul Israelului, poate nu face parte din protocol, nefiind prezent un reprezentant al guvernului israelian, iar intalnirea avand loc sub auspiciile Ambasadei Romaniei – dar cred ca nu ar fi daunat ; am auzit in asistenta cateva persoane care si-au manifestat nedumerirea.

Discursul presedintelui Basescu a fost chibzuit si atotcuprinzator. Domnia sa a mentionat relatiile excelente dintre Israel si Romania, a amintit suferintele evreilor in timpul Holocaustului romanesc, a condamnat xenofobia si negationismul, subliniind rolul educatiei in combaterea recrudescentei antisemitismului. De altfel, in invatamantul romanesc se preda istoria evreilor, cu referire speciala la Holocaust, conform concluziilor si recomandarilor Comisiei Wiesel. Cu aceasta ocazie, Traian Basescu i-a decorat pe d-na Colette Avital, pe prof. Moshe Idel, pe rabinul Menahem Hacohen, pe profesorii Leon Volovici, Tuvia Frieling, Liviu Rotman, Raphael Vago si dr. Meir Rosen, pentru meritele lor in invatamant si schimburi culturale si, in special, pentru participarea unora dintre ei la cercetarile Comisiei Wiesel, multumindu-le totodata pentru ajutorul acordat Romaniei in cunoasterea trecutului istoric si in asumarea responsabilitatilor, chiar daca aceasta confruntare este dureroasa.

Dupa incheierea discursului, multi dintre cei prezenti s-au apropiat de presedinte, unii dintre ei au fost colegi de scoala cu Traian Basescu. Din pacate, in scurt timp s-a produs o imbulzeala; care mai de care sa se fotografieze cu Basescu, ca la o nunta, si mi-am dat seama ca imi va fi dificil sa il abordez pentru a discuta despre negationismul lui Coja. M-am adresat ambasadorului Edward Iosiper, precizandu-i ca am o intampinare pentru presedintele Basescu si am fost sfatuit sa o predau D-lui Popescu de la protocol, fiind asigurat ca va ajunge la presedinte. M-am conformat si am inmanat interpelarea senatorului Raymond Luca, insotita de cartea mea de vizita.

Si totusi, mi se parea insuficient. Pe de o parte, atmosfera era festiva, Traian Basescu e un prieten al Israelului, iar participantii se intreceau in fraze laudative, exagerate. Presedintele Basescu ii decorase tocmai pe membrii Comisiei Wiesel, nu oameni de afaceri sau investitori. Pe de alta parte, simteam nevoia sa abordez subiectul Coja, pentru ca D-l Basescu sa stie ca se asteapta din partea institutiilor romanesti o atitudine ferma, in spiritul legii care condamna negationismul.

Nedorind sa ma inghesui in gramada lipicioasa, l-am solicitat pe domnul Aurel Vainer, presedintele FCER si veche cunostinta, sa imi faciliteze dialogul cu Basescu. Vainer m-a apropiat de presedinte si a facut introducerea, prezentandu-ma ca medic si scriitor. Urandu-i bun venit, am precizat ca sunt si delegatul publicatiei „ACUM” si imi exprim ingrijorarea fata de pasivitatea Ministerului Justitiei si a Procuraturii, de la care ne asteptam sa se autosesizeze in cazul Coja. Traian Basescu a ripostat ca nu se poate face nimic, raspuns care m-a uimit si m-a facut sa insist. Realizez ca un presedinte nu trebuie sa se amestece in problemele juridice, dar ma astept din partea domniei sale sa insufle curaj institutiilor responsabile din Romania. Domnul Basescu a spus ca tocmai in acest scop, in discursurile sale condamna in mod repetat Holocaustul, antisemitismul si negationismul, la care eu am replicat ca imi e greu sa accept ca nu se poate face nimic, cand exista o lege clara. Aurel Vainer a intervenit in discutie si a povestit ca FCER a facut plangere la Parchet, care a fost respinsa sub pretextul lipsei de probe, dar ca Federatia a depus recurs. M-am repetat, precizand ca nu vreau sa ii stric presedintelui Basescu bucuria sarbatoririi, dar ca sunt foarte preocupat cand vad ca o lege votata de Senat si promulgata de presedinte nu este pusa in aplicare ; sper ca interpelarea senatorului Luca sa-si gaseasca un ecou la autoritatile competente, pe care domnia sa are datoria sa le sprijine in mentinerea legalitatii. Am avut impresia ca interventia mea l-a incomodat pe presedintele Basescu, e un tupeu sa ii amintesti unui presedinte ca exista o lege in propria sa tara. E posibil sa fi fost prea vehement si prea putin constient de vocea mea puternica, in timp ce televiziunea romana filma si cei din jur auzeau acest schimb de cuvinte. L-am salutat pe presedinte urandu-i numai bine, dar am speranta ca vorbele mele l-au zdruncinat putin si, poate, daca va citi si interpelarea, va hotari ca, totusi, se poate face ceva impotriva negationismului lui Ion Coja, in cadrul prevederilor legale, precum s-a procedat in alte tari europene in cazul negationistilor.

De fapt, dialogul nostru ne-a fastacit pe amandoi. Si totusi sunt lucruri care trebuie spuse si poate e bine ca D-l Basescu sa stie ca multi dintre noi, emigrati din Romania, dorim binele oamenilor din tara de bastina, continuarea procesului de democratizare a statului si pedepsirea infractiunilor care lezeaza atat memoria martirilor, cat si adaptarea Romaniei la normele morale si legale deziderate de Uniunea Europeana. Traian Basescu insusi a afirmat ca „Natiunile care si-au recunoscut implicarea in Holocaust au devenit mai puternice”. Iar eu cred ca tarile care pedepsesc negationismul devin mai democrate si previn repetarea capitolelor sumbre din istorie.

Am plecat de la festivitate cu sentimente amestecate, dar satisfacut ca nu am venit la Ierusalim doar sa aplaud, ci si pentru a transmite presedintelui Basescu un mesaj lipsit de echivoc, ca legea trebuie aplicata, iar pretextul libertatii de expresie nu are voie sa obstructioneze legalitatea. Altfel, Legea 107 a fost votata si promulgata inutil, ramanand o simpla foaie de hartie.

PSD-PC se situează pe primul loc în alegerile europene

iunie 7th, 2009

Alianța Partidul Social Democrat – Partidul Conservator (PSD – PC) devansează Partidul Democrat-Liberal (PDL) cu peste un procent în alegerile pentru Parlamentul European, pe fondul unui absenteism masiv.

Potrivit Biroului Electoral Central, după numărarea a tuturor voturilor, PSD-PC a obținut 31,07% din voturi, în timp ce PDL are 29,71%, PNL 14,52%, UDMR 8,92%, PRM 8,65% și Elena Băsescu 4,22% – suficient pentru obținerea unui mandat de eurodeputat.

Au mai candidat și nu au obținut mandate PNȚCD 1,45%, Pavel Abraham 1,03% și Forța Civică.

Atribuirea celor 33 de mandate nu s-a făcut încă, dar estimări neoficiale dau PSD-PC 11, PDL 10, PNL 5, UDMR 3, PRM 3 și Elena Băsescu 1.

La primul scrutin european desfășurat în noiembrie 2007, PD obținuse 28,8%, iar PLD 7,8% (era înainte de fuziunea din care avea să rezulte PDL), PSD 23,1%, PNL 13,4%, UDMR 5,5%, PNGCD 4,8%, PRM 4,2%, Laslzo Tokeș 3,4% și Partidul Conservator 2,9%.

Prezența la vot a fost de 27,4%, cu circa două procente mai mică decât în 2007.

Absenteismul a fost masiv nu numai în România ci și în celelalte 26 de state ale Uniunii Europene, procentul de participare – 43% – fiind cel mai redus din istoria alegerilor pentru Parlamentul European.

De asemenea, alegătorii europeni au penalizat partidele afiliate Partidului Socialiștilor Europeni (PSE), care au pierdut mandate aproape peste tot.

Partidele afiliate Partidului Popular European (PPE) au obținut rezultate bune în Germania, Franța, Italia, Spania, Polonia, Portugalia și doar în Grecia Partidul Socialist s-a situat înaintea Noii Democrații, partid de guvernământ afiliat PPE.

În Marea Britanie Partidul Laburist de guvernământ a obținut doar 15% din voturi, situându-se pe locul trei, cei mai slab rezultat de la introducerea în 1918 a votului universal.

Biblioteca digitală mondială (wdl.org)

iunie 7th, 2009

În data de 21 aprilie 2009, Biblioteca Digitală Mondială a fost lansată la Paris, în prezenţa directorului general al UNESCO, japonezul Koichiro Matsuura, şi a directorului Bibliotecii Congresului American, James H. Billington.

La iniţiativa UNESCO, Biblioteca Congresului S.U.A. şi a 32 de instituţii partenere, Proiectul World Digital Library (WDL), care aduce la un loc unele dintre cele mai valoroase opere ale lumii, a fost lansat la Centrul UNESCO din Paris.

Platforma online are structura unei ferestre digitale prin intermediul căreia internauţii pot accesa zeci de mii de texte rare din ţări precum Arabia Saudită, Africa de Sud şi Suedia. Materialele pot fi accesate gratuit şi traduse în şapte limbi (engleză, arabă, chineză, spaniolă, franceză, portugheză şi rusă.)

Surse: http://www.wdl.org
www.educnet.education.fr
www.cartiaz.ro

Vals cu Baschir – sau prelungirea realitatii

iunie 7th, 2009

Vals cu Baschir este un documentar animat, gen neobișnuit și oarecum paradoxal de care mărturisesc, nu mi-am închipuit ca poate exista. Scenariul și regia aparțin regizorului israelian Ari Folman. Filmul a apărut în 2008 și a primit o serie de premii la Festivalul de la Cannes.

În Vals cu Baschir, Folman se reîntoarce în tinerețe cand, in varsta de 19 ani, a fost trimis ca soldat israelian la interventia din Liban în 1982. Se reintoarce la propriile experiențe și amintiri, sau mai degrabă la lipsa de amintiri. Spre deosebire de mai foștii săi colegi de armată el nu mai tine minte aproape nimic, mai ales din momentele din misiunea de la Sabra şi Shatila. Aceasta amnezie îl va determina mai târziu în 2006, sa înceapă o călătorie neplanificata în el însuși.

Ideea i-a venit după o discuție cu un fost coleg care ii povestește ca visează frecvent același coșmar în care o haita de câini fioroși îl atacă. Prietenul pune coșmarul pe seama experiențelor traumatice din timpul misiunii din Liban.

Odată ideea născută, Folman va continua sa lucreze la ea, purtând discuții cu persoane care au fost în război în aceeași perioada, cu foști militari, cu prietenul şi psihologul Ori Sivan, Zahava Solomon, un expert în stres post-traumatic şi corespondentul de război Ron Ben Yisahi.

Titlul este inspirat de o scena în care unul din cei intervievați, Shmuel Frenkel, cu o arma automată în mana ,,dansează” un vals straniu deschizând focul pe o strada din Beirut plina de afișe cu Bachir Gemayel, comandant în acea perioadă al unei miliții libaneze.

Filmul a fost realizat în decurs de mai mulți ani. Animația, de înaltă clasă, realizată de o echipă, amintește ca stil și atmosferă de o producție cu buget mic realizată de un amator pasionat folosind softuri simple de calculator. Sau mai curând de o copie pirat a unuia din milioanele de jocuri violente de calculator.

Filmul a fost bine primit de către critici, ceeace era de așteptat gândindu-te la gradul înalt de corectitudine politica (sau poate opusul ei – depinde de spectator) pe care subiectul îl sugerează. Succesul comercial a fost totuși moderat.

Cel mai bine ar fi să mă opresc aici dându-vă câteva repere necesare ca apoi fiecare dintre dumneavoastră să judece singur. Saitul dedicat filmului: http://waltzwithbashir.com/film.html
Înainte de a-l vedea va puteți face o idee cautând secvențe pe youtube.com de exemplu:

[i]Nota. Nici revista Acum nici autorul articolului nu incurajează folosirea copiilor pirat de filme, muzica sau alte creații; în același timp, vizionările pe youtube.com sunt legale).[/i]

Cele mai fotografiate locuri din lume

iunie 7th, 2009

Un studiu condus de Universitatea Cornell din USA si pregatit pentru lucrarile conferintei WWW 2009 din Madrid din luna Mai 2009, a incercat sa arate care sint cele mai fotografiate locuri din lume. Cercetatorii au consultat 33,393,835 de fotogarfii incarcate pe site-ul Flikr, realizate de 307,448 membrii ai site-ului. Site-ul Flikr apartine concernului Yahoo si este, in momentul de fata, cel mai popular site de fotografie din lume.
Echipa de cercetatori a fost condusa de David Crandall, un fost inginer informatician al companiei Kodak, in prezent lucrind ca si asistent al programului de doctorat din cadrul departamentului de Informatica al Universitatii Cornell.
Din rezultatele obtinute incercam sa dam citeva exemple:

Cele mai fotografiate orase din lume sint:
1: New York, SUA (cu peste 12 milioane de fotografii intrate in studiu, este cel mai fotograftiat oras din lume)
2: Londra, Anglia
3: San Francisco, SUA
4: Paris, Franta
5: Los Angeles, SUA
6: Chicago, U.S
7: Washington, SUA
8: Seattle, SUA
9: Roma, Italia
10: Amsterdam, Olanda

Cele mai fotografiate locuri din lume sint:
1. Turnul Eiffel, Paris
2. Piata Trafalgar, Londra
3. The Tate Modern, Londra
4. Turnul Big Ben, Londra
5.Catedrala Notre Dame, Paris
6. London Eye, Londra
7. Cladirea Empire State, New York

“Site-ul Flikr este foarte popular in America de Nord si Europa de Vest. Din aceasta cauza multe din locurile dinafara acestei zone sint subreprezentate in studiul respectiv” a spus Crandall.

Un portret creionat din cuvinte: Benjamin Müller

iunie 7th, 2009

Într-o dimineaţă de vară de pe la mijlocul anilor 1930, un adolescent firav, purtându-şi săculeţul cu şalul de rugăciune şi filacterele, a pornit către Casa de rugăciune de pe strada David Francisc din Cluj, trimis de părinţi să-şi facă rugăciunea. În Clujul acelor ani erau multe sinagogi şi case de rugăciuni, dar aici se simţea ca acasă, fiind locaşul unde venea, de Şabat şi de sărbători, împreună cu părinţii şi fraţii. De data aceasta băiatul nu se îndreptă într-acolo, ci către atelierul de tâmplărie unde se tocmise să înveţe meseria de tâmplar, fără ştirea părinţilor. Abia absolvise şapte clase elementare, dar voia să stea cât mai curând pe picioarele lui şi să-şi ajute tatăl care avea de întreţinut o casă grea cu şase copii. Nu a ajuns tâmplar pentru că părinţii grijulii, văzându-şi băiatul plin de rumeguş şi ştiindu-l mai bolnăvicios din fire, l-au îndreptat spre o altă meserie: tricotajul. S-a dovedit alegerea potrivită. Peste decenii Benjamin Müller avea să devină unul dintre cei mai pricepuţi meşteri, şeful secţiei de creaţie de la Fabrica Someşul din Cluj, creator şi executor al unor colecţii superbe de tricotaje. Dar înainte de asta avea să fie dus pe front, în detaşamentele de muncă din Ucraina şi Polonia, şi avea să-şi piardă părinţii şi o soră în lagărele morţii. Săculeţul cu şalul de rugăciune şi filacterele primite la 13 ani, de Bar Mitzva, l-a însoţit în tot acest răstimp, la fel ca şi rugăciunile şi cântecele învăţate în casa părintească.
Benjamin Müller este eforul Comunităţii Evreieşti din Cluj, cel care oficiază serviciul divin şi veghează asupra vieţii de cult. El dă onorul final celor care se săvârşesc din viaţă. Pe arşiţă sau ger Benjamin Müller este prezent la căpătâiul fraţilor săi pentru a intona El Male Rahamim. De Pesah citeşte Povestea Ieşirii îmbrăcat în straie albe şi cântă cu însufleţire alături de cor. De Yom Kippur intonează Kol Nidrei, vocea sa pătrunzătoare căpătând rezonanţe tragice în templul tot mai puţin populat. DePurim bea un păhărel în plus şi este vesel, cu sclipiri şăgalnice în priviri, aşa cum cere datina.
Oricând este gata să spună o vorbă de duh sau de alinare, să înveţe şi să explice. M-a ajutat cu generozitate să realizez o mulţime de emisiuni. Mi-a vorbit despre semnificaţia şalului de rugăciune şi a filacterelor, în ambianţa Case de rugăciune de pe strada David Francisc, pe care o cunoaşte din copilărie. Aici se adună în timpul săptămânii enoriaşii, tot mai puţini şi mai bătrâni. De Purim a convins-o pe soţia sa, doamna Nuşi, să coacă în faţa camerelor de luat vederi kindli (o prăjitură delicioasă cu nuci şi cu miere din belşug) . Demersul s-a soldat cu succes, judecând după numărul telespectatoarelor care au sunat pentru a primi reţeta.
La 87 de ani Benjamin Müller, care face parte din generaţia supravieţuitorilor, continuă să fie un stâlp al comunităţii evreieşti din Clujul natal. De Şavuot l-am întâlnit pe nenea Béla, cum îi spun cei apropiaţi, în sinagoga împodobită cu bujori şi flori de salcâm, purtând Sulul Torei. Chipul său transfigurat de bucurie şi evlavie ilustrează cel mai bine portretul pe care am încercat să-l creionez din cuvinte.

Ștevia cel mai dulce zahăr pe pământ

iunie 7th, 2009

Folosita timp de secole in America de Sud (in zonele subtropicale mai ales) tocmai pentru gustul dulce al frunzelor si facand parte din grupa Asteraceae (floarea-soarelui, margaretele), Stevia Rebaudiana Bertoni, sau Stevia (din familia Chrysanthemum) se impune ca un substitut al zaharului din doua motive : gustul de 200 de ori mai dulce si valoarea de supliment dietetic in afectiunile diabetice. Botanistul de origine elvetiana, Moisés Santiago Bertoni (1857-1929) avea sa publice studii exhaustive asupra acestei plante in 1899.
Componentele steviei sunt Steviosida si Rebaudiosida.
Reb A sau Rebausida A este extractul obtinut printr-un procedeu special de fierbere si filtrare graduala eliminandu-se impuritatile, substantele nocive (ca in obtinerea ceaiului).

Reb A nu contine calorii, este destinat diabeticilor neinterferandu-se cu insulina,

Studii controversate, presiunile exercitate de catre producatorii de zahar au ingreunat punerea pe piata a produsului in discutie, in 1996 fiind interzis pe piata americana.

Secretul longevitatii populatiei din Japonia este atribuit steviei si componentelor ei unde produsul cunoaste o larga raspandire.

In prezent autoritatile federale americane ii recunosc calitatile, iar cateva firme producatoare ofera deja alternativa revolutionara a inlocuirii zaharului sau a aspartamului.

Ca si in cazul altor plante folosite cu succes de milenii in China, in regiunea Amazonului, in Coreea sa, frunzele de stevia sustin intoarcerea la remediile naturiste.
Va ofer un tabel al indulcitorilor naturali si al celor obtinuti prin prelucrare industriala :

Indulcitori naturali

Stevia (cel mai sanatos pentru diabetici)
Sucuri din trestia de zahar
Sucuri de fructe
Siropul din orez
Mierea
Siropul de artar natural
Xilitolul, sorbitolul (zahar din
alcool)
Maltul

Indulcitori contraidicati sanatatii

Neotamul
Sucralosa (Splenda, Altern)
Acesulfam-K
Ciclamatul
Zaharina
Zaharul rafinat
Indulcitori pe baza de fructoza

In Europa se preconizeaza introducerea pe piata a indulcitorilor extrasi din frunzele de stevia in anul 2010. Comisia europeana pentru securitatea alimentatiei (EFSA) a primit deja trei petitii din partea unei asociatii europene pentru promovarea steviei (EUSTAS).
Folosesc deja de cateva saptamani un indulcitor aflat in aproape fiecare supermarket din SUA, numit PureVia.
Il recomand la indulcitul cafelei, al ceaiului, al fructelor si mai ales la obtinerea unei limonadei excelente.

La o parte suc de lamaie, adaugati sapte parti de apa (preferabil apa filtrata ori de plata naturala, sau chiar carbogazoasa) amestecati cu pudra de stevie (PureVia) dupa gust.

La un pahar de limonada (100 ml) un pliculet, echivalent al unui sfert de lingurita.

Când seacă fântânile

iunie 7th, 2009

Când seacă fântânile,
Nisipul plânge fără lacrimi.
Se strânge fir cu fir şi boceşte
Ca femeile cînd a murit popa Barboloviciu.
Scotea steagurile pe vreme de secetă.
Le apleca pe la răstigniri.
Le plimba pe Luncă, pe Branişte, pe Alom,
Şi intra cu ele din nou în biserică,
Pline de praful galben-gri,
Doar când se vedea ploaia venind întunecată,
Fulgerând, tunând, dinspre Badon.
„Sapă Costică, sapă!”
I-a zis tatei ajuns la capătul puterilor, în fundul pământului.
„Până treci de argilă,
Până dai de nisip.”
Apa a venit după o săptămână
Şi n-a mai secat niciodată.

Dan David, Los Angeles, martie-29-2007.

Comemorare la Templul Memorial al Deportaţilor din Cluj

iunie 7th, 2009
Templul Memorial al Deportatilor din ClujTemplul Memorial al Deportatilor din Cluj

An de an, în luna iunie, membrii comunităţii evreieşti din Cluj organizează festivitatea de comemorare a martirilor clujeni ai Holocaustului. Dacă în alţi acest eveniment era onorat de reprezentanţii administraţiei locale, ai partidelor, ai bisericilor creştine şi ai conducerii FCER, anul acesta (fiind Rusaliile ortodoxe şi alegerile euro-parlamentare) reuniunea de duminică, 7 iunie, s-a desfăşurat într-o atmosferă familială. Alături de evreii clujeni au luat loc în băncile Templului Memorial al Deportaţilor prietenii şi cunoştinţele, concitadinii care voiau să cinstească memoria celor 16.000 de morţi, din rândul celor 18.000 de evrei clujeni deportaţi la Auschwitz, de autorităţile horthyste şi naziste, în iunie – iulie 1944. Şase supravieţuitoare ale lagărelor morţii au aprins şase lumânări în memoria celor şase milioane de victime .
S-au rostit rugăciuni, au fost intonate imnurile României şi Israelului şi Corul Talmud Tora a susţinut un program de cântece în limbile idiş şi ebraică. Cele trei cuvântări rostite cu acest prilej au scos în evidenţă aspecte diferite legate de păstrarea memoriei Holocaustului.
Filosoful şi profesorul universitar Nicolae Kallós, supravieţuitor al lagărelor de la Auschwitz şi Buchenwald, a spus printre altele:
Rândurile noastre, ale supravieţuitorilor, s-au rărit şi se răresc inexorabil. Cu atât mai mult ne preocupă predarea – preluarea ştafetei memoriei şi răspunderii. Nu este vorba de supraestimarea sau exagerarea experienţei noastre. Nu este vorba de acte de pietate. Ci de ferma convingere că lumea, deşi au trecut 65 de ani, se mai confruntă cu ameninţări de genul celora din trecut, cu pericolele antisemitismului, xenofobiei, urii rasiale care persistă atât în formele vechi, binecunoscute de no,i cât şi în haine noi. Inscripţiile în locuri publice cu semne şi sloganurile fasciste, discursurile rasiste, antisemite „de tip Coja”, profanarea cimitirelor evreieşti, defilarea tinerilor în straie legionare sau a gărzilor paramilitare de dreapta din Ungaria, sunt astăzi completate cu textele postate pe Internet de adepţii extremei drepte şi ai fundamentalismului, care instigă la ură şi la folosirea forţei. Desigur, nu se pot nega schimbările democratice care au avut loc în Europa sau adoptarea unor legi care condamnă negarea Holocaustului şi instigarea rasială, dar aplicarea lor este, de regulă, eludată prin invocarea dreptului la opinie. În afara Germaniei, care şi-a asumat în mod exemplar răspunderea pentru trecutul istoric, celelalte state implicate în Holocaust, ar mai avea multe de făcut. Profesorul Nicolae Kallos a dat citire şi Apelului care vizează păstrarea memoriei Holocaustului, adoptat în aprilie 2009, de Comitetul Internaţional Auschwitz şi alte zece comitele ale foştilor deţinuţi din lagărele naziste ( Bergen-Belsen, Buchenwald, Dachau şi altele).
În primăvara lui 1944 eseista Júlia Szilágyi avea 8 ani şi ar fi ajuns direct în camerele de gazare de la Auschwitz, dacă nu ar fi avut şansa miraculoasă să treacă frontiera spre România, într-unul dintre puţinele grupuri de evrei clujeni care au reuşit să se salveze. În discursul rostit la comemorare Júlia Szilágyi a înfierat banalitatea Răului şi a scos în evidenţă Faptele Omeneşti:
Shoah a lăsat moştenire umanităţii o lecţie înfiorătoare, dar ne-a învăţat astfel că nici o comunitate umană ameninţată de exterminare – mai ales dacă e compusă cu precădere din copii, bătrâni şi civili neînarmaţi – nu se poate apăra, dacă nu poate conta pe ceilalţi, pe populaţia din jur, dacă solidaritatea omenească nu-şi găseşte rostul de la amvon, de la forurile ştiinţei, de pe tărâmul vieţii de fiecare zi a omului de rând. În acest oraş, în oraşul meu natal, s-au găsit oameni români şi maghiari, gata să ajute. Să nu dăm uitării numele episcopului romano-catolic Márton Áron şi al protopopului lutheran Járossi Andor care, în spiritul autentic al învăţăturii creştine, şi-au afirmat credinţa în valoarea sacră a vieţii. Să ne amintim de anonimii care au ascuns şi chiar au salvat oameni aflaţi în primejdie de moarte.
Închei relatarea despre festivitatea comemorativă din Templul Martirilor Deportaţi din Cluj reproducând o parte din cuvântarea mea, un fragment care nădăjduiesc să fie şi un îndemn pentru cititorul acestui articol.
Timpul trece şi numele martirilor sunt rostite tot mai rar, fiind înghiţite de cifre. De cifrele contestate de negaţionişti. Odată intraţi în lagărele morţii au fost deposedaţi de nume. Li s-au atribuit numere şi, iată, rămân îngropaţi în neantul cifrelor. Cum să-i smulgem din imperiului numerelor, al uitării, al negării ?
Aici, astăzi, la comemorarea martirilor evrei din Cluj, vă propun să rostiţi numele unora dintre rudele, prietenii, cunoscuţii morţi în Holocaust. Dacă nu cunoaşteţi nici un nume, puteţi să spuneţi Adam, Eva, Ana, Moise, Isac, László, Zoltán, Ileana, Paul sau orice alt nume, pentru că cei 16.000 de evrei clujeni ucişi în lagărele morţii purtau mai toate numele evreieşti, ungureşti şi româneşti cunoscute de noi.

Emoţii prezidenţiale?

iunie 7th, 2009

Da, preşedintele bântuie ţara în lung şi în lat, după cum ne promisese sau, mai degrabă, îşi promisese şi promisese adversarilor dumisale.

Constatam data trecută că are dreptate să procedeze aşa, chiar dacă nu şi-a anunţat candidatura. Are dreptate tehnic, vreau să spun, pentru că poate beneficia de poziţia sa oficială pentru a-şi pune în dificultate adversarii. Are dreptate şi în fond, dar cred că se înşală asupra formei! De când a început campania pentru europarlamentare, dl Băsescu s-a aruncat pur şi simplu asupra teritoriului, a profitat de fiecare ocazie ce i s-a oferit, i-a fost oferită sau şi-a oferit-o singur.

N-a rezistat tentaţiei şi n-a ştiut să evite nici capcanele. A tuns oaia dlui Flutur, sub dealul scris cu trupuri de oi, s-a repezit la Bucureşti la forumul economic, a trecut în viteză pe la Muntele Athos şi, înaintea vizitei în Israel, a ajuns şi pe la Hurez, unde l-au aplaudat suporterii pesedişti şi, tot în mare viteză, a ridicat şi un premiu „de om al anului”, deşi anul n-a ajuns încă la jumătate! În cursul acestor peregrinări frenetice am aflat ce pozne făcea în copilărie laolaltă cu frătânele, că era răzgâiat, cum erau fiicele în propria copilărie, şi alte detalii de familie ori banalităţi despre lume şi viaţă. N-am aflat nimic despre mersul proiectului politic din 2004, nici dacă se întrevede altul mai norocos, iar despre criză ne-a spus ce ştiam, că există şi nu ne-a ocolit.

O campanie neoficială cu consum enorm de energie, menită să-l păstreze pe preşedinte în atenţia publicului cu orice preţ, dar haotică, ori nu reuşesc eu să-i întrevăd sensul. Adversarii, dar acesta este rolul lor, au calificat-o drept disperată. Nici suporterii nu par foarte lămuriţi, de vreme ce dl Cărtărescu, deşi nu se declară dezamăgit de preşedinte, constată că acesta n-a putut face prea multe pe parcursul mandatului.

Nu ştiu dacă agitaţia prezidenţială e semn de disperare, dar diagnostichez o emotivitate crescută, un surplus de adrenalină. Poate fi şi semn al cunoscutei mobilizări, dar atunci cred că e pretimpurie, obositoare. Dar poate fi şi efectul calculului rece – dl Băsescu ştie că va câştiga primul tur, dar ce se întâmplă dacă adversarii îşi pot mobiliza alegătorii pentru al doilea tur în jurul celui rămas în joc?

Let’s Talk about Sex sau un text rescris dupa o scrisoare primita din tara

iunie 7th, 2009

Sunt un biet pensionar. Rasfoiesc presa din tara si incerc sa inteleg mecanismul degringoladei de cadere masiva a calitatii scrisului unui articol, dar si saracia tematica.
Rolul presei scrise ar fi in primul rand informatia (serios documentata) ca apoi in cadrul analistilor, editorialistilor dibaci sa invete cateceva cititorul ramas pe dinafara evenimentelor sau a ceea ce se petrece in lume. Nu toata lumea are timp sa se uite la televizor ori nu-si permite sa navigheze pe net, asa ca la cafeaua de dimineata abia astept sa stiu ce s-a mai intamplat, la catu-i ceasul prin lume…

Poate dintre cei mai tineri ma vor amenda facandu-ma batran, expirat. O fi si asta !

Sa inteleg ca subiectele arzatoare la zi sunt cum o tanara isi vinde virginitatea pe net contra unei sume de 10 mii de euros (sau dolari) poate sa constituie un eveniment de interes national?

Vizita unei actrite porno si facand streaptease intr-un camin de batrani, alte si alte scandaluri din lumea vedetelor de azi din televiziunea romana, intalniri somptuoase ca la Hollywood in Mamaia pare-se ca extind incet, incet un rating al prostului gust.

Cred ca voluntar sau involuntar jurnalistii stiu ca oamenii de rand nu mai au incredere in politicieni, in ceea ce se deruleaza pe scena romaneasca, atunci exploateaza un altceva definit ca materiale cu tenta sexuala. In acest fel se vand ziarele, atentia noastra a cititorului se abate de la realitatea tarii. Ori ziaristii se afla in criza si dansii, si-au epuizat subiectele.

Iata cateva exemple de titluri de articole ce repeta o preocupare aproape obsesiva: Ritualuri pentru un sex pe cinste ; Cum sa iti spionezi partenerul de viata ; Moni Columbeanu va avea un baietel, dar nu cu Irinel ; Si-a gasit sotul facand sex cu catelul ; Sexul, la fel de pasional ca la inceput? Se poate!; Unde nu e indicat sa incerci sa agati; Inteligenta emotionala, secretul orgasmului; Sexul ocazional – e sau nu pentru tine? sa.
Banuiesc ca multi tineri din Romania isi vor gasi modelele de urmat in picturialele si podiumul plin de succes al asa-ziselor dive devenite bogate, celebre peste noapte.

