Loading

ZDROBITOR

februarie 23rd, 2009

m-am săturat de renunţări… mereu a trebuit să renunţ la câte ceva… obiecte, oameni, sentimente… când simţi că începi să te sufoci, arunci! de-atâta ipocrizie, nu mai poţi vedea lucrurile mărunte, de unde porneşte adevărul! am renunţat la televizor, la acele voci care îţi intră în casă şi te mint! am renunţat şi la omul pe care îl iubesc, l-am vândut unei cutii poştale, imaginare! am renunţat la senzaţionalul din mine, să mă dăruiesc în ipostaza de femeie, şi-am renunţat la mândrie, am iertat… am devenit copil, dar tot m-am sufocat! şi-a apărut, iar, întrebarea: ce trebuie să mai arunc? sincer, aş vrea să arunc durerea! oribilul unei lumi care face doar statistici, în loc să deschidă drumuri noi!
azi, am să arunc ziarul pe care îl citesc! „Emil Boc, cel mai sărac din Guvern” la titlul ăsta… începe să mi se decoloreze sângele! începe să mi se cuibărească în suflet… deznădejdea! nu am să mă plâng de sărăcia mea, nu am să plâng nici prostia miniştrilor care alcătuiesc noul Guvern… am să plâng doar oamenii care cad în capcana întunericului, care strâng doar deşertăciuni! şi-am să mă sufoc de-atâtea lacrimi! nu poţi să renunţi la ceva, fără să plângi, decât atunci când nu mai ai suflet… şi-aceşti oameni nu mai au suflet! asta se traduce zdrobitor: oameni pierduţi! ei au renunţat la viaţă, la lucrurile mărunte… de unde porneşte adevărul!

7 ianuarie 2009, 23:07

Scrisoare deschisă Ministrului Sănătăţii

februarie 22nd, 2009

Pe fundalul unei crize economice cu efecte tot mai pronunţate dpdv social, au loc răbufniri ale mai multor categorii sociale. Una din ele e cea a medicilor. Apar tot mai multe nemulţumiri. Tot mai multe dovezi ale unui Guvern incapabil să gestioneze situaţiile apărute în peisajul românesc. Scrisoarea de mai jos aparţine doctorului Florin Chirculescu, şeful compartimentului de Chirurgie Toracică a Spitalului Universitar Bucureşti şi reprezintă un strigăt de ajutor adresat atăt autorităţilor cât şi omului de rând, pacientul de zi cu zi. Scrisoarea reliefează situaţia macabră în care a ajuns sistemul sanitar românesc dar şi relaţia sinuoasă dintre doctor şi pacient. Florin Chirculescu este unul dintre puţinii medici care au avut curaj să spună lucrurilor pe nume fără să se teamă de reacţia publicului sau a mass-media.

Trăim într-o lume în care medicii sunt băgaţi toţi în aceeaşi oală a “şpăgii”, în care pacienţii au transformat mass-media într-o arma veritabilă de şantaj în lupta cu sistemul sanitar îmbolnăvit pâna în măduva oaselor. Mass-media, acest “watch dog” al societăţii a devenit o sperietoare folosită în interes personal. Am ajuns să ne fie teamă să mergem la doctor ca nu cumva să fie ultima noastră vizită. Cine e de vină? Toţi purtăm o parte din vină. Doctorii pentru că iau şpagă, noi, pacienţii, pentru că le-o oferim, Ministerul pentru că e incapabil să pună pe picioare o formulă de funcţionare care să pună în mişcare sistemul nostru sanitar. Prezint în continuare un fragment din scrisoarea deschisă adresată Ministrului Sănătăţii pentru că orice adăugare aş face eu e de prisos. Lucrurile vorbesc de la sine.

„(pentru că anumite lucruri trebuie să fie spuse, indiferent de consecinţe)

Domnule Ministru,
Sunteţi absolvent al UMF Carol Davila şi, deşi n-aţi practicat medicina clinică niciodată, ar trebui să vă reamintiţi că factorul care determină o bună practică medicală, chiar la nivel de sistem, este banalul parteneriat medic-pacient. Exact ca şi în afaceri, sau ca într-un cuplu, încrederea dintre cei doi membri ai parteneriatului este premisa care asigură ani buni de colaborare benefică sau, din contră, de suspiciuni şi dezgust. Marele avantaj al încrederii reciproce este că nu costă bani.

Mă tem că atitudinea dumneavoastră din ultima vreme nu a ţinut cont de acest deziderat elementar. Sper că numai din necunoştiinţă de cauză aţi accentuat actualul curent de opinie ce a transformat un parteneriat, şi aşa profund şubrezit de mulţi dintre predecesorii dumneavoastră, într-o relaţie antagonică: pacienţii şi medicii au ajuns să se privească unii pe alţii precum şoarecele şi pisica. Poate că n-aş fi ajuns să vă scriu aceste rânduri dacă n-aş fi avut recent o discuţie cu ruda unui pacient, care mi-a explicat cât de „prost” fusese tratamentul prescris de un coleg necunoscut. Din fericire pentru tagma noastră, pacientul fusese tratat corect şi, de altfel, avusese o evoluţie favorabilă, numai că prea lentă faţă de aşteptările rudei pacientului. Cu toate acestea, „diagnosticul” stabilit de ruda pacientului, fără multă vorbă, a fost următorul: acel medic necunoscut greşise tratamentul! Ţin să vă atrag atenţia, domnule ministru, că respectiva afirmaţie a fost făcută cu aerul că era de la sine înţeles că medicul trebuia să greşească, în ciuda faptului că-şi tratase corect pacientul care, la ora conversaţiei, se juca în parc, alergând cu fiică-mea de la un leagăn la altul, sănătos tun, într-o atmosferă extrem de geroasă.

Această discuţie nu este altceva decât chintesenţa a ceea ce înseamnă acum încrederea populaţiei faţă de medici. Cu tristeţe, trebuie să extrapolez de o manieră care o să vi se pară cinică: cazul extrem de la Slatina nu este, la rândul său, decât un simptom al maladiei sistemului medical din România. Numai că, această maladie este foarte bine mascată – v-aţi pus, vreodată, problema, cum de a ajuns să fie acoperită cu atâta perfecţiune?
Oare o să vă miraţi când o să vă spun că practicienii din România n-au fost luaţi prin surprindere de ceea ce s-a întâmplat la Slatina? Oare o să vi se pară bizar dacă o să vă spun că mă aştept la un deznodământ similar (cu groaza de a nu fi imputat, ca de obicei, tot corpului medical) în serviciul pe care îl coordonez?

De fapt, domnule ministru, motivul fundamental pentru care vă scriu este că mi-aş dori tare mult să faceţi o inspecţie chiar în serviciul meu. Am să vă explic de ce.
Funcţionez într-un serviciu chirurgical de urgenţă. În ţările din comunitatea cărora am ajuns şi noi să facem parte, specialitatea mea este considerată una de vârf – în consecinţă, este o specialitate faţă de care interesul decidenţilor este extrem de ridicat, concretizându-se într-o anumită politică financiară şi de personal. Ca să fiu mai specific, la acelaşi număr de paturi pe care îl are serviciul nostru, în Germania sunt angajaţi 6 medici specialişti, la care se adaugă un număr apreciabil de medici rezidenţi, toţi având drept de gardă. În cele mai bune zile ale noastre, noi am funcţionat cu 3 medici specialişti şi cu 3 rezidenţi care aveau, doar parţial, drept de gardă. Numărul asistentelor din ţările civilizate este de două ori mai mare decât la noi, asta ca să nu mai menţionez de personalul care se ocupă cu scriptologia… În alte locuri, medicii sunt medici, domnule ministru – singurul lor obiect de interes sunt pacienţii şi profesia, ceea ce le permite să aibă timpul necesar nu numai pentru practica medicală nemijlocită, ci şi pentru comunicare cu bolnavii, pentru lucrări ştiinţifice şi pentru studiu – toate acestea alcătuind medicina, după cum bine ştiţi.”

Fireşte că la noi este imposibil să atingem aceste deziderate, chiar dacă funcţionăm în acelaşi an de graţie, 2009, cu Germania, Franţa, Spania, Italia, Marea Bitanie, dar şi cu Polonia, Ungaria, Croaţia şi Slovacia…. Acest lucru are loc şi din vina mea, domnule ministru, şi iată în ce fel. Dintr-o naivitate de care acum îmi pare rău, am fost de acord ca împreună cu colegii mei să asigurăm urgenţele în timpul nostru liber, neplătiţi, ba chiar dând bani din buzunar. Speram (oh, sfântă imbecilitate!) ca doi dintre mai tinerii noştri colaboratori vor fi recompensaţi pentru cei trei (3!) ani de alergătură pe benzina lor sau cu taxiul, în zile de sărbătoare sau, pur şi simplu de week-end, asta ca să nu mai amintesc de zilele săptămânii, indiferent de ora din zi sau din noapte, speram, aşadar, ca în schimbul acestui serviciu, cei doi colegi mai tineri ai noştri să obţină post în spitalul în care au muncit fără rezerve, chiar şi în tranşe de 48 de ore neîntrerupte, fără să solicite vreo clipă contravaloarea muncii lor, nici de la pacienţi şi nici de la cei care erau îndrituiţi să-i plătească.

Nu a fost să fie aşa. După ce spitalul şi-a văzut 3 ani de urgenţe acoperite fără să scoată măcar un leu vechi din buzunar cu plata salariilor, colegii mei mai tineri s-au trezit cu un post temporar pe care să-l împartă la doi. Ştiţi cu cât erau plătiţi, fiecare, ca proaspeţi medici specialişti?

Cu 1000 RON pe lună, domnule ministru! Primul dintre colegii care a capotat a fost cel care nu avea casă în Bucureşti. Era un ins cu reală aplicaţie chirurgicală, dar nu mai avea cum să lucreze într-o ţară în care chiria era aproape egală cu venitul său lunar de medic specialist. În consecinţă, a plecat în Belgia, domnule ministru. Să ştiţi că îi e bine acolo deşi, când vorbim la telefon, are oarece nostalgii dar, ce să-i faci – era doar un băiat simplu din Ploieşti, cu părinţi care nu erau în stare să-l rezolve nici măcar cu o amărâtă de chirie, darămite cu un post. Şi nu, nu avea decât o Solenza cumpărată la mâna a doua, domnule ministru…

Dar nu se plângea din atâta lucru.

continuarea scrisorii se gaseste la http://sebastian-corn.tapirul.net/370/scrisoare-deschisa-ministrului-sanatatii-un-autodafe/

E-LODIA

februarie 22nd, 2009

Ce-i trebuie muschiuletului suin ca reziste zile in sir in galantar, rozaliu si umezel, ispitindu-te sa-l musti nesatul? De ce are nevoie ghemotocul de carne indesat in suc propriu intre pereti metalici, ca sa ramana comestibil de la anu’ curent pana la multi ani traiasca? Ce trebuie imbibat in cilindrul de salam gustos pantecos pentru a-l pastra lucios grasos in termene de valabilitate din ce in ce mai extinse?

Raspunsul, prieteni, e simplu: E-uri in nestire! Compusi chimici diversi, cu utilizari variate, asigura produselor alimentare tot ce vrei: culoare sintetizata la precizie de nanometru sau aroma de orice condiment exotic, mireasma afumata cu iz de ger montan sau durata de valabilitate cat a broastei testoase de Galapagos, gust vanatoresc la carnea de pui maturizat in incubator sau aspect carnos pentru orice amalgam intre faina de oase si spuma de plante oleaginoase! E-uri vechi si noi, E-uri gustoase si colorate, E-uri ieftine si scumpe, E-uri secrete sau la iveala, trecute acum 2 ani prin toate aprobarile si dovedite luna precedenta ca daunatoare grav sanatatii, multprealaudate in cincinalul precedent si declarate cancerigene la telejurnalul de aseara…

Iubite de producatori, ignorate de cumparatori si incriminate de ecologisti, E-urile au trecut granitele industriei alimentare si au invadat mass-media, s-au adaptat, s-au metamorfozat, sunt vii, se hranesc cu foamea noastra de clisee, ne imbata cu pofta de distractie, ne astampara setea de scandal filmat pe viu, s-au infiltrat in programe si mentalitati, s-au impus in direct si la ore de varf, sunt hulite de unii si exploatate de altii, sunt omniprezente si universal condamnate, dar, cel mai important, aduc audienta si profit!

False farse regizate amatoriceste ar vrea sa ne stoarca murmure de admiratie amestecate cu hohote de ras atunci cand asa-zisa victima, de fiecare data o vedeta la moda, mimeaza fara talent surprinderea. False paruieli filmate in direct, garnisite cu dialoguri impestritate cu stridente bipaieli, ne fac sa credem ca sotia geloasa si-a surprins sotul infidel de brat cu amanta, multumita reporterului expert in probleme conjugale. False competitii zambistico- artistice intre cantareti, actori si politicieni simpatici ne tin cu inima stransa in menghina ingrijorarii: o sa recunoasca melodia? o sa-i cada oul din palma? o sa se sperie de sarpele tranchilizat din cusca? o sa termine salata de boeuf in 5 minute? o sa stie cat fac opt ori opt?

Noul sortiment de pasta de dinti ne zambeste cuceritor dintre gingiile micului rozator prietenos cu spectatorul ingrijorat de propria dantura. Vocea interpretei vocale, zambind printre buze siliconate, se amesteca aparent insesizabil cu tonurile generate de performante sintetizatoare. Participantii la emisiuni- concurs de cultura generala, aspiranti la premiul I-III eventual mentiune, raspund emotionati la intrebari din programa clasei a IV-a…

Vrea amarasteanul plictisit de viata sa-si condimenteze seara cu hohote de ras ? Pai sa se delecteze, domnule, cu emisiuni in care orasenii rad de tarani, taranii de manelisti, manelistii de blonde, blondele de barbatii insurati, barbatii insurati de fetele batrane, fetele batrane de microbisti, microbistii de rockeri, rockerii de baietii in costum, baietii in costum de tarani, taranii de oraseni, orasenii de politicieni, politicienii de ziaristi, si asa mai departe, tot mai departe…

Vrea saracul de la orase si sate sa-si aline supararea pe viata grea? Poate sa se adanceasca in lungi dezbateri politico- economico- sociale, pline de critici virulente la adresa guvernantilor de azi debitate de guvernantii de ieri, pline de cazuri penale nerezolvate de nicio autoritate dar despre care invitatii stiu totul inclusiv sentinta ce ar trebui pronuntata…

Vrea romanul impovarat de grija facturilor si a pretului la gaze, benzina, apa calda, carne si lactate, sa-si gaseasca alinarea in nenorocirea altora? Ce poate fi mai usor? Televizorul ii capteaza atentia cu ciomageli intre frati pentru dreptul de proprietate asupra pridvorului de la casa batraneasca, violuri cu autori si victime de toate varstele, crime conjugale, insangerate accidente rutiere pe tot intinsul tarii, sinucideri in serial…

Vrea cetateanul interesat de cotidian sa afle totul despre politica? Are de ascultat ore in sir experti in datul cu parerea, priceputi la toate, contestandu-si singuri ieri opiniile de alaltaieri, infirmandu-si azi previziunile de ieri, dar neadmitand sa fie contrazisi cand afirma cu siguranta ca stiu totul despre realitatile zilei de maine…

Vrea sarmanul aflat in drum spre casa, unde-l asteapta consoarta cicalitoare si mustacioasa, sa-si clateasca retina macar un sfert de ora? Vrea gospodina exasperata de barbatelul mic, gras, chel si betiv, sa viseze la fat-frumos? Pot sa rasfoiasca, evident separat, o variata gama de reviste in care la fiecare pagina zambesc fete costumate in atisoare si petecute, ori masculi musculosi, cu gat taurin si zambet cinematografic!

Iar marele cel mai mare succes de public, E-ul cel mai cel, megapovestea cu de toate, si conflict conjugal, si disparitie neelucidata, si ancheta fara rezultat a a autoritatilor, si suspiciune de crima, si acuzatii din toate directiile in toate directiile, si zilnice dezvaluiri decisive, este sublima capodopera a mahalagismului, serialul in timp real E-lodia!

Un caz de disparitie nerezolvat de institutiile abilitate, s-a transformat in subiect de succes TV. O situatie controversata si dramatica, in loc sa fie tratata cu decenta si seriozitate, a ajuns motiv de nesfarsita palavrageala. O drama, un caz grav, o dilema nesolutionata de anchetatori, a fost pusa la dispozitia publicului larg ca sa se delecteze non-stop…

In fond, potrivit variantei oficiale, un om a plecat dimineata de acasa si nu a ajuns nicaieri! Mai traieste Elodia? Nu mai traieste? Se ascunde sub un nume fals intr-un program guvernamental de protectie? Zace intr-un sac de plastic pe fundul unui lac de acumulare? Isi toaca pe insorite plaje tropicale bani castigati fraudulos? E arsa integral si cenusa ingropata in padure? S-a retras in taina la un schit? Nimeni nu stie nimic.

Sotul aratat in direct si la ore de varf de toate televiziunile e un criminal periculos, ori un inocent acuzat pe nedrept? Habar n-avem! Dar ce conteaza? Importanta e audienta! Sa stea gospodinele si betivii cu gura cascata, sa soarba cuvant cu cuvant monumentala intelepciune a maestrilor in contraziceri pe orice tema invitati la interminabile emisiuni nocturne! Si ce concluzii sa traga omul din fotoliul de acasa despre ce vede si aude? Evident, nici una! Rostul lui pe lume e sa nu priceapa nimic si sa creada cu convingere mereu altceva, din jumatate de ora in jumatate de ora! Asa si numai asa va ramane credincios zi de zi, noapte de noapte, telesenzationalei anchete in serial!

Reporteri insistenti si galagiosi chestioneaza inchizitorial pe cine nimeresc: parinti, vecini, politisti, avocati, ba chiar si simpli trecatori. Fiecare intrebare e ea insasi o acuzatie pe care intervievatul e aproape obligat s-o devieze catre tinta reala. Anchetatorul de presa se agata de cine are el chef, il bombardeaza cu intrebari cu raspuns unic, il toaca marunt cu rastalmacirea fiecarei replici, se transforma fara jena in acuzator si arata cu degetul spre oricine refuza sa intre in dialog ori sa-i dea apa la moara.

Superingredientul E-lodia ba dispare, ba reapare, revine iar si iar, e picurat in meniurile TV mai rar sau mai frecvent, dar nu poate lipsi. Pana la urma, rezolvarea ecuatiei ar dezamagi pe toata lumea. Descoperirea si dezvaluirea adevarului ar altera, evident, ratingul. Emisiunile de stiri ar fi vaduvite de un subiect ce bate deja la portile perenitatii. Posturile TV, ele insele, ar pierde o suculenta tema de emisiuni nocturne interminabile, li s-ar risipi in vant sarea si piperul multdorite de publicul avid de balacareala, de noroi moral, de privit pe gaura cheii…

Si fara E-lodia, fara adolescenti sinucigasi din dragoste, fara povesti de amor cu omor, cu ce sa se mai sulemeneasca emisiunile de scandal ca sa ademeneasca tevespectatori sensibili doar la bombe de presa? Cu ce sa reziste luni, ba chiar ani, vorbagoala-show-rile de dupa miezul noptii, daca nu cu istorioare abundand de dileme sexualo-penale?

Mai subtile, mai penetrante, aproape imposibil de ocolit, E-urile servite pe toate canalele de comunicare in masa ne bombardeaza ochisorii si urechiusele, ni se imbiba in viata cotidiana, se substituie normalitatii, devin ele insele o noua normalitate, ne induc o noua scara de valori, in care domina „distractia la maxim”, foamea de succes, tupeul fara limite, aluziile sexuale din ce in ce mai fara perdea, superficialitatea. Rezultatul? O generatie noua de consumatori mass-media: E-spectatori, E-auditori, E-cititori, lacomi de senzational, hamesiti de placerile clipei, avizi de hohote de ras preprogramate, autoidentificandu-se cu eroii si eroinele serialelor favorite, gata sa se imbrace ca prezentatoarea de aseara, sa-si ironizeze pana la batjocura colegii de birou cu poantele imprumutate din dialogurile auzite la radio in drum spre locul de munca, sa se dea mari in fata pretenarilor cu fraze haioase extrase din articolele de scandal, sa vorbeasca aidoma show-menilor la moda, sa traiasca viata personajelor din emisiunile cu iz de realitate… E-spectatori, E-auditori, E-cititori: mancurtii secolului XXI…

Un fenomen lingvistic neobisnuit: Dr. BENEDEK DEZSÖ

februarie 22nd, 2009
Profesor Dr. Benedek DezsoProfesor Dr. Benedek Dezso

Am simtit nevoia de a scrie acest articol, intre altele pentru ca se intampla ca eu sa cunosc foarte bine subiectul. Cred ca profesorul Benedek Dezso, care acum preda la Universtitatea de stat din Georgia, Athens, ar trebui sa fie cunoscut mult mai bine in Romania. I-am cunoscut bine inceputurile si familia. Iar acum, cand a ajuns bine cunoscut pe plan mondial, as vrea sa-l prezint si pentru romanii care nu stiu nimic despre el.

Cine este astazi profesorul BENEDEK DEZSÖ?

Iata aici o scurta descriere a acestei personalitati: “ASSOC. PROFESSOR OF COMPARATIVE LITERATURE AND CULTURAL ANTHROPOLOGY – UGA (University of Georgia – Athens)

Dr. Benedek is a well established researcher of native cultures in Asia and Europe. His activities range from fieldwork in remote tribal communities in such places as the archipelagoes of Austronesia, to Patagonia, Tibet, Central and East Europe, etc. He has organised and led expeditions into the Mekong Delta, Western China and Pakistan and is a recognised world authority in his field. He continues to work as a Presidential advisor within the Eastern European community and is Chancellor of the Humanitad: World Honours Class (endorsed by Heads of State around the globe).”

Lista sa de lucrari pare interminabila; el a predat si in Romania, mai ales in cadrul Universitatii Babes-Bolyai din Cluj, atat in romaneste cat si in limba maghiara.
Dar asta nu este inca nimic fatza de restul activitatilor sale.

In Taiwan, guvernul de acolo i-a acordat premii speciale pentru studierea limbilor minoritatilor nationale din Insula; in Patagonia, el a fost printre pionierii studiilor lingvistice ale grupurilor etnice de acolo.

Impreuna cu inca doi colaboratori, el a publicat un foarte interesant studiu al povestilor din Transilvania despre duhuri, vampiri si varcolaci. (“Mihai I. Spariosu, Dezso Benedek; Laszlo Kubinyi GHOSTS, VAMPIRES, AND WEREWOLVES – Eerie Tales from Transylvania ; Povestiri stranii din Transilvania”. Acum acest studiu nu se poate cumpara, pentru ca practic a ajuns o raritate ($575/volum). Literatura rara.

O lista uluitoare de tiluri si pozitii

Nu voi incerca sa trec in revista toate functiile avute de el in lume si premiile luate in diverse tari, unele dintre acestea situate la antipod. Destul este sa spun ca nu cred ca exista vreo limba pe care Profesorul Benedek Dezso sa nu o cunoasca!

L-am cunoscut de copil, la Cluj, unde mi-a fost vecin de bloc si prieten de joaca. Pe atunci studia pe rupte
limba suedeza, dar era atras mai mult de limbile asiatice, ale caror legatura cu limba maghiara mi-a semnalat-o de atunci. Singura mea suparare a fost legata de faptul ca nu a vrut sa faca ceea ce i-am cerut: sa vorbeasca cu mine numai ungureste, ca sa invat si eu aceasta limba mai bine. Dar acum, cand vad ca el a ajuns sa predea limba chineza in Japonia si limba japoneza in Coreea si a ajuns sa cunoasca un numar atat de mare de limbi, probabil ca prima intrebare pe care i-as pune-o ar fi: “care a fost limba primordiala a omenirii, stramoasa tutuor limbilor ce se vorbesc azi?” Daca exista cineva care sa poata raspunde la aceasta intrebare, probabil ca el ar putea fi acest cineva. Si totusi, il apreciez enorm nu numai pentru calitatile lui stiintifice!

Benedek Dezso – omul

Era sfarsitul lui Decembrie, 1989. Romania era cuprisa de flacari. Ca profesor de origine maghiara din Romania, Dezso a fost rugat sa comenteze la televiziunea americana ce se intampla in tara.
A fost impecabil in aceasta postura!
Eu nu eram inca in SUA, dar surorile mele deja erau in New York. Si ele si altii mi-au povestit despre ireprosabila lui pozitie. Dezso nu a exprimat nici macar o singura idee negativa despre romani! Desi putea, fara discutie, sa o faca.

A vorbit cu multa compasiune si fara sa acuze pe nimeni. A vorbit ca un profesor universitar ce era, adaugand un plus de umanitate discursului sau. A vorbit si despre comunitatea maghiarilor din Romania, la fel. Sa afirm ca a vorbit intr-un mod super-civilizat intregii Americi despre Romania si problemele ei, ar fi prea putin. Nu ar descrie in totalitate calitatea discursului sau. Autorul educatiei lui si a sorei lui a fost tatal lor, un om dintr-o bucata, foarte corect.

Dezso era ca si copil foarte deschis social, si ii priveam de multe ori prietenii, care erau cu totii deosebiti.
Momentul cand el a decis sa plece din tara a fost legat de idiotiile facute de Ceausescu. Inainte de plecarea lui l-am intalnit intamplator in Bucuresti, cand alerga dupa acte. De atunci au trecut cateva decenii…

Principala calitate a acestui om, pe care o apreciez eu, este faptul ca nu si-a negat niciodata identitatea. El se considera ce este: un cetatean al acestei lumi, etnic maghiar din Romania. Nu i-a fost rusine nici de faptul ca este maghiar, nici de faptul ca a fost si cetatean roman. Pentru el toti oamenii sunt egali, dar pastreaza ceva special in suflet si pentru originea lui maghiara si pentru Romania. Isi accepta in totalitate personalitatea, nu-si reneaga nimic din istoria sa personala.

In spiritul unei corectitudini politice bine intelese, el nu-i condamna pe toti romanii pentru ca unii din ei au fost criminali. Tot asa nici eu nu ma pronuntz in bloc cand vorbesc despre unguri, ca au ucis in razboi. Pentru ca trebuie sa ne obisnuim sa ne desprindem de valorile iudeo-crestine, care pretind vinovatia colectiva pentru fapte. Nu, nu pot fi de acord cu Isus Cristos care ii acuza pe evrei ca si stramosii lor au fost tot criminali, si deci si ei “calca pe urmele stramosilor”. Nici pentru “pacatul originar” al unui cuplu mitologic.

Noi ne traim cu totii vietile noastre unice, fiind responsabili nu de ceea ce a facut bunica sau strabunica noastra, ci numai de comportamentul nostru.

Relaţiile ruso-ucrainene din nou şifonate

februarie 22nd, 2009

Afirmaţiile Ambasadorului rus în Ucraina, Victor Cernomârdin, exprimate in interviul acordat ziarului “Komsomoliskaia Pravda”, din 11 februarie curent, cu privire la autorităţile ucrainene şi relaţiile dintre Kiev şi Moscova, au declanşat un nou val de divergenţe între cele două state post-sovietice. De această dată, la originea tensionării raporturilor se află scandalul diplomatic apărut ca reacţie a Ministrului ucrainean de externe, Vladimir Ogrîzko, la expresiile nediplomatice şi penibile ale diplomatului rus. Astfel, Victor Cernomârdin a susţinut că “cu actuala guvernarea ucraineană este imposibil să negociezi”, accentuând că o normalizare a relaţiilor ruso-ucrainene va fi posibilă “odată cu schimbarea conducerii de la Kiev şi venirea unor personalităţi normali şi treze”. De asemenea, ambasador rus s-a mai referit la criza gazelor subliniind că “autorităţile ucrainene se ceartă între ele”, iar “el o critică pe ea” pentru faptul că a semnat un acord neconvenabil cu partea rusă, referindu-se în această manieră la preşedintele ucrainean V. Iuşcenko şi prim-ministrul I.Timoşenko. În comentariile oficialului rus sunt adresate mesaje provocatorii în privinţa lui Iuşcenko, precum “la prima vedere, el pare a fi o persoana normală”, dar comportamentul lui real este altfel. Drept răspuns la asemenea afirmaţii controversate şi jenante faţă de reprezentanţii puterii de stat ucrainene, lansate de ambasadorul rus, ministrul ucrainean de externe l-a avertizat pe el că ar putea să fie declarat “persona non grata” în Ucraina. Vladimir Ogrîzko l-a avertizat pe Cernomârdin că el ar putea cădea sub incidenţa art. 9 al Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice (din 18 aprilie 1961), în conformitate cu care statul acreditar (Ucraina) nu este obligat să explice motivul indezirabilităţii diplomatului rus. Cu toate acestea, oficialul ucrainean a explicat cauza eventualei nepermiteri a lui Cernomârdin de a reprezenta interesele Rusiei în Ucraina, prin faptul că ultimul îşi permite să dea aprecieri neprietenoase şi extrem de nediplomatice în privinţa oficialilor şi statului ucrainean. De fapt, Vladimir Ogrîzko a reiterat necesitatea respectării principiilor Convenţiei de la Viena, care prevăd rolul de promotor al relaţiilor prietenoase dintre statul acreditar şi cel acreditant din partea oricărui diplomat (art.3 p. (e)), dar nu viceversa. Pe lângă faptul că, Ministrul ucrainean de externe a fost neglijat în mod arogant de Cenormârdin (care ulterior a declarat că “lui nu îi pasă de avertismentul oficialului ucrainean, deoarece el (Cernomârdin) nu este în acel rang, care i-ar permite cuiva să-l sperie”), el a fost acuzat de MAE-ul rus de faptul că periclitează cooperarea ruso-ucraineană, fiind învinuit că ar întreprinde în mod constant “acţiuni neprietenoase” în adresa Rusiei. Chiar dacă oficialul ucrainean în mod responsabil şi principial apără interesele Ucrainei, inclusiv în raport cu Moscova, el nu a fost susţinut de majoritatea oficialilor ucraineni. Astfel, mai multe forţe politice ucrainene l-au criticat dur, ameninţându-l cu iniţierea procedurii de demitere pentru „gestul anti-rusesc” “care ar fi dăunat intereselor statului ucrainean şi relaţiilor ruso-ucrainene” (Partidul Comunist, Partidul Regiunilor şi Blocul Iuliei Timoşenko şi-ar fi dorit eliberarea din funcţie a lui Ogrîzko, pentru loialitatea lui faţă de direcţia politicii externe trasate de preşedintele ucrainean, dar şi faţă de Iuşcenko personal). Dacă I. Timoşenko a evitat să comenteze acest caz, atunci V. Iuşcenko a susţinut acţiunile ministrului ucrainean de externe, însă a refuzat să condamne în mod teanşant comportamentul diplomatului rus (pentru a nu tensiona şi mai multe situaţia creată, a salva ministrul ucrainean de externe de posibila demitere în cazul aprofundării scandalului diplomatic, a evita frustrarea electoratului prorus etc.).

Actualele divergenţe dintre Kiev şi Moscova a scos din nou în prim plan tendinţele ce persistă nu numai în relaţiile ruso-ucrainene, dar şi în dialogul dintre Rusia şi celelalte state post-sovietice:

• Impertinenţa accentuată şi crescândă a oficialilor ruşi în raport cu autorităţile statelor străine, dar în special cu cele ale statelor CSI, şi încercarea lor de a diminua suveranitatea republicilor post-sovietice.

• Încercarea de a corecta şi a subordona politica externă a statelor CSI prin influenţarea latentă sau indirectă a electoratului pro-rus (inclusiv cel nevorbitor de limbă rusă).

• Implicarea tot mai activă a factorului rusesc în vederea excluderii din procesul decizional a guvernelor cu orientare pro-occidentală în statele din imediata vecinătate (CSI).

• Agresivitatea şi activizarea Rusiei pe spaţiul ex-sovietic sunt proporţionale lipsei de coeziune din partea comunităţii internaţionale şi de sancţiuni din partea acesteia.

• Rusia continuă să-şi intensifice influenţa asupra mediului politic ucrainean, care urmare a scăderii influenţei ponderii UE în regiune, provocată de multiplicarea problemelor interne şi acutizarea crizei economice.

• Iuşcenko şi aliaţii lui nu sunt interesaţi în aprofundarea animozităţilor cu Rusia, în contextul încercărilor noii Administraţii americane şi a greilor UE de a relansa dialogul cu Moscova în vederea reabilitării dreptului internaţional şi restabilirii parteneriatelor imperioase (pe aşa probleme ca Afganistanul, Iranul, neproliferarea şi limitarea armamentului nuclear etc.).

• Derularea de către Occident a unor strategii şi tactici diferite de cele anterioare în raport cu Rusia pentru supremaţia geopolitică asupra spaţiului Europei de Est, bazate pe destindere şi non-confruntare, instrumente de soft power şi acţiuni caracteristice pentru low policy (în cazul Ucrainei este vorba de deschiderea unei reprezentanţe diplomatice americane în Crimeea, sprijinirea Programelor naţionale Ucraina-NATO, Partneriatul Estic etc.).

La un an de la Kosovo, gândim în termenii Tiraspolului?

februarie 22nd, 2009

„Curat murdar, coane Fănică!”

Luna aceasta se împlineşte un an de la declararea independenţei Kosovo. Printr-o coincidenţă, la Chişinău a fost organizată cea de-a treia conferinţă internaţională dedicată chestiunii transnistrene. Prilej de dezbatere şi bilanţ în dosarul transnistrean. Dosar care, anticipând, nu arată deloc bine. Sau, oricum, nu mai arată aşa cum îl ştiam înainte.

Pe ce partitură cântăm?

Datele problemei s-au modificat nu doar pe teren (Kosovo, Georgia, războiul gazelor sau criza economică), dar şi la nivelul percepţiei. Iar percepţia este aici crucială. În orice subiect de acest gen, ceea ce contează în mod prioritar este viziunea prin care abordăm subiectul. Nicio măsură sau iniţiativă nu pot căpăta coerenţă sau eficienţă în afara unei perspective clare asupra a ceea ce se întâmplă acolo – de unde pleci şi încotro vrei să ajungi. Bătălia publică în asemenea cazuri post-conflict este pentru definirea termenilor, cui îi reuşeşte mai bine să fixeze în spaţiul public propria viziune şi să-i facă pe toţi să cânte pe acea partitură. Din acest punct de vedere, nu poţi să te abţii să nu constaţi că Tiraspolul pare astăzi victorios în această confruntare post-conflict. Pare că vorbim, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, limba Moscovei şi a Tiraspolului atunci când desenăm portretul lui 1992 şi ceea ce a urmat.

Strategia celor 3D – „extremistă”?

Acest lucru a devenit pregnant odată cu intervenţia din conferinţă a unuia dintre veteranii bătăliei pentru Transnistria – intervenţie neconsonantă cu atmosfera întâlnirii, făcând notă aproape disonantă într-un panel care se voia „rezonabil”. Strategia celor 3D, în numele căreia pleda respectiva voce, nu mai este aşa, sau nu mai părea aşa într-o conferinţă în care despre retragerea trupelor ruse nu s-a vorbit decât în treacăt, la secţiunea de întrebări, undeva la sfârşitul zilei. Este mai mult decât semnificativ că, atunci când „cei trei D” au fost – rar – convocaţi în conferinţă, ordinea lor a fost: democratizare, decriminalizare, demilitarizare, adică exact inversul spiritului care a făcut societatea civilă să pună pe masă un asemenea proiect. Mai mult, după cum devenise evident cu ceva vreme în urmă, demilitarizarea înseamnă acum – aşa cum spune şi programul de guvernare al cabinetului Greiceanâi – demilitarizarea ambelor maluri ale Prutului. Au spus-o explicit în conferinţă şeful Misiunii OSCE şi reprezentantul UE pentru RM.

Legea din 2005 versus referendumul din 2006?

Lucrurile nu se opresc aici. Ca o consecinţă logică a trecerii pe linie moartă a viziunii celor 3D, e evident că tot ce a derivat din respectiva viziune devine caduc. Inclusiv mult invocata Lege din iulie 2005 privind statutul teritoriilor din estul RM, adoptată în unanimitate de parlamentul de la Chişinău. Nici mai mult, nici mai puţin, ea a devenit bornă a unui ax al viziunilor nerezonabile şi extreme, la celălalt capăt al căruia apare… Referendumul din 2006 din Transnistria, în care populaţia ar fi decis independenţa regiunii şi integrarea în Federaţia Rusă. Nici mai mult, nici mai puţin… Dacă judecăm la rece unde s-a ajuns, punerea la acelaşi nivel, fie şi tacită, a unei legi adoptate de un stat recunoscut şi a unui referendum organizat într-o regiune separatistă ne dă întreaga dimensiune a victoriei post-conflict, pe care malul stâng al Nistrului a repurtat-o asupra malului drept.

Cine are nevoie de viziuni juridice?

A mai existat un moment semnificativ în conferinţă. La un moment dat, o voce din sală a întrebat un panel din care făcea parte şi reprezentantul UE pentru RM, despre ignorarea aspectelor legale ale conflictului şi unde poate duce această omisiune (inclusiv perpetuarea în spaţiul public a discursului de tip RM şi Transnistria). Întrebarea nu a primit niciun răspuns coerent – din ce motive, nu ştim. Dar important este că interogaţia venea din perspectiva unei viziuni legaliste, conturată de două momente esenţiale în istoria post-conflict, respectiv, decizia de la CEDO din 2004, în procesul Ilaşcu versus Moldova şi Federaţia Rusă, în care Federaţia Rusă este considerată stat agresor, şi Raportul Baroului Avocaţilor din America, în care se recomandă: daţi în judecată Federaţia Rusă! Viziunea legalistă, dimpreună cu „strategia celor 3D”, devin astăzi literă moartă. În ciuda faptului că, împreună, erau cele mai redutabile instrumente pe care le-ar fi avut la dispoziţie Chişinăul.

Viziunea lipsei de viziune?

În condiţiile în care până şi aşa-zisele propuneri „la pachet” ale preşedintelui Vladimir Voronin au fost respinse de Tiraspol, care mai e viziunea după care acţionează Chişinăul (sau comunitatea internaţională)? Chestiunea este fundamentală pentru că, în lipsa unei viziuni directoare, toate măsurile pe care acesta le-ar lua devin incomprehensibile sau incoerente, indiferent că se numesc de „construire a încrederii” sau altfel. Proiectul (viziunea) trebuie să decidă măsurile, nu invers. Altminteri se intră într-o fundătură pe care discuţiile de la conferinţă au relevat-o, nu o dată… Ce se urmăreşte, până la urmă, în stânga Nistrului? Construirea unei societăţi civile sau modernizarea regiunii sunt scopuri nobile, în definitiv. Doar că, în sine, ele nu au nicio legătură directă cu ceea ce Chişinăul numeşte „reîntregirea ţării”. Dimpotrivă! Efectele unor asemenea intervenţii pot perpetua separatismul şi percepţia publică a avantajelor lui – bani de la comunitatea internaţională şi de la Rusia, paşapoarte multiple, pensii mai mari şi gaze mai ieftine.

Al cui agent electoral este Tiraspolul?

Ce rămâne de făcut? În aceste condiţii, două lucruri. Unul – aşteptarea unei clarificări privind poziţia Chişinăului şi a instanţelor internaţionale faţă de conflictul transnistrean. În condiţiile respingerii tuturor proiectelor, ce mai rămâne pe masă? Ce viziune (mai) are Chişinăul, căci cea a Tiraspolului este clară, evidentă şi susţinută consecvent… Până la această clarificare, al doilea lucru care trebuie evitat este intervenţia abuzivă a malului stâng în alegerile din 5 aprilie şi care poate fi anunţată, indirect, de vizita ministrului Lavrov şi mesajele acestuia. Chiar dacă, tehnic vorbind, e dificilă existenţa secţiilor de votare pe malul stâng, o deschidere masivă şi ostentativă a frontierei interne ar putea aduce pe malul drept autobuze de votanţi. O acţiune concertată – ce partid ar avea capacităţile administrative să o facă? – va umple sacul electoral cu câteva mii sau zeci de mii de voturi. Iar două, trei procente sunt suficiente pentru unele partide ca să treacă pragul în parlament sau, pentru altele, să aducă deputaţi în plus. Într-o asemenea eventualitate, unde vor merge aceste voturi şi cât vor cântări în evaluarea finală a corectitudinii alegerilor din RM – test major pentru parcursul ei democratic – urmează să vedem. Până la a-şi clarifica viziunea faţă de raporturile cu Tiraspolul, Chişinăul trebuie să fie atent ca Tiraspolul să nu vină peste el şi să decidă, abuziv, viitoarea configuraţie politică a RM…

Articolul a apărut inițial în cotidianul Timpul www.timpul.md

Raphael (2)

februarie 22nd, 2009
Prof. Raphael Chercheve, Paris, octombrie 1997Prof. Raphael Chercheve, Paris, octombrie 1997

Brusc, Zeus se opreste din dizertatia lui despre evrei, Yaffo si Israel si ma intreaba:
– Spune-mi, il cunosti pe Heinrich?
Aici era sa lesin. Benedict Heinrich, medic stomatolog, originar din Tirgu-Neamt, trecut prin Israel, ajuns la Bremen, a fost unul din primii implantologi in Germania, apoi a revenit in Israel, a avut cabinetul pe strada Dizengoff din Tel-Aviv, a introdus implantele dentare in Israel, i-a tratat pe Peres, Rabin, Shamir… Era un personaj controversat, multi au vrut sa-i faca rau in Israel, majoritatea din invidie. Heinrich, bun prieten al meu, om cu inima de aur, avea insa tendinta de a atrage focul asupra sa. Mai tarziu a plecat la Munchen, a lucrat acolo un timp, apoi a revenit la Bucuresti, unde a locuit inca doi ani. A murit in toamna lui 2002. Fiica lui, Haia, e maritata cu Sami Molcho, binecunoscutul mim si autor de carti despre limbajul corpului.
Chercheve si Heinrich colaborasera multi ani si ramasesera prieteni.
La masa de prinz, dupa ce am discutat despre implantele dentare, mi-a daruit un atlas de implantologie conceput de el. La desert, vine surpriza:
- Te ocupi de hipnoza, nu-i asa? -m-a intrebat zeul.
- Da, i-am raspuns, si, deoarece parea foarte interesat, i-am explicat in amanunt in ce cazuri folosesc hipnoza. La care el imi ofera o alta carte a sa, foarte veche, \” Hipno-sofrologia in stomatologie\”. Sofrologia e termenul folosit de medicii din Franta si din unele tari din America Latina in loc de hipnoza. (Ei pretind ca exista o diferenta intre cele doua notiuni, dar e numai semantica).
Erau din ce in ce mai multe afinitati intre mine si Chercheve. Mi-a povestit de cursurile sale, la spital, era primul care introdusese hipnoza in stomatologie in Franta. Mi-a propus sa predam impreuna, am acceptat imediat, dar eram convins ca o facuse doar din politete.
Ne-am despartit emotionati, stabilind ca ramanem in legatura, ca el va veni in Israel, dar oricum, vom vorbi la telefon si vom colabora. Si a adaugat:
– Fii atent, la varsta mea nu mai am de cistigat sau de pierdut nimic, asa ca ia drept bun fiecare cuvant pe care ti-l spun. Daca nu doresc compania cuiva, i-o spun direct, fara menajamente. Cu tine vreau sa fiu prieten.
– Sigur, Raphael, am bolborisit, si m-am indepartat impleticindu-ma, desi bausem numai apa minerala.
Devenisem prieten cu Zeus.
* * *

Totusi imi venea greu sa cred ca Chercheve va pastra legatura cu mine.
Dar dupa numai doua saptamani ma cheama la telefon si-mi reproseaza ca nu l-am instiintat cum am ajuns in Israel. Ma anunta ca mi-a trimis programul cursurilor lui de hipnoza, asteapta remarcile mele, modul in care vad eu colaborarea.
Aici voi face o paranteza. Prietena mea, M., nu zburase cu avionul inca, se temea. Si, fara legatura, respecta traditia si manca doar casher. Era preocupata, si nu reuseam sa o conving de contrariul, ca in strainatate n-o sa aiba ce manca, deci trebuie sa-si care de toate din Israel.
Am hotarat ca primul ei voiaj va fi la Paris, dar nu voia la hotel, ca nu va bea cafeaua din cestile de acolo, am primit un apartament de la un prieten, am cumparat pana si tigaie si pahare, am facut o cura de oua cu cartofi prajiti cam toata saptamana, incat azi, cand mancam la orice restaurant, ma amuz amintindu-mi cat am fost de disciplinat pe vremea aceea.
Ajunsi la Paris, i-am telefonat lui Chercheve, care, imediat – sa ne invite la restaurant. I-am explicat cam rusinat problemele de alimentatie, dar, paradoxal, s-a bucurat, si am mers, impreuna cu sotia lui, Dominique, mult mai tanara ca el, care-l adora, la un restaurant super-casher. Dominique se convertise la iudaism si stia despre religie cam de 100 de ori cit Chercheve insusi, multe lucruri pe care ea le cunostea, eu doar le auzisem intimplator.
– De data asta nu mai scapi, cand predam un curs impreuna? – m-a somat, asa ca am fixat deja urmatoarea calatorie la Paris. Dupa ospat ne-a facut un tur -Paris by night- sa-l fi vazut cum sofa prin centrul Parisului, in plina viteza, ne arata fiecare obiectiv istoric, muream de frica, nu stiam cum sa-l fac sa mearga mai incet. El m-a simtit imediat:
– Nu te speria, Vlad, eu conduc si motocicleta, vad perfect, iau lectii de pian si pictura, alerg, ma simt tanar. Si daca am mancat casher, Dumnezeu ne apara, a spus in gluma, era ateu convins.

***

Am revenit la Paris, pentru cursul de hipnoza in stomatologie. Cursul s-a tinut pe un …vaporas-clinica dentara, cu laborator si sala de conferinte, nu vazusem niciodata asa ceva luxos si ciudat. Vaporasul era ancorat in \”portul\” Van Gogh, pe Sena, a durat doar doua zile, era un curs introductiv, dar a avut mare succes. Iar Chercheve a fost adorabil, atent sa nu ne lipseasca nimic.
Prietena mea M. m-a cam dezamagit. Dupa trei ore de conferinta in franceza, limba pe care ea nu o cunoaste, a inceput sa caste. La prima pauza a sters-o (ea zice ca eu am trimis-o, dar nu-mi amintesc asa ceva) si s-a dus sa viziteze un cimitir pentru caini si pisici, a facut o multime de fotografii, am vazut doar fotografiile, niste monumente impresionante, acoperite de flori, cu vizitatori ce plangeau pe mormintele patrupedelor. Iar inscriptiile…\”Despartiti dupa 15 de ani de dragoste fidela\”, chiar si dedicatii in versuri. Pana azi n-am auzit ca o pisica sa traiasca 15 de ani, cred ca era o exagerare. Dupa terminarea cursului ne-am plimbat pe Valea Loarei, apoi am revenit in tara sfanta.
De atunci am colaborat si m-am intilnit deseori cu Chercheve. O data ne-a invitat la o vila de linga St. Tropez, ne-a cantat la pian, ne-a aratat picturile lui. Dar niciodata nu mi-a povestit de cate ori a fost insurat (se pare ca de mai multe ori si are mai multi copii, o nepoata e poeta, nu-i mai retin numele). Intalnirile cu el au avut loc numai in Franta, dar intr-o zi imi telefoneaza si ma anunta:
– Nu mai sunt tinar, (nu stiam cati ani are, nu l-am intrebat niciodata), vreau sa vizitez din nou Israelul, vin cu Dominique, gaseste-ne un bun hotel si aranjeaza si o excursie la Petra.
M-am conformat, le-am rezervat la Dan Panorama, intre Tel Aviv si Yaffo, caci presupuneam ca vrea sa fie aproape de Yaffo, apoi m-am dus la All-Meridian sa-i stabilesc calatoria la Petra. Silvia ma anunta ca are nevoie de fotocopiile pasapoartelor celor doi voiajori, il sun pe Chercheve si ramane sa le trimita prin fax. A doua zi ma cheama Silvia la telefon si ma anunta:
– Niet Petra!
– De ce? ma mir eu.
– Pai nu accepta oameni de virsta lui, la 91 de ani nu vor sa-si asume riscuri.
“ 91 de ani???\” Nu ma asteptam chiar la varsta asta, parea in jur de 80. Ei, cum ii spun eu lui Raphael asa ceva?
Mi-am luat inima in dinti, i-am telefonat, dar imediat am inceput sa ma balbai.
- Petra -e impppposibbbil.-
- De ce?
- Pai nu se prea poate…
- E din cauza varstei, nu-i asa? chicoti Zeus, nu-i nimic, plecam la Eilat.

– va urma -

“Norman, vreau o carte scrisă cu sânge!” – interviu cu Norman Manea (II)

februarie 22nd, 2009

În primăvara lui 2008 scriitorul Norman Manea a fost invitat la Cluj pentru a i se conferi titlul de Doctor Honoris Causa, al Universităţii Babeş-Bolyai. Cu acest prilej autorul contemporan român, cel mai
premiat şi mai tradus, s-a întâlnit cu comunitatea literară clujeană, cu profesorii şi studenţii de la Facultatea de Litere, în mijlocul cărora şi-a lansat primele patru volume din seria de autor publicată la Editura Polirom. După cum veţi afla din cele spuse de autor, fiecare carte dezvăluie o altă latură a scriitorului Norman Manea.

Întoarcerea huliganului

Andrea Ghiţă: Domnule Norman Manea, permiteţi-mi să citez tot din Sertarele exilului, un fragment care se referă o altă carte, despre care spuneţi următoarele „Cartea pe care o scriu acum este o carte dureroasă şi complicată, nu ştiu cum s-o continui. Am tot scris şi aş putea să scriu la nesfârşit la ea. Trebuie să mă opresc, trebuie s-o tai în bucăţele, trebuie s-o construiesc. Este vorba de Întoarcerea huliganului. Cartea a s-a bucurat de un succes foarte mare. Care credeţi că este explicaţia acestui succes ?

Norman Manea: Pentru mine a fost o carte foarte greu de scris. De altfel, am avut şi unele tensiuni cu editura din New York. La un moment dat n-am mai vrut s-o scriu…De fapt, de la început n-am prea vrut s-o scriu. E o carte care aduna sentimentele unei biografii complicate, regenerate de acea vizită în România, într-o perioadă ea însăşi complicată pentru România şi complicată pentru relaţia mea cu România. Eram sub un anumit reflector şi eram perceput de presa din ţară sub o anumită, să zicem, aură ostilă. Mi-aduc aminte de discuţia cu editorul, celebrul domn Roger Straus…

A.G. La ce editură a apărut ?

N.M. La editura Farrar, Straus and Giroux, o editură foarte prestigioasă, poate cea mai bună editură, cu 20 de laureaţi ai Premiului Nobel, o editură foarte importantă…

A.G. Am înţeles că scrieţi româneşte. Aţi tradus-o dumneavoastră sau cineva solicitat de editură ?

N.M. A tradus-o cineva pentru editură, iar apoi am lucrat cu un domn pitoresc şi foarte exotic, timp de trei luni, la prelucrarea traducerii. Nu am tradus-o eu, dar am contribuit la această stilizare a ei în engleză.

A.G. Vorbeaţi de tensiunile cu editura.

Nu vreau o carte scrisă cu sânge, vreau o carte scrisă cu cerneală!

N.M. Acest domn Straus, era un foarte vestit editor american care a murit acum câţiva ani, la peste 86 de ani… Noi ne-am împrietenit şi a fost o prietenie foarte frumoasă. Ţin minte discuţiile cu el, în care spuneam că nu vreau să scriu cartea asta. Că nu mă simt confortabil să scormonesc în toată viaţa mea, iar el a zis şi a repetat mereu. „Nu, Norman, eu vreau acum de la tine o carte scrisă cu sânge”. Iar eu i-am zis: „Nu vreau o carte scrisă cu sânge, vreau o carte scrisă cu cerneală, şi aş prefera un roman. Nu vreau să mă bag iarăşi în sânge, nu-mi plac cărţile scrise cu sânge, le prefer pe cele cu cerneală”. Am tot glumit, ne-am ciondănit, ne-am împăcat şi am început s-o scriu. A fost foarte dificil, am deja o viaţă lungă, şi-mi era dificil de a selecta momentele care mi se păreau semnificative, de a le găsi semnificaţia în timp, într-un alt mileniu, cel în care suntem astăzi. Ştiu şi eu…Cartea a avut, sper că are, o anume acuitate, care a interesat, a fost pentru mine o mare surpriză ecoul pe care l-a avut peste tot, în primul rând chiar în America, unde cronicile au fost excelente în toată presa, atât cea cotidiană cât şi cea culturală. Şi apoi a urmat şi în alte ţări. E interesant, poate, pentru lector, cum a fost prezentată cartea pe copertă. Dacă în ediţia americană s-a numit „A Memoir”, ediţia germană a avut subtitlul „Un autoportret”, în ediţia italiană „O viaţă” iar în spaniolă „Roman”. Se vede de aici ce percepţie diferită au avut diferiţi editori. Ei m-au consultat şi i-am lăsat să facă ce vor. Şi editura Polirom m-a întrebat dacă să pună subtitlu, dar le-am spus să nu pună nici un subtitlu, să-l lase pe cititor să decidă ce este această compoziţie hibridă de roman, de memorial şi jurnal de călătorie.

Caută Occidentul să ne înţeleagă ?

A.G. Eu am regăsit în cartea aceasta multe secvenţe din istoria familiei mele, atât din partea paternă cât şi maternă, şi chiar evenimente trăite de mine. Ce descoperă un cititor occidental într-o astfel de carte ? Caută occidentul să ne înţeleagă sau ne iluzionăm ?

N.M. Nu cred că trebuie să ne aşteptăm la o foarte mare înţelegere sau la un foarte mare interes al occidentului pentru noi. Întotdeauna a existat această obsesie a ţărilor mai mici, mai timide, (cum am fost şi noi), însă occidentul are şi el necazurile lui…Au problemele lor, au şi ei o istorie şi biografii frământate, în alt fel, desigur, decât am avut noi. Ceea ce a adus, poate, mai special cartea mea, deşi tema era deja cunoscută, uzată şi clişeizată, cred că a fost lupta autorului cu clişeul. Există în carte, tot timpul, un disconfort al autorului de a vorbi iarăşi şi iarăşi, despre ceea ce s-a tot vorbit tot timpul fără ca să aibă efectul pe care noi l-am aşteptat. Ştiţi că în toţi anii aceştia s-a spus mereu „ Să nu se mai întâmple ! Nu se va mai repeta.”, însă tot ce s-a întâmplat se va mai întâmpla, pentru că tot ceea ce s-a întâmplat este un rezultat nefast al omenescului, nu a ceva venit neapărat din cer…e făcut de oameni. Şi după cum am văzut, în perioada postbelică s-au întâmplat şi alte tragedii teribile, în alte locuri, cu alte semnificaţii. Chiar şi antisemitismul astăzi este bine mersi, nu a dispărut, dimpotrivă, aş zice că a trecut puţin de la dreapta la stânga. Surprinzător, dar aşa este. Deci toate acestea sunt pulsaţii nefaste, omeneşti însă, ele trebuie înţelese în cadru uman. Şi ceea ce se întâmplă din nou şi din nou, înseamnă că, pentru unii, este necesar. Adică ei nu pot să vindece o asemenea pornire, o asemenea tentaţie. Poate că asta a interesat în carte, poate că a interesat şi structura ei narativă, mai originală, mai deosebită şi poate că au descoperit o voce diferită, şi asta este, până la urmă, pecetea singularităţii unui autor. Cred că un alt motiv este existenţa în carte a unei profunde nemulţumiri şi a unui disconfort în legătură cu victimizarea şi cu felul cum, astăzi, victimizarea este manipulată, comercializată şi trivializată, la fel ca tragedia care este trivializată şi vândută la un preţ mic. Autorul se luptă împotriva acestui fapt, menţionând din nou şi din nou, că-i displace rolul de victimă, că nu vrea să reintre în acest rol pentru a cere compasiune sau înţelegere şi vrea să revină la o problemă care a fost şi a rămas foarte gravă.

Vorbeşte pietrei

A.G. Cea de a patra carte este deosebită, un poem pe care l-aţi scris despre Ierusalim. Domnule Norman Manea, din câte ştiu, în adolescenţă scriaţi poezii. Cum aţi reînceput să scrieţi versuri ? Sau aţi mai scris şi între timp ?

N.M. Nu, n-am mai scris, adică poate că am mai scris în timpul studenţiei, dar nu le mai am (din fericire)… Nu, n-am mai avut această pornire. S-a întâmplat ca toţi cei care eram invitaţi de onoare la Târgul de carte, ne-am luat obligaţia să scriem ceva despre Ierusalim. Şi am tot amânat, nici n-am avut timp, ei au presat să le trimit textul şi într-o duminică dimineaţă m-am aşezat să scriu ceva, şi mi-a venit pur şi simplu acest poem adresat mormântului tatălui meu, de la Ierusalim. A ieşit un soi de poem, nu ştiu cât este de poem, este o încercare retorică, poate are şi anumite vibraţii lirice, de a evoca destinul unui om care a devenit piatră, care este astăzi o piatră la Ierusalim. Poemul a apărut la Cluj, în revista Apostrof. Cartea Vorbeşte pietrei, apărută la Polirom, conţine atât versiunea românească şi vreo zece versiuni în alte limbi. Este o carte elegantă, foarte interesantă şi prin grafica semnată de Tudor Jebeleanu. Este o carte care poate să incite.

A.G. Domnule Norman Manea, spuneaţi într-un interviu de la TVR Cultural sau TVR Internaţional, că lucraţi la o carte care poartă titlul provizoriu Impostura. Ce va fi ea şi dacă credeţi că veţi reveni la Cluj s-o lansaţi ?

N.M. Oh! Lucrez de mai multă vreme la cartea asta, este un roman despre exil, un roman mai amplu. Nu ştiu în ce măsură îmi reuşeşte; vreau, totuşi, să-l finalizez şi dacă doctorii ne dau voie o să venim la Cluj cu ea.