Tudor Chirila, fost solist al grupului roman de rock Vama Veche a lansat o scrisoare adresata liceenilor si tinerilor romani, plina de substanta. Nu are varsta unui pensionar iesit din uz, platit cu o pensie de mizerie dupa zeci de ani intr-o uzina proletara si pare se ca are dreptate luandu-mi vorba din gura:

« Noi am pierdut. Dar voi, voi mai aveti o sansa. Noi am fost fericiti ca am descoperit Coca-cola si bananele si am crezut ca daca noi citim, si ei vor citi. Si ca toti vom progresa si tara o sa aiba scapare. Noi ne-am inselat. Unii dintre noi au plecat de aici. Castiga bani acolo si tanjesc dupa orasul asta imputit. Voi insa, voi aveti o sansa. Voi, aveti sansa.

Nu va ganditi la furat. E calea cea mai simpla. Stiu ca ati aflat ca asa te imbogatesti. Daca ai pamant sau daca faci afaceri cu statul. Stiti voi ceva despre tva si cum ai putea sa-l furi, dar nu va e inca foarte clar. Nu asta e drumul. Cu cat se va fura mai mult, cu atat se va construi mai putin, iar copiii copiilor nostri vor mosteni un imperiu de cenusa. Sunteti tineri si totusi habar n-aveti ce inseamna un Bucuresti in care se circula normal. Daca voi habar n-aveti si daca Ei continua sa fure, ganditi-va la copiii nostri. Nu e nici o sansa.

Cititi. Cititi mult. Cititi tot ce va pica in mana. Nu-i mai ascultati doar pe profesori. Cititi orice, fara discernamant. Nimic nu e mai important ca lectura, acum. Apoi, cautati-va intre voi. Vedeti care cititi aceleasi lucruri si inhaitati-va. Numai in haita de oameni destepti o sa reusiti. Unul singur dintre voi va fi mancat. Zece insa, s-ar putea sa reusiti. Ganditi-va de pe acum sa-i inlocuiti. Timpul lor trebuie sa se termine. Trebuie sa-i dominati. Dar nu cu gandul ca veti fura mai mult ca ei. Asta e calea simpla care va va sufoca mostenitorii. Ce-o sa faceti cu milioanele intr-un oras mort? Ce-o sa cumparati, cu banii gramezi? La ce-ti foloseste un Lamborghini cand n-ai o autostrada? De ce sa ai o vila intr-un cartier sufocat de inundatii?

Nu va dusmaniti profesorii. Sunt oameni amarati, din ale caror drame puteti invata. Isi dau priceperea pe un salariu de nimic si va invata carte. Nu va bateti joc de ei. Au muncit, si nu e vina lor ca parintii vostri s-au descurcat mai bine. N-aveti nici un drept sa-i dispretuiti. Nu le sunteti superiori. Banii parintilor vostri nu va reprezinta. Va reprezinta doar ceea ce puteti scoate pe gura. Aveti grija ce scoateti pe gura. Vremea pumnului si a bodiguarzilor a trecut. O sa calatoriti, iar copiii francezi invata carte, englezii la fel. Va confruntati cu o lume care acum e mai deschisa decat oricand. Hotii de la putere nu sunt in stare sa va spuna cine este Delacroix sau Chagall. Nici Duchamp. Nu va pot spune care e influenta lui Schopenhauer in Sarmanul Dionis si nici de ce este Eminescu un romantic intarziat. Foarte putini o sa va spuna cine a pictat Cina cea de taina si de ce Visconti a ales romanul lui Thomas Mann ca sa faca un mare film. Ei vor sti doar sa va invete sa furati. Iar calea asta, mai devreme sau mai tarziu, se va infunda si ne va asfixia copiii.

Nu va mai luati dupa ziare. Nu dau doi bani pe generatia voastra, nu va dati seama? Pentru ei, cu cat sunteti mai prosti, cu atat le va fi mai usor sa va vanda orice cacat. Iar cacatul pe care il veti cumpara va fi obtinut de la prosti, platiti pe masura. Adica prost. Eleva porno este un exemplu. Nu cititi ziarele. Cititi cateva, cele care va informeaza. Nu marsati la orice promotie. Fiti mai selectivi.

Nu fumati iarba si nu va dati in cap cu alcool, cu orice pret. O sa le dati apa la moara incultilor si hotilor de la putere. Le va fi mai simplu sa va catalogheze drept o generatie de distrusi, iar banii destinati salvarii voastre, ii vor fura. E timp si pentru iarba, e timp si pentru tequilla. Acum insa trebuie sa invatati, pentru ca in curand nu va mai fi timp pentru asta, caci veti intra in viata adanc de tot, si e mai rau ca in jungla. Animalele au reguli nescrise. Oamenii au legi scrise.

Nu alergati dupa bani cu orice pret. Banii trebuie sa va fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie sa fie cunoasterea. Cu cat veti sti mai multe, cu atat veti fi mai inalti. Orice carte citita, orice lectie invatata, se vor aseza sub voi si va vor ridica deasupra celorlalti. Veti domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decat asta. Europa cumpara inteligenta. Romania nu cumpara nimic pentru ca hotii nu construiesc, hotii fura. Nu uitati ca va fura pe voi si asta trebuie sa va opreasca. O sa auziti toata viata de Napoleon si de Nicolae Titulescu, dar sigur copiii vostri nu vor sti cine a fost Emil Boc. Istoria o scriu cei care construiesc.

Sunteti tineri. Nu va ganditi ca sunteti slabi. Puterea voastra sta in curatenie. Sunteti curati, n-au apucat sa va manjeasca, dar daca dintre voi nu se vor ridica luptatorii, o sa va improaste cu noroiul strazilor pe care nu le-au reparat. Fiecare picatura de noroi sunt banii care n-au ajuns pe strada aia. Trebuie sa schimbati asta. Care e calea? Sa cititi. Literatura universala o sa va invete sa deosebiti Binele de Rau. Balzac, Stendhal, Dumas, Dostoievski, Dickens, Tolstoi, Goethe, toti deosebesc Binele de Rau. Din prezentul amaratei asteia de tari nu puteti invata Binele. Binele puteti fi voi. Si cu cat veti fi mai multi buni, cu atat veti sufoca raul. Nu e imposibil. Dati scrisoarea asta mai departe. Deveniti buni, mai buni, cei mai buni si raspanditi-va precum lacustele.

Nu-i invidiati pe oamenii cu bani. Nu va faceti modele din baietii de bani gata, din baietii de oras. Dupa treizeci si noua de ani le va ramane doar o lista lunga de femei. Or trofeele astea sunt trecatoare. Cand imbatranesti si trofeul tau va fi o baba. Dupa asta vine singuratatea. Voi aveti sansa sa lasati ceva in urma voastra. Banii nu sunt Calea. Priviti unde ne-a adus setea de bani.

Nu va resemnati, asta nu duce nicaieri. Capul plecat, sabia il taie. Protestati, luptati, protestati. Cu scop, insa. Nu degeaba, ca altfel se transforma in latrat. Invatati legile. Invatati-va drepturile. Atunci veti sti cand are cineva voie sa va legitimeze. Veti sti cum sa luptati, daca veti sti legile. Apoi o sa vedeti ca legile sunt proaste. Si veti intelege ca trebuie sa le schimbati. Pare greu si cere timp. Dar, Doamne, voi aveti timp si pentru voi nimic nu e greu. Voi nu intelegeti ca SUNTETI SCHIMBAREA? Daca voi lasati tara asta pe mana hotilor, atunci, de-abia copii vostri vor mai avea o sansa! Caci sansa vine o data la o generatie. Noi am pierdut. Cativa dintre noi, si nu suntem putini, va putem ajuta. Noi suntem Fomila si Setila, dar voi sunteti Harap-Alb. Alegeti dintre voi pe adevaratii lideri. Sa-i alegeti si sa nu-i invidiati. Lor le va fi cel mai greu. Vor avea gloria, dar si cosmarul. Vor fi salvatorii vostri, dar se vor pierde pe ei insisi. Liderii trebuie sa fie dintre voi. Si trebuie sa-i cautati de pe acum. Uitati-va unii la altii in fiecare zi si cautati-va capitanii. Altfel veti pieri o data cu noi. Si atunci portile libertatii ne vor fi inchise si EI vor castiga. Cine sunt ei? Stiti foarte bine. Ii vedeti in ziare, in fiecare zi.

Salvati-va! Salvati-ne! Este o singura cale! Lupta cunoasterii!! Si cand veti fi castigat lupta cunoasterii, de-abia atunci veti cunoaste sa luptati cu adevarat!!!

Nu va amagiti cu prezentul… Salvati-va in viitor. Noi am pierdut. Voi? Ce faceti?”
(Scrisoare catre liceeni )

(http://tudorchirila.blogspot.com/2009/03/scrisoare-catre-liceeni.html)

Corneliu Coposu şi spiritul democratic românesc

iunie 7th, 2009

Avea ceea ce se cheamă o nobleţe interioară, un simţ adânc şi acut al onoarei, al decenţei şi al civilităţii.

S-au împlinit 95 de ani de la naşterea lui Corneliu Coposu. L-am cunoscut pe dl Coposu în 1990. Am purtat numeroase discuţii la Bucureşti şi Washington despre situaţia politică din ţară, din lumea postcomunistă în general, despre Iuliu Maniu şi tradiţia PNŢ, despre viaţa politică şi culturală interbelică.

Graţie lui Costin Borc, secretarul său personal şi bunul meu prieten, am avut şansa multor întâlniri la ceas de seară, a unor conversaţii pe care nu le voi uita vreodată.

Corneliu Coposu a fost o personalitate deschisă, ostilă conformismelor şi oportunismelor resentimentare, adversar al oricărui fundamentalism ideologic ori de altă natură. A fost un om cu o viziune precisă despre ce trebuie şi ce nu trebuie să fie România posttotalitară. Nu era niciodată un om încruntat, avea un extraordinar simţ al umorului, era un raconteur înăscut, care ştia să rămână senin chiar atunci când se întâlnea cu ignominiile cele mai dizgraţioase.

Atât în cercuri intime, dar şi public, Corneliu Coposu a depus mărturie despre sacrificiile generaţiei sale, despre lupta pentru democraţie în acei teribili ani 1944-1947, despre supliciul marilor figuri istorice ale României. Corneliu Coposu a fost simbolul unei lumi care a fost distrusă de teroarea comunistă, valorile sale fiind cel mai mare duşman al hybris-ului pseudo-modernizării de tip sovietic. Pot depune mărturie pentru atitudinea sa inflexibil opusă oricărei forme de şovinism, rasism şi antisemitism. Exclusivismul etnic ori religios îi repugnau.

Cristian Preda a descris impecabil atitudinea profund morală şi moştenirea politică care l-au definit pe Corneliu Coposu: “A fost unul dinte puţinii politicieni de dreapta cu convingeri veritabile. Acesta e şi motivul pentru care a fost temut de adversari. L-au respectat abia după moarte. Cât a fost în faţa lor, l-au insultat. Îi datorăm lui Corneliu Coposu multe. Fără el, fără ideea coalizării dreptei, nu am fi avut alternanţa la putere din 1996”.

Era structural un spirit tolerant, dar rămânea loial unui număr de principii pe care le socotea nonnegociabile. A contribuit decisiv la configurarea direcţiei creştin-democrate din viaţa politică şi ideologică a României de după 1990. A fost calomniat de o manieră sordidă în publicaţiile fesenisto- peremiste, mai ales la începutul anilor ‘90.

Nu s-a coborât niciodată la polemici cu detractorii săi. Avea ceea ce se cheamă o nobleţe interioară, un simţ adânc şi acut al onoarei, al decenţei şi al civilităţii. A fost întruchiparea însăşi a spiritului democratic românesc.

Antiteza lui Corneliu Coposu a fost Ion Iliescu. Cei doi au avut viziuni esenţial diferite, de-a dreptul antagonice, despre sensul, spiritul şi şansele democraţiei în România.

Într-o postare a lui Iliescu de pe propriul blog, fostul preşedinte al României, cel care în mod constant a patronat campaniile menite să-l prezinte pe Corneliu Coposu drept un radical incorigibil, un maniac vindicativ, prototip al unui un anacronism incurabil, un fel de sabotor înverşunat al “reconcilierii”, a găsit acum prilejul să-l “omagieze” pe omul care s-a sacrificat luptând împotriva regimului servit de Ion Iliescu vreme de decenii.

Este îmbucurător că Ion Iliescu a ajuns în fine la concluzia că adversarul său a fost un nobil luptător pentru democraţie. Atunci când am făcut cartea de dialoguri cu el, în 2003, nu părea să aibă această părere. Tout au contraire. Dacă ar fi gândit astfel, o putea spune franc atunci când l-am întrebat dacă are unele regrete legate de comportamentul său politic. S-a eschivat de la un răspuns direct.

Desigur, Ion Iliescu nu va uita niciodată aportul esenţial pe care l-a avut Corneliu Coposu la formarea în 1992 a Convenţiei Democratice, elementul catalizator, pârghia fără de care România nu avea cum să se sustragă logicii sterilizante a monologului care caracterizase viaţa politică din ţară până atunci. Aceasta a fost lovitura mortală pentru hegemonismul impus de FSN şi de Ion Iliescu.

România a intrat astfel în faza unei vieţi politice în care alternanţa la putere a devenit posibilă, iar victoriile nu au mai fost considerate drept eterne. Odată cu înfiinţarea CDR (şi câştigarea alegerilor din 1996) putem spune că a renăscut acel stil democratic al cărui exponent neabătut a fost Iuliu Maniu, mentorul lui Corneliu Coposu.

Corneliu Coposu a înţeles încă de la început că problema centrală a societăţii româneşti postcomuniste era aceea de creare a unui consens asupra binelui public, acea convergenţă de interese supreme care să garanteze sănătatea organismului politic naţional.

Lecţia fundamentală pe care cei care au vrut să-l asculte au învăţat-o de la Corneliu Coposu a fost aceea că numai printr-o opţiune democratică sinceră şi perseverentă, prin respectarea drepturilor individului şi protejarea minorităţilor, prin eradicarea moştenirii securist-comuniste şi întronarea unei justiţii independente, prin încurajarea pe toate căile a liberei întreprinderi şi a iniţiativei private, prin înflorirea unei societăţi civile dinamice şi încrezătoare în sine, România va fi pe deplin parte reală a pluralismului european.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com

Ferestre din templul meu

iunie 7th, 2009

Cândva meditam simplu: “Noi suntem opusul materiei moarte, iar gândurile noastre sunt legătura dintre ce este viu şi neviu, iar sufletul cuprinde şi piatra rece şi inima care zvâcneşte. Sunt oameni cu inimă de piatră sau alţii care cu ea caldă se sting cu viaţă”. Am rămas încă cu răspunsul negăsit pentru că, probabil, fiecare timp are alt răspuns. Meditez punând mereu şi mereu întrebarea de ce trebuie să fie aşa , mai ales în serile răcoroase de toamnă? O stea de sus albastră în întunericul nopţii trimite mii de raze spre mine. Întunericul le desparte prin distanţe necuprinse dar noi le vedem aproape. Mă întreb de ce ele prin distanţe necuprinse sunt aproape şi noi oamenii suntem despărţiţi de distanţe necuprinse?

Gândurile sapă în mine şi în sufletul meu, cu întrebări care sunt scoase şi aruncate la suprafaţa, a ceea ce reprezint Eu. Eu care mă îndrept să găsesc întodeauna răspunsul spre stele. Oare de acolo venim? Întrebare ce-şi poate găsi răspunsul în piramidele Egiptene, în deşertul Nazca, în stâlpul de fier din Delhi care nu conţine nici sulf, nici fosfor, în triunghiul Bermundelor, dar uităm de multe ori să căutăm răspunsul în noi. Să incercăm să intram în noi, acolo unde suntem începutul. Meditând seara târziu, ochi-mi sunt înlăcrimaţi de cerul care se zăreşte printre copacii care îşi trimit către pământ, încetişor, aripioare ruginii ce le-au adus seva peste an şi uşor cobor în albumul amintirilor mele. Săgeţile stelelor prin trecutul lor de lumină şi spaţii, intră în întunericul meu luminând cărările şi drumurile de viaţă străbătute. Răcoarea serii muşcă din fruntea găndurilor mele.

Mă văd răsadul primăverii din iarna trecută, mă văd frunze verzi trecute prin vara fierbinte, mă văd acum ploaie de frunze ruginite. Una câte una clipele-frunze cad şi-mi aduc acum în toamnă, duioase clipe de amintiri. Ele sunt goana vântului dispre iarnă-primvară spre toamnă, care îmi aduc aminte, şoptit, sunete de renaştere şi trezire la viaţă, cântări de fluturi în vibraţii şi unduiri de aripi transmise prin fire de gânduri. Îmi aduc fărâme de imagini disecate în felii de clipe din pomul plin de florile vieţii, pom al renaşterii vieţii lumii, pom cu cregile lui uriaşe sprijinind raze de soare primăvăratec, în apusuri şi răsărituri dinspre începuturile noastre.

Aud parcă şi acum, spre toamnă, gheaţa rămasă în petece care a surâs cu tristeţe şi a plâns cu lacrimi topite în culori de cristale de raze de soare. Îmi aduc aminte că a fost trezirea încă a unui an la viaţă, la o nouă speranţă ce si-a găsit liniştea odihnei într-o altă toamnă. Primăvara, ultima din amintire, o văd soră cu alte multe în şir, în timpul din trecut iar eu un actor trecut pe pelicula timpului, actor în această primăvară trecută pentru care fiecare zâmbet de floare, îmi spunea să caut şi să regăsesc clipele şi gândurile trimise în căutarea fericirii.

Caut şi caut în toamna albumului amintirilor prima senzaţie de ochi orbiţi de puternica lumină a zilei răcoroase care în sunet de ştreşini ce picurau lacrimi din zăpadă, dispre iarnă-n primăvară, clipeau tremurat în raiul de afară. În primăvara trecută am căutat şi adunat apa limpede şi cristalină, cu care am udat verdeaţa din poiana sufletului meu, pentru încă o vară toridă. Am găsit într-o amintire, într-un căuş de pumn mic, o lacrimă mare în care razele lunii sau oglindit, auzind şoapte: sunt pură, sunt oglinda ta, şoptea imaginea către steaua de lângă cornul lunii.

Mă simt prin amintire pictat în tabloul primăvăratec, iar acum mă regăsesc trecând cu privirea prin frunza ruginie ce o ţin în palmă, ca printr-o fereastră deschisă spre trecutul–primavară, ea, frunza ruginie, povestidu-mi sărutările vântului cu cele ale îndrăgostiţilor. Tot prin fereastra ruginie de toamnă, văd lacrimile de fericire şi seva ce mi-au trecut prin vară, amintirea pictată. Ascult culorea ruginie ce parcă-mi şopteşte dulce, du-te tu, cel ce mă privesti pe mine, în timpul clipelor tale ce au fost trecute, găseşte-le şi retrăieşte-le, adunăle-n toamne aruncate în viitor.

Numără secundele frunze-toamnă ruginite şi gândurile tale ce au fost fericite, dinspre primăvară spre toamnă, prin ele. Du-te şi caută în Marele Timp verdele ierbii crude, melcul ce pe piatră casa şi-o plimbă, micuţa furnică ce veselă caută drumuri, ori glasul şi ciripitul păsării ce sus în văzduh îşi strigă perechea, pentru a te regăsi pe tine. Închid ochii şi mă las purtat pe aripile amintirilor vântului, văzând zările prin ochiul şoimului care de sus pământuri ţinteşte, spre păduri şi dealuri şi-n spre munţi chemare simţind. Simt cum sunt gheara râsului din pădure care scorţă de copac agaţă, să ridice spre înălţimi de copac, unduirile sale de felină. Mă simt vioi ca ursul ce din hibernare se rostogoleşte în tufişuri, cu fllori dulci, pentru aşi regăsi vigoarea pierdută în iarna trecută.

Prin fereastra frunzei de toamnă privesc întreaga-mi primăvară–vară, o simt, o ascult, o miros, simt trecutul meu, simt adieri, soarele puternic şi vânturi de gânduri, sentimente alergând nebune. Simt secolele care îmi şoptesc să caut să mă regăsesc. Ascult viaţa năvălind dispre milenii trecute, spre prezent şi viitor. Ascult foşnetele, râsetele pletoasei sălcii de la margini de ape, când frunzele se ceartă între ele sau chicotind în sclipirile apelor, fac ca pescarul să întoarcă capul spre nimeni din dosul umbrei sale.

Mă simt margine de ogor, de pământ negru ce aburi spre soare trimite primăverii, să anunţe toamna ce recoltă bogată va fi. Mă simt în închipuiri care mă dor. Aş vrea pe pamântul meu să nu mai vină volburi de ape, case să ducă şi viaţă să distrugă. Aş vrea ca drumurile ţării să fie curate, să fie pe ele scrise prin fapte numele celor care demult mângâiau cu mare dragoste, tot ce era natură şi curăţenie sufletescă pentru ţară şi om.

Vreu să gândesc prin cei care sunt valori de neam, de om, să dreagă răul care potopeşte frumuseţea meleagurilor dragi nouă, celor care iubim acest pământ. Vreau prin freastra ruginie a toamnelor ce vor veni, să alungăm vremurile ce dor, să aruncăm ce este stricat şi urât, să ne desprindem de margini de lume şi de sărăcie, prin drumuri şi sate cândva mândre şi bogate.

Fereastra frunzei de toamnă îmi deschide pagini din timpuri primăvară–vară, când dealurile şi câmpile cântau de voioşie, prin chipuri luminate de darurile acestui ogor, al nostru pe veci. Vreau să mă simt încă multe şi nenumărate primăveri–veri, în toamne regăsite, când căprioara la margine de păduri netăiate, nestrivite, să adulmece zarea, răsăriturile şi apusurile, liniştea ce pogoară peste sate bogate si drumuri curate, în căpiţe de fân mirositor şi-n veselia mustului bolborosind dulce fierbător, prin sărbătorile şi tradiţiile noastre reînviate.

Mă întorc în mine şi ascult zgomotul vieţii, îl plimb prin inima sufletuluii meu şi pun putere în noul început ce va-să-vină. Privesc albina târzie pe floarea ce palidă şi tristă, acum în toamnă ostenită şi trecută prin vară fierbinte, dă să cadă obosită. Mă uit şi iau aminte că începutul are sfârşitul într-un nou început, tot de clipe numărate, ce unele poartă regrete, dar multe din ele împlinite. Mă uit la pomul ce încet se dezbracă şi înţeleg că niciodată, el nuditatea lui nu o regretă, pentru că ştie că noi straie îl vor face să fie din nou un şi mai puternic început. El parcă îmi spune că are minunate clipe din primavară–vară şi acum, în toamnă, va îmbrăca o scoarţă de amintiri mai groasă pentru gerul iernii ce va bate la poţile sale.

Noi de ce nu ne refacem mai puternice începuturile? Am amintiri care nu se lasă prinse, fug răzleţe şi se opresc în clipe de imagini primăvară–vară. Unul răzleţ, gând de sus, se uită şi vede uimit jos, doi ochi mari şi un păr cârlionţat, o faţă senină, privind cerul albastru dintr-o tufă de flori gălbenele. Un zâmbet îi pleacă de pe buzele ochilor, ce privesc spre steaua din apus şi soare răsare. Gândul meu răzleţ, întinde o mână şi prinde în căuşul palmei acea sărutare şi-o soarbe ca apă de izvor. Sărutarea vieţii către viaţă, către soare, către mine în dulce amintire. Razele din ochii jucăuşi şi veseli, se plimbă şi acum printre amintiri pe frunzele mele de toamnă ruginite.

Crepusculul clipelor adunate şi împreunate în două pălmuţe a închinăciune, spre cerul timpului, spre cerul primăvăratec, văd prin fereastra de toamnă ruginie, lumânarea vieţii aprinsă ca o închinăciune şi ofrandă dată vieţii, care prin primăvară se regaseşte în toate lucrurile ştiute şi neştiute, prin noul încept.

Eu încă mai stau şi mă uit prin fereastra frunzei ruginite cum alte frunze ruginite se desprind din pomul vieţii şi îmbrăţişează în zbor lin şi legănat, pământul mustind a toamnă. Undeva, departe, un vânt si-un nor de ploaie se ceartă cu o rază de soare ce se vrea încă puternică. Un cârd ordonat de pete minuscule şi negre, frâng raza mică şi-a ei putere. Ele, punctele, pleacă acolo, departe, lăsând în urmă amintirile iernii ce-o să vină. Feliile mele de timp adună toate florile din primăverile-toamne trecute şi fac un buchet dăruit tuturor femeilor, ficelor, mamelor noastre, celor care au fost şi sunt încă, precum şi pentru cele care vor fi în viitor. Ele sunt de fiecare dată oferite de la mine ca un dar al unui nou început, pentru ca să treacă verile, iar în toamne să se pregătescă pentru o nouă generaţie de începuturi, pentru noi primăveri ce-o să vină. Toate aceste noi începuturi să vină prin dragoste şi iubire.

Cu ochii rămaşi în ruginiul frunzei şi plecat undeva departe, în lumea gândurilor amintiri, scap jos frunza ruginie de toamnă ce repede se lipeşte de pământul părintele său. Eu, ca vrăjit, am rămas pictat acolo departe, pictat şi uitat în acea amintire ruginie ce a fost odată o frunză din primăvară trecută. În mine şi gândul meu o amintire frumoasă a rămas frunza verde şi veselă, zâmbitoare, din primăvara amintirii mele.

Autor Viorel Muha

Ţi-am călcat cămăşile

iunie 7th, 2009

Iubitule,
ţi-am călcat cămăşile
pe îndelete
pe mâneci, pe guler
şi pe manşete.
Mi-am plimbat palma
pe catifeaua moale
ce păstrează, parcă,
gesturile tale…
Am netezit pânza
pe ambele feţe
cu răbdare şi cu tandreţe.
Le-am pus pe umeraşe
apoi
cu gândul la noi
amândoi…

Cât mi-aş dori să-ţi pot
netezi
şi cutele inimii.

M-am ridicat… din oboseala pietrei

iunie 7th, 2009

M-am ridicat din nisipuri
ca un vârtej de lumină
orbitoare
să vă povestesc
de setea
celor rătăciţi în deşert…

M-am ridicat din tăcerea
pustiului
să vă vorbesc în şoaptă
de spaima cerului
ce nu putea opri
paşii celor ce credeau
în apa salvatoare…

M-am înălţat – ca un ţipăt de vultur –
să vă avertizez
că nu vă puteţi agăţa
de speranţă
într-un vârtej de nisip…

M-am ridicat cu greu
– din oboseala pietrei –
arsă de soare
să văd:
setea, spaima,
pustiul…
şi-am încercat să povestesc…

… dar sunetul nisipului
m-a avertizat
că a fi „înţelept”
la ora amiezii
în deşert
e o lipsă de măsură…
(sau poate… pragul nebuniei?)

GIVING UP AT ALL!

iunie 7th, 2009

zarurile au fost aruncate
între răsărit şi apus…
canguri albi, stropiţi cu tuş!
jucăuşi…
şi ne-am privit în oglinda
sincerităţii…
boboci de bujori, strălucitori!
în nopţi cu lună plină…
din versuri cazate în nebunia
unui circuit de „pixel hotel”!
hoinari prin cel mai simplu
timp…
renunţând la tot!
chiar şi la adidaşii originali!

29 martie 2009, 01:55
\”La malul Mării Imbrium\”

Alegător onest, posesor de ştampilă. Caut politicieni pe care să-i votez

iunie 7th, 2009

O dată la patru sau cinci ani, în România se întâmplă ceva. Pe bulevarde te întâmpină zâmbitori oameni pe care i-ai văzut la televizor, îţi întind mâna şi te îmbărbătează, în fabrici şi uzine aceleaşi figuri, în parcuri copiii tăi construiesc castele de nisip alături de preşedinţi de partide iar la stâna ta oile au onoarea unui muls prezidenţial. Cam în aceeaşi perioadă, aceleaşi personaje constată profund tulburate că o duci rău, dar că îţi va fi cu siguranţă mai bine, că ai fost furat, dar cu certitudine onoarea ta va fi „reperată”. Noroc că nu durează prea mult. E o stare, deşi repetitivă, veşnic tranzitorie.

De când cu votul universal şi atâta vreme cât el va exista, orice politician român va simţi necesară coborârea în trivial şi uneori în scabros pentru că – ni se spune frecvent – asta vrea „poporul”. Nimeni nu e interesat de cum ar trebui să fie „poporul”. Altceva însă mă uimeşte profund de fiecare dată:imaginaţi-vă că într-o pictură de Picasso am încerca să integrăm „Carul cu boi” al lui Grigorescu. Bunul-simţ comun ne-ar spune imediat că avem de a face cu o inadecvare, că ceva e nelalocul lui. Tot astfel se întâmplă de fiecare dată când un domn elegant ne spune că se trezeşte noaptea visând la pensionarii săraci.

Ceea ce lipseşte fundamental din politica românească este simţul ridicolului; când vreunui candidat i se pare că e prea educat, că are un discurs mult prea calm şi „aşezat”, resimte toate acestea ca pe mari dezavantaje şi încearcă să compenseze cu enunţuri despre „pipiţe” şi „bordeluri”. La nivelul percepţiei comune, se pare că e un mare defect să fii calm, să-ţi respecţi interlocutorii şi să ai un limbaj elevat. Dacă nu îmbraci cel puţin o dată salopeta, dacă nu porţi cel puţin o dată lămpaş şi dacă nu joci într-o horă autentică, românească, atunci ce te-ar putea califica în alegeri? Rezultatul? O atmosferă kafkiană cu oameni paraşutaţi acolo unde nu este locul.

Un principe care nu spune bancuri

Într-o discuţie televizată, Principele Radu a fost întrebat cu ce premier i-ar plăcea să lucreze. Principele a răspuns că nu este atributul preşedintelui ţării să îşi aleagă premierul. Dezamăgire totală… ratingurile s-au prăbuşit, moderatorii s-au simţit nevoiţi să insiste, desigur fără succes. A fost clar încă de pe atunci că Principele nu poate fi preşedinte. De ce? Pentru că nu spune bancuri, pentru că nu râde necontrolat, pentru că nu plânge în direct, pentru că nu are insomnii gândindu-se la bătrânii pe care i-a întâlnit în acea zi, pentru că nu dă mici şi bere, pentru că nu oferă excursii gratis şi, în fine (crimă capitală!) pentru că nu e capabil să facă băşcălie. Adică nu e român!!! Punct! Că un om este consecvent şi coerent, că e egal cu sine însuşi, nu prea contează. Că plânsul în public, râsul necontrolat sau ditirambii declamaţi într-o română discutabilă sunt dovezi nepermise de labilitate, nici asta nu contează.

E o evidenţă că în preajma alegerilor comportamentul în spaţiul public al celor mai mulţi dintre politicienii români se modifică radical. Aşa că, asemenea cetăţeanului turmentat, ne putem întreba: „dar eu cu cine votez”? De vreme ce „catindatul” are o personalitate multiplă (să ne exprimăm eufemistic!), de unde ştiu că cel pentru care votez astăzi este acelaşi cu cel care mă va reprezenta mâine?

O altă afirmaţie cu caracter de axiomă: ni se spune adesea că politicienii sunt reflectarea fidelă a societăţii pe care o reprezintă. Naiv cum sunt, mi-am imaginat întotdeauna că o clasă politică ar trebui să reprezinte valorile unei comunităţi, chiar dacă ele, la un moment dat, sunt minoritare. Aspiraţia noastră ar trebui să se îndrepte spre generalizarea valorilor, nu spre difuzarea mediocrităţii, chiar dacă ea e majoritară. Cum trebuie să fie liderii unei comunităţi? Construiţi după chipul şi asemănarea gregarilor majoritari ? Valorile, pentru simplul motiv că sunt minoritare, îşi pierd dreptul de a fi reprezentate? Apoi, desigur tot din naivitate, mi-am închipuit întotdeauna că un individ, om politic sau nu, trebuie să se prezinte în faţa celorlalţi drept ceea ce este. Ce sens ar avea să votez un cetăţean care vrea să fie copia fidelă a alegătorilor săi? E ca şi când aş merge la medic aşteptând să fiu vindecat, iar medicul mi-ar spune cu maximă compasiune că şi el are exact aceeaşi boală. M-ar ajuta asta cu ceva?

Ștampilă am, cu cine votez?

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu vreau să ştiu despre un candidat următoarele lucruri: ce studii are, ce cărţi citeşte, care sunt valorile în care crede şi cum vede comunitatea pe care o reprezintă într-un viitor previzibil. Nu mă interesează deloc: cu ce echipă de fotbal simpatizează, dacă mănâncă seminţe sau mănâncă mici, dacă e divorţat sau nu, dacă vrea să legalizeze sau nu consumul de droguri uşoare, în ce zodie s-a născut, de unde îşi cumpără costumele sau ce maşină are. În mintea mea se află tot o dată la patru sau cinci ani două profiluri de politicieni: unul iubitor de Wagner, nefumător, fără patima alcoolului, fără escapade amoroase, celălalt fumător de trabucuri, consumator de alcool şi cu o viaţă intimă zbuciumată. Primul e Hitler, al doilea e Churchill. Diferenţa între ei nu e făcută de picanterii biografice, ci de valorile în care crede fiecare. Şi ce diferenţă fundamentală!

Sunt, o dată în plus, în posesia unei ştampile de vot. Şi, aşa cum mi s-a întâmplat de când mă ştiu (e adevărat că nu mă ştiu de mult!), ezit. Stau cu ştampila ridicată şi aud în spatele meu un cor de tragedie antică: „eu sunt acela”, „pe mine trebuie să mă votezi”, „ba nu, eu sunt cel de care ai nevoie!”, „îţi dau o bere!”, „îţi cumpăr un trening frumos!”, „ai garantat o porţie de fasole cu ciolan de la mine!”. Dacă s-ar opri din strigat, le-aş spune că atunci când vreau să beau bere, o cumpăr, dacă vreau să port trening îl plătesc la casă, dacă mi-e foame, îmi voi comanda de unul singur oricâte porţii de fasole cu ciolan doresc. Ştampila stă ridicată în aer, asemenea sabiei lui Damocles. Sper să cadă unde trebuie de data aceasta!

De Ziua Invatatorului

iunie 5th, 2009

Daca in perioada interbelica imaginea invatatorului se bucura de un respect aproape sacru, in deceniile ce aveau sa urmeze, importanta sa in societate, in randul elevilor se diminueaza pana la ignorare.

Toti am parcurs emotiile primelor litere ale abecedarului ori zornaiala bilelor unei socotitoare cu bilute din lemn.
Astazi invatatmantul romanesc se prezinta ca o nereusita, tocmai prin absenta reconsiderarii cartii si artei de a invata pe cei mici.

Salariile mici acordate cadrelor didactice, trecerea brutala dintr-o societate inchizitoriala de tip comunist intr-una de degringolada de republica bananiera par sa accentueze esecul cresterii analfabetismului.

Noii indrumatori par a fi picturialele si divele ce isi expun silicoanele de la buletinele meteorologice pana la reportajele de stiri. Manelele tind sa confirme o revenire jntr-o varianta contemporana la peisajul fanariot carpatin.
Ziua de 5 iunie a fost desemnata ca sarbatorire a invatatorului.

Rasfoind ziarele se remarca foarte putine articolele dedicate celui de-al doilea parinte dupa propria mama, dupa propriul tata, persoana ce ne-a deschis dintaiul drum intru cunoastere.

Ziua de 5 iunie coincide cu aniversarea a 230 de ani de la nasterea carturarului Gheorghe Lazar, nascut in urbea Avrigului, nu departe de Sibiu.

Nu se mai vorbeste despre meritele incontestabile ale unui dascal adept al inlocuirii limbii neogrecesti introduse de catre fanarioti in Valahia, cu limba romana, facilitandu-se astfel accesul la invatatura.

Stradaniile de modernizare a sistemului pedagogic in La Sf .Sava. incercarile de traducere ale catorva opere de Kant il situeaza pe Gheorghe Lazar printre parintii invatamantului romanesc.

Ion Heliade Radulescu avea sa-i consacreze un medalion documentat, cutremurator, in eterna rememorare a dascalului drag :

„La 1822 Lazăr s-a bolnăvit în Sfântul Sava, apăsat de multe mâhniri şi nenorociri. A scris fraţilor săi la Avrig să vie să-l vază. Aceştia, sosind în Bucureşti, l-au găsit într-o căscioară la Târgu d-afară, în prejmă unde îmi am casele şi tipografia. L-au ardicat bolnav şi l-au dus în locul naşterii sale. Acolo peste curând şi-a şi dat obştescul sfârşit.

Călătorule român, când treci de la Braşov la Sibiu, în satul Avrig, în mâna dreaptă d-alăturea drumului este o bisericuţă. Acolo e mormântul lui Gheorghe Lazăr. O cruce albă de marmură este frumosul lui monument, monument vrednic de un om ce a ştiut răbda în viaţa sa. Sărută acea cruce şi vei citi pe dânsa următorul epitaf:

CITITORULE, CE EŞTI AM FOST;
CE SUNT VEI FI;
GATEŞTE-TE DAR.

GHEORGHE LAZĂR.”

(http://ro.wikisource.org/wiki/Gheorghe_Laz%C4%83r_(Heliade)

„Carte Romaneasca pentru Basarabia „

iunie 5th, 2009

Bucuresti, 03 Iunie 2009 – Uniunea Nationala a Tinerilor Basarabeni din Romania (UNTB) lanseaza Campania ‘Carte Romaneasca pentru Basarabia’. Actiunea consta in colectarea de carte romaneasca la nivel national in Romania cu scopul de a completa fondul de carte din scolile si bibliotecile din Basarabia.

Se stie despre criza de carte romaneasca ce caracterizeaza Republica Moldova. Si cu cat aceasta se adanceste mai mult, cu atat setea de carte si de cultura este mai mare. Deficitul actual de carte romaneasca in scolile din Republica Moldova –si mai ales din zona transnistreana– aminteste de realitatile sovietice.

Noi, membrii UNTB, ii indemnam pe toti cei ce au bunavointa si o carte pe care o pot darui ,sa nu ezite sa o faca.
Haideti sa redam romanilor de peste Prut dreptul lor firesc de a-si cunoaste istoria, limba, de a invata in grafie latina.

Credem ca actiunile de deznationalizare trebuie contracarate, insa doar prin acte de cultura.

Responsabilii de campanie la nivelul marilor orase din Romania asteapta sa fie contactati pentru donatii si la cerere se pot deplasa la domiciliile donatorilor.
Bucuresti +40730868274
Iasi +40728868247
Timisoara +40751165385
Cluj-Napoca +40753615455
Brasov +40765547765
Sibiu +40720868276
Targu Mures +40753511624
Alba Iulia +40752408543
Targoviste +40765782135
Galati +40751537910

UNTB este asociatia care reprezinta si sprijina interesele tinerilor romani basarabeni la nivel national in Romania. Membrii UNTB sunt elevi si studenti basarabeni care isi fac studiile in Romania, dar si tineri absolventi originari din Basarabia. Asociatia desfasoara activitati care sa inlesneasca integrarea tinerilor basarabeni in societatea romaneasca dar si apropierea si consolidarea relatiilor intre tineri, fie ei din Romania sau Republica Moldova.

Pentru informatii suplimentare, nu ezitati sa ne contactati:

Secretar General UNTB Romania Andrei Savciuc
tel.:+40730868274

sursa: www.untb.ro

Duminică, 7 iunie 2009- Zi de sărbătoare în Muzeul în Aer Liber din Dumbrava Sibiului

iunie 5th, 2009

Sărbătoarea de Rusalii, Pogorârea Sfântului Duh, duminică 7 iunie 2009, aduce o mare bucurie în lumea satului din Muzeul în Aer Liber din Dumbrava Sibiului, când, începând cu ora 10, se sărbătoreşte hramul Bisericii strămutată din satul Dretea, comuna Mănăstireni, judeţul Cluj. Tot în această zi, după sărbătorirea hramului Bisericii din Dretea, la orele 12,00, vor avea loc vernisaje ale noilor monumente reconstruite în muzeu: o fierărie din Fundu Moldovei, judeţul Suceava, o cramă monocelulară din Pisteştii din Deal şi o pivniţă de la Bălăneşti, ambele din judeţul Gorj. Vă invităm să luaţi parte la aceste importante sărbători din viaţa spirituală şi culturală a Muzeului în Aer Liber, alături de comunităţile din sânul cărora s-au adus aceste monumente.

Biserica din lemn Pogorârea Sfântului Duh, Dretea, judeţul Cluj

Biserica din lemn cu hramul Pogorârea Sfântului Duh este originară din satul Dretea, comuna Mănăstireni, judeţul Cluj, zona etnografică Dealurile Clujului, subzona depresiunii Călăţele. Monumentul istoric, menţionat în lista Monumentelor Istorice din anul 1954, era plasat in situ pe un deal care domină aşezarea dinspre nord, deasupra gospodăriilor din sat, în mijlocul cimitirului.
Construcţia bisericii a fost datată, în anul 1672, după o inscripţie pe o Evanghelie făcută în data de 8 mai 1903, de preotul Ioan Leheny: ‘Sfânta biserică din Dretea, precum am aflat scris într-un Orologiu vechi s-au edificat în anul 1672, fiind preot Popa Mihai’.
Planimetric, biserica respectă planul tradiţional cu prispă deschisă, mărginită de stâlpi nedecoraţi, pronaosul (din care se urcă pe o scară în podul bisericii şi de aici în turnul clopotniţei) şi naosul cu absida altarului, în formă de patrulater neregulat.

Calităţile arhitecturale ale edificiului stau mărturie pentru măiestria şi ingeniozitatea meşterilor constructori ţărani, care au ridicat biserica folosind doar barda şi securea, lucru extrem de rar întâlnit la alte biserici din lemn, ceea ce îi conferă o valoare deosebită. La arhaismul tehnicii constructive se adaugă, paradoxal, deschiderea spre noutatea formei arhitecturale, biserica prezentând influenţe stilistice aulice, prin cupola tronconică de inspiraţie gotică, specifică construcţiilor similare edificate în piatră, care acoperă absida-altarul.

Biserica se remarcă prin forma deosebită a altarului (poligon din şase laturi dispuse neregulat), prin masivitatea tălpilor (10 m lungime, 50 cm lăţime, 20 cm grosime), prin tehnica de construcţie (bârne încheiate în coadă de rândunică, utilizându-se la fixarea elementelor constructive, cuie mari din lemn de stejar) şi prin forma neobişnuită a turnului încheiat în furci având prisma de secţiune trapezoidală şi nu dreptunghiulară, dispunerea excentrică cu 25 cm spre N şi nu central (ca la marea majoritate a bisericilor din lemn).

Turla se înalţă la 8 m deasupra unui acoperiş zvelt, unitar, care adăposteşte prispa simplă cu stâlpişori şi pereţi, dispuşi pe tălpi masive, ale căror bârne se încheie, în părţile superioare, în console. Simplitatea şi masivitatea se împletesc într-un ansamblu arhitectonic de dimensiuni mici spre mediu, singura piesă, deosebit de frumoasă, care prezintă un plus de decoraţie sculpturală fiind portalul uşii de la intrare.

Pictura este realizată (cu excepţia iconostasului pictat pe pânză, în anul 1742) în anul 1672, direct pe bârnele de lemn şi pe scândurile care acoperă tavanul pronaosului, bolta naosului şi cupola altarului, în tehnica tempera, incredibil de bine conservată şi de o excepţională valoare artistică.

Construită într-o perioadă în care majoritatea populaţiei săteşti nu ştia carte, iar limba liturgică era slavona, biserica a fost zugrăvită pe înţelesul populaţiei satului. Prezentă pe toată suprafaţa interioară a bisericii, tematizând fiecare spaţiu, a fost pe bună dreptate considerată Biblia în imagini a omului de rând, modul de tratare a scenelor şi personajelor sfinte de către zugravii populari influenţând, adesea, profund, mentalul şi imaginaţia ţăranilor.

Zugravii anonimi au pictat la Dretea conform Erminiei ecleziastice întâlnită în toate bisericile ţărăneşti din lemn.
Pronaosul, spaţiul destinat femeilor, prezintă teme cu personaje eminamente feminine: pe peretele de vest sunt înfăţişate Sfintele Muceniţe, pe peretele de nord, Sfintele Fecioare (mironosiţele, Maria Magdalena, Marta, Maria, Ioana, Salomeia şi Ana), iar pe peretele despărţitor dintre pronaos şi naos, în stânga intrării, Învierea lui Iisus, în dreapta intrării trei sfinte femei. Tavanul prezintă o temă arhaică, Bolta înstelată cu soarele şi luna, numită de cercetătorii fenomenului, creştinism cosmic.

În nava principală a naosului se disting patru registre principale. Primul registru, pictat pe semicalotă, prezintă episoade din Geneză: Crearea Evei, Păcatul strămoşesc şi Alungarea din Rai. În stânga intrării apar Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, iar în dreapta, Sfinţii doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian. Al doilea registru, ilustrat pe fiecare arc al boltei, prezintă frize ale Sfinţilor Mucenici Militari, care încadrează medalioane cu scene din ciclul hristologic al Săptămânii Patimilor: Spălarea picioarelor ucenicilor, Sărutarea lui Iuda, Iisus la Ana, Iisus la Caiafa, Iisus la Pilat, Iisus la Irod, Batjocurirea lui Iisus, Drumul Crucii. Pe culmea boltei, în cadrul registrului al treilea , sunt redate în medalion personajele care conduc cerurile şi întreaga creaţie: Sfânta Treime, Maica Domnului cu pruncul Iisus, Sfinţii Heruvimi. Catapeteasma, piesa cea mai valoroasă a decoraţiei pictate, se remarcă prin realizarea stilistică deosebită a scenelor, Răstignirea şi Friza Apostolilor, având în centru scena Deisis. Inscripţia este pictată în partea stângă a iconostasului, datând decoraţia şi având ca text: ‘Acest fruntariu svuntu l-au răscumnărat Nistor Gheorghe cu feciorii, cu Gherman şi Nistor şi cu Gavrilă şi cu gazda lor Maria Pătrului, pomeniri loru pomenire veci pomenire loru, anul de la Christos 1742 ‘.
Altarul are o scenografie determinată de funcţionalitatea spaţiului, aici fiind figurate, pe pereţii absidei, scene ca Euharistia, Jertfa lui Isac şi Teoria Sfinţilor ierarhi (Sfântul Arhidiacon Ştefan, Sfântul Ioan Gură de Aur, SfântulVasile cel Mare), iar pe cele şapte laturi ale cupolei de formă neregulată, Sfinţii arhangheli şi îngeri, Sfinţii prooroci, Maica Domnului în glorie, Liturghia Îngerească. Iisus în glorie şi Sfânta Treime, în centrul cupolei .

Biserica a fost demontată (octombrie 2003) şi reconstruită în muzeu (mai-august 2004) de unul dintre cei mai mari meşteri restauratori de biserici ai zilelelor noastre, Gavrilă Hotico, originar din comuna Ieud, judeţul Maramureş, reprezentând a treia generaţie de meşteri, cu o activitate prodigioasă în domeniul restaurării bisericilor din lemn (peste 60 de biserici restaurate, 9 construite şi 12 strămutate), din familia Hotico.

Finalizările lucrărilor de reconstrucţie şi restaurare au avut loc în cursul anului 2004 (în ceea ce priveşte recontrucţia) şi în anul 2006 (când s-au finalizat lucrările de restaurare ale picturii), fiind sfiinţită de un sobor de preoţi conduşi de Î.P.S Laurenţiu Streza, avându-l ca invitat pe Î.P.S Bartolomeu Anania.

Biserica din lemn Pogorârea Sfântului Duh, din Dretea este considerată una dintre cele mai frumoase (prin pictura sa) biserici din lemn din România, o adevărată Capelă sixtină, fiindu-i redată funcţia slujitoare, cultică, prin slujbele duminicale sau speciale, ocazionate de obiceiurile şi sărbătorile tradiţionale de peste an. Prin aşezarea sa în inima satului olarilor din muzeu, ea a redevenit acel axis mundi, centrând întreg universul satului românesc de odinioară.

(extras din Catalogul Muzeului Civilizatiei Populare Traditionale ASTRA – Dumbrava Sibiului -, Sibiu, Editura ASTRA Museum, 2008)

Complexul Naţional Muzeal ‘ASTRA’ Sibiu – Piaţa Mică, nr. 11.

sursa: www.muzeulastra.com
http://jurnalvirtual.muzeulastra.com/
http://www.muzeulastra.ro

Eu am votat, acum e rândul dumneavoastră

iunie 4th, 2009

M-am numărat printre primii cetățeni ai Uniunii Europene care s-au dus joi 4 iunie să voteze în alegerile pentru Parlamentul European.

În total, 375 de milioane de alegători din 27 de state membre sunt chemați să-și aleagă eurodeputații.

Am ales să votez în alegerile din Marea Britanie, unde am drept de participare fie ca cetățean britanic, fie ca cetățean român rezident în această țară, dar puteam să votez și duminică în alegerile din România, fie la Consulatul României, fie la Institutul Cultural Român din Londra, unde sunt deschise secții de votare pentru cetățenii români aflați în acea zi în Marea Britanie.

Am făcut această alegere din principiu, deoarece Marea Britanie este țara unde locuiesc în majoritatea timpului, iar egoist vorbind, oferta politică de aici este mult mai atractivă decât cea din România, fie și doar pentru faptul că politicienii din Marea Britanie au experiența Uniunii Europene din 1973, față de cei din România care sunt novici, având în vedere aderarea din anul 2007.

Știu că am toate șansele să mă situez într-o minoritate a celor care s-au deplasat la urne. Deja în 2004 participarea la vot în aceste alegeri a fost de doar 45% și este posibil, ba chiar probabil ca anul acesta procentul să fie și mai scăzut.

Relativ puțini europeni se simt vizați de aceste alegeri pentru un for legislativ perceput ca îndepărtat și uneori extravagant în cheltuielile angajate de membrii săi, nu în ultimul rând în interes propriu.

Criticii susțin că Parlamentul European e un fel de cimitir al elefanților, unde ajung în majoritate politicieni refuzați pe plan național.

Cu toate acestea, Parlamentul European, care a căpătat puteri sporite în ultimii ani, fiind una dintre cele două camere legislative – cealaltă este Consiliul de Miniștri – ale Uniunii Europene, reprezintă un organism ales prin vot popular, ceea ce îl face cel mai apropiat de cetățenii UE.

De aceea, vă îndemn pe toți cei care aveți cetățenia unui stat membru al UE să mergeți la vot în țara în care vă aflați și să alegeți fie eurodeputații țării respective, fie pe cei din România (vă rog însă să nu încercați să votați multiplu).

Lăsați la o parte toate reticențele și amintiți-vă că așa cum v-ați bucurat (în majoritate) la 1 ianuarie 2007 când România a aderat la UE, acum trebuie să vă faceți datoria cetățenească de alegători ai acestei uniuni la care țara a aderat liberă și nesilită de nimeni.

În caz contrar, îi veți lăsa pe alții să decidă în locul dumneavoastră, iar în zilele noastre indiferența și absenteismul sunt inamicii democrației, pe care o corodează în mod aproape imperceptibil.

Uniunea Europeană are foarte multe defecte, dar stând pe margine și bombănind nu vom contribui cu ninmic la îndreptarea acestor neajunsuri.

Așa încât joi, vineri, sâmbătă sau duminică mergeți la vot și alegeți Parlamentul European!

Președintele Statelor Unite, Lumea Musulmană şi Israel

iunie 4th, 2009

Discursul de la Cairo al lui Barack Obama a fost excelent scris şi nu mai puţin excelent declamat.

Politica externă americană este clar orientată pentru rezolvarea problemelor economico-sociale interne, actuale ale USA.

Intenţia de destindere este evidenţiată, dar calea spre ea depinde de parteneri, şi nu numai de parteneri musulmani.

În privinţa creării Statului Palestinian, intenţia este clară. Cum şi când se va realiza? (noţiunea de timp în lumea musulmană nu coincide cu noţiunea de timp americană).

Israelul trebue să priceapă că intenţia lui Obama este un Stat Palestinian pe teritoriul propus la partajarea Palestinei Mandatului Britanic, act ataşat Hotărîrii ONU din 29 nov. 1947 cu minime modificări. Ce legătura asta cu toate discuţiile de la 1990 încoace intre OEP (PLO), Israel şi USA? Poate vom afla în alt discurs al Preşedintelui Obama.

Recomandări MAE europarlamentare – „Ghidul alegătorului român din străinătate”

iunie 4th, 2009

MAE recomandă tuturor cetăţenilor români care se află sau se vor afla temporar în străinătate în ziua scrutinului pentru Parlamentul European şi care nu au încă un astfel de exemplar să acceseze „Ghidul alegătorului român din străinătate” (ataşat), material pe care MAE şi Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) l-au lansat în sprijinul cetăţenilor români din străinătate, încă din luna aprilie. Ghidul se regăseşte în variantă electronică pe site-ul MAE, la secţiunea dedicată alegerilor europarlamentare:

(http://www.mae.ro/pdf/ALEP2009/2009.04.22_Ghid_Europarlamentare.pdf), precum şi pe site-urile misiunilor diplomatice, cărora le puteţi solicita un astfel de exemplar.

Materialul prezintă sintetic, într-un limbaj accesibil, cele mai importante elemente de noutate pe care le aduce Legea 33/2007, privind desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European din 7 iunie 2009 în străinătate.

Ghidul face parte din planul de comunicare pregătit de Ministerul Afacerilor Externe pentru informarea cetăţenilor români din afara graniţelor ţării asupra procedurii de vot aferente acestui scrutin.

La nivelul Centralei MAE şi al misiunilor diplomatice au fost luate măsurile necesare pentru a asigura difuzarea cât mai largă a acestor informaţii:

• Ghidul se află pe site-ul MAE, în cadrul secţiunii „Alegeri europarlamentare 2009”, la adresa: http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=38838 şi pe paginile de internet ale misiunilor diplomatice.
• Misiunile diplomatice multiplică materialul şi îl distribuie gratuit cetăţenilor români interesaţi.
• Misiunile diplomatice transmit acest ghid asociaţiilor de români, cu rugămintea de a primi sprijinul lor pentru difuzarea informaţiei către comunităţile în care activează aceste organizaţii.

MNAC Bucureşti: „De la murătură la paranoia”

iunie 4th, 2009

Dorin Stefan
De la murătură la paranoia / Between picles and paranoia

28.05 – 11.06.2009
Vernisaj: joi, 28 mai 2009, 19:30 / Opening: Thursday, May 28th 2009, 7:30 pm

Catalizatori în instalatie / Catalysts within the installation: Alexandru
Andrieş, Ion Cotenescu, Doina Levintza

lansarea cărţii (profil Igloo) / launching of the book (Igloo profile):
Dorin Stefan, Carte de bucate de arhitectură

prezentata de / introduced by: Augustin Ioan

Instalaţia este o interfaţă între carte şi public. Murătura este legatura
metaforică între cartea de bucate, arhitectură şi o „lege europeană” precum
cea care reglementează dimensiunea castravetelui. Este prilej de reflecţie
asupra ideii de local, regional şi global. [.] Paranoia e legată de „lege”
dar şi de arhitectură şi de munca arhitectului, care poate fi atins de
paranoia, lucrând foarte mult în vecinătatea puterii. (Dorin Stefan)
…………………………………………………………..

The installation is an interface between the book and the public. The
pickles are the metaphorical link between the cook book, architecture and a
„european law” like the one establishing the dimention of the cucumber . It
provides an opportunity to reflect upon the ideas of local, regional, and
global. […] Paranoia is related to „laws”, but also to architecture and to
the architect who can become paranoic, after working so close to power.
(Dorin Stefan)

…………………………….
partener MNAC: BRD – Groupe Societe Generale
sponsori / sponsors: Novotel, Murfatlar
parteneri media / media partners: igloo, arhitectura, 24 Fun, Cocor Media
Channel, feeder.ro
………….

MNAC
Palatul Parlamentului/ Str. Izvor 2-4, aripa E4, Bucharest (RO), 050563
intrarea prin / entrance from Calea 13 Septembrie
tel: +40 21 318 91 37 / fax: +40 21 318 91 38, www.mnac.ro
Miercuri / Wednesday – duminica / Sunday 10h-18h

Despre Hitler şi Stalin la Yale (II)

iunie 4th, 2009

Simplu şi neechivoc spus, URSS stalinistă şi Germania hitleristă au fost regimuri genocidare.

Relaţia dintre cele două totalitarisme a fost una care a inclus în diverse momente competiţia şi cooperarea.

Timothy Snyder a comparat astfel aspiraţiile imperiale uneori convergente ale Germaniei naziste şi ale Uniunii Sovietice staliniste (Polonia în 1939), dar şi similitudinile la nivelul politicilor exterministe. La rândul sau, Lynne Viola, autoarea unei recente cărţi intitulată „The Unknown Gulag”, despre strămutările forţate în Rusia stalinistă, a insistat asupra centralităţii colectivizării în cadrul terorii staliniste a anilor 1930 şi asupra necesităţii evitării explicaţiilor monocauzale.

Atunci când comparăm cele două dictaturii totalitare, a afirmat profesoara de la University of Toronto, trebuie reţinut că URSS a rămas de fapt o ţară agrară în pofida programului îndreptat spre viitor al utopiei industriale marxiste. Războiul ori frica de război au fost agenţi radicalizanţi în ambele cazuri. Amir Weiner (profesor la Stanford) a accentuat „ethosul” comun al celor două totalitarisme, dimensiune care nu implică ignorarea contrastului între paradigma biologică şi cea sociologică.

Nazismul şi stalinismul au fost astfel marcate de primatul ideologiei, aşa cum se constituia aceasta în gândirea liderului. Aparatele ideologice deveneau mecanisme obligate să „ghicească” diversele planuri din mintea celui aflat în functia de „vojd” – „Führer”. Una dintre cele mai incitante intervenţii din cadrul conferinţei de la Yale a fost aceea a profesorului Norman Naimark de la Universitatea Stanford.

Asemeni lui François Furet, profesorul Naimark susţine că „oricine vrea să vor bească despre secolul XX trebuie să vorbească despre Germania lui Hitler şi Rusia lui Stalin”. Mai mult, pentru autorul unor lucrări clasice despre politicile totalitare, comparaţia între cele două ideocraţii este obligatorie.

Naimark consideră inadecvată poziţia unor istorici care refuză utilizarea conceptului de genocid în contextul sovietic. Evident, tematica este extensibilă de la perioada radicală a stalinismului în China, Albania, România, Ungaria, Bulgaria (1949-1953) şi până la terorismul genocidar al regimului Pol Pot din Cambodgia.

Cercetarea istorică se află încă într-o fază de defrişare a arhivelor şi se întâlneşte cu numeroase interogaţii cărora abia urmează să le dea raspuns. De pildă, a afirmat Naimark, intenţionalitatea genocidului este încă vag documentată în experienţa sovietică. Documentele din arhiva personală a lui Stalin abia încep să iasă la suprafaţă şi să permită explorări pertinente.

Conştient de obiecţiile aduse abordării sale (convergentă cu a altor respectaţi istorici), Naimark a subliniat faptul că pe baza ordinelor conducerii staliniste au avut loc deportarea tuturor ce ce nilor, fără excepţii legate de originea socială, precum şi lichidarea aşa-numiţilor kulaci.

Există la ora actuală tot mai multe probe că represiunile din Ucraina de la începutul anilor 1930, inclusiv foametea construită artificial, au reprezentat cel puţin din punct de vedere circumstanţial acţiuni de tip genocid. Simplu şi neechivoc spus, URSS stalinistă şi Germania hitleristă au fost regimuri genocidare. Aceste dezbateri nu privesc fenomene din stratosferă.

În „Dilema Veche”, Andrei Pleşu discută un recent interviu al istoricului britanic Eric Hobsbawm. La 92 de ani, marxistul impenitent Hobsbawm rămâne convins că „flacăra Revoluţiei din Octombrie” este încă nestinsă. L-am întâlnit pe Eric Hobsbawm la o conferinţă cu titlul „Open Wounds: Reflections on Nazism and Stalinism” care s-a desfăşurat la Einstein Forum din Potsdam în 2005.

Organizatoarea era o cunoscută gânditoare americană, directoarea prestigioasei instituţii, autoare a câtorva cărţi despre the problem of Evil în care a reuşit performanţa de a scrie pe larg despre cutremurul de la Lisabona şi de a evita subiectul Gulagului. Între invitaţi, Markus (Mischa) Wolf, fostul şef al spionajului est-german. Alt marxist nepocăit, convins că Stalin nu a făcut decât să „denatureze” idealurile nobile etc.

Atletic, bronzat, arborând un aer californian, aducând cu Paul Newman la bătrâneţe, megaspionul (aşa îl numea Toader Paleologu aflat lângă mine în sală), a stat tot timpul alături de Hobsbawm. Au fost practic inseparabili în timpul conferinţei. Doi camarazi din era cominternistă, convinşi că Brigăzile Internaţionale din Spania (conduse de activiştii Luigi Longo şi André Marty) au salvat onoarea umanităţii, că utopia bolşevică merită şi astăzi respectul oamenilor oneşti. Au fost amândoi convinşi de „justeţea” marxismului ca filosofie a istoriei. Koestler, Orwell, Serge, Manès Sperber, Istrati, Margarete Buber- Neumann, Souvarine? „Nişte renegaţi isterici”.

Hobsbawm a rămas membru al PC din Marea Britanie până în 1991. Markus Wolf (care a murit în 2006) a declarat la un moment dat: „Dacă partidul îmi ordona «Sări!», întrebarea mea era automat: «Cât de sus?»”.

L-am întrebat public pe Wolf dacă printre cadrele Stasi au fost şi ex-nazişti. Fără să clipească, impasibil, mi-a răspuns: „Nici vorbă”. Era încă o minciună dintre atâtea debitate de-a lungul unei vieţi trăite sub semnul fanatismului.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com/

Republica Moldova organizează alegeri parlamentare repetate

iunie 3rd, 2009

Electoratul din Republica Moldova va fi din nou convocat la urne în urma eșecului repetat al parlamentului de a alege un nou șef al statului.

În cel de-al doilea tur de scrutin, candidata Partidului Comuniștilor (PCRM), premierul în exercițiu Zinaida Grecianîi, a obținut din nou voturile celor 60 de deputați comuniști, în condițiile boicotării din nou a scrutinului prezidențial de către cei 41 de deputați ai opoziției.

Partidul Liberal (PL – 15 deputați), Partidul Lineral Democrat (PLDM – 15 deputați) și Alianța Moldova Noastră (AMN – 11 deputați) și-au onorat promisiunea de a forța alegeri parlamentare repetate.

Cele trei partide acuză PCRM de măsluirea scrutinului parlamentar din 5 aprilie și de provocări care audus la degenerarea protestelor de stradă din 7 – 8 aprilie.

În pofida presiunilor exercitate de PCRM, opoziția nu a putut fi convinsă să participe la votul pentru a-i găsi un succesor lui Vladimir Voronin, care și-a epuizat deja cele două mandate – număr maxim stipulat de Constituție.

Potrivit unor surse ale Comisiei Electorale Centrale (CEC) citate de agenția Infotag, scrutinul parlamentar ar putea fi organizat în a doua jumătate a lunii august.

Cum alianțele și blocurile electorale nu sunt permise de lege, opoziția ar putea candida pe o listă comună a unui partid doar dacă membrii celorlalte partide își dau demisia din propriul partid și se înscriu în partidul pe a căror listă candidează. Pe 5 aprilie doar PCRM, PL, PLDM și AMN au trecut peste pragul electoral de 6%.

Pro-Scris 2/2009 se pregateste pentru marcarea aselenizarii

iunie 2nd, 2009

Anul 2009 a fost declarat ca An International al Astronomiei, deoarece
acum se implinesc 400 de ani de cand Galileo Galilei a indreptat prima
luneta catre cer.