Procesul continuă! (sau Brucan a fost un optimist)

februarie 22nd, 2009
Imagine preluată de pe www.bbc.roImagine preluată de pe www.bbc.ro

La redacţia BBC în limba română de la Londra lucrau în anii ‘60 şi ‘70 doi veterani ai Canalului Dunărea-Marea Neagră: prinţul Constantin Brâncoveanu (Costi) şi George Balica (Gelu). Acesta din urmă fusese angajat imediat după război la Misiunea Britanică de la Bucureşti şi a fost condamnat „pentru spionaj”. Constantin Brâncoveanu, în calitate de prinţ, era probabil considerat din oficiu „duşman al poporului”.

În cursul numeroaselor conversaţii cu fiecare din ei, i-am întrebat dacă nu sunt consumaţi de o ură neîmpăcată faţă de cei care le-au furat atâţia ani din viaţă. Răspunsul lor simplu a fost că nedreptatea ce le-a fost făcută şi suferinţele de la Canal au fost atât de mari încât seamănă cu o catastrofă naturală, că nu au în minte o persoană anume asupra căreia să-şi îndrepte ura. „Pe cine să urăsc? întreba Gelu.

„Pe nenorocitul de gardian care bătea deţinuţii, un om needucat şi mai înfricoşat decât noi? Cine a fost vinovat de ce mi s-a înâmplat? Gheorghiu Dej sau Ana Pauker? Ruşii? În cele din urmă am decis că asta a fost soarta mea. Am fost la locul nepotrivit la momentul nepotrivit”.

Şi încă amândoi au avut, în tragedia lor, norocul să fie eliberaţi şi lăsaţi să emigreze în Anglia, spre deosebire de alte zeci de mii de oameni care au fost executaţi sau au murit în închisorile comuniste, zecile de mii deposedaţi de averile lor, surghiuniţi în Bărăgan, concediaţi şi persecutaţi de noua ordine.

De ce dezgrop acum evenimente petrecute cu atâta timp în urmă? Pentru că în pofida încercărilor (unii ar spune timide) autorităţilor post comuniste de reabilitare a victimelor comunsimului, de compensare a urmaşilor lor, de retrocedare a proprietăţilor furate, etc, consider că astăzi, cu câteva luni înainte de împlinirea termenului fixat de Silviu Brucan pentru normalizarea României, 20 de ani, gustul amar, ca să nu spun mai mult, lăsat de peste 40 de ani de comunism persistă.

Nici Gelu şi nici Costi nu au apucat să vadă răsturnarea comunismului. Amândoi au murit prematur, ca o consecinţă a anilor petrecuţi la Canal. Dar mă întreb cum ar fi reacţionat la tot ce s-a scris, s-a spus şi s-a făcut în ultimii 20 de ani. La afirmaţii de genul “ei, comunismul a avut şi lucruri bune, a construit mult, a industrializat, a alfabetizat”. Poate, dar la fel se poate spune că şi al Treilea Reich a avut părţi bune: eradicarea şomajului, stăvilirea inflaţiei, punctualitatea trenurilor. Dar cu ce preţ?

In naivitatea mea, am aşteptat, imediat după decembrie 1989 să aud pe oricare dintre conducătorii de atunci, metamorfozaţi peste noapte din comunişti în democraţi, să condamne fără echivoc regimul anterior, să anunţe că din cauza acţiunilor sale din trecut părăseşte viaţa politică şi că-şi cere cu umilinţă iertare pentru acţiunile sale.

Mi-am dat însă destul de repede seama că îl aşteptam pe Godot. Întrebat în 1990 de un ministru de la Bucureşti cum văd revoluţia română, am răspuns că o consider o revoluţie burgheză pe dos.

- Cum adică? a continuat el nedumerit.
- Păi revoluţiile burgheze din secolul al XIX-lea au avut loc pentru că burghezia, care deţinea puterea economică o dorea şi pe cea politică. În România revoluţia fost făcută de cei care deţineau puterea politică, dar o voiau şi pe cea economică.

Şi cred că ultimii 20 de ani mi-au dat, în mare parte, dreptate. Desigur, mi s-ar putea spune că s-au făcut lucruri foarte bune în ultimii 20 de ani „Suntem o democraţie pluripartită, membri în Uniunea Europeană, şi în în NATO, avem presă liberă şi economie de piaţă şi mergem înainte”. Da, dar ce crede românul de rând? Prin anii 60 circula în România un banc: un muncitor este întrebat de un reporter de la Scânteia, când i-a fost mai bine, în 1938 sau acum?

- „Practic, câte cămăşi aveai în 1938?
- Două, răspunde muncitorul.
- Două, două, dar din ce material?
- Aaaa, din aţică de aia ieftină!.
- Vezi, continuă reporterul, Şi acum câte ai?
- Una, spuse muncitorul.
- Una, una, dar din ce?
- Din alea două!!”

Ce vreau în definitiv cu acest articol? m-ar putea întreba unii. Simplu, să spun că sunt prea mulţi români care muncesc în străinătate pentru că nu găsesc de lucru în ţara lor, că nu există încă sentimentul că s-a făcut dreptate tuturor celor care au suferit in perioada comunistă, că în ciuda tuturor părţilor bune ale sistemului actual prea mulţi sunt încă marginalizaţi. Şi mai presus de toate, că victimelor regimului comunist nu li s-a făcut dreptate. Dar când mă gândesc că unele din rănile războiului civil din Spania încă nu s-au cicatrizat după 70 de ani, mă întreb dacă era posibil.

Brucan a fost aşadar un optimist. Moise, mai realist, şi-a plimbat poporul în deşert timp de 40 de ani, ştiind probabil că nu putem „să ne schimbăm mentalitatea”. Să fie nevoie atunci de încă 20 de ani? Cine ştie?

Sunt aproape convins că, între timp, dacă ar fi trăit astăzi, Gelu şi Costi ar fi fost de acord cu sintagma „La vremuri noi, tot noi”.

Procesul continuă!

Cristina Grigore străluceşte pe firmamentul gimnasticii nord-americane

februarie 22nd, 2009
Cristina GrigoreCristina Grigore

University of Phoenix Stadium din Glendale, AZ si echipa de gimnastica Arizona Sunrays au fost in perioada 13-15 februarie 2009, gazdele “Arizona Sunrays Hard Rock Invitation”, eveniment la care au participat peste o mie cinci sute de gimnaste si echipe de elita sosite din toate statele Americii si Canada. “Este minunat sa vezi ce se intampla aici. Fetele acestea au muncit serios ca sa poata participa la concurs”, spunea Liz Zall de la Arizona Sunrays Booster Club. “Fiica mea se afla printre gimnastele care vor intra in competitie. Cred ca o asemenea sansa ti se ofera o singura data in viata”, comenta una dintre mamicile venite sa asiste la eveniment. De altfel, miza intrecerii o reprezinta posibilitatea de a prinde un loc in echipa nationala a Statelor Unite sau in lotul national ori de a obtine o bursa la colegiu.
“Evenimentul se remarca prin tema propusa – de data aceasta, rock-and-roll-ul,” a declarat antrenorul principal al echipei din AZ, Dan Witenstein. “Pe toata durata pauzelor de warmup, va fi muzica, iar medaliile au forma de chitara electrica, ceea ce face ca lucrurile sa devina foarte distractive.”

Printre concurente s-a aflat si romanca Christina Grigore, care a evoluat vineri, 13 februarie, din partea All American Gymnastics, Missouri, la red level 8, alaturi de alte 56 de fete, cu toate pretendente la un loc pe podium.
In urma cu 24 de ani, Ionel si Sanda Grigore au emigrat in Statele Unite. Ambii practicasera in Romania sport de performanta – el, scrima, inot, parasutism si scuba diving in pesteri, iar ea, atletism. Plecat intr-o expeditie de scuba diving in Vietnam, sotul trage lozul castigator si poposeste mai intai in Italia, iar de acolo se indreapta spre pamantul fagaduintei, unde va lucra pentru inceput ca mecanic de intretinere la apartamente. Sotia si fiica i se alatura abia in februarie 1988 si familia se intregeste, intr-un final.

Sanda Grigore este absolventa a scolii de asistente medicale din Bucuresti, pe care reuseste sa o echivaleze in Statele Unite, dupa ce frecventeaza cursuri in domeniu, la institutiile de invatamant de aici. Ambitioasa, nu se opreste si continua sa isi completeze educatia, optand pentru studii de farmacist tehnician, astfel ca in prezent, munceste ca activity therapist la un nursing home. Pe trei august 1990, vine pe lume in St-Louis, MO cel de al doilea copil al sotilor Grigore, Christina, care va si duce de altfel, mai departe, traditia familiei in sport. Sapte ani mai tarziu, se muta cu totii in Portland Oregon, unde cumpara o casa de batrani, la care renunta insa in 2004 si fara sa mai intarzie, revin in MO, pentru a fi alaturi de parintii si familia sorei lui Ionel.

Astazi, Anneliese, 27, fiica mai mare a cuplului Grigore, este invatatoare in MO si mama a unei fetite, Jordan Ashley, eleva in clasa intaia, care face de patru ani, gimnastica si dans. Membra in prezent, la All American Gymnastics (MO), Christina, mezina lui Ionel si a Sandei, practica la randul ei, de la patrusprezece ani gimnastica de performanta.

In copilarie, Christina a avut parte mai mult de truda decat de joaca, pentru ca antrenamentele la gimnastica si patinaj, precum si studiul pianului ii ocupau aproape tot timpul liber, de aceea stie ca pentru a te mentine in lumea sportului este nevoie, pe langa perseverenta, de o putere de munca incredibila si de antrenamente serioase, in cazul ei cate patru ore de cinci ori pe saptamina, inclusiv simbata si duminica. In gimnastica, nimeni nu cunoaste cuvantul “vacanta”, asa ca spre deosebire de alti copii, Christina, care s-a apucat de performanta la sugestia Sandei, mare admiratoare a Nadiei Comaneci, nu are vreme sa lege amicitii sau sa iasa in oras cu prietenii, cu care pastreaza legatura doar telefonic. Aflata la nivelul de training, Grigore s-a deprins de mult cu ideea ca sacrificiile fac parte din viata de zi cu zi, fiindca nu este simplu sa exersezi pana ajungi sa nu iti mai simti corpul si sa te intorci zilnic acasa, dupa ora noua seara.

In spatele performantelor obtinute de Christina Grigore se afla capacitatea de a-si invinge teama, dorinta de a nu rata, precum si sustinerea morala si materiala pe care i-o ofera parintii. In fiecare an, ea a participat la cate zece-douasprezece concursuri, inscriindu-si pana acum in palmares un loc trei pe Statele Unite, dar si 87 de medalii si 14 cupe. De curand, romanca a evoluat, alaturi de alte peste patru mii de gimnaste din toata lumea, la cea mai mare competitie anuala din America, desfasurata ca intotdeauna in ultimele doua zile din ianuarie si prima zi din februarie, la Navy Pier din Chicago, IL.

In viziunea ei, daca vrei sa fii cel mai bun, trebuie sa inveti sa gandesti intotdeauna pozitiv, dar si sa iti doresti sa castigi si sa dai tot ce poti, iar pentru emotii, chiar daca sunt prezente, nu mai ramane loc. Cei cinci antrenori cu care lucreaza, au dat-o intotdeauna de exemplu celorlalte fete din lot si au visat mereu la nota maxima pentru ea, mai ales la sol, unde Christina exceleaza.

Fata se imparte intre scoala si sport, iar pentru ea, fiecare zi din saptamana, cu exceptia weekend-ului, incepe in banca, alaturi de colegii de clasa. Dupa ore, se pregateste pentru antrenamente si cu toate ca nu ii place sa conduca, vrea nu vrea, este obligata sa parcurga cu masina cele optsprezece mile pana la sala. Nu vine niciodata devreme acasa, si dupa ce soseste, continua sa munceasca pana noaptea tarziu, pregatindu-si temele pentru a doua zi. Exigentele sunt mari, iar Grigore nu si-a pus vreodata problema sa neglijeze sau sa nu frecventeze cursurile, singura exceptie admisa fiind acele zile de vineri cand din cauza vreunui concurs programat dinainte, trebuie sa renunte la tipicul obisnuit.

Christina are un suflet de artist, iar interesul ei pentru scoala si gimnastica se impleteste cu cei sapte ani de studii de pian din copilarie. Si pentru ca minunata lume a muzicii a fost si va ramane inca una din pasiunile ei, dimineata nu pleaca de acasa fara sa isi poarte degetele pe clape. Grigore este atrasa de asemenea, de matematica si science, si in viitor, isi doreste sa urmeze o facultate privata, dar sa faca si college gymnastics. Deocamdata, a aplicat deja la patru facultati si a fost admisa la toate, dupa ce a sustinut ACT.

Daca uneori, se mai intampla ca lucrurile sa nu mearga asa cum a visat, Christina nu se descurajeaza si nu abandoneaza, ba chiar este dispusa sa lucreze din greu ca sa obtina ceea ce si-a propus. Privind in trecut, fetei aproape ca nu ii vine sa creada ca in curand va termina liceul si daca ar fi sa poata schimba ceva in existenta ei de pana acum, atunci ar vrea sa fi inceput sportul de performanta la o varsta mai frageda.

Dupa ce isi va incheia cariera, Grigore spera sa aiba propria sala de gimnastica. In opinia ei, un destin sportiv incununat de succes inseamna sa lupti pentru medalii si sa le obtii, sa evoluezi fara greseala si sa termini de fiecare data o competitie, cu fruntea sus. Vorbind din experienta de pana acum, Christina le recomanda celor care abia au pornit pe acest drum, sa nu neglijeze antrenamentele, sa se pregateasca intens si mai ales, sa fie motivati, de la inceput pana la sfarsit, de pasiune. Oricat de greu li se va parea, satisfactiile nu vor intarzia sa apara si se vor dovedi pe masura eforturilor si asteptarilor, pentru ca nimic nu se compara cu sentimentul pe care il ai atunci cand urci pe podium, pentru a-ti primi medalia.

Despre gimnastica romaneasca, Grigore are numai cuvinte de apreciere si de admiratie si isi da seama ca rezultatele de calitate obtinute de conationalii nostri sunt dublate de multe ore de munca si de antrenamente severe. Atunci cand nu este la sala, Christina merge de obicei, la “Lifetime fitness”, canta la pian sau, destul de rar, patineaza. Nu pierde nici una din emisiunile sportive transmise la televizor si este de parere ca Nastasia Liukin si Shawn Johnson sunt in momentul de fata, cele mai bune gimnaste din lume. Aflata la prima ei vizita in AZ, Christina si-a cumparat de aici leotarde pentru colectia proprie.

“Arizona Sunrays Hard Rock Invitation” a fost primul concurs de acest gen care a avut loc la Glendale, dupa ce editia anterioara s-a desfasurat la Phoenix Civic Plaza. University of Phoenix Stadium, a carui realizare a durat trei ani, si-a deschis portile pe 1 august 2006 si este opera renumitului arhitect Peter Eisenman. Situat la doar cincisprezece minute de condus de centrul Phoenix-ului si avand o capacitate de 63.400 de locuri, stadionul continua sa ramana locatia ideala pentru organizarea de meciuri de fotbal, baschet, dar si concerte, spectacole, intreceri de rodeo si corporate events. Sambata noaptea, in incheierea “Arizona Sunrays Hard Rock Invitation”, spectatorii si concurentele au asistat aici la un concert sustinut de local favorite Gooder.

Adina Ungur – “Calvaria”

februarie 22nd, 2009

“Calvaria”, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007.
Coperta şi tehnoredactarea realizate de Adina Ungur.
Ilustraţia copertei aparţine autoarei după foto “Déjà vu”.

O apariţie editorială la sfârşitul anului 2007, mediatizată cum se cuvine, prin Bucureşti şi apoi la Iaşi, «Calvaria» îşi vindecă somnul literelor şi trece mai departe într-o altă gamă a sângelui, a îndoielii de sine, a presemnelor.

Trei capitole (“Pansament de hârtie”, Paşi mărunţi pe trecătoare” şi “În mine înzidit oraşul”), ca trei trepte mari de viaţă o definesc, o înalţă deasupra sufletelor, într-o perpetuă vindecare de sine-însăşi prin litera înfiptă în inimă căutând aorta luminii.

«Calvaria» e un strigăt la răscruce de drumuri de unde noi proscrişii de rând, luăm pietrele pentru a ne clădi la rândul nostru singuri propria răstignire şi de a întâlni în noi «dumnezeul pietrelor», doar pentru că “a mai rămas să-l rog pe Dumnezeu/ să mă ierte că te-am preaiubit/ şi, cumva, să mă ajute/ să pot să te iert/şi eu (aici îngrop amintirile), aici într-un cavou vegetal tern, al încă unei credinţe pierdute. Ea îşi lasă mărturie durerea înzidită în carnea celei sacrificate, atâtor pietre emigrate din noi, spre noi, în noi, neştiuitorii. Ceea ce ştim, doar ştim fără altă mărturie însă, este că Adinei Ungur nu i s-a născut încă biserica lacrimilor să ne înzidim pe rând, din acest oraş organic, palpabil, al fiinţării noastre umane, ci numai absenţa Lui o ridicăm sfielnic, dintre faptele şi gândurile astfel vândute orbilor.

Nu voi scrie şi nu voi putea spune mai multe decât Dan Jumară, unul din discipolii “Revistei române” iniţiată de A. I. Odobescu, acea „Revistă română” ce începe în anul 1861 – în chiar anul fondării Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român; Dan Jumară, cu o inteligenţă vie junimistă, prin formaţie, luminând Pogorul, şi nici nu voi încerca să uit alţi scriitori precum Emilian Marcu, Florin Ţupu, Aurel Pop, Marcel Mureşeanu sau Luminiţa Suse, care au apreciat şi au intuit autenticitatea unei poete în plin proces de cristalizare a metaforei în interiorul inimii pe urmele sufletelor noastre hibridizate acolo, a dimineţii spirituale.

Adaug poemului Adinei Ungur “început de toamnă cu tata”: “deşi s-ar putea spune că e una ca toate celelalte/eu nu am cum să uit toamna aceasta/când tata a venit acasă îmbătrânit şi tăcut”, unul din cântecul drag al celui de departe care iată, ne deschide iar şi iar încăperea lacrimilor, a celorlalţi de departe, de şi mai de departe: Stefan Hruşcă-Rugă pentru părinţi.

Apreciez poezia Adinei Ungur ca pe o notă absolut distinctă, deasupra amalgamului tonurilor banale de cele mai multe ori, futile, ale unor veleitari ce se folosesc fie utilizând retorici ieftine, injurii, fie orice altceva pentru a fi băgaţi în seamă (prin limbajul peiorativ de mahala şi şuşanea) încercând să pătrundă în anticamera poeziei contemporane.

Poezia Adinei Ungur deţine o amprentă lirică originală şi deschide registrul grav în care se autodefineşte, intuitiv, fără efort, în căutarea propriei identităţi şi mai ales, credinţe.
Şi iată o poezie simplă, aşezată în propriul calvariu, la întretăiere de drumuri şi miracole, acolo unde Dumnezeu îşi frământă neîngăduinţa lacrimilor, pe marginea sufletului fiecăruia:

FărăDumnezeu
devenisem
vraf
de
scrisori
pentru
tine
şi-acest miracol sfârşind în gunoi
nu-mi
pare
atât
de
rău
pentru
mine
dar plâng, era dumnezeu printre noi

Adina Ungur este licenţiată în filosofie şi jurnalistică şi studentă la Facultatea de Litere, Universitatea BABES-BOLYAI din Cluj-Napoca, oraş în care s-a născut şi unde de altfel locuieşte.

Adina Ungur este licenţiată în filosofie şi jurnalistică şi studentă la Facultatea de Litere, Universitatea BABES-BOLYAI din Cluj-Napoca (aşa cum se precizează în pagina de autor), oraş în care s-a născut şi unde de altfel locuieşte.

Şi două cuvinte despre grafica realizată pentru “Calvaria”: o copertă excelentă concepută (cu modestia-i caracteristică dar cu talent şi sensibilitate) de ea însăşi.
Felicitări şi pentru copertă, Adina Ungur!

Insalata dal giardino (Salata Waldorf)

februarie 22nd, 2009
Oscar of the WaldorfOscar of the Waldorf

In traditia culinara a multor tari, salata a reprezentat doar un intermezzo, o garnitura, un decor.
In ultimii ani s-a demonstrat ca alimentatia nesanatoasa ramane o cauza principala in cazul afectiunilor cardiace, cancerigene sau de alta natura.

Statisticile, cercetarile specializate in nutrionism au dezvoltat ideea ca legumele si fructele cu cat sunt consumate in starea lor naturala, cu atat sunt mai sanatoase. In urma cu ani nimeni nu si-ar fi imaginat ca platourile de cruditati ar face parte din meniurile zilnice.
In Italia salata se mananca dupa felul principal, in SUA inainte, in alte tari in acelasi timp. Din ce in ce mai mult salatele devin un platou de rezistenta.

O intreaga diversitate si popularizare a salatei a impulsionat industria gastronomica si hoteliera sa puna pe piata retete mai vechi si altele mai fanteziste, chiar unele de fuziune (ingrediente calde in combinatie cu salata rece), categorii despre care voi vorbi in artcolele ce vor urma.

O salata simpla, plina de savoare a fost descoperita in urma cu peste un secol, nu de catre un sef bucatar, ci de catre Oscar Tschirky(1895-1950) un sef de sala al restaurantului Waldorf Astoria din New York City. Supranumit pe drept Oscar of the Waldorf datorita contributiilor sale in cadrul artei culinare newyorkeze (popularizarea, punerea pe piata a celebrei vinegrete o mie de insule si ouale Benedictine), modestul angajat devine o celebritate si i se aduc cuvinte de apreciere, de recunostinta de catre Walter P. Chrysler, J.Edgar Hoover, Eleanor Roosevelt, Henry Morgenthau etc.
Salada clasica, purtand si astazi numele celebrului hotel se compune din patru ingrediente: mere, maioneza, suc de lamaie, telina taiata in cuburi foarte mici.

Ulterior au fost adaugate la retetar nuci, stafide sau boabe de struguri.

Este o salata ideala in curele de slabire, dand senzatia de satietate in acelasi timp.

Va propun o reteta Waldorf ce ar putea fi servita ca garnitura alaturi de piept de pui ori somon la gratar. Precizez ca nici carnea de pui si nici somonul nu trebuie condimentate pentru a pastra savoarea salatei :

Durata de preparare: 20 minute
Grad de dificultate: redusa
Ingredientele:1 cupa de fructe uscate in cuburi ( mango, caise, coarne, stafide, sa);
1/2 cupa de iaurt ;
2 linguri de suc de lamaie;
1 lingura de sirop de artar, daca nu miere;
8 mere de soiuri diferite verzi, rosii, etc taiate in cuburi nu prea mici ( 1,5cm-2 cm);
1 ½ cupa de telina verde;
1 ½ cupa de boabe de struguri ;
1/4 cupa de nuci taiate cu cutitul, nu sfaramate sau pisate;
2- 3 linguri smantana optional;
4 andive sau in lipsa acestora, salata verde – frunze.
Metoda de preparare: Intr-un bol amestecati fructele uscate, telina si merele cu sucul de lamaie si cu siropul de artar sau mierea. Adaugati merele taiate, boabele de struguri si apoi iaurtul, amestecand cu mare grija. Daca iaurtul va pare prea lichid adaugati doua sau trei linguri de smantana.
Asezati andivele desfacute sau foile de salata, in cerc, ca niste raze ori spite de roata si depuneti compozitia in centrul platoului. Presarati nucile deasupra.

Va sugerez sa nu amestecati de la inceput ingredientele cu tot iaurtul, puneti graduat. Cand am mentionat telina, m-am referit la telina verde.

GREUTATE /TEMPERATURA

1 uncie (oz.) = 28.0 grame (gr.) 212◦ F = 100◦ C (pct. de
8 uncii = 227.0 grame fierbere, apa)
1 livra (lb) = 0.45 kilograme (kg.) 225◦ F = 110◦C
2.2 livre = 1.0 kilogram 250◦ F = 120◦C
275◦ F = 135◦C

VOLUM (LICHID) 300◦ F = 150◦C

1 lingurita = 5.0 mililitri (ml) 325◦ F = 160◦C
1 lingura = 15.0 mililitri 350◦ F = 180◦C
1 uncie lichida = 30.0 mililitri 375◦ F = 190◦C
1 ceasca (cupa) = 240 mililitri 400◦F = 200◦C
( Pentru a converti gradele Fahrenheit in Celsius scade 32 si inmulteste rezultatul cu 5/9.)
1 pinta (halba) = 480.0 mililitri
cuarta = 0.95 litri
1 galon = 3.80 litri 32

Criza ca oportunitate

februarie 22nd, 2009

În 1997-’98, cu o populaţie speriată, exasperată de inflaţia care sărise din nou de 100% şi aflată în pragul colapsului financiar, România s-a apucat în fine cu hotărâre de restructurarea industriei grele şi tăierea muntelui de subvenţii absurde care alimentau sectoare neproductive.

În paralel, a abandonat pălăvrăgeala inutilă, bovarismele şi căutarea de modele exotice, apucându-se de dialog serios cu Uniunea Europeană în vederea aderării. Costurile sociale şi politice au fost imense, dar rezultatele se văd azi, zece ani mai târziu: suntem membri în NATO şi UE, iar ţara a promovat în altă categorie, urcând de la un PIB african de sub 2.000 de dolari/cap, la unul de stat mediu dezvoltat, de vreo 7.000 de dolari/cap.

Dincolo de bâlbâielile politice şi unele episoade hilare din perioada Convenţiei Democrate, acesta este câştigul esenţial, care rămâne. Până la urmă, deşi e ciudat să recunoşti asta într-o ţară obişnuită să se lamenteze şi să vadă mereu partea goală a paharului, progresul este unul spectaculos şi rapid. Întrebarea e: ne putem mobiliza oare pentru a folosi şi în 2009 criza ca oportunitate de reformă? Raportul anual publicat azi de SAR lansează exact această provocare: ca un luptător de jiu-jitsu, de a întoarce o situaţie grea în favoarea noastră, utilizând anul dificil 2009 pentru a finaliza agenda de reforme, în special în sectorul public. Dacă în anii când plouă cu bani la buget e mai greu să pui în practică măsuri nepopulare, poate că măcar acum, când resursele în vistierie sunt drămuite, s-ar putea trece la raţionalizarea administraţiei publice, o temă ocolită cu grijă în ultimii ani.

În primul rând, pentru menţinerea unui deficit bugetar sustenabil trebuie întărit controlul asupra cheltuielilor publice, cu precădere cele curente şi de personal, mergând până la îngheţarea salariilor în sectorul public. Alocarea şi cheltuirea fondurilor trebuie făcute în programe multianuale bine gândite, iar nu ca până acum, când la fiecare început de an se făcea o supraestimare sălbatică a încasărilor la buget, pentru a crea un spaţiu larg de manevră politică la rectificări. Se creau astfel bani virtuali, care existau doar pe hârtie, cu care se acopereau obligaţiile legale gen 6% pentru educaţie sau pensiile mărite – dar aceşti bani, fiind virtuali, nu ajungeau să se materializeze niciodată.

În 2009, aceste practici de furat singuri căciula trebuie să înceteze, tocmai pentru că e criză. E mult mai important ca acum guvernul să dea dovadă de responsabilitate, decât ca partidele componente să îşi respecte electorale anterioare. Populaţia va înţelege că nu merită ţinute promisiuni care ar duce la deraierea economiei şi adâncirea dificultăţilor economice. La fel cum trebuie să înceteze şi practica de a ţine fondurile până în lunile noiembrie-decembrie, când se realocă rapid clienţilor politici ai guvernului, pentru a se cheltui rapid: calitatea acestui gen de investiţie publică este foarte îndoielnică.

În al doilea rând, este foarte bine că actualul guvern şi-a propus ca obiectiv prioritar sporirea gradului de absorbţie a fondurilor UE. Însă există motive serioase şi insuficient discutate pentru care acest grad a fost până acum redus, iar până nu vedem o analiză deschisă şi serioasă a lor, făcută în public, nu doar în rapoarte cvasiconfidenţiale pentru Comisia UE, rata de absorbţie nu va creşte.

În fine, Guvernul Boc nu are de ales între a fi un guvern anticriză sau unul anticorupţie. Ambele deziderate trebuie împlinite simultan: legătura dintre chletuiala discreţionară şi profitul necuvenit de pe urma conflictului de interese cu actuala situaţie economică este documentată bine de presă sau societatea civilă. De exemplu, din monitorizarea desfăşurată de SAR în 2008 pe administraţia locală a reieşit că 21 de preşedinţi de consilii judeţene şi aproximativ 13% dintre consilieri judeţeni aveau probleme de integritate.

De asemenea, 2008 a marcat o întoarcere la practica alocării discreţionare de fonduri către administraţiile locale, un alt procedeu care stimulează corupţia. Amploarea fenomenului şi rolul important al aleşilor locali în gestionarea fondurilor europene impun creşterea eficienţei instrumentelor preventive şi de sancţionare. În orice caz, intenţia celor două partide aflate acum la guvernare de a repolitiza funcţiile de prefect şi subprefect, după ce în 2006 am făcut atâta tapaj prin Europa cu depolitizarea lor (oricum doar teoretică, de altfel), nu este de bun augur.

Anul revoluționar 1989 (III)

februarie 22nd, 2009

Vântul schimbării bătea puternic, mai ales după 1987, dinspre Est.

Lucrul acesta devenise clar observatorilor occidentali ai blocului sovietic, între care politologul american Zbigniew Brezezinski, dar și disidenților din Europa de Est și Centrală (Adam Michnik, Bronislaw Geremek, Vaclav Havel). Lansarea la Moscova a ofensivei legate de numele unor Imre Nagy sau Alexander Dubcek însemna o sfidare directă la adresa înțepenitelor, sclerozatelor birocrații dominante din statele Tratatului de la Varșovia. Gorbaciov ştia foarte bine ce reacţii puteau provoca reformele radicale. Era, încă din anii studenţiei, prieten personal cu Zdenek Mlynar, fostul secretar al CC al PC din Cehoslovacia, ideolog marcant al „socialismului cu chip uman”. De altfel, tocmai Mlynar, exclus din partid în timpul aşa-numitei „normalizări” organizate de regimul colaboraţionist al lui Gustav Husak, exilat la Viena, a scris unul dintre primele texte care anunţau, în 1985, că noul lider de la Kremlin era un revizionist marxist care ştiuse să-şi ascundă cu mare talent adevăratele opinii. Articolul lui Mlynar a apărut în cotidianul „L’Unita” al PC Italian, un partid care condamnase cu indignare nu numai invazia Cehoslovaciei, dar şi lovitura de stat militară a generalului Jaruzelski, din Polonia, din decembrie 1981. Pentru comuniştii italieni, spre a relua cuvintele lui Enrico Berlinguer, revoluţia bolşevică încetase a mai reprezenta o sursă de inspiraţie politică ori morală. Logica eurocomunismului îi împingea în direcţia unei rupturi irevocabile cu paradigma leninistă. Se renunţase la dogma sacrosanctă a „dictaturii proletariatului” şi se admitea necesitatea pluripartitismului, deci a pluralismului politic. Simplu spus, vremea monolitismului stalinist trecuse, iar propovăduitorii vechilor formule dogmatice apăreau tot mai lipsiţi de sprijin din partea puterii care le garantase ascensiunea politică.

Reacţiile împotriva valului reformist iniţiat de Gorbaciov nu au întârziat. În Biroul Politic al PCUS, Egor Ligaciov şi camarazii săi au organizat, în 1988, publicarea manifestului neo-stalinist semnat de Nina Andreeva, în paginile ziarului „Sovetskaia Rosiia”. Se urmărea delegitimarea nu doar a lui Gorbaciov, dar şi a întregii sale echipe de intelectuali de partid orientaţi în direcţia democratizării sistemului (Aleksandr Iakovlev, Ivan Frolov, Vadim Medvedev, Gheorghi Sahnazarov, Anatoli Cerniaev). Cu excepţia liderilor din Polonia şi Ungaria, dispuşi să meargă în sensul propus de Gorbaciov, potentaţii din celelalte state ale blocului au reacţionat panicat şi agresiv. În Germania de Est s-a ajuns la interzicerea difuzării re vistei sovietice „Sputnik”, editată de agenţia de ştiri „Novosti”. Personaje politice care se detestau, cu opinii uneori anti podice în trecut, precum Nicolae Ceauşescu, Erich Honecker, Todor Jivkov ori Gustav Husak (secondat de Milos Jakes), ajungeau să se alieze. S-a creat astfel un fel de front unit de rezistenţă împotriva înnoirii sistemului. Politologul Charles Gati a numit această nesfântă alianţă a neo-staliniştilor „Banda celor Patru”, o aluzie la fracţiunea radical maoistă din China. În numeroase cuvântări ale lui Ceauşescu, în articolele din „Scânteia” şi „Era So cialistă” era denunţată cu maximă vehemenţă „devierea de dreapta” din mişcarea comunistă internaţională. Scribii comunismului dinastic se în treceau în a stigmatiza noul curs de la Kremlin drept o capitulare nedemnă în faţa „pretențiilor imperialismului mondial”.

Cum a accentuat Adam Michnik în eseurile sale din epocă, fenomenul Gorbaciov nu poate fi înţeles fără a recunoaşte semnificaţia crucială a „Solidarității” ca mişcare socială, politică şi economică. Să ne amintim că numele mişcării a fost „Sindicatul liber, autoguvernat Solidaritatea”. Interzisă în decembrie 1981, mişcarea a continuat să existe în forme clandestine, să genereze o întreagă contracultură de tip samizdat, să mobilizeze o nouă generaţie de activişti antitotalitari. Prezenţa în fruntea partidului a jurnalistului Mieczylaw Rakowski, cel care se opusese în 1968 campaniei antisemite a naţional-staliniştilor conduşi de generalul Moczar, a blocat iniţiativele forţelor conservator-staliniste. Rakowski făcea parte din acel contingent de comunişti care credeau (ori pretindeau acest lucru) în posibilitatea umanizării sistemului, deci în ceea ce Leszek Kolakowski a numit „bulgării de zăpadă prăjiți”. Merită citit, în legătură cu destinul lui Rakowski, necrologul apărut în „The Economist” pe 22 noiembrie 2008. Cu ale sale limitări, el făcea parte din altă categorie de activişti decât primitivii Ceauşescu ori Jivkov.

Nu poate fi nicicum ignorat rolul Bisericii Catolice, al Papei Ioan Paul al II-lea în catalizarea mişcării antitotalitare din Polonia. Cuvintele rostite în timpul vizitei în Polonia în 1979, „Să nu vă fie teamă”, au devenit substanţă vitală a ethosului Solidarităţii, al societăţii civile în genere. În acest timp, mai ales la Cracovia şi Varşovia, acţionau influente cercuri ale intelectualităţii catolice laice. Trebuie amintit săptămânalul „Tygodnik Powzechny” condus de Jerzy Turowicz, apropiat prieten de idei al Papei.

Dreptatea şi nedreptatea preşedintelui

februarie 22nd, 2009

Ultimele referinţe la presă ale preşedintelui s-au bucurat de o interpretare uşurică, în sensul că au fost înregistrate ca parte a campaniei dumisale împotriva celei de-a patra puteri în stat – a câinelui de pază al democraţiei! Doar că, procedând astfel, comentatorii au aruncat şi copilul odată cu apa murdară din balie.

Pe lângă ritualicele de-acum „atacuri” la adresa presei, declaraţia preşedintelui mai făcea referinţă la ceva, la ceva important – scăderea autorităţii statului, disoluţia instituţiilor fundamentale ale acestuia. Or, acest proces este periculos şi vizibil cu ochiul liber. De bună seamă, nu presa îl provoacă, cum pare să creadă preşedintele, dar în curs de tabloidizare/manelizare/telenovelizare ca şi generală, cum se întâmplă să fie, aceasta nici nu este un obstacol serios contra procesului.

Până la urmă, nu presa i-a făcut curaţi pe dnii Năstase şi Mitrea înainte de confruntarea cu tribunalul, nu ea a mărit bugetul Camerelor, nici nu a acordat noi privilegii demnitarilor, chiar şi pe vreme de criză. Nu presa a eliberat infractori periculoşi sub pretexte ridicole, nici nu i-a pus pe cei 50 (cincizeci, Dumnezeule!) de poliţişti de la Rutiera din Iaşi să-şi dea cinstea pe ruşine. În toate aceste împrejurări şi în alte sute, poate mii, că nu se zdruncină autoritatea cu câteva excepţii, demnitarii şi funcţionarii statului român s-au descurcat şi singuri ca nişte oameni mari! Şi e normal ca autoritatea instituţiilor şi cea a statului în ansamblu să se ducă pe apa sâmbetei.

Presa s-a mulţumit să relateze asupra acestor evenimente, ceea ce e chiar rolul său, că de o presă encomiastică bănuiesc că s-a săturat toată lumea. Şi presa a făcut-o după puterile sale, din păcate neînsemnate, şi cu priceperea sa, iarăşi din păcate, cu mici excepţii, de tot precară. Pentru că e absurd să crezi că poţi riposta la fenomene de o aşa gravitate cu ştiri transformate în glumiţe, dezbateri cu personaje publice extrase din cimitirul elefanţilor şi simularea controversei de idei şi principii prin aducerea faţă în faţă a unor personaje despre care ştie şi idiotul satului că se duşmănesc de moarte, dincolo de tema punctuală abordată.

Înainte de a reproşa presei că e „vândută” mogulilor şi jurnaliştilor că sunt nişte „tonomate” – nu exclud aceste fenomene, dar nu cred în proporţiile lor cosmice! -, preşedintele, dacă nu ar fi fost orbit de critici, ar fi putut observa precaritatea mass-media băştinaşe. Iar criza în care am intrat nu mi se pare nici aceasta de bun augur! De bună seamă că sunt câteva publicaţii quality, nişte emisiuni de radio şi tv care adăpostesc dezbateri reale şi un număr, nu foarte mare!, de comentatori care ştiu despre ce vorbesc şi reuşesc să-şi păstreze echilibrul.

Dar cu câteva flori nu se face primăvară, nu reuşeşti să faci nici măcar un buchet cât de cât reuşit! Şi teamă îmi este că presiunea crizei nu va conduce la sporirea numărului acestora – ar însemna să ne trezim din pumni şi nu ştiu dacă suntem în stare, cum nu se dovedesc capabili nici politrucii, demnitarii, funcţionarii efectivi ai statului -, ci, dimpotrivă, vom asista la o rărire întinsă până spre dispariţie. În fond, când totul se duce de râpă, de ce ar face presa excepţie?

Acest articol a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

În 2009 pensiile vor spori “cu numai 2,75%”

februarie 22nd, 2009

Deputatul PNL Eugen Nicolaescu, a declarat la dezbaterile din Comisiile parlamentare de buget-finante asupra bugetului asigurarilor sociale, că pensiile din sistemul public vor creste in 2009 cu numai 2,75 la sută.

Pensionarii din sistemul public vor primi in 2009 o crestere de 5% a pensiilor, in doua transe, de 3% in aprilie si 2% in octombrie.

Valoarea punctului de pensie va creste la 718,4 lei de la 1 aprilie 2009 si la 732,8 lei de la 1 octombrie 2009.

Pensia medie de 678,2 lei, iar numărul de pensionari estimat pentru 2009 este de 4,711 milioane pensionari.

Fond special pentru copiii cu parintii in strainatate

Europarlamentarii Partidului Social Democrat, impreuna cu grupul socialistilor europeni, intenţionează crearea unui fond special de solidaritate pentru ajutorul copiilor ai caror parinti sunt plecati la munca in strainatate.
Pe lângă constituirea acestui fond vor fi şi masuri de sprijin pentru copiii cu parintii plecati la munca in strainatate, aceasta se va discuta in prima sesiune din acest an a Parlamentului European de la Strasbourg din luna martie.

Rovana Plumb, a spus că ” Una dintre probleme este lipsa datelor statistice din tarile UE” şi doreşte să atragă atentia impactului foarte negativ care se inregistreaza la nivelul Romaniei prin cresterea numarului de copii ai caror parinti sunt plecati in strainatate. Si la nivelul altor tari membre ale UE exista o accentuare a acestui fenomen.Unul dintre principalele obiective ale social-democratilor este protejarea locurilor de munca, existand eforturi in acest sens, in Parlamentul European, pentru politicile de sustinere a intreprinderilor mici si mijlocii.”

În Germania vânzările Dacia au explodat

Pur şi simplu, de când Berlinul a introdus prima de casare in valoare de 2.500 euro, vanzarile de autoturisme Dacia in Germania au explodat preciza saptămâna trecută Financial Times Deutschland.

Tocmai in acestă tara europeana in care inainte de criza era cel mai greu sa vinzi masini ieftine ale unor producatori putin renumiti, marca romaneasca Dacia, detinuta de grupul francez Renault, cunoaste, de la introducerea primei de casare, o explozie cu totul neasteptata a vanzarilor .

Explicaţia dată de Renault : in cazul unei masini care costa doar 7.500 euro, prima de 2.500 este mult mai atractiva decat in cazul unui Mercedes.
Vicepreşedintele Renault, Patrick Pelata, a declarat : ‘Prima de casare a dus la o evolutie neasteptata in Germania. Comenzile au crescut de sase ori’

Ironia situatiei actuale, în timp ce cancelarul Germaniei Angela Merkel si presedintele Frantei Nicolas Sarkozy denunta reciproc protectionismul pachetului in valoare de miliarde de euro de ajutorare a industriei auto franceze, sefii concernului Renault sunt principalii beneficiari ai banilor dati si de Sarkozy, si de Merkel.

Din modelul compact Sandero se vand in prezent in Germania circa 1.000 de masini pe saptamana, în compraţie cu 80 de bucati pe saptamana.. cât vindeau înainte.

Se pare că importatorii germani prefera acele modele care, din cauza crizei, nu-si mai gasesc cumparatori in Romania si Rusia , Renault nu are decât de câştigat şi fără să facă reduceri.

Recrutarea medicilor români în Franţa

Asociatia pentru cautarea si instalarea de medici europeni /Association pour la recherche et l’installation de médecins européens – ARIME/ si cabinetul Revitalis-Conseil – si-au trimis reprezentantii la Bucuresti.
Obiectivul principal al celor doua organisme este de a se intalni cu cel mai mare numar posibil de medici romani tentati de ”aventura” in Franta, pentru a-i prezenta unor primari din zone rurale.

Există o concurenţă feroce între cele două agenţii, care au fost înfiinţate în urmă cu trei ani , având acelaş scop: iesirea la pensie a medicilor generatiei baby-boom nu va fi compensata de instalarea de tineri practicieni francezi, care stramba din nas la ideea de a-si exercita profesia la tara.

De la aderarea la UE, la 1 ianuarie 2007, Romania a furnizat deja peste 800 de medici Frantei. Recrutarea este usoara, avand in vedere ca nu se duce lipsa de candidati, care se ingramadesc sa vina in Franta.

Carmen Sylva, la Palatul Regal de la Stockholm

La 24 februarie, in salonul Bibliotecii Bernadotte din incinta Palatului Regal de la Stockholm va avea loc seara culturala romano-suedeza, avand in prim-plan doua personalitati ale monarhiei europene – regina Elisabeta a Romaniei, cunoscuta sub pseudonimul Carmen Sylva, si regele suedez Oskar al II-lea .
Cei doi au avut in comun pasiunea pentru literatura, precum si o bogata activitate de sprijinire a vietii culturale din tarile lor. Vor participa la cest eveniment istoricul literar Britt Dahlström, actrita Margaretha Byström de la Teatrul Dramatic Regal, Göran Alm, directorul Bibliotecii Bernadotte, precum si Dan Shafran, directorul ICR Stockholm.

Ansamblul vocal al Palatului Regal va interpreta o arie din opera Neaga (1884) a compozitorului suedez Ivar Hallström, dupa un libret scris de Carmen Sylva.
Seara va fi completata cu o expozitie de carte din colectia bibliotecii si cu proiectia unei serii de fotografii.
Iniţiatorii organizării proiectului Institutul Cultural Roman (ICR) de la Stockholm in colaborare cu Biblioteca Bernadotte si face parte din seria de evenimente organizate de Palatul Regal.

Răscoalele evului mediu târziu din Transilvania și implicațiile lor etnice

februarie 22nd, 2009

Transilvania reprezintă cazul clasic pentru un eventual studiu de caz asupra interpretărilor propuse pentru cele două mari jacquerii pe care le-a cunoscut voievodatul la finele evului mediu, aşa-numita răscoală de la Bobâlna din 1437-1438 şi războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja, din 1514. Pluralismul etnic al Transilvaniei a adăugat semnificaţiei sociale evidente pentru orice conflict între privilegiaţi şi cei de condiţie servilă, şi implicaţii etnice, fireşti pentru o lume în care specificul identitar funcţiona ca element de solidarizare a comunităţii, în cadre teritoriale variabile.

Imaginea aproape oficială asupra evenimentelor s-a conturat prin hipertrofierea acestor semnificaţii, sub impulsul unor motivaţii etice sau al unor constrângeri interpretative. Tensiunile sociale din Transilvania au capacitat atenţia autorilor marxişti în anii 50-60 ai secolului trecut, în încercarea lor de a scrie o istorie în spiritul docmatismului oficial şi de a găsi temeiuri în trecutul medieval pentru destructurarea categoriilor exploatatoare. Structurarea societăţii transilvane în secolul al XV-lea şi suprapunerea parţială a diferenţelor etnice şi realităţilor privilegiale, cu menţinerea comunităţii românilor înafara cadrului oficial al ţării, au creat imaginea unui spaţiu dominat de conflicte între români şi celelalte naţiuni ardelene, în care cele două episoade violente menţionate mai sus ar reprezenta momente de paroxism. O astfel de poziţie a valorificat şi semnificaţiile pe care autorii Supplexului din 1791 le-au dat negocierilor dintre ţărani şi nobili în 1437 , sau caracterul defensiv şi ostil în relaţie cu românii pe care abordările politice şi reflecţia confesională oficială din Transilvania le-au dobândit din secolul al XVII-lea.

Tema conflictului interetnic a căpătat un background istoric, prin încadrarea unor fapte reale într-o construcţie mai puţin aplicată oamenilor şi epocii. Dintr-o altă perspectivă, unii autori au încercat să se sustragă acestor interpretări, propunând corelarea mişcărilor ţărăneşti din Transilvania cu evenimente similare din spaţii de mai apropiată sau mai îndepărtată proximitate, cu revoluţia husită şi respectiv cu războiul ţărănesc din principatele germane din 1524-1525. Oricât ar fi de tentante astfel de conexiuni şi oricâte tangenţe s-ar putea găsi între o mişcare sau alta, evidenţierea unei baze documentare coerente pe această temă rămâne o exigenţă pentru cercetări viitoare. Rămâne însă valabilă premisa conform căreia atât tumultul ţărănesc din 1437 cât şi cruciada populară care a degenerat în revolta din 1514 sunt expresii ale crizei structurale care afecta societas christiana din a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi care va marca în ultimă analiză începuturile epocii premoderne.

Unul din cele mai vizibile fenomene ale acestei crize a fost fenomenul general de contestare a autorităţilor consacrate, fie că avem în vedere cei doi poli de putere ai creştinătăţii apusene, Imperiul şi biserica romană, fie puterea regală sau autoritatea seniorială . Recesiunea economică, recrudescenţa conflictelor dinastice, reculul demografic şi climatul general de insecuritate au afectat profund mentalul individual şi colectiv. Marea schismă din cadrul bisericii apusene a creat cadrul de manifestare pentru naţionalismul religios şi în egală măsură pentru speculaţia teologică universitară sau populară, care a sfârşit prin a pune în cauză nu doar infailibilitatea papei, ci înseşi fundamentele societăţii medievale.

Transformările au cunoscut o dinamică proprie în Europa Centru-Orientală, care se confrunta deja cu o realitatea statului slab, capabil în mică măsură să controleze societatea şi să-şi îndeplinească funcţiile, problemă pe care nici modernitatea nu a reuşit să o rezolve pe deplin. Regatele apostolice precum Ungaria şi-au asigurat extinderea teritorială şi jurisdicţională sacrificându-şi consolidarea internă şi acceptând sub o formă sau alta particularisme privilegiale şi instituţionale. Fapte care din perspectiva actuală par expresii ale toleranţei şi progresului au acţionat în contextul secolelor XIV-XVI ca impedimente în calea afirmării unor monarhii puternice, capabile să apere aceste state în faţa noilor ameninţări care se profilau din sud. Disputele din această regiune capătă un caracter mai acut şi datorită caracterului multietnic şi pluriconfesional al structurilor etatice.

Pe solul Europei Centrale a avut loc dealtfel primul conflict de natură naţională, care i-a opus pe cehi germanilor, pe parcursul revoluţiei husite . Evenimentele din Boemia au avut importanţa lor şi în ceea ce priveşte Ungaria, al cărei rege moştenise şi Coroana Sfântului Venceslas. Răscoala din 1437 este socotită azi o consecinţă a înrăutăţirii situaţiei categoriilor populaţiei rurale neprivilegiate, mai ales a dreptului la liberă strămutare, a sporirii sarcinilor militare şi a deciziei de a colecta taxele ecleziastice în moneda nouă, de zece ori mai valoroasă. Detaliile factuale sunt în general bine cunoscute. Mai importantă pentru subiectul în discuţie este componenta ideologică a disputei. Participanţii la răscoală se definesc cu prilejul primei înţelegeri cu nobilii drept obştea locuitorilor români şi maghiari, „universitas regnicolarum Valachorum et Hungarorum , formulă sugerând o eventuală legitimitate a participanţilor, opusă formulei politice în fiinţă în Transilvania.

De cealaltă parte, voievodul Transilvaniei în calitatea sa de conducător al nobilimii a iniţiat negocieri şi a perfectat un acord cu reprezentanţii scaunelor săseşti şi secuieşti. A rezultat aşa-numita fraterna unio, care avea să evolueze spre mai cunoscuta unio trium nationum, cheia de boltă a sistemului politic transilvan. Părţile contractante urmau să-şi acorde ajutor pentru respingerea oricăror ameninţări externe sau interne care le-ar fi vizat interesele. Dintre cele trei componente ale acestui aranjament, două natio saxonica şi natio siculorum se defineau prin atributul etnic, iar cea care avea să-şi menţină primatul în viaţa politică a ţării, natio nobilium, era percepută deja ca încarnarea naţiunii medievale maghiare. Răscoala de la Bobâlna nu a fost un conflict interetnic în accepţiunea completă a termenului, dar este evident că ambele părţi au conştientizat importanţa afinităţilor etnice şi au încercat să-i exploateze potenţialul. În această direcţie, au putut funcţiona o serie de compatibilităţi cu fenomenul husit, chiar dacă răsculaţii ardeleni nu par să fi avut pe agendă proiectul vreunei alternative teologice. Acordul încheiat între cele trei naţiuni a supravieţuit pacificării din 1438 şi a contribuit, fie şi indirect, la menţinerea românilor ca entitate colectivă înafara sistemului politic transilvan.

Chiar dacă nobilii români s-au afirmat în luptele antiotomane de mai târziu, iar un descendent al unei familii româneşti a purtat Coroana Sfântului Ştefan, aceştia au fost asimilaţi confesional şi lingvistic în cadrele naţiunii nobiliare maghiare. Echilibrul etno-privilegial schiţat în 1437 s-a dovedit extrem de viabil pentru Transilvania, la solidaritatea părţilor se face apel chiar împotriva puterii regale, iar structura sa a supravieţuit regatului medieval şi şi-a asigurat interesele sub forma principatului autonom aflat sub suzeranitate otomană.

În ceea ce priveşte războiul ţărănesc din 1514, aspectele sociale sunt în mai mare măsură evidenţiate de sursele documentare. Avem de-a face cu intensificarea crizei politice în Ungaria parlamentarismului nobiliar , dar şi cu începuturile transformărilor de structură din economie, care vor determina creşterea interesului pentru relaţiile capitaliste. Fenomenul care va da naştere aşa-numitei neoiobăgii de la est de Elba s-a tradus prin înrăutăţirea situaţiei ţăranilor şi creşterea generală a preţurilor.

În plan confesional, se fac simţite primele ecouri ale Reformei, prin intermediul predicilor în limba poporului, rostite de călugări care condamnă luxul şi abuzurile clerului, dar şi indiferenţa nobilimii pentru soarta ţării, expusă pericolului turcesc. Scrieri din epocă pun în cauză patriotismul nobilimii şi consideră că numai mobilizarea poporului sub conducerea micilor privilegiaţi ar putea salva patria de pericolul străinilor. Pe de altă parte, în Transilvania începe degradarea poziţiei secuilor, care se adresează regelui, reclamând abuzurile voievozilor ardeleni. În ceea ce priveşte participarea românească la evenimentele din 1514, ea a fost una substanţială, întrucât apelul la ortodocşi era o practică curentă pentru mesagerii cruciadei, încă din epoca celebrului asediu al Belgradului din 1456.

Degradarea condiţiei sociale i-a determinat chiar pe unii mici nobili români să ia parte la revoltă, în momentul în care forţele răsculaţilor lui Doja au ajuns în Transilvania. Opţiunea insurgenţei nu a fost una dominantă, majoritatea privilegiaţilor români rămânând loiali voievodului Ioan Zapolya şi răspunzând chemării la arme a acestuia.

Cele două momente din istoria medievală a Transilvaniei nu pot fi încadrate în categoria confruntărilor etnice propriu-zise, participanţii s-au solidarizat în primul rând pe baza apartenenţei sociale. Cu toate acestea, date fiind tangenţele până la similitudine între etnie şi privilegiu în Transilvania, solidaritatea etnică a interferat cu cea socială, fără a putea face o separare netă între aceste două forme de agregare a celor două tabere. În acelaşi timp, invocarea naţiunii în sensul ei etnic în documente şi discursuri generate de aceste evenimente ilustrează ponderea pe care conştiinţa etnică o deţinea în mentalul individual şi colectiv al oamenilor acelui timp.

Florian Dumitru SOPORAN este doctor în istorie medievală.

Noua forma a terorismului

februarie 22nd, 2009

Șaizeci de kg de exploziv au fost gasite si neutralizate de politie in automobil capacana in fata unei banci americane situata in nordul orasului Atena.
Au fost evitate victime omenesti si prin urmare este un succes in lupta impotriva terorismului.

Spectrul actiunilor teroriste este foarte larg si cu obiective diferite fara sa existe un criteriu bine definit.
Cuza este disparitia ideologiei si a politicului din mintea teroristilor.

Daca in ultimile decenii organizatiile erau formate in jurul a unul doi ideologi si se limitau la citiva membrii de multe ori in jurul unei familii, acum se trece la proliferarea terorii prin grupari interconectate conduse de un centru care da comenzi.
Tendinta este de recrutare de membrii din ce in ce mai tineri care sunt verificati si incercati prin misiuni de antrenament si verficare a caror amploare creste in timp.

Inca este in desfasurare faza introductiva de organizare si actiune a unui nou fel de terorist pentru Europa.
Practic este o copie a modiului de organizare fundamentalist intr-un nou mediu si cu alti oameni.

Un singur scop este urmarit proliferarea terorismului.

Nu se pune accent pe amploarea distrugerii si pe alegerea obiectivului ci scopul este sa se transforme actul terorist in exercitu zilnic care sa afecteze societatea.

Cit priveste noile manifeste ale teroristilor, acestea sunt de o deosebita violenta verbala si reflecta lipsa de scrupule.

Nu este exclus ca in scurt timp sa asistam la actiuni de santaj asupra unor oameni sau institutii in scopul evitarii unor atacuri teroriste.

Dupa anihilarea precedentei organizatii teroriste, politia elena fusese restructurata si chiar s-au efectuat reduceri de buget care au dus la desfiintarea brigazii antiteroriste.
Personal calificat a fost mutat in alte servicii unde nu a mai folosit experienta acumulata anterior.

Acum se pune problema gasirii unei formule de regrupare a resurselor umane ale fortelor de ordine in forme de organizare mai eficiente care sa gaseasca sursa raului si sa o anihileze.

Religiozitatea, câteva dintre perspectivele noului mileniu – 7. În loc de concluzie: sacru şi profan, dualitate paradigmatică

februarie 22nd, 2009

Evoluţia atrage după sine, de cele mai multe ori, renegarea trecutului. Sunt oferite soluţii noi, care, prin însăşi esenţa lor, se bazează pe subminarea precedentelor teze. Astfel, din cenuşa păsării Phoenix se naşte o variantă îmbunătăţită, un “upgrade”. Nihilismul se metamorfozează în ceva palpabil, şi sunt foarte puţini cei ce observă contradicţia ontologică ce apare în urma acestui proces. Este evident că a întemeia pe baza distrugerii înseamnă a aplica o constrângere genetică actului fiinţativ. Prezentul este condiţionat de condamnarea trecutului, starea actuală este definită ca o alternativă la ceea ce a fost şi nu ca o continuare.

Respingem nediferenţiat trecutul doar pe baza temporaneităţii perimate a acestuia. Distrugem fundamentele în loc să clădim pe baza lor viitorul. Demonstrarea erorii de fond a unui sistem nu înseamnă automat şi demonstrarea inutilităţii creaţilor acelui sistem. Progresul este imposibil atâta timp cât insistăm să reinventăm totul. Dacă nu ne bazăm pe reuşitele teoretice ale celor dinaintea noastră, progresul este imposibil.

Antagonismul dintre sacru şi profan este caractersistica esenţială a filosofiei in genere. Conflictul dintre mundan şi transcedental a marcat geneza fiecărui sistem ideologic în parte. Suntem fiinţe naturale şi deci limitate. Dorinţa de a descoperi mai mult este intrinsecă fiinţei noastre, ca o consecinţă a acestei limitări. De aceea, omul atribuie sensuri ascunse mundanului, îl ocultează în repetate rânduri, transportând încărcătura profană în sacralitate.

În fond, profanul devine baza practică pe care sunt teoretizate simbolurile arhetipale ale sacrului. Sensurile ascunse pe care omul le identifică în natura din jurul său îl fac să perceapă viaţa mai profund, să o înţeleagă prin intermediul unor perspective noi, mai complexe…

În opoziţie cu aceste învăţături esoterice, a apărut însă recent o filosofie a banalului, o filosofie axată pe practica pură. Viaţa este împărţită şi diferenţiată, sensurile ascunse sunt suprimate şi câteva ţeluri absolute sunt stabilite aprioric. Transformăm arhetipurile la nivel superficial, le demitizăm, scoţând în evidenţă mundanietatea lor, le vulgarizăm, refuzând metafora. Tendiinţa dominantă a acestui nou mileniu este generalizarea şi banalizarea culturii, transformarea gândurilor profunde în surogate potrivite în contextul transformărilor economico-sociale care conduc la profunda desacralizare raţională ce caracterizează prezentul.