Dar, in 20 iulie se vor implini si 40 de ani de la coborarea primului
echipaj uman pe suprafatza Lunii.

De aceea, tema aleasa pentru cel de-al doilea numar din acest an al
revistei on-line de critica SF ‘Pro-Scris’ este tocmai aselenizarea.

Multumim tuturor celor care ne-au trimis materiale si-i anuntzam pe
ceilaltzi interesatzi ca termenul generic de trimitere a materialelor
este 15 iunie, pana la miezul noptzii.

Catalin Ionescu si Gyorfi-Deak Gyorgy

MEMORIALUL MINCU si IMOBILUL OAR

iunie 2nd, 2009

MEMORIALUL MINCU si IMOBILUL OAR
un proiect al ORDINULUI ARHITECŢILOR din ROMÂNIA

Celebrăm în acest an 150 de ani de la naşterea şi 90 de ani de la dispariţia arhitectului Ion Mincu, fondatorul modernităţii arhitecturale româneşti şi al învăţămîntului superior de arhitectură, autorul unei opere esenţiale de arhitect.

Cu prilejul acestei duble rememorări, comitetul de iniţiativă al OAR propune comunităţii arhitecţilor reprezentate prin Ordinul Arhitecţilor din România un program prin care să se realizeze:

cumpărarea proprietăţii de 910 mp din Bucureşti, strada Pictor Verona, pe care se află şi casa, remodelată de Ion Mincu pentru biroul şi familia sa, unde a locuit şi a lucrat din 1890 pînă la dispariţia sa în 1912;
restaurarea locuinţei şi crearea Memorialului Mincu în spaţiul imaginat şi executat de arhitect pentru sine;
degajarea selectivă a terenului şi valorificarea excepţionalului său potenţial prin realizarea unui concurs naţional de arhitectură, posibilitate consfinţită de Certificatul de Urbanism eliberat în 19 august 2002.
Valorificarea proprietăţii Mincu ar pune în dialog viitorul imobil OAR cu arhitectura de referinţă a imobilului ARO-Patria. Plasat în prestigioasa rezervaţie de arhitectură a capitalei, ce a atras în cursul istoriei funcţiuni de prim rang, acest program face apel la conjugarea unor eforturi importante de naturi diferite, de la concepţia şi implantul unui obiect nou de arhitectură în nucleul central, la montajul financiar şi execuţie pentru a asigura apoi exploatarea de succes a patrimoniului astfel realizat, spre beneficiul şi prestigiului Ordinului.

Pentru realizarea acestui program adresăm
-confraţilor arhitecţi reuniţi în Ordinul Arhitecţilor din România
-colegilor arhitecţi din diaspora
-bucureştenilor iubitori ai oraşului şi arhitecturii lui;
-colegilor, colaboratorilor şi constructorilor care transferă în realitate proiectul de arhitectură
-comunităţii culturale şi artistice, tuturor celor ce preţuiesc opera lui Ion Mincu
-întreprinzătorilor şi oamenilor de afaceri a căror energie este esenţială pentru realizarea iniţiativelor de construcţie,
invitaţia de a contribui la constituirea fondurilor necesare achiziţionării proprietăţii lui Ion Mincu ca etapă primă pentru Memorialul Mincu şi investiţia în imobilul OAR, ca etapă ulterioară. Emblemă a solidarităţii de breaslă, Imobilul OAR ar răspunde, un secol mai târziu, iniţiativei şi listei de subscripţie lansate de Ion Mincu însuşi.

Contul bancar pentru subscripţiile destinate Memorialului Mincu şi Imobilului OAR:
titular: Ordinul Arhitecţilor din România
denumire: \”Casa arhitect Ion Mincu\”
în lei: 251100952000808
în valută: 251100252000808
deschis la Banca Română pentru Dezvoltare – Sucursala Municipiului Bucureşti.

sursa: OAR Bucuresti

Prix biennal Barbara Cappochin 2009/ Barbara Cappochin biennal Prize 2009

iunie 2nd, 2009

Prix biennal Barbara Cappochin 2009

La troisième édition de ce prix biennal a pour vocation de sensibiliser et d’associer les différents acteurs de la sphère architecturale : urbanistes, constructeurs et maîtres de l’ouvrage, à la promotion de la qualité de la planification et de la construction, en millieu naturel et urbain.

Le prix récompensera une réalisation édifiée entre le 1er juillet 2006 et le 30 juin 2009. Elle devra exprimer une vision du futur, issue d’une réflexion respectueuse sur le passé.

Organisé par la Fondation Barbara Cappochin, ce prix international a reçu le soutien de l’Union Internationale des Architectes (UIA) et du Conseil National italien des Architectes, Urbanistes, Paysagistes et Conservateurs (CNAPPC).

Types de soumissions

Le prix est ouvert aux architectes du monde entier ou aux équipes pluridisciplinaires conduites par des architectes qui souhaitent soumettre une réalisation achevée entrele 1er juillet 2004 et le 30 juin 2007. Les programmes peuvent porter sur différentes catégories d’édifices :
• Résidentiels publics ou privés
• Commerciaux, administratifs, ou complexes plurifonctionnels
• Equipements publics (éducatifs, culturels, cultuels, sportifs, de loisirs ou de santé)
• Aménagements paysagers

Prix

Plusieurs prix seront décernés :
• Un Grand prix international de 65 000 euros
• Un prix spécial de 6000 euros pour la qualité d’éléments et de détails constructifs
• Un prix de 6000 euros attribué à une réalisation située dans la province de Padoue
• La Médaille d’or Giancarlo Ius sera décernée à l’oeuvre la plus innovante sur le plan des énergies renouvelables et des économies d’énergie.

Jury

Le jury international est composé de :

• Raffaele Sirica, architecte, Président du CNAPPC, (Italie)
• Fulvio Irace, architecte, Président de la section architecture de la triennale de Milan (Italie)
• Gaëtan Siew, architecte (Maurice), Président sortant de l’UIA
• Kengo Kuma, architecte (Japon)
• Jordi Querol, architecte (Espagne)
• Nikos Fintikakis, architecte (Grèce)
• Fabrizio Mangoni, architecte (Italie)
• Matias Sambarino, architecte (Uruguay) membre suppléant

Calendrier

• Ouverture des inscriptions et soumissions
• Date limite de réception des inscriptions et soumissions
• Réunion du jury

9 avril 2009
30 juin 2009
23-25 juillet 2009

Modalités de participation

Les concurrents devront s’inscrire en ligne sur le site web de la fondation :
http://www.barbaracappochinfoundation.net/
et adresser en même temps l’ensemble des documents requis dans le règlement.

Les langues utilisées sont l’anglais ou l’italien.
Il n’y a pas de droits d’inscription

Informations et inscriptions :
Fondation Barbara Cappochin
http://www.barbaracappochinfoundation.net/
info@barbaracappochinfoundation.net

Barbara Cappochin biennal Prize 2009

The third edition of this biennial prize aims to heighten awareness and associate the different actors in the world of architecture: planners, builders and customers, in promoting the quality of planning and construction, in naturel and urban contexts.

The international prize will honour an architectural work, completed between the 1st July 2006 and 30th June 2009, that expresses a vision of the future as an expression of respect for the past.

Organised by the Barbara Cappochin Foundation, this international prize is approved by the International Union of Architects (UIA) and the National Councilof Italian Architects, Planners, Landscape architects and Conservationists (CNAPPC).

Characteristics of submissions

The prize is open to architects worldwide or multidisciplinary teams led by architects. Works can belong to any of the following categories:

• Public or private residences
• Commercial, administrative or mixed use buildings
• Public facilities (educational, cultural, sports, leisure or health care)
• Landscape architecture

Prizes

A number of prizes will be awarded:
• An international Grand Prix worth 65 000 euro
• A special prize of 6000 euros for quality detail in architectural and construction elements
• a prize of 6000 euros will be awarded to a realisation located in the province of Padua
• Giancarlo Ius Gold Medal will be awarded tot the most innovative work in the field of energy saving and renewable technologies.

Jury

Le jury international is composed as follows:

• Raffaele Sirica, architect, CNAPPC President, (Italy)
• Fulvio Irace, architect, President of the architecture section of the Milan triennial (Italy)
• Gaëtan Siew, architect (Mauritius), UIA Immediate past President
• Kengo Kuma, architect, (Japan)
• Jordi Querol, architect (Spain)
• Nikos Fintikakis, architect (Greece)
• Fabrizio Mangoni, architect (Italy)
• Matias Sambarino, architect (Uruguay) Deputy member

Schedule

• Opening date for receiving registrations/entries
• Closing date for receiving registrations/entries
• Jury meeting

9 April 2009
30 June 2009
23-25 July 2009

Participation procedure

Competitors must register on-line at the Foundation web site:
http://www.barbaracappochinfoundation.net/
and simultaneously send all the documents as required in the regulations.

The languages admitted are English and Italian.
There is no registration fee.

Information and registration:
Barbara Cappochin Fundation
http://www.barbaracappochinfoundation.net/
info@barbaracappochinfoundation.net

communiqué de presse/press release UIA

Tyne Cot

iunie 1st, 2009

Quand tu es parti
pour le front
tu étais
un héros vivant
et maintenant
tu es sur le haut
de la colline
où il n’y a que
des coquelicots
qui fleurissent
© by Jan Theuninck

Foto : http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Letterschuur_1.JPG

Caii cu copite roşii

iunie 1st, 2009

Prin spatele plopilor, spre un destin obscur,
Aleargă caii cu copite roşii.
Maci legănaţí de vântul sălbatic.
În soarele roşu scăpătând nedecis,
Copitele roşii iau foc.
Făclii săltând pe deasupra ierbii chinuite de sete.
Ca doi viezuri surprinşi în delict,
Ne ridicăm capetele deodată
Şi ne tupilăm apoi mai adânc
În iarba uscată.
„Ăştia sunt dracii?”
„Nu, sunt cazacii!”
Întunericul ni se lipeşte de plete.
Dinspre Apus, o lună speriată,
Crâmpei gălbui, creşte oftând.
„Unde sunt caiii cu copitele roşii,
Maci legănaţi de vântul sălbatic?”
„Au plecat cazacii!”

Dan David, Los Angeles, aprilie-13-2007.

Paşi de dans

iunie 1st, 2009

Anii lumină se comprimă în secunde de vis.
Tensiune a nemişcării, vibraţii sincopate,
Divină ameţeală a simţurilor piramidale…
Aş vrea să-ţi şterg, prin sărutul meu, toate literele,
Zăbovind la alfabetul freamătului nedescifrat.
Opreşte-te, nu număra paşii de dans ai visului,
Odihneşte-ţi fruntea pe umărul meu…
Te cuibăreai în colţul nostru, ţii minte?
Ne rostogoleam pe nisipurile Mării Mediterane,
Din care ai ieşit, înspumată, picături de mare,
Pe pielea noastră, kilometri cubi de pasiune.

Vlad Solomon – Kiriat Ono, 2008 (C)

DOWNHEARTED

iunie 1st, 2009

am să mă fac, iar, nălucă,
vers rozalb care numără
mătănii, mărunţişuri
şi florete de suspin.
am să trăiesc din nimic,
mirându-mă de visul meu
floribund…
care-şi pune talere
de echinocţiu, simple…
vocală şi consoană, egale,
cu inimi de nopal…

15 februarie 2009, 11:31
Orphika, 2009

Răsăritul din suflet

iunie 1st, 2009

Răsăritul din suflet

îmi spui lucruri simple
cuvintele tale
crescute în inimă
coboară prin mine
ca apa sfinţită

sunt răstignit în cuvinte
între ieri şi azi
chiar pe hotarul
dintre întrebare
şi răspuns

ţi-aş spune că sunt fericit
dar Dumnezeu nu m-a lăsat aici
pentru asta
aş striga că sunt pustiit
dar strigătul meu
s-ar întoarce
în mine

suntem singuri
amândoi condamnaţi la iubire
ca o icoană pe sticlă

în spatele meu e pustiul
privindu-te zăresc oaza visată

te-aş putea aşeza lângă mine
pe crucea destinului
dar cine m-ar ţine de mână
în noaptea ce se aşează
încet
peste răsăritul din suflet

TIFF 2009 – La Cluj filme pe pâine

mai 31st, 2009

Înfiinţat în 2002, Festivalul Internaţional de Film Transilvania a devenit aproape instantaneu cel mai important eveniment cinematografic din România. TIFF a devenit, tradiţional, locul unde sunt difuzate în premieră naţională cele mai importante producţii autohtone. Aici au fost văzute pentru prima dată în România filmele care au marcat explozia filmului românesc din ultimii ani: Occident, (r. Cristian Mungiu) în 2002, Moartea domnului Lăzărescu (r. Cristi Puiu) în 2005, A fost sau n-a fost (r. Corneliu Porumboiu) , Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (r. Cătălin Mitulescu), Hârtia va fi albastră (r. Radu Muntean), Legături bolnăvicioase (r. Tudor Giurgiu), culminând, în 2006, cu filmul care avea să câştige Palme D’Or 2007, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, de Cristi Mungiu. Festivalul a devenit un brand recunoscut în regiune nu numai pentru calitatea filmelor prezentate, ci şi pentru organizarea excelentă, atmosfera efervescentă şi multitudinea de evenimente conexe.
Ediţia din acest an a TIFF a început vineri, 29 mai, cu filmul Amintiri din Epoca de Aur (regia Cristian Mungiu, Ioana Uricaru, Hanno Hofer, Constantin Popescu şi Răzvan Mărculescu).şi durează până duminică 7 iunie. Vor fi proiectate peste 200 de filme în 19 locaţii (cinematografe, grădini, taverne şi chiar şi pe Autostrada Transilvania, aflată în construcţie). Sunt filme produse în aproape toate ţările europene, dar şi în America, Japonia sau Australia. Clujenii vor putea viziona producţii de top precum: Te iubesc mult (Franţa), distins cu Premiul BAFTA şi Premiul César, Revanşa (Austria), nominalizat la Oscarul pentru cel mai bun film străin. Séraphine (Franţa) a obţinut. 7 Cesar-uri iar Gomorrah (Italia) a fost distins cu 5 premii ale Academiei Europene de Film. Sunt bine reprezentate atât filmele documentare, scurtmetrajele cât şi filmele experimentale. În program figurează zile dedicate filmului polonez, italian, finlandez şi maghiar. Ziua Romă reuneşte filme de lung şi scurt metraj despre viaţa romilor . Zilele filmului românesc cuprind cele mai bune producţii din ultimul an, printre care şi Poliţist, adjectiv, de Corneliu Porumboiu, premiat de curând la Cannes, la categoria Un Certain Regard. Printre personalităţile prezente la festival şi onorate cu proiecţiile unor filme de referinţă se numără actriţa Claudia Cardinale şi regizorul israelian Menahem Golan. Copiii beneficiază de un program special de filme, însoţit de lecţii de film. În secţiunea dedicată filmului mut va fi proiectat şi Crucişătorul Potemkin. În paralel cu festivalul se desfăşoară şi Competiţia TIFF, în cadrul căreia se întrec filme din: Marea Britanie, Franţa. Ungaria, Chile, Norvegia, Sri Lanka, Italia, Brazilia şi România, majoritatea premiate deja sau nominalizate la premii importante. Cele mai valoroase filme vor fi recompensate cu: Trofeul Transilvania, în valoare de 10.000 de Euro, Premiul de regie în valoare de 3000 de Euro, Premiul pentru imagine, Premiul FIPRESCI, oferit de Juriul Asociației Presei Străine de Film, şi altele.
Programul TIFF mai cuprinde concerte, expoziţii, o dezbatere despre filmul politic, dar şi evenimentul TIFFashion. Cu prilejul festivalului s-a lansat şi acţiunea Salvaţi Cinematograful Republica. Organizatorii festivalului speră ca,împreună cu autorităţile locale, să reuşească să resusciteze un cinematograf cu o capacitate de 1000 de locuri, care adună în prezent doar 7 spectatori pe zi şi trăieşte cu adevărat doar 10 zile pe an, în perioada de desfăşurare a TIFF-ului. Prezentând campania Tudor Giurgiu, directorul festivalului, a făcut un apel către toţi cinefilii clujeni (oriunde ar fi) să trimită, în perioada 30 mai – 7 iunie, pe adresa salvatirepublica@tiff.ro, o poveste memorabilă acest cinematograf.

E mult mai uşoară dezintegrarea unui atom decât a unei prejudecăţi

mai 31st, 2009

„E mult mai uşoară dezintegrarea unui atom decât a unei prejudecăţi” –
Albert Einstein

Clubul ţărilor posesoare de arme nucleare este restrîns: USA, Rusia, China, Franţa, UK, India, Pakistan, Israel (deşi nici o dată n-a declarat că este posesoare). Mai nou în acest club vor să intre Coreea de Nord şi Iran

Ţările ce folosesc reactoare atomice pentru scopuri energetice şi cercetare este mult mai larg, 30 la număr, împrăştiate pe toate continentele mai puţin Australia.

Coreea de Nord ţinînd de sfera de influenţă aChinei, cel puţin aşa se presupune în cercurile politice, nu reprezintă un potenţial real de dezechilbru.

Iranul prin declaraţiile sale de Negare a dreptului la existenţă a Statului Israel, reprezintă o sursă de dezechilibru.

Dezechilibrul nu este provocat de declaraţiile iraniene, ci de faptul că înarmarea atomică a Iranului, va duce la escaladarea înarmării atomice.

Iranul duce azi o politică de expansiune a „revoluţiei shiite”, lucru ce va duce la înarmarea organizaţiilor teroriste, organizaţii ce nu recunosc valorile umanităţii ale lumii iudeo-creştine, şi neagă şi drepturile lumii musulmane sunite şi a societăţii musulmane moderate. Este vorba de organizaţiile Al Qaeda şi pro Al Qaeda, Taliban, Hamas, Hizbullah (Hezbullah).

Înarmarea Iranului va duce la înarmarea atomică a ţărilor arabe sunite – Arabia Saudită, Iordania, Siria, Algeria.

Acest fenomen va duce nu numai la un dezechilibru politic ci şi la unul economico-social, resursele interne canalizîndu-se nu pentru dezvoltarea societăţii respective, şi inplicit a universalităţii.

China şi Rusia prin prisma economică de a se vedea Forţa Nr.1 în locul Americii, duc o plitică tolerantă faţă de Iran şi Coreea de Nord, politică care poate duce la Dezastrul Nuclear.

Sandvis New York Steak

mai 31st, 2009

A venit vara si asa cum ne schimbam vestimentatia, asa si obiceiurile culinare .
Vom manca mai multe salate, fructe si mici gustari ori supe lejere.
Va propun un sandvis foarte usor de preparat, foarte gustos.
Durata de preparare:15-20 minute
Grad de dificultate: Usoara
Ingrediente:
6 catei de usturoi trecuti prin presa
1 ceapa mijlocie
4 bucati de carne slaba de steak vita (250 gr)
2 paini de sandvis (tip franzela, mini baguette) ori o paine pita taiata in doua.
un varf de cutit piper proaspat macinat
un varf de cutit paprika
sare
30 ml Worchester sauce
1 lingurita ulei comestibil
Mod de preparare:
Se taie carnea si ceapa in bucati mici (forma de pestisori, laniere).
Intr-o tigae de teflon se incinge putin ulei (1 lingurita) si pune ceapa si carnea. Se prajesc cam 3- 5 minute peste care se pune usturoiul, paprika si pieperul, sarea dupa gust.
Se adauga sosul Worchester si se mai lasa cateva minute.
Amestecul se aseaza pe painea taiata in doua si se inchide ca un sandvis.
Garniturile pot fi cartofi pai prajiti ori o mica salata de sezon(rosii, castraveti ridichi de luna, ardei gras in vinegreta de otet balsamic).

Perdanţii şi profitorii unor alegeri anticipate

mai 31st, 2009

Respingerea candidaturilor comuniste pentru fotoliul de Preşedinte oferă opoziţiei posibilitatea de a se revanşa pentru evenimentele monstruoase post-electorale din RM, dar şi pentru falsificarea scrutinului per ansamblu. Deşi, aparent actuala opoziţie parlamentară are o poziţie consolidată, ca urmare a anticipatelor starea lucrurilor se poate schimba radical, în defavoare unor anumite formaţiuni.

Lista comună pentru opoziţie – şansă ambiguă …

În condiţiile unor formaţiuni politice eterogene (după pondere politică, origine şi componenţă, organizare internă, agendă externă etc.), unite accidental ca reacţie la comportamentul post-electoral al guvenrării comuniste, cu scopul obţinerii puterii reale, constituirea unei liste comune este improbabilă. Or, liberalii pot invoca faptul că liderul PLDM a votat în 2005 pentru V. Voronin, iar AMN s-ar putea opune ideei contopirii sale cu partide noi şi mai robuste, pe o listă comună.

Ideea de stabilire a listei comune este destul de fragilă şi ar putea fi torpilată din cauza eventualei identificări anevoioase a “partidului lider”. Mai mult, aceasta se corelează strâns cu disponibilitatea partidelor de a face cedări reciproce pentru atingerea “interesului naţional comun”.

Din alt punct de vedere, înfiinţarea unei asemenea platforme va salva actualele partide parlamentare care au obţinut pe 5 aprilie 2009 un cumul modest de voturi (spre exemplu, AMN – 9,77 % după renumărare sau 11 mandate).

Alternativa participării individuale la posibilele alegeri anticipate permite celorlalte două partide parlamentare de opoziţie să refuze în cele din urmă la lista “salvatoare” anti-comunistă.

Partidul Liberal mizează pe legăturile cordiale cu liderul spiritual al PD-L-ului românesc, care în scopul atragerii voturilor cetăţenilor moldoveni pentru europarlamentare şi alegerile prezidenţiale din România a lansat iniţiativa urgentării procesului de redobândire a cetăţenie. În atingerea acestui obiectiv Traian Băsescu recurge la survolarea spaţiului mediatic pe baza unor decalaraţii populiste, unele dintre care sunt adresate nu numai guvernării comuniste sau Moscovei, dar ţin şi de subiectului integrării europene a RM (recent, la Atena, preşedintele român a declarat că RM trebuie primită cât mai repede în UE, prin intermediul pachetului Balcanilor de Vest, 28.05.09, www.deca.md). De asemenea, liberalii moldoveni intenţionează să folosească efectele victimizării vicepreşedintelui PL, Dorin Chirtoacă, rezultate din contradicţiile dintre primarul de Chişinău şi autorităţile centrale (în prezent, poate fi exemplificată iniţiativa procuraturii în cazul deplasării lui Chirtoacă la Washington sau acuzaţiile aduse de Primar la adresa guvernării comuniste în legătură cu renovarea Parlamentului planificată încă în 2006 etc.).

Spre deosebire de celalte partide aliate, PLDM îşi construieşte strategia pe aspectele legal-juridice ale acţiunilor comuniştilor care afectează viabilitatea statului de drept, respectarea drepturilor omului şi democratizarea RM.

În orice caz, PL şi PLDM sunt favorite pentru a accede în Parlament în cazul scrutinului anticipat. Pe când, AMN urmează să manevreze abil în vederea atingerii aceluiaşi obiectiv.

PCRM în fruntea clasamentului

Contextul existent oferă o serie de oportunităţi comuniştilor care nu numai că şi-au păstrat pârghiile necesare pentru influenţarea voturilor electoratului (resursele administrative, monopolul mediatic, acoperirea bisericii, conjunctura externă etc.), dar şi au intrat în posesia unor argumente puternice noi, deşi false, la adresa opoziţiei. Cu toate că, PCRM-ul a reuşit să-şi menţină un status-quo electoral favorabil, există o serie de circumstanţe care îl dezavantajează (deficienţele bugetare, urmările economice nefaste ale crizei mondiale, revenirea migranţilor moldoveni etc.). De aceea, pentru a evita posibilele riscuri de ordin intern sau exogen, comuniştii elaborează planuri alternative în cazul anticipatelor. În acest sens sunt antrenate câteva instituţii de o importanţă colosală pentru comunişti: aparatul administrativ; sursele mass-media loiale sau cele subordonate PCRM; structurile politico-diplomatice şi mediatice ruseşti; instituţia bisericească, instituţia preşedintelui (V. Voronin) etc. Totodată, convingerea comuniştilor este alimentată de faptul că alegerile desfăşurate în sezonul estival va permite mobilizarea activă, din motive obiective sau/şi subiective, a categoriilor de votanţi pro-comunişti (din rândul pensionarilor, populaţiei rurale, vorbitorilor de limbă rusă sau votanţilor pro-ruşi etc.).

Deşi comuniştii posedă aşi valoroşi pentru o prestaţie bună la alegerile anticipate, ei nu reununţă la ideea unui dialog şi reconcilieri cu opoziţia în realitate insuficient de bine sudată. De fapt, PCRM-ul sub pretextul realizării consensului naţional, susţinut expres de UE, depune eforturi pentru a găsi „votul de aur”. Această iniţiativă face posibilă nu numai exercitarea unor presiuni asupra opoziţiei, dar şi coruperea ei. Sub gravitaţia premiselor existente, PCRM este focusat pe atingerea unui numitor comun cu partide din opoziţie cu şanse modeste de a se remarca în alegerile anticipate, cum ar fi Alianţa Moldova Noastră. În orice caz, achiziţionarea votului de “aur” va însemna trădare, care va fi taxată în viitor. De aceea, formaţiunea politică care va accepta această “afacere dubioasă”, indiferent de gradul de transparenţă a acesteia, în schimbul unor dividende materiale, va trebui să îşi asume riscul expulzării de pe arena politicii active din RM (proprie pentru aşa partide ca PPCD şi PD).

Despre ipocrizia mişcărilor antiglobaliste

mai 31st, 2009

Puţine lucruri care aparţin indubitabil modernităţii au generat o asemenea adversitate precum globalizarea. Ea a fost şi este încă privită ca o perpetuă ameninţare la adresa specificului naţional. În acelaşi timp, însă, puţine discursuri au fost marcate într-o asemenea măsură de ipocrizie precum cele care vituperează visceral împotriva globalizării. De multe ori aceia care ne vorbesc despre efectele nocive ale globalizării poartă costume italiene, mănâncă frecvent în restaurante mediteraneene şi îşi fac vacanţele în diferite zone ale mapamondului. Cu toţii simţim că a ne mişca liberi în societatea de azi este fără îndoială un fapt pozitiv, dar părem a nu considera că acest privilegiu este indisolubil legat de ideea de globalizare. De fiecare dată când ne folosim telefoanele Nokia, laptopurile Asus, frigiderele Siemens sau internetul nu facem altceva decât să recunoaştem tacit beneficiile globalizării. În acelaşi timp, tot datorită globalizării, informaţiile vitale circulă în timp real între state, sistemele de alertă în diferite domenii ajutând la preîntâmpinarea diferitelor probleme.
Se va spune că nu împotriva acestui tip de globalizare se revoltă protestatarii antiglobalizare. Se va spune, de asemenea, că marile culturi le înghit pe cele mici, că toate specificităţile naţionale dispar înghiţite de un corporatism nemilos. Ca enunţ, admit că asta sună ameninţător… Eu însă, cunosc personal oameni care au fost fascinaţi de România ascultând pe diverse scene ale lumii muzica lui Gheorghe Zamfir; există în lumea aceasta oameni pentru care România ar fi rămas veşnic necunoscută dacă nu s-ar fi întâmplat ca într-o zi, într-un colţ de continent, să fi participat la o expoziţie Brâncuşi. Apoi, care este scopul în sine al unei culturi? Nu acela de a se disemina, de a transmite valori? Cu alte cuvinte, scopul unei culturi nu e acela de a aspira către globalizare? Ce valori culturale continuă să rămână valori fără o necesară deschidere către universalitate? Îşi imaginează cineva că o cultură poate fi susţinută în viaţă conectată la aparate care să o ajute permanent să respire artificial? Globalizarea obligă valorile să intre în competiţie, nu într-o competiţie seacă, desfăşurată după reguli sterile, contabile, ci într-una în care, la final, identităţile nu ies slăbite, ci dimpotrivă. E adevărat că globalizarea presupune inevitabil şi dispariţia unor „tradiţii”. Însă tradiţia nu este prin sine însăşi, pozitivă. Nu tot ceea ce poartă atributul de „tradiţional” merită prezervat. Evoluţia însăşi presupune renunţarea la o parte a trecutului şi racordarea la o parte a prezentului. Nu înţeleg desigur prin asta instaurarea unui veşnic punct zero al evoluţiei umane, dar orice continuitate presupune dispariţii şi, aşa cum spuneam, renunţări.
Or, globalizarea tocmai asta face: triază valorile în funcţie de un zeitgeist implacabil. Superficialitatea de care ne plângem cu toţii şi care este fără îndoială marele pericol al lumii contemporane nu e rodul globalizării, ci al opoziţiei din ce în ce mai acute între cultură şi civilizaţie, între valorile materiale şi spirituale. Mai mult decât atât, opunându-ne globalizării nu facem altceva decât să netezim drumul superficialităţii: împiedicând valorile să circule, încurajăm naţionalismele de tot felul şi orgoliile mărunte ale unor politicieni blocaţi în trecut.

În 2009, europarlamentarul danez Mogens Camre declara că inteligenţa popoarelor din Balcani este mult inferioară celei pe care o posedă nord-europenii. Stupiditatea acestei afirmaţii nici măcar nu mai trebuie probată. De ce? Pentru că, ajutaţi de globalizare, înţelegem astăzi că nu există popoare „in corpore” inteligente sau mai puţin inteligente. Domnul Mogens (al cărui nume mărturisesc că l-am căutat folosind motorul de căutare globalizat Google) este un politician ridicol, specie pe care o regăsim nu numai în Danemarca, ci şi în România, Canada sau oriunde altundeva în lume. Dacă domnia-sa ar fi făcut această declaraţie într-o lume mai puţin globalizată, poate că efectele ei ar fi fost mai mari. Aşa, însă, îl privim cu amuzament, tratându-l cu indiferenţa cu care trebuie tratată orice declaraţie de acest fel.
Vă propun să vă uitaţi cu atenţie la tipologia protestatarilor antiglobalizare. Mulţi dintre ei sunt tineri furioşi care află din timp unde se desfăşoară summiturile NATO (posibil folosind tot internetul) şi care se folosesc de prilej pentru a-şi exhiba pornirile violente. Cocktailuri Molotov, cagule, pancarte… toate fac parte din arsenalul unor indivizi adesea neinformaţi. Ce putem aşeza în locul globalizării? Naţionalisme de genul celor promovate de Mussolini, Castro sau Ceauşescu? Bine, dar am încercat deja toate aceste aşa-zise „soluţii”. Ce fac toţi aceşti activişti antiglobalizare după ce îşi termină protestul? Nu cumva merg acasă, beau cafea turcească, fumează trabucuri cubaneze, scriu mailuri folosind sistemul de operare dezvoltat de Microsoft, se uită la un film american, îşi încălzesc locuinţele cu gaz rusesc, îşi plătesc utilităţile cu un card Visa, circulă prin Europa către următorul summit NATO cu Air France? Este sau nu aceasta o dovadă suficientă de ipocrizie?

Pictorul Romeo Niram – singurul străin din Garda Regală a Spaniei

mai 31st, 2009

Artistul plastic român Romeo Niram a fost invitat să facă parte din Garda Regală a Spaniei (Reales Tercios), fiind primit cu gradul de locotenent. Colonelul Miguel Angel Galan Segovia a văzut, întâmplător, picturile sale şi a rămas impresionat, prezentându-l pe pictor superiorilor săi.

!poza94! La propunerea Generalului Manuel Fuentes Cabrera – Preşedintele Gărzii Regale, Romeo Niram a realizat o pictură pentru Prinţii de Asturia, Felipe şi Letizia, care îşi aniversează luna aceasta 5 ani de la căsătorie. Artistul român va înmâna Prinţilor tabloul în cadrul unei ceremonii private.

Acesta este primul tablou realizat de Romeo Niram pentru Casa Regală, urmând să ofere, la propunerea Gărzii Regale, o altă pictură Regelui Spaniei Juan Carlos I.