Procesul de demitizare cuprinde toate aspectele fiinţei umane. Refuzăm ab initio superstiţia, refuzăm principial tot ceea ce depăşeşte graniţele cognoscibilului. Pendulăm între cele două extreme, preluând din fiecare preponderent elementele negative. Respingerea apriorică, obsesivă, a superstiţiilor, se transformă la rândul ei în superstiţie. Negarea dogmelor, nihilismul, se concretizează într-o nouă dogmă. Prin riturile intrinseci negaţiei, se defineşte o nouă teorie. Înlocuim obiectul cult, îl transformăm în altceva, păstrându-i însă esenţa. Modificarea este doar la nivel superficial, ontologic nu se întâmplă nimic concret. Ne focalizăm asupra respingerii normelor şi teoriilor metafizice, ritualizând procesul şi dând naştere astfel altor norme şi teorii.

Lumea trebuie privită ca un ocean de incertitudine. Nu ai cum să stabileşti limite, pentru că, peste tot în jur, apare imprevizibilul. Niciodată nu poţi să fii sigur de teoria pe care ai postulat-o, pentru că aceasta este în ultimă instanţă doar o concluzie necesară, o verigă care închide cercul ideatic. Ea nu are corespondent în realitate, pentru că, în esenţă, nu există nimic obligatoriu. Oamenii au inventat limbajul, care nu este decât un model simbolic de reprezentare, un model incomplet. Nu putem să regăsim în cadrul limbajului întreaga paletă existenţială a fiinţei. Teoria nu ne poate oferi niciodată întreaga senzaţie a practicului. Este imposibil să cunoaştem prin intermediul cuvintelor. Omul nu poate înţelege decât experienţa directă, nemijlocită. Teoria este o experienţă surogat, iar concluziile obţinute prin procese teoretice nu au de cele mai multe ori corespondent în practică.

Omul este cel mai evoluat animal din punct de vedere al capacităţii de reprezentare simbolică. Suntem capabili să înţelegem realitatea din jurul nostru prin intermediul unui sistem propriu de referinţă. În fapt, fiecare om percepe realitatea într-un mod aparte, unic, filtrând exteriorul prin intermediul sistemului său ideologic. De aceea, încercarea unei obiectivizări generale şi absolute este sortită eşecului. Nu ai cum să defineşti o realitate ultimă atâta timp cât percepţia ta este emimamente subiectivă. Nu ai cum să vorbeşti despre absolut din punctul de vedere al relativităţii fiinţei tale.

Sacrul este definit ca absolut. Arhetipurile sunt modele spre care omul tinde, modele închistate aproape întotdeauna în ele însele. Sunt foarte puţine exemplele de curente metafizice care acceptă incertitudinile caracteristice vieţii. În fapt, în spatele diferitelor denumiri specifice, stau aceleaşi paradigme. Că este Iahve, că este Dumnezeu, că este Shiva, că este Allah, că este Ahura Mazda, ideea esenţială este aceeaşi. Absolutizarea unui concept, transformarea sa în ceva intangibil şi imuabil, îi oferă omului un sentiment de siguranţă, o certitudine a predestinării. În momentul în care accepţi existenţa unui creator suprem care dirijează evenimentele naturale, poţi să treci cu vederea anumite concluzii inerente. De exemplu, este mai uşor să arunci responsabilitatea dezastrelor în spatele acestor zei decât să accepţi că moartea face parte din viaţă şi că selecţia naturală trebuie să funcţioneze. Este mai uşor să deplângi persoanele cu dizabilităţi, să vorbeşti despre milă şi despre turme de oi, decât să accepţi că trebuie să existe şi indivizi mai puţin adaptaţi, indivizi care sunt sortiţi morţii.

Tendiinţa omului de a fugi de sentimentul de vinovăţie este normală. Problema este însă cum anume fugim. Folosirea religiei şi a falsului sentiment de confort pe care aceasta îl oferă este în fond o fugă de realitate. Ne refugiem în spatele perceptelor eronate pentru a scăpa de ceea ce există în jurul nostru, alegem să substituim conceptele transcedentale realităţii. Natura noastră ontologică nu ne este de ajuns şi atunci căutăm să ocultăm mundanul.

Metafizica este doar o prelungire a fizicii, axată pe germenii arhetipali generaţi de umanitate în preistorie. Baza mitologică pe care este întemeiată majoritatea religiilor a fost constituită în perioada primitivismului totemic. Atunci, oamenii, pentru a explica mai bine mediul înconjurător, au inventat conceptul de supranatural. Se poate spune aşadar că demiurgul a fost precedat de oameni, în opoziţie cu deja celebra teorie creaţionistă…

Însăşi multitudinea de sisteme religioase existentă este o dovadă care susţine această teză. Paradigmele sunt în consonanţă cu factorii locali, dovedind posterioritatea tezelor. A priori înseamnă înaintea oricărei experienţe. Conceptul de creator este definit pe baza acestei apriorităţi fiinţative, o aprioritate care nu poate fi susţinută nici măcar teoretic. În momentul în care spunem “Şi Dumnezeu a creat Lumea prin puterea cuvântului Său.” (Biblia – Geneza), înseamnă că noi pretindem că avem cunoştiinţe despre ceva aprioric nouă. Dacă Dumnezeu a creat lumea, aceasta din urmă nu poate înţelege şi mai ales nu poate argumenta existenţa creatorului. Şi iată cum întreaga teorie creaţionistă se prăbuşeşte, pentru că metafizicul este definit tocmai de această supranaturalitate, de această imposibilitate cognitivă. Nu ai cum să pretinzi că înţelegi ceea ce este absolutizat ca fiind de neînţeles. În momentul în care atribui calităţi (ceea ce se întâmplă în cadrul tuturor curentelor, fie ele metafizice, fie religioase – şi asta pentru că asocierea este o parte integrantă a naturii umane) unui concept definit ca inteligibil, îi negi acestuia însăşi calitatea cea mai importantă, îi negi însăşi esenţa.

Diferenţa dintre natural şi supranatural constă tocmai în definirea ca inteligibil a ultimului. Dacă anulăm această diferenţă, supranaturalul se transformă în natural, îşi pierde prin intermediul unei metaschimbări calitatea esenţială, fiinţativă. Iată de ce teoria se transformă într-un sofism pur redundant.

Metafizica, supranaturalul, sunt doar pretexte găsite de oameni pentru a îşi susţine teoriile. Şi dacă în trecut, având în vedere lipsa technicii necesare, acest lucru putea fi înţeles şi scuzabil, astăzi, când avem la dispoziţie mijloace de investigaţie mult mai performante, bigotismul ideologic nu trebuie să mai existe. Însă nici postularea unei ”zone obscure”, necunoscute, definită totuşi aprioric ca existentă, nu este o soluţie. Pentru că, dacă dispunem de o astfel de zonă, putem include în ea orice, folosind ca pretext o falsă înţelegere a termenului incompresibil. A nu putea să spui nimic despre “ceva”, înseamnă a nu putea să spui nici măcar dacă acel “ceva” există sau nu. Altfel, prin intermediul oricărei asocieri, oferi informaţia pe care ai presupus-o ca fiind imposibil de înţeles. Contradicţia aceasta ontologică este suficientă pentru a prăbuşi teoria.

De foarte multe ori însă, oamenii afirmă că sacrul se manifestă în profan, că efectele elementelor supranaturale apar şi modelează naturalul. Ei nu realizează că astfel alunecă în aceeaşi contradicţie teoretică. Pentru că, ceea ce este definit în esenţă ca supranatural, nu poate avea intruziuni în natural. Este ca în cazul a două drepte paralele, care, nu se întâlnesc, tocmai pentru că sunt astfel. Dacă la un moment dat s-ar întâlni, atunci presupunerea fiinţativă a paralelismului lor s-ar prăbuşi. De asemenea, manifestarea sacrului în profan îi neagă înşăşi esenţa primului. Sacrul care se manifestă în profan nu este decât profan. Aşadar, nu putem vorbi despre supranatural, pentru că supranaturalul manifestat, cel despre care putem să vorbim, nu este decât natural. Tot ceea ce poate fi înţeles este natural, tot ceea ce nu poate fi înţeles este incert.

În momentul în care alegem să folosim supranaturalul, să integrăm metafizica în conceptele noastre, trebuie să ne asumăm riscul acestei incertitudini. Ceea ce nu poţi defini este prin excelenţă incert. Iar o teorie bazată pe valori incerte nu va fi niciodată sigură. De aceea, curentele ideologice bazate pe supranatural şi metafizic nu au avut şi nu vor avea niciodată siguranţa necesară pentru a formula concluzii imuabile nici măcar în contextul restrâns al socialului. În momentul în care nu poţi întemeia fiinţativ un argument, teza va avea de suferit.

Din păcate, numeroşi indivizi nu au capacitatea unei analize profunde a acestei dialectici sacru-profan. Ei sunt fanaticii, cei ce cred cu tărie într-o cauză şi merg până la moarte pentru a o apăra. Aceştia sunt cei care comit atrocităţile care au marcat şi vor marca probabil şi în continuare acest conflict dintre natural şi supranatural. Din păcate, reminiscenţele trecutului au capacitatea încă să atenteze la integritatea prezentului. Cei care înţeleg sunt foarte puţini. Cei mai mulţi şi-au alterat deja fiinţa. Au reuşit să creadă fără să cerceteze în prealabil. Să fim prudenţi şi să încercăm să scoatem în evidenţă contradicţiile evidente care împânzesc aceste sisteme metafizice. Doar aşa vom putea diminua efectele devastatoare pe care acestea din urmă le au asupra umanităţii. Doar prin raţiune, doar prin aplecarea asupra fiinţei noastre naturale vom reuşi să învingem mi’rajul supranaturalului. Priviţi la bucuria lipsită de orice semnificaţie simbolică ce apare pe faţa unui bebeluş şi veţi înţelege de ce trebuie să facem asta…

Bibliografie selectivă:

1. Coranul – dr. Silvestru Octavian Isopescul (traducător), editura Cartier, 2005
2. Istoria credinţelor şi ideilor religioase – Mircea Eliade, editura Universitas, 1992
3. Alchimia fericirii (Kimiya al-sa ‘Ada) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003
4. Cartea Învăţăturilor (Kitab Al-Wacava) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003
5. Contemplaţii spirituale (Mashahid al-asrar al-qudsiyya) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003
6. Tratat despre unitate (Risalat ul-ahadiyan) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003
7. Islamul şi Occidentul – O nouă ordine politică şi religioasă după 11 septembrie – Robert Van De Weyer, editura Allfa, 2001
8. Cartea formării (Sepher Yetzirah) – Comentată de Saadia ben Iosif din Fayyum, editura Herald, 2006
9. Jihad versus McWorld – Benjamin R. Barber, editura Incitatus, 2002
10. Istoria filosofiei islamice – Henry Corbin, editura Herald, 2005
11. Tao în aforisme – Zhuang Zi, editura Aropa, 1997
12. Daodejing – Lao Zi, editura Meteor Press, 1999
13. China clasică – Ivan P. Kameranovici, editura All, 2002
14. Istoria gândirii chineze – Anne Cheng, editura Polirom, 2001
15. Istoria credinţelor şi ideilor religioase – Mircea Eliade, editura Universitas, 1992
16. Zen Lessons The art of leadership – Thomas Cleary (translator), editura Shambhala, 1993
17. Mahabharata – Aşa grăit-au zeii – A. E. Baconsky (traducator) – editura Prietenii Cărţii, 2001
18. China: de la imperiu la republica populară 1900-1949 – Michael Lynch – editura All, 2004
19. India, religie şi filosofie – Nicolae Achimescu – editura Tehnopress, 2000
20. Lao Zi şi Confucius – Mira si Constantin Lupeanu – editura Qilinul din jad, 2000
21. Filosofia chineză – Max Kaltenmark – editura Humanitas, 2001
22. Enciclopedia religiilor – volum colectiv, peste 120 de autori – editura Pro Editură şi Tipografie, 2005

CONCURS DE BURSE in Germania pentru manageri culturali

februarie 22nd, 2009

Germania, 15 Martie 2009 – KULTURMANAGER aus MITTEL- UND OSTEUROPA / Manageri Culturali din Europa Centrala, de Est si de Sud-Est, un program al Fundatiei Robert Bosch Stiftung (www.bosch-stiftung.de) derulat prin asociatia MitOst e.V. (www.mitost.org)

Fundatia Robert Bosch iinvita 14 absolventi de studii universitare (m/f) din Europa Centrala, de Est si de Sud-Est sa participe la un stagiu de calificare in domeniul managementului cultural pe o perioada de 13 luni in Germania.
Incepand din octombrie 2009, beneficiarii acestei burse vor avea sarcina de a desfasura proiecte inovative, care sa prezinte diversitatea culturala a tarilor din Europa Centrala, de Est si de Sud-Est si in special mediul cultural-artistic tanar din tara lor. Stagiarii vor fi incadrati in institutii culturale de pe intreg teritoriul german (cu exceptia Berlinului) care au experienta in cooperarea internationala culturala si artistica si doresc sa isi imbogateasca contactele in spatiul Europei Centrale, de Est si de Sud-Est.
Stagiul include si participarea obligatorie la o serie de cursuri de perfectionare in planificarea proiectelor culturale, achizitie de fonduri, relatii cu presa si marketing cultural sau cursuri de negociere.

Aplicarea in limba germana este posibila pana la data de 15 martie 2009 exclusiv online pe portalul programului: www.moe-kulturmanager.de.

Profilul candidatilor:
Programul se adreseaza managerilor culturali (f/m) care au domiciliu stabil intr-una din tarile Europei Centrale, de Est si de Sud-Est
si au urmatoarele calificari:
- experienta profesionala sau in organizarea de proiecte in domeniul managementului cultural
- contacte cu mediul cultural-artistic tanar din tara de rezidenta
- cunostinte bune de limba germana
- diploma de absolvire a unei institutii de invatamant superior
- motivatie deosebita si capacitate ridicata de munca individuala

Fundatia Robert Bosch ofera:
- o bursa lunara in valoare de 1.000 Euro
- preluarea costurile de deplasare spre Germania si spre locatiile unde se vor derula cursurile
- asigurare medicala, pentru caz de accidente si asigurare de raspundere civila
- alte forme de sprijin financiar suplimentar pe perioada bursei si ulterior pentru reintegrare in mediul profesional in tara de rezidenta

Colaborare cu Ministerul pentru Educatie si Cultura din Ungaria
Cu ocazia anului Pécs 2010 – Capitala Culturala Europeana vor fi acordate in cooperare cu Ministerul pentru Educatie si Cultura din Ungaria trei burse managerilor culturali maghiari.

http://www.moe-kulturmanager.de/jetzt-bewerben/

ACUM – noul manifest programatic

februarie 22nd, 2009

Ca ieri scriam: „[...]portalul nostru îşi propune sa se constituie într-un spaţiu deschis în care să fie posibile încercări ale românilor de pretutindeni de a fi fericiţi, fără ca fericirea lor să se bazeze pe nenorocirea altora. Această propoziţie simplă este misiunea noastră.”

Era 1 decembrie 2003.

Mai mult de cinci ani mai târziu şi multe ediţii săptămânale în aval, reuniţi într-o echipă al cărei nivel de profesionalism este reflectat de creşterea continuă a numărului de cititori (vom reveni pe larg asupra acestui subiect) ne păstrăm intactă inclusiv dorinţa de a continua, chiar dacă va fi să scriem şi numai pentru un public extrem de redus.

Încrederea noastră că se poate face presă de calitate în limba română este neclintită. Nu suntem nici primii nici ultimii fascinaţi de această provocare, căreia destul de mulţi care ar fi trebuit să ne fie colegi de breaslă nu i-au făcut faţă, nici moral nici profesional. E drept, marea majoritate a celor care se pretind a fi jurnalişti dar în realitate sunt marionete prin intermediul cărora patronii lor încearcă (şi reuşesc ) să manipuleze opinia publică, sunt plătiţi (şi deci nu pot scrie liber şi voluntar, când vor, cât vor şi despre ce vor, potrivit competenţelor lor).

Dar noi prin revista ACUM realizăm mai mult decât un act jurnalistic, iar cititorii şi colaboratorii noştri fideli ştiu deja asta. ACUM este nu doar o revistă săptămânală ci şi un portal de comunicare. Prin modalitatea de a interacţiona cu publicul (şi implicit de a oferi publicului o calitate autentică de AUTOR) noi am ales clar, cel puţin două principii, pe care am vrea să vi le expunem în puţine cuvinte.

Primul este cel care decurge din cunoscutul îndemn al lui Mahatma Gandhi: Fii schimbarea pe care o aştepţi în lume. Cu alte cuvinte, am ales ca, în loc să ne erijăm în simpli critici ai jurnalismului în limba română, să ne implicăm şi să arătăm cum credem că ar trebui făcut. Similar, invităm toţi autorii care scriu despre diverse subiecte s-o facă de pe poziţii de reală competenţă şi să urmeze proverbul „Put your money where your mouth is” – mai concret, evităm pe cât posibil „predicatori” care doresc ardent să ne înveţe ce şi cum să facem, ei practicând opusul a ceea ce promovează pentru alţii.

Cel de-al doilea principiu este trăieşte ACUM viaţa pe care ţi-o doreşti, chiar dacă mai modest şi cu resurse limitate, mai degrabă decât să te pregăteşti să trăieşti o viaţă mai bună, altădată. Motivele adoptării acestui al doilea dicton sunt simple. Primo, când în fine vom fi adunat (spiritual şi material) tot ce ne trebuie pentru a trăi viaţa pe care o dorim, ne trezim că am ajuns bătrâni şi de fapt viaţa a trecut pe lângă noi. Secundo, oricât de mult am plănui viitorul, el nu se va potrivi întocmai cu aşteptările noastre!

Astfel, după ce am descris (http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=7897) ce NU este revista ACUM, poate ar fi momentul să dezvăluim, în premieră, ce VA FI revista ACUM.

Încotro vom duce acest canal de comunicare?

La ACUM apreciem simplitatea, fraza directă şi simplă, cât mai lipsită de aluzii şi convoluţii. Apreciem simţul umorul şi al proporţiilor. Apreciem informaţia verificată din cel puţin două surse. Apreciem articolele scrise fără patos sau în scopuri de autopromovare.

Mecanismele publicaţiei permit înregistrarea oricărui utilizator pentru o implicare personală în actul comunicării publice. Pentru a citi orice material, pentru a acorda note articolelor sau pentru a transmite un ecou nu este necesar ca un cititor să fie înregistrat ca membru al portalului. Pentru a posta un articol totuşi, orice utilizator trebuie să aibă un cont la ACUM, să fie înregistrat. Chiar dacă semnează cu pseudonim, cel puţin două persoane din grupul de editori ai revistei trebuie să ştie cine este autorul, în realitate. Încurajăm răspunderea pentru cuvântul rostit în public.

Conducerea revistei este asigurată în prezent de editorul fondator şi redactorul şef – semnatarii acestui articol. Noi avem însă posibilitatea tehnică de a da drepturi editoriale oricărui membru în portal (şi mulţi autori au acest drept), acea persoană dobândind putere de editor (poate opera şi programa pentru apariţie materiale proprii sau ale unor colaboratori, girând una sau mai multe rubrici.
Un mecanism special, cel al ecourilor, încurajează autocenzura, în sensul că afirmaţii interesante şi adevărate, dar şi neadevăruri sau prostii spuse de un autor pot fi sancţionate de oricare dintre cititori, singura condiţie fiind ca dialogul (moderat de editori) să se desfăşoare în termeni urbani. Intenţionăm să creăm un mecanism prin care să dăm drepturi de apariţie imediată, nemoderată, unor participanţi la dialoguri care semnează cu numele autentic şi care şi-au creat, în timp, o reputaţie şi o credibilitate corespunzătoare. Toţi cei care intervin cu comentarii la un articol primesc via e-mail semnale conţinând întregul şir de ecouri ulterior intervenţiei lor.

Evoluăm către structuri din ce în ce mai descentralizate. Se va ajunge ca persoane (sau grupuri de persoane, cum este deja cazul secţiunii „Poeme, Proză, Eseuri”, condusă de Dan David) să realizeze independent segmente care ţin de competenţa lor, fără a mai fi necesar ca alţi editori, inclusiv din conducerea revistei, să aprobe, să aplice corectură sau operaţii de paginare. Totul are loc prin interfeţe specializate care permit activităţi redacţionale fără a avea cunoştinţe de programare sau web-design. Evident, în echipă avem cel puţin un programator excepţional care participă, tot voluntar, la aceste realizări.

În fine, încă din acest an sunt de aşteptat linkuri radio şi TV (inclusiv posibilitatea de postare de fişiere audio şi video), o nouă paginare, noi forme de prezentare a conţinutului, promovare şi publicitate.

Explozia audienței

Unde ne aflăm azi şi cât de mare poate fi impactul revistei atunci când abordăm o problemă de mare interes? Să analizăm împreună o situaţie.

Revista ACUM a cunoscut în ultimele două săptămâni cea mai mare creștere de audiență din istoria sa, peste 60000 de utilizatori unici vizitând paginile noastre.
Totul a plecat de la sondajul de opinie “Sunteți de acord cu cererea de autonomie pentru Ținutul Secuiesc?” http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=516, publicat pe 10 februarie, care a stârnit un interes enorm, adunând circa 45000 de voturi, covârșitoarea majoritate în favoarea autonomiei.

Este foarte clar un caz de campanie (am informații că UDMR a fost implicată direct în această campanie) printre ungurii din România și Ungaria, dar nu numai.
Peste jumătate din vizitele pe pagină au provenit din Ungaria, față de doar o treime din România (de unde provin de regulă aproape jumătate dintre vizite), iar de aici cu excepția Bucureștiului, cele mai multe vizite provin de la Cluj, Târgu Mureș, Brașov, Sibiu, Sighișoara, Miercurea Ciuc, Cristuru Secuiesc, Oradea și Miercurea Ciuc.

Afluența a fost absolut remarcabilă. Luni 16 februarie a fost o zi a recordurilor pe toată linia – 16633 de utilizatori unici (cifră neatinsă nici de bbc.ro într-o singură zi) și 58436 de pagini citite (sursa: Google Analytics). În acea zi am primit aproape 6500 de vizite de la Budapesta, față de 1040 de la București și de la Cluj.

Explozia audienței are o explicație în această campanie inițiată de UDMR, dar este datorată și detectării unei anomalii, care subestima cu regularitate audiența noastră.

Până acum, audiența zilnică maximă era de 719 vizitatori unici și 5375 lunar și de 1700 de pagini zilnic și 17000 lunar. Am descoperit încă că Google Analytics măsura doar vizitele având ca pagină de intrare www.acum.tv – pagina noastră de index.

Or, în cazul sondajului de opinie pagina de intrare este alta, care nu era contabilizată, după cum nu erau contabilizate nici intrările pe alte pagini decât prin pagina de index (ca urmare a trimiterilor de linkuri de către cititori unor alte persoane, ceea ce duce la accesări directe, ocolindu-se pagina principală). Ceea ce înseamnă că audiența noastră reală a fost sensibil mai ridicată decât cea măsurată înainte de 13 februarie 2009.

Este foarte clar că marea majoritate a cititorilor care au venit să voteze pe pagina noastră la îndemnul UDMR nu se vor mai întoarce, dar tot la fel de clar este că sunt destui care vor reveni deoarece li s-a părut interesantă revista.

Cu acest prilej am descoperit că avem cititori și pe terioriul controlat de autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană – la Tiraspol, Tighina și Râbnița.

Alături de sondaj, de un mare interes s-a bucurat și articolul lui Tihamer Czika De ce e bine ca Ținutul Secuiesc să fie autonom http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9177 – peste 1500 de vizite. Din păcate, oponenții autonomiei nu reușesc să ofere argumente de calitate sau folosesc violența de limbaj, în lipsă totală de argumente. Tihi, care este jurist de formație, este pentru noi un model de cum ar trebui să se comporte un jurnalist și un om politic în România.

Salutăm de asemenea și cooptarea recentă printre colaboratorii revistei ACUM a lui Dorian Galbinski, cel mai longeviv jurnalist al redacției române a BBC şi a Marinei Nicolaev, distinsă graficiană şi poetă, aflată la Paris. În noul format vom avea, în fine, şi o casetă redacţională mai bine organizată (un detaliu căruia, din păcate, până acum nu i-am acordat suficientă atenţie).

Toate aceste evoluții ne onorează, dar în același timp ne și obligă, pentru că impactul revistei noastre a sporit considerabil, iar acest lucru implică și o responsabilitate pe măsură. O dată cu creşterea audienţei va creşte şi numarul autorilor şi viteza de transmitere a informaţiei de actualitate (nu dorim să promitem la acest capitol, dar purtăm discuţii pentru creşterea frecvenţei de apariţie având în vedere şi numărul mare de materiale de calitate de care dispunem), conducând revista ACUM spre acel tip de presă care reprezintă cu adevărat „a patra putere în stat”. O presă care:

- se întemeiază pe comunicare directă între autor şi cititor şi nu doar pe monologuri editorialistice, forjând în acest fel discursul şi retorica unei societăţi civile omniprezente care ajunge să poată acţiona concertat pentru apărarea şi păstrarea drepturilor ei;

- nu-şi vinde conştiinţa (nici n-ar putea, având în vedere că toate tranzacţiile informaţionale se petrec la lumina zilei şi oricine le poate pune sub semnul întrebarii dacă par dubioase) şi nu şantajează pentru a-şi asigura salarii mai mari sau alte avantaje. Sperăm, fireşte, ca autorii să poată fi plătiţi într-o bună zi pentru articolele lor, dar ACUM se va distribui mereu gratuit. Este incredibil câţi autori de prestigiu sau mai puţin cunoscuţi acceptă condiţia de voluntariat pentru ACUM, tocmai datorită garanţiei de ţinută pe care o oferă publicaţia noastră!;

- ramâne în slujba Adevărului, Competenţei, Urbanităţii şi Muncii fără a fi înregimentată politic, fără a depinde de sponsori, fără a face parte din vreo „conspiraţie” (cum le convine unor căutători de ţapi ispăşitori pentru propriile limitări să creadă) pur şi simplu cu buna credinţă inspirată de cuvintele lui Gandhi, redate la începutul acestui articol.

Consideraţi, dragi cititori, acest material ca fiind Noul Manifest ACUM. Atrageţi-ne atenţia dacă veţi considera că greşim, încurajaţi-ne dacă gândiţi asemănător, dispreţuiţi-ne dacă nu ne vom ţine de aceste promisiuni, dar în orice caz comunicaţi cu noi!

Apel la responsabilitatea jurnalistilor

februarie 21st, 2009

Organizatiile semnatare isi exprima ingrijorarea fata de degradarea accentuata a discursului jurnalistic si semnaleaza alunecarea periculoasa a presei romanesti in directia unui comportament ce risca sa puna in pericol drepturile unor cetateni sau comunitati si, in egala masura, sa decredibilizeze intreaga breasla. Principala cauza a acestei stari de fapt este desconsiderarea cvasigeneralizata a normelor etice si profesionale in interiorul redactiilor.

In acest sens, atragem atentia asupra catorva incalcari grave ale normelor profesionale de catre media romaneasca, pornind de la cazul handbalistului roman ucis in Ungaria.

Nerespectarea prezumtiei de nevinovatie a celor acuzati de crima (“Se va avea in vedere respectarea principiului prezumtiei de nevinovatie, astfel incat nici un individ nu va fi catalogat drept infractor pana cand o instanta juridica nu se va pronunta.” – Codul deontologic al Clubului Roman de Presa).

Amestecul nejustificat in viata privata a familiei celui decedat, in total dispret fata de suferinta celor apropiati:

- “Orice persoanã are dreptul la respectarea intimitãþii în momente dificile, cum ar fi o pierdere ireparabilã sau o nenorocire.” – Codul de reglementare in audiovizual, art. 44, alin. 1;

- „Jurnalistul este dator sa respecte viata privata a persoanei (inclusiv aspectele care tin de familie, domiciliu si corespondenta). Amestecul în viata privata este permis atunci când interesul public de a afla informatia prevaleaza.” – Codul deontologic al Conventiei Organizatiilor de Media, art. 2.1.2.

Mentionarea nejustificata a etniei presupusilor infractori: („Se va mentiona rasa, nationalitatea, apartenenta la o anumita minoritate (religioasa, lingvistica, sexuala) numai in cazurile in care informatia publicata se refera la un fapt strict legat de respectiva problema.” – Codul deontologic al Clubului Roman de Presa).

Asocierea generalizata a etniei cu infractiunea risca sa genereze reactii individuale sau sociale neprevazute si extrem de periculoase, cum ar fi violenta impotriva membrilor unei etnii. Din pacate, astfel de atitudini au fost promovate atat in media nationale cat si in cele locale, atat in audiovizual, cat si in presa scrisa.

Consecintele la nivelul cetateanului nu s-au lasat asteptate. Este edificator cazul fotbalistului din Botosani despre care presa locala si nationala s-au grabit sa publice ca a fost batut de un grup de romi, desi nu aveau ca sursa decat afirmatiile fotbalistului. Dupa doua zile fotbalistul a recunoscut in fata politistilor ca a mintit pentru a evita o sanctiune din partea clubului la care este legitimat.

Cazul din Botosani ilustreaza abandonarea regulilor profesionale elementare (verificarea informatiilor) si publicarea de informatii eronate de catre jurnalisti, pe fondul unui climat supralicitat emotional si de culpabilizare generalizata a romilor. (“Ziaristul poate da publicitatii numai informatiile de a caror veridicitate este sigur, dupa ce in prealabil le-a verificat, de regula, din cel putin 2 surse credibile.” – Codul deontologic al Clubului Roman de Presa, art. 4).

Incitarea la violenta din partea unor jurnalisti, prin utilizarea unor discursuri identice cu cele ale organizatiilor de extrema dreapta, de sorginte neonazista.

(„Jurnalistul este dator sa nu discrimineze nici o persoana pe motive de rasa, etnie, religie, sex, vârsta, orientare sexuala ori dizabilitati si sa nu instige la ura si violenta atunci când relateaza fapte sau îsi exprima opiniile.” – Codul deontologic al Conventiei Organizatiilor de Media, art. 2.1.5.).

Initiatorii acestui demers vor sesiza institutiile abilitate (Consiliul National al Audiovizualului, Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii) solicitandu-le sa analizeze daca au fost incalcate reglementarile in vigoare. Solicitam CNA sa faciliteze organizarea unei dezbateri publice privind situatia semnalata. De asemenea, vom sesiza Clubul Roman de Presa sa se pronunte daca institutiile media care au aderat la Codul deontologic al CRP au respectat prevederile acestui cod.

Facem un apel catre intreaga comunitate media sa dea dovada de responsabilitate si respect fata de societate, fata de regulile profesiei si fata de propriul sau public.

Agentia de Monitorizare a Presei – ActiveWatch

Centrul pentru Jurnalism Independent

APEL – Asociatia Patronilor si Editorilor de Presa Locala

Centrul Roman pentru Jurnalism de Investigatie

Romani CRISS

Liga Jurnalistilor Sibiu

Institutul pentru Politici Sociale

Asociatia Consumatorilor de Media

Asociatia Profesionistilor de Presa din Cluj

Asociatia Jurnalistilor din Romania

Asociatia Komunitas

Asociatia Accept

Conventia Organizatiilor de Media

Agentia de Dezvoltare Comunitara “Impreuna”

Centrul de Studii Rome

Uniunea Nationala a Studentilor din Romania

Asociatia pentru Promovarea si Protejarea Libertatii de Exprimare

Uniunea Jurnalistilor Maghiari din Romania

Policy Center for Roma and Minorities

European Roma Grassroots Organisation

Contact: Razvan Martin, Agentia de Monitorizare a Presei – ActiveWatch

Tel: 021 313 4047, 0729199393

Concurs de Fotografii în Republica Moldova

februarie 21st, 2009

Moldova 4Ever vă invită să participaţi la primul nostru Concurs de Fotografii. Oricine este binevenit să intre în concurs, de aceea puteţi transmite mesajul şi prietenilor voştri.
Tema Concursului:

AnoTimpuri în Moldova

Înregistrarea a început deja, participarea este GRATUITĂ.

Vor fi premiate Locurile Întâi, Doi şi Trei în cadrul ceremoniei de premiere care va avea loc după selectarea învingătorilor.
Data limita: 31 Martie 2009
Mai multe informaţii găsiţi pe adresa http://www.md4ever.com/photo-contest
Dacă aveţi întrebări, le puteţi trimite la contest@md4ever.com.
Mult succes!

Marina Vatav
Vice-President
Moldova 4Ever

Cărțile lui Gheorghe Brătianu publicate în colecția “Domaine roumain”

februarie 20th, 2009

În septembrie 2006, editura pariziană Kryos a inaugurat colecţia \”Domaine roumain\”, dirijată de Radu Portocală.

Primul volum publicat a fost \”Les souvenirs de Georges Enesco\”. Este vorba despre o serie de interviuri, acordate în 1951 de către George Enescu celebrului muzicolog Bernard Gavoty şi transmise în acelaşi an pe undele Radiodifuziunii Franceze. În 1954, Gavoty a avut ideea de a aduna aceste mărturii autobiografice între coperţile unei cărţi. Ele au apărut la Editura Flammarion în 1955, la numai cîteva luni după moartea lui Enescu, care însă apucase să revizuiască textele. Editura Kryos a obţinut, după 52 de ani, dreptul de reeditare a acestei lucrări.

În aceeaşi colecţie a apărut, la sîrşitul lui ianurie 2008, romanul \”Viaţa la ţară\” de Duiliu Zamfirescu, publicaţie sponsorizată de societatea DZ Consulting, prin Dl Nicolas Duiliu Zamfirescu, strănepotul scriitorului. Este vorba despre o traducere din 1902, datorată diplomatului şi omului de cultură George Bengescu. Prefaţa e semnată de Alexandru Ciorănescu. În 1939, Şcoala Românească de la Paris a publicat pentru prima oară acest text, într-o colecţie dedicată României, călduros salutată la vremea aceea de Paul Valéry.

Două noi lucrări au apărut în decembrie 2008: \”Les Roumains\” de Edgar Quinet şi \”Les principautés danubiennes\” de Jules Michelet – pledoarii înflăcărate pentru cauza unei Românii care, la jumătatea secolului XIX, îşi revendica dreptul la existenţă şi recunoaştere internaţională. Aceste două cărţi au putut fi publicate mulţumită sprijinului financiar acordat de Banca Comercială Română S.A.

La sfîrşitul lui ianuarie 2009, alte două lucrări au văzut lumina tiparului, în cadrul aceleiaşi colecţii, cu sprijinul financiar al CEC Bank (România). Este vorba despre “La Mer Noire” şi “Une énigme et un miracle historique: le peuple roumain”, amîndouă de Gheorghe I. Brătianu, reprezentant de frunte al cercetării istorice româneşti din perioada pre-comunistă, omorît în închisoarea de la Sighet.

Aproape 20 de titluri sint incluse in planul editorial al colecţiei pentru următorii 2-3 ani, această listă fiind concepută pornind de la sentimentul necesităţii de a pune în evidenţă continuitatea confluenţelor culturale franco-române.

O bună parte dintre aceste lucrări, deja publicate cu zeci de ani în urmă, merită şi trebuiesc readuse la viaţă, fie pentru că rereprezintă probe valoroase ale prezenţei româneşti în spaţiul intelectual francofon, fie pentru că, semnate de autori occidentali, abordează într-un spirit favorabil subiecte româneşti. Principalele mijloace prin care se poate obţine această \”readucere la viaţă\” sînt: în primul rînd, obţinerea de cronici în presa franceză; în al doilea rînd şi mult mai important, introducerea (prin donare) a acestor titluri în fondul celor aproximativ 350 de biblioteci universitare şi publice din lumea francofonă. Astfel, folosite în bibliografiile lucrărilor lor de către cercetători şi studenţi, cărţile vor reintra în circuitul lor firesc.

Compensație record pentru patru femei traficate din Republica Moldova

februarie 20th, 2009

Patru femei din Republica Moldova au primit o compensație record de peste 600000 de lire sterline (660000 de euro) pentru faptul că au fost ținute în sclavie sexuală la Londra de un traficant de persoane și soția sa, relatează cotidianul Independent.

Justiția britanică a pronunțat o sentință în premieră condamnându-i pe Gavril și Tamara Dulghieru, care deja ispășesc o pedeapsă cu închisoarea, la plata unor daune totale de 611000 de lire.

Femeile, identificate doar ca AT, NT, ML și AK erau forțate să se prostitueze până la 20 de ore pe zi cu până la 40 de bărbați.

Depunând mărturie din spatele unui ecran, femeile au povestit cum primeau doar o masă pe zi și erau amendate dacă refuzau să practice relații sexuale neprotejate.

Gavril Dulghieru a fost deja condamnat în noiembrie 2005 la nouă ani închisoare, ca urmare a recunooșterii implicării în trafic de prostituate, imigrație ilegală și traficare de persoane în scopuri sexuale.

Soția sa Tamara a fost condamnată la cinci ani închisoare pentru delicte de încălcare a regimului imigrației și fals în acte. Cele patru femei datorează fiecare sume de până la 20000 de lire unor bande de traficanți din Republica Moldova.

Au fost mințite că vin în Marea Britanie ca dansatoare unde au fost aruncate în bordelui din centrul Londrei și forțate să se prostitueze.

Femeile suferă de depresie severă, unele dintre ele fiind internate în spital.

Fundaţia lui Elie Wiesel, printre “victimele” schemei piramidale a lui Bernard Madoff

februarie 18th, 2009

Fundaţia Elie Wiesel a anunţat (http://www.eliewieselfoundation.org/madofffraudstatement.aspx) că se află printre \”victimele\” schemei piramidale a fostului preşedinte al bursei Nasdaq Bernard Madoff, pierzându-şi majoritatea bunurilor, în ceea ce pare a fi cea mai mare fraudă financiară din istoria Statelor Unite, relatează USA Today în ediţia electronică.

Supravieţuitor a lagărelor naziste de concentrare şi laureat cu premiul Nobel pentru Pace, Elie Wiesel (80 de ani) refuză să se califice drept o \”victimă\” şi promite că fundaţia sa, a cărei misiune este legată de etică, va supravieţui. \”Toată viaţa mea a trebuit să învăţ şi să îi învăţ şi pe alţii şi să construiesc din ruine. Acest lucru nu se va schimba\”, a declarat el.
De la descoperirea fraudei, Wiesel a primit ajutoare pe care nu le-a solicitat – \”mari şi mici, de la tineri şi bătrâni, evrei sau nu. Este expresia consternării lor\”, a declarat acesta, adăugând că a primit suficiente fonduri pentru ca programele fundaţiei sale să se desfăşoare în continuare.

\”Nu vreau ca numele meu să fie cunoscut ca al uneia dintre victime. Vreau ca numele meu să fie legat de pace şi literatură şi drepturile omului\”, a precizat scriitorul.

Autorităţile au identificat 13.000 de investitori păgubiţi de planul piramidal al lui Madoff, printre care şi fundaţia lui Wiesel, care sponsorizează conferinţe ale laureaţilor Premiului Nobel şi centre din Israel pentru refugiaţii din Darfur şi Etiopia.
Bernard Madoff, consilier pentru investiţii pe Wall Street şi fost preşedinte al Bursei Nasdaq, a fost arestat sub acuzaţia de a fi cauzat o fraudă în valoare de circa 50 de miliarde de dolari.

Bernard Madoff, în vârstă de 70 de ani, riscă până la 20 de ani de închisoare şi o amendă de cinci milioane de dolari dacă va fi declarat vinovat pentru că a înfiinţat o \”piramidă financiară\”, precizează un comunicat comun al procurorului Lev Dassin şi poliţiei federale americane (FBI).

Potrivit documentului, Madoff a dezvăluitangajaţilor companiei Bernard L.Madoff Investment Securities LLC că a înfiinţat o firmă paralelă frauduloasă.
Adresându-se personalului, omul de afaceri a declarat că \”este terminat, că nu mai are nimic şi a pierdut aproximativ 50 de miliarde de dolari\”, continuă documentul.

El a recunoscut că a organizat o enormă piramidă financiară frauduloasă, dar a adăugat că se va preda autorităţilor după ce va folosi cele 200-300 de milioane de dolari care i-au rămas – într-o firmă distinctă – pentru a-şi achita datoriile faţă de \”unii salariaţi, familie şi prieteni\”, adaugă documentul.
Comunicatul precizează că, la 7 ianuarie, omul de afaceri a declarat comisiei americane de supraveghere a pieţelor de capital (US Securities and Exchange Commission – SEC), că firma sa de consultanţă în investiţii – cea care s-a dovedit a fi frauduloasă – lucrează pentru 11 până la 25 de clienţi pentru 17 miliarde de dolari căreia i-au fost încredinţaţi spre gestionare.

Madoff nu a recunoscut frauda, dar a acceptat judecarea parţială a cazului

Bernard Madoff a acceptat judecarea parţială a procesului civil intentat de Comisia americană pentru Bursă şi Valori Mobiliare (SEC), dar nu a recunoscut sau respins acuzaţia. Acordul între SEC şi Madoff implică faptul că mărimea despăgubirilor va fi stabilită ulterior.
Madoff este supravegheat la domiciliu, după ce a fost arestat la 11 decembrie.

El a fost acuzat de fraudă, după ce a recunoscut că a condus timp de mai mulţi ani un program piramidal care a provocat investitorilor pierderi de 50 de miliarde de dolari. Frauda comisă de Madoff este cea mai mare din istoria Wall Street.

Nasdaq (National Association of Securities Dealers Automated Quotations) este cea de-a doua bursă din New York, după New York Stock Exchange. Axată în special pe valorile tehnologice, aceasta se prezintă drept cea mai mare piaţă electronică de acţiuni din lume.

http://www.animanews.com

Aniversări Darwin: 200 de ani de la naștere, 150 de ani de la apariția cărții Originea Speciilor (III)

februarie 16th, 2009
Pictura intitulata Pictura intitulata “Originile lui Darwin”

Lovitura de teatru a venit abia peste 40 de ani, cand s-a recunoscut in mod oficial ca \”omul din Piltdown\” este un fals grosolan, facut in mod intentionat de cineva, prin asamblarea unor piese foarte diferite: o parte a craniului a fost umana, alte parti au apartinut unui urangutan, alte oase aveau alte origini. Datarea lor a aratat ca urangutanul respectiv data ta mai tarziu ca fiind de circa cinci sau sase sute de ani. Cine a putut sa realizeze acest fals, si de ce?

La inceput a fost banuit Dawson, dar apoi au aparut banuieli ca nu el ar fi autorul, pentru ca prea s-a facut de ras cand a botezat cu numele lui de familie falsul respectiv. Apoi a venit randul lui Teilhard de Chardin, creatorul cartii despre punctul Omega (adica Isus Cristos) sa fie banuit. Dupa el toata omenirea va evolua, perfectionandu-se, la nivelul \”mantuitorului\”. El a calatorit mult in jurul globului si putea sa aduca fosile de urangutani in Europa din calatoriile lui. Dar nu prea se potrivea…psihologic aceasta banuiala. Teilhard era un crestin convins, si avea o mentalitate care nu prea se potrivea cu falsificarea si utilizarea falsurilor. Au mai fost si alti banuiti, dar rand pe rand au fost eliminati. Pana cand a venit randul creatorului lui Sherlock Holmes!

1. Sa cercetam in stilul lui Sherlock Holmes care este adevarul!

Sir Arthur Connan Doyle, autorul sau inventatorul lui Sherlock Holmes, un om foarte inclinat sa creada in puterile supranaturale ale lui Houdini (cand Houdini insusi nu credea!), a intrat in istorie nu numai pentru ca avea talent la scris romane politiste, ci si pentru ca a fost dus de nas odata sa creada ca are dovezi fotografice ca feeriile exista cu adevarat. El a ramas foarte dezamagit cand i s-a aratat un afis de pe care au fost copiate aceste \”feerii\”. Cat despre Houdini, el s-a convins ca spiritismul nu este ceva serios, cand un asa-numit medium i-a transmis un mesaj \”de la mama lui\”. Cum se stie, Houdini era evreu de origine si a declarat ca nu poate crede in ruptul capului ca mama lui, o evreica practicanta, s-ar fi convertit la crestinism dupa moarte! Deoarece toate presupusele mesaje ale mamei sale incepeau cu semnul crucii!
S-a afirmat inca de pe atunci ca Arthur avea un dinte contra evolutionismului lui Darwin. Si iata cum s-a ajuns la concluzia ca falsul respectiv a fost facut chiar de el:

- el a fost medic si a reusit sa imbine in mod ingenios oasele respective
- el a locuit in casa unui dentist de la care a \”mostenit\” tot felul de documentatie in legatura cu comportamentul si forma dintilor umani, ca si diverse exemplare de dinti umani.
- el a calatorit intens in sudul Asiei, si a avut nenumarate ocazii sa cumpere oase de urangutan, care se vindeau \”la liber\”.
- el locuia foarte aproape de acest loc fatidic
- Dawson era incantat de faptul ca Doyle il transporta mereu la groapa unde sapa el, cu masina proprie.
- Dupa un an, Doyle a mai introdus inca un craniu \”construit la fel\” ca primul, in alta groapa sapata de Dawson, crezand ca Dawson si ceilalti vor intelege ca au fpost dusi de nas. Ceea ce nu s-a intamplat, desi un om de stiinta american a observat ca dintii respectivi sunt identici! (concluzia lui a fost ca …s-ar fi amestecat cumva fosilele) Din contra, si cei care aveau ceva banuieli si-au schimbat parerile, renuntand la indoieli.
Se pare ca domnul Doyle a ras copios dupa farsele jucate!

2. Sfarsitul Farselor

Evident ca stiinta adevarata a facut progrese intre timp. Aceste farse au putut opri doar pentru putin timp mersul stiintei evolutiei. Intre timp au fost descoperite mai multe fosile intermediare intre omul primitiv si omul de azi, Homo Sapiens, mai ales in Sudul Africii. Si ele au aratat in mod clar ca mai intai s-a dezvoltat mersul biped, si numai apoi a inceput sa creasca volumul cutiei craniene. Dar \”cununa regala\” a descoperirilor a constituit-o Lucy, scheletul unei fiinte bipede, cu un craniu egal cu cel al maimutelor, in provincia Afar din Cornul Africii.
S-a vazut clar cu aceasta ocazie ca falsificarea stiintei nu are nici un viitor: in scurt timp falsul este demascat.
Aceasta nu a fost, evident, singura incercare de a falsifica stiintele. Multi oameni au incercat sa falsifice rezultatele cercetarii, numai ca au fost demascati in scurt timp. In cat de scurt timp? Si in acest caz, unii paleontologi si-au dat seama de la inceput, in timp ce altii, numai dupa 40 de ani!
In schimb in cazul studiilor genetice, sud-coreenii care au produs falsurile au fost prinsi imediat, pentru ca experientele lor au putut sa fie controlate imediat prin incercarea nereusita de a le replica. Daca un experiment nu poate fi replicat de cineva care lucreaza in exact aceleasi conditii, inseamna ca e vorba de un fals. A fost cazul cu asa zisa sinteza la rece a deuteriului din hidrogen si a multor alte sinteze care de fapt nu au avut loc.
Evenimentele care nu pot fi replicate se numesc minuni, si sunt tinta umorului revistei agnostice a \”evenimentelor nerepetabile\”.

3. Aspecte personale din viata si activitatea creatorului teoriei evolutiei

Pana acum ne-am referit la partea istorica si la consecintele lansarii de catre Darwin a teoriei evolutiei si la imposibilitatea falsificarii ei. Dar nu am amintit ce fel de om a fost el.
In primul rand, a fost un familist bun. El a avut zece copii, din care au atins maturitatea numai trei. \”Supravietuirea celor mai dotati\” a actionat si in famila lui.
Sa amintim totusi ca aceasta nu a fost de mirare in acele vremuri, cand medicii nu obisnuiau sa se spele pe maini cand asistau femeile sa nasca. \”Curatenia corporala indeamna la pacat\” spuneau parintii bisericii (si aveau perfecta dreptate, intre altele!). \”Cine s-a botezat odata cu apa intru Hristos, nu mai are nevoie sa mai fie atins de apa inca odata\”- a spus Sf Gerome (Ieremia?) Am acest citat din volumul \”Late Antiquity\”. Probabil ca si altii au mai spus asa ceva. In plus, baile publice au fost inchise la sfarsitul primului mileniu, pentru ca, asa cum se exprima o traducere in engleza a unor documente bisericesti, \”acolo (la baile publice) se practica imoralitatea\”. (\”…people… practiced immorality\”). Pana si regele Soare al Frantei a facut baie o singura data in viata (dupa unii, in 1665; dupa altii, de trei ori in viata) dar si atunci cu proteste regale teribile. Culoarele Palatului de la Versailles miroseau ingrozitor pe atunci, ceea ce a determinat cresterea si dezvoltarea industriei parfumurilor (care a fost totusi, inventata de romani). Romanii si mai ales grecii antici au fost incomparabil mai curati! Si mai activi sexual, evident.

4. Amanunte din viata lui Darwin

Spre deosebire de Alfred Wallace, Darwin avea o educatie stiintifica foarte solida si din acest motiv el nu a cazut in moda spiritismului cum a cazut si Wallace si Crooks si multi altii. Avea un simtz al umorului foarte dezvoltat si era foarte uman. Odata, unul dintre fiii sai a asistat la o scena in care Darwin a ridicat tonul la el. La cateva minute dupa aceea, Darwin a veniut la patul lui si si-a cerut scuze.
Spre deosebire de foarte multi dintre contemporanii sai, el era un abolitionist fervent. In Brazilia el a asistat la scene crunte, in care stapanii de sclavi isi schingiuiau fara mila sclavii. O stapana de sclavi folosea clesti ca sa chinuiasca sclavele sale, tratandu-le mai rau decat pe niste animale si el nu a suportat scena. La fel si in restul Americii, a intervenit cand a putut. Vazand toate aceste nedreptati, Darwin spunea ca \”ii fierbe sangele din vine\” la asemenea acte de cruzime. [Spunea: It makes one’s blood boil, yet heart tremble, to think that we Englishmen and our American descendants, with their boastful cry of liberty, have been and are so guilty.” ]
Trebuie mentionat ca pe vremea lui exista aproape un consens general ca sclavia este un lucru bun, devreme ce Sf Pavel o aproba.Lupta contra sclaviei tocmai incepuse. De notat ca Darwin devenise deja ateu si era cu mult mai moral decat cei care se bateau pe piept cu morala crestina. In viata sa profesionala el a studiat nu numai rolul selectiei naturale ci si rolul selectiei sexuale. Intre altele el era convins ca femelele au modelat prin selectie aspectul masculilor si invers. De exemplu in cazul paunilor, coada fantastic de frumos colorata a masculilor a fost rezultatul selectiei sexuale, iar nu a selectiei naturale, Femelele au selectat masculii ciei mai frumosi, in ciuda faptului ca acele cozi imense le reduceau capacitatea de a fugi de animalele de prada.

Evident ca el se gandea si la oameni in acest sens. Fiecare sex a avut contributia lui la frumusetea sexului opus. S-a gandit intens si la ideea evolutiei omului, dar nu a exprimat aceasta preocupare decat intr-o singura propozitie din carte, in care prezice ca se va afla in curand si care este originea omului. Aici era deasupra tuturor contemporanilor lui, dar s-a ferit sa fie prea direct.
Evident ca Darwin nu a avut dreptate in toate amanuntele, lucru care a devenit insa evident numai cu un secol mai tarziu, cand genetica a facut pasi uriasi prin descoperirea ADN-ului. Dar nu poate fi tras la raspundere, pentru ca stiinta geneticii, inceputa de Mendel, nici nu exista pe vremea lui. Cu mult mai tarziu Haeckel a inceput studiul evolutiei umane. Dar este foarte interesant cat de multa dreptate a avut totusi Darwin si cat de bine a functionat intuitia lui. \”Arborele vietii\” a fost ideea centrala a stiintei biologiei, ale carui baze le-a pus chiar el. Iar azi, cei care neaga rolul lui Daewin in evolutia stiintelor, o fac numai din necunoastere sau din snobism. Sunt multi care pun titluri pompoase unor articolase de nimic, ca de exemplu: \” rasturnarea ideilor evolutiei darwiniene\” sau ceva de acest gen, in cazurile in care ei adauga doar cate un un graunte de nisip la stiinta vremii, dupa expresia lui Newton. Voi termina articolul cu cuvintele lui Darwin de incheiere a primei editii a cartii lui despre originea speciilor: \”from so simple a beginning..\”. Adica, \”de la inceputuri atat de modeste…\”
Fara indoiala ca Darwin a fost un om de geniu, modest si echilibrat, cu mult deasupra vremii sale. Dar el este (totusi!) numai un deschizator de drumuri, iar generatia actuala ii continua cu pasiune opera sa.

Raphael (1)

februarie 16th, 2009
ParisParis

Prin anii 90 plecam foarte des la Paris, cel putin de doua ori pe an. Si, evident, ma imprietenisem cu multi locuitori ai orasului lumina, din lumea medicala, a literaturii, a muzicii…
In 1991 am luat parte la un congres organizat de Facultatea de Stomatologie \”Garanciere\” din Paris. Dezbaterea principala se numea \”Ecouter, parler, gerer\”, era promovata de sectia de psihologie a facultatii, condusa de o doamna, R.K., psiholog si medic stomatolog. Familia ei avea radacini romanesti si putin evreiesti.
Deoarece pe vremea aceea lucram la clinica de psihofiziologie orala, la Universitatea Tel-Aviv, tratand, prin hipnoza, pacientii problematici, am vrut sa creez o cooperare intre sectii, si m-am intalnit cu R.K. inaintea congresului, sa punem tara la cale. Cabinetul ei era situat pe Avenue de l’Opera. Dupa citeva fraze de politete, am coborat impreuna, sa luam o cafea, apoi am pornit-o in directia Muzeului Louvre, unde parcase masina. Deodata vad o firma: Prof. Raphael Chercheve. Sa va explic: Pentru un stomatolog, numele acesta reprezinta unul dintre zeii, sau miturile stomatologiei mondiale. Chercheve era un pionier al implantologiei dentare in Europa, medic generalist si stomatolog, pomenit in mai toate manualele de specialitate. Eram convins ca murise demult, iar acum vedeam firma !?
O intreb pe R.K.:
– Chercheve traieste?
– Da, imi raspunde ea, dar nu mai lucreaza, a ramas doar firma, el are peste 80 de ani, s-a retras la St.Cloud, o periferie a Parisului.
Imi iau inima in dinti :
– Cum as putea sa-l cunosc pe Dumnezeu?
– Nu cred ca-i posibil, dar hai sa intram in cabinetul lui, poate cei care l-au preluat stiu ceva.
Urcam, inauntru o clinica multidisciplinara, doi stomatologi \”clasici\”, un implantolog, un parodontolog si un psiholog. R.K. il cunostea pe psiholog, ne-a primit cu multa amabilitate, nu auzise demult de Chercheve, nu era sigur ca mai traieste, dar ne-a dat numarul de telefon pe care il pastrase. Daca nu l-ar mai fi avut, renuntam, iar multe lucruri din viata mea s-ar fi petrecut altfel.
Dupa despartirea temporara de R.K. (a doua zi ne revedeam la congres), ma intorc spre Opera, ma opresc la un telefon public si, tremurand, formez numarul zeului. Imi raspunde… chiar Zeus, in persoana. Ma prezint, precizez ca sunt din Israel, afilierea, domenii de interes, si intreb, cu sfiala in glas, daca as putea sa-l intalnesc.
– Eu sunt cel care doreste sa te cunoasca, imi raspunde Zeus, ce faci maine?
– Pai sunt la un congres…
– Asta numai dimineata, hotaraste el, la pranz esti invitatul meu la masa, luam aperitivul la 1.30 la Hotel Normandy. Si am citeva surprize pentru tine, incheie Chercheve dialogul.
In trecut aveam o mare admiratie pentru toti clasicii medicinei, erau in Olimp, iar eu un simplu muritor, de-abia prin 1993 am inteles ca pot vorbi de la egal la egal cu zeii, sau ca si zeii sunt muritori. Ametit, m-am indreptat spre metrou. Nu pricepeam, nici macar nu ma cunostea, avea surprize, el, un zeu de peste 80 de ani, va veni special la Paris, sunt invitatul lui …
Din experienta mea cu francezii, totul se desfasura prea repede! In noaptea aceea n-am dormit aproape deloc, ma simteam ca un student inainte de examen, maine trebuie sa fac comunicarea, dar ce mai conta, cind Zeus in persoana ma invitase la masa.
A doua zi am fost la congres, mi-am prezentat lucrarea, am participat la dezbatere, am descoperit ca vorbesc franceza medicala mai bine decit credeam, apoi am avut un dialog interesant cu un medic din Senegal, am anuntat ca nu voi reveni dupa masa si am luat-o la fuga spre metrou.
Ajung la hotel cu sufletul la gura, in intarziere, un hotel elegant, chiar la doi pasi de l’Avenue de l’Opera, langa fostul cabinet al lui Chercheve. Intru in barul hotelului, era aproape gol, intr-un colt, cu un ziar, un pachet alaturi si un pahar plin de ceva (probabil nectar, caci zeii beau nectar), un batranel scund, totul zambet, mi se prezinta:
– Raphael.
– Vlad, zic eu, incantat sa va cunosc, e o mare onoare pentru mine…
– Lasa prostiile, mi-o taie el, ce parere ai de situatia politica in Israel?
\”Chiar asa, de la inceput?\”, gandesc eu, eram deja obisnuit cu intrebari de felul asta, in Franta, multi erau critici fata de politica Israelului, dar nu pentru asta ma intalnisem cu Chercheve. Doream sa aflu de la el cat mai multe despre istoria si experienta lui stomatologica, cine stie cum va evolua discutia pe teme politice, nu aveam chef sa justific, sau sa dau explicatii in numele guvernului, nici macar in numele meu.
Comand un pahar cu suc de rosii si, intre doua alune, ii spun cam ce cred eu, fiind atent sa nu vorbesc prea patimas si incercand sa par cat mai empatic fata de interesele arabe, precum si fata de pozitia Frantei, care, oricum, nu-mi era prea clara.
– Franta e o prostituata, decide Chercheve! (a folosit alt cuvant, mai dur). E in stare sa ne vanda pe toti, pentru un litru de petrol!
Raman nedumerit- sa NE vanda?
Aici incepe Zeus o prelegere politica lunga si argumentata, era foarte informat, concluzia era una: Israelul trebuia sa faca ce-i mai bine pentru el, sa nu tina seama de Europa, nici de U.S.A., nimeni nu va plange dupa Israel, daca va fi distrus, nimeni nu va sari in ajutorul tarii de dimensiunile Siciliei.
– Crede-ma, am fost medic in Africa, am fost medicul personal al lui De Gaulle, fraza lui cu \”Franta n-are prieteni, are numai interese\” trebuie adoptata de Israel, stiu, e contrara umanismului, e dura, dar adevarata, tuna zeul. Apoi imi arata ziarul si imi demonstreza cat de tendentios si nefavorabil e prezentat Israelul in presa franceza.
– Multi francezi sunt antisemiti, continua el, orice ar face Israelul, va fi criticat. Iar Franta nu-si poate ierta fatarnicia cu reactorul nuclear din Irak.
– Dar de unde sunteti atit de informat? ma mir eu.
– Ne tutuim, nu-i asa? continua Chercheve. Si aici ma lasa cu gura cascata:
– Numele meu la origine e Cherchevski, sunt evreu de origine lituaniana, tatal meu s-a nascut la Hebron, era farmacist, pleca des la Yaffo, a emigrat in Franta cu putin inaintea nasterii mele, asa ca eu sunt aproape sabru. Daca vrei, vorbim idish, stii idish?
– Nu, ingan eu, naucit… Sa continuam in franceza…
– Ma bucur ca m-ai cautat, eu veneam des in Israel, in ultima vreme mai putin, as vrea insa sa ma perind cu actuala mea sotie prin locurile in care a trait familia mea.
– La Hebron nu se prea poate, ii zic eu.
– Stiu, dar la Yaffo tin neaparat, tatal meu imi vorbea mereu de Yaffo.
Asadar Chercheve era evreu, dar surprizele aveau sa urmeze in cascada.

(va urma)

Ypérite

februarie 16th, 2009

tard le soir

un brouillard

commence à remplir

la vallée

Sans le savoir

il nous étouffe

et nous étrangle

comme un pouvoir

occulte

Sur les champs

restent nos cadavres

et sous le vert

de nos plaines

une terre brune .

Iniţiale

februarie 16th, 2009

Oraşul te învăluie cu sunete de orgă înveşmântate în aur umed.
Felinarele podului Karl îţi mângâie umbra stingheră.
Erai demult aici, căutându-mă între cristale şi marionete,
La malul Vâltavei, unde cuvântul îşi sculptează în apele tulburi
Iniţiala primei amintiri din ceaţa atingerilor pierdute,
Album cu pasiuni decolorate, vise neîncepute, dans mut.
Mi-ai recunoscut zâmbetul dincolo de ultima dună a deşertului,
Existenţa nu e fiinţa – şoapta ta, îmbrăţişându-mi ezitarea.
Ameţitoare plutire, nisip albastru, val afrodisiac, noi.

Vlad Solomon, 2008 (C)

CEAINĂRIE PENTRU DRUMEŢI

februarie 16th, 2009

eu nu sunt Kristina,
creatoarea de pălării nebune…
atelierul meu nu se numeşte Dog Work.
şi nici nu petrec… cu personajele
din povestea „Alice in Ţara Minunilor”!
eu sunt doar o agendă în miniatură,
femeia dintr-un pix japonez…
gata să îţi servească o aromă,
din „biblioteca” de ceaiuri!
m-am schimbat. şi zâmbetul meu…
se ascunde într-un plic pe care scrie
Magic Moon…
nici atelierul meu nu mai seamănă
cu cel pe care îl ştiai, cu cel
pe care l-ai lăsat în sânul toamnei!
i-am adunat lacrimile şi le-am pus
să curgă pe Apa Sâmbetei…
până într-o zi, suavă, de primăvară!
le-am chemat înapoi…
fără să ştiu că mă vor schimba…
şi de-atunci… zilele-mi sunt file,
nopţile-mi sunt fluturi pe umbre,
au parfum de Moulin Rouge…
nu mă întreba:
cine a câştigat şi cine a pierdut?
îţi vei da seama din aburii timpului!
şi-ai să mă cauţi… ca pe vremuri…
şi-ai să rupi câte o bucăţică…
din cărămida de ceai chinezească…
ne vom iubi într-o agendă misterioasă,
„The quiet Life”…

11 ianuarie 2009, 17:39
pentru Felix
ORPHIKA, 2009

Înţeles doar de la jumătate,

februarie 16th, 2009

Înţeles doar de la jumătate,
prăvălit pe spate în grădina casei,
presimt că de la jumătatea acestui poem
am să înnebunesc.

Mă pregătesc să umplu golul, rămas nerăsfoit,
dintre tîmplă şi diavol.

Doar de la jumătatea acestui poem
am să îmbrac cămaşa de forţă
şi am să muşc din fructul nebuniei mele,
din fructul nebuniei mele am să muşc,
dar deocamdată mi-e bine…

Răsfoiesc calendarele, dau o copcă, două în versete,
mă preacuminec de la jumătatea acestui poem.

Mai este vreme
să întreb, să desluşesc
ce am făcut cu timpul dăruit ca ofrandă,
să spun nu cînd ar trebui să spun da.

Toţi prietenii mei trec pe lîngă mine,
aşa cum stau gătit în cămaşa de forţă,
dar nimeni nu o ia în seamă, nimeni nu ştie
că de la jumătatea acestui poem am să înnebunesc
şi am să intru adînc în toate oglinzile biblice,
dar deocamdată mi-e bine… ―
încrucişez mîna ca şi cum aş creştina un prunc;
păşesc timid să nu trezesc golgotele
care-mi brodează tîmplele.

Cu cît înaintez în scrierea acestui poem
securea mi se toceşte…
În toate cele ce mă înconjoară există un nerv care tremură ―
organele reci tresaltă chiar şi pe masa autopsierului.

Jocul nu s-a sfîrşit. Urmele se cer descifrate,
noduri aşteaptă să fie eliberate,
şi orice îmbrăţişare a visului
aduce cu ea în pelerinaj un sînge profetic.

Semnul crucii se chirceşte în mîinile mele
cum un foetus neîmplinit.
Nu mai ajung la cer.
Nu-mi mai intră semnul crucii în viteză.
Mi s-a rupt pinionul aminului.

Lama securii, nu mai subţire decît un himen de fată…

Mă pregătesc să înnebunesc,
dar deocamdată mi-e bine…
Arunc apă neîncepută peste cămaşa de forţă
în numele tatălui
şi al fiului
şi al sfântului Duh.
Doar pinionul aminului este rupt,
iar cămaşa se brodează de la sine cu sfinţi mucenici.

Şi spun:
să zicem că deocamdată mi-e bine,
să zicem că de la jumătatea acestui poem voi înnebuni,
să zicem că nu voi îmbrăca sfînta cămaşă de forţă,
dar deocamdată mi-e bine…

Condimentez textele sacre:
ienibahar pentru exod,
piper pentru lepădare,
cuişoare pentru răstignire.

Fac şi eu ce pot să amîn sosirea celeilalte jumătăţi a poemului.

Tai cu securea o felie groasă din pîinea tatei,
şi tăişul îşi pierde luciul în aluatul părintesc.
Mi-e teamă, totuşi, atît de teamă mi-e,
că de la jumătatea acestui poem am să înnebunesc.

Pistolarii României moderne – Poliţia slab informată sau abuziv secretoasă?

februarie 15th, 2009

În ultimul timp România se confruntă cu o incidenţă sporită a violenţelor realizate cu ajutorul armelor de foc. În vreme ce Mass-Media este asaltată cu acest gen de semnalări, pe pagina web a Poliţiei Române se anunţă doar că ”În zilele de 13 şi 14 februarie a.c., a fost desfăşurată la nivel naţional o amplă acţiune având drept scop prevenirea şi combaterea infracţiunilor comise cu violenţă în zona pieţelor, barurilor, discotecilor, locurilor de cazare„ Spre sfârşitul comunicatului poliţia face vag cunoscut faptul că „acţiunea a urmărit totodată, efectuarea de controale şi razii pe diverse domenii de activitate, asigurarea respectării prevederilor legale în ceea ce priveşte regimul juridic al armelor şi muniţiilor, aplicarea cu fermitate a prevederilor legale faţă de persoanele ce le încălca.” Aceeaşi sursă anunţa că în primele şase luni ale anului trecut au existat 508 cazuri de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor şi 268 de cazuri de nerespectare a regimului materialelor explozive”.

Agenţia Mediafax anunţa că în martie 2008 , conform informaţiilor obţinute de la Poliţie erau înregistraţi la nivel naţional 42500 de deţinători de arme neletale dintre care 14000 numai în Bucureşti. Încercările noastre de a obţine date suplimentare de la Serviciul de Arme şi Muniţii din cadrul I P J Galaţi referitoare la situaţia deţinătorilor de arme şi la dinamica infracţionalităţii în acest domeniu s-au soldat doar cu promisiuni.

Nicăieri nu s-a semnalat faptul că poliţia ar verifica dacă posesorii de arme respectă regula de a nu intra înarmaţi în zone aglomerate şi de a nu purta arma fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, a drogurilor, antibioticelor ce alterează discernământul sau aflaţi în stare avansată de oboseală. Regimul armelor şi muniţiilor în România,este reglementat de legea 295/2004, H.G. 130/2005, şi de O.U. NR. 26/2008. Ultimul act anulează autorizaţiile emise anterior şi impune obţinerea unui permis de port armă tuturor deţinătorilor. De data aceasta, pe lângă necesitatea prezentării unui cazier din care să rezulte că persoana nu a fost condamnată.În cazul solicitării permisului pentru deţinerea şi utilizarea de arme cu bile de cauciuc mai este necesară şi obţinerea unui aviz psihologic. Deasemenea cetăţenilor români li se poate elibera la cerere şi un Certificat European de deţinator de arme de foc valabil pe tot teritoriul Uniunii Europene.

Hoţii au prădat sinagoga din Braşov

februarie 15th, 2009

Sinagoga din Braşov a fost jefuită în noaptea de 11 către 12 februarie. Făptaşi încă neidentificaţi au sărit gardul, au spart lacătul sinagogii mici din grădină, au pătruns în sinagoga mare şi au sustras cele patru suluri ale Torei, una cu o vechime de 300 de ani. Au mai fost furate şi alte bunuri aparţinând comunităţii evreieşti braşovene.

Din cele relatate de Heim Solomon, vicepreşedintele comunităţii, potrivit estimărilor paguba depăşeşte 200.000 de dolari. Clădirea era supravegheată cu camere video însă acestea nu funcţionau, la momentul comiterii faptei. Ancheta poliţiei este în curs.

De ce e bine ca Ținutul Secuiesc să fie autonom

februarie 15th, 2009
Sursa: WikipediaSursa: Wikipedia

Oricând deschizi pagina de web a unui canal de ştiri sau a unui cotidian din România şi vezi o ştire despre maghiari, poţi să fii sigur, că sub ştire la comentarii o să găseşti zeci, poate sute de opinii de genul „afară cu b**ii din ţară” sau „büdös oláhok (valahi împuţiţi)”. Chestiunile interetnice, probleme minorităţii maghiare sunt poate cele mai divizante existente în ţara asta între două comunităţi diferite. Câteodată cred că aceste diferenţe de percepţie sunt ireconciliabile. Totuşi, întotdeauna, şi din ce în ce mai mult, apar şi comentarii de genul, „istoria nu este obiectivă nici de o parte nici de cealaltă”, „important e viitorul şi nu trecutul”, „trebuie văzut cât şi ce se poate acorda acum”, etc.

Poate una dintre cele mai spinoase chestiuni este cea a autonomiei. Prima problemă cu autonomia este faptul că foarte puţin ştiu exact despre ce este vorba. Nici măcar majorității maghiarilor nu le este clar ce înseamnă exact acest cuvânt magic. Explicaţii scrise în limba română sunt aproape inexistente. De aici şi faptul că de obicei oamenii care discută înverşunat habar nu au despre ce vorbesc, in realitate.

Diferenţa dintre autonomia culturală şi cea teritorială

În primul rând trebuie să facem diferenţa între autonomia culturală şi cea teritorială pe criterii etnice. Autonomia culturală, poate pe jumătate deja existentă în România, presupune ca în domenii precum educaţia (de la grădiniţă până la doctorat), cultura (cam tot ce intră aici de la teatru până la muzee) şi bisericile proprii, minoritatea să-şi decidă propria organizare, propriile programe, propriile materiale de studiu sau de prezentare, propriile decizii de finanţare. Actualmente, majoritatea acestor drepturi există doar în cazul bisericilor, care sunt practic singurele instituţii real autonome din România. În rest toate intră sub umbrela ministerelor de resort aproape în acelaşi mod ca şi cele majoritare. În cazul autonomiei culturale toate drepturile provenite din aceasta se pot utiliza oriunde în ţară unde respectiva minoritate există în număr destul de mare pentru a avea oricare dintre instituţiile proprii menţionate mai sus. Autonomia culturală nedepinzând de un teritoriu anume ar fi benefică într-un fel sau altul, probabil pentru 95% din maghiarii din România, din Covasna până în Satu Mare sau Timiş. Autonomia culturală este practicată la diferite niveluri în majoritatea ţărilor europene pe teritoriul cărora există minorităţi însemnate.

Autonomia teritorială pe criterii etnice este însă o construcţie juridică care este legată de un teritoriu exact specificat

De obicei acest teritoriu este unul în care minoritatea este în majoritate. Autonomia teritorială pe criterii etnice presupune largi drepturi de autoguvernare, începând de la o autonomie administrativă lărgită (mini-parlament şi mini-guvern propriu), până la o autonomie financiară mai puternică decât a celorlalte regiuni ale ţării.

Ce este şi ce nu este autonomia teritorială pe criterii etnice?

În primul rând autonomia teritorială nu atentează în niciun fel la integritatea teritorială a statului.

Un teritoriu autonom este în interiorul graniţelor internaţionale ale ţării, fiind doar una dintre multele unităţi administrativ teritorale ale statului respectiv .

Autonomia teritorială nu înseamnă stat în stat

Un teritoriu autonom etnic nu are graniţe controlate. Graniţa unui astfel de teritoriu este la fel cum este orice graniţă între orice alte entităţi administrativ teritoriale ale ţării: o tăbliţă de pe şosea care vă salută în acea regiune. Teritoriile autonome de obicei nu au armată proprie, nu au bani proprii, nu au politică externă proprie.

Existenţa unei autonomii teritoriale nu este un motiv de instabilitate politică

În Europa există cel puţin 12 autonomii teritoriale pe criterii etnice, din care 8 în interiorul UE (În Italia: Tirolul de Sud, Vale d’Aosta; În Finlanda: Insulele Aland; În Spania: Ţara Bascilor, Galicia, Catalunia; În Belgia: Comunitatea germană din Belgia; În Regatul Unit: Insula Man) şi 4 în afara UE (În Rep. Moldova: Gagauzia, În Macedonia: Comunitatea albaneză din Macedonia, În Ucraina: Peninsula Crimea; În Serbia: Voivodina – autonomie multietnica). Din aceste autonomii doar 2 au cunoscut reale conflicte interetnice: Ţara Bascilor şi Comunitatea albaneză din Macedonia. În amândouă cazuri aceste conflicte au pornit înaintea existenţei autonomiei teritoriale şi s-au sfârşit după acordarea acesteia. Un alt exemplu elocvent este arhi-discutatul Kosovo, unde conflictul a pornit exact din cauza anulării unei autonomii deja existente de mult timp şi s-ar fi putut încheia prin re-acordarea acesteia. Însă guvernul lui Milosevici a ales înlăturarea populaţiei albaneze prin forţă în schimb…

De asemena pe continentul nostru există trei state în care fiecare etnie majoră autohtonă este recunoscută ca şi naţionalitate constituitoare a statului, profitând practic de o autonomie teritorială pe criterii etnice: Elvetia (germani, francezi, italieni, retoromani), Belgia (flamanzi, francofoni, germani), Bosnia-Herţegovina (sârbi, croaţi, bosniaci musulmani). Elveţia este o construcţie foarte veche, fondată din start pe împărţirea puterii între diferitele etnii. Însă în cazul Belgiei şi mai recent în cazul Bosniei se poate observa că acordarea de autonomii teritoriale puternice pe criterii etnice fiecărei naţiuni constituente ale statului, a fost decizia care a stabilizat aceste ţări, care de fapt a păstrat integritatea lor teritorială (!).

Putem vedea deci că autonomia teritorială este o contruţie juridică cu efect stabilizator.

Prin acordarea unui nivel de autoguvernare ridicat unei minorităţi de mari dimensiuni se ajunge la diminuarea tensiunilor politice şi lingvistice inter-etnice. Ceea ce e şi mai important este faptul că prin acordarea acestei autonomii se începe un lung proces de loializare voluntară a acestei minorităţi: minoritatea „se va simţi” acasă în ţara „adoptatoare” şi văzându-şi şansele de păstrare şi de afirmare garantate pe termen lung, îşi va dezvolta un ataşament real şi voluntar (nu forţat prin lege) faţă de această ţară.

Câteva precizări cu privire la istoria autonomiei Ţinutului Secuiesc

Autonomia acestui teritoriu a funcţionat peste 600 de ani, de la mijlocul sec XIII. până la 1878. Această autonomie le-a conferit secuilor un sistem de drepturi speciale în evul mediu, teritoriile lor (scaunele) având drepturi de legiferare, de administrare, de judecare şi de politici militare proprii. Mândria secuilor provine din aceste secole, când, ca a treia „naţiune” (naţiunea în sens de drept medieval) a Transilvaniei, ei nu intrau în sistemul nobiliar al Regatului Maghiar, fiecare secui născându-se liber, având dreptul de a-şi alege liderii, neputând fi pus în iobăgie. În 1878 parlamentul maghiar considerând autonomia secuilor şi a saşilor din Transilvania instituţii feudale demodate, a decis anularea acestora, şi includerea teritoriului lor în noile comitate (judeţe) formate în Transilvania prin reorganizare teritorială generală a Transilvaniei re-anexate statului ungar în 1867. Secuii nu s-au opus, considerând reintegrarea în patria-mamă un fapt firesc.

După anexarea Transilvaniei de către România, problema posibilei re-înfiinţări a autonomiei secuieşti nici nu s-a putut pune. Statul român prin noile reorganizări teritoriale şi structuri ale administraţiei publice a făcut tot posibilul pentru a diminua orice cerinţă de autonomie culturală ori teritorială. În perioada interbelică marea luptă s-a dat pentru păstrarea şcolilor şi a instituţiilor culturale proprii, autonomia teritorială nici măcar nu a intrat în discuţie, deşi şi în perioada respectivă maghiarii au avut partidul propriu în parlamentul României (rar la guvernare însă).

Autonomia teritorială pe criterii etnice a secuimii a fost pusă foarte serios în discuţie doar după cel de al II-lea război mondial prin faptul că Uninea Sovietică a cerut garanţii serioase de respectare a drepturilor minorităţii maghiare, dacă România ar fi să primească înapoi Ardealul de Nord anexat de Ungaria în timpul războiului între 1940-1944. Acest lucru intrând în fapt, conform promisiunilor făcute de România, în 1950 a luat fiinţă Regiunea Autonomă Maghiară. Teritoriul acesteia până la reorganizarea din 1960 a cuprins Ţinutul Secuiesc istoric (cam judeţele Covasna şi Harghita actuale + valea Nirajului şi municipiul Târgu Mureş) respectiv regiunea de nord a judeţului Mureş actual (Ţara Gurghiului şi valea Mureşului). Bazat pe recensământul din 1956, 77,3% din populaţie erau maghiari, 20,1% români. În 1960 prin scăderea presiunii sovietice, s-a reorganizat teritoriul autonom, luându-se din acesta judeţul Covasna de azi, şi adăugându-se mai mult din regiunea Mureşului şi a Târnavelor de mijloc, cu clara intenţie de diluare a compoziţiei etnice. Sub noul nume Regiunea Mureş – Autonomă Maghiară majoritatea maghiară s-a redus la 62%. Ultimul an al existenţei oricărei autonomii în Ţinutul Secuiesc a fost anul 1968, când regimul lui Ceauşescu a decis reorganizarea teritorului ţării pe judeţe, astfel ştergând de pe hartă şi această ultimă construţie menţionată anterior. Autonomia maghiară din secuime existentă între 1950-1968 presupunea mai mult drepturi lingvistice şi culturale decât drepturi de autoguvernare proprie. În practică s-a făcut acelaşi comunism de colhoz ca în toată ţara, numai că mai mult în limba maghiară. Singurele beneficii serioase a fost simbolismul autonomiei şi câteva instituţii culturale maghiare înfinţate în această perioadă.

Chestiunea autonomiei Ţinutul Secuiesc azi
Autonomia teritorială pe criterii etnice în România a fost practic un subiect tabu din 1968 până la începutul anilor 2000. A devenit parte serioasă a discursului politic etnic maghiar după ruperea din UDMR a aripii radicale în 2002 (ulteriorul Partid Civic Maghiar) şi după înfiinţarea Consiliului Naţional Secuiesc (CNS) în 2003. Un proiect de lege care re-înfiinţa teritorul autonom al Ţinutului Secuiesc cam pe linia graniţelor istorice, a fost elaborat de către CNS şi a fost introdus în parlamentul României de către căţiva deputaţi şi senatori ai UDMR la sfârşitul lui 2003. În ianuarie 2004 amândouă camerele parlamentului au respins acest proiect de lege fără ca el să intre măcar în discuţia din plen.

Vezi harta proiectului CNS din 2004 transpusă pe harta etnică a Ţinutului Secuiesc din debutul articolului.

(Sursă: Wikipedia)

De ce ar fi benefică autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc?

• Împreună cu autonomia culturală benefică întregii comunităţi maghiare din România ar acorda o garanţie pe termen lung pentru păstrarea şi afirmarea indentităţii acestei minorităţi etnice, una dintre cele mai mari din Europa. Vezi un exemplu asemănător al minorităţii suedeze din Finlanda care, fiind 5,5% din populaţia ţării, beneficiează în teritoriul Insulelor Aland de autonomie teritorială iar în restul comunităţilor cu prezenţă însemnată suedeză de autonomie culturală.

• Ar oferi a construcţie juridică teritorială autonomă pentru jumătate din maghiarii din România. Populaţia maghiară a Ţinutului Secuiesc în graniţele ei tradiţionale (cam 80% din teritoriul judeţul Covasna şi Harghita, 40% din teritoriul judeţului Mureş) este cam 700.000. Prin acest gest s-ar reunifica după prima dată după 1960 teritoriul scaunelor secuieşti – un gest de o importanţă de neimaginat pentru cei mai mulţi.

• Simbolisitică şi turism bazat pe recunoaşterea existenţei Ţinutului Secuiesc. Scoaterea la iveală şi recunoaşterea unicităţii acestei regiuni, cu privire la cultura, limba, architectura locală, la obiceiurile locale. De fapt recunoaşterea unui fapt existent, a unei moşteniri unice şi unei mândrii locale existente de peste 700 de ani – o moştenire culturală şi istorică autentică, demnă de nivelul Maramureşului sau al Bucovinei, dar care lipseşte cu desăvârşire din literatura unor ghiduri turistice şi documente de prezentare oficiale bazate pe ignoranţă şi pe nepăsare, scrise cu o clară tentă naţionalistă.

• Prin acordarea acestei autonomii s-ar stabiliza această regiune, înlăturând majoritatea tensiunilor politice şi lingvistice actuale. Vezi în acest sens succesele autonomiilor etnice din Italia, Finlanda sau Belgia (germanii). Trebuie menţionat că Ţinutul Secuiesc este la cel puţin 350 de km de Ungaria, astfel orice idee de separatism este de domeniul ştiinţifico-fantasticului. Nimeni, nici un om întreg la cap nu doreşte acest lucru.

• Neinterferenţa Bucureştiului în numirea organelor de conducere a autorităţilor descentralizate, a instituţiilor culturale, de educaţie, etc. – astfel păstrarea procentelor etnice în aceste instituţii prin statutul autonomiei. Acest lucru ar fi benefic deopotrivă maghiarilor şi românilor din această regiune, prin faptul că s-ar pune capăt politicii ascunse de românizare sau de maghiarizare în diferite instituţii, depinzând de cine îi controlează.

• Acordarea de garanţii lărgite pentru păstrarea şi afirmarea populaţiei româneşti din interiorul teritoriul. Astfel s-ar putea controla prin statutul autonomiei şi prin legi speciale orice abuz sau discriminare din partea unor autorităţi locale faţă de populaţia românească. Trebuie menţionat că o autonomie teritorială a Ţinutului Secuiesc în cazul în care ar încorpora şi teritoriile istorice secuieşti din judeţul Mureş ar avea cel puţin 25% din populaţie de etnie românească. Din această cauză aceste garanţii sunt absolut necesare.

• Prin acordarea unor drepturi de autoguvernare administrativă, drepturi lingvistice şi culturale, drepturi de autonomie fiscală, s-ar ajuta foarte mult dezvoltarea instituţională şi economică a regiunii, prin asumarea unei responsibilităţi mult mai mari de către localnici în dezvoltarea „regiunii proprii”.

• Acordarea autonomiei teritoriale ar începe, după 90 de ani de înstrăinare reciprocă, un proces de reconciliere, care pe termen mediu ar ajuta foarte mult la dezvoltarea unei loialităţi reale, a unui ataşament voluntar al secuilor faţă de România, ataşament practic neexistent în ziua de azi.

• În sfârşit s-ar păstra promisiunea făcută la Alba Iulia în 1918. În punctul 1 al articolului III din Rezoluţiunea Marii Uniri se specifică următoarele:
„III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sînul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.”

Tihamér CZIKA este jurist și a candidat din partea UDMR pentru Camera Deputaților în alegerile din 30 noiembrie 2008.

Banchiza de vata

februarie 15th, 2009

Viermele cu E-uri

februarie 15th, 2009

A devenit evident: consumatorul nu mai inghite fructe si legume rotofeie, variat colorate, stralucitoare, intr-un cuvant: good- looking. Ce-i trebuie lui piersici cu diametrul de 3 toli, mustind de esente artificiale? La ce-i folosesc sfecla sfera perfecta cu gust de cirese amare, ridichea cat mingea de tenis si cu miros de ananas, ori pepenele cu alura de dirijabil si raspandind suave arome tropicale? Cine mai vrea sa puna in oala de ciorba morcovi colorati industrial trei la metru liniar, fasole cat rinichiul de porc si dovlecei stralucitori ca smaraldele, toate, fara exceptie, imbibate cu omniprezentele, nocivele, hulitele E-uri? Mai vrea cetateanul mediu statistic sa guste salata cu foaia groasa precum clatita si gust de plastic incins, microcastraveti murati inmiresmati cu extracte din hidrocarburi aromate, struguri cat prunele si pruna cat portocala?

E limpede, pentru euro-eco-meseanul responsabil fata de propria sanatate, a devenit trendy sa refuze merele fara pete pamantii, ceapa care nu miroase pana la a treia casa, barabulele lipsite de perforatii, para pe care nu se pune musca… Dar ce procentaj de mucegai admitem pe lotul de produs? Cati paraziti, numarati la bucata, toleram la tona de banane? Cati paduchi verzulii lasam sa zburde pe stevia medie la hectar? Tot cautand naturalul de dragul clientului, nu cumva pierdem controlul asupra parametrilor produselor de pe piata? Nu cumva o blestemata de doza de imprevizibil va incepe sa dea castig de cauza tocmai amaratilor de pitici agricoli incapabili, si ieri si azi, sa tina pasul cu tehnologiile de ultima ora? Pana la urma, ce facem? Lasam totul, inclusiv profitul si pietele de desfacere, la mana naturii capricioase?

Hai sa fim seriosi! Statisticile de ultima ora demonstreaza fara putinta de indoiala cateva adevaruri simple:
-femeile in a treia decada de viata solicita la micul dejun numai platouri cu caise Φ= 5 cm ± 10%
-familiile cu multi copii accepta salata din vinete cu maximum 3 pete de 5mmp la kilogram distribuite pe vinete diferite
-intelectualii 80% melomani si/ sau 72% cinefili consuma la cina tomate cu puncte de mucegai, convinsi fiind ca e singura solutie de intoarcere la valorile nemuritoare ale satului traditional
-somerii din marile aglomerari urbane sunt dispusi sa plateasca pana la 3% in plus pe suta de grame de cartofi pai, cu conditia sa vada cu proprii ochi cadavrul stafidit al gandacelului de Colorado capturat si executat in ziua recoltarii tuberculilor
-pensionarii cu studii medii sunt satisfacuti 85% numai in zilele cand vad pe taraba struguri cu 19…27 musculite/ ladita, iar coeficientul de multumire scade direct proportional cu radacina cubica a diferentei dintre media patratica a numarului de muste la suta de grame si dispersia logaritmica a varstei vanzatoarei de la supermarket.

Fata de cele de mai sus, cine ar avea lipsa de realism sa abandoneze atatia ani de cercetari minutioase si progrese chimico- biologice, dar si socio- psiho- economico- advertisingiste, permitand hazardului sa aleaga intre visina de la cina, caisa din compot si maslina de pe pizza cu denumire exotica? Cine are curajul inconstient de a decide prin teoria probabilitatilor unde se termina garantia naturalului si unde incep putreziciunea, miasmele, focarele de infectie? Cine isi permite sa stabileasca limite intre 2% si 2,5% conopide stricate la pogon, intre 4 si 5 procente de bostani putreziti la chintal, intre 0,001 si 0,01 sanse de a inghiti o cireasa cu tot cu micul locatar carnos?

Oameni buni, nu exista problema fara solutie! Cine sa rezolve ecuatia E-urilor daca nu aceiasi specialisti care au generat-o? Cine sa-i bage mintile in cap bietului consumator obsedat de magia naturalului, avid de pere viermanoase si mucegai pe pastarnac, lacom de ecoiluzii? Un strop de rabdare, totul e pregatit! Noua generatie de E-uri dedicate vandabilitatii produselor 100% tratate industrial se va aplica nu legumelor si fructelor, ajunse deja la perfectiune, ci noului mic favorit al opiniei publice, vedetei la moda, prietenul nostru viermisorul, atat de dorit de gospodine, noul garant al calitatii agroalimentare!

E-GEO, solutia multdorita de producatorii detinatori de marfa ireprosabila geometric, dezolati din cauza mofturosilor de consumatori dornici de imperfectiune! Injectate in straturile suprafetelor exterioare ale obiectivelor si imediat sesizate olfactiv de viermii de adancime din zona de campie, substantele din familia E-GEO le induc micilor hamesiti dorinta otravita de consum! Plini de entuziasm, inelatii locatari vor parasi comodele domicilii litosferice si se vor avanta la verticala promenada incepand de la radacina, in sus pana la produsul vandabil, iar aici vor naviga fara odihna de-a lungul si de-a latul ispititorului dejun legumicol! Ingurgitand de zor fragmente de coaja prin orificiul bucal anterior din fata, vor altera inevitabil forma perfect sferica/ elipsoidala/ hiperparabolica a fructo-legumelor, iar eliminand rezultatul intr-o dispunere haotica pe la capatul post-digestiv si anume cel opus primului, viermisorii sensibilizati cu E-GEO vor distruge geometria perfecta refuzata de consumatorul modern, creand astfel agroproduse cu forme neregulate, pe gustul optic al beneficiarului!

E-TARGET, pulverizat pe dealurile subcarpatice, inhalat de viermii din salbaticie, ii va izgoni din mediul lor natural catre hectarele de livezi cu pomi fructiferi! Insetati de sucurile naturale imbibate cu E-uri din vechea generatie dedicata fructelor de tuica si compot, viermii imbatati cu E-TARGET se vor napusti ordonat spre ramurile pline de rod, isi vor alege fiecare cate o singura victima, aplicand 1 (si numai una) singura muscatura decisiva la suprafata fructului ales, psihologic tintita in punctul cel mai vizibil ochiului uman, dupa care se vor retrage la fel de ordonat, fiecare la buruiana lui. Si astfel, in elegantele supermarketuri vor ajunge fructele ideale, pastrand toate calitatile oferite de tratamentele deja perfectionate, dar in acelasi timp natural garantate de mica, inofensiva, insa extrem de vizibila si comerciala muscatura doveditoare!

E-DOMICILIU, un produs revolutionar, garantat de experti in software cromozomial, contine capsule cu mici viermisori de dimensiunea firului de par, ghemotositi si flamanzi, dar bine instruiti genetic … Capsulele vor fi transportate la depozite si azvarlite pe stivele de ladite cu merisoare rosii, aurii sau verzulii, unde isi vor deversa automat continutul. Fiecare mic locatar va identifica o ladita, avand grija, in modul cel mai fermionic posibil, sa nu fie deja ocupata de unul dintre fratiorii sai. Apoi, la nivel de ladita, va studia pozitia merelor fata de coordonatele colturilor si se va caza pe un fruct aflat la loc vizibil. Il va perfora cu delicatete, isi va gasi o pozitie pe partea expusa si va intra in hibernare. Va reveni la viata, plin de elan, de fiecare data cand cumparatorii vor dori sa examineze ladita. Iesind din gaurica inarmat cu un zambet cuceritor, viermele tratat cu E-DOMICILIU va demonstra, prin simpla sa prezenta, chiar si celui mai exigent inspector, ca merele din lot sunt absolut naturale, dar in acelasi timp perfect sanatoase, caci procentajul de mere viermanoase se incadreaza in standardul de 1 buc/ ladita!

Iata cum viermele cu E-uri se alatura celorlalte minunate realizari ale societatii contemporane: E-MAILUL- bijuteria comunicarii moderne, E-LEARNING- reala capodopera didactico- informatica, E-BANKINGUL- poarta electronica spre universul financiar, E-LODIA- policier & horror- show in timp real, E-TC, E-TC, E-TC…

De ce ar trebui grațiat călugărul asasin de la Tanacu?

februarie 15th, 2009
Irina Cornici în coșciug.Irina Cornici în coșciug.

Religioșii ortodocși doresc eliberarea fostelor călugărițe de la manastirea Tanacu împreună cu preotul ieromonah Daniel Corogeanu. Aceștia au fost acuzați pentru omor și închiși; în prezent ispășinu-și pedeapsa. Luna iunie a anului 2005 poate fi numită luna morții pentru măicuța, de numai 22 de ani, Irina Cornici care a fost infometată, însetată, crucificată și lăsată să moară de cei pe care ii considera frați în credință. Criminalul principal, preotul ce i-a exorcizat sufletul tinerei, împreună cu cele patru ajutoare ale sale au fost condamnați la închisoare de către Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 20 Septembrie 2007.

Cei cinci asasini își susțin nevinovăția punând crima pe seama diavolului pe care aceștia doreau să-l exorcizeze din victimă (tratatele de angelogie, precum și doctrina Bisericii Ortodoxe susține că „diavolul nu poate lua viața unui om posedat, deoarece autorul vieții este Dumnezeu și numai el are drept asupra ei”).

Ortodocșii fanatici doresc libertate pentru nemilosul călău:

Ce m-a determinat să scriu acest articol au fost o serie de mailuri venite pe adresa redacției prin care ni se cerea insistent susținerea eliberării lui Corogeanu și celor patru foste călugărițe. Așadar există pe internet inițiative luate de către religioșii ortodoxiști pentru a-i salva pe cleric & Co de acolo de unde le este locul. Acest fapt demonstrează încă o dată că religia este cel mai vechi și mai bun instrument de manipulare al maselor.

Religioșii, cu siguranță susțin că autorul crimei este diavolul și nu preotul care a înfometat-o și sufocat-o pe victimă, iar acțiunea judecătorească justă este numită de către preotul Filotehu Balan ca fiind „razbunarea dracilor ce au chinuit-o pe Irina. Avem inima de draci [cei ce țin cu legea și dreptatea] daca aruncam cu piatra si îi cerem osînda. Avem inima de oameni daca ne punem în pielea sa.”, de asemenea calugarul asasin este elogiat și numit fericit pentru că e prigonit pentru „dreptate” (care o fi aceea? Să mai omoare pe cineva?) și pentru aceasta el va intra în împărăția cerurilor.

Familia victimei dorește dreptate:

“Nu mai vreau decât să mă duc în chilia unde a murit fata mea, ca să stau şi eu în locul de unde a plecat sufletul Irinei” – spune mama Irinei Cornici, cu ochii plini de lacrimi. Iar cu privire la eliberarea prin grațiere a criminalilor cu sânge rece spune „Şi aşa au primit puţin, acum vor să-i elibereze?”. Lucru care dacă s-ar întâmpla ar fi un mare deserviciu făcut justiției românești și ar leza amintirea tinerei ucise.

Apelul făcut revistei ACUM pentru susținerea crimei de la Tanacu:

[b]„Trebuie sa fim uniti in credinta in Isus Hristos, impotriva tuturor manifestarilor diavolului, pentru ca “multe drumuri duc la Dumnezeu “. Acesti oameni sunt in mare suferinta si umilinta, uitati de toata lumea , dar in special de mai marii lor.Ei si-au facut doar datoria in numele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu!”[/b]

Într-adevăr trebuie să fim uniți în credința că dreptatea există și instituția Președiției României nu va lăsa în libertate o mână de asasini sadici. Crima comisă nu a fost nici un fel de manifestare diabolică, ci mai degraba dorința mare de a pune mâna pe bruma de bani agonisită de sărmana fată în Germania, împletită cu lipsa de cultură. Dacă fiul lui dumnezeu cere astfel de datorii, atunci nu e demn de asemenea titlu și de ascultarea oamenilor.

Nici Dumnezeu nu are dreptul de a leza demnitatea umană, dar iată că acești reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române au întrecut orice măsură în acest sens, chinuind-o și umilind-o pe Irina Cornici.

[b]„Acest lucru conteaza mult pentru acesti oameni neindreptatiti!
Dumnezeu sa va binecuvanteze!”[/b]

Semnarea petiției ar însemna mult pentru ei, dar foarte puțin pentru societate, ar fi un deserviciu făcut societății și dreptății. Ar fi o mare nedreptate făcută Irinei demonstrând ncă o dată că pentru aceștia, moartea ei nu a contat deloc.

[b]„Sincera sa fiu, din penultimul dumneavoastra mesaj am inteles faptul ca nu veti semna petitia! Si totusi, sa ne gandim, daca si noi am fi nedreptatiti si cineva s-ar lupta pentru noi…”[/b]

Nu o va semna nimeni de aici și nu putem fi acuzați de indiferență în acest caz. Dacă cineva ar fi neîndreptățit, cu siguranță legea îi va da dreptate până la urmă, acest lucru se exclude în cazul Tanacu

[b]„ Chiar am uitat sa fim umani? Sa ne ajutam unii pe altii?”[/b]

Nu a uitat nimeni să fie uman, pentru că umanitatea constă în dragoste și înțelegere față de cei de lângă noi, dar în aceiași măsură și în justiție. Am fi inumani dacă am uita-o pe Irina Cornici și am da curs unor astfel de infracțiuni puse pe seama „diavolului”. Ne ajutăm unii pe alții făcând o lume mai bună, căutând să facem dreptate acolo unde nu este.

ÎNAINTE DE A SEMNA CINEVA PETIȚIA:

Ar trebui să se gândească la Irina Cornici, o fată de 22 de ani omorâtă cu sălbăticie de frații ei „întru Hristos”.
Să ne gândim la drumul morții ei>

- 5 aprilie 2005, Irina Cornici merge la mănăstirea “Sfânta Treime” din comuna Tanacu
- 11 aprilie, Irina este internată la Spitalul Judeţean din Vaslui
- 24 aprilie, Irina este externată din spital cu diagnosticul de „schizofrenie”
- 13-15 iunie, după o criză specifică bolii psihice de care suferea, călugărițele o leagă pe Irina de o targă improvizată cu lanţuri învelite în prosoape
- 15 iunie, salvarea o transportă la spital, unde medicii nu pot decât să constate decesul.

P.S. Ca să nu apară confuzii, grațierea nu este o atribuție a puterii judecătorești, ci a celei executive.

Constituția României prevede: ARTICOLUL 94
Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii:

d) acordă graţierea individuală.

ARTICOLUL 100

(2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru.

Așadar, responsabilitatea grațierii revine președintelui României și prim-ministrului. Vezi fiasco-ul din decembrie 2004 cu tentativa revocată de grațiere a lui Miron Cozma.

Criza globală, campania electorală şi securitatea Republicii Moldova

februarie 15th, 2009

\”Nu te întrista, o să te îmbolnăveşti; după noi – potopul!\”

(Madame de Pompadour către Ludovic al XV-lea)

SUA rămâne singura putere mondială a lumii cel puţin pentru motivul că nu există o altă ţară a cărei criză internă să pună planeta pe butuci. America, poate! Iar pentru a găsi soluţii la ieşirea din criză, toată lumea stă cu ochii pe deciziile Washingtonului – în funcţie de acestea, în mare parte, se vor desena scenariile de reacţie ale celorlalte economii cu pondere. În geopolitică, lucrurile se petrec la fel. Deciziile administraţiei americane sunt decisive şi la ele se raportează, direct sau indirect, pozitiv sau negativ, toţi marii actori din „piaţa” securităţii globale. Cum se vor concretiza acestea la nivelul actorilor mici, în condiţiile unei crize financiare evidente şi pe fondul campaniilor electorale, este miza de viitor a regiunii în care ne aflăm.

Nimic nou pe frontul de Est?

Recenta Conferinţă pe probleme de Securitate de la München a fost aşteptată cu legitim interes. Americanii şi ruşii au stat, pentru prima dată, oficial, faţă în faţă. Vicepreşedintele Joe Biden şi viceprim-ministrul Serghei Ivanov au schimbat vorbe politicoase, chiar dacă tensionate. Nimeni nu se aştepta la clarificări majore, dar unele tendinţe sunt vizibile. Principala direcţie va rămâne Afganistanul, despre care opinia publică americană este tatonată subtil: „Afganistanul nu seamănă cu niciuna dintre problemele cu care ne-am confruntat şi, din punctul meu de vedere, va fi mult mai dur decât în Irak” (emisarul american pentru Afganistan şi Pakistan, Richard Holbrooke). Cum am mai spus în această rubrică, întrebarea crucială este cât de mult sunt dispuse să cedeze părţile în negocierea bilaterală. Coliziuni există şi la propriu, şi la figurat – recent, la 10 februarie, un satelit de comunicaţii american (Iridium) s-a ciocnit cu un vechi satelit de comunicaţii rusesc deasupra Siberiei. Caz unic!

Dincolo de negocierea „1 plus 1”, există şi reticenţa partenerilor europeni. Nu tot ce este important pentru SUA poate deveni prioritate pentru NATO – aici trebuie să vrea şi europenii. Prin urmare, a încerca să negociezi dosare pe care nu le controlezi integral este pierdere de vreme pentru Washington. Un singur exemplu: extinderea NATO, care, deocamdată, stagnează. America nu este întreaga Alianţă! Şi dacă vrei mai multe trupe în Afganistan, trebuie să cedezi ceva, inclusiv Bruxellesului, nu doar Moscovei. Toate deciziile vizând securitatea globală îşi sporesc gradul de incertitudine direct proporţional cu efectele crizei globale. Mai ales dacă eşti „ţară de margine”. Ucraina este exemplul cel mai concludent.

Negocieri globale şi eşecuri locale

A fost odată o Revoluţie Oranj… Astăzi nu mai este. Mai este doar un stat care, inclusiv la München, cere disperat ajutor financiar unei comunităţi obosită de incertitudinile Kievului şi tot mai lipsită de motivaţie pe Est. În prag de alegeri prezidenţiale, Ucraina nu îşi poate reveni din pumnii crizei financiare.

Pe 9 februarie, Ministerul rus de Finanţe anunţa prompt că Ucraina a cerut un împrumut de 5 mlrd. USD. Kievul ceruse deja de la FMI 16,5 mlrd. USD, din care a fost eliberată, în noiembrie 2008, prima tranşă (circa 4,5 mlrd. USD). Dar bugetul pe 2009 nu a fost complet agreat de Fond, sceptic în ceea ce priveşte eliberarea celei de-a doua tranşe. Motivul ţine de deficitul bugetar prea mare – mai pe şleau spus, de incapacitatea politică a Kievului de a reduce cheltuielile bugetare (campania electorală, bat-o vina!). Producţia şi moneda scad spectaculos în Ucraina, dar creşte preţul la gaze. Pentru a ajusta deficitul bugetar şi a primi bani de la FMI, Ucraina are nevoie de bani, adică cei 5 miliarde pe care Rusia îi poate oferi. Dar dependenţă de gaze ruseşti plus împrumut de la Moscova pare să devină reţeta sigură a juvăţului de gât! Cazul Ucrainei ar trebui să fie un exemplu pentru R. Moldova, aflată şi ea în plină campanie electorală.

R. Moldova, locul unde nu s-a auzit de criză

Există o celebră carte a unui scriitor american despre obstinaţia autorităţilor de a nu vorbi despre criza virusului SIDA din anii ’70. Decesele se înmulţeau, teama publică devenea acută, dar orchestra cânta în continuare… Păstrând proporţiile, lucrurile se petrec în RM în acelaşi fel. Asigurările autorităţilor că republica va fi ocolită de criză sunt uluitoare. Când vecinii tăi – unul care exportă cel mai mult în RM, iar celălalt fiind piaţa europeană cea mai mare pentru produsele tale – declară criză, reduc moneda şi instituie austeritate (mai puţin Ucraina), în RM discursului oficial e linişte şi pace. Pensionarii aşteaptă mărirea pensiilor, pâinea se ieftineşte, moneda rămâne stabilă. RM se află în campanie electorală, pe un fond de criză încă ţinută sub tăcere. „Curat-murdar” – cum ar zice Caragiale!

Nu mai e cazul acum să reluăm avertismentele făcute deja de către economişti. Deficitul bugetar, criza creditelor, reducerea cererii la exportul de mărfuri, scăderea volumului investiţiilor străine în economie şi reducerea volumului remitenţelor – toate vor afecta drastic bugetul. Cine achită nota de plată?

Campania electorală – riscuri de securitate?

Este timpul acum să tragem câteva concluzii, cu ochii la aranjamentele globale de securitate, criza financiară şi eşecurile Ucrainei:

1. Într-o perioadă de ajustări sau reajustări geopolitice globale, în care un singur lucru este clar – că Afganistanul va marca atitudinea SUA faţă de Rusia pe dosarul estic – lipsa unei soluţii de securitate viabile se resimte mai acut decât oricând. Este cazul R. Moldova.

2. Nu este atât vorba despre „concesiile nepermise” pe care Washingtonul le-ar face Rusiei – după cum remarca un admirabil coleg de la Chişinău relativ la un comentariu anterior din această pagină – cât despre disponibilitatea elitelor locale de a ceda sunetelor de sirenă estice în lipsa unei angajări euroatlantice instituţionalizate şi ferme. Aparentul paradox este că, dacă în Centru politica externă este relativ de-personalizată (acolo există şi instituţii şi politici de durată, indiferent de ecuaţia personală a liderului), în periferie (spaţiu nestructurat şi fără continuitate) rolul elitelor locale este mult mai important.

3. Criza economică accentuează instabilitatea şi sporeşte geometric insecuritatea. Un stat prins în plasa crizei devine vulnerabil, iar elementul economic devine preponderent chiar şi în evaluarea deciziilor de securitate. Ceea ce se întâmplă la Kiev este grăitor.

4. Campania electorală nu face decât să sporească pericolul acestui veritabil cocteil Molotov. Risipa inconştientă a resurselor în numele câştigului electoral este ceea ce se petrece astăzi la Chişinău. Indiferent cum va arăta, R. Moldova va avea până la urmă un nou guvern, dar cu un buget secătuit de o campanie electorală pe viaţă şi pe moarte, pe fond de reajustări geopolitice şi criză economică mondială.

În aceste condiţii, întrebarea fundamentală este aceasta: cine va da eventualul împrumut de „5 miliarde USD” R. Moldova? Şi ce va da Chişinăul în schimb?

Articolul a apărut inițial în cotidianul Timpul timpul.md

Dan Dungaciu: “La Chișinău sunt etichetat drept agentul României”

februarie 15th, 2009

Săptămîna aceasta, la Bucureşti, se va lansa cartea Cine sîntem noi? Cronici de la Est de Vest de Dan Dungaciu, apărută la Editura Cartier. Dan Dungaciu este conferenţiar la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială a Universităţii din Bucureşti. Volumul Cine sîntem noi? cuprinde analize detaliate privind realităţile din Republica Moldova. Interviul revistei Observatorul Cultural discută, mai ales, despre cum poate România să aibă un proiect politic eficient faţă de Republica Moldova.

Ovidiu Șimonca: Mergeţi des în Republica Moldova?

Dan Dungaciu> Da, în fiecare an. Anul trecut am stat cîteva luni bune.

Vi s-a întîmplat să fiţi înjurat, bătut, agresat pe stradă?

Am fost agresat, deseori, în presa guvernamentală. Cu acuze că sînt agentul României, cînd lucrînd din partea SIE, cînd din partea SRI.

De ce aţi fost atacat?

Ăsta e modelul sovietic: cei care scriu în presa oficioasă nu atacă subiectul, nu atacă temele. E vechea moştenire sovietică: cînd am un „duşman de clasă“, nu mă interesează ce spune, mă interesează cine e. Îl etichetez. La Chişinău nu există polemică pe subiecte, nu există, de pildă, un post de televiziune în care să se confrunte liderul puterii cu liderul opoziţiei. Există posturi ale puterii care fac praf lideri ai opoziţiei, fără să discute ideile din programele politice.

În ultimele călătorii, ce v-a impresionat plăcut în Republica Moldova?

Oamenii de acolo. Sînt două voluptăţi pe care le ai în stînga Prutului: una ca sociolog şi una umană. Chestiunile nu se suprapun; sociologul e ca şi chirurgul care vede un tip maltratat pe masa de operaţie şi spune: iată ce caz extraordinar. Sau ca ziaristul căruia îi creşte adrenalina cînd asistă la un dezastru. Dincolo de analiza sociologică, pot spune că oamenii sînt extraordinari. Există acolo un tip de inocenţă, pierdută în România, un tip de angajament care îmi aduce aminte de anii ’90, şi există un mod de a fi pe care îl găseşti numai acolo: candoare, emoţionalitate, sentimentalism, un simţ unic al umorului. Dacă stai cu ei o seară, la un pahar de vin, nu se poate să nu ţi-i faci prieteni. Nu e politeţea rece, occidentală.

România n-a creat un centru de studii

Care a fost declicul, ce v-a făcut să urmăriţi insistent şi permanent situaţia din Republica Moldova?

Prima oară am fost acolo în anii ’90. Eu am avut primele contacte cu basarabenii la Bucureşti. Se interesau de ce se întîmplă în România, noi doream să aflăm ce se întîmplă în Republica Moldova. Eram student la Sociologie, începusem un program de cercetare despre rezistenţa la comunism. Am ajuns la tema rezistenţei din Basarabia; era o temă necercetată, nediscutată. Contactele, din acest punct de vedere, s-au extins. N-au fost numai academice, ci şi personale. În timp, s-a mai adăugat ceva: o preocupare academică, sistematică, despre Republica Moldova, care a devenit şi temă de curs.

Există la Facultatea de Sociologie un curs despre Republica Moldova?

Predau la masterul despre studiile de securitate, şi Republica Moldova este prezentă. Şi mai ţin un curs despre „sociologia vecinătăţilor europene“ în care Republica Moldova devine o temă de studiu. Am publicat constant şi în Republica Moldova, am avut o rubrică săptămînală în cotidianul Flux, acum am o rubrică săptămînală în ziarul Timpul.

Cum sînt acum studenţii care vin din Republica Moldova?

Faţă de acum 10 ani, diferenţele sînt uriaşe. Eu am terminat Sociologia în 1995. Am avut colegi din Republica Moldova. Cei de atunci vorbeau o limbă română aproximativă, erau îndeobşte fii de secretari de partid sovietici, care îşi dădeau copiii la Bucureşti că era şcoala mai bună. Astăzi, în facultate, mai ales dacă au absolvit un liceu în România, cei din Republica Moldova sînt cei mai buni pe anumite discipline. Au un tip de angajament uimitor, mai ales pe teme care-i interesează.

Cum îi folosim pe aceşti oameni?

E penibil. România n-a creat un institut care să se ocupe de relaţiile cu Republica Moldova. Eu am un prieten care lucrează la Departamentul de Stat din SUA. A obţinut o bursă americană şi a venit aici să lucreze. Dorea să stea 6 luni la Bucureşti, 6 luni la Chişinău. Dorea să se ocupe de Marea Neagră, Transnistria, Republica Moldova. Prin bursă îşi plătea tot: cazare, masă. Important era să găsească presă de la Chişinău şi să-şi perfecţioneze limba română. Ei bine, nu există o singură instituţie, în România, unde să se poată citi presă din Republica Moldova. Noi nu avem, la Bucureşti, nici măcar toate cărţile care s-au scris în lumea asta despre Republica Moldova. Apar, în medie, 5 pe an. România nu e în stare să adune toate cărţile care s-au scris despre Republica Moldova şi să facă un centru de studii. Mi-a fost jenă că n-aveam unde să-l duc. Cum se poate să ai atîţia oameni vorbitori de română, rusă şi engleză, şi tu, ca stat, să nu faci nimic pe spaţiul răsăritean?

Părerea mea, mă puteţi contrazice, este că sînt foarte puţini români care să fie interesaţi de Republica Moldova.

Eu sînt sociolog şi invariabil mă uit şi la cifre. Dacă întrebaţi cetăţenii României ce părere au despre Republica Moldova, vă vor spune, lucru atestat de sondajele care s-au făcut despre politica externă românească şi despre atitudinea românilor faţă de alte ţări, că au un mare interes faţă de Republica Moldova. În percepţia publică, Republica Moldova este o ţară simpatică, o ţară prietenă a României.

Cum se explică atunci prejudecăţile care circulă în România despre populaţia din Republica Moldova, că ar avea puternice simpatii comuniste, de nelecuit, şi că tocmai acest fapt blochează colaborarea?

Eu vă dau cifrele unui sondaj de opinie care spune că Republica Moldova este printre ţările cele mai simpatice pentru românii din dreapta Prutului. Restul e speculaţie.

Cînd a fost făcut sondajul?

Acum cîţiva ani. La polul opus se numără ţările arabe şi Federaţia Rusă. Există şi percepţia de care aţi amintit, dar aceasta ţine mai degrabă de sociologia populară. Asemenea păreri, pe care le enunţaţi, mai apar prin presă, dar eu nu cred că sînt neapărat semnificative şi relevante. Există şi de cealaltă parte a Prutului atitudini analoage. Populaţia, în genere, consideră invariabil că România trebuie să fie partenerul principal al Republicii Moldova. Dar sînt şi atitudini nesimpatice, chiar ostile, faţă de România, care pot fi observate mai ales în presa guvernamentală.

De ce, în presa guvernamentală de la Chişinău, controlată de comunişti, România este privită ca un potenţial duşman?

Ce se scrie în presa guvernamentală nu reflectă atitudinea sau percepţia populaţiei. În Republica Moldova, sînt două tipuri de discurs. Unul este discursul public despre putere. Un al doilea discurs este reprezentat de proiectul ideologic al puterii. Aceste discursuri nu se suprapun. Nu toţi cei care au votat comuniştii sînt împotriva României.

Cînd Partidul Comunist a cîştigat prima oară alegerile, în 2001, Bogdan Chirieac, pe atunci la Adevărul, a scris un editorial în care spunea că, dacă opţiunea majoritară este Partidul Comunist, România ar trebui să-şi vadă de problemele ei şi să nu mai încerce acţiuni de frăţietate şi de prietenie.

Asta e o abordare foarte superficială a Republicii Moldova. În 2001, nu s-a votat discursul identitar sau discursul ideologic. Comuniştii au fost votaţi din raţiuni socio-economice, din cauza crizei rublei care a existat anterior, au fost aduşi la putere de o populaţie care era la capătul răbdării. Nu se plăteau pensii, salariile se întîrziau cu şase luni sau un an… În acei ani, 1998-2001, au plecat cei mai mulţi moldoveni. Aşa că era o stare socială care a generat acel vot acordat comuniştilor. Noi, de la Bucureşti, am lansat asupra Republicii Moldova o gogoriţă, că s-a votat un proiect ideologic şi identitar. Ne justificam, prin tăierea oricăror legături cu Republica Moldova, propriile noastre neputinţe de a acţiona acolo.

“Revoluţia orange din capul cuiva“ niciodată nu-i suficientă

Numai că, domnule Dungaciu, în ultimii ani a reapărut teza moldovenismului, a limbii moldoveneşti, a moldovenilor diferiţi de români.

Peste agenda socială a comuniştilor s-a suprapus un proiect ideologic-identitar. Acest proiect începe să se înteţească prin 2003-2004, apare „Concepţia politicii naţionale“ a preşedintelui Voronin, dar se întîmplă ceva: memorandumul Kozak şi o anumită presiune a Federaţiei Ruse de a accepta planul Moscovei cu privire la Transnistria. Comuniştii moldoveni credeau că, dacă stau în genunchi în faţa Moscovei, vor primi Transnistria. Iar Moscova i-a pus să stea culcat. Putin nu numai că nu le-a oferit Transnistria, dar le-a spus „semnaţi Memorandumul Kozak“. Asta însemna legalizarea prezenţei militare ruseşti pe teritoriul Republicii Moldova şi transnistrizarea Republicii Moldova, adică „reunificarea“ fără plecarea trupelor ruseşti, fără dekaghebizarea Moldovei, fără democratizarea Republicii Moldova.

Cînd Moscova propunea acel plan pentru Transnistria, preşedintele Voronin a schimbat direcţia, a avut o revelaţie. De ce?