Reales Tercios este un corp de elită, cu o îndelungată tradiţie, fiind fondat în sec. al XVI-lea, şi aparţine de Ministerul de Interne. Romeo Niram este primul străin care a fost acceptat ca membru, din istoria acestei Instituţii.

Tabloul realizat pentru Prinţi este un ulei pe pânză de dimensiuni mari, iar rama, de aproape 3 metri, a fost realizată de un alt artist român din Spania, Bogdan Ater, şi reprezintă “Poarta Sărutului” de Constantin Brancuşi.

Denumit “Poarta Sărutului din Asturia”, tabloul este un portret al cuplului princiar, în care pictorul şi-a continuat seria de manifestări artistice legate de admiraţia sa pentru opera lui Brâncuşi.

Criticul de artă Prof. Dr. Begoña Fernández Cabaleiro vede în această pictură o “expresie a îmbinării a celor două culturi, cea românească şi cea spaniolă”, artistul folosind şi elemente din opera lui Salvador Dali. Prinţul Felipe este înfăţisat purtând uniforma de Comandat al Forţelor Armate şi ţinând în mână Crucea Asturiei iar Prinţesa Letizia apare ca o Madona daliniană. Cei doi sunt încadraţi de o construcţie arhitectonică ce sugerează Poarta Sărutului, însă reprezentată în maniera lui Salvador Dali.

Din compoziţie mai fac parte şi elemente picturale proprii lui Leonardo Da Vinci, criticul de artă subliniind prezenţa acestor 3 mari repere din arta universală: Brâncuşi, Da Vinci şi Dali. “Avem de a face cu o opera de artă de o mare îndrăzneală, nu este deloc uşor să îmbini pictura renaşterii cu cea suprarealistă şi cu sculptura, dar, chiar în acest gest de extravaganţă artistică stau originalitatea şi stilul, deja inconfundabil, al lui Romeo Niram, care îşi dovedeşte încă o dată, atât admiraţia pentru compatriotul Brâncuşi cât şi calităţile de mare portretist. Din aceasta aparent nevinovată joacă printre mai-marii lumii artei, se naşte pe pânza lui Niram o operă de artă spaniolă, românească şi universală.”

Sursa: Defeses Fine Arts

57/157

mai 31st, 2009

Scriu aceste câteva rânduri de 1 Iunie, ziua copilului. În urmă cu 20 de ani am participat la o dinamică de grup (workshop), \”I am\”, foarte la modă la sfârşitul anilor 80. Dar despre asta vă voi povesti cu o altă ocazie, când, dacă veţi fi curioşi, vă voi introduce în perioada plină de farmec şi peripeţii pe care am trăit-o în acei ani, când impulsul de a gusta viaţa efervescentă şi tumultoasă a Tel-Aviv-ului, de a cunoaşte cât mai mulţi oameni, m-a rostogolit spre tot felul de întruniri, conferinţe, cursuri de comunicaţie, forumuri ciudate, introspecţii şi căutări, care mi-au schimbat în mare măsură opiniile, priorităţile şi idealurile. Să revin însă la \”I am\”. Unul dintre scopurile acestui workshop era să te ajute să te îndepărtezi de propria ta imagine, de modul în care vrei să fii perceput de semenii tăi, şi să readuci, în viaţa de zi de zi, copilul din tine, naivitatea lui, inocenţa, energia, surâsul. Simultan – să îndepărtezi bariere şi ezitări, ziduri pe care le-ai construit în timp, în jurul tău, pentru a-ţi menaja vulnerabilitatea, pentru a te apăra de lovituri, fiind însă, totodată, şi o fortificaţie care te împiedică să vezi dincolo de ea, în spatele căreia te simţi la adăpost, dar care riscă să-ţi eternizeze singurătatea.

Ce-mi veni să fiu aşa serios deodată, tocmai de ziua copilului? Am intrat în luna iunie şi mă apropii de îndoielnica satisfacţie a împlinirii vârstei de 57 de ani. Spuneam, nu demult, unor prieteni, că în aceşti ani am trăit, de fapt, cât în 157, dacă măsurăm timpul prin aventuri, necazuri, tristeţi, bucurii, realizări, eşecuri, întâmplări şi evenimente care m-au plămădit. Desigur că cei din jurul meu se aşteaptă ca un om de 57 de ani să fie ponderat, sobru, să inspire respect, să se încadreze în ceea ce consideră ei că ar trebui să fie o persoană cu vârstă de bunic, cu o profesiune respectabilă şi un comportament social adaptat unor norme sau tipare acceptate. Şi pentru că oamenii sunt subiectivi, văd deseori sprâncene ridicate în semn de mirare, pentru că par neconvenţional, orientat în direcţii multiple, cu preocupări diverse, cu vocaţii şi pasiuni, care (cum altfel?) ar reprezenta, fără îndoială, o dovadă de risipire sau superficialitate.

Dar eu cred că am reuşit, într-un colţ al sufletului meu, să păstrez ceva din copilul de altădată, cel ce-şi sărbătoreşte azi aniversarea. Cu entuziasmele sale, cu privirea zglobie, neastâmpărat, explorând împrejurimile, în căutarea permanentă a unui nou joc. Şi ce poate fi mai serios decât jocul, cu regulile lui, cu surprizele care apar în fiecare clipă şi te absorb într-un alt spaţiu, unde te aşteaptă ceva indefinibil, care se va constitui, pe nesimţite, într-un proiect? Fără să-i pese de critici şi oprelişti, copilul se dăruieşte, fără rezerve, jocului, candoarea fiindu-i izvor de energie. În decursul anilor însă, dubiile tind să pună piedici spontaneităţii, să-i stârnească întrebări, dileme, să-i deprime iniţiativele, să-i şoptească la ureche că s-a realizat deja, că trebuie să se încadreze într-un cub de dimensiuni exacte, previzibile, conform unor legi euclidiene, pe înţelesul tuturor. Din păcate cubul are şi plafon, dincolo de care doar imaginaţia şi fanteziile pot zbura, în timp ce zidurile devin tot mai groase, impermeabile, dure.

Dar pentru că viaţa trebuie să aibă cel puţin un sens, păstrez copilul din mine, ştiind că el poate străbate aceste ziduri şi plafonul mulţumită sfintei sale naivităţi.

( publicata in urma cu un an in Jurnalul Saptaminii, Tel Aviv, dar pastrindu-si actualitatea)

De ce ar trebui să mergem la urne pe 7 iunie?

mai 31st, 2009

Revista ACUM a transmis o serice de întrebări pentru capii de listă a patru partide care candidează în alegerile europarlamentare din 7 iunie: Adrian Severin (PSD-PC), Theodor Stolojan (PDL), Norica Nicolai (PNL), Laszlo Tokeș (UDMR). Din păcate, doar Norica Nicolai a răspuns acestor întrebări.

1) De ce ar trebui să facă efortul alegătorii să meargă la urne pe 7 iunie, dat fiind interesul tradițional scăzut în majoritatea țărilor membre pentru acest scrutin?

Alegătorii trebuie să înţeleagă că Europa este şansa noastră, în acest moment, iar succesul nostru ca ţară depinde, în mare parte, de capacităţile profesionale ale celor trimişi să ne reprezinte în Parlamentul European. Viitorii eurodeputaţi vor trasa politicile UE în următorii patru ani, ei sunt cei care adoptă legile care ne vor afecta viaţa de zi cu zi, ei vor hotărî spre ce direcţie vor merge banii Uniunii – fie că este vorba de drumuri şi infrastructură, cercetare sau dezvoltare. Românii trebuie să meargă la vot pentru că este dreptul lor să hotărască cine îi va reprezenta în Europa.

2) Criticii spun că Parlamentul European este un cimitir al elefanților, unde se duc doar poiticieni de categoria a doua sau expirați pe plan național. Cum contracarați această acuzație?

Toată lumea vorbeşte despre globalizare fără să ia în calcul şi o anume tendinţă de globalizare a politicii. În cazul UE, prin tratatele constitutive, ordinea juridică europeană prevalează ordinii juridice naţionale. Dacă într-un stat membru sunt obligat să respect obiectivele europene şi să îmi adaptez legislaţia naţională la spiritul acestor directive, credeţi că acest lucru poate fi făcut de către politicieni expiraţi sau de oameni cu o viziune mai largă decât cei din politica naţională? Ce înţelegem prin cuvântul “expirat”? Vârsta unei personae implicate în politică sau conţinutul intelectual al acesteia? Cred că un politician precum Pat Cox, Hans-Gert Poettering sau Graham Watson sunt oameni cu viziune mult mai largă decât un deputat de Ferentari.

Ceea ce explică în momentul de faţă lipsa de performanţă a multor regimuri politice este faptul că au promovat constant un discurs de fractură între generaţii, fapt ce a condus la dezordine, lipsă de eficienţă, acceptare publică discutabilă. Toate acestea pot conduce la apariţia unor lideri autoritari, acceptaţi de o generaţie fără experienţă ca modele şi la o lipsă cronică de performanţă în administrarea statelor.
I-aş invita pe critci să calculeze media de vârstă a viitorilor europarlamentari liberali români. Apoi să se uite în CV-urile acestora şi să afle ce activitate politică au până în acest moment. Din punctul de vedere al PNL, România va avea o garnitură de produse româneşti de prestigiu în Parlamentul European.

3) Cu ce pot îmbunătăți europarlamentarii dumneavoastră traiul persoanelor din România (cetățeni români sau rezidenți ai statelor UE)?

Parlamentul European trasează politicile în domenii foarte importante pentru viaţa de zi cu zi a Românilor. Datorită normelor europene, ţările membre sunt obligate să asigure cetăţenilor lor un mediu mai curat, alimente mai sănătoase, servicii şi slujbe mai bune. Un bun europarlamentar va şti ca la Bruxelles să poarte, înainte de toate, interesul ţării sale şi să facă în aşa fel ca plecând de la problemele românilor să traseze politici europene în favoarea lor. Mai mult decât atât, cetăţenia europeană poate aduce beneficii majore în libera circulaţie a persoanelor, în migraţia forţei de muncă, în accesul la un sistem educaţional şi de sănătate performant şi competitiv.

4) Ce veți face ca să puneți capăt risipei și acuzațiilor de corupție la adresa instituțiilor europene, inclusiv a Parlamentului European?

Tot ce pot să fac eu, fiind la început de drum, este să am o conduită corectă, un comportament transparent şi o activitate în folosul celor care m-au ales. Cred că, în acest moment, multe directive sunt adoptate din raţiuni de celeritate într-o procedură cvasitransparentă, sub presiunea grupurilor de lobby, iar în Comisia de control bugetar , în care intenţionez să activez, voi fi atentă la modul în care se alocă resursele şi mai ales la eficienţa cu care ele sunt cheltuite.

5) Ce loc vedeți pentru România în Uniunea Europeană, ca o națiune într-o asociere de națiuni sau ca un stat într-o federație tot mai integrată?

În opinia mea, spaţiul European va continua să fie un spaţiu al naţiunilor. Istoria, cultura, civilizaţia, statutul economic şi, nu în ultimul rând, mândria de a fi german, francez, englez sau roman, vor cântări mult într-o opţiune federală. De altfel, şi încercarea de a adopta o Constituţie, cât şi revenirea ulterioară prin tratatul de la Lisabona au dovedit că Europa nu este pregătită să accepte un model politic şi cultural de tip federal.

Capestang, mon amour!

mai 31st, 2009

Capestang, mon amour!
În după-amiaza zilei de 6 iunie, mai bine de o sută de persoane erau adunate în curtea castelului din centrul oraşului Capestang.
Capestang este o mică localitate care se găseşte în inima regiunii Languedoc, la egală distanţă de oraşele Béziers şi Narbonne. Aflat în mijlocul celei mai extinse zone viticole din lume, dar la numai 20 Km de mare, localitatea aminteşte prin numele ei de origine latină – Capus stagni – existenţa unei întinderi de apă care o lega de Marea Mediterană. Acest lac sărat a generat prin sarea pe care o producea timp de secole bogăţia aşezării care, în Evul Mediu, avea, la un moment dat, aproape tot atâţia locuitori cât şi unele oraşe devenite, mai târziu, capitale de Departament.
Photobucket
Inaugurarea vizitelor la castelul din Capestang
Aşa se face că, la Capestang, a început, încă din secolul XIII, construcţia unei enorme biserici, colegiala aflată în piaţa centrală a aşezării. Numai că, după ce s-a construit cam o treime din edificiul plănuit, fondurile s-au terminat şi colegiala aşteapta de vreo şapte sute de ani sfârşitul lucrărilor.
În imediata vecinătate a catedralei, o construcţie de aparenţă modestă, un fel de paralelipiped de o formă greu de definit, sprijinit într-o parte de o casă tipică pentru stilul practicat în secolul XIX, poartă în langaj local numele de “castel”. E drept că vizitatorul care îşi dă osteneala să înconjoare clădirea descoperă o incintă majestuoasă din care mai supravieţuiesc două turnuri circulare, ce au înfruntat cu semeţie timpul, rezistând poate nu atât urgiei vremurilor, cât nepăsării şi mentalităţii materialiste ale oamenilor, începând din ziua în care cei care le-au construit, arhiepiscopii din Narbonne, nu mai aveau puterea economică de altă dată.

În Evul Mediu, arhiepiscopul din Narbonne controla un teritoriu imens care se întindea, la un moment dat, de la apa Rhônului până în nordul oraşului Toulouse şi, de-a lungul ţărmului Mediteranei, dela Barcelona până în Ceveni. Averile bisericii erau imense şi proveneau, tot atât de bine, din exploatarea terenurilor agricole, din vânzarea sării sau din dijmele încasate pentru tranzacţiile comerciale. În secolul XIV, averea arhiepiscopului din Narbonne era estimată ca fiind a treia din regat, după cele ale prelaţilor din Rouen şi Auch.
Capestang nu era decât unul dintre cele 18 oraşe fortificate care controlau întregul teritoriu aparţinând episcopatului. Cum înalta faţă bisericească circula în permanenţă prin domeniile sale, ea avea nevoie de nenumărate reşedinţe în care să poată poposi. În acelaşi timp, într-un castel ca cel din Capestang locuiau în permanenţă autorităţile religioase sau administrative din anturajul său, ba chiar şi membrii familiei sale. În paralel, oraşul se dezvolta sub conducerea “consulului”, un fel de guvernator, care avea şi el “obligaţiile” lui şi care se găsea uneori în acord, alteori în opoziţie cu interesele episcopului.
Photobucket
Vedere parţială a plafonului pictat in secolul XV
În ciuda acestei puteri acumulate de-a lungul anilor, soarta oraşului n-a fost întotdeauna “un long fleuve tranquille”.
În 1356, spre sfârşitul Războiului de o sută de ani, fiul regelui Angliei, teribilul Prinţ Negru, a lansat un atac împotriva oraşului Narbonne care se pare că nu a putut fi oprit decât sub zidurile de apărare de la Capestang.
Câţiva ani mai târziu, în 1380, Jean de Berry, unchiul regelui Franţei Charles VI, a locuit la Capestang, probabil în “castel”, locul cel mai sigur din regiune. Pentru că, din cauza revoltei permanente a populaţiei, decimată de războaie şi de ciumă, niciunul dintre oraşele vecine, Béziers sau Narbonne, nu mai erau de încredere.
Între timp, secol după secol, castelul era mărit şi fortificat. Însă dintre toate construcţiile care pe atunci acopereau mai bine de 1500 m2, nu s-a mai păstrat până în zilele noastre decât sala de recepţie, care se găseşte la primul etaj al unei clădiri cu o înălţime de vreo 20 m, sprijinită de două puternice contraforturi şi în care, până la sfârşitul anilor ’70, se putea urca printr-o scară monumentală. Celelalte clădiri, capela, o parte din turnuri şi din zidul de apărare, edificiul de locuinţe, au fost distruse de-a lungul secolelor XVIII, XIX şi XX. Lipită de sala de recepţie, a fost construită în secolul XIX o casă tipic “burgheză”, ba chiar, acum 110 ani, un proiect prevedea demolarea întregului ansamblu medieval pentru a face loc construcţiei primăriei şi a unor hale comerciale.
În 1977, când scara de onoare tocmai fusese demolată şi se vorbea din nou de distrugerea sălii de recepţie care a servit timp de mulţi ani pentru înmagazinarea fânului, un cercetător care studia arhitectura edificiului a descoperit aici un plafon pictat pe care puţinii locuitori ai oraşului care şi-l aminteau nici nu-l mai băgau în seamă.
Primele studii au demonstrat că picturile care decorau pereţii sălii, de cca. 20 m lungime şi 8,30 m lăţime, reproduceau între altele blazonul lui Bernard de Farges, arhiepiscopul din Narbonne între 5 mai 1311 şi 1 mai 1341. Plafonul din lemn a fost însă adăugat la mijlocul secolului al XV-lea, la cererea episcopului Jean d’Harcourt (1436-1452) sau a vărului său Louis, care l-a urmat în această funcţie (1452-1460). Au fost regăsite, printre picturi, blazoanele lor “de geueles à deux fasces d’argent”, identice cu cele care decorează biserica din Narbonne. În rest, nu ştim nimic! Nici cine le-a executat, nici în ce an cu exactitudine, nici circumstanţele care au dus la executarea acestei opere unice pentru noi, reprezentativă pentru arta secolelor XIV şi XV.
Lucrul cel mai remarcabil în cazul acestui plafon pictat este varietatea şi autenticitatea imaginilor executate. Temele reprezentate în acest “comics” sunt tot atât de numeroase pe cât de variate: imagini religioase, personaje de teatru (muzicieni, dansatori, saltimbanci), scene de vânătoare, momente groteşti, caricaturi, animale reale sau fantastice, embleme nobiliare sau religioase. Nu sunt neglijate nici temele care descriu viaţa de toate zilele, scene în care personajele exprimă dragostea sau dispreţul pentru cei care-i înconjoară. Printre cele 140 metope care existau la origine, 28 au dispărut cu desăvârşire şi 17 sunt ilizibile. Una dintre bârnele de susţinere a plafonului, încorporată în clădirea atenantă construită în secolul XIX, nu a fost degajată decât la începutul anilor ’90. Imaginile, motivele decorative, culorile ei, apărate timp de un secol de intemperii sau de excrementele porumbeilor care îşi găsiseră adăpost în plafonul sălii abandonate, apar astăzi cu o prospeţime fără egal, ca şi cum ar fi fost executate nu demult.
A trebuit să treacă însă mai bine de treizeci de ani până când fondurile necesare au putut fi găsite, specialiştii acelei epoci convocaţi şi un spaţiu muzeal, care să explice istoria, tehnica şi arta locului în care ne aflăm, să poată fi amenajat.
Aşa se face că, pe 6 iunie 2008, a fost deschis publicului, în mod oficial, “le Château de Capestang – demeure des archevêques de Narbonne” care adăposteşte cel mai important şi bine conservat plafon pictat din secolele XIV-XV în zona Mediteranei occidentale. În curând va lua fiinţă şi o asociaţie care va reuni oraşele Europei meridionale ce posedă un plafon pictat şi a cărui sediu se va afla la Capestang.
* * *
“La Société Archéologique Scientifique et Littéraire” din Béziers este una dintre cele mai prestigioase societăţi savante din Franţa. Creată în 1834, ea era moştenitoarea spirituală a fostei Academii Regale de Ştiinţe şi Belletristică fondată în acelaşi oraş în 1723. După ce, la începuturile ei, societatea era specializată în studiile arheologice, începând din 1859, domeniul ei de activitate se extinde, devenind “ştiinţifică şi literară”.
În 1874, “la Société Archéologique Scientifique et Littéraire” este recunoscută “d’utilité publique” şi devine cea mai veche societate de acest gen din departamentul Hérault, de o vechime anterioară cu un deceniu instituţiei omoloage din Montpellier.
Aflată, începând din 1859, în primăria din Béziers, Societatea Arheologică s-a instalat în 1903 în Muzeul de Belle-Arte, după dorinţa vicepreşedintelui ei Fabregat, primarul oraşului, care a lăsat moştenire edificiul în care a fost amenajat acest muzeu.
Photobucket
Sediul Societăţii de Arheologie din Béziers
În 1986, un alt binefăcător Dr. L. Bergé, a permis instalarea ei într-un “hôtel particulier”, lăsat prin testament oraşului în vederea amenajării unui muzeu de arte decorative.
Societatea a jucat, încă dela începuturile ei, nu numai un rol cultural, dar chiar şi estetic, urmărind în mod sistematic înfrumuseţarea oraşului. Ei i se datorează ridicarea statuii lui Pierre-Paul Riquet, constructorul celebrului Canal du Midi, care uneşte, încă din secolul XVIII, Mediterana cu Oceanul Atlantic. Statuia, dăltuită de David d’Angers, a fost instalată în 1838 în centrul oraşului unde a văzut lumina zilei faimosul vizionar şi a devenit un simbol al urbei. Nu demult, la Société Archéologique a obţinut reîntoarcerea la Béziers a statuii “Geniul latin”, executată de una din gloriile locale, sculptorul Magrou.
Tot această societate este la originea principalelor muzee şi colecţii din Béziers. Ea dispune de o vastă bibliotecă şi de arhive din care cele mai vechi mărturii datează din secolul XIII. Printre documentele păstrate în colecţiile ei, se găsesc şi cele legate de cel mai vechi concurs de poezie în limba occitană, care a debutat în 1838. Societatea reuneşte azi mai bine de 800 membri, printre care se numără mai toate personalităţile artistice, literare, ştiinţifice şi chiar politice ale regiunii.
Photobucket
La conferinţa lunară a Societăţii de Arheologie
Cel care ar avea curiozitatea de a consulta Buletinele anuale publicate la Société Archéologique Scientifique et Littéraire spre sfârşitul secolului XIX, ar descoperi printre membrii de onoare numele poetului român “Véseli Alecsandri, Sénateur à Mircesti (Roumanie)”, menţionat începând din 1883 până în 1890.
Tot printre membrii de onoare se află şi Fréderic Mistral, premiul Nobel pentru literatură, cel care, împreună cu alţi şase oameni de litere, lansase în 1854 mişcarea de reabilitare a literaturii provensale, fondând “le Félibrige”, definită printr-o scrisoare ministerială datată 14 aprilie 1877 drept ”o asociaţie literară menită a încuraja literaţii şi savanţii ale căror lucrări au ca scop cultura şi conservarea limbii provensale”. Această mişcare a avut într-a doua jumătate a secolului XIX un enorm răsunet nu numai în sudul Franţei, dar şi în ţările de limbi romanice alăturate, precum Spania şi Italia, ajungând mai apoi până în România şi chiar în Peninsula Balcanică. În perioada de glorie a acestei mişcări, la sfârşitul secolului XIX, contactele ei susţinute cu regina-poetă a României, Carmen Sylva, au făcut ca aceasta să fie numită “la reine des félibres”. Aşa se face că diferiţi felibri au fost decoraţi cu ordinul “Coroana României”. Printre ei se numără, în afară de F. Mistral, Jacques Roumanille, membru fondator al mişcării felibreene, Bonaparte-Wise sau Quintana, care făceau cu toţii parte din Société Archéologique Scientifique et Littéraire dela Béziers.
Toţi aceşti membrii eminenţi participaseră, într-un fel sau altul, la concursul de poezie pan-latină câştigat de Vasile Alecsandri în 1877 cu celebra “Odă ginţii latine”. În perioada următoare, când Vasile Alecsandri, Ministrul României în Franţa, locuia la Paris, contactele lor s-au intensificat, concretizându-se prin vizita ambasadorului în Provenţa. Aşa se face că putem întâlni, câţiva ani la rând, printre operele primite la Société Archéologique şi revista “ROMÂNIA”, transmisă de Ministerul Instrucţiunii publice din Paris.
În Buletinul datat 1891-1892 este anunţat decesul lui “Veséli Alecsandri, membre honoraire, décédé à Mircesti (Roumanie), le 6 septembre 1890”. Pe aceeaşi pagină suntem informaţi de dispariţia lui “Joseph Roumanille, membre correspondent décédé à Avignon, le 24 mai 1891”.
Tot în acest Bulletin, într-un articol privind activitatea literară a Societăţii de Arheologie, este analizat memoriul: “Notes pour servir à l’histoire de Capestang, par un capestanais”. Studiul scris de Fernand Pigot trece în vedere “istoria feudală, comunală şi religioasă a acestui oraş al cărui castel a aparţinut arhiepiscopului din Narbonne şi a cărui colegială este importantă”. După cum spune redactorul Buletinului, “această lucrare revelă un spirit ce doreşte să cunoască şi să ne facă să cunoaştem istoria regiunii lui în scopul de a ne face s-o apreciem mai bine”. Drept pentru care Societatea de Arheologie îi atribue lui Fernand Pigot “de Capestang” o medalie de bronz, “pentru a-l ajuta să continue cu perseverenţă opera întreprinsă, cu condiţia de a nu neglija latura arheologică…”.
Fernand Pigot (1867-1928), tânăr pasionat de istoria oraşului său, nu avea decât 23 ani când primea această decoraţie!
În continuare, el a făcut o carieră jurnalistică şi literară excepţională. În afară de activitatea de viticultor, el a fost şi “félibre”, conferenţiar mutualist, unul dintre pionierii “Creditului Mutualist Agricol”, bancă existând până astăzi sub numele “Credit Agricole”, corespondent la Radio France, mecenă a Arenelor din acelaşi oraş, fondatorul revistei “L’Escola dels Titans”, directorul unor ziare în limbă occitană “Lou Camels” şi franceză “Le Petit Bitterois”. În 1907, cu ocazia revoltei viticultorilor din Languedoc, Fernand Pigot s-a distins prin tentativa de a unifica mişcările revendicative din cele patru departamente mediteraneene, pronunţând peste tot discursuri în “langue d’oc”. El a fost unul dintre prietenii şi colaboratorii lui Marcellin Albert, liderul mişcarii populare din 1907.
Pe 26 februarie 1926, C. Papp de Maros-Csüged, proprietarul unei societăţi de comerţ internaţional din Béziers, adresa scrisoarea următoare Dlui. Ministru al Afacerilor Externe dela Bucureşti:
“…Locuind la Béziers de douăzeci de ani şi făcând războiul în Franţa unde m-am angajat ca voluntar, m-am stabilit cu titlu permanent în acest oraş.
Numeroşi români sunt stabiliţi sau rezidă de manieră temporară la Montpellier, Béziers, Narbonne ori ca studenţi, comercianţi sau lucrători manuali. Ei au nevoie câteodată de viza Consulatului României.
Din păcate nu există decât un consulat la Marsilia, ceea ce îi obligă să se deplaseze şi le ocazionează cheltuieli de călătorie importante.
Am onoarea de a semnala, Înaltei bunăvoinţe a Excelenţei Voastre, pe Domnul Fernand Pigot publicist-felibru, 33 Av. de la République din Béziers, onorat cu Coroana României pe data de 9 februarie 1901. Acesta ar accepta să îndeplinească funcţia consulară la Béziers.
Cunoscut în întreaga regiune, el s-a ocupat de multă vreme de studenţii români care se află la Montpellier şi de toţi cetăţenii români, care i-au fost indicaţi.
Iubind profund tot ce e român şi vine din România, el a făcut în mediile literare şi comerciale, în care este foarte stimat, o importantă propagandă în favoarea României. Acţiunile lui au fost întotdeauna dezinteresate şi constante.
Sper că Excelenţa Voastră va analiza cererea noastră, cu respect al Dvs. devotat rămânem…”

Photobucket
Desen reprezentând pe celebrul felibru din Capestang
După formalităţile de rigoare, în urma propunerii Excelenţei Sale Dl. Mitilineu, Ministrul Affacerilor Străine, Regele României, Ferdinand, semnează la Sinaia, pe 29 octombrie 1926, decretul care “decide înfiinţarea, pe ziua de 1 octombrie 1926, a unui Consulat de a II-a categorie (onorar) al României la Béziers (Franţa)”. Tot prin acelaşi decret, Regele decide că Dl. Fernand Pigot este numit, în aceeaşi zi, Consul onorific al României ca titular al oficiului consular nou înfiinţat.
Dispunem de o copie a scrisorii adresate de Legaţia română din Paris, datată 25 ianuarie 1927, însoţită de “formularul de foaia personală şi cel de jurământ completat de Dl. Fernand Pigot împreună cu un fac-simil în dublu exemplar cu semnătura sa”.
După tradiţia orală păstrată în familia lui Fernand Pigot, această numire nu se datora numai meritelor precitate ale noului consul, ci şi faptului că acesta cumpărase 3000 cai în România!
În orice caz, timp de patru ani, drapelul României a fluturat pe faţada casei din 33, rue de la République (astăzi “22 Août 1944”- data eliberării oraşului) sediul oficial al Consulatului, unde Fernand Pigot locuia în perioadele când ocupaţiile, mai ales viticole, nu îl reţineau la Capestang, leagănul familiei.
Pivniţele proprietăţii lui din Capestang, aparţinând descendenţilor lui Fernand Pigot, pot fi vizitate şi astăzi; pentru că Dna. Marie Cros, strănepoata consulului, a instalat aici un agreabil restaurant, numit “La table du vigneron”.
Din păcate, pe 22 iunie 1928, un accident stupid face ca Fernand Pigot să-şi piardă viaţa, tot la Capestang, la numai 60 ani. Însă Legaţia României nu află de acest deces decât pe 28 septembrie 1929. Pe 2 octombrie, Ministrul Plenipotenţiar Însărcinat cu Afaceri la Paris, B. Cantacuzino îi adresează Dlui. Vaida Voievod, Ministru al Afacerilor Străine ad interim, o scrisoare în care afirmă că “întrucât lucrările consulare sunt foarte puţin numeroase la Béziers, cred că nu este necesar să fie înlocuit”.
Totuşi, la 29 septembrie 1930, Legaţia din Paris răspunde la o notă primită din partea Ministerului Afacerilor Străine francez care îşi dădea acordul pentru numirea Dlui. Guy Henry în postul de la Béziers. Însă o notă manuscrită indică, pe acelaşi document, că “în urma încetării din viaţă a fostului consul Fernand Pigot consulatul din Béziers este desfiinţat din 1929”.
În mod straniu, o notă transmisă pe data de 20 aprilie 1940 (după zece ani!) de către “Ministrul Regal al Afacerilor Străine din Bucureşti Dlui. Richard Franasovici, Ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Majestăţii Sale Regelui la Paris” spune:
“Am onoarea a Vă transmite aci-alăturat un act autentificat recent de o persoană a cărei iscălitură este necunoscută la acest Departament şi care se intitulează “ataşat consular” pe lângă Consulatul României din Béziers, rugând pe Excelenţa Voastră să binevoiască a dispune să se cerceteze cine este această persoană”.
Urmează descrierea demersurilor întreprinse după decesul lui Fernand Pigot, precizând că din 1929,
“… în toate lucrările lor (Ministerul sau Ambasada n.n.) au încetat de a mai menţiona Consulatul din Béziers, printre Consulatele României existente în Franţa.
Faţă de cele ce preced rog pe Excelenţa Voastră să binevoiască a dispune să se ia măsurile de cuviinţă pentru ca ştampilele şi emblemele Consulatului din Béziers să fie ridicate dela persoanele în mâna cărora se află astăzi, fără vre-o îndreptăţire legală, comunicându-se totodată în mod oficial la Quay d’Orsay, că acel consulat a încetat de a mai exista din anul 1929”.

Probabil că evenimentele dramatice care au urmat timp de cincizeci de ani, mai întâi în întreaga Europă şi mai apoi în România, au lăsat în umbră soarta stranie a Consulatului din Béziers.
Poate că astăzi, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană şi multiplicarea prezenţelor româneşti în Languedoc, un consulat la Béziers şi-ar găsi justificarea. Şi de ce nu, chiar la Capestang?
Cu condiţia să se găsească o personalitate dispusă, caii ne mai fiind la modă, să cumpere 3000 maşini “LOGAN” în România!