Preşedintele Georgiei, Mihail Saakaşvili, a numit acea schimbare de direcţie „revoluţia portocalie din capul preşedintelui Voronin“. Schimbările bruşte de direcţie nu sînt singulare în fostul spaţiu sovietic. Preşedintele Ucrainei, Leonid Kucima, a avut acelaşi tip de comportament. Primul mandat l-a cîştigat cu un discurs prorusesc, al doilea mandat – cu un discurs proeuropean – s-a numit „drumul Damascului“ preşedintelui Kucima. Dar lucrurile n-au ţinut la Chişinău, semn că „revoluţia orange din capul cuiva“ niciodată nu-i suficientă. În 2005, Partidul Comuniştilor cîştigă din nou alegerile, tot pe o agendă socială. Comuniştii au reuşit să pună în ordine anumite lucruri, au început să dea la timp pensiile şi salariile. În campania din 2005, Voronin a avut un discurs proeuropean. Rezervele celor care refuzau să voteze – „nu pot să votez cu Voronin că e comunist“ – s-au estompat. După 2005, după ce Partidul Comuniştilor cîştigă a doua oară alegerile, revine în forţă discursul identitar.

Ce însemna discursul identitar?

„Moldovenizarea“ etno-culturală a Republicii Moldova. Comuniştii spun că avem de-a face cu o limbă separată şi cu o etnie separată. Cetăţenia este echivalată cu etnia, în acest caz. Toţi cei din stînga Prutului sînt „moldoveni“ în virtutea faptului că aparţin, în calitate de cetăţeni, statului Republica Moldova. Dar autorii moldovenişti consideră că această apartenenţă este şi etnică.

De ce s-a produs această situaţie?

Acolo, în Republica Moldova, este o elită politică vorbitoare de limbă rusă. Sînt miniştri în Guvern care vorbesc numai limba rusă, sînt consilieri ai preşedintelui Voronin care vorbesc numai limba rusă. Această elită politică este într-o profundă criză identitară, moştenită după căderea „patriei“ lor. Cînd a căzut URSS, foarte mulţi oameni erau derutaţi. Mulţi băştinaşi nu doreau să adere la un proiect românesc, dar nici nu doreau să fie asimilaţi Federaţiei Ruse. Această criză identitară a generat nevoia inventării de proiecte, pentru a compensa disonanţa cognitivă a multora dintre „cetăţenii sovietici“ de extracţii etnice neclare, dar şi pentru a contracara discursul identitar românesc. Unul dintre ele a fost cel al moldovenismului, de sorginte sovietică, scos acum de la naftalină. Moldoveniştii au un discurs de tipul: Republica Moldova este separată de România, statul moldovenesc, de 650 de ani, este anterior României, limba moldovenească este altceva decît limba română, noi sîntem moldoveni, noi nu sîntem români. Acesta este discursul livrat Bucureştiului. Dar nu este, în realitate, discurs oficial. Celălalt discurs, prin care se doreşte alipirea Transnistriei, este unul plurietnic. Cînd vorbeşti cu Federaţia Rusă, nu poţi să te declari moldovean, pentru că trebuie să ţii seamă de minorităţi, de ruşi, de ucraineni, de găgăuzi. Aşa că întrebarea „cine sîntem noi?“, pusă în Republica Moldova, are trei răspunsuri, în funcţie de poziţionarea geopolitică: sîntem „moldoveni“ (etnic), sîntem plurietnici, sîntem şi români („moldovean“ avînd în acest caz doar conotaţii regionale, nu etnice).

Domnule Dungaciu, de ce preşedintele Voronin n-a rămas consecvent unei linii mai detaşate de Moscova?

Nu poate. Miza politică a preşedintelui Voronin nu este integrarea europeană. Asta e o naivitate. Dar doreşte Transnistria înapoi la Republica Moldova. E teritoriul lui, el e născut în Transnistria. Cum poţi să vorbeşti despre integritatea şi independenţa Republicii Moldova, şi localitatea în care te-ai născut să nu aparţină, de facto, de Republica Moldova?

Dar el trăieşte umilinţe, Voronin n-a putut participa la înmormîntarea mamei sale, nu i-au dat voie liderii de la Tiraspol!

El a fost umilit şi de Tiraspol, şi de Moscova. El şi-a declarat iubirea faţă de Moscova, dar, prin Memorandumul Kozak, dorinţele lui Voronin nici măcar n-au fost băgate în seamă. El a crezut iniţial că merge pe ideea lui „dacă voi nu mă vreţi, nu vă vreau nici eu“ şi a trecut pe discursul occidental. Dar nici discursul occidental n-a fost asumat pînă la capăt. „Revoluţia“ s-a întîmplat numai în capul lui. Aşa că, în relaţia cu Moscova, Voronin s-a comportat mai degrabă pe modelul „adio, dar rămîn cu tine“. Strategia Chişinăului de a dobîndi Transnistria s-a făcut tot mergînd la Putin, Voronin reluînd pelerinajele la Moscova în 2007. Fac o paranteză: Baroul Avocaţilor din America a scris cel mai bun Raport despre Transnistria. În Raport se spune: daţi în judecată Federaţia Rusă! Prin decizia de la CEDO din 2004 Ilaşcu versus Moldova şi Federaţia Rusă, Federaţia Rusă este considerată stat agresor. Voronin n-a mers însă pe acest proiect, a continuat să cerşească mila Moscovei; credinţa elitelor politice de la Chişinău este că trebuie să mergi la Putin, că el îţi poate rezolva problemele, că el, doar el, îţi poate da înapoi Transnistria. Asta e o naivitate. În realitate, Moscova lucrează cu şapte dosare pe masă, nu este într-un dialog bilateral cu Chişinăul, în care să accepte revendicările cu privire la Transnistria. Federaţia Rusă este ţara cu cei mai mulţi vecini din lume. Niciodată nu lucrează bilateral cu nimeni. Transnistria nu e într-o logică bilaterală, este într-o logică globală. Voronin nu înţelege asta, cum nu pricepe că numai prin intrarea în Uniunea Europeană şi în NATO poate să ajungă să discute în mod real cu Moscova chestiunea Transnistriei.

Cînd Voronin a făcut pasul înapoi faţă de Moscova, lucrul s-a ştiut şi la Bucureşti, şi la Bruxelles, şi la Washington. De ce nu s-a acţionat mai mult asupra Republicii Moldova, atunci cînd Voronin era supărat pe Moscova?

Proiectul euroatlantic a presupus păstrarea Republicii Moldova în zona euroatlantică de interes, aşa cum ţine şi Ucraina de acest proiect. Dar care a fost ideea-cheie? S-a insistat pe ideea statalităţii Republicii Moldova. Această idee de statalitate moldovenească a fost inculcată şi de la Bruxelles, şi de la Washington, pe ideea că, dacă generăm un naţionalism moldovenesc, atunci ţinem acest stat mai departe de Moscova. Moldovenismul ar fi fost un soi de substitut şi la proiectul identitar românesc, şi la proiectul identitar prorusesc. Asta s-a gîndit în anumite Cancelarii occidentale. Politica occidentală a fost una care nu dezaproba ideea moldovenismului. O a doua idee era că Ucraina este pilonul principal în zonă şi Republica Moldova se va alinia la tendinţele din Ucraina. Dacă Ucraina este în spaţiul euroatlantic, Republica Moldova se va supune. Preşedintele Voronin ar fi spus, la un moment dat, că, dacă Ucraina intră în NATO, România este în NATO, Republica Moldova „se va preda“ şi va accepta să intre şi ea în NATO. Ideea a fost şi este una superficială. În realitate, „moldovenismul“ nu a îndepărtat Republica Moldova de Rusia, dimpotrivă. El nu este „al treilea discurs“, între sovietism şi românism. Este doar un sovietism reeşapat.

S-a gîndit cumva mecanicist?

Extrem de mecanicist, mai ales, la un moment dat, de la nivelul diplomaţiei americane, care căuta stabilitate şi viza securitatea regională, în timp ce europenii puneau accent pe democratizarea internă. Aşa se explică faptul că, atunci cînd diplomaţi europeni de la Chişinău făceau petiţii despre presa care nu este liberă, ambasadorul american la Chişinău nu le semna. Americanii au gîndit strategic toată povestea, nu-i interesa democratizarea Republicii Moldova, îi interesa ca Republica Moldova să nu plece către Est, şi pentru atingerea acestui scop puneau între paranteze anumite derive democratice ale preşedinţiei. Dar această viziune nu a adus cîştiguri mari. Acest proiect, cu atragerea Republicii Moldova spre NATO, împreună cu Ucraina, a intrat într-o mare criză. S-a văzut asta şi în războiul din Georgia, şi în criza gazelor sau în actuala configuraţie politică de la Kiev. Ucraina este în mare criză, iar eşuarea proiectului euroatlantic în regiune poate să ducă Republica Moldova, văzută „la pachet“ cu Ucraina, spre o alianţă refăcută cu Federaţia Rusă. Aici e marele pericol.

Oficiul pentru Republica Moldova n-a funcţionat

Dacă aşa s-a gîndit în Cancelariile occidentale, ar trebui să discutăm şi despre politica de la Bucureşti. Dvs. vorbiţi în carte despre o „lipsă de viziune“, o „lipsă de coerenţă instituţională“ şi o „lipsă de proiect pe relaţia Bucureşti-Chişinău“. România, dincolo de ce se spunea la Washington, Bruxelles sau Moscova, ce putea face, şi n-a făcut?

Dau un exemplu, pornind de ce s-a întîmplat la Haga cu privire la delimitarea platoului continental al Mării Negre. Negocierile acestea au început în 1967. Negocierile au fost purtate şi înainte de 1997, anul în care România a semnat Tratatul cu Ucraina, şi după. Echipa de negociatori a fost formată în 2004, cînd premier era Adrian Năstase, a continuat să funcţioneze în vremea Guvernului Tăriceanu şi decizia s-a dat cînd Boc era premier. A fost un proiect suprapolitic, probabil singurul proiect suprapolitic şi consecvent pe care l-a avut România în Est. Pe Republica Moldova, un proiect suprapolitic n-a existat, din păcate. Mereu s-au schimbat echipele. Oficiul pentru Republica Moldova, direct subordonat prim-ministrului, n-a funcţionat în timpul Guvernării Tăriceanu; nici acum nu e funcţional, n-are un titular.

Ce am putea face noi pentru Republica Moldova?

Să europenizăm acest spaţiu, să împingem frontiera euroatlantică spre acest spaţiu… Viziunea ar trebui să se bazeze pe cîteva realităţi: ai o populaţie care îţi vorbeşte limba, care te înţelege, ai anumite afinităţi etno-istorice. În aceste condiţii, România trebuia să acţioneze şi pe dimensiunea estică, şi pe dimensiunea vestică. Pe Vest, trebuie să convingi şi la Bruxelles, şi la Washington că tu poţi să construieşti instituţional o relaţie cu Republica Moldova care să avantajeze integrarea euroatlantică. Republica Moldova ar trebui să fie importantă pentru proiectul euroatlantic al României, implicit al Europei. Faţă de Republica Moldova, interesul României trebuie să fie euroatlantic, european şi naţional. Nu trebuie un interes doar naţional şi retoric, ci un interes european. Dacă România a înţeles de ce a intrat în Uniunea Europeană, atunci trebuie să ştie că are în „fişa postului“ frontierele cu Republica Moldova. Ce face România, ca stat european, ca să exporte stabilitate? Dacă această idee va deveni subiect de interes politic, automat va deveni şi subiect de interes mediatic. Ziariştii noştri se rezumă, astăzi, la a dori să-i ia un interviu lui Voronin. Şi? Ajungem la „voronizarea“ imaginii Republicii Moldova, adică vom crede că tot ce spune Voronin spune populaţia. Dacă Republica Moldova va fi integrată într-un proiect euroatlantic al României, va deveni interesantă şi pentru mass-media. Acum, Republica Moldova îşi face loc în programele de ştiri cînd mai vizitează Traian Băsescu Chişinăul sau cînd Voronin mai spune ceva contra României. Asta-i tot! E o frecventare extrem de neproductivă a Republicii Moldova. Cînd exotizezi Republica Moldova, produci efecte contrare. Astăzi, Republica Moldova are un proiect faţă de România: distanţarea şi îngheţarea relaţiilor, iar Moscova are un alt proiect: menţinerea Republicii Moldova în siajul ei. Numai România e buimacă şi nu are proiect.

Cum ar fi trebuit să acţioneze România?

Problema nu e să mai cîntăm un cîntec, să mai recităm o poezie, ci să construim instituţii. Noi avem doar un Departament al Românilor de Pretutindeni, la Ministerul de Externe, în care se sparg toate oalele. Dar problemele care ţin de Republica Moldova sînt legate de Ministerul Muncii (permisele de muncă), de Ministerul Justiţiei (acordarea cetăţeniei), de Ministerul de Interne (controlul frontierei), de Ministerul Educaţiei (burse) etc. Pentru asta s-a inventat, teoretic, Oficiul pentru Republica Moldova. Or, acest oficiu n-a avut şef în ultimii ani şi nu are nici astăzi, n-a funcţionat. Deci noi n-am avut nici o viziune, nici instituţii care să se implice. Au fost doar eforturi individuale neincluse într-un proiect general. A lăsa problema Republicii Moldova doar pe seama unei lacrimi în colţul ochiului, pe seama „podurilor de flori“, sau a doinelor, înseamnă că ai ucis-o. Ideea nu este să plîngem împreună, ci să construim împreună.

Domnule Dungaciu, la Chişinău nu se găseşte presă românească cărţi de învăţătură, manuale, dicţionare.

Da, asta e situaţia. Din 2001, influenţa limbii ruse a crescut. În anii ’90, erau foarte mulţi părinţi ruşi care îşi trimiteau copiii la şcoli româneşti. Astăzi, începe să se schimbe acest trend. Oamenii îşi spun, astăzi, că dacă vrei să faci afaceri trebuie să înveţi limba rusă. Mai departe, revistele glossy sînt toate în limba rusă. Presa scrisă este în limba rusă, softurile de calculatoare sînt în limba rusă. Informaţia tehnică la telefoane mobile este în limba rusă. Filmele de la cinematograf sînt subtitrate în limba rusă. DVD-urile sînt în limba rusă.

Dar de ce România nu s-a implicat mai mult?

Din 2002 s-a dat un semnal în care s-a spus: nu ne mai ocupăm de Republica Moldova.

Cine a dat acest semnal?

A fost un consens la nivelul clasei politice: vrem să intrăm în Uniunea Europeană şi în NATO şi nu putem să acţionăm pe două fronturi. Şi s-a blocat relaţia cu Republica Moldova. La Bucureşti s-a gîndit aşa: de ce să avem belele pe relaţia cu Chişinăul, de ce să fim atacaţi mereu, de ce să tot fim acuzaţi de la Chişinău că acţionăm imperialist? Mai bine renunţăm să mai colaborăm, nu ne mai interesează Republica Moldova, ne concentrăm pe NATO şi UE. Noi n-am fost capabili să gestionăm relaţia cu Republica Moldova, dar nici relaţia cu Federaţia Rusă.

De ce ar trebui diplomaţia românească să-şi bată capul cu Republica Moldova, unde preşedintele Voronin are oscilaţii în găsirea aliaţilor, unde Transnistria este un focar de terorism, comerţ ilegal de arme şi droguri? Merită?

Ce înseamnă „merită“? Dacă invoci cele spuse de dvs., se poate ajunge la ideea: nu merită, închidem frontiera.

Declarativ, s-a insistat pe o relaţie specială cu Republica Moldova. Dar atît!

Relaţia României cu Republica Moldova se pune în termeni de prestigiu european: ce face România în Uniunea Europeană? De ce s-a integrat? Cum poate România să fie furnizor de stabilitate şi de securitate, dacă nu e în stare să gestioneze relaţia cu Republica Moldova, care este la frontiera ei? Cum mai mergi la Bruxelles? Ce mai însemni în Uniunea Europeană dacă nu te implici în Republica Moldova? Am uneori senzaţia că noi mergem la Bruxelles, ne aşezăm undeva mai în spate, ascultăm ce zic cei de la prezidiu, zicem da şi venim acasă. Asta nu este atitudine de membru al Uniunii Europene! Nu sîntem doar chelneri la Bruxelles… Vă dau exemplul Ungariei. Ungaria are pe Republica Moldova reprezentantul UE, Kalman Mizsei, Centrul de Vize pentru spaţiul Schengen este coordonat de Ungaria, iar generalul care se ocupă de securizarea frontierei între Republica Moldova şi Ucraina este maghiar, Fereny Banffy. Cele mai importante instituţii ale Uniunii Europene în raport cu Republica Moldova sînt conduse de diplomaţi maghiari. Asta înseamnă, pentru Ungaria, prestigiu, capacitate profesională, probă de a administra instituţii europene. Iar noi am căzut la toate aceste examene. Noi încă avem mari disfuncţionalităţi în modul în care gestionăm dosarele cu privire la cetăţenie. Nici în acest domeniu n-am fost pregătiţi. Şi nu sîntem pregătiţi să gestionăm relaţia cu ţările estice. Noi vrem, de pildă, să semnăm un acord de mic trafic cu Ucraina, anul acesta avem inspecţie de la Schengen. Care-i soluţia „genială“ a Ministerului de Interne? Închidem toate punctele de trafic, pentru că n-am reuşit să le asigurăm funcţionalitatea din punct de vedere Schengen. Asta e soluţia românească: nu ne descurcăm, închidem tot. Dar asta e proba incapacităţii. Aşa s-a întîmplat şi cu Republica Moldova. Din 2002, Republica Moldova a dispărut din spaţiul public, din cauza neputinţelor noastre administrative, iar preşedintele Voronin exact asta vrea: România să nu fie prezentă în Republica Moldova. Asta îi uşurează sarcinile foarte mult. Peste toate neputinţele româneşti vine şi proiectul politic al preşedintelui Voronin, care vrea ruptură cu România, şi lucrurile ajung la criză şi la eşec. Iar România rămîne în afara jocului.

Din 1990, statul român a acordat anual un număr de burse elevilor şi studenţilor din Republica Moldova. Cam o mie de burse în fiecare an. Ce se întîmplă cu absolvenţii din Republica Moldova?

Acordarea de burse cred că a fost singurul proiect mai coerent al statului român şi o mană cerească pentru basarabeni. Un proiect pe care nu s-a lucrat, însă. Dacă întrebaţi la Ministerul Educaţiei ce fac acum absolvenţii din Republica Moldova, unde lucrează, cîţi au rămas aici, cîţi s-au întors în Republica Moldova, nimeni nu cred că ştie.

De ce?

Persoana care se ocupa de statistica acestor burse cred că a fost schimbată de zeci de ori. Oamenii aceia, absolvenţii, trebuiau să fie urmăriţi. Statul român ar trebui să discute cu aceşti absolvenţi. Care este eficienţa acestui proiect de acordare a burselor? Care e beneficiul statului român? La noi s-a gîndit la grămadă: trimitem cărţi, ziare şi dăm burse. Nimeni n-a urmărit procesul acesta. Închipuiţi-vă cîţi bani s-au dat în Republica Moldova, şi nimeni n-a urmărit ce s-a întîmplat cu banii aceia. În Republica Moldova, cartea rusă este mai ieftină decît cartea românească. De ce, dacă statul român a dat atîţia bani? De ce am dat bani? Ca să public cu orice preţ carte românească…, ca să bifez că am dat nişte bani…, asta înseamnă că sînt idiot. Trebuie publicată carte românească mai ieftină decît cartea rusă. Mai departe: Moscova trimite electronic ediţiile ziarelor sale, în limba rusă, la Chişinău, care se tipăresc în Moldova, ziariştii de la Chişinău mai adăugă două pagini, un fascicol, şi trimit ziarul pe piaţă. Cititorul din Republica Moldova are în fiecare zi ziarul rusesc pe masă. Noi ce făceam? Duceam cu sarsanaua ziare la Chişinău, mai vechi cu două-trei zile. Noi trebuia să avem acolo tipografii care să tipărească presă românească, oferită cetăţenilor la prima oră a zilei. Vă daţi seama ce beneficiu era? Dădeam de lucru şi tipografului, şi ziaristului local.

Cum vi s-a părut evoluţia Bisericii Ortodoxe Române? După ce Daniel a devenit Patriarh, a fost activată şi o Episcopie la Dubăsari. Poate BOR să suplinească un proiect politic?

Într-o geopolitică a ortodoxiei, activitatea Bisericii Ortodoxe Române e foarte interesantă. BOR n-a recunoscut niciodată ocupaţia canonică rusă în Basarabia. A fost reactivată Mitropolia Basarabiei în 1992, iar reactivarea Mitropoliei Basarabiei, sub oblăduirea Patriarhiei de la Bucureşti, cred că a fost primul semn coerent al statului român în relaţia României cu Republica Moldova. Dar mai este de spus încă ceva: conflictul acesta care s-a declanşat de atunci împotriva Mitropoliei Basarabiei este, de fapt, interfaţa eclezială a conflictului transnistrean. Ce este, de fapt, conflictul transnistrean? Tentativa Moscovei de a menţine Republica Moldova în siajul său sau de a o arunca într-o criză care să n-o mai poată face guvernabilă. Moscova şi-a lăsat enclave (prin Georgia, prin Moldova) ca să le poată oricînd reactiva. Asta a fost şi cu războiul împotriva Mitropoliei Basarabiei, văzută ca o instituţie care ar duce Chişinăul prea aproape de Bucureşti. Şi Moscova nu acceptă asta. Biserica Ortodoxă Română, sprijinită şi la CEDO de avocatul american John Warwich Montgomery, a dus o luptă continuă, care s-a încheiat, într-o primă fază, prin recunoaşterea la CEDO a Mitropoliei Basarabiei. Problema care apare acum este recunoşterea celor trei episcopii. Una dintre episcopii, Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria, cu sediul la Dubasari, nu are însă o justificare canonică. România a avut în perioada interbelică o misiune ortodoxă peste Nistru, fosta Misiune Ortodoxă Română din Transnistria. Misiunea Ortodoxă a fost foarte importantă, pentru că a redeschis bisericile: oamenii îşi aduc aminte că, atunci cînd au venit românii peste Nistru, au redeschis bisericile închise de sovietici. Dar la Dubăsari n-a fost niciodată episcopie. Nu poţi să transformi acea misiune ortodoxă în episcopie fără să fii conştient că deranjezi Moscova. Niciodată în istorie România n-a avut peste Nistru legitimitate canonică, chestiune care poate duce, pe bună dreptate, la protestele Patriarhiei Ruse.

“O alianţă împotriva comuniştilor este posibilă”

Credeţi că alegerile parlamentare, din 5 aprilie, pot să răstoarne configuraţia politică de acum, cu majoritatea comunistă?

Alegerile locale au arătat un lucru: în Chişinău a ieşit un primar, Dorin Chirtoacă, şi proromân, şi pro-NATO, şi pro-UE. La nivelul întregii ţări, 52% din populaţie a votat cu partide necomuniste. Dacă însumăm toate voturile, comuniştii au pierdut alegerile locale. Teoretic vorbind, o coaliţie împotriva comuniştilor, care să aibă şi majoritate în Parlament, se poate face. Deja, cele trei partide cu şanse să intre în Parlament, Partidul Liberal, Alianţa Moldova Noastră şi Partidul Democrat Liberal, au anunţat că vor face o coaliţie împotriva comuniştilor, ca să izoleze Partidul Comuniştilor. Ceea ce este posibil.

În toată istoria de după 1990, nici o alianţă prooccidentală în Republica Moldova n-a ţinut.

Da, e adevărat, dar asta nu înseamnă că nu va ţine nici una. Contează să existe un interes al Uniunii Europene, o mînă fermă, care să spună: voi trebuie să faceţi asta, şi asta, şi asta. Dacă le pui o cupolă prin care să-i ţii alături într-un proiect european, există şanse ca această alianţă să reziste.

Există acest proiect? Există un interes al UE pentru a susţine un proiect european în Republica Moldova?

Problema este că, în toate intenţiile europene, Republica Moldova este inclusă în proiecte cu Belarus, Caucazul de Sud şi Ucraina. Logica ar fi ca Moldova să intre într-un alt proiect, cu Balcanii de Vest. Dacă Republica Moldova rămîne pe direcţia Ucraina, Caucaz, Belarus, ea n-are nici o şansă rapidă de integrare. Republica Moldova trebuie să intre într-o altă logică, care să-i acorde şanse sporite de integrare în UE. Dar această nouă logică ar fi trebuit să fie susţinută de Bucureşti, Bucureştiul era dator Republicii Moldova pentru o nouă logică politică, chiar dacă a fost refuzat cu proiectul Balcanii de Vest de către Chişinău. Dar nu cu sprijin retoric, ci cu creionul pe hîrtie şi cu insistenţe la Bruxelles. Există însă o incapacitate a discursului profesionist din România în faţa UE. Cred că a fost o conspiraţie a incompetenţei, părerea mea este că UE şi NATO aşteptau propuneri şi acţiuni din partea României faţă de Republica Moldova. Am fi o avut toate argumentele, dar n-am încercat, n-am jucat cartea Republicii Moldova, într-un proiect euroatlantic. Dacă n-ai jucat cartea, nu mai poţi să dai vina pe Washington şi pe Bruxelles, de vină eşti tu, pentru că nu poţi veni cu soluţii sau expertiză. Dar, revenind, dacă în jurul acestei coaliţii necomuniste din Republica Moldova, ar fi o asistenţă internaţională, ar putea funcţiona.

Nu sînteţi cumva un pic prea optimist? Gîndiţi-vă, dacă un singur partid din cele trei ale posibilei alianţe se răzgîndeşte şi merge cu Partidul Comuniştilor, această alianţă pică. Aşa s-a întîmplat cu PPCD. A trecut la comunişti, a trădat, şi le-a asigurat comuniştilor majoritatea în Parlament.

Eu am spus că teoretic este posibilă o alianţă împotriva comuniştilor. Eu nu cred că această coaliţie va rezista în mod natural, neasistată. Uitaţi-vă ce s-a întîmplat în Consiliul Municipal din Chişinău. Iniţial, acolo majoritatea era deţinută de partide necomuniste. Asta pînă la un moment dat, cînd s-au certat, s-a schimbat preşedintele, iar aliaţii comuniştilor au revenit şi acum deţin puterea şi în Consiliu. Trebuie să se dea un mesaj occidental foarte clar că Republica Moldova, dacă izolează Partidul Comuniştilor, are şanse de apropiere de UE.

Cum vă gîndiţi la o alianţă, cînd avem trădarea PPCD-ului? Sigur, ce-a păţit Iurie Roşca se mai poate traduce şi cu vorba populară „fiecare pasăre pe limba ei piere“.

Sondajele asta spun. Sondajele dau PPCD într-o scădere vertiginoasă. Nu sînt nici măcar în preajma necesarului de 6%. Ei apar cu 3% sau 4%. La PPCD a fost o schimbare extrem de radicală, pe două paliere: de la discursul ideologic anticomunist s-a trecut la un mesaj care n-a mai conţinut nici un mesaj anticomunist. În al doilea rînd, PPCD a trecut de la mesajul proromânesc, prounionist, la unul care este în siajul moldovenismului: „Republica Moldova, ţară de succes“. În istoria alegerilor nu s-a mai văzut ca un partid să-şi schimbe atît de radical mesajul, fără să piardă oameni, aderenţi, simpatizanţi.

Cum vi se par liderii Partidului Liberal?

Dorin Chirtoacă nu a fost ales primar al Chişinăului pentru calităţile lui administrative. Dorin Chirtoacă e un stindard, un steag. Asta e şi explicaţia pentru care Partidul Liberal, fără structuri în teritoriu, creşte tot mai mult în simpatiile electoratului. Acum ar avea 10-12%. PL este o aspiraţie. Dorin Chirtoacă reprezintă acei alegători care consideră că România trebuie să fie principalul partener al Republicii Moldova. Dorin Chirtoacă este purtătorul unui mesaj. Cei care erau în piaţă, la Chişinău, cînd PPCD făcea manifestaţii de protest, sînt astăzi cei care susţin Partidul Liberal. În plus, Partidul Liberal nu este nici aşa vocal cum era PPCD, nu este nici aşa de „agresiv“ în discurs, piaţa politică s-a mai civilizat, deci este mai uşor de prizat şi la nivel euroatlantic. Este interesant că, în Chişinău, mulţi ruşi l-au votat pe Dorin Chirtoacă.

Cum aşa?

Aşa s-a întîmplat şi în ţările baltice, unde, în Estonia şi Letonia, erau 30-40% populaţie de etnie rusă, dar au intrat în NATO şi Uniunea Europeană. Ruşii din ţările baltice au spus: noi sîntem ruşi, dar nu mai vreau să mai ascult de Moscova, vreau în Uniunea Europeană. Ei au gîndit pragmatic: pentru mine, pentru copiii mei, contează mai mult să am un paşaport european, eu vreau să trăiesc mai bine, eu vreau să pot lucra oriunde în Europa, chiar dacă rămînem ruşi. Ruşii din ţările baltice au văzut că proiectul UE şi NATO este serios, aşa că au mers într-acolo. Este ceea ce am numit „efectul baltic“. Aşa se poate întîmpla şi în Republica Moldova.

Ovidiu Șimonca este redactor șef adjunct al revistei Observatorul Cultural http://www.observatorcultural.ro

Norman Manea vorbește despre cărţile sale (I)

februarie 15th, 2009

În primăvara lui 2008 scriitorul Norman Manea a fost invitat la Cluj pentru a i se conferi titlul de Doctor Honoris Causa, al Universităţii Babeş-Bolyai. Cu acest prilej, autorul cel mai premiat şi mai tradus din România s-a întâlnit cu comunitatea literară clujeană, cu profesorii şi studenţii de la Facultatea de Litere, în mijlocul cărora şi-a lansat primele patru volume din seria de autor publicată la Editura Polirom. După cum veţi afla din cele spuse de autor, fiecare carte dezvăluie o altă latură a scriitorului Norman Manea.

Sertarele exilului

Andrea Ghiţă: Citind Sertarele exilului, mi-am dat seama că toate întrebările pe care aş fi dorit să vi le adresez au fost puse de Leon Volovici şi răspundeţi pe larg la ele. În cadrul emisiunii Shalom, pe care o realizez la TVR Cluj, există şi o rubrică întitulată Invitaţie la lectură şi vă propun să împărtăşiţi viitorilor cititorii ai Sertarelor exilului, câte ceva despre sorgintea ei şi conţinutul cărţii

Norman Manea: Volumul cuprinde un dialog între mine şi Leon Volovici, cel care mă intervievează într-un fel, un dialog care a durat 25 de ani, o perioadă relativ lungă, importantă în biografia mea şi în istoria României, aş zice. Începe printr-un dialog epistolar între mine şi Leon, în anii 1982 – 1983, când eram foarte agresat în presa, hai s-o numesc de mahala, naţionalistă, revista Săptămâna, Flacăra, Luceafărul şi altele. În paranteză aş spune că şi atunci, ca şi ulterior, presa culturală literară din Ardeal nu s-a asociat acestor atacuri. Şi am avut încă de atunci un sentiment plăcut de solidaritate cu colegii de aici. Leon Volovici a încercat în felul acesta să-mi propună un soi de terapie a perioadei respective, care era relativ tensionată şi astenică, aş zice, prin aceste atacuri care se repetau cu tot mai multă violenţă şi, pentru cei care-şi mai amintesc cum mergeau lucrurile atunci, dacă celui care agresa îi erau permise, mai mult sau mai puţin, toate exagerările care conveneau şi cenzorilor, celui care era atacat nu i se dădea voie nici să răspundă. Erai, într-un fel, un mut, incapabil să rectifici sau să replici la ceea ce venea dinafară. Era o stare de asfixiere, într-un fel. Este un text mai lung, scris pentru mine însumi, pentru a mă elibera de ceea ce trăiam. Nu era publicabil, fireşte. Pe atunci nici nu aveam intenţia de a-l transmite în afară. Ulterior Leon Volovici a părăsit ţara şi a revenit la Bucureşti, trimis de la Yad Vashem şi având anumite conexiuni cu ambasada israeliană.

A.G. În ce an se întâmpla asta ?

N.M. Dialogul nostru s-a derulat în anii 1982- 1983; cred că materialul a ieşit din ţară prin 1985, eu am plecat în 1986. El a reuşit, fără mare dificultate, să lase manuscrisul la ambasadă, iar ei l-au transmis în afară şi l-a reprimit la Ierusalim. În felul acesta s-a făcut un transport de text.

A.G. De unde-l cunoşteaţi pe Leon Volovici şi de când ?

N.M. L-am cunoscut pe Leon în perioada când eu şi soţia mea lucram la amenajarea Muzeului Evreiesc din Bucureşti. El a venit să vadă ce facem acolo şi s-a recomandat. Nu-l cunoşteam, nu ştiam cu ce se ocupa, dar treptat ne-am împrietenit. Este o legătură care durează de destul de multă vreme, existând şi un dialog intelectual între noi. Între timp am plonjat fiecare într-o altă lume; el în lumea israeliană, eu în cea americană, dar cu rădăcini în România, pentru că de aici am pornit amândoi.

A.G. De ce aţi considerat că merită să fie publicat acest dialog epistolar ?

N.M. Mi s-a părut interesant pentru că cred că are o anumită veridicitate a perioadei respective, aşa cum am trăit-o. Nefiind destinat publicării, probabil că mi-am luat şi
mai puţine precauţii, deşi exista un pericol. La unii prieteni ai mei, colegi scriitori, se făcuseră unele percheziţii, ştiţi povestea cu Gheorghe Ursu la care s-a descoperit un jurnal şi a sfârşit cum a sfârşit…Mi se putea întâmpla şi mie. Mi-aduc aminte că atunci când un amic de al meu a păţit ceva similar, în noaptea aceea, soţia mea care era foarte panicată, am rupt nişte pagini mai violente din jurnalul meu şi le-am ars. Aşa era atmosfera atunci. Această primă parte a cărţii se petrece în România şi descrie starea unui exilat înainte de exil. Anii 1982 – 1983, o perioadă isterică în care mizeria, supravegherea, teroarea şi demenţa „conducătorului iubit”, se combinau într-o atmosferă foarte angoasantă.

A.G. E foarte interesant cum şi-a ales întrebările Leon Volovici. Fiecare întrebare ţintea, cel puţin după cum am înţeles eu, către latura, valenţa iudaică a lui Norman Manea. Mă întreb de ce-o fi făcut-o…

N.M. Asta poate ar trebui să-l întrebaţi pe el. Pentru mine a fost extrem de inconfortabil. Dacă am câştigat ceva în aceşti ani de exil, este că m-am întors în România fără sfiala de a spune că sunt evreu, că am fost şi am rămas evreu, neînţelegând prin asta neapărat mersul la sinagogă, dar înţelegând multe alte lucruri şi deloc minore. El a centrat, a focalizat întreg dialogul pe problema evreiască, deşi în răspunsurile mele i-am spus de la început că era ceva inconfortabil pentru mine. În felul acesta se apăsa şi pe nişte răni care nu erau cu totul cicatrizate şi poate nu sunt nici acum, dar el a insistat în această direcţie şi cartea are o anumită coerenţă şi din acest punct de vedere, pentru că şi ulterior, în dialogurile din anii următori, când amândoi eram într-o altă lume, întrebările au venit tot în legătură cu iudaitatea mea, cu ce a rămas şi ce s-a schimbat în ea odată cu plecarea din România.

A doua parte a cărţii este transcrierea unui interviu video făcut la Ierusalim, în 1999, când eram invitat de onoare la Târgul de carte şi fusesem selectat de fundaţia israeliană Words and Images, prezidată de Shimon Peres. Au selectat scriitorii pe care i-au considerat cei mai importanţi autori evrei contemporani de literatură, realizându-se cu fiecare câte un interviu de aproximativ şase ore. Scriitorul avea dreptul să-şi aleagă intervievatorul iar dialogul se desfăşura în limba în care scrie autorul. Eu am fost intervievat de Leon Volovici, pe care l-am ales, dar am fost şi intervievator…Şi asta este o altă carte care a apărut acum…

Înaintea despărţirii

A.G. Tocmai asta voiam să vă întreb. În Sertarele exilului, dacă nu greşesc în prima parte, vi se punea întrebarea în ce măsură sunteţi un scriitor evreu şi cu cine vă înrudiţi, şi răspundeţi că vă consideraţi ca făcând parte dintr-o filieră în care îl enumeraţi şi pe Saul Below. Apoi aţi ajuns în postura de intervievator. Ce a însemnat să fiţi reporter şi să-i luaţi interviu lui Saul Below ?

N.M. În primul rând, o surpriză că m-a ales pe mine. Eu eram în relaţii foarte afectuoase şi amicale cu el, dar eram mai curând un cititor al lui decât un foarte bun cunoscător al vieţii şi biografiei sale americane. Eu am venit târziu în America şi nu ştiam toate dedesubturile unei biografii pe care, evident, un critic american, un scriitor american, care fusese împreună cu el în viaţa publică, le ştia mai bine. El a vrut ca eu să-l intervievez şi a fost o onoare, o plăcere şi o povară, într-un fel.

M-am bucurat de acest dialog; este ultimul şi cel mai amplu interviu pe care l-a dat vreodată, într-o perioadă în care şi-a păstrat şi luciditatea şi umorul şi talentul narativ. Foarte curând după aceea sănătatea i s-a deteriorat, nu mai era aceeaşi persoană, însă eu am apucat să-l am în întregime aşa cum era în forma cea mai bună, aş zice.

A.G. Ce găseşte cititorul în cartea Înaintea despărţirii, dialogul cu Saul Below ? Ce-l poate atrage ?

N.M. Găseşte un dialog între doi scriitori din lumi diferite, cu biografii diferite, cu unele preocupări şi obsesii literare dacă nu identice, atunci similare, cu unele preferinţe culturale similare. Şi fiind vorba de un mare scriitor, găseşti la el o conştiinţă scriitoricească de mare vibraţie, extrem de lucidă şi cu o privire critică, atentă, acută, asupra lumii contemporane, dar şi amănunte biografice extrem de interesante. Să amintesc doar câteva nume care apar în acest dialog de la Troţki la Churchill, de la Kennedy la Reagen şi aşa mai departe, sau în ceea ce priveşte scriitorii de la Conrad la Kafka şi la Isaac Bashevis Singer. Cred că este o lectură interesantă şi incitantă. Sunt şi referinţe la România, pentru că printre soţiile sale s-a aflat şi o frumoasă matematiciană româncă , din familia Bagdasar care, cel puţin din intuiţia mea, deşi n-am apăsat întrebările pe această temă delicată, cred că era cea pe care a iubit-o cel mai mult. Deci avea şi o valenţă românească.

A.G. Da, asta se vede şi în cărţile lui, în Iarna decanului, de pildă.

N.M. Iarna decanului a rezultat dintr-o vizită la Bucureşti. De altfel, atunci l-am întâlnit prima dată. Există în carte un miez legat de asta, pentru că la întâlnirea de atunci de la Uniunea Scriitorilor, la care am fost invitat şi eu…Cum am mai spus şi în alte locuri, în circul acela socialist era nevoie să se arate că avem şi girafe şi pisici şi capre şi câini şi maimuţe…şi scriitori evrei. Am fost şi eu şi alţii acolo, când lui Below i s-a pus o întrebare foarte neplăcută, pe care el a înţeles-o foarte bine: „Cine este în spatele dumneavoastră, cine v-a dat Premiul Nobel ?” Asta rezonează şi cu unele discuţii din presa română de astăzi despre Nobel şi toate aceste lucruri. El a înţeles şi a răspuns foarte elegant evitând să intre în polemică. Şi eu i-am pus atunci o întrebare pe care
i-am repus-o după 20 de ani, la Boston, în cadrul interviului. L-am întrebat pe cine ar prefera între Humboldt, simbolul artistului boem, extravagant, decadent, care se autodistruge, şi Herzog, care este intelectualul evreu de tip european cu dilemele sale dintotdeauna? N-o să vă spun acum ce mi-a spus la Bucureşti şi ce mi-a spus la Boston.

A.G. Dar cei care vor citi cartea vor afla…

N.M. Sunt multe lucruri interesante. Dar, ca să revin la mine şi la Sertarele exilului…A doua parte este transcrierea interviului video cu Volovici, iar a treia parte este un interviu pe care mi l-a luat Leon Volovici la Bard în 2007. Se acoperă, astfel, o perioadă din 1982 până în 2007, în diferite locuri ale lumii la Bucureşti şi Iaşi, la Ierusalim şi la New York, la Bard. Dă şi asta o anumită dimensiune temporală şi spaţială care cred că ar putea să intereseze un lector.

Religiozitatea, câteva dintre perspectivele noului mileniu – 6. Confucianismul și Taoismul

februarie 15th, 2009

Confucianismul

Sistem filosofic în primul rând, confucianismul nu neagă existenţa unor forţe supranaturale, refuzând însă orice speculaţie pe seama acestora. Sistemul a fost creat de Confucius (551-479 Î.Hr.), pe numele său chinezesc Kongfuzi (Maestrul Kong). Trăind într-o perioadă zbuciumată a regatelor combatante, Maestrul Kong a încercat să găsească calea spre desăvârşirea intelectuală prin intermediul riturilor. Acestea sunt, după cum susţin confucianiştii, întemeiate de zei şi nu pot fi contestate. Confucius nu a dorit niciodată să vorbească despre zei, pe care însă îi respecta, conformându-se ritualurilor. Cuvintele lui au fost structurate şi aşezate pe hârtie de discipoli. În lucrarea Analecte ele au devenit cunoscute în întreaga lume. Principiile simple ale confucianismului au stat la baza întemeierii uneia dintre cele mai bune organizări statale întâlnite în istorie. Examele s-au organizat după aceste norme până în anul 1905, când, în urma impactului din ce în ce mai mare al culturii occidentale, teoria i bazată pe studiul şi aprofundarea clasicelor se prăbuşeşte.

Confucianismul a reprezentat pentru China suprema sinteză a marilor texte clasice. Cele Şase Clasice sunt: Cartea Edictelor (Shu), Cartea Stihurilor (Shi), Cartea Riturilor (Li), Cartea Muzicii (Yue), Cartea Schimbărilor (Yi) şi în fine Analele Primăverii şi Toamnei (Chunqiu). Legenda atestă implicarea activă a lui Confucius în corectarea şi editarea acestor cărţi, însă nu există certitudini în acest sens. El însă face dese referiri la motivele centrale ale acestor opere, în fapt pilonii filosofiei confucianiste.

Respectul pe care trebuie să îl arăţi în faţa părinţilor, în faţa conducătorilor şi în faţa tuturor celorlalţi oameni, iată baza acestei filosofii. Doar prin învăţare poţi ajunge la desăvârşire şi doar urmând riturile cu rigurozitate poţi învăţa.

Discipolii lui Confucius i-au purtat mai departe învăţătura, împărţindu-se în numeroase şcoli între care de-a lungul timpului au existat numeroase conflicte. Cei mai importanţi confucianişti au fost Mozi, Mencius, Xun Zi. Aceştia se axau pe un principiu central al filosofiei confucianiste, construindu-şi dialectica pe baza aparentei opoziţii ideatice faţă de restul ideilor. O altă fracţiune care a influenţat confucianismul în fazele sale ulterioare a fost şcoala legistă, cu reprezentantul ei cel mai de marcă Han Feizi.

Apariţia meteorică pe planul religios în cadrul unui sincretism confuciano-budist s-a petrecut cu aproximaţie între anii 1400-1600 însă nu a reuşit să reziste. În ciuda acestei experinţe religioase, este clar că doctrina confucianistă rămâne în esenţă una filosofică, fiind practic singura doctrină filosofică orientală autentică, fiinţând separat de orice doctrină religioasă.

Taoismul

Tao a jucat un rol important în cadrul filosofiei orientale. Ca scop ultim, absolut, ca o cale mistică atotprezentă sau ca o cale a riturilor (în viziunea confucianistă), ideea de Tao ilustrează cel mai bine concepţia orientală despre viaţă.

Lao Zi este considerat întemeietorul de drept al taoismului, însă există lucrări care susţin teza care îl propune pe Zhuang Zi ca predecesor al Bătrânului Magistru. Nu se poate face o distincţie clară între aceşti doi veritabili teoreticieni ai taoismului.

Lucrarea de referinţă rămâne însă Daodejing. Ea este atribuită lui Lao Zi şi reprezintă singura scriere a acestuia. Legenda ne spune că Lao Zi a scris principiile filosofiei sale la rugămintea unui paznic de frontieră, chiar înainte să plece în pribegie.

Taoismul respinge în mod explicit moralismul confucianist şi activismul moist, încercând să răspundă câtorva probleme arzătoare ale perioadei. Astfel, în Daodejing este prezentată o cale (Tao). Calea inacţiunii, specifică taoismului, este ilustrată prin metafora apei. Aceasta este maleabilă, ia forma oricărui vas în care este pusă şi învinge întotdeauna întocmai prin această proprietate. Curgerea apei nu poate fi înfrânată, iar omul înţelept învaţă să urmeze calea firească spre succes, să învingă natural, fără să forţeze. Ceea ce este moale învinge întotdeauna ceea ce este puternic. Pentru a dezvolta această idee Lao Zi ne prezintă exemplul florii… Aceasta la naştere este moale, alunecă în voia vântului, în timp ce înaintea morţii este rigidă, uscată, deci tare. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu omul, care la naştere este moale. De aceea, starea pe care taoiştii o consideră ideală este infantilitatea, când, în afara problemelor, tânărul născut \”suge direct de la matcă\”. Filosofia lui Lao Zi este una a renunţării, asemuindu-se din acest punct de vedere cu hinduismul. Viaţa nu trebuie să fie epuizată în acţiuni inutile, pentru că singură neclintirea învinge întotdeauna.

Conceptul principal, laitmotivul filosfiei taoiste este Tao (Calea). Cuvântul are mai multe sensuri, în funcţie de dialect. Calea este pentru Lao Zi inerentă oricărei acţiuni. Tao există în afara timpului, şi totuşi în fiecare particulă a sa. Construcţia conceptului se bazează pe relaţii antagonice. Tao cel adevărat este cel ce nu poate fi definit. În momentul în care se încearcă o determinare spaţialo-temporală a sa, conceptul îşi pierde calitatea principală, ingogniscibilitatea. Tao despre care se poate spune ceva nu este Tao. Tao nu există şi totuşi este pretudindeni. Tao nu acţionează şi totuşi toate se înfăptuiesc după ordinea sa. În neclintirea sa el este totuşi pretudindeni. Omul înţelept învaţă să îşi trăiască viaţa în acord cu Tao şi obţine totul în ciuda faptului că el nu doreşte până la urmă nimic.

Scrisă într-un stil criptic, cartea a suscitat controverse prin varietatea de sensuri probabile. Structurată în 81 de versete, lucrarea sintetizează întreaga concepţie ideatică specifică taoismului clasic. Pe parcursul timpului, multe dintre principiile iniţiale s-au alterat, afundându-se în numeroase clişee alchimice.

Filosofia taoistă s-a degradat de-a lungul timpului, din cauza aplecării discipolilor asupra procedeelor mistice de prelungire a vieţii. Au fost înfiinţate rituri de divinaţie care au transformat taoismul într-o religie ritualică asemănătoare celorlalte culte religioase orientale. Apropierea taoismului de budism a răpit din puritatea filosofiei lui Lao Zi. Cu toate astea taoismul (care, alături de shintoism, este singura religie încă existentă în cadrul căreia nu au existat schisme) se bucură astăzi de popularitate, având nu mai puţin de 420 de milioane de adepţi, fiind a treia ca număr din lume.

Universul filosofic oriental uimeşte prin complexitatea sa. Lucrările clasice sunt elaborate minuţios, pe parcursul multor secole, reprezentând practic o sinteză a generaţiilor care le asigură perenitatea.

Prin numeroasele reanalizări şi restructurări, filosofia orientală a reuşit să reziste timpului, fiind astăzi capabilă să ofere o alternativă viabilă lumii occidentale profund desacralizate.

Cred că, în căutarea noastră perpetuă, ar trebui să ne aplecăm cu atenţie asupra acestei lumi. Ar trebui să încercăm să înţelegem geneza gândirii orientale şi ramificaţiile ei incredibile. Orientul este până la urmă singura variantă diferită esenţial de lumea noastră. Lumea islamică fiinţează între aceleaşi puncte de reper (mă refer aici la monoteism, la fundamentarea pe logos a credinţei şi la ritualistica asemănătoare, islamul fiind până la urmă o religie de sinteză târzie), creştinismul a rămas închistat în aceleaşi prejudecăţi ca la începuturi, iar alte culte mai există doar nominal, neavând forţa de a schimba ceva pe plan ideologic. Lumea orientală este însă puternică şi reprezintă o alternativă serioasă la modul de viaţă occidental. Anii ce urmează vor fi martorii unui adevărat conflict între aceste două mentalităţi total diferite. Trebuie să înţelegem înainte de a putea condamna şi am face bine să înţelegem pentru că numai noi avem de câştigat…

\”Ceea ce este domol, e lesne de ţinut. Ceea ce încă nu este vădit, e lesne de pus la cale; ceea ce este gingaş, e lesne de a fi zdrobit; ceea ce este mărunt, e lesne de a fi împrăştiat. Înfăptuieşte lucrurile când încă nu au cunoscut neorânduiala. Un arbore nemăsurat s-a înălţat dintr-un lăstar subţire; un foişor cu nouă caturi s-a ridicat dintr-o movilă de ţărână; un drum în depărtări începe cu întâiul pas. Cel cu acţiune nu va izbândi; cel care ţine cu înverşunare va păcătui.

Iată de ce Omul Sfânt nu are acţiune şi prin urmare nu este înfrânt; nu ţine cu înverşunare, de aceea nu greşeşte. În lucrarea lor, oamenii sunt adesea aproape de izbândă, însă nu izbândesc. Fii chibzuit şi la sfârşit, la fel ca la-nceput, astfel nu îţi vei irosi lucrarea.

De aceea, Omul Sfânt doreşte ceea ce nu este \”dorinţă\” şi nu preţuieşte obiectele greu de căpătat. El învaţă ceea ce nu este \”învăţătură\” şi se înapoiază în locul din care oamenii s-au îndepărtat. El caută a sluji firea \”celor zece mii de fiinţe şi lucruri\”, ci nu se încumetă să aibă acţiune.\”

Lao Zi – Daodejing, capitolul LXIV

Tupeu de arhitecţi şi ţepe imobiliare

februarie 15th, 2009

Săptămâna asta, Consiliul General al Municipiului Bucureşti are temă de partid să aprobe una dintre cele mai babane mânăreli urbanistice ale Capitalei din ultimii ani: PUZ-ul pentru „turnurile de la Cişmigiu“. Dacă staţi încă în cumpănă între a vedea ce conţine acest Plan de Urbanism Zonal (PUZ) şi, de exemplu, a da la o parte frigiderul ca să trageţi un mop zdravăn pe dedesubt, vă recomand cu căldură prima variantă: e mult mai incitantă. Sub frigiderul dv. n-au cum să existe surprize mirositoare la fel de multe ca în proiectul de hotărâre postat la
http://www4.pmb.ro/wwwt/L52/docs/1720090130.pdf şi a cărui consultare publică se încheie mâine.

Ce dacă el e întocmit de Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“ (prin aripa ei puternic lucrativă, anume Centrul de Cercetare, Expertiză, Proiectare şi Consulting), ştampilat de arhitectul- şef al Capitalei în funcţie la data de 27 februarie 2008 şi avizat de cei şapte îngeri din vămile văzduhului, aceia care mănâncă urechile petentului de rând, aşteptând acum doar aprobarea lui Dumnezeu-Tatăl? Asta n-a împiedicat să se strecoare înăuntru, mare, vizibilă, următoarea eroare de aritmetică elementară, în tabelul de bilanţteritorial: construcţii (79%) + accese auto (3,5%) + accese pietonale (0,7%) + spaţii verzi (25%) + 100%. Dv. şi mie, desigur, ne dă rezultatul la adunare 108,2%, ceea ce ar putea crea oarece dileme executantului. Însă experţii de la „Ion Mincu“ ştiu să lucreze cu numere complexe, iar constructorul român ştie el şi fără plan din care bucată să taie.

De regulă, un PUZ românesc are rolul să facă praf Planul de Urbanism General, introducând derogări punctuale de la regulile de construcţie, după nevoia privatului care îl iniţiază şi plăteşte. Exact asta face şi documentul în chestiune: „înţeapă“ regimul de înălţime în zona respectivă, mult peste cel de 16 metri prevăzut în PUG, pentru ca proprietarul parcelei din strada Brezoianu 23-25, SC Universul SA, să poată ridica nişte clădiri cu aspect încă neprecizat.

Şi la cât îl urcă? Ei, aici intervine a doua frumuseţe a acestui dosar, pe care îl puteţi răsfoi la adresa de web indicată: nu se ştie clar. Planşele desenate (urât, cu mâna, ca pe vremea lui Pazvante) de experţii menţionaţi vorbesc despre 42 de metri, pentru unul dintre corpurile de clădire ce va avea 12 etaje. Însă în avizul provizoriu al Direcţiei Trafic apare acelaşi corp de clădire cu structura de 3 nivele subsol şi 30 de etaje deasupra. Pare că tot umblând după avize, proprietarul a arătat fiecărei autorităţi un alt proiect, pe care a luat ştampila, iar la final va alege el ce e mai drăguţdin fiecare. Întrebarea nu e de ce poate el s-o facă, ci cum de reuşeşte cu atâta eleganţă să obţină aprobări pentru turnuri lângă Cişmigiu, cu documentaţie făcută pe colţul mesei, în vreme ce un prieten de-al meu dentist a umblat de i-au sărit capacele pentru aprobarea unei firme cât o foaie de caiet, pe care s-o pună pe zidul casei.

Tot iluştrii cercetători, expertizori şi consultingi de la Facultatea de Arhitectură au mai produs şi un al treilea episod de matematică distractivă: au calculat că la o suprafaţă desfăşurată de 26.400 metri pătraţi, investitorul ar trebui să asigure pe proprietate loc de parcare pentru fix 100 de maşini. Însă, conform unei hotărâri a Consiliului Municipal din 2006, obligativitatea este de un loc la 100 metri pătraţi pentru rezidenţial sau un loc la 60 metri pătraţi (sau chiar mai puţin) pentru alte funcţiuni publice precum hotel, spaţii de birouri, piscină etc. – ce spune comanditarul că vrea să facă pe Brezoianu 23-25. Cu alte cuvinte, dacă e să se respecte legea, trebuie făcute între 260 şi 440 de locuri de parcare. Însă, doar dacă e…

Acum, dacă e să fim complet lipsiţi de umor, tot legea mai spune că un asemenea PUZ trebuie discutat cu vecinii, făcute consultări publice, iar buna practică internaţională recomandă ca iniţiatorul să facă o machetă pe care s-o expună undeva, s-o vadă şi poporul prost care nu ştie să citească planşe făcute cu laba gâştii de experţii de la „Ion Mincu“. Proiectul de Hotărâre supus aprobă rii aleşilor locali zice pe undeva că ar fi fost trei runde de consultări la care nu s-au primit obiecţii, dar nu se ştie când şi cu cine.

Dimpotrivă, are aerul că acest dosar încropit, cu detalii care se contrazic şi avize nesemnate, trebuie trecut cât mai repede şi în tăcere prin CMB săptămâna asta, iar noi aflăm de el doar datorită vigilenţei a 5-6 ong-işti pe biciclete, care ziua muncesc pentru o pâine, iar seara îşi sacrifică timpul liber pentru a apăra integritatea urbanistică a Capitalei. Asta, în vreme ce aceia plătiţi s-o apere – politicieni locali şi arhitecţi milionari, care predică cu gura rotundă pe la workshopuri estetica spaţiului mioritic – tac ca mortul în păpuşoi şi îşi încasează taxele de expertiză.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul zilei evz.ro

Andrei Jdanov: Pontiful stalinismului dezlănţuit

februarie 15th, 2009

Expresie a bolşevismului în forma sa paroxistică, stalinismul a fost un proiect de transformare a condiţiei umane.

Niciun mijloc nu era considerat inacceptabil câtă vreme servea scopul apocalipticmilenarist. La lansarea de la Târgul „Gaudeamus“ a cărţii „Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului“ (autori – subsemnatul şi Cristian Vasile), apărută la Editura Humanitas, dl Theodor Paleologu propunea analogia între ideologul şef al comunismului românesc şi personajul dostoievskian al Marelui Inchizitor. Într-adevăr, Răutu a făcut parte din specia acelor sacerdoţi deopotrivă fanatici şi cinici, pentru care sacrificiile umane (ale altora, nu ale lor, desigur) erau mereu justificate de o pretinsă cauză superioară. Zelotul paradigmatic, exponentul şi inspiratorul acestei falange de posedaţi ideologi (au existat în fiecare „famiglie“ politică stalinistă) a fost Andrei Aleksandrovici Jdanov (1896-1948). Revin la acest magnat al stalinismului în forma sa cea mai înverşunată pentru că s-a scris mult în ultima vreme pe tema similitudinii dintre formula mentală a lui Răutu şi aceea a modelului său moscovit. Nu multă lume ştie astăzi cine a fost Jdanov şi ce rol odios a jucat el în campaniile deşănţate de distrugere a valorilor literare, muzicale, cinematografice şi ştiinţifice din URSS.

Activist din categoria dură, devotat fără preget lui Stalin, Jdanov a fost prototipul militantului lipsit de caracter, personalitate ori frământări psihologice. A îndeplinit ordinele despotului sociopat fără murmur, s-a pretat la cele mai josnice acţiuni pentru a satisface setea de putere a celui numit de Martin Amis „Koba cel Groaznic“. Relativ cultivat, cunoscător al marii literaruri ruse, vorbitor de franceză, Jdanov a fost în egală măsură un personaj fără şira spinării, oricând disponibil pentru cele mai sordide aranjamente. Urmaşul lui Serghei Kirov la conducerea organizaţiei de partid din Leningrad a organizat epurările cumplite din anii Marii Terori, în compania altor acoliţi ai lui Stalin şi sub bagheta acestuia. Şi-a construit un cerc de colaboratori care aveau să devină extrem de influenţi mai ales după 1946 când Jdanov a dobândit poziţia de principal aghiotant al lui Stalin în secretariatul CC.