Adrian Irvin Rozei, Capestang, iunie 2008

BANATUL – MULTICULTURALITATE ŞI MULTICONFESIONALITATE (IV)

mai 31st, 2009
Catedrala ortodoxă este unul dintre simbolurile TimișoareiCatedrala ortodoxă este unul dintre simbolurile Timișoarei

Banatul şi Timişoara de astăzi trăiesc timpul unei tranziţii, aidoma întregii Românii. O mare parte a vechilor familii care au conferit o identitate inconfundabilă regiunii au emigrat. Ea reprezenta segmentul inginerilor, muncitorilor constructori, mecanicilor, micilor meseriaşi, dar şi elitele profesionale. Indiferent de grupul de provenienţă, a plecat cea mai mare parte a vorbitorilor de limbă germană. Astăzi, mai mult decît în 1989, majoritatea vorbitorilor de română nu mai ştiu o altă limbă înafara limbii materne. Un număr relativ redus de elevi şi studenţi mai învaţă germana, acest aspect fiind vizibil graţie mai ales Liceului Nikolaus Lenau, Forumului Democrat German, Centrului Cultural German şi Catedrei de limbă germană a Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest. De exemplu, studenţii de astăzi ai univesităţii timişorene preferă cu mult mai mult engleza şi, mai nou, italiana. Emigrarea comunităţii germane şi a vorbitorilor români de germană, la care se adaugă dispariţia comunităţii evreieşti şi mutarea unui segment important al vîrfurilor culturale şi artistice de limbă maghiară la Budapesta şi Szeged, a produs o schimbare. Motivele emigrării în masă în ultimele două decenii nu au fost doar de natură economică, ci şi politică. Acestea din urmă au fost cauzate mai cu seamă de conservator-defectuoasa orientare a ideologiei partidelor aflate la putere. Golul rămas în urma plecărilor masive a vechilor locuitori a fost ocupat pe nesimţite de o populaţie venită din satele şi micile oraşe ale Banatului, dar mai ales din acelea ale Moldovei, Olteniei şi Maramureşului.

După 1989, Banatul nu a mai avut resursele umane necesare să asimileze noii veniţi, aşa cum s-a întîmplat în perioada interbelică sau în anii de după război, adică, în contextul altor schimbări politice. Setul de valori profesat de media populaţiei, acela ce dădea personalitate oraşului, s-a topit întrucîtva sub presiunea mutaţiilor demografice foarte rapide. Atracţia exercitată de Timişoara în ultimul deceniu şi jumătate se explică pe de-o parte prin aceea că aici s-a petrecut cel dintîi pas important al răsturnării dictaturii lui Ceauşescu, pe de alta, prin aceea că fiecare locuitor al României a aflat că în acest oraş şi în această regiune întotdeauna s-a trăit mai bine decît în restul ţării.
În pofida scăderilor şi schimbărilor amintite, resursele naturale, poziţia geografică, încă prezenta multi- şi interculturalitate sau multiconfesionalitate, numeroasele şi admirabilele iniţiative private, investiţiile germane, franceze, austriece, maghiare şi preferinţa unor grupuri semnificative de italieni de a fi prezente permanent în viaţa industrială şi comercială a oraşului şi a regiunii, arată că interesul pentru dialog pe tema descentralizării administraţiei şi pe tema integrării europene a României a rămas unul foarte important. Ceea ce este de dorit să intereseze acum – mai degrabă decît originile şi tradiţiile comunităţilor lingvistice şi religioase ale Banatului de odinioară ori ale Banatului contemporan– este identificarea alternativei de gîndire culturală şi politică pe care lumea unei regiuni transfrontaliere o poartă în setul de valori moştenit. Vechile şi noile produse intelectuale conţin iniţiative şi inovaţii, dezbateri de idei, şcoli de avangardă, teatru şi muzică experimentale, deschidere spre cunoaştere şi interpretare. Şi pentru că nu economia face politica, am să spun că şansa Banatului este legată de formularea unui ideal civic şi cultural-politic în care să se regăsească locuitorii săi, ai României şi ai zonei central-sud-est europene. În temeiul exemplelor trecutului, întrevăd că Banatul poate şi este de dorit să devină o poartă spre Europa a cetăţenilor României. Asociată cu Szeged şi Novi-Sad, Belgrad, Budapesta şi Viena, Timişoara are nevoie de un imbold spre a putea colabora mai intens cu aceste oraşe în cadrul viitoarelor euroregiuni. Cred, o dată intrată în competiţie, chiar va avea cîştig de cauză în temeiul geografiei, al identităţii sale multiple. O reformă profundă a învăţămîntului, autentice şi stabile elite vor face mai unitare şi mai atractive atît Banatul, cît şi capitala lui, introducîndu-le în circuitul zonal şi continental .

Cît priveşte ideea de mit, ea poate fi readusă în discuţie în cazul în care admitem neajunsurile semnalate mai sus şi care oricînd pot fi însoţite de altele. Chiar şi aşa, nici un cercetător nu va susţine că o societate multiculturală – în cazul de faţă aceea a Banatului – supravieţuieşte doar graţie vorbitorilor mai multor limbi ori numărului fiecarei comunităţi. În realitate, multi- şi interculturalitatea invocată este aceea ce reprezintă o stare de spirit, iar ea se regăseşte astăzi în Banat în simbolistica din casele locuitorilor săi, în obiceiurile de familie, în dialectul local al limbii române, în particularităţile social-culturale ale vieţii cotidiene, în fizionomia arhitecturală a oraşelor şi satelor de cîmpie şi de munte, în discursurile ecumenice ale înalţilor prelaţi ortodocşi şi catolici, în proza şi în istoriografia produse de mediile scriitoriceşti şi universitare, în comunităţile italiană (sînt 15.ooo de italieni rezidenţi) şi arabă, nou constituite, etc.
În sfîrşit, patriotismul bănăţean este manifest în sensul său multi-şi intercultural ca niciunde altundeva în felul în care sportul rege a fost şi este înţeles şi practicat la Timişoara. Ripensia – echipa simbol a fotbalului românesc interbelic -, a demonstrat cum se construieşte un model de echipă graţie culturii civice a jucătorilor săi plurilingvi. Aidoma ei, Politehnica zilelor noastre, întruchipează trăsături similare, probînd că ştie să exploateze pilda trecutului şi să pună la lucru virtuţile complementare ale jucătorilor provenind din orizonturi cultural-confesionale foarte diverse. Iată de ce coabitarea istorică, dar şi aceea a multiplelor culturi şi religii din Banatul contemporan este o bogăţie ce merită nu numai să fie luată în considerare, ci şi exploatată în beneficiul Europei în ansamblul său. Chiar şi sărăcit ori recent uşor marcat de confuziile de valori din Balcanii limitrofi, multi- şi interculturalismul bănăţean rămîne o pildă credibilă în formarea unui Homo Europaeus sintetizînd idealurile lumii moderne şi postmoderne.

Ofensiva notarilor contra restului lumii

mai 31st, 2009

Unul din efectele crizei economice globale, care între altele a omorât afacerile imobiliare, a fost acela de a scădea dramatic veniturile notarilor din România.

S-au dus vremurile bune când la oraş făcea lumea coadă să vândă şi să cumpere garsoniere pe credit, iar la ţară să tranzacţioneze hectare moştenite de la bunicul şi lăsate pârloagă, brusc sărite de la unu la o sută de euro metrul pătrat, în speranţa că o trecere rapidă în intravilan va atrage investitorii imobiliari (să mai zică cineva că ţăranul român n-a beneficiat de pe urma integrării europene).

Anii 2005-2007 vor rămâne scrişi cu litere de aur – la propriu – în analele cabinetelor notariale româneşti, care au vârât la teşcherea cotă procentuală din totalul unei afaceri estimate la cel puţin o sută de miliarde de euro, adică aproximativ PIB-ul României. A fost o perioadă paradisiacă, în care preţioasa parafă cu timbru sec a funcţionat minunat ca o tiparniţă de bani.

Şi cum această nobilă profesie de ştampilat acte are în rândurile sale oameni întreprinzători, VIP-uri cu influenţă şi lobişti parlamentari eficace, e de înţeles că lucrurile nu puteau rămâne aşa, la cheremul suişurilor şi coborâşurilor economiei. Un fleac de criză nu poate sta în calea creativităţii acestui grup profesional bogat reprezentat printre parlamentari (sau consorţi, consoarte şi fii ai acestora). Trebuia găsit ceva care să înlocuiască în aceste vremuri grele veniturile în scădere de pe urma tranzacţiilor cu case şi terenuri.

Şi, surpriză-surpriză, s-a găsit: profitând de tărăboiul creat în jurul noilor Coduri civile şi penale, care a ridicat praful până în grindă, Uniunea Notarilor Publici, cu sprijinul nepreţuit al câtorva deputaţi (notari şi ei), s-a strecurat seara în biroul unde stăteau încuiate proiectele de Coduri, le-a scos din sertar şi a operat cu tuş mov de ştampilă câteva amendamente bine ţintite. Mai precis, vreo 33 la număr.

În esenţă, e vorba de faptul că o grămadă de proceduri contractuale civile care înainte se puteau face în formă scrisă, dar fără să fie legalizate la notar, acum trebuie trecute obligatoriu pe acolo, înregistrate, numerotate şi, bineînţeles, vămuite corespunzător. Ceea ce va crea complicaţii şi costuri greu de anticipat.

Formulele magice “încheiat în formă autentică” sau “declaraţie autentică notarială” au înflorit peste noapte şi în tot locul printre paragrafele Codului Civil, ca macii de primăvară în câmpurile de rapiţă. De unde înainte înscrierea în cartea funciară se făcea fără amestecul notarului, acum e nevoie de miraculoasa “încheiere”.

Dacă voiai să renunţi la un drept patrimonial, înainte te duceai şi declarai asta la biroul de cadastru şi publicitate imobiliară; şi acum te duci, dar cu o preţioasă declaraţie notarizată în mână. Diverse decizii luate în comun de acţionarii unei firme trebuie şi ele să primească acum apostila notarului, altfel nefiind valabile.

Ceea ce îmi aminteşte de o păţanie recentă, când, printr-o mare excepţie, am vrut să fac copie legalizată după o diplomă de studii în străinătate. În mod normal, refuz să mă supun regulilor şi să mă căciulesc la autorităţi pentru a-mi “recunoaşte” studii în universităţi străine pe care n-au nici competenţa, nici mecanismele să le evalueze; în această privinţă, îndemn pe toată lumea la nesupunere civică: cine ne angajează pe baza acestor diplome străine, în regulă, cine nu, să-i fie de bine.

Aici fiind vorba de o simplă copie, mi-am zis, hai să încerc. Ei bine, notăriţa n-a putut legaliza copia xerox decât dacă în prealabil diploma ar fi fost tradusă în română, de un traducător autorizat, cu parafă şi comision, fireşte. Eu i-am spus că şi copia tot în engleză îmi trebuie, neavând ce face cu o traducere în română, şi am întrebat- o dacă nu poate pur şi simplu să autentifice că “poza xerox reproduce originalul”.

N-a putut, desigur, pentru motive care încă îmi scapă, dar mi-a propus ca traducerea autentificată în română să fie apoi retradusă în engleză, tot autorizat, cu parafă şi comision. Lasă că nu ştiu cât ar mai fi semănat conţinutul cu cel original – însă chiar şi atunci ar fi fost unele probleme, nefiind foarte limpede dacă doamna notar poate autentifica finalmente ceva în engleză etc.).

Dar să revin: probabil că lobby-ul notaricesc are argumente solide pentru fiecare din aceste noi complicaţii introduse în viaţa noastră (şi surse de venit în viaţa lor): o mai bună protecţie a dreptului de proprietate, evitarea unor dispute, descărcarea instanţelor de sarcini procedurale de rutină etc. Însă întrebarea este cât de departe poţi merge cu notarizarea vieţii private, în principiu.

Iar pericolul pe care îl constat aici e acela de a cădea într-o utopie legalistică kafkiană, în care nimic din ce fac eu ca individ nu e valabil dacă nu primeşte ştampila oficială a statului (contra unei taxe, fireşte), iar când mă duc la un ghişeu, să am obligatoriu în mână o declaraţie autentică cum că eu sunt chiar eu, cu timbru sec la un colţ.

Florin Dochia – «Şarpele dezaripat»

mai 31st, 2009

Editura Princeps Edit Iasi 2008
96 pagini
ISBN 978-606-523.002-6

În anul 2008, scriitorul Florin Dochia a publicat o nouă culegere de poeme «Şarpele dezaripat» la Editura Princeps Edit din Iaşi.

Florin Dochia este autorul volumelor de versuri: «Geometria singularităţii» Editura Premier 2003 (Premiul Festivalului Internaţional de Poezie «Nichita Stănescu» pentru Opera Prima); «Grădina de hârtie» Editura Premier 2003; «Conserva de fluturi» Editura Premier 2004; «33 – piatră, pasăre, duh» Editura Fundaţiei Culturale Libra 2007 precum şi al unui volum de interviuri «Puterea lui don Quijote» Editura Fundaţiei Culturale Libra 2006.

Poemele lui Florin Dochia poartă inconfundabil amprenta geometriilor fractale ale unui lirism nou, profund, neconvenţional, de factură filosofică, într-o variaţie aparent aleatorie, spre câmpul gravitaţional spectaculos al Eului. «Paroxismul interiorităţii şi al trăirii te duce în regiunea unde primejdia este absolută» spune Emil Cioran* şi aceasta poate defini tentaţia inefabilă a lui Florin Dochia de a se circumscrie necondiţionat Poeziei.

«Am făcut lumea aceasta ca să mă îmbrace/Ca să nu fiu gol în faţa oglinzii/(…)/La marginea prăpastiei am făcut zid de cuvinte» (Şarpele dezaripat) mărturiseşte autorul, şi nu este decât legitimitatea propriilor sale deziderate artistice pentru că Poezia este însăşi Viaţa, acolo unde deja «Respiraţia ca o carte deschisă» (Şarpele dezaripat) ne învaţă de la sine să colorăm propria identitate de efemeridă în Universul literelor.

Florin Dochia ştie dintotdeauna că «Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri» (Emil Cioran) într-un fenomen complex de “clustering”/aglomerare a ruinelor interioare, de aceea afirmă păstrând gravitatea mistică de muritor pe tărâmul ideatic «uneori mă îmbrac cu moartea pe dos/E doar o stupidă prejudecată că astfel viaţa/Nu va mai părea insalubră şi îngerul nu va degera/Cu privirea înflorită în fereastră» (Ad ventum).

Latentă şi însingurată stare de veghe în Calea Luminii chiar dacă până acolo «Tot ce ating se transformă în ceaţă aurie» (Păpuşa), reverberaţie ascunsă a lumii unde «tot ce ating se preface pe sine şi nu/Se vede care se ascultă pe sine şi nu se/Aude care se răneşte pe sine şi sângele/Nu curge singurătatea» (Păpuşa).

Există din ce în ce mai multe praguri înalte spre care destinul îşi delimitează tahicardiile, într-o stranie confluenţă a mareelor intime pentru că «Tot ce am stăpânit în devălmăşie de la o/Margine la alta a sufletului tot ce vând se/întoarce la mine mai mult în magaziile inimii» (Marfa şi banii), va mărturisi Poetul.

«Un înger în ger mă împingea fără chef la trezie» (Un înger în ger) defineşte singurătatea sa cu Îngerul pentru că desigur, «vine îngerul ca un gândac de abur verde gălbui/ca un gândac de sulf şi zice că trupul meu/ e o tumoare a materiei trebuie să mă vindece» (Şase semne despre moarte. M), singurătate ce transpare dincolo de tiparele cunoscute într-un areal nestatornic, dar cronicizat prin efectele sale inreversibile, ţinându-l închis în Logos ca într-o colivie organică, cu care se află endemic în simbioză malignă: «Totul a început când între aripi se pornise/Să cadă trupul ca o cascadă prăvălită de pe Munte.» (Moartea cea mică).

Şi mai departe, dincolo de Memorie, de semnele prevestitoare, o epidemie stranie pare să înghită lumea de dincolo de el, sporindu-i exponenţial neliniştea, disperarea «Vouă nu vi se mişcă mâinile şi nici/Ochii nu vi se mişcă şi nici pleoapele/Şi nici plămânii ori inima ce rost are/Să mă întreb dacă gândurile voastre/Sunt în mişcare ori au îngheţat aşa» (Sport extrem).

Această stare de spaimă se amplifică atunci când ceremonia desprinderii măştilor tuturor, nu numai a celor din jur, devine inevitabilă, autentică tragedie: «Desprind cu grijă masca, are încă/Lacrima desenată pe obraz sau e doar/Plânsul unui labirint încă tânăr »(Masca măştilor)

Moartea îşi adulmecă tulburată glifele acolo unde Poetul încearcă să descifreze Timpul din ce în ce mai strâmt, igrasios, bizară reprezentare grafică a dependenţei de eternitate «totul este să prinzi clipa/când lucru acesta se întâmplă» (Şase semne despre moarte. A) prin tot acest «aer curat ca după fulger/iau supradoza de vis»(Şase semne despre moarte. A)

«Suntem atât de singuri în viaţă, încât te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenţei umane» (Emil Cioran) într-un compus etern inaccesibil al neantului şi totuşi Florin Dochia încearcă să fie mesagerul marilor iluzii existenţiale «în această lume insuficientă şi fragmentară» (Emil Cioran) de dincolo de moarte: «în pieptul meu imaginat de o lume închipuită/cine va veni după mine va afla cu siguranţă:/şi eu am trecut pe aici» (Şase semne despre moarte)

«Şarpele dezaripat» este, dincolo de simbolul iconografic fantastic invocat în corpusul Poeziei, un ecou liric spre teurgia sufletului în căutarea esenţei divine din om, pe care, iată, scriitorul Florin Dochia îl îmblânzeşte invariabil cu «umbra de semn» a harului autentic.

Notă : *Pe culmile disperării, Emil Cioran

Ce (ne) facem cu Eminescu – poet national?

mai 31st, 2009

Reflectii transculturale de traducator (III)

Promovarea internationala a ‚poetulul national’

In segmentul anterior am argumentat ca situatia traducerilor eminesciene englezesti este mult mai rea decat se crede, pledand pentru o strategie culturala la nivel guvernamental pentru obtinerea unor traduceri cu adevarat reprezentative, mult mai usor realizat in zilele noastre prin colaborari internationale intre traducatori romani si literati nativi. Mai spuneam ca pentru a primi recunoasterea meritata, Eminescu ar trebui tradus nu numai bine, ci si extensiv. (Chiar daca traducerile mele au primit o anume recunoastere internationala, ele reprezinta totusi o foarte mica parte din opera poetului, mai mult un fel de mostra a valorii sale).

Dar, in ultima instanta, in lipsa unei promovari sustinute de guvernul roman, orice efort individual dedicat lui Eminescu – ca cel pe care il intreprind de peste un deceniu, inclusiv prin infiintarea organizatiei non-profit Global Arts – nu poate avea impactul mult mai larg de care este nevoie.

Din pacate, la nivelul factorilor de decizie, pare sa existe nu numai indiferenta, ci si convingerea inutilitatii unui asemenea demers. Iata raspunsul primit la nivel de… Secretar de Stat, in 2006 : ’in urma proiectelor pe care le-am derulat (nota mea: unde? cand?) am remarcat ca spatiul american… nu este foarte interesat de lirica eminesciana, si, in general, de un poet din sec. XIX, efectele promovarii Romaniei in spatiul american in acest mod neputand fi decat minore.’

Argumentul inactualitatii lui Eminescu pare sa fi fost preluat ’din auzite’ si se combina absurd cu cel mercantil de ’cerere si oferta’ intr-o totala ignoranta privind cererea si ofera serioasa sau rolul mediatizarii adecvate. Pentru MAE nu mai exista scriitori universali, clasici studiati in universitati, accesati prin biblioteci si librarii… Ca sa nu vorbim ca ’proiectele derulate’ s-au rezumat la aniversari facute de catre romani, pentru romani, in cadrul Centrului Cultural (devenit acum ICR), cu participare explicabil minima din partea americanilor!

Aparitia unui volum de autor ca cel scos de mine acum doi ani in cateva sute de exemplare (Eminescu – Eternal Longing, Impossible Love / Eternul Dor, Imposibile Iubire), are o pilduitoare istorie de lupta cu morile de vant pentru obtinerea unui sprijin cat de cat.

Pachetul multi-media Eminescu (placheta bilingva / CD cu versiunile englezesti citite de un cunoscut actor american) a fost propus rand pe rand MAE-ului si Fundatiei Culturale Romane (2003); Ministerului Culturii si Presedintelui Iliescu (2004); Institutului Cultural Roman (2005); din nou MAE-ului/ DRRP / Directia pentru Relatiile cu Romanii din Diaspora (2006). ’Pachetul’ avea desigur formatul ideal pentru popularizare, iar CD-ul, rezultatul catorva ani de lucru, era (si este) o oferta unica pentru lumea anglofona. Munca era facuta, traducerile primisera deja validari internationale, era nevoie doar de sprijin pentru productia si distribuirea lui. N-am gasit insa nici urechi care sa auda, nici ochi care sa vada.

Miopia birocratilor a impiediat MAE-ul sa remarce macar PR-ul pozitiv adus Romaniei de spectacolul The Legend of the Evening Star pus in scena in 2005 de un regizor american in ’buricul’ Manhattan-ului. A fost ignorat ca importanta si de catre ICR, care l-a mentionat printr-un email colectiv trimis romanilor, in romaneste (sic!) cu doar 3 zile inainte de premiera (unde nu a venit nici un oficial!).

Spectacolul a fost reluat in iunie 2008 tot in Manhattan (subliniez, fara sprijin romanesc). De data asta, a fost mentionat de ICR NY cu cateva zile inaintea premierei, dar pe pagina a 7-a a site-lui sau, la rubrica ’spectacole realizate de alti artisti romani in SUA’ (unele deja trecute!). La protestul meu fata de asa ’reclama’ (promisa), mi s-a explicat ca ICR-ul are sarcina sa promoveze cu prioritate actiunile initiate de institut (s-a trimis in cele din urma totusi un anunt). Daca explicatia este de inteles din perspectiva functionarii interne a ICR-ului, ea este inacceptabila dintr-o perspectiva mai larga.

In februarie 2008, m-am deplasat la Washington pentru o a pleda personal Secretarului de Stat (altul decat cel din 2006) cauza lui Eminescu. Am fost incurajat sa reiau cererea, raspunzandu-mi-se abia in toamna, in limbaj de lemn, ca DRRP-ul nu are buget pentru un ’proiect de traduceri din texte de Eminescu’!

Ulterior, am primit scuze pentru formularea respectiva cu mentiunea ca oricum bugetul pe 2008 este epuizat… dar ca proiectul va fi reconsiderat in 2009… Desigur, n-am mai auzit nimic, intre timp, s-a schimbat si ’echipa’ de conducere…. a morilor de vant…

Nici initiativa pozitiva a unor functionari de stat romani ce lucreaza in SUA nu pare sa ajunga pana la nivelurile de decizie. In decembrie trecut am fost invitat de Consulul General din Los Angeles sa tin o serie de prezentari/recitari Eminescu pe coasta de vest. Asa am ajuns la universitatile din Arizona si Portland…. ’Pe drum’ insa, fiind in zona, am primit o invitatie neasteptata din partea Centrului de Studii Est-Europeene de la universitatea Berkley de a prezenta albumul The Merry Cemetery on Sapana (aparut anul trecut, colaborare cu fotograful american Peter Kayafas).

Am suplimentat programul cu un moment Eminescu, recitand Glossa in varianta mea englezeasca (care, in treacat fie spus, a inspirat cu cativa ani in urma pe compozitorul american William Toutant sa scrie o piesa pentru bariton si pian – prezentata deja la cateva festivaluri internationale). Am prezentat Glossa in contrast cu celebrul If a lui Rudyard Kipling si Desiderata americanului Max Ehrmann (1928), poeme similare prin oferirea unor precepte existentiale. (Faptul ca Desiderata a ajuns in topul … muzical prin anii ’60, recitata pe fundalul unui cor bisericesc, arata ca recunoasterea nu se face exclusiv ex catedra. In mod similar, If este acum cunoscut publicului larg si pentru ca o strofa cheie este incrustrata la intrarea pe terenul central de la Wimbledon si a fost mediatizata…. ad nauseam). Glossa a fost primita, ca de obicei, cum nu se poate mai bine… unii minunandu-se ca e scrisa acum 125 de ani, iar altii intrebandu-ma…. de ce nu este cunoscuta… (sic!)

Un scenariu ipotetic de marketing necostisitor

Refuzul oricarui ajutor releva cu prisosinta nu doar lipsa de perspectiva culturala ci si miopia legata de ’PR management’, caci adesea nici macar nu e vorba de bani.

Daca ICR NY (sau cele de pretutindeni) s-ar numi ’Institutul Cultural Roman Eminescu’, numele poetului – fiind astfel legat de Romania – nu s-ar instala in mintea localnicilor macar prin… asociere?

Daca acest ’Institut Eminescu’ ar fi invitat expres personalitati culturale pentru productia The Legend of the Evening Star, mediatizand-o drept o capodopera a celui care a dat numele institutiei, PR-ul pozitiv pentru Eminescu nu ar fi semnificativ?

Daca, asa cum am propus DRRP-ului, s-ar trimite universitatilor, centrelor de lingvistica si literatura comparata, centrelor de studii est-europeene, precum si bibliotecilor importante americane (sau de limba engleza din intreaga lume), pachete Eminescu multi-media, nu l-am aseza pe marele nostru poet in randul universalilor, acolo unde merita?

Cand s-ar putea realiza atat de mult cu mijloace relativ modeste, concluzia logica este ca… nu exista dorinta sau interes de a face ceva in aceasta directie.

O nota finala

In prezent, in afara de a le cere anglofonilor sa ne creada pe cuvant, nu le putem oferi decat foarte putin pentru credibilitatea lui Eminescu drept ’ultimul mare poet romantic’. Recunoasterea lui ca valoare fundamentala a Romaniei este datoria romanilor, si nu se poate realiza decat printr-o strategie guvernamentala. Lasat la voia initiativelor individuale (indiferent cat de bine intentionate sau de reusite) sau la voia cererii si ofertei de piata, Eminescu va ramane in continuare necunoscut, sau va intra in atentia publicului strain doar prin teme senzationaliste (precum asasinarea sa politica) aflate intamplator, secundare imensei sale dimensiuni culturale.

Interventia institutiilor culturale si a guvernului este absolut imperativa daca Eminescu mai inseamna ceva pentru romani. Mi-e teama insa ca mentalitatea ’globalista’ – ce a democratizat accesul la informatie dar a redus simtitor discernamantul si importanta traditiilor literare – cat si criza economica mondiala vor fi scuze suficiente ca romanii sa nu faca nimic. Sau cum zice Creanga: pana acum ne-a fost cum ne-a fost, dar de acum inainte tot asa o sa ne fie!

DRRP-ul declara patriotard ca rolul sau este de a sprijini ’pastrarea identitatii culturale romanesti’ in Diaspora. Eminescu are un loc central in spiritualitatea romana, mai ales in Diaspora. Eminescu nu trebuie promovat printre romani, el este deja o permanenta iar coeziunea romanilor in jurul lui este un fapt. Comunitatile romaneasti de oriunde au nevoia mult mai mare de recunoasterea valorilor nationale de catre nativii tarilor unde traiesc! Fara o astfel de validare, mandria legata de ’romanitate’ si de figura centrala a culturii lor – Eminescu – va continua sa fie resimtita de orice emigrant doar ca nostalgie (in sarbatoriri facute de romani, intre romani si pentru romani), si ca frustrare a incapacitatii de a impartasi si strainilor (datorita handicapului de limba) ceea ce romanii stiu ca este constitutiv etniei lor.

A te identifica si mandri cu o valoare nationala de talie universala este o realitate mult prea elementara ca sa fie pusa in discutie. Romanul emigrant reactioneaza reflex la mentionarea lui Enescu, Brancusi sau a celorlalte figuri (culturale, sportive, artistice, etc.) cunoscute in lume, subliniind ca ’sunt romani’. Cand e vorba de Eminescu, nu au insa ce impartasi, pentru ca nu au cum. Scoaterea lui din acest anonimat transcultural ar trebui sa fie o prioritate a DRRP, dar promovarea internationala a lui Eminescu este cu mult dincolo de nostalgiile ’diasporenilor’. Ea priveste intocmirea unei strategii culturale a guvernului roman care sa inteleaga necesitatea si beneficiile unui asemenea demers.

Am ajuns la intrebarea de inceput, ce (ne) facem cu Eminescu? Poate ca, de fapt, intrebarea a devenit inutila, poate ca intre timp romanii au acceptat absurdul argument al irelevantei sale iar Eminescu a devenit irelevant si pentru cei mai multi dintre noi. Personal, am avut des sentimentul ca ma zbat inutil. Desigur, eu ma voi lupta si pe viitor, ca asa mi-e menirea sau impatimirea. Nu as fi scris insa randurile de fata fara sa-mi recunosc macar o urma de speranta…

Dreptul la opinie

mai 31st, 2009

Tot mai des mă întâlnesc în ultima vreme în spaţiul virtual cu persoane care îşi reclamă dreptul la opinie într-un mod care nu are nici o legătură cu dialogul. Aceste persoane nu doar doresc să-şi exprime opiniile, ci nici să nu fie contrazise. Cu alte cuvinte, doresc ca aceste opinii să fie tratate ca un fel de sentinţe finale şi să nu fie nici prea analizate, nici puse sub semnul întrebării.

Revista ACUM, pentru care dialogul direct intre autori şi cititori este înscris chiar pe frontispiciu, le apare într-o lumină supărătoare acestor purtători ad-hoc de sentinţe sub formă de opinii personale, considerându-ne aroganţi şi lipsiţi de eleganţă, neinformaţi şi abuzivi.

Nu scriu acest editorial pentru genul de persoane care persistă, fascinate de ego, în clamarea dreptului lor la opinie, pentru că a dialoga cu ele este imposibil. Scriu pentru cei care, asemenea mie, trebuie să trăiască într-un mediu în care numele libertăţii de exprimare este luat în deşert.
Majoritatea celor care citesc aceste rânduri cunosc sau au auzit de Primul Amendament la Constituţia SUA, care spune:
Congress shall make no law respecting an establishment of religion, or prohibiting the free exercise thereof; or abridging the freedom of speech, or of the press; or the right of the people peaceably to assemble, and to petition the government for a redress of grievances.
În esenţă, acest amendament separă statul de religie, garantează libertatea cuvântului şi a presei şi dreptul cetăţenilor de a se aduna paşnic şi a cere în scris guvernului îndreptarea unor stări de lucruri.

Cu toate acestea, experienţa judiciară americană (bazată pe precedenţă) a arătat că există cazuri în care libertăţile constituţionale oferite de Primul Amendament pot fi restrânse într-un cadru constituţional. În acest scop a fost definit termenul (şi testul) de „clear and present danger” – pentru descrierea cazurilor în care exercitarea libertăţilor respective crează, în context, un pericol clar, iminent, de iniţiere a unei acţiuni ilegale.

De ce această informare? (Minimală în raport cu complexitatea subiectului) Pentru că la ACUM ne ghidăm, între altele, şi după Primul Amendament al Constituţiei SUA. Modul în care punem în context pericolul pe care îl reprezintă anumite opinii ale cititorilor nu este criptat ci se găseşte în multiplele texte, aflate on-line, care definesc politica noastră editorială. Între altele, din această politică face parte şi delimitarea unor categorii de opinii pe care le recepţionăm, potrivit naturii lor, pentru ca aceia care se regăsesc în paginile noastre să aibă certitudinea că într-adevăr opiniile sunt libere în ACUM, dar asta nu înseamnă că ni le şi însuşim.

Interpretarea noastră a pericolelor clare şi iminente, în baza cărora restrângem dreptul la opinie, vizează în primul rând comportamentul de troll (insistenţa de a furniza ecouri la nesfârşit, lipsite de substanţă şi, cel mai adesea, de legătură cu articolul), limbajul obscen, propagandismul de orice fel sau publicitatea mascată, scrisul „după ureche”. Fiind cei care sponsorizăm revista ACUM, noi facem şi aceste legi.

În rest, faptul că un cititor îşi permite să-l facă arogant şi nesimţit pe directorul publicaţiei, să afirme că redactorul şef cenzurează sau pune etichete nedrepte, nu are de ce să nu fie tratat ca un drept legitim la opinie şi publicat ca atare. La urma urmelor, alaturi de atatea forţe mondiale care conspiră impotriva acestor supăraţi, de ce n-am fi şi noi una dintre explicaţiile pentru care ei n-au găsit încă uşa care duce de la periferie mai înspre realizare personală?

Declaraţii dure despre R. Moldova în Parlamentul României

mai 25th, 2009

Călin Popescu Tăriceanu (deputat PNL): “Voronin este un bătrân aparatcic”; „România a depins exclusiv de toanele Chișinăului”.

Titus Corlățean (Preşedintele Comisiei pentru Politică Externă a Camerei Deputaților): „Interesul unor politicieni occidentali față de R. Moldova este zero”; „Cine se naște din cetățeni români, este cetățean român, chiar dacă pierde cetățenia din motive neimputabile lui”.

Tudor Panțâru (deputat PSD, originar din Republica Moldova): “Politica de la Chișinău se face la Moscova și nu e una de cârpeală”; „E în interesul strategic al României să nu permită Imperiului (n.n. –Imp. Rus) să rămână în coasta ei”; „Dacă UE nu ar fi ipocrită cum a demonstrat, ar trebui să spună “mersi” Românei pentru că se oferă să legalizeze pașaportizarea basarabenilor. Asta e o favoare adusă Europei”.

Bogdan Olteanu (Deputat PNL): „R. Moldova e condusă de o grupare care și-a acaparat numele de comuniști și un comportament de lăcustă”; „A sunat ceasul lui Voronin. Puterea de la Chișinău va cădea ca altele de acest fel”.

Acestea sunt doar câteva dintre cele mai tari declaraţii ale câtorva dintre politicienii români de marcă, făcute zilele trecute la Sala Drepturilor Omului de la Bucureşti, în cadrul unei dezbateri – “Solidari cu Moldova – Soluţii europene pentru o democraţie reală în Republica Moldova” – pe marginea abuzurilor din Republica Moldova. Iniţiator – deputata Alina Gorghiu (PNL România).

Cred că a fost unul dintre cele mai semnificative evenimente de la Bucureşti, din această săptămână, cu referire la R. Moldova. Un eveniment la care, după cum anunţam anterior, au participat specialişti în probleme de politică externă din cadrul Ministerului Român al Afacerilor Externe, Administraţiei Prezidenţiale şi Parlamentului României, ONG-uri pentru apărarea drepturilor omului şi pentru promovarea libertăţii presei din România, reprezentanţi ai ONG-urilor din Republica Moldova, studenţi basarabeni, dar şi cetăţeni semnatari ai petiţiei “Solidari cu Moldova” (vezi aici). Document care, de altfel, la iniţiativa deputatului Alina Gorghiu, a adunat peste 3500 de semnături şi care, aşa cum promit iniţiatorii, va ajunge pe masa decidenţilor europeni.

Călin Popescu Tăriceanu: “Alegerile din acest an (n.n. din R.M.) – o uriaşă farsă electorală”

Dezbaterea pe marginea situaţiei R. Moldova a fost deschisă de nume sonore, precum cele pe care le citam la începutul textului. Astfel, Călin Popescu Tăriceanu, fostul prim-ministru al României, şi-a început discursul destul de acid afirmând că “Voronin este un bătrân aparatcic” şi că „România a depins exclusiv de toanele Chișinăului” până acum. Fostul prim-ministru al României a ţinut să remarce şi faptul că R.M. trebuie să rămână “un subiect de actualitate” pentru România. Referindu-se direct la alegerile din 7 aprilie 2009, politicianul a atras atenţia asupra “uriaşei farse electorale” care s-a produs. Iată de ce, Călin Popescu Tăriceanu atrage atenţia şi susţine că “atâta vreme cât în R.M. în funcţiile cheie vor fi oamenii vechiului regim, lucrurile nu se vor schimba”.

Şi are perfectă dreptate. Nu poţi construi un stat bazat pe valori democratice, dacă cei care stau în fruntea acestuia sunt de altă factură şi sunt adepţii unor idei şi valori vechi comuniste. De aici şi afirmaţia fostului prim-ministru român: “Noi (n.n. România) trebuie să susţinem R.Moldova, dar nu în orice condiţii”.

Când vine vorba de regimul de vize, introdus de către autorităţile moldovene pentru cetăţenii români, părerea lui Călin Popescu Tăriceanu este la fel ca şi politica pe care o promovează în prezent Bucureştiul. El spune că România nu trebuie să răspundă R. Moldova cu aceeaşi monedă. Cât despre cetăţenie, politicianul precizează că “ţara nu duce o politică agresivă acordând cetăţenie”.”Nu facem decât să o dăm pe merit”, a concluzionat deputatul.

În completarea discursului lui Călin Popescu Tăriceanu, deputatul conservator Sergiu Andon a ţinut să atragă atenţia asupra următoarei idei: “Democraţia se poate perfecţiona, pe când dictatura, dacă se perfecţionează, devine şi mai periculoasă”.

Titus Corlăţean: Subiectul cetăţeniei nu trebuie să fie “jucat electoral”

Interesant a fost şi discursul lui Titus Corlăţean, Şeful Comisiei de Politică Externă a Senatului României. El a împărtăşit cu empatie celor prezenţi impresii din ultima sa călătorie la Chişinău. Deputatul Partidului Social spune că, pentru prima dată, s-a simţit în siguranţă la Chişinău doar când a păşit, la întoarcere, pe scara avionului de la TAROM.

Iată că R. Moldova devine nu doar o sperietoare pentru turiştii străini, cum scriam zilele trecute (vezi MAE francez avertizează: Nu mergeți în Transnistria!), ci, mai nou, chiar şi pentru diplomaţii occidentali. De unde şi explicaţia lui Titus Corlăţean că „interesul unor politicieni occidentali față de R. Moldova este zero”. Mai rău decât atât, nu cred că se mai poate!

Cu toate acestea, Corlăţean spune că, deşi România a trecut în sfera euroatlantică ne este alături. Dincolo de toate eforturile vecinilor, politicianul atrage atenţia că soluţia schimbării “vine din interiorul societăţii”. O societate care, în R. Moldova, potrivit lui Titus Corlăţean, este una “uitată de timp, de tip sovietic şi extrem de bine controlată”. O societate care trebuie în primul rând informată, susţine politicianul.

Ca şi Călin Popescu Tăriceanu, Titus Corlăţean s-a referit şi el la unul dintre cele mai discutate subiecte de o parte şi de alta a Prutului – cetăţenia română. Corlăţean susţine că acest subiect nu trebuie să fie “jucat electoral” la Bucureşti. De aceea, atât deputatul de la PSD, cât şi alţi colegi parlamentari, printre care şi Tudor Panţâru, au accentuat că partidele politice române trebuie să se pună la masa comună şi să analizeze situaţia creată. Inclusiv introducerea regimului de vize în R.M. pentru cetăţenii români. “Noi (n.n. România) suntem o voce în UE”, a atras atenţia politicianul.

“În R. Moldova opoziţia e mai slabă decât puterea”

Părerea îi aparţine deputatului ungur Gyorgy Frundo, reprezentant al UDMR. El crede că dacă basarabenilor li s-ar acorda cetăţenie română “rusofilii de acolo şi-ar îndeplini, astfel, visul ca R.M. să devină pământ rusesc”. Reacţiile nu s-au lăsat aşteptate, dar, din păcate, în timp ce primea replica pe marginea ideilor exprimate, deputatul de la UDMR a părăsit sala fără oarecare scuze sau explicaţii de rigoare.
De remarcat că parlamentarul de etnie maghiară a făcut, din acest punct de vedere, notă discordantă la respectiva reuniune în ceea ce priveşte subiectul abordat.

Tudor Panțâru: “România a fost prinsă pe picior greşit”

Aceasta este una dintre afirmaţiile din discursul lui Tudor Panţâru, deputat PSD pentru românii din afara României (Europa de Est), care a avut un discurs “la zi”, penetrant şi bazat pe argumente bine închegate.
“Politica de la Chișinău se face la Moscova și nu e una de cârpeală”, a precizat pentru început Panţâru. Abordând problema cetăţeniei, deputatul a ţinut să precizeze că „dacă UE nu ar fi ipocrită, cum a demonstrat, ar trebui să spună “mersi” Românei pentru că se oferă să legalizeze pașaportizarea basarabenilor. Asta e o favoare adusă Europei”. În chestiunea dată, Tudor Panţâru a ţinut să facă trimitere la Bulgaria, ţară care restabileşte fără oarecare probleme cetăţenia bulgarilor, inclusiv celor din R. Moldova. “Bulgaria acordă pe bandă rulantă cetăţenie celor din Macedonia!”, a atras atenţia deputatul. Prin urmare, mă întreb, care e diferenţa? Aşa cum a spus şi Panţâru, exemplul trebuie să dea de gândit celor care se tem de paşaportizarea românească a cetăţenilor moldoveni.

Tranşant în discursul său, deputatul Panţâru a mai subliniat că „e în interesul strategic al României să nu permită Imperiului (n.n. –Imp.Rus) să rămână în coasta ei”. Tudor Panţâru mai spune că ”România are tot dreptul să apere valorile europene în R. Moldova” deoarece, consideră el, “aceasta este cartea pe care trebuie să mizeze”. Iată de ce, ca şi antevorbitorii săi, deputatul de la PSD consideră că solidaritatea partidelor politice româneşti, faţă de chestiunea R. Moldova, este imperios necesară.

În sprijinul acestei idei, Eugen Popescu, directorul Romanian Global News a menţionat că ”Parlamentul României este instrumentul fundamental al neamului românesc” şi de aici trebuie să vină direcţia de abordare a problemei basarabene la Bucureşti.
În concluzie, Tudor Panţâru a ţinut să mai sublinieze că “Guvernul României ar trebui să iniţieze la CEDO, fără întârziere, o plângere contra R. Moldova pentru acţiunile sale antidemocrate din ultima vreme”.

Bogdan Olteanu: „A sunat ceasul lui Voronin”

În încheiere, Bogdan Olteanu, fostul şef al Camerei Deputaţilor, a ţinut să încurajeze tinerii din R. Moldova şi nu numai, preicizând că “diferenţele nu sunt între cetăţenii României şi cei ai R. Moldova”. „R. Moldova e condusă de o grupare care și-a acaparat numele de comuniști și un comportament de lăcustă”, a precizat Olteanu, dar, continuă el: „A sunat ceasul lui Voronin. Puterea de la Chișinău va cădea la fel ca altele de acest fel”. Bogdan Olteanu a mulţumit presei, atât din România, cât şi din R. Moldova (atenţie – celei de opoziţie, care informează publicul corect), pentru curajul şi aportul său semnificativ în perioada de după 5 aprilie.
Chiar dacă Bogdan Olteanu se arată optimist şi speră ca “mogulii din România” să poată investi jurnalistic în R. Moldova, am ţinut să îi răspund cu pesimism că acest lucru este mai puţin posibil în actualele condiţii. În contextul în care TVR-ul este scos de pe piaţa media de la noi, jurnaliştii români sunt expulzaţi, iar presa locală de opoziţie, care abia de mai rezistă, mai putem noi vorbi de oarecare proiecte mediatice româneşti la Chişinău? Constat cu tristeţe că NU.
În acest context, Bogdan Olteanu, a ţinut să precizeze că România trebuie neapărat “să sprijine conectarea cetăţenilor R.M. la valorile europene”.

Să sperăm că vom reuşi cu adevărat să “ne conectăm la valorile europene” nu doar la modul declarativ, cum a făcut partidul comunist până acum, dar şi real, aşa cum ar trebui şi este firesc să fie în planurile unei ţări care se află “în coasta Europei”.

Noutati senzationale din genetica: inceputurile medicinii personalizate

mai 25th, 2009

1. O prezentare generala a problemei

In ultima vreme noutatile din genetica se succed cu o rapiditate uluitoare, mai ales dupa ce genomul uman a fost studiat pe un grup mare de persoane.
Situatia este urmatoarea: orice fiintza umana are aproximativ trei miliarde de perechi de „litere” de ADN, dintre care numai circa 1% difdera intre indivizi diferiti. Restul sunt identice. Prin studierea unui numar mare de genomuri de la persoane diferite s-a reusit sa se faca o corelatie intre prezentza anumitor anomalii genetice si prezentza unor boli. Numai un studiu foarte detaliat si complicat poate elucida corelatia dintre erorile de copiere a informatiei si prezenta unor boli, iar uneori o singura grupa metil sau fenil poate determina aspecte importante din viata omului (ca in cazul bolii numita „nebunia piruvica”).

As vrea sa fac o paralela intre codificarea informatiilor de catre specia umana (in scris) si codificarea informatiilor de catre animale si plante.

Analogia aceasta se poate face mai bine cu sistemul cel mai simplificat de scriere, de exemplu alfabetul latin. Exista circa 20-25 de litere cu care se pot scrie o infinitate de volume de carti. La fel, in natura exista numai 20-23 de aminoacizi prin imbinarea carora se pot crea o infinitate de proteine.
Mai adanc, la nivelul ADN-ului, exista o corespondentza intre grupari de trei „baze” (codoni) se poate codifica „programul ” pentru fiecare aminoacid, etc.

Cateva curiozitati au atras atentia cercetatorilor cu aproape un deceniu in urma: toti se asteptau ca omul sa aiba un genom extrem de complicat, avand in vedere ca noi credem ca suntem „incoronarea creatiei”. Nimic mai fals: in loc de peste 100 000 de baze, cat asteptau geneticienii sa aiba genomul uman, exista numai vreo 22 000! Tot atat cat soarecii, cu care avem un numar foarte mare de asemanari! Suntem mai rude cu soarecii decat cu cainii sau vacile! Iar vacile sunt rude bune cu…delfinii!

Vietuitoarea cu numarul cel mai mare de „instructiuni genetice” este planta de liliac. Cand am in mana o floare de liliac ma gandesc intotdeauna ca este culmea creatiei pe pamant, ca numar de informatii necesare pentru a o crea, avand nevoie de cinci ori mai multe „instructiuni” decat fiinta umana!

Evident ca lucrurile sunt cu mult mai complicate, dar analogia cu scrisul nu se opreste aici. Ca si in cazul scrierii, este nevoie de semne de punctuatie si de pauze intre cuvinte. Exista si echivalentul chimic pentru acestea, uneori prin repetare de litere alteori in mod diferit. Mai departe, sa ne amintim cum a evoluat scrierea noastra. Pornind de la sistemele arhaice (egiptean si cuneiform), s-a ajuns treptat la scrierea feniciana (cu ruda ei, scrierea ebraica), care consta in scrierea exclusiva de la dreapta la stanga si folosirea exclusiv a consoanelor. Odata ajuns pe mana grecilor, alfabetul fenician a evoluat, completandu-se cu vocale, iar scrierea de la dreapta la stanga a evoluat si ea, ajungand la stadiul „boustrofedon”, adica „de-a-mboulea”, respectiv asa cum arau pamantul grecii intorcand boul care conduce plugul de la stanga la dreapta si de la dreapta la stanga, sa acopere toata suprafatrza fara intreruperi. Apoi s-a simplificat ajungand exclusiv de la stanga la dreapta.

Cam aceleasi etape le-au cunoscut si „textele biologice”!! Interesant faptul ca informatiile s-ar fi transmis corect si fara ajutorul vocalelor. Inventia vocalelor (de catre greci) tine de dorinta de a scrie…POEZIE!
Si in ADN-ul uman sau al altor vietuitoare exuista destula redundantza, pe care o putem asocia cu …poezia!

2. Medicina personalizata

Pana acum ne-am obisnuit ca medicii sa prescrie pacientilor o retzeta foarte generala, dupa tipul de boala respectiv. A aparut acum, deodata, posibilitatea ca printr-un simplu test genetic, pacientul si din pacate si companiile de asigurari) sa aiba posibilitatea sa afle deodata tot ce tine de sanatatea lor! Daca vor avea tendinta sa faca o boala de inima, daca vor dezvolta o boala mintala, daca vor avea probleme cu ficatul, fierea, chelia, potentza sexuala etc. Daca vor fi violenti sau pasnici, daca vor avea tendinta spre criminalitate, la fel.
Cu cat mai multe genomuri individualizate se vor cerceta, cu atat mai completa va fi harta sanatatii personale.

Si totusi, acest lucru care a devenit deja realitate pentu unii, va efectua o schimbare cu mult mai adanca in societate. Deja exista posibilitatea ca societatea umana sa se scindeze in doua. Nu intre sanatosi si bolnavi, nu pe linia prosti-inteligenti, ci pe linia deja existenta bogati-saraci!

Cei bogati pot beneficia deja de tratamente la care cei saraci nu pot nici macar sa spere. Cand bazele genetice ale sanatatii, inteligentei, frumusetii etc vor fi total determinate (ceea ce este inca de acum „in lucru”) diferentierea cea mai mare se va face intre cei care au bani sa profite de aceasta medicina si cei care nu au!

3. Oameni fosforescenti?

Deja calea „miracolelor” pe cale naturala este deschisa. In China (tara care nu are prea multe reguli etice de respectat in domeniul cercetarii) deja s-a reusit prelevarea unor gene de la fiinte marine luminiscente care s-au transferat la porci cu succes. Au rezultat niste porci a caror piele lumineaza noaptea ca meduzele de la care au fost transferate genele respective!

Eu sunt absolut sigur ca deja exista in lume multi doritori de a dansa in baruri, fiind fosforescenti-natural! Dar problemele de etica au impiedicat deocamdata raspandirea acestei mode. Se studiaza totusi acum si alte gene miraculoase: de exemplu polipii marini au proprietatea sa se refaca integral cand sunt taiati si chiar se reasambleaza daca sunt taiati in bucati la nivelul celulelor, in decurs de doua zile! Si pana acum au existat probleme etice reale sau inventate, dar de acum inainte numarul lor va creste imens.

4. Biserica si etica

Din nefericire pana cum nu exista organisme credibile al caror rol sa fie stabilirea de reguli etice valide. Spun „reguli valide” pentru ca regulile stabilite deocamdata de biserici sunt de multe ori irationale si contraproductive, intrucat se bazeaza pe mituri. De altfel ele sunt calcate in picioare tot timpul. De exemplu d3e curand papa de la Roma a primit vizita unor fosti copii ale pentru care fecundarea initiala a avut loc in eprubeta. Ce sa faca papa: sa continue condamnarile, sustinand in acelasi timp ca este „pro-life”?? Nu merge! E caraghios. Oamenii exista deja. Au fost nascuti si au la randul lor copii. Simpla lor existentza il pune pe papa intr-o lumina ridicola.

De exemplu, exista deja un numar urias de ovule fecundate, tinute in banci speciale in azot lichid. Ele pot (in principiu) sa fie reimplantate in femei si sa produca copii, dar pentru majoritatea sansa lor este zero. Vor fi aruncate la gunoi! Cu toate acestea cercetatorii nu au voie sa faca experiente cu ele „din motive etice”. Am vrut si eu sa inteleg eticismul acesta dar nu am reusit: devreme ce tot vor putrezi, de ce nu pot fi folosite inainte de a muri in cercetare, pentru a crea o lume mai buna? Eu nu considera acesta un motiv real.

Adevarata controversa este stranie: credinciosii spun ca momentul fecundarii este momentul crearii unei noi fiinte umane. Cercetatorii spun ca nu este adevarat, intrucat pana la varsta de 3 luni un fetus nu are deloc creier. Fiinta umana fara creier nu este „umana”!
La o discutie la Roche Palo Alto eu l-am intrebat pe un pionier al denomului uman daca nu se poate face un experiment in fatza lumii sa veden cine are dreptate? De exemplu ovulele fecundate se tin in azot lichid. De ce sa nu incercam sa-i pastram in azot lichid si pe „reverenzii” Pat Robertson sau pe Jerry Falwell (doi bigoti renumiti in SUA)? Bineinteles ca lumea a ras.

Totusi, probleme etice exista intr-adevar. Daca e sa ne referim numai la faptul ca azi exista o diviziune intre oameni din punct de vedere financiar de exemplu, pana la urma tot de etica tzine. Daca mergem inainte tot asa s-ar putea sa ne trezim deja cu o divizare a lumii ingrozitor de nedreapta, la care nu-i putem gasi deocamdata nici o solutie.

Călătorind prin Univers

mai 25th, 2009

Asociaţia Culturală Noua Acropolă, Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”, Primăria Municipiului Timişoara şi Radio Timişoara vă invită la evenimentul „Călătorind prin Univers”, dedicat Anului Internaţional al Astronomiei.

Acest eveniment are ca scop popularizarea ştiinţei astronomiei în rândul publicului timişorean de toate vârstele. Prin urmare organizatorii vă propun:

§ o expoziţie de 40 de postere, conţinând elementele de bază ale astronomiei;

§ observaţii astronomice;

§ show de planetarium digital;

§ ateliere interactive şi creative, pentru copii, tineri şi adulţi;

§ teatru;

§ mese rotunde;

§ videoproiecţii;

§ concurs de fotografie

§ spectacol folcloric

Momentul deschiderii, adică zilele de 22 şi 23 mai, va oferi publicului timişorean o călătorie extraordinară până la limitele universului cunoscut şi o serie de ateliere în care prof. Simona Ivascu (Lic. Grigore Moisil) şi Doru Dragan (Astroclubul Altair) vor explica primii pasi in descoperirea acestui domeniu misterios.

Totodată, în perioada 22-24 mai, se vor desfăşura şi Zilele culturii germanilor din Banat. Sărbătoarea „Germanii se întorc în Banat” se va desfăşura în cadrul programului „ Timişoara, Mica Vienă” şi va consta într-un spectacol de folclor care va începe vineri, 22 mai de la ora 20.

Vă invităm aşadar să participaţi cu entuziasm la toate aceste manifestări, la aventura cosmosului şi de asemenea la concursul de fotografie, O călătorie în Univers, cu tema: „Cerul înstelat deasupra mea…”. Informaţii suplimentare veţi găsi pe site-ul Primăriei Municipiului Timişoara (www.primariatm. ro) şi pe cel al Asociaţiei Culturale Noua Acropolă (www.noua-acropola. ro).

Vineri 22 mai 2009, Piaţa Unirii

20:00 – 21:30 spectacol de folclor german cu: Fanfara Eisenbahner Musikanten şi Trupa de dansuri din Singen, Germania, Ansamblul folcloric \”Leöwey\” al germanilor din Pécs, Ungaria Ansamblul de dansuri populare al saşilor din Sibiu, Ansamblul de dansuri populare svăbeşti \”Banater Rosmarein\” din Timişoara, Trupa de copii \”Hänschenklein\”

21:30 –Deschiderea evenimentului, CĂLĂTORIND PRIN UNIVERS

22:00 – Compania Dan Puric cu spectacolul ”Toţi cinci”

Observaţii astronomice

Sâmbătă 23 mai 2009, Piaţa Unirii

11:00 Atelier de astronomie pentru copii (5-12 ani)

prezintă: prof. Simona Ivascu, Lic. Grigore Moisil

17:00 Atelier de astronomie pentru copii (5-12 ani)

prezintă: prof. Simona Ivascu, Lic. Grigore Moisil

19:00 Atelier de astronomie: Ochi către cer

prezintă: Doru Dragan, preşedinte al astroclubului Altair

21:30 Show de planetarium digital pe maxiscreen

prezintă: Adrian Sonka de la Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”

Observaţii astronomice

Duminică 24 mai 2009, Piaţa Unirii

10:00 Atelier de astronomie pentru copii (5-12 ani)

prezintă: prof. Simona IvaScu, Lic. Grigore Moisil

11:00 Atelier de pictură pentru copii (5-12 ani)

prezinţa: Asociaţia culturală Noua Acropolă

19:00 Teatru: Micul prinţ

prezintă: Asociaţia culturală Noua Acropolă

Vineri, 29 mai 2009

17:00 Masa rotundă: Cum se schimbă un Ev Mediu?(Partea I)

Provocarea lui Giordano Bruno

moderatori: Monica Varga şi Mirci Codruta, Noua Acropolă Timişoara

locaţie: Librăria Cărturesti, Piaţa Unirii, StreetDelivery

Sâmbătă, 30 mai 2009

11:00 Atelier de pictură pentru copii (5-12 ani)

prezinta: Asociaţia culturală Noua Acropolă

locaţie: Piata Unirii

16:00 Masă rotundă: Cum se schimba un Ev Mediu?(Partea a II-a)

Soluţia lui Galilei

moderatori: Monica Varga şi Mirci Codruta, Noua Acropolă Timişoara

locaţie: Librăria Cărtureşti, Piaţa Unirii, StreetDelive17:00 Atelier de astronomie: Ochi către cer

prezintă: Doru Dragan, preşedinte al astroclubului Altair

locaţie: Piaţa Unirii

Duminica, 31 mai 2009

17:00 Atelier de pictură pentru copii (5-12 ani)

prezintă: Asociaţia culturală Noua Acropolă

locaţie: Piata Unirii

22:00 Frumuseţea cosmosului, videoproiecţie

montaj realizat de: Institutul de Antropologie Hermes al Noii Acropole

locaţie: Librăria Cărtureşti, Piaţa Unirii, StreetDelivery

sursa: wellstimisoara

“Vrem altă Românie, mai bună” – interviu cu Ducu Hâncu, autorul “Imnului turistic al României”

mai 25th, 2009
Grupul satiric happyfish.roGrupul satiric happyfish.ro

De câteva săptămâni o parodie intitulată “Imnul Turistic al României” face furori pe internet http://www.youtube.com/watch?v=1FYl9p3VYNg. Interpretat de Happyfish.ro, imnul tratează cu sarcasm starea actuală a turismului în România, fiind pe alocuri extrem de dur, cu referiri explicite la prostituție și pedofilie. Unul dintre autori, fostul meu coleg de la BBC, Alexandru “Ducu” Hâncu a avut amabilitatea să stea de vorbă cu revista ACUM despre acest imn controversat.

1) Ce reacții ai avut la \”Imnul turistic al României? Ai fost făcut anti-român, vândut, etc?

– In mod clar, “The End of Choice”, parodia noastra la ideea de Imn turistic al Romaniei, a atins o coarda extrem de sensibila. Dupa trei saptamini, am depasit 200.000 de vizionari – pe Youtube.com, Happyfish.ro, 220.ro si celelalte situri care au postat videoclipul. Evident, nu puteau lipsi reactiile negative. Am fost acuzati pe forumuri ca sintem tradatori, anti-romani, vinduti, “alogeni”, am fost injurati in toate felurile. Unul dintre noi a primit si amenintari cu moartea. Apoi, mai multe asociatii din turism, impreuna cu Departamentul de Turism al Primariei Bucuresti,

(vezi link-ul : http://www.smartnews.ro/Business/11674.html)

au cerut interventia “organelor abilitate ale statului”, acuzindu-ne de “defaimare a Romaniei, subminare a intereselor nationale, distorsionarea rau intentionata a imaginii unei destinatii turistice, instigare la proxenetism, prostitutie, pornografie, pedofilie, trafic de organe si alte nemernicii”. Criticile, insultele, atacurile, au fost insa net eclipsate de mesajele pozitive, de felicitarile si de incurajarile pe care le-am primit. La radio si la televiziune, Mihai Dobrovolschi, Iulian Tanase, Razvan Simion si Dani Otil, Realitatea TV, Mihai Morar, Radu Moraru au difuzat parodia noastra, iar ultimii doi ne-au invitat la emisiunile lor. Pe net, zeci de bloguri au preluat clipul si l-au comentat, sporindu-i si mai mult popularitatea. E interesant, de asemeni, ca destule personalitati din mass-media ne-au laudat in particular, dar n-au facut-o si in public. Culmea, unul dintre ei ne-a spus “bravo, baieti”, iar dupa aceea, la o emisiune de televiziune, n-a facut decit sa incerce sa ne demoleze, sugerind ca sintem tradatori, vinduti, alogeni, si tot tacimul. Deh … Cele mai interesante reactii ni s-au parut insa cele venita din tabara “Imnului oficial”. Intr-un interviu la televiziune, Ministrul Turismului, Elena Udrea, a spus,in esenta, ca parodia noastra va spori popularitatea cintecului compus de Marius Moga, iar criticile sunt un ajutor. O reactie impecabila. In ce-l priveste, Marius Moga ne-a spus, in direct la emisiunea lui Radu Moraru, ca “The End of Choice” i-a placut si l-a facut sa rida.

2) Cum răspunzi acelora care te acuză că denigrezi imaginea turismului românesc și a României?

Ca sa rezolvi o problema, intii trebuie sa recunosti ca exista. Capul ingropat in nisip nu rezolva nimic. Odata ajunsi aici, turistii straini vad imediat prapastia dintre realitate si imaginea idilica din imnul comandat de ministerul turismului. Dupa “The End of Choice”, noi am produs o continuare, intitulata “ Come to Bucharest – Imnul turistic loveste din nou”. Va invit sa o vedeti – o gasiti la adresa :

http://happyfish.ro/vrem_alta_romanie/come_to_bucharest/

sau pe Youtube. E o plimbare prin centrul istoric al Bucurestiului, care arata ca o zona de dezastru. Coloana sonora e chiar imnul ministerului turismului, cu cuvintele traduse pe ecran, in limba romana. Contrastul intre versuri si imagini e absolut socant.
Dincolo de turism, important e insa altceva : in ce fel de tara vrem sa traim? “The end of Choice” face parte dintr-un serial intitulat “Vrem alta Romanie”, pe care l-am inceput anul trecut pe Happyfish.ro. E un serial in care spunem tot ce nu vrem sa mai insemne Romania. Parodia de imn turistic a avut succes in primul rind pentru ca versurile nu mint, ci prezinta strict realitatea. N-am inventat nimic, productia noastra nu e o fictiune. Sunt fenomene dureroase, unele cumplite, pe care autoritatile din Romania, la aproape 20 de ani de la caderea comunismului, tot nu reusesc sa le stavileasca – de pilda traficul cu organe, pedofilia, prostitutia. In schimb, in plina criza, se gasesc bani de la buget pentru un Imn turistic. Asa cum s-au gasit in trecut bani pentru promovarea Romaniei ca “Tara a Vampirilor” – poate n-ati uitat de proiectul cu Dracula Park. Noi nu vrem sa fim “tara vampirilor”, a prostitutiei, pedofiliei, traficului cu organe, a mitocanilor cu bani, a infrastructurii care se prabuseste, a coruptiei, a realitatii cosmetizate, a fictiunii puse in locul adevarului. Ca lucrurile pe care le criticam exista si in alte tari nu e un argument. Noi vrem sa dispara din tara noastra. Sa nu mai fie. Vrem alta Romanie, mai buna. Punct. Judecind dupa cele peste 200.000 de vizionari pe net, se pare ca foarte multi romani sint de acord cu noi. Si asta, fiindca inteleg perfect diferenta dintre critica si lipsa de patriotism. Si stiu ca umorul e, de foarte mult ori, cea mai eficienta forma de critica.

3) Care crezi că va fi efectul răspândirii pe internet a acestui imn?

Sincer, habar n-am. Deocamdata, clipul continua sa atraga vizionari. E un punct de reper in internetul romanesc. Sa fim realisti – un videoclip, oricit succes ar avea, nu o sa schimbe mare lucru. E foarte bine insa ca oamenii l-au vazut, au ris, au ramas pe ginduri, au reactionat. Vorbind strict din punctul nostru de vedere, suntem fericiti ca stilul nostru de umor, si in general, stilul nostru de-a face lucrurile, a inceput sa prinda. “The End of Choice” a atras atentia, a functionat ca un reflector pus pe toate productiile noastre, sporindu-le popularitatea. Nu e vorba doar de Happyfish, ci si de Green Channel, canalul nostru de emisiuni “live”, de Sisters.ro si de Cinemania.ro. E un succes de care aveam nevoie. Lucram la o firma mica si facem ceva foarte dificil : productie video pentru internet, la calitatea productiilor de televiziune. E dificil pentru ca, deocamdata, nimeni nu prea stie cum ajungi la succes comercial cu asemenea productii. Si s-a pravalit peste noi si criza, care a decimat bugetele de publicitate, exact cind ne lansam cu adevarat. Din fericire, Sorin Marin – cel care a creat fundatia si festivalul de film “Anonimul” – e un patron care are curajul sa riste cu o asemenea investitie, gindita pe termen lung. Si care ne da sansa sa incercam, sa exploram diverse variante. Altii, n-ar avea nici pasiunea, nici rabdarea sa o faca.