Numele „piticului sângeros“ Nikolai Ejov a intrat în memoria unei populaţii decimate şi terorizate drept ejovşcina, epoca lui Ejov. Tot astfel campaniile isterice împotriva cosmopolitismului, formalismului, „decadentismului“ organizate de patronul ideologiei, mai ales între 1946 şi vara anului 1948, când înceta din viaţă în urma unui infarct, sunt ştiute sub denumirea de jdanovşcina. Fiul lui Jdanov, Iuri, a fost un scurt timp căsătorit cu Svetlana, fiica dictatorului, şi a lucrat ca şef al sectorului ştiinţă al CC. O anumită bravadă l-a făcut să-şi exprime reţinerile în raport cu şarlatanul Trofim Lîsenko, pseudo-agronomul care a condus cruciada împotriva geneticii. Criticat de Stalin, Iuri şi-a făcut „autocritica“, iar tatăl său a patronat persecuţiile împotriva oamenilor de ştiinţă care refuzau să accepte aberaţiile primitivului neo-lamarckism al lui Lîsenko şi al asociaţilor săi cu ambiţii filosofarde precum Isaak Prezent, Mark Mitin şi Pavel Iudin. În 1946, Jdanov a fost autorul rezoluţiei de pomină „Despre revistele «Zvezda» şi «Leningrad»“, care au dus la anatemizarea Annei Ahmatova şi a lui Mihail Zoşcenko. Discursul lui Jdanov de condamnare a marii poete Ahmatova (denunţată drept o „combinatie de târfă şi călugăriţă“), al cărei soţ, poetul Nikolai Gumiliov, fusese executat în timpul lui Lenin, rămâne una dintre piesele cele mai abjecte ale dosarului obscurantismului stalinist. Fiecare rând al acestui text de funestă amintire a fost verificat şi editat de Stalin personal, care nutrea o ostilitate viscerală în raport cu o scriitoare ce refuzase să se înregimenteze în detaşamentul „inginerilor sufletului uman“. Acelaşi Jdanov a fost direct implicat în pregătirea documentelor legate de înfiinţarea Cominformului în toamna anului 1947 şi, în iunie 1948, a fost, împreună cu Stalin şi Molotov, artizanul excomunicării lui Tito ca trădător, asasin şi spion. Nu este exagerat să spunem că pentru Răutu ori Chişinevschi a-l emula pe Jdanov însemna maximă aspiraţie.

În remarcabila sa biografie a lui Jdanov (McGill University Press, 2004), bazându-se pe o imensă cantitate de documente din arhivele Biroului Politic stalinist, pe interviuri adâncite, inclusiv cu Iuri Jdanov, pe memoriile lui Hruşciov, Mikoian, Şepilov, istoricul Kees Boterbloem ajunge la următoarea concluzie, perfect aplicabilă, cred eu, lui Răutu, ferventul discipol al lui Jdanov de la Bucureşti: „Andrei Jdanov a fost un personaj loial lui Stalin fără nicio şovăire, partenerul neabătut al acestuia întru crimă. Fidel unei moralităţi perverse şi glorificându-şi stăpânul, Jdanov a fost gata să comită cele mai oribile crime ca partener al omului pe care l-a adorat drept Mesia al Evangheliei după Karl Marx. Astfel, Jdanov a capotat integral în îndeplinirea „celei mai elementare datorii a unui conducător politic, aceea de a asigura pacea, de a susţine legea şi de a ocroti viaţa (Peter Sloterdijk, «Critica raţiunii cinice»)“.

Parlamentari, încă un efort şi deveniţi legiuitori!

februarie 15th, 2009

Nu cred că am avut vreun guvern, de la revoluţie încoace, care să nu fi promis că nu va abuza de ordonanţe de urgenţă şi care, la puţină vreme după ce şi-a început guvernarea, să nu fi „legiferat“ prin ordonanţe de parcă nu ar exista Parlament.

Din păcate, în fapt, dacă ne uităm la viteza de lucru a aleşilor noştri, Parlament nu prea este, oricum nu atât cât ar trebui astfel încât nevoile de legiferare să fie satisfăcute oportun pentru necesităţile vieţii publice. De aici, scuzele guvernelor succesive în ce priveşte abuzul de ordonanţe şi însuşi abuzul! Eu însumi nu aş vrea să scuz guvernele, deşi înţeleg raţiunile pentru care şi-au uitat aşa de repede promisiunile şi s-au pus pe emis ordonanţă după ordonanţă. Mai mult, pot pune deja mâna în foc că la fel va trebui să procedeze şi actualul guvern, cel puţin dacă noul Parlament nu-şi aminteşte că principala raţiune de a fi este legiferarea, nu cenzurarea exceselor legislative ale Guvernului.

Vreau să fiu limpede – ordonanţa de urgenţă este o procedură legală, cu temei constituţional, adesea poate compensa lentoarea celor două Camere ale Parlamentului, dar abuzul de ordonanţe nu mi se pare cea mai democratică procedură posibilă, chiar dacă Parlamentul poate cenzura ulterior ordonanţele Guvernului. Ca să nu mai spun că, adesea, între momentul producerii ordonanţei şi sancţionarea
sa – acceptare, modificare, respingere – de către Parlament, aceasta poate produce efecte ireversibile, uneori grave.

Ordonanţa pe baza căreia, prin hotărâre de guvern, contractul de explorare încheiat cu firma canadiană a devenit şi contract de exploatare a rezervelor de petrol şi gaze din platoul continental al Mării Negre, partea ce ne-a revenit în urma sentinţei Tribunalului de la Haga este un caz-şcoală, de manual aş spune, privind consecinţele unei ordonanţe de urgenţă, chiar dacă aceasta n-a devenit lege prin acordul Parlamentului. Deci, Guvernul a dat o ordonanţă de urgenţă, pe baza acesteia a emis hotărârea respectivă de guvern, Parlamentul a respins ordonanţa, dar contractul de explorare-exploatare încheiat cu firma canadiană e perfect valabil, „beton“ în formularea dlui Emil Boc! Dacă aşa este, ca şi preşedintele Băsescu, nu înţeleg motivul gâlcevii. Cum nu pricep ce înţelege dl Boc prin faptul că „va face totul“ pentru anularea contractului, dacă acesta e beton?! În ce mă priveşte, aş vrea să se poată găsi o chichiţă legală prin care contractul să fie denunţat şi România să poată profita mai bine de resursele care eventual există acolo. Dar dacă soluţie legală nu e, rămânem cu redevenţe de 3-13 procente şi fără vreun control asupra destinaţiei petrolului şi gazelor.

Nu ştiu cum se va sfârşi acest caz, oricum nu cred că avem prea multe motive de optimism. Pe de altă parte, nu e prima ordonanţă din ultimii vreo 20 de ani dată în favoarea unei singure firme, a vreunui „partener privilegiat“. Nu vreau să vorbesc de mită, nici de încălcarea voită a intereselor naţionale, că nu am probe. Dar ceva tot vreau! Dacă tot avem Parlament, dacă tot şi-a mărit bugetul pe vremuri de criză, aş vrea ca acesta să şi muncească.

Cu cât ar legifera mai repede şi mai bine, cu atât spaţiul liber pentru ordonanţe ar fi mai mic!

Acest articol a apărut inițial în Cotidianul cotidianul.ro

Microbicid eficient in protejarea femeilor impotriva infectiei cu virusul HIV

februarie 15th, 2009

În aceasta saptamana in Canada, la Montreal in cadrul unei conferinte anuale despre infectia HIV s+au prezentat rezultatele primului studiu clinic în acest sens.

Cercetătorii americani de la Institutului American de Studiu a Alergiilor si Maladiilor Infectioase, au creat un gel vaginal microbicid care poate fi eficient in protejarea femeilor impotriva infectiei cu virusul HIV.

Microbiocidul, PRO 2000 este produs de laboratoarele americane Indevus Pharmaceuticals in Massachusetts.

Acest gel sau o crema microbicida aplicata local in zona vaginala poate preveni infectarea cu virusul HIV sau transmiterea altor boli cu transmitere sexuala.

Cercetatorii au demonstrat ca acesta nu este periculos si ca este eficient in cazul a aproximativ 30% dintre pacientele participante la studiu.

Dr. Anthony Fauci, director al Institutului American de Studiere a Alergiilor si Maladiilor Infectioase din cadrul Institutului National al Sanatatii din America, care a finantat o parte din costurile acestui studiu clinic, a declarat “Bineinteles ca mai avem nevoie de alte dovezi pentru a demonstra ca PRO 2000 protejeaza femeile impotriva infectarii cu HIV, dar rezultatele studiului sunt incurajatoare”

Sudiul clinic de faza a II-a, la care au participat mai mult de 3.000 de femei, este prima cercetare care testeaza calitatile unui microbicid vaginal impotriva virusului HIV.

sursa: Pharma Business

Republica Moldova – codașă la toate capitolele

februarie 15th, 2009
R. Molodova la răscruceR. Molodova la răscruce

Ați auzit probabil de binecunoscuta expresie a lui Murphy: nu dispera – mâine va fi și mai rău! În actuala situație în care se află R. Moldova mă întreb: dar unde mai rău decât atât? Înainte de a mă acuza de pesimism, vă recomand să aruncați un ochi pe agenţiile şi portalurile de știri. Și dacă după lectura fluxului informațional vi se pare că situația de la noi este OK, mai bine nu continuați să citiți acest articol. Personal, după cele citite, zilnic, nu am cum să eman prea mult optimism.

Afirm cu toată certitudinea că, la acest început de an, știrile postate pe agențiile autohtone (aici nu mă refer și la posturile tv, deoarece acolo, la capitolul informare, e o cu totul altă situație, în funcție de cine „comandă muzica”) generează un pesimism cras. Și nu e vina lor. Este clar că merge ceva prost în societatea moldovenească, iar campania electorală care se apropie amplifică și mai mult această stare de spirit. Pentru a sugera actuala conjunctură voi face o retrospectivă a știrilor apărute pe parcursul unei singure zile.

Pe lângă presupusele tentative de asasinat, arestările politicienilor și problema gazului rusesc care ajunge în R. Moldova numai când vor vecinii de la Răsărit, primele care mi-au atras atenția au fost rezultatele mai multor sondaje și studii sociologice, care nu sunt deloc îmbucurătoare.

Moldova – stat parțial liber

Astfel, raportul „Freedom in the world 2009″ („Libertatea în lume”), realizat anual de către organizaţia americană „Freedom House”, arată că situaţia drepturilor politice în R. Moldova s-a înrăutăţit față de anul trecut. RM a ajuns să facă parte din categoria ţărilor „parţial libere”. Motivele, așa cum le știm și noi, sunt vechi și perpetue: corupția, părtinirea politică în distribuirea alocărilor bugetare, politizarea investigaţiilor anticorupţie, îngrădirea accesului la informații (poate de aceasta și sunt tot mai mulți politicienii din opoziția de la noi cei care își fac în ultima vreme bloguri (vezi news.yam.ro)). În paranteză fie spus, România, “ultimul imperiu al Europei”, cum a denumit-o V. Voronin, se clasează la categoria „statelor libere”. Oare care e lecția?

Accesul la informaţie – nesatisfăcător

Centrul “Acces-info” a publicat un nou raport trimestrial al grupului său de experţi în care sunt atestate mai multe cazuri de îngrădire a accesului la informaţie. Deși specialiștii spun că s-ar fi atestat o uşoară îmbunătăţire în această privință (ei oferă 2.4 puncte din 5) față de trimestrele trecute, oricum în R. Moldova mai este mult de lucrat asupra culturii informaționale. Cazurile din ultimii, ani examinate în instanţele de judecată pentru accesul la informaţie, sunt suficiente (peste 300). De altfel, este corectă remarca preşedintelui Acces-info, Vasile Spinei: “Un impediment este şi ignorarea prevederilor legislative de către un număr mare de funcţionari, pe de o parte, şi de analfabetismul juridic răspândit în societate, pe de altă parte”.

Personal cred că jurnaliștii ar trebui să se adreseze în instanţa de judecată de fiecare dată când li se încalcă dreptul la informaţie pentru a contribui în acest mod, dacă altfel nu se poate, la educarea funcţionarilor publici care ignoră legislaţia în vigoare.

La coada clasamentului economic

Moldova pierde poziţii și în clasament pentru libertatea economică – „Index of Economic Freedom” – realizat de fundaţia americană „Heritage” şi „The Wall Street Journal”. Astfel, aflăm că, în topul pentru anul 2008, Moldova s-a clasat pe locul 120 printre cele 179 de state. Totodată, pentru R. M. performanţele la categoriile „libertatea monetară”, „libertatea investiţiilor” şi „combaterea corupţiei” sunt reduse. Presa titrează că investiţiile străine înregistrează dificultăţi, de la ineficienţa birocratică până la restricţiile directe. Nu este deloc de neglijat nici nivelul semnificativ de corupţie existentă în majoritatea instituţiilor publice. De aici și faptul că mituirea şi corupţia cumulate sunt un imediment serios pentru investitorii străini. Dar oare numai pentru aceștia? Nu și pentru noi, cetățenii simpli?

Corupția în floare

Totuși, într-o democrație ca cea de la noi, ingeniozitatea își spune cuvântul. Pentru cei care au salariile mici, și nu numai, anume corupția este ieșirea din impas. Nu o spun eu, ci un sondaj online al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și a Corupției (CCCEC) care titrează: “Salariile mici favorizează corupția”. Cifra celor care sunt de această părere este îngrijorătoare. Mai bine de jumatate din participanții la sondaj – 51,7% – au răspuns pozitiv la această afirmație.

În același context, un alt studiul sociologic, lansat de curând la Chişinău, realizat de către asociaţia obştească „Iniţiativa Social-Rurală” (ISR) atestă că 66% din respondenţii din raioanele Anenii Noi şi Ialoveni susțin că în judecătorii se recurge frecvent la bani, cadouri şi contacte personale pentru a soluţiona cazurile (Info-Prim Neo). Potrivit sondajului, pentru soluţionarea litigiilor în instanţele de judecată, 43% dintre respondenţi au mărturisit că se dă mită intermediarilor, 37% – avocaţilor şi 15% – direct judecătorilor. Aici voi cita un expert de la Institutul de Politici Publice (IPP) care spunea: „Vă pot garanta că majoritatea cetăţenilor care au treabă cu justiţia sau cu administraţia noastră publică, devin în timp cetăţeni pierduţi pentru Republica Moldova”. Este adevărat.

Inflația la cote înalte

Revenim la „Index of Economic Freedom”. Clasamentul atestă că în R. Moldova nivelul inflaţiei este unul înalt. Săptămâna trecută a fost emis un comunicat de către Ministerul Economiei și Comerțului despre scumpirile din ultima perioadă. Nimic nou sub soare, ba dimpotrivă, mai mult m-am întristat când am văzut toate cifrele scumpirilor adunate grămadă. Tot la capitolul economie Ministerul Economiei și Comerțului încearcă, dar fără folos, să mai învioreze situația anunțând că rata inflației pentru anul 2008 a fost de 7,3%. Se prea poate să nu fie tocmai așa.

Analistul economic Veaceslav Ioniță susține că această cifră nu este credibilă pe motiv că, după părerea lui, inflația reală pe care au resimțit-o cetățenii este de cel puțin 13,2%. Mai mult, expertul susține că cifra anunțată public nu este credibilă și “este politică”, deoarece vine din partea Biroul Național de Statistică. Ioniță susține că “această structură își coordonează cifrele cu Ministerul Economiei”, iar în acest an, inflația a fost „camuflată și pusă pe umerile gastarbeiterilor”.

Scad și remitențele

Când spunem gasterbaiteri ne amintim de moldovenii plecați la muncă peste hotare. Deși, pentru actuala guvernare informația potrivit căreia în 11 luni ale anului trecut remitenţele au crescut cu peste 38% față de 2007, depăşind cifra de 1,5 mlrd. USD (echivalentul a peste 15,7 mlrd lei, la cursul oficial al BNM), ar putea fi motiv de bucurie, pentru oamenii simpli, rămași acasă fără de cei dragi, nu e. Să datoreze oare această creștere plecării mai multor concetățeni în afară? Nu pot să vă spun deocamdată, deoarece, în această chestiune, de obicei, cifrele reale nu sunt cunoscute.

Acum însă, criza îi va afecta și pe moldoveni. Așa cum declara anterior și reprezentantul permanent al Fondului Monetar Internaţional, Johan Mathisen, cererea de forţă de muncă în statele europene va afecta și cetăţenii moldoveni care lucrează peste hotare, iar, drept consecinţă, volumul banilor transferaţi în R. Moldova va scădea.

Cine pleacă nu se mai întoarce

Dacă am început cu această problemă – plecarea moldovenilor la muncă peste hotare, o altă știre titrează declarația MAI potrivit căreia o formaţiune politică din R. Moldova a organizat plecarea în Franţa a unui grup de tineri, dintre care doi nu au mai revenit în ţară. Păi, la ce să mai vină? Sunt motivați ei cumva să se întoarcă, oare? Au locuri de muncă, locuințe, sau posibilitatea de a-și construi un viitor mai bun decât acolo unde au rămas? NU! Și asta o știm cu toții. Nu este secret că moldovenii fug valuri peste hotare din disperare și sărăcia lucie care ne înconjoară. Nici nu e de mirare sau nu constituie o noutate că, odată scăpați, conaționalii noștrii au rupt-o la fugă, pe drept cuvânt, unde au apucat. Oare de ce azi avem peste un milion de cetățeni la muncă peste hotare (cifra vehiculată neoficial)?! De ce ne întrebăm „de ce au rămas doi tineri în Franța” și nu ne întrebăm de ce au ales să nu mai revină un milion?

Înțeleg că, în acest context, îngrijorarea e legată direct de implicarea unui partid politic, dar să privim mai profund în miezul problemei, de unde și concluziile.

Relaţia cu cetăţenii săi – una foarte proastă

Aceasta este concluzia experimată de către experții IPP. Potrivit lor, va veni un moment când adeziunea cetăţenilor moldoveni faţă de stat va fi pusă testării. Pentru a preveni un rezultat nefavorabil, factorii decizionali ar trebui să includă în “Strategia de securitate naţională” un capitol care să prevadă un mecanism de fundamentare a relaţiei dintre stat şi cetăţean. Totodată s-a abordat și faptul că cetăţenii renunţă la cetăţenia Republicii Moldova. “Acesta este doar un aspect al problemei” a menționat un expert IPP. Problema nu este că își iau o a doua cetățenie, ci este a cui cetățenie, adică a cărei țări? Să nu uităm că în ultimii ani statul rus a avut mână liberă la acordarea cetățeniei ruse moldovenilor. Așadar, aceasta ar trebui să ne pună pe gânduri în primul rând și în al doilea că statul nostru se discreditează tot mai mult în ochii cetățenilor săi de vreme ce aceștia acceptă cu disperare oricare cetățenie care oferă mai multe oportunități decât cea moldovenească. Aici e de fapt miezul problemei.

Opt probleme și nu numai…

În concluzie, opt știri cu tematici arzătoare pentru R. Moldova, opt subiecte care ar trebui să dea de gândit celor responsabili precum și nouă tuturor. Într-un stat în care, potrivit rapoartelor, există masiv corupția, lipsa de acces la informație, exodul masiv al cetățenilor peste hotare și căutarea de căi pentru a evada de aici, ceva înseamnă că nu merge și undeva piesele nu se mai leagă. Ce nu merge?

Metaforic vorbind – motorul politic, acolo de unde începe totul.

Stela Popa, www.stelapopa.unimedia.md

Prin Europa, drogându-ne în timp ce ne stingem

februarie 15th, 2009

Mă droghez de ceva vreme. Mă droghez cu speranţe. Mă droghez cu speranţe care, în mintea mea, tind să ia locul realităţii. Şi nu ştiu dacă fac bine. Pentru că, totuşi, mă droghez. Adică încerc să ofer iluziei mai multe şanse decât realităţii. Europa iluziei nu este şi Europa politică reală.

Acum câţiva ani, bunăoară, însoţită de un bun prieten, am vrut să revăd câteva din părţile mai ascunse ale Parisului. Una dintre ele a fost Rue des Rosiers, unde am ajuns din păcate într-o sâmbătă. La Sacha Finkelzstajn, închis. Fără plăcinţele cu miere, deci. Brutăria evreiească şi cea yddish, cea din Rue des Écouffes erau şi ele închise. Şi galeria de artă, de unde cu doi ani înainte cumpărasem o menora cu garnitură de chihlimbar şi un portret al lui Herzl (unul din primii jurnalişti ce era şi un mare vizionar), avea storurile pe jumătate trase. Librăria. Passons, zidul prinsese puţină igrasie. Editura. Apoi ochiul îmi cade pe Florence Finkelystajn, cu gastronomia yddish a Europei Centrale şi de Est, închis pentru renovare. Data viitoare voi veni direct aici, 24, Rue des Ecouffes 4° arrt ( à l’angle du 19, Rue des Rosiers ). L’As du Fallafel. Câteva oferte. Le reţin în agendă. Blitzul se defectează aici, dar îl repar repede.

Vitrinele cu piese de anticariat, ca nişte cutii cu surprize de pe vremea bunicii din stetl. Goldenberg şi Pletzl, cu delicatesele ascunse după lacăt, de data aceasta. Kosher Pizza, un desen cu Steaua lui David riguros pusă in efigie pe perete. Mi-Va-Mi, deasupra căruia zidul se scorojise puţin iar balcoanele miniaturale din fier forjat schiţează un păiajen. Casele cu un etaj şi cu o cameră mare în spatele magazinului aflat din faţă, anume construite pentru ca proprietarii să le poată părăsi uşor, în caz de razii. Mai sus, case cu două-trei etaje, parcă aplecându-se deasupra străduţelor pavate, ca nişte femei slăbănoage ce vor să te ia în braţe. Am regăsit un Jo Goldenberg îmbietor. Paharul de Carmel aburind sub buzele mele. Un gust albastru. Frigul din cartier mă urmărise până la masa acoperită cu o ţesătură albastră. Restaurantul ce fusese închis după atentat era acum rezervat pentru o petrecere privată.

Întotdeauna m-a atras cartierul Saint-Paul Le Marais, poate şi pentru faptul că e mai contaminat de amintirea civilizaţiei care a dat sens Europei. Şi paşilor mei. Prietenul meu, atent, ştiindu-mi pătimaşa pasiune de a fotografia şi de a tezauriza la infinit secunde de imagini efemere, mi-a spus să mă potolesc cu fotografiatul. Cumva, a dangerous passion in this area. Uşor ameţită de al doilea pahar, de frigul şi lumina bună pentru peisaj, am plecat din nou pe străzi. Fotografii cu planurile stradelelor ce se intersectează imprevizibil pe Ruse des Rosiers; acest tip de traiectorie îmi sugerează salturile derutante pe care trebuie să le facă adesea în istorie animalele hăituite, pentru a supravieţui. Mai ales în câmp deschis.

Străzile evreieşti nu sunt numai artere de circulaţie, ci şi coridoare de supravieţuire. Labirintul lor secret trasează o posibilitate de evadare. Pentru că ele brăzdează o lume a predestinării la infern. Librarie du Temple. Albastrul străjuieşte o uşă solidă, făcută din piese de sticlă ce par mozaicate. Aş fi cumpărat o carte de rugăciuni pentru copii. Uşa rămâne închisă. Ah, sâmbăta. Dar deodată apare lângă noi un grup de tineri străini, cu accent magrebian sau vorbind un slang necunoscut; înţeleg numai câte un cuvânt din zece. Băieţii se “lipesc” de noi. Alai. Încep apostrofările. Nu le place expresia feţei mele, încântată acum să prindă încă un cadru cu faţada buticului unde se etalează matza shmura lângă un Nautilus. E o clădire ce avea vreo 200 de ani.

Parfum de lemn vechi şi voluptate rotunjită. Intersecţii surprinzătoare de accente puse pe arhitecturi de viziuni în eclectic francez şi art nouveau. Cei trei tineri s-au hotărât: ne urmăresc peste tot. Apoi flashuri la My o My’s, la L’Eclaireur. Gusturile mele avangardiste nu se dezmint. Singurul avangardism pe care nu îl gust este cel politic. Unul dintre tineri, enervat nu se ştie de ce ( la vremea aia aveam look accidental de sabră) , mă ameninţă şi dă să ia o piatră de jos. Îmi spune că pot să mă car. Imediat. Să mă car pentru că put. Sigur că pot să mă car. Şi chiar o iau la sănătoasa, urmată de prietenul care nu conteneşte să mă mustre: ţi-am spus eu, ţi-am spus eu.

Şi a avut dreptate. Deşi eu refuz să admit, continuând să mă droghez cu iluzii. Să fac fotografii şi să mă las purtată de paşi care nu se opresc niciodată. O luăm pe o străduţă îngustă.

Peste două săptămâni eram la Bonn. Alte Rathaus, cu linia sa Rococo, reper pentru numeroasele întâlniri pe care le-am avut acolo cu partenerii de la revista de Meditaţii Est-Etice. În fiecare zi luam masa la un restaurant de la fereastra căruia admiram galbenul învelit în gri plumb al clădirii primăriei. Adesea, mă întâlneam cu colegii în Biserica Remigius, unde Beethoven a fost botezat şi la a cărei orgă a cântat de copil. Orga porumbel, cu sclipiri metalice. Am bâjbâit mult până am găsit Beethoven-Haus. Bombardamentele au lăsat urme, au şters memorii. La fel cum, înainte, pogromurile au şters urmele unei civilizaţii şi au trasat limitele altor civilizaţii. Pe străzi, nu întâlnim decât musulmani. E ora prânzului. Suntem în Germania? Trecătorii, grăbiţi, plimbă turbane elegante de mătase şi voaluri; ameţesc privind şi admirând siluetele negre care mătură aerul din jurul meu cu mângâieri misterioase de hijab şi jilbab.

O hipnoză cu bărbaţi şi femei din care nu se văd decât dinţii tineri şi albi. În jurul lor, alţi porumbei, copiii. De mână cu femeile, agăţaţi de aripa istoriei. Cine este Beethoven pentru ei, la urma urmelor?, mă întreb. Trecătorii nu au auzit de el. Şi nici nu ştiu să mă îndrume către muzeu. Mă simt simultan şi acasă şi alungată dintr-o iluzie a unei patrii culturale comune. Am un frison. Avangarda politică va da greş. Remember dinţii aceia albi tineri înşiraţi pe carnasiera feroce, cu tăişul la vedere. Îmi amintesc de străduţa din cartierul Rue des Rosiers, îngustă cât dimensiunea unui om ce merge printre ziduri cu braţele întinse ca nişte aripi. Pe acolo, de fapt, ne-am găsit salvarea, atunci când am fost atacaţi, pentru că, după ce les voyous ne-au hărţuit printre ziduri, brusc, strada s-a vărsat în bulevard. Iar noi am plonjat din nou în cearceaful curat de acasă. Din fericire, acolo încă nu căzuse seara, şi nu ne-au înghiţit nici un nou zid şi nici o nouă maree de văluri. Nu ne-au înghiţit încă. Pentru că noi ne drogăm. Cu iluzii. De fapt, ne stingem. Şi nu ştim cum să facem din asta un titlu de onoare.

Huntington in Spania

februarie 15th, 2009

Una din aripile muzeului arheologic regional din Alcala de Henares (Spania) gazduieste o parte a tezaurului arheologic adunat, la inceputul secolului XX, de renumitul hispanist si filantrop Archer M. Huntington (1870-1955).

Colectia cuprinde obiecte de uz comun din perioada romana si pre-romana, superbe statui de marmura, statuete de zeitati egiptene sau romane, bijuterii ibero-celtice, monede, documente privitoare la sapaturile arheologice efectuate de filantrop langa Sevilla, traduceri (in engleza) ale poemului El Cid. Expozitia comemoreaza implinirea a 100 de ani de la inaugurarea muzeului de arta si cultura hispanica din New York. Colectia cuprinde deasemenea fotografii de epoca din diferite zone ale Spaniei, care il situeaza pe Huntington printre marii etnologi si arheologi hispanisti ai lumii.

Archer M. Huntington a fost fiul lui John si Arabella Duval, casatorita ulterior cu magnatul cailor ferate Collis P. Huntington. In urma adoptiei, acesta a preluat numele tatalui vitreg, pe care l-a mostenit. La sfarsitul secolului XIX, in timpul unor calatorii in Spania, a devenit un pasionat colectionar de obiecte de arta, carti si relicve arheologice din zona. Huntington si-a concretizat pasiunea sa pentru cultura si civilizatia hispanica prin fondarea Societatii Hispanice Americane (Hispanic Society of America).

In 1904, a inceput constructia incantatorului palat din New York care gazduieste astazi muzeul si biblioteca societatii (accesul fiind gratuit). Inaugurata 4 ani mai tarziu, aceasta cladire adaposteste o impresionanta colectie de carti, obiecte de arta si arheologie : 1.000 de sculpturi datand din primul mileniu i.H. pana in prezent, 6.000 de picturi, 250.000 de carti printre care editiile originale ale operei lui Cervantes, precum si numeroase obiecte artistice si de cult din Portugalia sau America Latina.

Acesta nu este insa singurul merit al lui Huntington. Devenit cu timpul un mecena desavarsit, acesta a donat terenuri pentru constructia Muzeului Indienilor Americani si Academiei de Arta si Litere din New York, precum si 4,300 de acri pentru fondarea Galeriei de Arta “Huntington” a Universitatii Texas (Austin), inaugurata in 1963. A fost deasemenea preocupat de poezie, publicand “A Flight of Birds” (1938), “Collected Verse” (1953) si traducerea in trei volume a poemului “El Cid”.

Sculpturile si relicvele arheologice prezentate in muzeul spaniol au fost obtinute prin colaborarea stransa dintre Huntington si arheologul anglo-francez J. Bonsor, care a facut sapaturi in Carmona (zona Sevilla). In constiinta istoricilor si oamenilor de cultura spanioli, Huntington a ramas ca unul dintre cei mai importanti admiratori ai culturii hispanice.

Antropogeneza si analizele ADN

februarie 15th, 2009

“Rezultatul cel mai important a acestor studii (analize ADN, N.R.) ramine precizarea rudeniei extrem de vagi cu marile maimute antropomorfe, caracterul unic si marea vechime a ramurei umane , cu alte cuvinte, anularea definitiva a viziunii darwiniene asupra originii si evolutiei umanitatii. Concluzia fireasca a ipotezelor amintite este aceea ca nu exista nici un fel de legatura filogenetica intre formele vechi si Homo Sapiens Fossilis care apare ca un invadator intr-o lume populata de Neanderthali.” Citatul este luat din Ligia Barzu, “Paradisul pierdut”, p.8 (Ed. “Erasmus”, Bucuresti, 1993)

Cum s-a ajuns aici?

In 1856, s-a descoperit in valea riului Neander (Germania, linga Dusseldorf) niste fosile ciudate. Ele s-au bucurat de o atentie deosebita, intrind rapid in circuitul stiintific. (Spre deosebire de alte fosile identice descoperite in 1850 la Gibraltar. Sa vezi ce inseamna intimplarea in obtinerea celebritatii. Chiar si pentru fosile…). In 1859, Darwin si-a publicat lucrarea “Originea speciilor”. El considera fosilele respective “ape-like ancestors”. Ideea este intarita la 1864 de William King (anatomist irlandez) care da denumirea de “Neadertal Man” si iar Darwin (1871:”Descendent of Man”.)

Pentru cei foarte scrupulosi e de notat ca forma corecta de scriere e “Neandertal”. Forma cu “th” (“Neanderthal”) e folosita doar de unele reviste traditionaliste britanice, ce pastreaza elemente din limba germana veche.

Pornind de aici, toate descoperirile de fosile -din domeniu-, au fost ordonate intr-o scara evolutiva.

Prima observatie ciudata: marile maimute antropomorfe apar si se dezvolta doar in Africa de Est, desi elementul anterior, din care provin (Ramapithecul) traia peste tot: Africa, Europa, Asia. (De ce apar doar aici aceste forme?)

Care sunt formele incriminate?

- Australopithecus (capacitate craniana 390 -545 cm3), cu cele trei forme ale sale:
-A. Afarensis (apare cam acum 3,75-3,5 milioane ani)
-A. Africanus (apare cam acum 3-2 milioane ani)
-A. Robustus Boisei -sau Parenthrop- (apare acum 1,8-1,7 milioane ani)
desi sunt si date mai noi, care corecteaza aceste vechimi: 5 milioane pentru Afarensis si 4 pentru Parenthrop. Oricum, “Lucy” e considerata cea mai veche A.Afarensis. (Era datata cam 3,75-3,5 milioane ani. Vom vedea daca se impune schimbarea acestei date.)

- Homo Habilis (capacitate craniana 509-752 cm3) (apare cam acum 4 milioane ani).

- Homo Erectus (750-1250 cm3) (apare cam acum 1,7 milioane de ani)

- Neandertal (capacitate craniana 1300-1750 cm3) (inca se poarta discutii in legatura cu data aparitia lui; oricum, este recent; stim ca dispare in jurul lui 30-28.000 i.e.n.)

- Homo Sapiens (capacitate craniana 900-1880 cm3). (Nu se stie sigur momentul aparitiei, se preconizeaza cifrele 1,8-1,2 milioane ani. Adica destul de recent si contemporan cu Parenthrop si Homo Erectus. Nu are cum sa deriveze din ele.)

Leakey, nu accepta un stramos comun pentru toate aceste forme si consdiera ca fiecare are un alt stramos. Se remarca numarul mic de fosile. Ele au fost organizate dupa virsta (posibilitatea datarii) si dupa capacitatea craniana si evolutie morfologica.

Teoria generala evolutionista (speciile se transforma in alte specii, superioare, datorita: variabilitatii, ereditatii, suprapopulatiei, luptei pentru existenta si selectiei naturale) era folosita pentru organizarea descoperirilor si explicarea aparitiei fosilelor din ce in ce mai perfectionate. Se presupunea ca daca asta e procesul, acesta e cursul si rezultatul. Din pacate, lipsa de fosile care sa faca legatura intre o familie si alta, nu era luata in seama, chiar daca unii mai indrazneau sa atraga atentia. (In acest context, e de remarcat curajul lui Leakey. El nu contesta teoria lui Darwin, dar datele pe care le avea la dispozitie, nu-i permiteau sa intregeasca tabloul pe care l-ar fi vrut altii. Doar asa, ca sa iasa bine “poza”.)

Mai exista o problema. Unde se plaseaza Sinanthropus Pekinensis? Sunt unii cercetatori chinezi care considera ca S.P. a aparut independent de fenomenul din Africa. Numai ca nu sunt suficiente probe. In plus, asta ar alimenta teza rasista ca actualii oameni au stramosi diferiti, in functie de culoarea epidermei. (Lucru infirmat de analizele ADN, transplant, tranfuzia de singe, etc.) (Deci, nu doar albii sunt rasisti!)

Neandertalienii dispar intr-un mod enigmatic. Nu se stie de ce. Sunt mai multe teorii: 1. exterminati de Homo Sapiens; 2. organizati diferit, in grupuri mici, ce stinjeneau inmultirea; 3. avind o natalitate mai mica si o mortalitate mai mare decit oamenii, au pierdut treptat locul ocupat in beneficiul acestora; 4. bolnavi de artrita reumatismala (glaciatiuni), au degenerat, etc. Se pare ca exista forme de metisare intre ei si Homo Sapiens, dar lucrurile nu-s foarte clare. O teorie chiar sustine ca au disparut datorita…metisarii cu H.S.

Analizele ADN au fost facute in laboratoare diferite, de echipe diferite si la diverse date. Esantioanele au fost recoltate din fosile diferite. Nu a existat un program unic, fiecare echipa a urmarit obiective proprii.

C.B. Stringer si P. Andrews (British Museum) in “Science Magazin” din 11 martie 1988, arata ca omul are o origine recenta in Africa de Est. Nu e vorba de mai multe centre de aparitie si nu e inrudit cu Neandertalul.

Rezultate asemanatoare au si Rebecca L.Cann, Mark Stoneking si Allan Wilson (“Mitocondrial DNA and human evolution” in “Nature”, 325, 31-36;01.January, 1987) la Berkeley, California.

Ezra Zubrow (prof. Ph.D. la Buffalo/Arizona, Cambridge, etc.) considera ca omul apare in Europa spre 36-34.000 i.e.n. si suprapune disparitia Neandertalului. Etc.(N.B. Toate universitatile, muzeele, institutele, etc. citate pina acum si de acum incolo, au patronat lucrarile mentionate in sectiile lor de istorie naturala, biologie, antropologie sau arheologie.)

In concluzie, Neandertalul nu participa la formarea omului, asa cum sustinea Darwin.

Se mai pot adauga si alte elemente. In 2004, analizele ADN de la Institutul Max Plank (Germania) efectuate pe 24 de neandertalieni si 40 H.S., releva ca linia N. se indeparteaza de linia H.S. intre 640.000-140.000 i.e.n.

Realitatea e ca modelul initial e tandari. Si ca n-a functionat niciodata. (Vezi pozitia lui Leakey.)

Asta nu inseamna ca Darwin n-a avut dreptate ci ca modelul sau (doar in antropogeneza) nu a fost cel mai nimerit. Darwin nu are nici o vina. Asta era nivelul de cunostinte in epoca. El a reusit sa deschida un nou capitol in stiinta, dovedind ce se putea dovedi atunci.

Trebuie subliniat, ca nu e vina lui Darwin ca teoria sa a fost utilizata de rasisti, fascisti sau…Marx.

Dar a ne crampona in a dovedi ca a avut dreptate si unde nu a avut, ne face ridicoli. De altfel, daca ar fi trait, cred ca el insusi ar fi revenit asupra teoriei. In fapt, acum nu se poate face altceva decit sa asteptam rezultatul viitoarelor cercetari, pentru a putea trage concluziile.

Ultimele rezultate (Science Daily; 28 ianuarie 2009) vin de la Universitatea din Uppsala. Analizele (ADN) comparate dintre marile maimute antropomorfe contemporane si om, arata ca s-ar putea sa se fi ajuns la forma H.S.prin involutia primelor. O fixare a elementelor degenerative, prin cosanguinizare. BGC- conversia alterata a genelor. Deci, nu evolutie ci schimbarea rasei prin ….. involutie. Asta ar explica de ce apare modificarea doar intr-un mic areal. (Si nu pe toata suprafata locuita de ramapithecine.)

Probabil or sa mai apara teorii, pina la obtinerea consensului general.

Daca tot tratam acest subiect, e bine sa facem precizari pe care nu le gasiti in manuale sau in articole de specialitate curente. (Oare de ce?) Nici la noi, nici la alti istorici europeni.

Europa paleolitica are o populatie 100% neagra. Neandertal si Grimaldi (H.S.) sunt negri. Ei vin din parti diferite ale Africii, la date diferite. Cro-Magnon e descendentul lui Grimaldi. Aurignacian e numele culturii materiale a lui Grimaldi.

Pielea alba si denudarea pielii sunt mutatii genetice inca inexplicabile (provocate de ghetari si clima, sau de la un trai acvatic, sau de la subnutritie, etc.).

Parul blond si ochii albastrii (iar rezultatul unor cercetari de ultima ora), apar in jurul Marii Negre, in timpul celui de-al doilea val de nou veniti: neoliticienii din Orientul Apropiat si Anatolia, ce suprapun aici negrii mai mult sau mai putin “decolorati” ce locuiau Europa epocii. (Care or fi “pelasgii”?).

Dupa cum vedeti, numai elemente de “continuitate” a istoriei “patriei”… Si asa e in toata Europa…….

N.B. Prezentul articol nu este rezultatul cercetarilor proprii. Am adunat pentru cititorii mei fideli (caci ceilalti, nu cred ca-mi viziteaza articolele) datele din articolele de specialitate. In masura in care doriti mai multe informatii, cautati la numele autorilor citati. Unii dintre ei, au adrese de e-mail la care pot fi contactati. Puteti sa-i intrebati direct ce doriti. Subliniez acest lucru atit pentru a veni in ajutorul cititorilor, cit si pentru a evidentia diferenta de lucru dintre cercetatorii seriosi, deschisi intrebarilor publicului si cercetatorii nostrii (din toate domeniile), ca si scriitorii si unii ziaristi, care au adrese la …”secret”. In acelasi timp, nu tin sa ma impaunez cu munca altora. Eu am incercat doar sa “traduc” limbajul de specialitate si sa pun cap la cap diferite idei, uneori ireonciliabile, pentru un acces facil.
Va multumesc pentru atentie!

O ţară de vis urât – Republica Moldova

februarie 15th, 2009
“Made in Moldova” – piesa lui Constantin Cheianu

Totul a inceput vineri, la premiera spectacolului Made in Moldova, scris de Constantin Cheianu. Chiar dacă unii dintre prietenii mei spun ca Satiricus e fleoşc în comparaţie cu felul cum era înainte – mi-a plăcut mult. Bine-jucat, emoţii, sentimente..

Spectacolul era despre sistemul corupt, care, până în prezent e un fel de epidemie în ţara asta. Dăm bani, luăm bani, cumpărăm drepturi, vindem obligaţii, schimbăm valori şi promisiuni tot pentru bani. Se pare ca singura valoare de valoare care a mai ramas e banii, asta chiar dacă aceştia sunt doar nişte hârtii desenate şi protejate.

La universitate dăm bani pentru diplome, cumpărăm cadouri. Ne pare că aşa procurăm cunoştinţe. La medic parcă am cumpăra sănătate. Logic vorbind: n-ar trebui oare ca medicamentele să fie gratuite? La fel si tot ceea ce ţine de ingrijiri şi intervenţii medicale.

Tărâm poetic

Mai apoi, peste doar câteva zile, apare protestul ONG-ştilor care e tulburat violent de nişte vopsitori za svaiu stranu, care sunt nişte rataţi, evident. Cum pentru 1000 de lei să ataci nişte oameni care protestează paşnic , dar să te temi să fii filmat ca să nu strige nevasta la tine? Cazul mi-aduce aminte de băiatu’ de pe monument, Ştefan cel Mare. Atacatorii se credeau probabil soldaţii lu’ Ştefan care atacă otomanii fiind de 10 ori mai puțini. Efectiv, simularea a eşuat.

Patrioţi

În aceeaşi zi, reporterul de la JurnalTv are o discuţie inteligentă cu unul din poliţiştii care patrulează în faţa ministerului de afaceri interne aka MAI. Să vă spun o poveste: dat fiind faptul că particip la trăiningul de la SSAJ am fost într-un exerciţiu să fac un material TV care solicita declaraţiile vreunui de la Poliţia Rutieră, însemnând din clădirea MAI.

Am fost, am ieşit şi mi-am instalat comod aparatul de filmat pe triped in faţa ministerului şi, fără să mă grăbesc, inregistrez câteva secunde faţa clădirii. Îmediat s-a apropiat de mine şi de colega mea exact tipul din filmuleţ împreună cu “partenerul” lui de patrulă.

- Nu se poate de filmat aici, zice.
- A, scuze, nu ştiam, da’ de ce?
- De-atâta.

Pun camera pe stop şi mă pregătesc s-o şterg. El:

- Puteţi să udaliţ?
- E pe casetă.
- Nu şî şi?

Nu i-am răspuns şi am plecat.

M-am consultat mai apoi cu specialişti în domeniu. Artur a zis că orice clădire care poate fi văzută cu ochiul liber poate fi filmată sau fotografiată. Deci este ilegal ce fac poliţiştii care patrulează. Straniu este că şi la ambasada româniei am întâlnit aceeaşi problemă. Trebuia, banal, să fac o poză din faţă. Nu! s-a apropiat nenea carabinier şi a spus că nu se poate. Evident că am trecut drumul, am facut poza şi am fugit.

Incă mai straniu e că acu’ vineri am fost la preşedinţie. Am filmat chiar în faţa acesteia, aproape că m-am urcat pe scări – nimic. Pace şi linişte. Concluzia? Poliţiştii de la preşedinţie sunt mai puţin paranoici.

Alt eveniment marcant:

Am intrat într-un local mai deosebit din Chişinău. Era doar un început de afacere dar administratoarea mi-a povestit că problemele deja au început. I se cere bani de peste tot. Că daca nu dă bani ap i se inchide localul. Dar ea ştie că daca dă o dată, ap’ se începe mulsul. Evident nu putea spune astea în faţa camerei de luat vederi. A spus că nu există leac pentru un astfel de sistem. A spus că daca va apărea la TV, nu numai că nu va fi mai bine, dar va avea probleme muuult mai grave (iată de ce nu dau nume exacte).

Paradis

Iar la sfârşitul săptămânii găsim un tip important împuşcat în cap.

O ţară de vis. Urât.

Scrisoare între două avioane

februarie 15th, 2009

Am convingerea ca din cand in cand, e absolut necesar sa iesim din ameteala rutinei cotidiene, sa ne ingaduim un moment de respiro si sa incercam sa privim si sa-i privim pe cei din jur cu mai multa atentie. Nu de alta, dar schimband putin ritmul si sablonul robotizat al fiecarei zile, ajungem sa reobservam viata din jurul nostru. N-ar mai trece pe langa noi anotimpurile, si cu ele anii, nu ne-am mai mira sa vedem ciresele pe tarabe fara sa fi observat mai inaine pomii-n floare, nu ne-ar mai durea ascutit asfintitul atata timp cat am reusi sa gustam si lumina rasaritului, nu ne-am trezi straini intr-o lume noua, computerizata si usor depersonalizata dupa parerea mea, daca-am incerca sa intelegem si sa privim atent, prezentul. Sa recunoastem puntile de legatura nu numai cu trecutul nostru dar si cu viitorul, aflat in imediata vecinatate.

Eram in avion, intre Bucuresti si Amsterdam. Daca ma intreaba cineva ce-am facut cu exactitate pana la momentul imbarcarii, pot pune la dispozitia oricui, o lista detaliata: cafea, dus, plimbat caine, vizita scurta la parinti, birou, corespondenta, telefoane, control, decizii, planuri de actiune, apoi benzinarie, supermarket, bagaj, masina, aeroport…. Avion!

Am avut in tot caruselul asta, doar doua momente care m-au scos din ritmul normal si care mi-au monopolizat cumva intr-un mod deosebit, atentia: convorbirea telefonica cu un prieten mai mult decat drag care se afla-n departari si pe care l-am regasit gratie mijloacelor moderne de comunicatie, si imaginea celor doi tineri care-au trecut pe langa mine in avion, cautandu-si locul.
Un cuplu frumos, vesel, la aprox. 25 de ani, uitandu-se unul la altul cu multa caldura si doar auzindu-i vorbind langa mine, am realizat ca tot ei au fost cei care-au comentat din multime, la imbarcare, faptul ca cei cu carduri si bilete business au prioritate si nu asteapta la coada!

Odata intrati in avion, s-au uitat lung la noi, asezati deja la business class in scaune ceva mai putin inghesuite, cu ziare, reviste si fresh de portocale la discretie, privindu-ne cu o usoara fastaceala si cu dorinta muta dar vizibila, de a ne impartasi experienta.

Si uitandu-ma cu drag la tineretea lor, agitatia, exuberanta, freamatul pe care-l raspandeau in jur, am reusit sa ma detasez de situatie, si pentru un moment am ajuns sa ma intreb unde-au zburat anii mei… Nu ca mi-ar fi fost brusc dor de mine, cea de la 25 de ani !

N-au fost, in totalitate, vremuri demne de tinut minte, si toti cei care-am trait in Romania anilor respectivi, nu cred c-am strans la activ prea multe bucurii din perioada aia. Din contra! Mult prea multe mizerii si umilinte, toate izvorate din “marea grija a omului pentru om” ! Ma apuca durerea de stomac si mi se inclesteaza maxilarul numai cand imi aduc aminte chiar si pentru cateva secunde…

Eu la 25 de ani…

Cata relaxare si veselie pe fetele celor doi tineri, care-am inteles ca zboara spre America cu un stop de 3 zile la Amsterdam, comparativ cu mine la 25 de ani, singura, speriata, parte activa a cozilor interminabile de nopti intregi in ger si zloata, zgribulita de frig, cu privirea terna, muta si incetosata, in asteptarea celor 2 kg de oase … albe! 2kg de persoana! Cata diferenta…

Drumul celor doi spre America imi trezeste amintiri speciale. Aveam, cred, tot in jur de 25 de ani, cand absolut printr-o minune, un coleg de-al mamei de la Vama, mi-a dat o harta a Americii. Pe o parte harta fizica, pe cealalta parte, cea geo-politica. O harta imensa; despaturita, avea cred, cel putin doi m2!

Nu-si putea nimeni inchipui ce comoara-mi picase deodata-n mana! Mi-am anuntat toti prietenii din timp si ne-am strans, ca de obicei, la sfarsit de saptamana in garsoniera Simonei, prietena mea de-o viata.

Ori de cate ori ne strangeam la Simona, fiecare aducea de acasa, ce putea: cativa cartofi, ceapa, macaroane, pasta de tomate, muraturi, fasole, mere, nuci, conserve diverse, etc. Si inainte de a incepe orice discutie, faceam un fel de inventar al produselor si hotaram ce-ar trebui sa iasa din prepararea lor, dupa care ne imparteam frateste sarcinile si gateam… la gramada.
Din cand in cand reuseam sa facem rost de “produse de lux”, adica cele care nu se gaseau deloc sau erau crunt rationalizate, asa cum da bine intr-o “societate socialista multilateral dezvoltata”, si anume: zahar, ulei, oua, margarina… Iar cafeaua, cafeaua naturala era mana cereasca, un produs strict de contrabanda, pe care-l gaseam la un pret exorbitant !

Din toata saracia noastra, trebuie sa admit ca la Simona mancarea iesea intotdeauna buna, oricat de foame ne-ar fi fost si indiferent ce reuseam sa incropim: cartofi prajiti cu usturoi si branza rasa, tocanita de cartofi imbunatatita cu zacusca si cu garnitura de muraturi, fasole batuta, si daca nu aveam ulei, treceam la varianta “cartofi copti”, clatite, iar vara ne salvau salatele, pentru ca ierburi gaseam pe toate drumurile.
In momentele noastre cele mai grele si mai saracacioase, asta mai ales spre sfarsitul iernii, faceam cheta si cumparam de la fabrica de paine din apropiere franzela calda pe care o innobilam cu putina marmelada, gem sau magiun.

Inapoi la harta. Odata foamea pacalita, ne-am tolanit pe saltelele pliate-n forma de fotolii, ne-am aprins tigarile si-am inceput … Calatoria in America! Pe harta! Am analizat fiecare coltisor, fiecare stat, am strabatut “route 66”, am mers pe urmele apasilor, cowboy-lor, ne-am pierdut in Hollywood si ne-am incercat norocul in Vegas, am comentat razboiul de secesiune, am urmat drumul colonistilor spre vest, am urcat colinele in Frisco si ne-amplimbat pe ritmuri cubaneze, pe faleza, la Miami. Am dezbatut conflictele rasiale, etnice, religioase, problemele mormonilor, prohibitia si multe, multe altele.

Apoi cu pasul, prin marile orase, Washington DC, New York, Chicago, LA, prin parcurile naturale, Grand Canion, Yellowstone, am cutreierat munti si vai, ne-am bucurat de gheturile Alaskai. Fiecare venise blindat cu tot ce stia si ar fi putut afla despre America. Fiecare daruia celorlalti o parte de America, o portie mica de libertate!
La vremea respectiva, stiam, eram convinsi, ca nu o sa vedem niciodata cum arata o granita, nici macar biroul Serviciului Pasapoarte din Iorga dincolo de poarta de la strada, superpazita de altfel de militieni vigilenti care te-ar fi legitimat doar daca avei indrazneala sa fii in trecere prin zona.
Iar noi la vremea aia, nu eram niste copii visatori, prostiti de sistem. Eram prieteni adevarati, o mana de oameni ajunsi la un anumit grad de maturitate, educati; ingineri, medici, arhitecti, economisti. Toti, avizi de informatie; citeam mult, stiam mult, intelegeam si mai mult si ne exaspera in aceeasi masura, neputinta!

Toate actiunile noastre cuminti, nu reprezentau altceva decat refugiul din uratul realitatii din jur, fuga de minciuna generalizata la nivel national, si intr-un fel, singura forma de protest pe care ne-o permiteam. Puteau sa ne ia orice: lumina, apa, caldura, mancarea, libertatea fizica! N-au reusit insa niciodata sa ne ia libertatea mintii! N-au reusit niciodata sa ne prosteasca si sa ne faca sa credem in “binele” unui sistem corupt, fals, draconic. N-au reusit sa ne otraveasca sufletele si sa ne intunece visele. Noi nu puteam trece granita, dar puteam calatori la infinit, pe harta! Oriunde!
Tin minte ca excursia noastra s-a incheiat undeva aproape de 5 dimineata. Obositi, extenuati, ragusiti de vorba si de fum, dar cu o imensa multumire. Stiam mai mult. Si tot atunci am invatat cam tot ce stiu acum, despre America!

Revin la cei doi tineri din avion. Ei la 25 de ani, discutand de cluburi, moda, internet, excursii, masterate, iubire. Eu la 25… cocosata de griji si munca… toba de carte si posesoarea unei vointe greu de infrant!

Apoi…. Toata perioada de dupa ‘89: alergatura, alta scoala printre straini, perfectionarea, concurenta, goana nebuna dupa pozitie, functie, promovarea anevoioasa pe verticala, o alta clasa sociala, lupta pentru recunoasterea valorii de sine, samd .

Batalia acerba de a dovedi intr-o lume a barbatilor, ca femeie fiind si pe deasupra si est-europeana pot fi mai eficienta si mai buna nu numai decat un barbat dar mai buna decat un vest-european! Si dumnezeule…. Cate nopti nedormite, cate sacrificii, cate emotii si cata frica am inghitit in anii astia! Frica de a nu face fata postului pentru care muncisem ca un sclav, frica de a nu-mi pierde vointa de a reusi tot ce mi-am propus sa realizez, frica de a esua, frica de a nu ma pierde pe mine de mine, si mai presus de orice, frica de saracie…

Frica de saracie! Doar cine n-a gustat din plin saracia nu are frica de ea.

Si iarasi ma uit la cei doi tineri. Ei nu au frica de saracie; nu s-au intalnit cu ea niciodata. De fapt, ei nu au frica de absolut nimic: nici de “colegi binevoitori” care trimiteau scrisori de informare la secu, nici de activisti care din superpatriotism supravegheau benevol strada, si ca sa revenim la zilele noastre, nici macar frica pierderii locului de munca, frica de somaj! Nimic! Linistea de pe fetele lor imi confirma un singur lucru; poate cel mai important. Tinerii astia, se bucura de viata! Traiesc! Traiesc liber, iubesc liber, se plimba liber!
Ei, peste 24 de ani isi vor aminti cu drag prima excursie la Amsterdam si vacanta din America! Amintiri nedureroase…

Iar eu, femeie (spune-se) realizata profesional la cei aproape 49 de ani ai mei, din scaunul meu de la business class, as vrea sa le pot spune ca n-au nici cel mai mic motiv sa-si doreasca sa schimbe locul cu al meu.
As vrea sa le pot spune deschis si direct ca nimic din ce-i impresioneaza la prima vedere, incepand de la dira de parfum Dior si terminand cu hainele de marca, accesoriile Vuiton si bijuteriile Cartier n-au nici cea mai mica valoare! Nu reprezinta altceva decat “pansamente” peste rani vechi, incurabile! As vrea sa le pot spune ca nimic nu se compara cu bogatia lor, si ca as da orice sa schimb eu locul cu ei.

Si nu ma refer la varsta. N-as vrea sa fiu iarasi tanara. Nu varsta ma atrage, ci situatia.

Mi-as dori sa fi putut gusta sentimentul asta de libertate si implinire la 25 de ani. Sa fi putut lua de mana in liniste si fara teama, mana barbatului iubit, chiar daca ar fi avut o alta cetatenie. Sa fi putut merge inlantuiti impreuna oriunde, nu neaparat prin lume, dar macar pe strada!

Sa nu-mi fi fost dat, gandindu-ma la ce-a fost, sa port cu mine bagajul asta greu, de trecut marcat de griji, neputinte, umilinte, complexe si dureri.
Si mai presus de toate sa nu mai am in permanenta pe sub piele, ca un mucegai imposibil de starpit, sentimentul asta otravitor de dureros de irosire…

Paul Blaj – « Aristocraţia foielii »

februarie 15th, 2009

Volumul «Aristocraţia foielii» sub semnătura lui Paul Blaj a cunoscut lumina tiparului în 2008 la Editura «NAPOCA STAR».
Paul Blaj a debutat literar în «România literară» nr. 31/1997, fiind remarcat pentru calităţile sale creative încă de pe băncile liceului şi evidenţiat la concursurile de gen.
Până la această dată, Paul Blaj a publicat volumele de versuri: «Muream Vorbelor» Editura Napoca Star, Cluj, 2001, «Numen. Gestul Drumului» Editura Napoca Star, Cluj, 2001, «Monedele Tristhaliei » Editura Napoca Star, Cluj, 2002, «Valsul Vocalei» Editura Napoca Star, Cluj, 2005, «Graiul cu accent de mort» Editura Napoca Star, Cluj, 2007. Paul Blaj este prezent şi într-o serie de antologii: «Prinos» (cuvânt înainte de Mihai Blejeru), Editura Teodora, Tecuci, 2003, «Scutură-ne Toamnă» (prefaţată de Dionisie Duma), Editura Napoca Star, Cluj, 2005 precum şi în alte publicaţii «Pântecele Chitului» (publicistică I) de Petrică Birău (cu o prefaţă de Valeriu Bârgău), Editura CĂLĂUZA, Deva, 2002, Almanahul Revistei «Dunărea de Jos», 2007, «Ateneul Scriitorilor» editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2008, fiind prezent în «Nasc şi la Tecuci Oameni» mic dicţionar enciclopedic de Vasile Ghica, editura PIM, Iaşi, 2008.
Din punct de vedere structural, «Aristocraţia foielii» poartă amprenta bipolară a unui concept de factură nouă ce aparţine lumii virtualului în editarea unei cărţi, autorul propunându-ne o perspectivă lirică la două puncte estetice: fotografia şi poezia în corespondenţă biunivocă.
Ce resorturi intime dezvăluie această interactivitate la care câteodată contribuie discret şi personajul căruia i se dedică volumul, rămâne să aprecieze fiecare lector.
De asemenea, inserţiile de italice utilizate în texte aduc atmosferei întregului volum un atuu valoric de maximă intensitate creativă. Expresiile din engleză utilizate uneori au funcţia de a multiplica senzorial anumite semnale în această arhitectură intimă a Poeziei.
Per ansamblu, «Aristocraţia foielii» este un conglomerat organic liric al omului modern în raport cu osatura cotidianului desprins din mecanismul său, ce devine altora prea devreme rutină, transformându-se în second-hand life.
Doar în acest perimetru sentimental impregnat de cadenţa intimă a autenticului, autorul mărturiseşte simplu cum «sfinţeam gările cu îmbrăţişările noastre» într-o ierarhie cuminte, gestuală până când «frunzele cădeau împăcate cu cerul, da,/ frunzele decedau cu faţa spre tine» (Personificare de toamnă), conştient de posibilul anacronism ce-i desparte de realitatea fadă, imediată a celorlalţi «vom ajunge vietăţi de companie ale triştilor lumii,/iubita mea» (mormântul se lasă păşit de oricine). Paul Blaj ştie rezonanţele interiorităţii sale, dincolo de ecourile lumii «ca un bulgăre de zăpadă spart şi lipit de un zid vechi/ inima mea în corpul meu încă prezentă» pentru că iată, algoritmul său funcţionează perfect în avanscena vieţii: «sunt câteva nume care îmi adună viaţa de prin lume/într-un fâşâit de trandafiri uscaţi, cu destinaţia: gheenă» (Ghirlande, flori, despărţire… la ferestre/învechite, nevăruite, plouate). Se teme ca oricare altul, conştientizând toate aceste reprezentaţii efemere ale tinereţii în care starea de imersiune în inefabil este la maxim «uneori, depărtarea mea de Dumnezeu/ e precum gustul fructelor necoapte» şi se îndoieşte de el însuşi «cred că pe mine cineva m-a plătit să fiu trist» (noapte de pământ ars) chiar dacă totul este programat fericirii în cele mai mici detalii «nu realizam că te iubesc într-o piramidă,/ nedescoperită,/ unde liniştea e magică până la cromozomii de fier, indestructibili/ în ceea ce priveşte propria-mi născare» (cromozomii de fier). Poetul este un pelerin modern al sentimentelor profunde «şi am auzit un tren din depărtare, unul ca acesta, în care doi tineri,/într-o ţară mediocră, merg împreună toată ziua, toată viaţa… » (Pretext de Crăciun).
Paul Blaj declanşează la maxim în acest cod nou liric un fenotip al îndrăgostitului «la ştiri se anunţă că/înainte de a fi ceaiul ai fost tu,/cu toarta de un singuratic porţelan,/ca sorbitura la o împărtăşanie cu sinceritatea» (culoare de întoarcere comună) acceptând perfect structura şi resorturile lumii până ce îşi recunoaşte învins limitele «nu mai ştiu ce mi-aş fi dorit să tac, – te confund cu lipsa mea de orgoliu,/azi am trăit mai mult decât cuvintele mele, erau vorbe, doar litere aliniate… » (exact la mijlocul sărutului) pentru că «dacă vorbeam cu tine sau cu fericirea/mi-era totuna, libertatea ne chema iarna la ea acasă» (Te iubesc dus-întors). Totul este asimilat în acest arabesc sentimental în vers alb doar pentru că «cineva îngăduie să mă săruţi rece strălucitor/ca o pasăre oarbă asfaltul” (Cineva Îngăduie).
«În Muritoria online suntem» (cu un Homeless mai mult), precizează Paul Blaj câteodată doar cu tristeţe, fără patos sau emfază, atât de aproape de miracolul vieţii şi al morţii acolo unde «oamenii mor şi primăvara, peliculele de memorie/îmi aduc aminte că am o ţară frumoasă, că îndrăgesc/mersul pe jos printre guri anonime ce vorbesc româneşte» (e doar un… ). Totul pare să fie într-o conjuncţie subtilă cu realitatea fără a modifica constituţia lucrurilor, evenimentelor, şi tinde să deschidă orizonturile sale afective «poate noi nu existăm, doar norii şi Creţia,/şi poate ne vom cunoaşte moartea după moarte,/undeva sus/între cristal şi diamant.» (asfaltul cărţilor cu artere), în această lume unde Paul Blaj are conştiinţa valorii sale în devenire «aş putea fi gunoi, gândeam, şi atenţia ta mi-ar da contur,/ totul înspre normalitatea omenirii şi a firescului fără paşaport,/ apoi îţi netezeam ironia din ochi cum un soldat îndrăgostit/ răvaşul pentru iubita lui din spatele liniilor frontului,/ pot să te conduc câţiva paşi?» (cinşpe paşi cu Marlena Braester).
Dincolo de morfologia artei discursului interior, Paul Blaj confirmă tuturor haina ludică a interviului cu sinceritatea «nu cred că există maturitate, ci doar fiinţe pline/ de convenţii şi viitor nesigur,/că nu voi mai fi e clar, la fel şi voi cândva »( Aristocraţia foielii) şi acceptă itinerariul său predestinat de simplu muritor «sunt prea tânăr ca să vorbesc despre moarte, dar contez pe ea» (ferestrele nu au nume).

Există în poezia lui Paul Blaj profesionalismul nativ al unui crochiu liric fin, imperceptibil, stranie filosofie ukiyo-e (a lumii trecătoare care pluteşte) cu descrieri desprinse parcă din stampele epocii Edo şi grefate ad-hoc într-o altă lume contemporană gesturilor simple, cotidianului, demnă de o aristocraţie a bucuriilor mici, puzzle bine echilibrat şi gestionat cu o tandreţe impecabilă.

O metamorfozare scenografică în care ritualurile sunt bine dozate, ce oferă cu generozitate elementele atmosferei de perpetuum mobile viu, expresiv, dovada unui real savoir-faire în doi perfect, indiferent de fundal, indiferent de personaje secundare, de peisajul urban, printr-o translare naturală a momentelor de intimitate – \”insesizabil intrau glumind în iarnă\” – spre perfecţiune.

“Mi-e ruşine că sunt român!”

februarie 15th, 2009

Nu mă înjuraţi imediat, aveţi puţintică răbdare, pentru că intenţia mea este să combat afirmaţia din titlu, pe care am auzit-o din când în când la Londra în ultimii 30 de ani dar tot mai frecvent în ultimii 15. Cel mai recent acum vreo două săptămâni de la Dumitru, un muncitor constructor care lucrează în Marea Britanie de pe la începutul deceniului. Patronii sunt mulţumiţi de el şi de doi ani este şef de echipă.

- A ajuns să-mi fie ruşine că sunt român, îmi spunea el, deşi nu fur din magazine, nu violez italience, nu cerşesc în metrou, nu fac trafic de persoane, nu falsific carduri.
- Şi atunci? am întrebat eu…
- Da, dar oricum, sunt român ca ei!
- Eşti român dar nu ca ei, am ripostat eu. Uite, în sudul Spaniei, în Cipru, în insulele greceşti, când localnicii aud cuvântul „britanic”, se apucă cu mâinile de cap. Mulţi turişti tineri din Marea Britanie care-şi petrec vacanţa în aceste locuri au creat acolo impresia că toţi britanicii beau zilnic până îşi pierd minţile, fac sex în public, urinează şi vomită pe străzi, etc, etc. Şi cu toate astea, nu am auzit pe nici un britanic spunând că îi este ruşine de naţionalitatea lui.
- Da, dar nu negi că această comportare se reflectă şi asupra concetăţenilor acestor infractori.
- Nu, nu neg, pentru că lumea tinde să generalizeze. Dar aşa cum nu ai nici un merit că Eminescu, Brâncuşi, Enescu, Coandă, şi mulţi alţii ca ei au fost români, tot aşa nu ai ce să-ţi reproşezi pentru activitatea delincvenţilor români. Şi vezi foarte bine că la nivel personal, nu ai avut de suferit aici în Anglia pentru că eşti român.

Mă întreb dacă acest sentiment de ruşine al lui Dumitru pentru acţiunile altora nu provine cumva dintr-un naţionalism prost înţeles. Desigur, acceptăm cu toţii nevoia omului de a se identifica cu grupul, nevoia de apartenenţă, care începe din fragedă copilărie, ( „vrei să faci parte din banda mea?”) şi care continuă toată viaţa. Dar această nevoie implică în multe cazuri estomparea sau chiar anihilarea personalităţii individului. (Există o carte extrem de interesantă pe această temă intitulată Psihologia mulţimilor). Când grupul devine prea puternic, este prea târziu, nu i te mai poţi opune. Aşa s-a întâmplat în Germania nazistă, în regimurile comuniste sau occidentale totalitare. Dar chiar şi într-o societate liberă, acest naţionalism poate întuneca gândirea unui om cinstit. Atrocităţile comise de armata română în Basarabia şi pe frontul rusesc au fost şi sunt în continuare negate, nu numai de oameni de rea credinţă dar şi de oameni oneşti care nu pot concepe că unii din concetăţenii lor au fost în stare de asemenea acte. La fel cu Holocaustul. Mulţi oameni de bună credinţă l-au negat, fie pentru că au fost prost informaţi, fie pentru că au considerat că acţiunile conducătorilor lor s-ar fi răsfrânt şi asupra lor, tocmai prin intermediul acelei generalizări menţionate mai sus. Ca să dau un alt exemplu, în decembrie 1989, redacţia BBC în limba română de la Londra a primit câteva apeluri telefonice din România, în care cei care au sunat au afirmat cu tărie că Ceauşescu nu a fost român. Mesajul era că „Un român nu ar fi asuprit poporul aşa cum a făcut-o el”.

Această negare a realităţii ia astăzi şi alte forme. „Infractorii prinşi în Italia, Spania sau Anglia, nu sunt români, sunt romi”, susţin mulţi din cei sătui să citească în ziare de delictele comise de concetăţenii lor. Şi sunt indignaţi că autorităţile din ţările respective nu fac această distincţie. Nu o fac, şi pe bună dreptate, din simplul motiv că în paşaportul infractorului nu este înscrisă etnia ci cetăţenia sa. Ori, cel puţin din acest punct de vedereromii sunt români, la fel cum sunt românii de origină macedoneană, armeană, turcă, maghiară, etc.

Este aşadar „român” un handicap în Anglia? Absolut deloc. Mai mult, acum câteva zile la o emisiune la televiziune la care s-a dezbătut problema numărului mare de muncitori migranţi, patronul unei mici firme a afirmat că el prefereă să angajeze oameni din Europa răsăriteană deoarece aceştia sunt mai serioşi decât cei brtanici şi-şi fac mai bine treaba.

Dar nici unul din argumentele mele nu a reuşit să-l convingă pe Dumitru.

- Nu ştiu, îmi spune el, dacă pot, evit să spun că sunt român. Am un coleg pe şantier care ori de câte ori e întrebat, răspunde că este transilvănean, mai ales că mulţi englezi au auzit de Transilvania din poveştile cu Dracula.
- Eu aş avea un răspuns mai bun, i-am spus eu, dacă nu vrei să fii pus în aceeaşi oală cu ceilalţi.
- Care?
- Când eşti întrebat spune „Sunt român, dar sunt freelance!

Jurnalistul Dorian Galbinski a lucrat la redacția română a BBC din 1970 până în 2008.

Justiție în sfârșit pentru poporul cambodgian

februarie 14th, 2009

Today it is a peaceful nation, its tranquil countryside rich, its towns and markets prosperous and full of tourists. But 30 years ago Cambodia was a hell on earth, a country ruled by the Khmer Rouge, a deranged clique of manic Maoists intent on systematic genocide. More than 1.7 million people, a quarter of Cambodia’s population, were killed in four years, as a terrorised nation was driven from the towns to starve to death in the fields or to die after horrific torture in camps set up to murder anyone suspected of being an intellectual, a class enemy or a worker who did not fulfil his quota.

There was no greater crime in the late 20th century than the four-year slaughter that began in 1976 and lasted until the overthrow of Pol Pol’s regime by the Vietnamese. It was not just the scale of the genocide – equivalent to the murder of 15 million Britons; it was the unspeakable cruelty of those who calmly applied electrodes to the victims’ ears and waited until the screaming stopped before the formulaic interrogation that ended, in every case, with guards clubbing the prisoners kneeling beside a ditch while others came round to slit their throats. When the killings in the fields and torture centres set up in schools finally ended, Cambodia was left silent and traumatised with only heaps of skulls to bear witness to what happened.

No one has yet had to answer for these crimes. The Khmer Rouge leaders melted away into the jungle and little effort was made to find them. Pol Pot died an undeservedly peaceful death in his hideout in 1998. Ta Mok, his brutal henchman, died in 2006. Others now live in anonymous comfort behind the high walls of their Phnom Penh villas. One of the worst was Kang Kek Ieu, known as Comrade Duch, who was director of the infamous Tuol Sleng prison and devised the regime of cruelty that terrorised and killed the perpetrators as well as the victims. This Himmler of the Khmer Rouge was, however, found, tracked down by a journalist in Thailand, and arrested in 1996. And on Tuesday, the thin, frail former schoolmaster goes on trial.

Thirty years is a very long time to wait for justice. Most Cambodians despaired that they would ever see their torturers in the dock or find out what drove men to such barbarity. It is as if the Nuremberg trials did not begin until 1975. The delay is partly due to politics – too many of the murderous regime were able to thwart investigations later, including Ieng Sary, Pol Pot’s brother-in-law and the Khmer Rouge Foreign Minister who was arrested only two years ago. Partly also the delay was due to disagreement over who would control any tribunal and what the role of the United Nations should be. A compromise has created the Extraordinary Chambers of the Courts of Cambodia, a hybrid body that will try the handful of elderly defendants.

The trials are an essential, if belated, catharsis for a nation that has still to come to terms with its past. As with all mass killings, reconciliation is possible only after the perpetrators have been identified. Without the trials of those responsible for the horrors in Bosnia and Rwanda, entire ethnic groups would be branded and revenge would be inevitable. The outside world is rightly involved: crimes on this scale are an indictment of humanity. Their catalogue will be unbearably painful. But the awful details must be revealed.

http://www.timesonline.co.uk/tol/comment/leading_article/article5728648.ece

Distincție pentru fotograful francez Marc Riboud

februarie 13th, 2009

Bucuresti, 12 Februarie 2009 – Marc Riboud, celebrul fotograf francez şi fost preşedinte al Magnum Photos, va primi distincţia pentru întreaga activitate, în cadrul ceremoniei Premiilor Mondiale Sony pentru Fotografie, de anul acesta.

Riboud, cu o carieră în arta fotografiei de peste jumătate de secol, va fi celebrat în cadrul galei de premiere care va avea loc pe 16 aprilie la Palais des Festival din Cannes şi care ve reuni cele mai mari valori ale industriei fotografiei de la nivel internaţional. Distincţia reprezintă recunoaşterea meritelor unui fotograf pentru întreaga operă de o viaţă recunocută pretutindeni şi îndelung aclamată.

Scott Gray, Managing Director al Premiilor Mondiale Sony pentru Fotografie, declară:

‘Suntem deosebit de mândri să celebrăm viaţa şi opera fotografului Marc Riboud. Premiile Mondiale pentru Fotografie reprezintă prilejul perfect pentru a acorda distincţia pentru întreaga carieră unui om care a dedicat 50 de ani de activitate surprinderii ipostazelor vieţii în toate colţurile lumii, de la revoluţia culturală chineză, până la viaţa de zi cu zi din Paris.’

Elliott Erwitt, un prieten apropiat al lui Riboud, adaugă: ‘Un premiu pentru întreaga activitate poate sugera o carieră încheiată. În cazul lui Marc, această afirmaţie este foarte departe de adevăr. Marc trăieşte şi respiră în continuare prin arta fotografiei, zilnic, cu aparatul permanent alături, în căutarea următoarei fotografii.’

Acordarea distincţiei pentru întreaga carieră va reprezenta punctul culminant al ceremoniei Premiilor Mondiale Sony pentru Fotografie, care se va desfăşura de-a lungul unei săptămâni dedicate fotografiei, în întreg oraşul Cannes, între 14 şi 19 aprilie 2009. Printre atracţiile principale ale festivalului, se va număra şi retrospectiva operelor lui Marc Riboud, aflate în custodia lui Alain Genestar, editorul revistei Polka şi proprietarul galeriilor Polka din Paris, precum şi fostul director al revistei Paris Match. Riboud se va afla la Cannes pentru ceremonie şi va prezenta un tur special al expoziţiei sale. În plus, va oferi autografe pe două opere literare deosebite, care deja nu se mai găsesc în librării. Mai multe detalii pot fi găsite la: www.worldphotographyawards.org/festival.

Alain Genestar declară: ‘Marc Riboud are calităţile distinse ale unui francez, în stil, eleganţă, curiozitate şi maturitate. Am acceptat imediat propunerea de a administra expoziţia sa, numai pentru plăcerea de a-i descoperi minunata arhivă. O excursie de-a lungul lumii şi de-a lungul timpului! Sunt mândru să îi fiu prieten.’

Născut în 1923, Riboud a fost al 7-lea copil al familiei. A luat prima dată contact cu o cameră de fotografiat la vârsta de 14 ani, dar până la 27 de ani a studiat ingineria. În timp ce fraţii săi şi-au continuat carierele în domeniul industrial, el a renunţat la profesie pentru o viaţă dedicată fotografiei. La 29 de ani, după întâlnirea cu Henri Cartier-Bresson şi Robert Capa, fondatorii agenţiei Magnum, s-a alăturat instituţiei, unde a rămas timp de trei decenii. În 1958 a fost numit vicepreşedintele Magnum Europe. Riboud a călătorit şi a trăit în Orientul Mijlociu şi în Orientul Depărtat, între 1954 şi 1979. În anii ’60 a trăit în Africa şi în Statele Unite ale Americii, înainte de a fi numit preşedintele Magnum în 1976. Trei ani mai târziu, Marc a părăsit compania pentru o carieră de liber profesionist.

Începând cu 1979, Riboud a continuat să călătorească, într-un ritm mai puţin solicitant însă, către destinaţii precum China şi Japonia. Este autorul a numeroase cărţi şi şi-a expus lucrările pe întreg mapamondul, incluzând şi cele mai importante expoziţii din Paris şi New York. Marc Riboud lucrează în continuare la alte creaţii literare şi expoziţii.

Date importante ale competiţiei Premiile Mondiale Sony pentru Fotografie 2009

24 februarie 09 – Anunţarea nominalizărilor pentru Premiile pentru fotografi amatori şi profesionişti

17 martie 09 – Anunţarea câştigătorilor Premiilor pentru fotografi amatori şi profesionişti

14-19 aprilie 09 -Festival @ – Premiilor Mondiale Sony pentru Fotografie – expoziţii şi evenimente în Cannes

16 aprilie 09 – Gala de premiere a Premiilor Mondiale Sony pentru Fotografie

Câştigătorul Premiului Mondial Sony pentru Fotografie 2008 a fost Phil Stern, legendarul foto-jurnalist şi fotograf al Hollywood-ului.

www.worldphotographyawards.org

Revista ACUM – ținta unei campanii maghiare în favoarea autonomiei Ținutului Secuiesc

februarie 12th, 2009

Lansarea sondajului cu privire la solicitarea autonomiei Ținutului Secuiesc http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt a atras în ceva mai mult de două zile cele mai multe voturi din istoria sondajelor propuse de revista ACUM – peste 6000.

Interesant este că numărul de vizitatori unici în cele trei zile – până acum peste 750 – nu explică acest număr impresionant de voturi, deși am verificat și votarea multiplă nu e permisă, cel puțin până la schimbarea IP-ului (ceea ce se poate petrece de la o zi la alta).

În orice caz, un activist UDMR mi-a confirmat că e un efort concertat din partea uniunii maghiare, iar proveniența vizitelor pe pagina noastră o confirmă: Ungaria a trecut pe locul doi după România, iar din România e un număr sporit de vizite din Cluj, Târgu Mureș, Sfântu Gheorghe și Miercurea Ciuc.

Nu pun la îndoială legitimitatea unei astfel de campanii, dar sper că nu e doar un exercițiu cinic și fac apel la cei care votează “la comandă” să zăbovească pe pagina revistei ACUM, nu să o folosească doar pentru a-și depune votul în mare măsură propagandistic.

Revista ACUM a promovat cu consecvență înțelegerea româno-maghiară, combătând excesele naționaliste și de o parte și de alta și ar fi regretabil ca ungurii din România și cei din afara ei să nu cunoască acest lucru.

Îi așteptăm pe pagina noastră nu numai ca votanți într-un sondaj, ci ca cititori, pentru că vor avea ce găsi interesant pe pagina noastră.

P.S. Am aflat și explicația discrepanței dintre numărul de voturi din sondaj și statisticile Google. O omisiune de codificare făcea să fie înregistate doar vizitele pe pagina de index www.acum.tv. Or, majoritatea celor care au votat în sondaj au intrat direct pe pagina http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt, care nu era deci contabilizată.

Omisiunea a fost rectificată pe 13 februarie în jurul orei 17, ora României, ceea ce a făcut să avem peste 3200 de utilizatori unici, de unde recordul pe o zi era de 719. Sâmbătă 14 februarie au fost peste 6600 de vizitatori unici. Numărul de vizitatori afișat pe pagina sondajului este de peste 33000, iar numărul de voturi de aproape 25000.

Acest lucru duce la concluzia că până acum statisticile Google, care indicau circa 5300 de utilizatori unici și 17000 de pagini citite pe lună subestimau masiv audiența noastră. Sigur că în cazul de față e o campanie – Ungaria a fost vineri pe primul loc înaintea României ca număr de vizite, iar din România grosul vizitelor a venit din Transilvania, dar iată că o anomalie a dus la un rezultat îmbucurător – audiența revistei ACUM este mult mai mare decât știam până acum.

Nouă partide înscrise în cursa pentru Parlamentul Republicii Moldova

februarie 11th, 2009

Comisia Electorală Centrală de la Chișinău a validat candidaturile depuse de nouă partide politice pentru alegerile parlamentare din 5 aprilie.

Au fost validate în ordine listele următoarelor partide și formațiuni:

• Partidul Liberal -PL (Dorin Chirtoacă, Mihai Ghimpu, lideri)
• Partidul Popular Creștin Democrat – PPCD (Iurie Roșca)
• Partidul Liberal Democrat – PLD (Vladimir Filat)
• Partidul Comuniștilor – PCRM (Vladimir Voronin)
• Partidul Democrat – PD (Dumitru Diacov)
• Alianța Moldova Noastră – AMN (Serafim Urecheanu)
• Partidul Social Democrat – PSD (Dumitru Braghiș)
• Uniunea Centristă – UCM (Vasile Tarlev)
• Mișcarea Acțiunea Europeană – MAE (Anatol Petrencu)

Scrutinul este unul proporțional de listă națională, cu prag de intrare în Parlament (unicameral, 101 mandate de deputat) de 6%.

Spre deosebire de alegerile precedente, este interzisă formarea de blocuri electorale. În alegerile din martie 2005, PCRM a obținut 46% din voturi și 56 de mandate, Blocul Moldova Democrată (între timp dizolvat) a obținut 28% și 35 de mandate, iar PPCD a obținut 9% și 11 mandate.

Președintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, nu mai are dreptul să candideze la un nou mandat, după cele două consecutive începute în 2001 și 2005.

În Republica Moldova, șeful statul este ales de Parlament cu o majoritate de 3/5, adică 61 de deputați. Dacă Parlamentul nu reușește alegerea în trei tururi de scrutin, atunci se dizolvă automat și se organizează alegeri parlamentare repetate.

Aleși români din nordul Bucovinei adresează doleanțe președinților Ucrainei și României

februarie 11th, 2009
Ion Popescu este deputat în Rada Supremă de la KievIon Popescu este deputat în Rada Supremă de la Kiev

Uniunea Interregională
„Comunitatea Românească din Ucraina”

Preşedintelui Ucrainei,
Excelenţei Sale V.A. Iuşcenko
Preşedintele României,
Excelenţei Sale, Traian Băsescu.

Excelenţele voastre.

Am aflat cu satisfacţie şi speranţe de întâlnirea ce urmează să aibă loc la cel mai înalt nivel în ultima decadă a acestei luni.
Ne bucură relaţiile amiabile se s-au stabilit între domniile voastre.

În acelaşi timp, ne exprimăm speranţa ca prietenia şi colaborarea frăţească dintre doi preşedinţi ce doresc să respecte nu numai valorile naţionale ale popoarelor pe care le reprezintă dar şi cele mai importante valori europene, democratice, să fie benefice pentru ambele ţări – Ucraina şi România, precum şi pentru ambele popoare – ucrainean şi român.
În virtutea acestor speranţe, daţi-ne voie, în numele Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina” din care fac parte 18 organizaţii culturale naţionale ale etnicilor români din întreaga republică, în calitatea noastră de etnici români şi cetăţeni loiali ai statului ucrainean, să salutăm noua rundă a tratativelor bilaterale ocazionate de vizita oficială de răspuns a preşedintelui patriei noastre istorice, Traian Băsescu în Ucraina şi să Vă rugăm să abordaţi în cadrul convorbirilor dintre domniile voastre şi principalele probleme cu care se confruntă comunitatea românească din tânărul stat ucrainean.

Despre doleanţele comunităţii ucrainene din România sperăm că preşedintele Ucrainei, Viktor Andreevici Iuşcenco a luat cunoştinţă anul trecut în timpul vizitei sale oficiale întreprinse în România, întâlnire urmărită de noi cu deosebit interes. Ne-am bucurat atunci sincer pentru etnicii ucraineni din România, care au avut posibilitatea să se întâlnească cu preşedintele Patriei lor istorice şi să asiste la deschiderea centrului cultural, pus la dispoziţia lor de autorităţille statului român chiar în centrul Bucureştiului, pe Calea Victoriei.

Am fi şi noi, deosebit de fericiţi, cum au fost la timpul lor fericiţi etnicii ucraineni din România, dacă în timpul vizitei în Ucraina, organele puterii centrale şi locale ar oferi Excelenţei Sale, domnului Traian Băsescu, posibilitatea de a taia, la rându-i, panglica tricoloră de inaugurare a Centrului Cultural Român din Cernăuţi. Şi nu importă cum se va numi această instituţie, principalul este ca ea să fie deschisă, or, noi o solicităm de mai bine de 15 ani. E de dorit, de asemenea, ca acest centru să fie inaugurat în localul ales de comunitatea noastră, blocul № 25 „a” de pe strada Şevcenko, locaţie cu care ştim că este de acord şi partea română.
În încheiere, am vrea ca în cadrul întâlnirii excelenţelor Voastre, să fie căutate şi găsite soluţiile necesare pentru a pune capăt politicii de deznaţionalizare şi de asimilare a etnicilor români prin şcoală, promovată de Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei din Ucraina, de a stopa procesul de transformare a şcolilor noastre naţionale în şcoli mixte. Suntem convinşi că în urma acestei înalte întâlniri, în sfârşit, va fi găsit şi mecanismul de punere în practică a ideei infiinţării la Cernăuţi a unei Universităţi multiculturale în cadrul căreea să fie pregătite la cel mai înalt nivel de instrure cadrele didactice nespus de necesare atât ucrainenilor din România, cât şi românilor autohtoni din Ucraina. Important după părerea noastră este ca să se convină şi asupra necesităţii schimbării legislaţiei electorale ucrainene, astfel ca minorităţile naţionale din Ucraina, inclusiv cea românească, să aibă posibilitatea, la fel ca şi în România, de a-şi alege direct reprezentanţii lor în Parlamentul Ţării. Mai credem că abordarea şi soluţionarea pozitivă a problemei privind anularea plăţii pentru obţinerea vizelor de întrare în România pentru etnicii români din Ucraina va fi şi ea salutată de întrega noastră comunitate. Sperăm că va fi abordată şi, în sfârşit, soluţionată deasemenea şi problema privind retrocedarea imobilelor cu destinaţie culturală şi religioasă care aparţin minorităţilor naţionale. Spunând aceasta avem în vedere retrocedarea către comunitatea românească din Cernăuţi a Palatului Cultural al Românilor, a Casei Naţionale a Românilor şi a Internatului gimnaziştilor români, proprietăţi ale Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina, doleanţă cu care autorităţile ucrainene, inclusiv, domnul preşedinte V. A. Iuşcenko este la curent. Or, noi le-am înaintat la toate nivelurile începând chiar de la Primul Congres al Românilor din regiunea Cernăuţi ce şi-a desfăşurat lucrările în ziua de 7 iunie 1992.

Cu cele mai alese sentimente de consideraţie şi de speranţă care să nu fie dezminţită de deciziile adoptate în cadrul viitoarei întâlniri. Contăm pe bunăvoinţa Excelenţelor Voastre.

Dr. Ion POPESCU,
Preşedinte al Consiliului Naţional al
Uniunii Interregionale
„Comunitatea Românească din Ucraina”,
deputat al poporului din Ucraina,
membru al AP a Consiliului Europei

Vasile TĂRÂŢEANU,
Preşedinte al Senatului Uniunii Interregionale
„Comunitatea Românească din Ucraina”,
deputat în Consiliul regional Cernăuţi.

Aurica BOJESCU,
Secretar responsabil al Uniunii Interregionale
„Comunitatea Românească din Ucraina”,
deputat în Consiliul regional Cernăuţi.

11 februarie 2009
or. Cernăuţi

Medicii de familie lansează un SOS în privința finanțării

februarie 11th, 2009

MEMORIU

SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE MEDICINA FAMILIEI/MEDICINĂ GENERALĂ (SNMF) ŞI PATRONATUL NAŢIONAL AL MEDICILOR DE FAMILIE DIN ROMANIA (PNMF) au luat la cunoştinţă cu îngrijorare despre fondurile alocate asistenţei medicale primare prevăzute în proiectul de buget pe anul 2009. Am constatat cu surprindere că, deşi pentru anul 2009 nu sunt prevăzute modificări semnificative ale FNUASS, fondul alocat asistenţei medicale primare este diminuat cu 40,69% fata de anul 2008, reducerea fiind cea mai drastică, neegalată de nici un alt sector din sănătate sau de un alt capitol prevăzut în buget.
Pentru anul 2008 fondurile alocate asistenţei medicale primare au reprezentat 9% din cota FNUASS pentru serviciile medicale. Proiectul de buget pentru 2009 prevede doar 5,4%, pentru asistenţa medicală primară, cu toate că în programul de guvernare al PSD s-a prevăzut pentru asistenţa medicală primară un procent de 10-12% iar PDL a prevăzut creşterea veniturilor personalului medical, ambele formaţiuni prevăzând un procent de 6% din PIB pentru sănătate.

Pe plan european medicina de familie beneficiază de 12-15% din bugetele sănătăţii. O finanţare a asistenţei medicale primare de 5,4% înseamnă colapsul bazei piramidei sistemului de sănătate. Mai mult, prevederile pentru 2010, 2011 nu dau şanse nici măcar norocoşilor care vor supravieţui în 2009.
În acest sens dorim să facem următoarele precizări:

- Medicina de familie este segmentul de bază şi de prim impact pentru sănătatea întregii populaţii. În cabinetele medicilor de familie se acordă minimum 50.000.000 de consultaţii pe an.

- În toată lumea, dezvoltarea medicinii de familie s-a dovedit singura soluţie viabilă şi eficientă pentru protecţia populaţiei si asigurarea serviciilor medicale de bază. A distruge medicina de familie înseamnă să distrugi sistemul de sănătate, ceea ce nici o societate nu-şi poate permite.

- Medicul de familie este medicul de prim contact şi este alături de pacientul său în toate aspectele vieţii acestuia, de la naştere la căsătorie, de la botez şi până la deces – omul sănătos, omul bolnav, omul care are nevoie de consiliere.

- 80% din consultaţiile cronicilor şi din retetele compensate acordate populaţiei sunt efectuate de către medicii de familie.

- Vaccinările, urmărirea riscului de boală sunt aspecte ale prevenţiei care aparţin tot medicului de familie.

- Urmărirea gravidei, a sugarului, supravegherea dezvoltării copilului, urgenţele minore, supravegherea epidemiologică (hepatite, TBC, gripă etc) sunt efectuate tot la nivelul cabinetelor noastre.

- Medicina de familie este o specialitate extrem de vastă, care implică în afara serviciilor medicale curative şi medicina omului sănătos, promovarea sănătăţii, medicina comunitară, profilaxia bolilor cu impact major asupra sănătăţii populaţiei, aplicarea programelor naţionale de sănătate, precum şi o relaţie specială, de lungă durată cu pacienţii noştri.

- Medicul de familie este cel care a întocmit sau a contribuit esenţial la registrul naţional de boli cronice, de diabet, programele naţionale de prevenţie, distribuirea laptelui praf, monitorizarea gravidei. Acestea sunt aspecte mai puţin spectaculoase şi nu apar în titlurile din mass media.

- Medicii de familie reprezintă mai mult de un sfert din medicii ţării. Alaturi de ei lucrează, şi sunt plătiti din aceleaşi fonduri circa 20.000 de asistenţi medicali. Colapsul cabinetelor înseamnă şi afectarea întregului personal al cabinetelor medicale de medicină de familie.

- Cabinetele de medicină de familie sunt unităţi sanitare private. Există o confuzie întreţinută între veniturile acestor unităţi sanitare şi venitul medicului titular, care evident nu sunt unul şi acelaşi lucru. Mai mult, venitul cabinetului nu este similar salariului medicilor din sistemul bugetar. Din venitul unui cabinet, medicului titular ii revin cel mult 25-30% din venitul cabinetului.
Un cabinet de medicină de familie cu o structură echilibrată de pacienţi şi care are înscrişi pe liste 1500 de asiguraţi (media pe ţară) are un venit mediu în 2008, de 6000 lei din plata per capita şi un venit mediu de 1000 lei din încasările per serviciu, la valorile punctelor corespunzătoare foii de buget din anul 2008. Pentru buna funcţionare a cabinetului, sunt necesare cheltuieli în medie de 5000 lei. Rezultă un venit brut de 2000 lei, din care trebuie plătite cheltuielile de asigurări sociale, contribuţia la FNUASS şi impozitul pe venit. Rămâne un venit net lunar de 1200 lei pentru anul 2008. Detaliile sunt prezentate în anexă.

În anul 2008 finanţarea asistenţei medicale primare a permis dezvoltarea cabinetelor medicale; medicina de familie a devenit mai atractivă şi în acest an noii specialişti de medicină de familie au început să ocupe locurile descoperite de ani de zile, mai ales din mediul rural, preferând această soluţie în locul emigrării sau orientarii spre alte domenii paramedicale.

În condiţiile în care bugetul FNUASS pentru anul 2009 este aproximativ egal cu cel din 2008, in conditiile unui an de austeritate, intelegem stagnarea finantarii asistentei medicale primare ca si in celelalte segmente. Asta nu inseamna ca austeritatea să se resimtă cu preponderenţă în medicina de familie în conditiile în care la unele subcapitole creşte procentul alocat cu până la 40%, iar la celelalte scăderea este cuprinsă între 5% şi maximum 13%.

De aceea SNMF si PNMF solicită păstrarea cel puţin a aceleiaşi foi de buget pentru medicina de familie şi în anul 2009, în scopul continuării funcţionării şi dezvoltării asistenţei medicale primare şi de asemenea cu scopul prevenirii falimentării cabinetelor medicale cu mai puţin de 1500 de asiguraţi înscrişi, adică jumătate din cabinetele medicale din ţară, fapt care ar putea duce la blocarea sistemului sanitar.
Diminuarea bugetului cu 40% va duce la diminuarea venitului cabinetului cu un procent similar, şi va ajunge sub valoarea cheltuielilor necesare, în condiţiile în care costurile menţionate ar rămâne constante. Este ilegal sa micşorăm salariile angajatilor, iar cheltuielile sunt în bună parte neinfluenţabile (utilităţi, tipizate, dezinfectanţi, căldură, energie electrică, telefoane, medicamente pentru urgenţe). Chiar cu o reducere drastică a cheltuielilor, se va ajunge la închiderea a unui procent de 40-50% din cabinetele de medicină de familie. Medicii şi asistentele vor alege un alt drum, usor de prevăzut.

Asta înseamnă însă şi o deteriorare gravă a sistemului de sanatate şi aşa fragil, înseamnă că o buna parte a populaţiei va rămâne fără serviciile medicale de bază.
Vă rugăm să analizaţi aceste aspecte şi să ne ajutaţi în rezolvarea unei situaţii profund îngrijorătoare pentru noi.

Preşedinte Societatea Nationala de Medicina de Familie Dr. Rodica Narcisa Tănăsescu

Preşedinte Patronatul National al Medicilor de Familie Dr. Doina Mihăilă

ANEXĂ

Fişă lunară de venituri şi cheltuieli pentru un cabinet medical de medicină de familie cu un medic titular specialist de medicină de familie, având o listă de 1500 asiguraţi.
Venituri 2008:
- Contract cu Casa de asigurări:
- Plata per capita 6000 lei
- Plata per serviciu 1000 lei
- Servicii nedecontate din FNUASS 300 lei
TOTAL 7300 lei
Cheltuieli 2008

Cheltuieli salarizare personal (asistenţi, contabil, femeie de serviciu, operator PC) 2800
Utilităţi (electricitate, încălzire, apă-canal-salubritate, telefon, internet 500
Medicamente şi materiale sanitare 500
Consumabile (formulare tipizate obligatorii, birotică, papetărie) 200
Materiale curăţenie, dezinfecţie, sterilizare 300
Contracte de prestări servicii din partea terţilor (deşeuri medicale, service aparatură medicală, metrologie, service informatică şi softuri medicale) 200
Licenţe soft 100
Instrumentar medical 200
Educaţie medicală continuă obligatorie (40 puncte anual) 200
Mici reparaţii, întreţinere 100
TOTAL LUNAR 5100

Venit brut medic 2008 2200 lei
CAS 600 lei
FNUASS 121 lei
Impozit 16% 237 lei
Venit net lunar 2008 1242 lei

Diminuarea bugetului cu 40% va duce la diminuarea venitului cabinetului cu un procent similar, şi va ajunge la 4500 lei, sub valoarea cheltuielilor necesare, în condiţiile în care costurile menţionate ar rămâne constante. Chiar cu o reducere drastică a cheltuielilor, tot ceea ce se poate obţine este egalizarea cheltuielilor cu veniturile, ceea ce duce la un venit nul pentru medic. Asta se numeşte FALIMENT!

Preşedinte SNMF Dr. Rodica Narcisa Tănăsescu

Preşedinte PNMF Dr. Doina Mihăilă

30 de mumii vechi de 4.600 de ani au fost descoperite într-un mormant vechi

februarie 11th, 2009

Secretarul general al Consiliului Suprem egiptean pentru Antichitati,prof Zahi Hawas, a precizat că la 20 de kilometri sud de Cairo, cu ocazia unei ultime etape de sapaturi pe situl vastei necropole de la Saqqara, la fundul unui put cu o adancime de 11 metri a fost descoperit un nou mormant.

Opt dintre mumiile descoperite sunt inchise in sarcofage, restul fiind asezate in nise in peretii mormantului.
Explorarea arheologica a sitului de la Saqqara dureaza de aproximativ 150 de ani, fiind identificate in zona un vast cimitir datand din Vechiul Regat egiptean, dar si vestigii mai recente, datand din Epoca Romana.

Asistentul reputatului egiptolog Zahi Hawas , dl. Abdel Hakim Karar,a declarat ca folosirea unor astfel de nise pentru depozitarea mumiilor constituia o practica extrem de rara in acea perioada.

Alegeri în Israel: Kadima pe primul loc, dar dreapta și religioșii sunt majoritari

februarie 10th, 2009
Livni are Livni are “un cap” avans față de Netanyahu

Partidul centrist Kadima, condus de ministrul de externe Tzipi Livni, s-a situat pe primul loc în alegerile parlamentare din Israel cu un avans infim față de partidul Likud – dreapta naționalistă, al fostului premier Biniamin Netanyahu.

Rezultatele finale dau pentru Kadima 28 de mandate (din totalul de 120 ale Knessetului, parlamentul unicameral), 27 pentru Likud, 15 pentru Israel Beitenu (dreapta radicală) și 13 pentru Partidul Muncii, condus de ministrul apărării, Ehud Barak.

Doamnei Livni îi va fi însă greu să formeze un guvern, dat fiind că dreapta naționalistă (Likud, Israel Beitenu și Uniunea Națională, cu 4 mandate) și religioșii (SHAS 11, Unitatea Torei 5, Casa Evreiască 3) au împreună 65 de mandate.

Partenerul de guvernare al Kadimei, Partidul Muncii, a obținut un rezultat catastrofal – 13 mandate, cel mai slab din istoria sa, la fel ca și partidul stângii radicale – Meretz, cu 3 mandate.

În pofida boicotului anunțat în rândul electoratului arab, cele trei partide prezente în competiție au obținut împreună 11 mandate, un spor de un mandat față de scorul lor obișnuit.

Secuii protestează împotriva președintelui Băsescu

februarie 10th, 2009

PETIŢIE

Către Preşedinţia României
Către Guvernul României
Către Parlamentul European

Noi, participanţii la marea adunare din Sfântu Gheorghe am constatat după alegerile parlamnetare o amplificare a atitudinii antimaghiare venită atât din partea guvernului, cât şi din partea preşedintelui României,

Ţinând cont că autonomia Ţinutului Secuiesc are rădăcini încă de mai multe secole,

Amintindu-ne că şi la naşterea statului Român modern autonomia Ţinutului Secuiesc a fost garantată prin actul de unire, care şi în vremurile întunecate ale comunismului – chiar cu drepturi ştirbite – a existat,

Luând în considerare formele de autonomie existente în Uniunea Europeană, cât şi drepturile colective ale comunităţilor minoritare, care susţin convieţuiera paşnică între diferite etnii,

SOLICITĂM

1. Traian Băsescu să-şi retragă declaraţiile care au indignat secuimea

2. Respectarea proporţiei etnice în instituţiile publice descentralizate

3. Încetarea populării controlate, mai mult sau mai puţin deschise sau mascate, prin care se urmăreşte modificare componenţei etnice

4. Oprirea distrugerii intenţionate a economiei din regiunea secuiască, şi asigurarea dezvoltării corespunzătoare a infrastructurii

5. Retrocedare rapidă a bunurilor bisericeşti şi publice ce au fost naţionalizate

6. Oprirea creşterii numerice a unităţilor militare, şi de asemenea, la fel ca în alte zone, trecerea imobilelor deţinute de acestea în subordinea administraţiei publice locale

7. Înfiinţarea de către statul român a unei universităţii maghiare, cu finanţare din bugetul statului

8. Recunoaşterea limbii maghiare, alături de limba română, ca şi limbă oficială regională

9. Recunoaşterea şi extinderea drepturilor colective

10. Autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc

8 februarie 2009.
Sfântu Gheorghe

Legea privind ZIUA TATALUI si ZIUA MAMEI

februarie 9th, 2009

Am primit la redactie urmatorul comunicat de presa, pe care-l consideram o binevenita initiativa:

Alianta Antidiscriminare a Tuturor Taticilor – T.A.T.A. impreuna cu un grup de parlamentari din care fac parte deputatii Mircia Giurgiu, Liana Dumitrescu, Ludovic Orban au lansat astazi initiativa legislativa privind instituirea Zilei Tatalui si a Zilei Mamei in prima si a doua duminica din luna mai.

PRESEDINTE,

Bogdan DRAGHICI

LEGE

pentru instituirea Zilei Tatalui si a Zilei Mamei

Parlamentul Romaniei adopta prezenta lege.

Art. 1 Prima duminica a lunii mai se instituie ca Ziua Tatalui.

Art. 2 A doua duminica a lunii mai se instituie ca Ziua Mamei.

Art. 3 Guvernul României, autorităţile publice centrale şi locale vor lua masurile necesare pentru marcarea acestor evenimente.

EXPUNERE DE MOTIVE

Proiectul de lege privind instituirea Zilei Tatalui si a Zilei Mamei are drept obiectiv asigurarea unui echilibru social si evidentierea importantei ambilor parinti in viata de familie si in societatea romaneasca. Sarbatorirea anuala atat a mamei cat si a tatalui confirma asadar perfecta egalitate in drepturi a celor doi parinti, onorandu-le deopotriva importanta in universul copilului. Initiatorii incearca astfel sa promoveze familia si valorile fundamentale ale acesteia, aducand in prim-plan problematica complexa cu care se confrunta parintii in societatea romaneasca.

Din punct de vedere statistic, din datele detinute de Alianta Antidiscriminare a Tuturor Taticilor – T.A.T.A., a rezultat ca ZIUA MAMEI este de regula sarbatorita pe mapamond anual intr-a doua duminica a lunii mai. Circa 70 de state ale lumii au asadar o data comuna pentru aceasta sarbatoare. Australia, Africa de Sud, Austria, Belgia, Bulgaria, Brazilia, Canada, China, Germania, Grecia, India, Italia, Japonia, Mexic, Olanda, Elvetia, Turcia, Ucraina, Statele Unite ale Americii, tarile baltice, statele din America de Sud, tarile nordice au in comun a doua duminica a lunii mai consacrata drept ZIUA MAMEI.

Pentru ca pe plan mondial nu exista in cazul celebrarii ZILEI TATALUI o traditie la fel de bine conturata in jurul unei date anume, consideram ca este salutar ca aceasta sa fie marcata tot in luna mai, in prima duminica, pentru a promova mai usor ambele sarbatori dedicate parintilor. Romania este printre putinele state care nu inca o traditie in ceea ce priveste sarbatorirea zilei tatalui.

La consideratiile de mai sus, se mai adauga si argumentul furnizat de calendarul Organizatiei Natiunilor Unite, care a instituit ZIUA INTERNATIONALA A FAMILIEI ca eveniment cu data fixa: 15 mai. Astfel, incepand cu prima duminica a lunii mai si terminand cu 1 Iunie – ZIUA COPILULUI, am putea avea in Romania peste trei saptamani marcate de sarbatori ale copilului, parintilor si familiei.

Romania este printre putinele state ale lumii care, in lipsa unei ZILE A MAMEI, a marcat doar Ziua Femeii – 8 Martie, extinzandu-i acesteia aria de semnificatii. Astfel, aceasta sarbatoare a femeilor de pretutindeni impusa de V.I. Lenin a ajuns la noi sa aiba neoficial si statutul de zi a mamei, in lipsa unei sarbatori distincte destinata mamei.

Sarbatorirea ambilor parinti va avea un efect pozitiv asupra societatii romanesti, subliniind astfel ca mama si tatal sunt la fel de importanti in viata de familie si in universul copilului. Intr-o societate in care familiile monoparentale sunt tot mai numeroase, stabilirea unor date diferite pentru ZIUA TATALUI si pentru ZIUA MAMEI este binevenita pentru a intari principiul egalitatii de tratament si pentru a da posibilitatea copiilor sa le petreaca impreuna cu fiecare parinte.

Sarbatorirea distincta a celor doi parinti va oferi prilejul evidentierii importantei si rolului fundamental al mamei si al tatalui in cresterea si educarea propriilor copii, demonstrand ca cei doi parinti sunt complementari.

Instituirea Zilei Mamei si a Zilei Tatalui reprezinta asadar un demers firesc, un gest de normalitate in societatea romaneasca, fiind rodul colaborarii dintre Asociatia T.A.T.A. si parlamentari romani preocupati de sustinerea familiei, de protejarea drepturilor copilului si de intarirea rolului fiecarui parinte in cresterea si educarea propriului copil.

Fata de cele prezentate mai sus, inaintam spre dezbatere si promovare Parlamentului Romaniei prezenta propunere legislativa.

INITIATORI:

1. GIURGIU MIRCIA – Deputat PDL

2. DUMITRESCU LIANA – Deputat AMR (Minoritati)

3. ORBAN LUDOVIC – Deputat PNL

http://www.t-a-t-a.ro/2009/02/09/legea-privind-ziua-tatalui-si-ziua-mamei/

Monica Lovinescu şi Vladimir Tismăneanu: pentru o Etică a neuitării

februarie 9th, 2009

CARTEA-EVENIMENT A ANULUI 2008: ETICA NEUITĂRII, DE MONICA LOVINESCU, ED. HUMANITAS, COLECȚIA ZEITGEIST (COORDONATOR, DR. VLADIMIR TISMĂNEANU)

Monica Lovinescu a ştiut că un Nürnberg al comunismului est-european nu va avea loc niciodată. Şi a intuit perfect şi de ce. Nu pentru că nevoia de morală a societăţilor post-totalitare, devenite intens cripto-comuniste în aceşti douăzeci de ani de la prăbuşirea comunismului, ar fi dispărut. Ci mai degrabă din cauze tehnice: imensităţii unui colos bolşevic de partid şi de stat extins la scara unei treimi din Europa, (fiind acesta, în plus, susţinut puternic şi de două imensităţi demografice fidele cauzelor comuniste (lumea chineză şi lumea musulmană), în timp ce tot acest puzzle se mulează pe o Europa în care stânga se încăpăţânează să intoneze noi marşuri triumfaliste (bine sponsorizate de Kremlin)) nu i se poate opune, totuşi, decât un sistem vremelnic de resistențe, dotate cu o relativă eficienţă instituţională, doctrinară, politică şi culturală. Ca dovadă, nu Justiţia şi clasa politică au urnit mecanismul de recuperare a adevărului istoric, ci o clasă de intelectuali ce se consacră cvasi-idealist ştiinţei şi conştiinţei morale (discipline conjugate în acel principiu al est-eticului pe care Monica Lovinescu l-a slujit , pe vremuri , cu nu mai puţin idealism decât o fac cei de astăzi, din ce în ce mai stins). Această clasă de intelectuali, ce sunt niște sacrificați și pentru această epocă, de parcă regimurile totalitare nu ar fi fost încă denunțate, este compusă din oameni de formaţie clasică, politologi, istorici, filosofi ai istoriei, jurnalişti, scriitori, analişti, sociologi, psihologi. În România post-totalitară, acest curent recuperator s-a închegat cu dificultate. Violenţa de la începutul anilor 90 a ocupat un câmp extins al imaginarului colectiv. Consolidarea oligarhiei la sfârşitul anilor 90 a demodulat opoziția față de furtul de revoluție și față de diluarea spiritului anticomunist, fiind urmată de dezvoltarea unui populism compensator, după anul 2004. Mixerul frământărilor politice a obturat apoi câmpul conştiinţei publice cu confruntarea dintre restauraţiile comuniste, tendinţele dirijiste, neputinţele democraţiei şi eşecurile liberalizării. Cu atâtea priorităţi expediate asupra opiniei publice de către un sistem care îşi refuză mereu o coerenţă şi o maturizare, preferând lipsa de responsabilitate şi copilăria eternă, „strădaniile insidioase de obliterare a conştiinţei istorice”(Vladimir Tismăneanu) s-au dovedit adesea eficiente și fructuoase. Timpul trece, presiunea istoriei a devenit imensă, probele sunt şterse, haloul amneziei învăluie un cortex antropo-globalist din ce în ce mai confuz, manipulările sunt sofisticate şi invincibile, generaţiile cu memorie antitotalitară se sting, pe măsură ce curentele negaţionsite ale anticomunismului (sponsorizate de o Rusie şi o doctrină neostalinistă din ce în ce mai tentante pentru ultimii oameni ai Estului (cf. Claude Karnooch)) urcă zgomotos şi fac adepţi din ce în ce mai puberi, în această eră definită de un entertainment generalizat şi de un consumerism agresiv; epoca, în sine, e lipsită de spiritualitatea și conştiinţa tragică prin care omul modern s-a irosit ca entitate filosofică în camerele de tortură ale totalitarismelor mileniului trecut.

Volumul Etica neuitării de Monica Lovinescu, lansat în noiembrie 2008 la Târgul Internaţional Gaudeamus de la Bucureşti reprezintă un eveniment editorial major, petrecut chiar în preajma zilei de celebrare a naşterii scriitoarei dar, pentru prima dată, fără Monica Lovinescu (era la câteva luni după dispariția sa din viață, în aprilie 2008, la Paris). Cartea apare în Colecția Zeitgeist, îngrijită de eminentul profesor Vladimir Tismăneanu, ce se revendică de la curentul dezvoltat de celebra disidentă, jurnalistă, scriitoare, critic, eseist, gânditor și luptător pentru drepturile omului. Pe de o parte, Monica Lovinescu a rămas până în ultima secundă a vieții sale cel mai moral gânditor politic român, urmând filonul dezvoltat de Hannah Arendt, Jeanne Hersch și Nadejda Mandelstam și repudiind totalitarismul din punct de vedere politic, spiritual și etic. Apropiat de discursul lui Besançon, al lui Revel și al lui Souvarine, discursul Monicăi Lovinescu face din conceptul de etică a neuitării premiza centrală a eliberării și a libertății umane, punând un accent grav, după cum subliniază și Vladimir Tismăneanu, pe o observație făcută recent de filosoful Leon Wieseltier: “Dacă anumite forme ale răului nu sunt detestate înseamnă că n-au fost pe deplin înțelese”, observație dezvoltată și de editorul Monicăi Lovinescu în România, directorul Editurii Humanitas, scriitorul și filosoful Gabriel Liiceanu, în amplul său eseu intitulat “Despre ură”. Pe de altă parte, ingredientul mnezic este la Monica Lovinescu unicul materialul de construcție al adevăratei istorii: recentul Raport Final elaborat de Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste a avut la bază criterii, ierarhii, taxinomii și metodologii inspirate din gândirea Monicăi Lovinescu și a ilustrului său partener, Virgil Ierunca. Vladimir Tismăneanu spune (p.11) că, fără exagerare, “Raportul, ai cărui coautori au fost, a fost ultima operă a Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca”. Primejdia care ne paște astăzi, în calitate de societate debusolată și instabilă ce se globalizează maladiv, este aceea de a asista pasivi, ca într-un fel de eutanasie irepresibilă, pe jumătate impusă – pe jumătate autohipnotică, la încetățenirea opiniei neobolșevice care proclamă tot mai des faptul că discursului anticomunist i-ar lipsi, în 2009 – la două decenii de la căderea comunismului din România-, actualitatea și adecvarea. O, ce fericire pe serviciile de propagandă ruse, care se află – alături de rinocerii vechiului partid comunist românesc, cei imposibil de urnit din recuzita de Tătuci ai democrației noastre originale -, la originea acestui puternic curent extremist antiromânesc neostalinist: el este activ atât (din nou) în Moldova sau Bucovina de Nord și aiurea printre români risipiţi (vezi neîncetatele acțiuni de deromânizare și de contestare a limbii române din regiunea românească basarabeană, vezi și recentele atacuri de acum fizice de la începutul lunii februarie 2009, comise de grupările paramilitare ruse contra cetățenilor români pe străzile din Chișinău), cât și în România (unde tineri intelectuali stimabili, inocenți și neprihăniți sunt înhățați de falși profeți de Kremlin – ce emit aşa-zise pretenții științifice- și sunt îndemnați să-și construiască rapid cariere dubioase, folosind un discurs negaționist de grupare fascistă, utilizând spălarea creierului public și a memoriei antitotalitare a poporului român). Merită să subliniem astăzi – când toate aceste agresiuni împotriva adevărului istoric românesc se întâmplă aievea și conduc către o nouă alunecare a României înspre pericolul totalitar- , că temelia sănătății morale a societății românești, atâta câtă mai e întreagă și lucidă, stă în împlinirea visului Monicăi Lovinescu: “necesitatea vitală a unui travail de deuil care să despartă apele și să permită acea ruptură de mocirla plină de sânge a trecutului” (p.12).

De ce este cartea Etica neuitării de Monica Lovinescu evenimentul editorial al anului 2008? Istoria noastră recentă ne demonstrează, pe urmele constatării făcute de Monica Lovinescu (p.260) în articolul dedicat lui Nicolae Steinhardt, un fapt cel puțin surprinzător: “Gustul demnității se poate pierde ca și acela al libertății. Dar poate că Nicolae Steinhardt are dreptate și că nu e vorba de un gust, ci de o adevărată taină (a libertății, n.m.).” La români, această amputare s-a produs de câteva ori în istorie, și întotdeauna ea a fost urmată de catastrofale consecințe, una dintre ele fiind constituirea unei veritabile trăsături naționale de “suflet de rob”. Neexcluzând universalitatea acestei paradigme psihologice și etnologice ce se instalează endemic pe toate meleagurile unde a dominat spiritul despotic, Monica Lovinescu remarcă, însă, că “pe tărâmurile unde libertatea a fost total pierdută, ca la noi, ni se pare că ecoul unor astfel de cuvinte nu poate fi decât sporit”(p.263), el fiind urmat indubitabil prea des de stadiul opţional ce îmbie mereu la alegerea compromisului în loc de conștiință și de responsabilitate, a carierei în loc de asumarea adevărului, a privilegiilor în loc de îmbrățișarea unui spirit de dreptate și de demnitate.

Culegerea de articole de bază dedicate de Monica Lovinescu memoriei victimelor și luptei împotriva Răului acoperă un domeniu de evenimente și de paradigme europene și românești, dispuse în strînsă interdependență în jurul unor centri de putere planetară. Acesta este desemnat de intervalul anilor 60 – 90, pe o plajă de revoluții și/ sau false teme revoluționare, de derapaje către falsificări ale istoriei și de patinoare politice periculoase, susținute pe oglinda unui comunism arhaic à la Bourdieu. Din toate acestea, ceea ce Monica Lovinescu a extras cu neobosită acribie prin suitele sale discursive dublate de demonstrații de reală erudiție istorică și politică (toate vizibile în carte ca un regal de filosofie politică încă neegalat), e eternul miez amar, otrăvit, amenințător al stalinizării europene, cu privire specială dar niciodată rupturală asupra stalinizării României. La finalul acestor analize propuse de selecția de față, cititorul va putea înțelege că procesul de restalinizare a continentului nostru și a României nu a contenit niciodată, exceptând dispneea din 1989. Ca și Revel, Monica Lovinescu acordă o atenție specială pericolului ce vine dinspre intelectualitatea coruptă de elitismul populist; acest concept este asumat de eternul laborator de clonare a ideologiilor cu ingineria socială, unde operează în parteneriat Kremlinul și Europa intoxicată de stânga-stângii: “Cum, spre deosebire de modelele revoluționare, fenomenul se desfâșoară departe de orice proletariat sau public vast, fiind rezervat unui grup răspândit în universități și mass-media”, spune Monica Lovinescu, rezultă că el secretă un tip de discurs de același nivel cu discursul stalinist (un adevărat stalinism pentru eternitate, din fericita sintagmă creată de Vladimir Tismăneanu), și chiar de o finalitate similară cu discursul stalinist, anume seducția comunizării, subminarea tentativelor de democratizare, zădărnicirea oricărui efort de a construi un stat de drept puternic în această parte a lumii, în vecinătatea Rusiei ce rămâne fidelă numai spiritului totalitar şi opacităţii faţă de democraţie.