4) Mai sunt în plan astfel de \”creații\”?

Da. Urmatoarea va fi gata cit de curind, poate chiar saptamina aceasta. Dragos Musat, Patrick Andre de Hillerin, George “Gojira” Andreescu sint oameni cu foarte mult talent si lucram foarte bine impreuna. Nu stiu cind o sa mai repetam succesul cu “The End of Choice”. De incercat, insa, vom incerca. Si, cu un pic de noroc, cine stie? Deocamdata, va asteptam in fiecare zi pe happyfish.ro.

O expoziţie ca o victorie: Medalion Egon Marc Lövith, la Muzeul de Artă din Cluj

mai 25th, 2009
Maestrul Lövith acordă autografeMaestrul Lövith acordă autografe

În 21 mai maestrul Egon Marc Lövith a împlinit 86 de ani. Tradiţionalul “La Mulţi ani !” a răsunat în Palatului Bánffy care găzduieşte Muzeul de Artă din Cluj. La vernisajul expoziţiei omagiale a participat un public numeros confraţi artişti, critici de artă, prieteni. A venit atâta lume încât mulţi n-au mai încăput în sală aşteptându-şi rândul pe terasa care dă spre curtea interioară a clădirii baroce.
După cum a arătat în alocuţiunea introductivă dr. Alexandra Rus, curatorul expoziţiei, exponatele sculpturi în metal şi în lemn şi desene aflate în patrimoniul instituţiei, unele expuse în premieră, sunt relevante pentru tematica şi stilul proprii artistului. Lucrările Maternitate, Focul, Holocaust şi portretele lui Bach şi Brâncuşi, sunt realizate în maniera inconfundabilă prin care Egon Marc Lővith a devenit unul dintre marii inovatori ai sculpturii ardelene din veacul XX . În paralel au fost proiectate filme documentare despre viaţa şi opera lui Egon Marc Lővith .
Maestrul îmbrăcat elegant a ascultat cu atenţie elogiile, a strâns mâini, a surâs şi a schimbat impresii cu relaxarea artistului obişnuit cu astfel de evenimente. Firesc, dacă ne gândim că e cea de a şaptea expoziţie personală organizată de Muzeul de Artă din Cluj, incredibil dacă ne reamintim realitatea semnalată într-un articol pe care l-am publicat anul trecut şi în revista Acum. Iată câteva fragmente:
„La 21 mai 2008 Egon Marc Lővith, cunoscutul şi apreciatul sculptor, pictor şi grafician clujean, supravieţuitor al lagărelor naziste, a împlinit 85 de ani. Aniversarea
n-a trecut total neobservată deşi de aproape doi ani maestrul lipseşte din spaţiul public. Cotidianul de limbă maghiară Szabadság a publicat un articol semnat de criticul de artă Júlia Németh, autoarea unui album Egon Lővith apărut cu doi ani în urmă.
În prezent pictorul Lővith locuieşte într-o casă de bătrâni administrată de biserica reformată. În aşezământul curat şi frumos amenajat bătrânii sunt îngrijiţi cu multă dăruire, asigurându-li-se, contra cost, cazare, mâncare şi îngrijire. Artistul are o cameră de vreo 10 metri pătraţi, cu un pat, o chiuvetă, un fotoliu, un televizor şi o masă îngustă pe care sunt înşirate cărţile şi albumele scrise despre viaţa lui, menite să-i împrospăteze memoria afectată de accidentul vascular cerebral suferit acum doi ani. Asta se întâmpla după inaugurarea, la Dachau, a expoziţiei permanente care cuprinde lucrările sale de grafică reunite în ciclul Holocaust. Şi albumul publicat în Germania cu acel prilej, stă la loc de cinste.”… „La sfârşitul vizitelor la casa de bătrâni, maestrul ne conduce până la poartă, apoi cheia este răsucită, pentru că bătrânii nu pot părăsi azilul decât însoţiţi şi cu învoire.”… „Egon Marc Lővith face parte din generaţia supravieţuitorilor: a supravieţuit lagărelor de la Auschwitz şi Dachau, a depăşit momentul tragic al morţii iubitei sale soţii şi muze, Margot, care i-a stat alături 54 de ani, susţinându-l şi degrevându-l de toate grijile vieţii cotidiene, asigurându-i condiţiile să creeze şi să se afirme. Şi iată că a supravieţuit şi atacului cerebral care i-a zdruncinat memoria. Ar avea însă nevoie de un ajutor susţinut, de recuperare asistată de psiholog, de plimbări prin oraş, de cineva care să se ocupe de el în mod constant şi cu profesionalism, să-l însoţească la atelier atunci când ar dori să picteze. Toate acestea s-ar rezolva simplu, pentru că maestrul are bani şi o serie de lucrări valoroase care ar putea fi valorificate pentru această cauză. Atâta doar că propunerile în acest sens nu au găsit receptivitate din partea celor care îi administrează banii, moştenitoarele din străinătate care şi-au intrat în rol, deşi artistul este în viaţă. Dar el e un supravieţuitor; continuă să lupte. Visează la o nouă expoziţie, să se prezinte în faţa publicului iubitor de artă din Cluj, care se pare că l-a uitat.”

Anul trecut i-am promis că la viitoarea aniversare i se va organiza o expoziţie. Voiam să dau un sens existenţei sale anoste de la casa de bătrâni deşi nu bănuiam cum avea să prindă contur acest proiect. Speram, totuşi, că aveam să câştig susţinători pentru realizarea lui. Ideea a fost îmbrăţişată de profesorul Ladislau Gyémánt, directorul Institutului de Studii Iudaice „Moshe Carmilly” de la Universitatea Babeş-Bolyai (care a contribuit şi financiar), de dr. Alexandra Rus, criticul de artă care a vegheat asupra tuturor expoziţiilor maestrului Lővith şi a scris o monografie despre opera sa, de Studioul Teritorial TVR Cluj care a pus la dispoziţie filmele despre artist. Cuvântul decisiv l-a avut plasticianul Călin Stegerean, directorul Muzeului de Artă din Cluj care a reuşit să facă loc expoziţiei Medalion Egon Marc Lővith într-un program expoziţional foarte aglomerat, stabilit cu un an înainte. Şi n-a fixat-o într-o dată oarecare ci în 21 mai, ziua de naştere a artistului. În alocuţiunile lor, atât dr. Alexandra Rus cât şi directorul Călin Stegerean au scos în evidenţă locul
În cele două ore cât a durat vernisajul maestrul a întinerit cu zece ani. Bătrânul cu scăpări de memorie, cu privirea tristă şi pierdută, a devenit sprinten în mişcări şi în spirit, a dat autografe simţindu-se în elementul său.
L-am condus înapoi la casa de bătrâni cu braţele încărcate de flori şi cadouri. A doua zi am răsfoit cu înfrigurare presa clujeană şi am urmărit jurnalele de ştiri. Expoziţia Medalion Lővith a căpătat locul cuvenit în relatările acestora. Maestrul revenise în centrul atenţiei. Am vorbit la telefon cu el şi mi-a spus. „Trebuie să discutăm serios, nu pot trăi fără proiecte”. Speranţele nu sunt deşarte atâta timp cât, la iniţiativa şi prin susţinerea Mariei Roth, şefa catedrei de asistenţă socială de la universitate şi veche prietenă a maestrului, plasticiana şi art-terapeuta Agnes Forró îl vizitează pe artist şi modelează alături de el. Şi atunci cum să nu cred că expoziţia Medalion Lővith, deschisă în perioada 21 – 31 mai la Muzeul de Artă din Cluj, este o victorie ? O victorie repurtată de maestrul de 86 de ani asupra bolii, singurătăţii şi uitării .

Foarte scumpii noştri conducători

mai 25th, 2009
Michael Martin - primul Speaker obligat să demisioneze în peste 300 de aniMichael Martin – primul Speaker obligat să demisioneze în peste 300 de ani

Prin anii ’50, când Partidul Comunist Român dorea să verifice nivelul politic al unui candidat, sau când Securitatea ancheta un prezumtiv „duşman al poporului”, i se punea respectivului următoarea întrebare : „Ce părere ai despre viaţa pe care o duc conducătorii partidului şi guvernului, care locuiesc în vile spaţioase, circulă în maşini de serviciu, au magazine speciale unde se găsesc de toate şi sunt în general feriţi de vicisitudinile existenţei marii majorităţi a populaţiei”? Răspunsul corect era: „Aşa este şi normal. Trebuie să asigurăm scumpilor noştri conducători toate condiţiile necesare, pentru că ei au o mare responsabilitate, duc o activitate foarte importantă pentru construirea socialismului, pentru viitorul luminos al întregului popor”.

De ce mi-am adus aminte acum de această relicvă a beznei comuniste? Pentru că de peste două săptămâni, Marea Britanie se află într-o foarte gravă criză constituţională, declanşată de dezvăluirile privind decontările făcute de numeroşi deputaţi în Camera Comunelor în baza sistemului de alocaţii. Aici sunt necesare câteva explicaţii:

Un deputat britanic primeşte un salariu anual de cca 64.000 lire sterline. (aproximativ de două ori și jumătate salariul mediu pe economie) In plus, are dreptul să primească bani pentru întreţinerea unei locuinţe suplimentare dacă locuinţa sa este departe de circumscripţia electorală pe care o reprezintă sau departe de Londra, sediul Camerei Comunelor. Are apoi alocaţii totalizând 200.000 de lire sterline pentru angajarea unui asistent, pentru cheltuieli de deplasare, de reprezentare, etc. A reieşit însă acum că sistemul a fost supus unui întreg catalog de abuzuri. Mulţi deputaţi şi-au angajat soţul sau soţia sau copiii ca secretar sau asistent, un deputat a decontat cheltuieli pentru construirea unei insule pentru raţe sălbatice pe iazul de pe proprietatea sa, un ministru a decontat cheltuieli de întreţinere pentru casa surorii sale pe care o desemnase drept a doua sa locuinţă, deputaţi, soţ şi soţie au decontat separat pentru aceeaşi locuinţă secundară, alţii au continuat să încaseze bani pentru plata ipotecii deşi ipoteca fusese acchitat cu mult timp în urmă, alţi deputaţi au pretins rambursarea preţului unor obiecte cum ar fi televizoare, covoare scumpe, etc. etc, alţii s-au dedat la tot felul de chichiţe pentru a evita să plătească taxa pe profit când au vândut a doua locuinţă, etc. etc. etc. Scandalul a izbucnit când cotidianul Daily Telegraph a început să publice ceea ce au a fost descrise drept „abuzurile aleşilor poporului”. Şi deşi nici un partid reprezentat în parlament nu arată acum curat ca nevasta Cezarului, majoritatea celor acuzaţi sunt membri ai partidului laburist de guvernământ. Deşi au insistat că nu au făcut nimic ilegal, mulţi dintre ei au început să rambursese sumele considerate a fi fost încasate în afara spriritului legii.

Speaker în dizgrație

Dar care lege? Legea făcută de ei, pentru că sistemul „autoguvernării” a fost elaborat şi aprobat de deputaţii înşişi, fără nici un control din afară. Dezgustul public a fost atât de mare încât liderii principalelor partide au declarat că deputaţii dovediţi că au abuzat de sistem nu vor mai fi reselecţionaţi drept candidaţi la alegerile următoare şi pot fi chiar excluşi din partid. Contribuabilul britanic nu este de acord să finanţeze crearea „tuturor condiţiile necesare conducătorilor săi” fiind foarte bun cunoscător al naturii umane.

Dar victima cea mai importantă a scandalului a fost Speakerul Camrei Comunelor (Speaker s-ar putea traduce prin președinte, deși rolul este destul de diferit), Michael Martin, primul speaker din ultimele trei sute de ani obligat să-şi dea demisia din funcţie. Şi o funcţie extrem de importantă, el fiind nu numai arbitrul dezbaterilor din Camera Comunelor dar şi persoana care face legătura între legislativ şi monarh. Cei nouă ani de când este în funcţie au fost punctaţi de numeroase controverse, penultima fiind aprobarea dată de el poliţiei de a percheziţiona, fără mandat, biroul unui deputat conservator din sediul Parlamentului. Dar picătura care a umplut paharul a fost modul cum a reacţionat la dezvăluirile privind cheltuielile deputaţilor. In loc să confrunte abuzurile, el a închis ochii şi apoi a încercat din răsputeri să blocheze aplicarea şi în Parlament a legii privivind „libertatea accesului la informaţii”. Iar când a apostrofat destul de dur o deputată laburistă care solicitase unele explicaţii privind abuzurile, majoritatea Camerei a decis că „arbitrul” nu mai are tactul şi imparţialitatea esenţiale funcţiei. Ameninţat cu un vot de neîncredere, Speakerul şi-a anunţat demisia, care va intra în vigoare la 21 iunie, când Parlamentul va alege un succesor.

Adăugând la toatre acestea şi suspendarea a doi lorzi laburişti care în schimbul unor sume de bani se oferiseră să introducă anumite amendamente legislative, avem tabloul complet al „putreziciunii sistemului politic” cum l-au caracterizat poate în mod exagerat unii ziarişti.

Reflexe autoritare

Spun „exagerat” pentru că, păstrând proporţiile trebuie subliniat că sistemul politic este mai puţin corupt în Marea Britanie decât în multe alte ţări. Nu vorbim aici de fraude de sute sau milioane de lire sterline ci de sume mult mai mici, în unele cazuri chiar simple găinării. Dar aceasta nu este o scuză, din contră. Dacă aleşii britanici se dedau la asemenea lucruri, cum poate avea încredere electoratul că ei nu sunt mânaţi de interese meschine similare şi atunci când iau decizii cu consecinţe importante pentru ţară, ca de exemplu participarea la războiul din Irak, la cel din Afganistan, politica fiscală şi altele. Scandalul a demonstrat însă şi forţa presi şi a opiniei publice.

În ultimii 12 ani, parlamentul britanic îmi amintea foarte des de Marea Adunare Naţională a lui Ceauşescu, aprobând aproape automat măsurile guvernului laburist. Dar acum s-a terminat. Ameninţat practic cu retrogradarea, dacă nu chiar cu aproape dispariţia sa în alegerile din iunie pentru Parlamentul European şi alegerile locale parţiale, partidul laburist se grăbeşte acum să adopte măsurile mult amânate pentru reformarea întregului sistem. S-ar putea însă să fie prea târziu. Unii comentatori spun că în ţară nu a mai domnit o asemenea stare de spirit rebelă de la ultima răscoală ţărănească, cea din 1381. Majoritatea populaţiei pare să dorească dizolvarea actualui Parlament discreaditat şi şinerea de noi alegeri generale. Premierul Gordon Brown se eschivează cu tot felul de argumente, principalul fiind că el este omul cel mai potrivit pentru a scoate ţara din criza economică şi financiară în care se află. Poate ar trebui însă să-şi amintească dictonul lui Abraham Lincoln:

“You may fool all the people some of the time, you can even fool some of the people all of the time, but you cannot fool all of the people all the time.”

.

Are și Serbia Tanacul ei…

mai 25th, 2009
Reabilitare în spirit ortodoxistReabilitare în spirit ortodoxist

Oficialitățile sârbe anchetează centrele de reabilitare ale dependenților de droguri afiliate Bisericii Ortodoxe, pe motiv că pacienții sunt bătuți în mod barbar pentru a fi reabilitați în societatea creștinească.

Iată că nici Serbia nu duce lipsă de propriul Tanacu, că doar sunt și ei popor ortodox și corecția se face numai prin bătaie ruptă din rai. Aceste fapte ni le dezvăluie revista Vreme care prezintă un filmuleț odios în care un pacient este bătut cu o lopată de cel care se presupune ca trebuia să-l ajute să se lase de droguri…pentru că lopata nu a fost suficientă, i se mai dau și pumni și picioare în față. Și ca asemănarea cu Tanacu să fie completă, pe pereții încăperii se pot vedea icoane ortodoxe, să fie bătut în fața Domnului. Porunca decalogului „să nu ucizi” este cea care se referă și la violență (fizică, verbală etc); doctrina creștină spune că o palmă poate ucide o parte din demnitatea omului, din sufletul său, la fel și un cuvânt poate leza la fel de mult….violența e crimă.

Filmulețul prezintă imagini șocante unde tânărul ținut de alți doi și bătut de al treilea, strigă de durere, însă nimeni nu pare a-l asculta (că de auzit, sunt absolut convins că a fpost auzit). Ce mă înfioară mai mult e că nu prea părea să-l deranjeze prea tare, oricine altcineva ar fi sărit până în tavan, s-ar fi smucit să scape din ghearele iadului dezlănțuit….dar tânărul stă aplecat pe masă suportându-și purgatoriul. Aici mă întreb oare până unde poate să meargă îndoctrinarea și spălarea pe creier practicată de religia fanatică?! Sau mai există posibilitatea ca drogurile sau frica de torsionari, să-i fi afectat capacitățile mentale și acestea fiind alterate, bietul tânăr, nu protestează în fața călăilor.

Un preot care conduce centrul spune că „o mână de fier” este necesară….mă întreb oare dacă Dumnezeu și-ar întinde o așa mână de fier peste domnia sa, popa, ce va mai spune preacucernicia sa. „Oricine are un junkie (argou pt drogat) în casă, știe despre ce vorbesc” mai afirmă Arhipreotul Branislav Peranovic – așadar pracuvioase oare chiar toate familiile care au un membru dependent de droguri îl bat cu lopeți și alte unelte?
În plus chiar centrul afirmă că bătăile administrate de foști dependenți, sunt absolut necesare ca parte din terapia pentru dependența de narcotice și că sunt administrate cu asentimentul părinților celor dependenți – mie aici tot îmi miroase a fanatism ortodoxist….

Un fost pacient al centrului susține cele prezentate în revistă și spune că reabilitarea consta în „conversații plăcute” și bătaie (de zice că unde dă tata și mama, va crește…dar oare ce se spune unde dă reprezentantul binecuvântat în slujba Bisericii?). Alt fost narcoman tratat în centrul Crna Reka afirmă că uneori erau puși să stea în cerc în centrul căruia „unul rău” (un junkie – ca să vorbim pe limbajul părintelui ortodox) și să-l privească în timp ce era bătut de preoți și de personalul centrului. Tot el ne mai spune că bătăile au loc cu orice pică la îndemâna „reabilitantului”, iar Arhipreotul Peranovic „chiar știe cum să lovească – mâinile lui sunt adesea însângerate…Când lovește, folosindu-și brațele și picioarele, roba îi zboară în toate părțile. Practică arte marțiale”

Psihologii și psihiatrii văzând aceste fapte barbare au avertizat că violența fizică nu va ajuta la ajutarea dependenților, iar reprezentantul guvernului cu privire la drepturile omului a spus că „nu e o terapie, e un acti criminal”

Link la filmuleț: http://www.youtube.com/watch?v=gsfZ2Ljw-1U

Rusia impune tonul său Uniunii Europene

mai 25th, 2009

Atmosfera summitului de la Khabarovsk (21-22 mai), care a reunit înalţi reprezentanţi ai Rusiei şi Uniunii Europene, a conturat specificul traiectoriei care se prefigurează în relaţiile dintre cei doi actori majori.

Securitatea şi aspectele politice – „subiecte necondimentate”
Retorica ostilă ale autorităţilor ruse pe marginea politicii externe româneşti faţă de “partenerul” est-european al Rusiei, Republica Moldova, a fost utilizată deliberat de Moscova pentru a doza tensiunea de pe marginea subiectelor cu adevărat tăioase referitoare la cooperarea economică şi securitatea energetică. Totodată, discuţiile pe marginea conjuncturii politice regionale (relaţia România-RM, Transnistria, Georgia etc.) au constituit un domeniu mai complex utilizat abil de Rusia pentru a promova ideea unei noi arhitecturi de securitate pan-europeană. Prin intermediul emergenţei şi actualităţii sporite ale dosarelor date, Moscova tinde nu numai să multiplice susţinere în favoarea unui sistem nou de securitate, dar şi să rezolvă probleme de ordin local. Spre exemplu, declaraţiile preşedintelui român vizavi de frontierele statului vecin confirmă (în viziunea rusă) necesitatea acestui sistem de securitate care ar stabiliza frontierile „fluctuante” de pe spaţiul euro-atlantic. De asemenea, cazul României (alături de cel al Georgiei etc.) este folosit de Kremlin drept monstră pentru Bruxelles referitoare la caracterul defectuos al NATO în materie de securitate europeană. Totodată, culpabilizarea României alimentează şi amplifică resursele politico-electorale ale partenerilor locali ai Rusiei – Partidul Comuniştilor din RM, pentru eventualele alegeri anticipate.
La fel, focarele de insecuritate menţionate fac parte din obiectele de manipulare ale Rusiei folosite pentru a dinamiza negocierile pe marginea unui nou Acord strategic cu UE, care din varie motive (de origine europeană) sunt tergiversate (acest lucru este valabil şi în privinţa traducerii în viaţă a celor patru zone de interes comun).

Tematica economică pe plan secund
Impasul longeviv în negocierile pe marginea relaţiilor economice bilaterale (care de altfel tergiversează aderarea Rusiei la Organizaţia Mondială a Comerţului: reglementarea taxelor pentru zborurile transsiberiene, taxarea pentru producţia de lemn, dar şi iniţiativele economice anti-criză adoptate de autorităţile ruse dar dezavantajoase pentru UE) a impus oficialii europeni să se axeze pe subiecte mai puţin contradictorii, dar esenţiale pentru securitatea şi stabilitatea Europei.

Delegaţia Uniunii Europene şi-a propus în acest sens să dezbată iniţiativa creării cu participarea Rusiei a unui Mecanism de Avertizare Timpurie. Acest instrument, de altfel preconizat şi pentru ţările Parteneriatului Estic, urmează să ofere garanţii solide privind preîntâmpinarea crizelor în sfera livrărilor de hidrocarburi către Europa, similare celei din ianuarie 2009.

Reuniunea de la Khabarovsk a prezentat o platformă binevenită pentru ofensiva Rusiei, care conştientizează faptul că funcţionalitatea mecanismului european de „energy early warning” vizează la etapa actuală în primul rând Moscova. Refuzul lui D. Medvedev de a garanta imposibilitatea repetării unor perturbaţii energetice [1] evidenţiază cadrul jocului dintre Rusia şi UE, în care rolul “siguranţei energetice” va determina caracterul tranzacţiilor bilaterale ulterioare. Pe de altă parte, „oscilarea” Kremlinului oferă teren larg pentru manevrele diplomatice ruse în tratativele pentru instituirea unui acord alternativ Cartei Tratatului Energetic privitor la tranzitul resurselor energetice sau introducerea gazoductului “South Stream” în ordinea de priorităţi energetice a UE.

Rusia a spus Uniunii Europene de 3 ori „Nu”
Poziţia antagonistă a Moscovei faţă de UE, exprimată în ajunul summitului prin critica dură adresată României, a fost transferată pe alte domenii mai sensibile. Astfel, Rusia a dat dovadă de disconsideraţia faţă de Carta Tratatului Energetic, calificată de ea drept document ineficient care trebuie înlocuit cu un acord mai comprehensiv (cum ar fi cel privind tranzitul resurselor energetice).

De asemenea, preşedintele rus a decis să exploateze pe larg temerile europenilor legate de perspectivele unor crize energetice noi. Cu scopul cooptării privilegiate ale părţii ruse în proiectele energetice ucrainene (de exemplu: modernizarea reţelei de gazoducte ucrainene), Medvedev a invocat eventuala neimplicare a Rusiei în Mecanismul de Avertizare Timpurie (În altă ordine de idei, liderul rus a propus europenilor să acorde un credit special Kievului pentru a spori capacităţile lui de achitare pentru consumul de gaze naturale ruseşti. În condiţiile unor preţuri derizorii la petrol, autorităţile ruse contează pe veniturile obţinute din tranzacţiile de gaze naturale). Conform scenariului rusesc, sub presiunea imperativului energetic, Bruxellul urmează să ceară aprobarea politică a Kievului privind racordarea iniţiativei de îmbunătăţire tehnică a gazoductelor ucrainene la cerinţele Rusiei.

Şeful statului rus a dat aprecieri negative şi vizavi de Parteneriatul Estic, considerat de el drept oportunitate pentru crearea unui parteneriat regional anti-rusesc. În mare parte aceasta se datorează faptului că instrumentele incluse în acest program sunt destul de periculoase pentru perpetuarea influenţei ruseşti în regiune (mecanism de consolidare a capacităţilor instituţionale interiorizate şi angrenate în procesele de reformare şi democratizare din regiune, înfiinţarea unor platforme politice multilaterale etc.). De asemenea, Parteneriatul permite minimizarea ponderii politice ale Moscovei, care nu este prezentă în calitate de participant direct la iniţiativă, ci numai ca partener terţiar şi cazual. Adiţional, poiectul dat complementează Black Sea Sinergy, ceea ce poate genera facilităţi necontrolabile de partea rusă pentru reglemenatările „conflictelor îngheţate” monopolizate curent de ea. Periculozitatea acestui Parteneriat pentru interesele ruseşti rezultă şi din perspectivele clare în sfera liberalizării regimului de vize pentru cele 6 ţări ex-sovietice. Or, Moscova nu vrea să piardă controlul asupra regiunii din punctul de vedere socio-economic-migraţional, care datorită Parteneriatul Estic poate avea loc.

În final, organizarea summitului dat în regiunea rusească non-europeană denotă conturarea caracterului euroasiatic al Rusiei, care tinde să se afirme ca actor internaţional diferit de UE (după formă şi conţinut). Unii experţi leagă locul desfăşurării acestei reuniuni de intenţia Moscovei de a le sugera europenilor alternativa asiatică a Rusiei (politică, energetică etc.). În mod intenţionat sau nu, dar aceste mesaje simbolice au fost difuzate cu puţin timp până la schimbarea conducerii în instituţiile europene (alegerile europarlamentare, 4-7 iunie 2009), perioadă în care oficialii europeni (Preşedintele Comisiei Europene şi Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă şi Securitatea Comună) nu pot apăra în plină măsură interesele europene pentru a nu prejudicia configuraţia viitoare a relaţiilor UE-Rusia.

Referinţe:
1. Ðîññèÿ íå ìîæåò äàòü åâðîïåéöàì ãàðàíòèé òîãî, ÷òî â äàëüíåéøåì ïî âèíå Óêðàèíû íå áóäåò ïåðåáîåâ ñ ïîñòàâêàìè ãàçà, http://www.echo.msk.ru/news/593892-echo.html

Cui îi mai pasă de critica literară?

mai 25th, 2009

Literatura română trece astăzi printr-un acut proces de fărâmiţare. Din cauze economice şi nu numai, cărţile nu se bucură de tiraje consistente iar circulaţia lor este restrânsă. Dacă atunci când e vorba despre scriitorii deja intraţi în conştiinţa publică, acest proces aproape că nu are efecte, atunci când discutăm de literatura contemporană, apar şi complicaţiile. Cititorul, fie el specializat ori nu, are acces câteodată exclusiv la textele publicate în zona în care-şi desfăşoară activitatea, fiindu-i practic imposibil să fie cu adevărat conectat la fenomenul literar contemporan. E adevărat, inflaţia de texte contribuie şi ea la această stare de fapt. Într-un asemenea peisaj, critica literară ar putea face lumină dacă şi-ar propune să lucreze cu instrumente şi criterii estetice, dacă s-ar reinventa cumva sintezele, textele critice de largă respiraţie în care, vorba lui Kogălniceanu (da, ne întoarcem la 1840!) opera să fie importantă şi nu autorul. Ar fi, evident, nevoie de timp pentru a ordona vastul material beletristic postcomunist, însă finalmente ideea de canon literar ar putea limpezi apele. Cu câteva excepţii, însă, astăzi este preferată critica de întâmpinare, fără anvergură, în care tonurile şi conştiinţa critică sunt afectate de gradul de proximitate între critic şi autorul de text literar.

Este (evident) imposibilă întoarcerea la peisajul literar interbelic, unde se afirmă şcoli de gândire şi se imprimă direcţii (cu inevitabile exagerări într-o direcţie sau alta). Marele dezavantaj al criticii de întâmpinare, însă, ţine de o profundă decontextualizare a fenomenului literar. Cartea este privită ca obiect cultural independent, iar autorii, aproape fără excepţie, beneficiază de cronici pozitive. Aceasta este de altfel şi deficienţa majoră a unui asemenea tip de critică. El nu mai poate oferi repere pentru simplu motiv că supralicitează frecvent. În plus, critica de întâmpinare pune textul literar între paranteze. Pierre Bayard, un universitar francez, scrie o carte al cărei titlu vorbeşte de la sine: „Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit” (Iaşi, Editura Polirom, 2008). Ei bine, multe dintre textele critice pe care le citim pe copertele cărţilor sau în prefeţele lor nu sunt altceva decât platitudini aplicabile aproape oricărui text literar. Suspiciunea (eufemistic vorbind, pentru că în realitate e vorba despre certitudine) este că departe de a cultiva şi promova proprietatea termenilor, critica de întâmpinare ar contribui masiv – în cazul în care i s-ar acorda o atenţie sporită din partea cititorului – la standardizare, la difuzarea unui set de clişee literare.
Vorbind despre critica literară, nu putem ocoli cel puţin patru nume importante şi relevante prin prisma prezentei discuţii: Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Eugen Negrici. Primii doi, autori de istorii literare, se feresc să radiografieze în profunzime literatura contemporană, exercitându-şi opiniile critice asupra unor nume deja consacrate. Eugen Negrici, în excelenta sa carte „Iluziile literaturii române” (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2008) – excelentă ca abordare, altfel discutabilă la nivelul multor idei exprimate – atinge zone tabu ale literaturii române, demolează clişee şi redefineşte fenomene literare. Aceeaşi problemă, însă… literatura contemporană nu intră în asemenea paradigme. Cel care, ajutat de o aproape supraomenească putere de a citi (cărţi proaste şi bune deopotrivă), se ocupă de jungla literaturii de azi este Dan C. Mihăilescu, în cele trei volume ale sale „Literatura română în postceauşism” (Iaşi, Editura Polirom, 2006). Deşi textele sunt, multe dintre ele, critică de întâmpinare, sunt salvate prin coerenţa pe care o capătă în cele trei volume şi prin verva stilistică a autorului lor.

Revenind, se pare că astăzi critica literară îşi este suficientă sieşi, există exclusiv prin sine însăşi şi nu face altceva decât să împlinească orgolii mărunte. În relaţia cu cititorul, critica literară este inofensivă şi ineficientă. Ea nu mai poate impune scriitori la fel cum nici nu îi mai poate demola. În literatura contemporană, textul îşi croieşte singur drum către cititor, ocolind instanţa critică şi ignorând-o în mod frecvent. Critica înţeleasă ca cenzură a non-valorilor a fost înlocuită de metode mult mai subtile de triere a textului literar. E adevărat, criteriile nu sunt întotdeauna estetice, cartea devenind astăzi un produs economic.

Întrebarea fundamentală este: cine mai citeşte astăzi critica literară? Cu excepţia unor cititori specializaţi, cu excepţia criticilor înşişi, cu excepţia unor elevi în mod absurd obligaţi să se aplece asupra textelor critice (uneori în dauna textului beletristic propriu-zis), mai nimeni nu găseşte în ele repere sau direcţii. Teoria literaturii, cea care şi-ar putea dovedi atractivitatea în faţa criticii de întâmpinare sau a istoriei literare, pare a fi şi ea într-un accentuat con de umbră.

 
50.17.119.59