Expunându-se multor acuze, pentru că a continuat atitudinea militantă a lui Besançon (cel care criticase în epocă debilitatea acțiunilor de condamnatio memoriae în raport cu comunismul, ca și politica dublului standard la explorarea totalitarismelor de dreapta și de stânga), Monica Lovinescu și-a asumat, alături de Virgil Ierunca sau de Czeslaw Milosz, un drum al eliminării Răului, nu lipsit de suferință, dar al cărui sens corect este recunoscut abia în zilele noastre, la cincizeci de ani după trasarea lui pe harta mentală a spiritului european, pe care Monica Lovinescu a fundamentat şi slujit numeroase concepte și teorii magistrale.

Etica neuitării aduce – în prim-planul unei lumi românești bulversate și aflată în criză de modele – un model de gândire, un model de atitudine, un model de om și un model necesar de român. Argumentele, spune Vladimir Tismăneanu, sunt imbatabile: “Ca și Souvarine, Monica Lovinescu a refuzat să dispere, a clamat în pustiul indiferenței abulice, al atacurilor obscene și al îngenuncherilor morale, și-a ridicat vocea în favoarea milioanelor de deținuți și a respins ideea unei literaturi care uită libertatea umană”.

Suntem la ceasul la care României i se pregătește din nou ceva: un experiment cu iz cvasitotalitar și care, în eventualitatea eșecului integrării și al succesului neostaliniștilor – va transforma conștiințele românilor în ediții de samizdat și entități clandestine. În atari condiții ostile, unele voci își strigă din nou teama, la fel cum o făceau anonimii din 1968 (p.127) ce reușeau să arunce în oceanul lumii libere strigăte de ajutor: “Detestăm pe criminalii care conduc această țară. Și pe noi ne disprețuim. O mână de martiri are destul curaj pentru a protesta în mod deschis. Și noi ne îmbătăm pentru a uita pe acești eroi (…) Iată ce ascundem sub o fațadă de bucurie: durerea, dezgustul, sentimentul vinovăției și ura”.

Patriotismul civic-liberal reprezentat de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, și regăsit în multe din textele cărții de față “este diferit de șovinismul resentimentar care azvârle iubirea tradiției în cel mai dezolant derizoriu prin chiar abolirea spiritului critic” (p.6), iar acesta este back-ground-ul ce a creat o puternică opoziție între esența luptei duse de Monica Lovinescu pentru România liberă și împotriva forțelor bolșevizante, pe de o parte, și , de partea cealaltă, ororile barocului fascisto-comunist susținut de “partizanii unui autarhism, în fapt neo-tribalism de sorginte colectivist-etnicistă care a făcut atâta rău culturii românești în perioada interbelică”, după cum scrie Vladimir Tismăneanu. Istoria se repetă. De aceea, Etica neuitării este o veritabilă hermeneutică (înzestrată cu mesaj didactic implicit) a stadiilor parcurse de spiritul românesc în timpul luării sale în posesie de către Diavolul Roșu. Recomand această carte tuturor acelora ce nu mai vor să trăiască, prin inutilă repetiție, acel coșmar. Și îmi permit să afirm că de libertatea fiecărui român coșmarul stalinist s-a apropiat, din nou, în mod periculos.

Angela Furtună

8 februarie 2009

Religiozitatea, câteva dintre perspectivele noului mileniu – 5. Hinduismul

februarie 9th, 2009
Brahma, Vishnu, Shiva - principalele zeități ale hinduismuluiBrahma, Vishnu, Shiva – principalele zeități ale hinduismului

Prin concepţia asupra vieţii pe care o propovăduieşte, filosofia hindusă a adus pe parcursul istoriei numeroase deservicii Indiei. În nici o altă cultură de pe acest pământ nu apare mai predilectă tendiinţa spre renunţare decât în cultura hindusă. Se poate spune că hinduismul este prin excelenţă o filosofie a renunţări. Însă să nu alunecăm în capcana unei analize superficiale. În spatele acestui concept al renunţării se ascunde un sistem complex, creat pe baza unor raţionamente întărite de cuvântul zeilor.

Panteonul hindus a stârnit întotdeauna controverse. Pe parcursul timpului, din cauza numeroaselor influenţe exterioare, viziunea indiană asupra divinului a suferit numeroase modificări. În principal însă nu a fost negată niciodată existenţa absolutului. Acest principiu transcendent şi imanent deopotrivă este numit brahman. El este personificat în numeroase texte clasice, căpătând astfel o alură de universalitate. Rămânând în esenţă o realitate unică şi imuabilă, brahman poate fi considerat pe rând şi substanţa lumii, un simplu miraj, o serie de nume şi forme ce constituie fundamentul cosmosului (în filozofia chineză avem pe post de corespondent ideea \”celor zece mii de fiinţe şi lucruri\”), putere sacră a riturilor, fundament al conştiinţei individuale (atman), principiu şi sfârşit al manifestării universului (srsti), Celălalt inefabil ingogniscibil (Anyat), pe care îl poate determina în exclusivitate apofatismul radical \”nici acesta, nici acela\”… Apropiindu-se prin această ultimă epifanie de conceptul taoist al absolutului, se tinde de multe ori să se generalizeze această egalitate. Brahman însă nu reprezintă pasivitate. Prin numeroasele epifanii, ipostaze ale materiei divine joacă roluri active în construcţia universului. Identificarea brahmanului cu matricea universală nu diminuează rolul jucat de figurile virile cele mai cunoscute ale acestuia: Shiva şi Vishnu. Aceste două epifanii ale lui brahman au fost ridicate la rangul de zeităţi panteiste de cei care cred în condiţia lor de entităţi individuale.

Un alt motiv central al mitologiei hinduse este implicarea particulelor divine (amsa) în desfăşurarea istoriei. O consecinţă directă a acestei implicări este apariţia noţiunii de avatara. Krishna este cel mai bun exemplu pentru a ilustra relaţia dintre oameni şi divinitate. Menţionat în Upanişade, el este un avatara prin excelenţă. Coborârea deplină este acceptată de teologi doar în câteva cazuri izolate, iar aici vorbim deja despre purnavatara. Doar marile personalităţi ale religiozităţii hinduse au primit onoarea aceasta. Însă această terminologie nu se aplică doar în cazuri recunoscute. Cei mai mulţi maeştri sunt denumiţi de către discipolii lor guru. Fiecare guru (termenul înseamnă literal \”încărcat de demnitate\”) se apropie într-o anumită măsură de avatara…

Principala idee filosofică elaborată în cadrul hinduismului este noţiunea de karma. Această noţiune a fost preluată şi de budism, având un impact major asupra gândirii orientale privită în ansamblu. Cuvântul karmă înseamnă faptă sau act. Fiecare acţiune produce un rezultat, bun sau rău. Încărcătura acestor proceste se acumulează, formând bagajul karmic al fiecărei entităţi individuale. În funcţie de bagajul karmic, omul renaşte în diferite ipostaze. Aceste renaşteri succesive nu sunt privite ca pedepse sau recompense, ci reprezintă în filosofia orientală dovada unei inerenţe fireşti. Fiecare este responsabil pentru acţiunile sale şi viaţa în sine este un proces karmic. Toate fiinţele însufleţite sau neînsufleţite trăiesc prin intermediul unei serii existenţiale în care prezentul este condiţionat de trecut şi condiţionează viitorul. Budismul a pus accentul pe intenţionalitatea acestui proces karmic, susţinând că dorinţa creează automat karmă.

Doctrina sacrificiului de sine este elaborată pentru prima dată exhaustiv în textele Brahmana. Aici Prajpati, identificat pe post de creator al Universului, se epuizează în actul creaţiei, sacrificându-şi existenţa pentru aceasta. Tripla identificare a lui Prajpati cu Universul, Timpul ciclic şi altarul focului (prin care se realizează sacrificiul propriu-zis) constituie elementul novator al teoriei brahmanice. Astfel, prin sacrificiu, lumea este menţinută în starea existenţială actuală. Epuizarea lui Prajpati prin Timpul ciclic reprezintă un model ideal pentru activitatea susţinută a preoţilor care reuşesc astfel să menţină lumea în armonie.

Brahmanii au reprezentat pe parcursul istoriei şi încă reprezintă nucleul central al religiei hinduse. Cărturari, aceştia şi-au impus conceptele potrivite în favoarea scopurilor spirituale sau materiale. În nici o altă cultură nu există discrepanţa care a apărut şi care încă apare în India. Legea castelor, forţă imuabilă de control a împins o mare parte a populaţiei spre o stare pauperă nemaiîntâlnită, avantajându-i pe cei \”luminaţi\”.

Produsul exemplar pentru capacitatea de sinteză a hinduismului este Mahabharata. Prin cele 90.000 de versuri, aceasta reprezintă cea mai lungă epopee din literatura universală. Ideea centrală este reprezentată de conflictul dintre Kuravi şi Pandavi pe câmpiile Mahabharatei. Acest război eshatologic durează 18 zile şi are ca rezultat sfârşitul lumii, reiterând astfel ideea periodicităţii universul. Vishnu este cel care distruge şi recrează universul la capătul fiecărui ciclu cosmic. Prin acest mecanism, binele şi răul primesc aspecte profund religioase.

Hinduismul a fost pe parcursul istoriei religia cu cea mai mare putere de sinteză. Situaţia politică a Indiei, aflată întotdeauna sub ameninţare militară a transformat ideologia hindusă într-un mozaic cultural în care pe parcursul veacurilor s-au asimilat multe alte ideologii. Influenţele budiste, musulmane, taoiste, confucianiste s-au făcut resimţite, nereuşind însă să submineze tradiţia hindusă. Cu toate că a marcat negativ existenţa adepţilor săi, hinduismul reuşeşte în continuare să se bucure de încredere. Împărţit astăzi între Jainism, Hinduism modern (sinteză între Shivaism şi Vişnusm realizată în jurul anului 1900) şi Sikhism, hinduismul ca filosofie de viaţă şi concepţie religioasă reprezintă a doua forţă a globului (după creştinism), cu aproximativ 750 de milioane de adepţi. Iar natalitatea indiană explozivă pare să asigure un viitor strălucit pentru hinduism în formele sale moderne!

Viața la țară, versiune 2009 -2. Trocul nostru cel de toate zilele

februarie 8th, 2009

Poate şi datorită crizei economice în care ne afundăm tot mai mult, ţaranul meu drag din Banat s-a reorientat foarte repede. Lipsa lichidităşilor i-a deschis un nou drum. Cel al trocului. Economia rurală are cu totul alte definiţii faţă de cea la scară largă. Aici nu duci niciodată lipsă de produse. Bănăţeanul meu pe lângă că e foarte abil din punct de vedere financiar, are şi o inteligenţă economică dezvoltată.

În momentul în care te muţi la casă într-un sătuleţ retras, apar multe responsabilităţi. Înveţi să faci lucruri la care nu te-ai fi gândit niciodată. Despre toate acestea promit să revin într-un episod viitor. Zilele astea mi-am descoperit un talent pe care nu bănuiam că îl am. Acela de mic întreprinzător. Unul din vecinii mei, trecut bine de 70 de ani, mi-a făcut o vizită de “curtoazie”, datorată faptului că încă sunt considerat un nou-venit. E un bănăţean get-beget, născut şi crescut în inima satului. Pe el nu îl înspăimânta nici criza financiară nici disponibilizările atât de mediatizate. De ce? Pentru ca el are o gospodărie cum rar se mai întâlnesc în mediul rural. Mi-a explicat că de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial el tot a adunat. Are un cal. O căruţă. Câţiva porci. Nu vrea să facă bani. Vrea doar să aibă parte de o bătrâneţe liniştită. A muncit o viaţă întreagă şi acum vrea şi el să se bucure de liniştea bătrâneţii. În cele din urmă mi-a dezvăluit motivul vizitei lui. A văzut că eu fac ordine prin curte (adică arunc toate lucrurile inutile rămase de la fostul proprietar) şi a venit să îmi propună să îi vând şi lui câte ceva. Mi-a explicat că nu are bani. Dar are produse. Dupa un dialog de mai bine de jumătate de oră am ajuns împreună la un consens. Câteva ţevi care îi trebuie să îşi repare gardul. Nişte plăci de azbo-ciment pentru acoperişul şurii. Şi câteva bucăţi de tablă pentru un banc de lucru. Preţ total: două table de slănină afumată şi o rudă de caltaboş afumat. Am parafat înţelegerea printr-o strângere de mâna şi şi-a vazut fiecare de treabă.

La două zile distanţă, o bătrânică ce locuieşte la câteva case distanţă de noi a venit să mă întrebe dacă nu vând cocenii ( resturi de la ştiuletele de porumb – n.a.) rămaşi de la fostul proprietar, ştiind că avem o centrală pe combustibil solid care se alimentează cu lemne. Am privit-o nedumerit la început. Nici eu nu ştiam prea bine ce mai am prin curte, darămite să mă gândesc sa vând cocenii. Am făcut un calcul mental rapid şi mi-am dat seama că e o cantitate considerabilă de coceni ce ar fi rămas acolo poate mult timp de acum înainte, pentru că nu aveam de gând să îi folosesc prea curând. Mi-a spus că ar vrea să îi ia pe toţi. Zis şi făcut. Mi-a explicat că ia pensia doar în 15 ale lunii şi că mă va căuta ea ulterior să îmi dea banii. Am stat de vorbă cu soţia şi am ajuns luat împreună decizia de a nu îi lua nici un ban bătrânei. Nu ne îmbogăţeam noi cu banii bătrânei. Revenit în curte, îi explic bătrânei că o rog să considere tot ce ia de la mine un cadou. Bătrânica nici să nu audă de aşa ceva. Mi-a spus că dacă nu vreau bani, să vedem ce aş avea eu nevoie prin casă şi poate ea să îmi ofere. Am stabilit în cele din urmă preţul pentru remorca de coceni ce urma să o ia. Şi la capătul zilei am fost mai bogat cu un cofrag de ouă, două borcane mari de murături, un butoiaş cu varză murată şi un săculeţ de ceapă…

De când ne-am mutat aici, am redescoperit valori pe care le crezusem de mult pierdute. Cu toate că nu e atât de dezvoltată ca la oraş, viaţa socială de aici are nişte reguli bine stabilite. Ţăranul meu drag, şi aici nu mă refer la cei care încă nu au trecut de 30 de ani şi sunt plecaţi prin ţări străine, nu te va înşela niciodată. De ce? Pentru că e conştient că cineva acolo sus stă şi notează. Unul din lucrurile pe care le apreciez foarte mult e respectarea promisiunilor. Sunt încă nou în sat şi lumea nu mă cunoaşte. Dar dacă am stabilit un lucru, pot fi sigur că aşa va rămâne. Ţăranul nu întârzie niciodată. Şi dacă întârzie, te anunţă şi îşi cere scuze. Ţăranul nu e niciodată prea ocupat să stea cu tine cinci minute de vorbă dacă ai nevoie de ajutorul lui. Şi niciodată nu va uita dacă i-ai făcut un bine. Şi când redescoperi atâtea lucruri pe care le credeai pierite de mult, mai uiţi şi de lipsa de bani, şi de disponibilizări, şi de grija zilei de mâine. Pe cuvântul meu de “ţăran nou-nouţ”.

Economia subterană prea puţin vizitată în construcţia actualului buget

februarie 8th, 2009

Neliniştea excesivă cauzată de nevoia acoperirii deficitului bugetar moştenit de la guvernul PNL, de 5,2% din PIB în anul 2008, ar putea fi acoperită cu mai multă voinţă politică. Nu cu mişcări grăbite şi dezordonate ale celor care cred că se pricep la macroeconomie şi genereaza panică. De pildă, economia ascunsă privează bugetul României de sume mai mari decât acest deficit. Să luăm în calcul doar estimările legate de valoarea adăugată care se pierde din cauza muncii la negru, a fraudelor fiscale la TVA (la nivelul societăţilor) şi a gospodăriilor populaţiei (sectorul informal), care însumate se ridicau la peste 21% din PIB în anul 2007.

Drumul economiei subterane a fost bine pavat, de la 16,6% în 2005, la 21% în 2007

Economia ascunsă s-a dezvoltat fructuos în ultimii patru ani, de la circa 48 miliarde RON în anul 2005, la aproape 87 miliarde RON în anul 2007 (utimele estimări disponibile la Institutul Naţional de Statistică).
Degeaba ne propunem să diminuăm volumul achiziţiilor publice de bunuri şi servicii dacă nu aruncăm un ochi vigilent în modul cum sunt respectate condiţiile loiale ale pieţei şi dacă nu începem o luptă aprigă împotriva corupţiei şi a grupurilor de interese oculte. Degeaba ne propunem să reducem numărul salariaţilor în administraţia publică, dacă nu rezolvăm problema muncii la negru în economie. Degeaba ne plângem de venituri prea puţine încasate la buget, dacă nu reuşim să înregistrăm unităţile din sectorul informal, cum sunt de pildă croitorii, mecanicii auto, frizerii, zugravii, instalatorii, profesorii care predau lecţii particulare sau persoane care îşi închiriază casa în timpul vacanţelor.

Pentru anul 2007, estimările arată cam aşa:

• Pierderi din PIB cauzate de munca la negru: 10,7% – calculate ca diferenţa între numărul de persoane care declară că muncesc într-o întreprindere (în Ancheta forţei de muncă în gospodării – AMIGO) şi persoanele declarate de întreprindere, pentru care se plătesc dările la stat (Ancheta structurală în întreprinderi). În acest fel se urmăreşte şi compararea cererii şi ofertei de forţă de muncă la nivel de ramură, respectiv salariile medii pe ramura de activitate.

• Pierderi din PIB cauzate de evaziunea fiscală la plata TVA: 4,6% – calculate ca diferenţă între TVA teoretic şi cel încasat la bugetul de stat.

o TVA teoretic se calculează pe baza echilibrului resurse-utilizări pentru tranzacţiile care includ TVA, prin aplicarea cotelor legale de TVA pe produse la valoarea acestor tranzacţii.

o Când spunem tranzacţii care includ TVA ne referim la consumul intermediar şi formarea brută de capital fix ale agenţilor care, conform legii, nu sunt plătitori de TVA, la consumul final al gospodăriilor populaţiei, la consumul final al administraţiilor publice şi al instituţiilor non-profit în serviciul gospodăriilor populaţiei.

 Pierderi din PIB cauzate de sectorul informal: 5,7% – calculate pe baza valorii adăugate brute a persoanelor care lucreaza la negru în gospodăriile populaţiei (AMIGO şi cei înregistraţi la Ministerul Finanţelor cu activităţi independente).

o Evaluarea valorii adăugate are la bază principiul prin care veniturile realizate de muncitorii nesalariaţi (persoane din asociaţii familiale şi lucrătorii pe cont propriu) nu pot fi mai mici decât salariul mediu obţinut de personalul din unităţile mici cu aceeaşi activitate.

o O altă parte a economiei neobservate o reprezintă cea deţinută de unităţile neînregistrate din sectorul informal, în care pot fi incluse exemplele de mai sus: croitori, mecanici auto etc.

Ce este de făcut?

Să sporim veniturile prin reducerea economiei ascunse, ceea ce va îmbunătăţi calitatea administraţiei publice, condiţiile de concurenţă loiale pe piaţă şi bunăstarea noastră prin:

1. Solicitarea de măsuri concrete instituţiilor responsabile pentru diminuarea economiei subterane – cu obiective şi termene precise – şi asumarea lor fermă publică.

2. Peste tot unde sunt implicate cheltuieli publice de anvergură să fie organizate Consilii de Supraveghere – formate din patronate, sindicate şi societatea civilă, cu acces la toate documentele şi procedurile. Ei să raporteze trimestrial evoluţia şi modul de cheltuire a banului public. Un fel de poliţie a societăţii civile.

3. Sancţionarea severă a abuzurilor semnalate de către Consiliile de Supraveghere prin demitere şi atragerea răspunderii persoanelor vinovate.

4. Pentru ca aceste eforturi, sau oricare altele, să nu rămână pur teoretice trebuie observate, şi cu prioritate îndreptate, erorile judecătoreşti. Nu constituie pentru nimeni o surpriză că numeroase cazuri semnalate de procurori, pier pe masa judecătorilor. Cine îi supraveghează pe supraveghetori? Adică, în acest caz, pe judecători? Eliminarea tuturor beneficiilor speciale şi excluderea definitivă din magistratură ar fi o primă soluţie pentru cei cărora li se dovedeşte reaua credinţă la judecată. Avem nevoie de curăţarea magistraturii.

Este oare o misiune imposibilă? Mai aveţi alte propuneri?

Andreea Vass este lector universitar, doctor, la Facultatea de Relații Economice Internaționale a Academiei de Studii Economice București

Re-orientarea Republicii Moldova spre CSI sau calcule electoralele ale PCRM?

februarie 8th, 2009
Voronin din nou în vizită la Voronin din nou în vizită la “Înalta Poartă”…

Din data de 1 februarie curent, Chişinăul a preluat preşedinţia în organele de bază ale Comunităţii Statelor Independente, printre care se numără Consiliul Şefilor de Stat, Consiliul Şefilor de Guvern, Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe, Consiliul Economic al CSI etc. În aceeaşi zi, Preşedintele Vladimir Voronin a participat la ceremonia de întronare a noului Patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii, Kirill, unde a reiterat necesitatea consolidării relaţiilor creştin-ortodoxe dintre Rusia şi RM, primind în acest sens aprobarea noului conducător al Bisericii Ortodoxe Ruse. Coincidenţa acestor evenimente cu perioada electorală din Republica Moldova generează anumite dezbateri vizavi de rolul şi locul lor pentru guvernarea comunistă, precum şi referitor la interconexiunea dintre acestea şi interesele actorilor regionali şi naţionali.

Viziuni paralele

Prevederile Programului Preşedinţiei RM în cadrul CSI (prezentat la Minsk, 30 ianuarie 2009, de către Ambasadorul cu misiuni speciale al MAEIE, Efim Chilari), succedat de Priorităţile pentru integrarea europeană a RM în 2009, lansat în februarie curent, demonstrează un grad ridicat de magnetism al spaţiului post-sovietic (gestionat de Moscova) pentru Republica Moldova. Implicaţia proiectelor integraţioniste din cadrul CSI în politica externă moldovenească, de rând cu integrarea europeană, este condiţionată de legitimitatea acestora indusă de opinia publică autohtonă. „Multivectorialism-ul” afirmat şi promovat de către şi în timpul guvernării comuniste poate fi explicat prin faptul că în prezent circa 50% din populaţia RM este pentru un parteneriat strategic cu Rusia, faţă de 20% pentru relaţii strânse cu UE şi România (Sondajul de Opinie Publică, octombrie 2008, IPP). Această percepţie este produsul influenţei puternice a surselor mass-media de origine rusă de pe piaţa mediatică autohtonă, relaţiilor speciale dintre reprezentanţii clasei politice locale cu factorii de decizie de la Moscova (descendenţi ai nomenclaturii sovietice etc.), interconexiunilor dintre actorii economici ai fostelor state ex-sovietice (inclusiv în ce priveşte fluctuaţiile de pe piaţa muncii), interdependenţelor umanitare şi cultural-religioase (conexiunile lingvistice şi subordonarea religioasă faţă de fosta metropolă) etc.

Pe lângă aceste aspecte tradiţionale şi imanente spaţiului post-sovietic, problema CSI revine cu regularitate pe agenda publică şi politică din RM, în dependenţă de ciclurile electorale, atât în calitate de „punct” de atracţie, cât şi de respingere, pentru alegătorii din RM. Astfel, în 2001- CSI şi Uniunea Rusia-Belarus au fost utilizate de comunişti pentru a mobiliza electoratul rus şi cel pro-rus, în 2005 – drept urmare a prioritizării Occidentului şi integrării europene, PCRM a renunţat la argumentele politice pro-CSI şi Rusia. Spre deosebire de alegerile precedente, în timpul campaniei electorale pentru scrutinul apropiat, CSI şi relaţiile preferenţiale cu Rusia sunt promovate cu aceeaşi intensitate ca şi integrarea europeană. Fuziunea poziţiilor privitor la orientarea externă a RM, adică integrarea europeană în tandem cu cea „euroasiatică” (preconizată prin intermediul Comunităţii Statelor Independente), reprezintă o necesitate a guvernării comuniste de a capta atenţia unor segmente cât mai largi de electorat, atât din rândul celui care simpatizează Rusia şi CSI, cât şi segmentul de orientare europeană.

Suplimentarea programului electoral al Partidului Comuniștilot (PCRM) cu subiectul integrării europene permite guvernării comuniste să realizeze câteva obiective stringente:

• Minimizarea impactului politic/electoral al retoricii pro-europene folosite de forţele politice de opoziţie şi eventuala excludere a acestora din competiţia electorală (diminuarea ponderii partidelor net pro-ruse şi/sau pro-europene).

• Infiltrarea graduală în spaţiul politic european cu urmărirea unor dividende politice şi economice de grup sau individuale (în condiţiile menţinerii guvernării comuniste la putere).

• Satisfacerea solicitărilor Moscovei de a tempera integrarea europeană şi a conecta RM la procesele din CSI, în schimbul sprijinului politico-electoral asigurat PCRM-ului de exponenţii factorului rus în perspectiva alegerilor electorale din aprilie 2009.

• Implicarea Occidentului şi Rusiei în procesul de reglementare a conflictului transnistrean, considerat obiectiv electoral neîndeplinit pentru PCRM şi unul personal principial pentru liderul comuniştilor, V. Voronin, care a evidenţiat faptul că planifică să rămână un actor central în viaţa politică după alegerile din 2009 (prin transferarea graduală a centrului decizional de la preşedinţie la Parlament şi ocuparea funcţiei de Spicher al legislativului).

Preşedinţia CSI și campania PCRM

Prevederile programului preşedinţiei RM în cadrul principalelor structuri CSI dezvăluite de diplomatul moldovean responsabil din cadrul MAEIE (Efim Chilari) demonstrează o dată în plus tendinţa părţii moldovene de a transforma RM într-un conductor (“punte”) armonios dintre CSI şi UE. În timpul prezentării acestui document, Ambasadorul cu misiuni speciale al MAEIE, Efim Chilari, a notat faptul că ponderea geopolitică a RM este minoră, ceea ce face ca proximitatea europeană şi cea CSI-istă să fie folosită în alte scopuri. Această idee a fost propulsată anterior în discursul public de către şeful statului, V. Voronin, care de asemenea a criticat GUAM pentru ineficienţă şi a apreciat importanţa CSI, invocând necesitatea unei interconexiuni reciproce a acesteia cu proiectele europene. Utilizarea CSI-ului drept element electoral de către guvernarea comunistă poate fi dedusă în mod facil din Programul Preşedinţiei RM în cadrul acestei organizaţii. La studierea acestui document pot fi subliniate următoarele indicii, care demonstrează caracterul fictiv al numirii RM în calitate de preşedinte al CSI, precum şi caracterul electoral concentrat ale acestei decizii:

• În timpul preşedinţiei sale, RM trebuie să contribuie la continuarea dezvoltării şi consolidarea cooperării în cadrul CSI, în special în ce priveşte dimensiunea economică. Chiar dacă RM nu a înfruntat consecinţe drastice ale crizei financiară mondiale, oricum aceasta nu deţine resursele necesare pentru a revigora anumite componente ale CSI, în special cea economică (Rusia este unica putere economică, politică etc. realmente capabilă să realizeze acest obiectiv, iar RM în orice caz poate reprezintă un subiect minor al tranzacţiilor din cadrul CSI).

• Finalizarea procesului de constituire a Zonei de Comerţ Liber şi celelalte acţiuni aferente ei necesită o activitate bilaterală şi multilaterală intensă şi eficientă din partea Chişinăului în raport cu ceilalţi participanţi. Semnificaţia mică a RM (în primul rând de natură geopolitică) catalogată cu mai multe ocazii de către liderii actualei puteri denotă capacitatea RM de a fi beneficiar şi consumator al produselor proceselor regionale, dar nicidecum de forţă motrică şi lider responsabil de derularea lor.

• Consolidarea securităţii energetice a statelor CSI. Or, RM dependentă 100% de livrările de gaze din Rusia şi de tranzitarea lor prin Ucraina, sensibilă din punctul de vedere al energiei electrice şi incompatibilă cu utilizarea surselor de energie alternativă, nu poate în nici-un fel să contribuie la îmbunătăţirea sistemului energetic al CSI.

• Intensificarea cooperării în domeniul politicilor pentru tineret, cu prilejul declarării anului tineretului în CSI pentru perioada 2009. În acest sens, RM urmează să elaboreze Strategia de dezvoltare a cooperării internaţionale între tinerii statelor CSI. Rezultatele modeste atinse de autorităţile moldovene, în cadrul măsurilor dedicate Anului Tineretului în 2008, exprimă dubii mari vizavi de posibilitatea acesteia de a înregistra anumite progrese în cadrul CSI. Din aceste considerente, la fel ca şi cu referire la RM, anul tineretului în CSI are o semnificaţie electorală pentru PCRM, care încearcă să mobilizeze tineretul rus sau cel pro-rus în contextul alegerilor parlamentare din 2009.

Totodată, cooptarea Republicii Moldova în calitate de preşedinte al structurilor principale din cadrul CSI, în condiţiile celebrării a 650 de ani de la “constituirea statului moldav” şi organizării alegerilor parlamentare, reprezintă mai degrabă o mişcare coordonată din timp de actuala guvernare cu Kremlinul, decât o decizie accidentală adoptată în baza unui regulament intern al CSI şi ne-influenţată politic. Chiar dacă comuniştii au decepţionat într-o anumită măsură Moscova, lipsa unei alternative politice viabile impune Kremlinul să-şi asume riscul susţinerii PCRM-ului.

Primo, Republica Moldova este primul stat de pe spaţiul post-sovietic în care au loc alegeri parlamentare cruciale pentru viitorul influenţei ruse, dar şi pe fondul unei anumite scăderi în sondaje a principalei forţe politice pro-ruse (PCRM) şi inexistenţei unei alte forţe politice “preferabile” şi compatibile cu interesele ruse.

Secundo, pierderea scrutinului în RM în favoarea partidelor pro-române şi pro-occidentale ar putea semnala şi cataliza o reacţie în lanţ în relaţie cu alte state din CSI, în care alegătorii vor fi chemaţi la urnele de vot (impotenţa factorului rusesc de a determina rezultatele alegerilor într-un stat mic de proporţii ca RM ar maximiza probabilitatea repetării insuccesului şi în Ucraina). De fapt, implicarea actorilor regionali în procesele electorale de pe spaţiul post-sovietic constituie o expresie a competiţiei dintre puteri, de aceea Rusia va încerca să participe în mod latent la alegerile din RM, Ucraina, posibil Georgia, pentru a-şi asigura condiţiile necesare pentru revigorarea influenţei sale în regiune. Acest interes al Moscovei este determinat de criza economică cu care se confruntă UE şi SUA (care diminuează considerabil capacităţile acestor actori).

De asemenea, iniţiative politice semnificative adresate Europei de Est (spaţiului vestic al CSI), criticate şi suspectate de autorităţile ruse, preconizate spre demarare în 2009 (Parteneriatul Estic), condiţionează Moscova să urgenteze şi să intensifice canalizarea eforturilor în scopul reabilitării prezenţei sale în aceste state (indiferent de faptul că economia rusă face faţă unor presiuni enorme legate de căderea preţurilor la hidrocarburi şi alte efecte nefaste ale crizei financiare şi economice mondiale).

În pofida faptului că potenţialul electoral al Preşedinţiei RM în cadrul CSI este primar în calculele guvernării comuniste, dar şi a Kremlinului, importanţa acestui mandat ar putea fi majoră în cazul unei surclasări a PCRM-ului de către alte forţe participante la alegeri. Aceasta ar putea juca un rol esenţial în ce priveşte temperarea procesului de re-orientare a RM către Vest sau asigurarea “asistenţei” PCRM-ului aflat în opoziţie etc.

Sfântul Valentin sau Dragobete?

februarie 8th, 2009

Ne îndrăgostim pentru o viaţă sau pentru o zi… iubirea nu moare niciodat

Ce au in comun zilele de 14 si 24 februarie? Simplu: dragostea. Fie ca vorbim despre Dragobete sau despre cunoscuta sarbatoare occidentala a Sfantului Valentin, toate acestea reprezinta momente speciale in care sa celebrezi dragostea… iar iubirea vine in cele mai variate forme. Nu degeaba se spune ca te indragostesti cand te astepti mai putin si de cine nu te asteptai.

Se spune ca Valentin a fost un preot roman martirizat in timpul persecutiei lui Claudius in anii 269-270 d.c. Tanar fiind, Valentin ii ajuta pe crestini in vremurile persecutiei. El a fost prins si bagat in inchisoare, unde a devenit un propovaduitor. Tocmai de aceea a fost condamnat la moarte la data de 14 februarie-269. In timpul cat a stat in inchisoare el trimitea mesaje de imbarbatare prietenilor spunandu-le “Amintiti-va de Valentin” si “Va iubesc”.

O alta varianta ne spune ca Valentin a fost un preot care casatorea cuplurile in secret, impotriva legii date de Imparatul Claudius care interzisese casatoria. Si in aceasta poveste el a fost dus la inchisoare deoarece refuzase sa treaca la credinta in zeii pagani. In inchisoare, el se imprieteneste cu fiica temnicerului pe care o convinge sa creada in Dumnezeu. In ziua executiei sale–14 feb. 269, Valentin scrie o scrisoare de dragoste fetei temnicerului, pe care nu o semneaza.

Un lucru cert, ramane totusi faptul ca a existat un preot cu numele de Valentin, care a fost executat pentru credinta sa in Dumnezeu.

Ziua de 14 februarie a ramas o zi speciala in care il sarbatorim pe Sfantul Valentin. Aceasta se intampla cu o zi inainte de festivalul pagan in care se sarbatorea dragostea.

In 496 Papa Gelasius schimba Lupercalia de la 15 la 14 februarie in incercarea sa de a stopa aceasta sarbatoare pagana. Biserica intelege ca nu este nimic rau in a sarbatori dragostea, ci doar elementele pagane care aduceau o insulta la adresa divinitatii. Lupercalia s-a sarbatorit in continuare, dar aceasta a ramas marcata ca ziua Sf.Valentin. Astfel, Valentin a inceput sa fie cunoscut ca fiind protectorul indragostitilor.

Cand avea loc Lupercalia, sarbatoarea pagana, se obisnuia sa se scrie numele tuturor fetelor nemaritate, care apoi se introduceau intr-o cutie. Fiecare barbat extragea cate un astfel de biletel, iar fata aleasa devenea iubita lui pentru un an intreg.

O practica similara a prins contur incepand cu secolul al 14-lea. In ziua de 14 februarie fiecare baiat alegea o fata care-I devenea iubita pentru o zi. Aceasta se facea pentru a corespunde cu credinta ca imperecherea pasarilor (simbolul primaverii) are loc de ziua Sf. Valentin

Legendele povestesc despre Dragobete ca fiind un fecior chipes si puternic, cunoscut si sub denumirea de “Logodnicul Pasarilor”, pentru ca in vechile traditii dacice el oficia in ceruri nunta tuturor vietatilor de pe pamant.

La sate, in dimineata zilei de Dragobete, fetele si baietii porneau in cautarea ghioceilor, viorelelor si tamaioarelor pe care le asezau apoi la icoane si le foloseau pentru diferite descantece si farmece de dragoste. La mijlocul zilei, frumoasele satului alergau pe ulite, fiind urmarite de baiatul indragit, care daca isi prindea aleasa urma sa fie impreuna cu ea tot anul. Sarutul reprezenta legamantul lor de dragoste, simbolizand totodata promisiunea unei fericiri indelungate. Asupra cuplului se spune ca veghea chiar Dragobetele, de unde si zicala “Dragobete saruta fetele!”

In ultima vreme, Ziua Indragostitilor a fost adoptata si pe meleagurile noastre.Tinerii sunt incantati ca exista si o zi a lor, a indragostitilor, un prilej de a sarbatori impreuna cu cel (cea) iubit(a). Desi mai sunt voci care spun ca nu este o zi specifica tarii noastre, ea prinde radacini tot mai adanci cu fiecare an ce trece.

Legenda dragostei

Demult, undeva pe pamant s-au adunat toate calitatile si simturile omenesti.
Cand Plictiseala a cascat pentru a treia oara, Nebunia, nebunatica ca intotdeauna, a propus: “Hai sa ne jucam de-a v-ati ascunselea!” Intriga si-a ridicat ispitita sprancenele, iar Curiozitatea, neputand sa se retina, a intrebat: “V-ati ascunselea? Ce mai este si aceasta? Este oare vreun joc?” Nebunia a explicat ca-si va acoperi ochii si va numara pana la un milion, in timp ce toti ceilalti se vor ascunde, iar cand numaratoarea va lua sfarsit, primul ce va fi gasit ii va lua locul si astfel jocul va continua…

Entuziasmul a luat-o la dans pe Euforie, iar Bucuria a executat intr-atat de multe tumbe, incat chiar si Indoiala s-a lasat convinsa, ba mai mult, chiar si Apatia cea mereu bosumflata si neinteresata… insa nu toti au acceptat sa ia parte la aceasta activitate; Adevarul a preferat sa nu se ascunda: “De ce sa ma ascund, daca pana la urma tot voi fi descoperit?” Aroganta a considerat acest joc ridicol (ceea ce o deranja mai mult era faptul ca ideea nu-i apartinuse), iar Lasitatea a preferat sa nu indrazneasca.
Unu, doi, trei, a inceput Nebunia sa numere.

Prima care s-a ascuns a fost Lenea, care, ca intotdeauna, s-a culcat in spatele celei mai apropiate pietre. Credinta s-a inaltat spre cer, iar Invidia s-a ascuns in umbra Triumfului, care, prin propriile sale forte, a ajuns in coroana celui mai inalt copac. Generozitatea aproape ca nu reusea sa se ascunda, fiecare loc pe care il cauta parand sa fie mai potrivit pentru un prieten de-al ei decat pentru sine. Un lac de cristal? Locul ideal pentru Frumusete! Scorbura unui copac? Locul perfect pentru Rusine! Zborul unui fluture? Minunat pentru Voluptuozitate! Rafala unui vant? Locul magnific pentru Libertate! in sfarsit s-a ascuns intr-o raza de soare. Egoismul, dimpotriva, si-a gasit un loc convenabil chiar de la inceput, insa numai pentru el! Miciuna s-a ascuns la fundul oceanului (adevarata minciuna in realitate s-a ascuns dupa curcubeu!), iar Pasiunea si Dorinta in craterul unui vulcan. Neatentia… pur si simplu a uitat unde s-a ascuns… dar aceasta nu este atat de important!

Cand Nebunia a ajuns la 999.999, Dragostea nu isi gasise inca o ascunzatoare^ pentru ca fusese atat de ocupata … pana cand a observat o tufa de trandafir, si, profund impresionata, s-a ascuns intre flori. “Un milion!” a numarat Nebunia si a inceput sa caute.
Prima pe care a gasit-o a fost Lenea, la numai trei pasi. Dupa aceasta Credinta a fost auzita discutand cu Dumnezeu despre teologie, iar Pasiunea si cu Dorul au fost vazuti facand vulcanul sa vibreze. intr-o secunda, ea a gasit-o pe Invidie, deci nu a fost greu de dedus unde se ascundea Triumful. Egoismul nici nu a trebuit sa fie cautat, caci a iesit singur la iveala, dintr-un cuib de viespi. Mergand atat de mult, i s-a facut sete, si venind inspre lac, a descoperit-o pe Frumusete. Cu indoiala a fost si mai usor, caci aceasta sta cocotata pe un gard, ne putand decide unde sa se ascunda.

Astfel i-a gasit pe toti, Talentul – in iarba tanara, Frica – intr-o pestera intunecata, Minciuna – in spatele curcubeului (iarasi o minciuna… Era
totusi la fundul oceanului…), chiar si pe Neatentie, care a uitat pur si simplu de joaca. Numai Dragostea nu putea fi gasita. Nebunia o cautase in fiecare tufaris, fiecare raulet, pe piscurile muntilor, si, cand era aproape gata sa renunte, a zarit tufa de trandafiri infloriti… Cu un tepus ea a inceput sa indeparteze crengutele ghimpoase, cand deodata auzi un strigat ascutit: spinii au impuns ochii Dragostei. Nebunia nu stia ce sa mai faca pentru a-si cere iertare, a plans, a rugat, a implorat si chiar s-a oferit sa-i fie ajutor si indrumator.
Incepand cu acea zi DRAGOSTEA E OARBA SI NEBUNIA O INSOTESTE MEREU

Mesagerii iubirii: busuiocul, maghiranul şi rozmarinul

Magicienii experimentati ne invata ca plantele culese cu mana noastra au puteri mult mai mari.
Exista plante ale caror energii emit semnale de dragoste.Printre acestea, se numara, de pilda: roinita, busuiocul, steluta, coriandrul, cretisoara, verbina, leusteanul, maghiranul, menta,
rozmarinul.

Exista plante care trezesc sau fac sa creasca apetitul erotic atat la barbati, cat si la femei, cum ar fi: chimenul, scortisoara, mararul, usturoiul, orhideea, hibiscul, menta, urzica, susanul, sofranul. Exista plante care ne dau ghes să transformam dorinta in fapta si, fireste, exista si plante cu care putem pune
frana, atunci cand nu vrem sa ne lasam in voia iubirii: camforul, salata
verde, verbina.

Leacuri şi vraji de dragoste…

Nu exista indragostit care sa nu-si fi dorit macar o data in viata sa cunoasca vreun farmec, vreo planta sau vreun descantec anume, care sa-l uneasca pentru eternitate cu cel iubit. Cu toate astea, inainte sa ne loveasca „orbul gainii”, ar trebui sa reflectam la cateva aspecte desprinse din marea carte a iubirii, scrisa prin veacuri, de indragostiti. „Folosirea leacurilor de dragoste pentru a infrange vointa cuiva, silindu-l sa se indragosteasca, este un mare pacat” Elixirul magic poate face, intr-adevar, ca un om, nestiutor si indiferent, sa fie cuprins pe neasteptate de flacarile iubirii. Dar, mai curand sau mai tarziu, el isi va da seama ca inflacararea lui nu porneste din inima.

Dragostea adevarata inseamna mai mult decat betia iscata de forta secreta a unor leacuri. Ea are nevoie de bucurie, emotie, tandrete, confidenta, incredere. Si, din pacate – sau din fericire -, pentru toate acestea, inca n-a crescut nicaieri vreo planta!

A tunci cand doua suflete se iubesc cu adevarat, cand sentimentele care ii anima pe indragostiti sunt curate si adevarate, ritualurile de intensificare a iubirii sunt un condiment firesc .

Talismanul apărător al dragostei

” Cuvantul „talisman” este de origine araba si a avut initial sensul de „taina”.

Talismanul e un obiect care aduce noroc purtatorului sau si il apara de primejdii. Iata cateva talismane ce dateaza din vremuri stravechi: pecetea lui Solomon, pestele, cornul abundentei, potcoava.

Ochii fericirii: Se spune ca bucatile de onix sau de piatra albastra care amintesc forma ochilor ne daruiesc fericire in dragoste. Pestele: Locuitorii Egiptului antic purtau un talisman in chip de peste, ca garant al unei casnicii fericite.

Broasca: Romanii credeau ca o broasca poate aprinde pasiunea intre indragostiti si le aduce noroc.

Inima: Este simbolul iubirii universale, pentru ca inima e considerata lacasul sufletului. Un asemenea talisman asigura purtatorului bucurie si o iubire fericita.

Potcoava: Intr-o varianta usor diferita, de secera a lunii, ea impodobea incaltamintea femeilor din Roma antica. Acest talisman trebuia sa le ajute sa aduca pe lume copii sanatosi si, totodata, sa le apere de somnambulism si isterie.

Pecetea lui Venus a fost dintotdeauna un puternic talisman al indragostitilor. Ea ar trebui desenata, daca este posibil, ca si altadata, pe un pergament (dar se poate si pe hartie obisnuita, la nevoie) si se poarta in permanenta, mai ales in calatorii.

Precizari: Se poarta doar un singur talisman. In eventualitatea in care se poarta doua talismane, unul il anuleaza pe celalalt. Talismanul nu este transmisibil si se poarta doar de catre persoana caruia i-a fost destinat.

Vrăji “utile”…poţiune magică

Se fierbe un cei din flori de tei înainte de rasaritul soarelui. Te aşezi comod, priveşti pe fereastră şi te gandeşti la baiatul de care-l iubeşti.Se adauga o linguriţă de miere şi se amestecă de trei ori în sensul acelor de ceasornic. În acest timp spuneţi : iubirea mea va gasi drumul spre tine, deschideţi inima şi zambeste+mi. Apoi se bea ceaiul… Cand va trece pe langa tine barbatul visurilor tale, îţi va zîmbi.

Cartile postale ale dragostei

Mesajele trimise intre cei doi indragostiti in aceasta zi sunt predecesoarele Cartilor postale de Ziua Indragostitilor din zilele noastre. Cartile postale cu dedicatii speciale au aparut de abia in 1780. Ele au avut un mare succes in Germania unde erau numite “cartile prieteniei”.

Prin urmare, se cade ca toti crestinii sa sarbatoreasca aceasta zi? Bineinteles. Cu toate ca nu suntem foarte siguri cine a fost Valentin, aceasta este totusi o zi speciala in care ne putem exprima dragostea fata de cei dragi, mai mult decat de obicei, si nu doar singura zi din an in care sa iubim.

Florile care exprima cel mai bine dragostea

Trandafirii sunt, prin excelenta, Orhideea se spune ca reprezinta simbolul iubirii, al luxului, al frumusetii, al virilitatii si fertilitatii, floarea de orhideea fiind des daruita mireselor! In trecut era o planta greu de crescut si scumpa, insa acum exista peste 30 000 de specii de orhidee, neluand in calcul hibrizii. Astazi este interzisa culegrea orhideelor din zona in care acestea cresc natural! Este asemeni florii de colt in Romania, o floare protejata, mai ales ca sunt multe specii pe cale de disparitie. Parfumul ei imbatator, culoarea vie exotica fac din orhidee o floare foarte dorita, pretutindeni.

Daliile au fost considerate mai întâi comestibile, apoi au fost folosite ca tratamente în vindecarea unor boli. Un explorator a realizat că aceste flori, de diferite culori, din familia compozeelor, crescute la începuturi de către azteci, ar arăta extraordinar în grădinile de acasă. Florenţa sfârşitului de secol XVIII. Lord Holland şi soţia sa pleacă într-un tur al Europei. Se opresc la familia Webster, britanici foarte bogaţi care locuiau în Italia. Lord Holland şi Lady Webster încep o aventură, fug împreună şi au un fiu, pentru ca un an mai târziu să se căsătorească.

Inelul de logodna

Este un obiect-simbol cu o vechime remarcabila si care a marcat momentul care precede casatoria inca din antichitate. Toata simbolistica acestui obiect se lega atat de latura sociala, devenind un semn distinctiv pentru viitoarele sotii, cat si de spatiul magic, in care inelul oferit de barbat si acceptat de viitoarea sotie devenea simbolul unirii lor pe viata.

Pietrele folosite aveau la randul lor o simbolistica foarte aparte. Diamantul montat intr-un inel de logodna simboliza recunoasterea puritatii fecioarei, safirul era semnul fidelitatii reciproce, rubinul facea referire in Grecia Antica la culoarea singelui celor doi logodnici, care se va tranforma intr-o singura culoare comuna, aceea a noii fiinte spirituale, care se naste prin casatorie.
Inelul de logodna constituie primul simbol al dragostei. Acesta deschide ferestrele inimii si calea spre o viata fericita. Atat forma circulara cat si piatra reprezinta dragoste impartasita si adevarata cat si o legatura durabila. Inelul de logodna perfect este acela daruit din tot sufletul si cu toata dragostea, la momentul potrivit.

Primii despre care se stie sigur ca au purtat inele de logodna, au fost egiptenii. O data cu acordarea inelului de logodna de catre barbat, femeia consimte sa-i fie supusa si sa ii dea ascultare deplina pana la sfarsitul vietii. Mai tarziu a fost considerat ca un semn al iubirii statornice.

Egiptenii il purtau pe al patrulea deget al mainii stangi, deoarece se considera ca degetul respectiv este in directa legatura cu inima, iar romanii la mana sau la degetul care le placea cel mai mult.

Inelele venetiene din secolul al XV lea erau foarte late si impodobite cu multe pietre pretioase. Cele folosite in tarile anglo ? saxone erau subtiri si cu un singur ornament foarte discret.

O alta teorie spune ca romanii au fost primii care au folosit inele de orice fel, nu doar pentru a lega oamenii de clasa lor sociala, ci si de partenerii de casatorie. La ceremonia de logodna, logodnicul dadea un inel simplu de fier, familiei miresei, ca un simbol al angajamentului sau si al capacitatii sale financiare.

La inceput ceremonia de logodna era mai elaborata si mai importanta decat cea de casatorie, care era o simpla implinire a angajamentului de logodna. Mult mai tarziu, in crestinism, inelul a inceput sa faca parte din ceremonia de nunta.

De-a lungul timpului, ceremonia oferirii unui inel de logodna s-a pervertit, momentul nu mai este considerat de o importanta atat de mare, mai ales de catre barbati. Femeile considera ca inelul de logodna este simbolul cel mai evident al atentiei pe care barbatul i-o acorda. Si, probabil si din acest punct de vedere, oferirea unui inel de logodna este invariabil legat de doua aspecte deopotriva importante: aspectul pecuniar si aspectul simbolic. Unul dintre cele doua aspecte atarna intotdeauna mai greu, insa acest lucru depinde de sistemul de valori al femeii care il primeste.

Dimensiunea financiara este fara indoiala importanta, dar este posibil ca uneori sa nu aiba o conotatie atat de serioasa, un fel de echivalare directa intre valoarea pecuniara a inelului de logodna in sine si a „cantitatii” de dragoste pe care barbatul o daruieste simbolic femeii. De multe ori, gestul in sine al daruirii inelului, mai ales daca barbatul are grija sa vina ca surpriza in momentul cererii in casatorie, cantareste mult mai mult decat valoarea lui in bani. Exista situatii insa, mai ales atunci cand situatia financiara a barbatului este una excelenta, cand cumpararea unui inel de logodna ieftin este interpretata drept un semn de meschinarie sau zgarcenie.

Aspectul, adesea ignorat, al simbolismului purtat in inele de logodna, are o importanta cel putin egala cu dimensiunea valorii pragmatice a bijuteriilor de nunta. Viitoarea mireasa va aprecia cu siguranta doua lucruri: pe de-o parte cumpararea in sine a unui inel de logodna (pentru ca multe viitoare mirese nu au parte de o asemenea bijuterie inainte de nunta), si pe de alta parte surpriza primirii inelului (este important ca inelul sa fie cumparat de viitorul mire, fara a-si anunta viitoarea sotie).

O luna a dragostei, o luna in care transmitem tuturor celor dragi aprecierea si multumirea noastra.

Aniversări Darwin: 200 de ani de la naștere, 150 de ani de la apariția cărții Originea Speciilor (II)

februarie 8th, 2009
Monument dedicat Omului din PiltdownMonument dedicat Omului din Piltdown

In incinta serelor gradinii botanice din Cleveland te simti ca in rai: nu lipseste nimic. Florile multicolore, arborii tropicali, pasarile colibri si de alte specii dau impresia unui complex biotic autonom, in care se imbina toate culorile si toate formele de viata care pot exista intr-o zona tropicala, cu arbori impunatori si izvoare abundente de apa, cu pesti de asemenea multicolori.

Dar elementul cel mai impresionant il formeaza totusi insectele: fluturii colorati ca pentru parada. Cred ca vazand acesti fluturi cum se aseaza pe florile care au o coloratie identica cu a lor (sau mai corect invers: fluturii au o coloratie identica cu modelul florilor pe care se aseaza!) nu poti sa nu te gandesti la faptul ca un asemenea sistem biotic, existent in multiple forme la ecuator, a avut o istorie proprie, evoluand in timp.
Probabil ca asemenea peisaje l-au impresionat pe Darwin cand i-a venit ideea evolutiei speciilor.

Dar fenomenul adaptarii si evolutiei speciilor sare in ochi nu numai in asemenea peisaje de vis: se stie faptul ca inainte de revolutia industriala, Anglia era invadata de o specie de molii albe. Cand industria bazata pe carbuni a Angliei a inegrit cladirile iar moliile albe puteau fi usor depistate de pasarile care le vanau, s-a raspandit o alta rasa de molii, negre, mai adaptate mediului industrial. Nu trebuie sa fim genii ca sa ne dam seama ce s-a intamplat. “Selectia naturala” are loc chiar in fatza noastra de multe ori.

1. Darwin si Spencer, sau stiinta in faa filosofiei

Charles Darwin a fost prin excelenta un om de stiinta. El s-a straduit sa gaseasca explicatiile corecte pentru orice observatie facuta de el sau de altii, bazandu-se numai pe FAPTE. Desi el gandea la un nivel abstract, ca orice om de stiinta, totusi si-a bazat teoria numai pe fapte concrete, observabile.

Herbert Spencer, cunoscutul filosof britanic care a imbratisat imediat teoria evolutiei, cu foarte mult entuziasm, era inclinat spre generalizari, ca majoritatea filosofilor, spre deosebire de Darwin care aprecia numai munca migaloasa de aflare a adevarului prin studierea fiecarui caz in parte.

Un complex de imprejurari favorabil lui Spencer, generat de stadiul la care era economia mondiala pe atunci, l-a favorizat pe acest filosof.

Spencer a incercat sa extinda teoria evolutiei a lui Darwin la domeniul social si in general la multe alte activitati legate de tot felul de aspecte ale practicii umane. Sa nu uitam ca expresia “survival of the fittest” a fost inventata nu de catre Darwin, ci de Spencer. “Supravietuirea celui mai dotat” a fost o expresie care a convenit de minune Americii, care dupa razboiul civil a intrat intr-o perioada de inflorire fara precedent. Incepand cu Andrew Carnegie, magnatul american al otelului, majoritatea industriasilor si chiar marii “magnati” ai cultelor (!) au fost de partea lui Spencer!

Cel mai ilustru exemplu il constituie predicatorul cel mai cunoscut in America: Henry Ward Beecher. El a afirmat ca “Avem dovada nu numai ca Dumnezeu a putut crea tot Universul, dar chiar si ca Intelepciunea lui Dumnezeu este atat de Mare incat El a reusit sa determine lucrurile sa se autocreeze ele insesi!”. (am respectat stilul de vorbire al epocii respective). Cu alte cuvinte, faptul ca Darwin are dreptate a fost “tradus” tot prin “atotputernicia lui dumnezeu”! Lucru care …nu prea a durat, daca e sa ne referim la mentalitatea crestina contemporana noua.

Astazi, abordarea stiintifica a lui Darwin este de departe cea favorizata de biologi, mai ales datorita faptului ca Filosofia lui Spencer a fost discreditata deoarece teoriile lui au fost folosite pentru a furniza sprijin pentru rasism si pentru teoriile eugenice.

2. Teoria evolutiei in fata falsificarii datelor

Cum stim, astazi teoria evolutiei nu mai este pusa la indoiala de nici un om de stiinta, pentru ca de fapt nu exista nici macar o singura ipoteza stiintifica contrara. “Creationismul” nu este un candidat la vreo teorie, devreme ce porneste de la ideea ca dumnezeu a facut lumea asa cum este si sfarseste tot cu aceeasi concluzie, care, vorba lui Caragiale “se intoarna tot acolo de unde o purces”. Gandirea circulara nu are ce cauta in stiinta.

Dar surpriza cea mai mare in privinta falsificarii teoriei evolutiei nu a venit de la niste ageamii, cum sunt “Creationistii”, care si-au schimbat de vreo zece ori numele fara nici un succes si care in ciuda acestui fapt, au lansat inca un nume pentru fantezia lor – “intelligent design”, ci de la niste “confrati” in domeniul stiintific. Scandalul respectiv, care a durat numai cateva minute pentru unii specialisti, a supravietuit, pentru altii, mai nepregatiti, circa 40 de ani!
Acestui scandal i se poate atribui o tenta politista. El se refera la evolutia omului, cel mai fierbinte subiect din aria evolutionismului.

Sa incerc sa redau cadrul istoriei respective:

Studiul specific al evolutiei rasei umane a avut un mare handicap la inceput: raritatea fosilelor gasite. Mai precis, la inceput s-au gasit destule fosile de maimute a caror evolutie tindea spre fiinta umana, dar nu se putea gasi un raspuns concret la intrebarea “ce s-a intamplat mai intai: s-a marit capacitatea craniana sau a aparut mersul biped?”. Expertii de atunci tindeau sa creada ca a fost nevoie mai intai ca maimutele respective sa “devina mai inteligente”, dupa care evident ca ele si-ar fi dat seama ca mnersul biped este mai avantajos.

3. Prejudecati europene

Ca o paranteza, adaug: cum majoritatea cercetatorilor (daca nu toti) erau europeni convinsi de “superioritatea rasei mediteraniene” (chiar asa se exprimau! Bineinteles ca in aceasta “rasa” ei nu-i includeau pe cei mai mediteranieni dintre toti: pe evrei!), acesti cercetatori erau convinsi ca trebuie sa gaseasca cranii cu capacitate craniana mare in Europa, de preferinta in…Anglia.
Deci acesti post-darwinisti considerau ca vor gasi o cale regala pentru evolutie; eventual o cale imperiala, pentru ca Imperiul Britanic era si cel mai intins imperiu cunoscut in istorie, datorita evidentei superioritati a englezilor fatza de restul lumii.

Ei se asteptau sa vada cum EVOLUTIA INSASI trece triumfala prin Londra sau imprejurimi. Asa ca profesorul Charles Dawson a inceput sapaturile…chiar in Anglia, in comitatul Sussex, unde a descoperit faimosul craniu numit “The Piltdown Man”, o descoperire senzationala!

Cum spune autorul unei carti despre acest eveniment, “If Piltdown Man did not exist, ‘we’d have to invent him”.
Daca acest om de Piltdown nu ar fi existat, ar trebui sa-l inventam! Chiar atat de convinsi erau savantii de atunci de superioritatea europenilor!

4. De la “Piltdown Man” la “Piltdown Manor”

Ceea ce a urmat a fost o adevarata poveste politista, in care au intervenit nu numai savantii vremii, dar si…Sherlok Holmes insusi, reprezentat de creatorul sau, Sir Arthur Conan Doyle. Pe deasupra, un erudit preot crestin, cu acreditari stiintifice serioase (cel care a descoperit Omul de Pekin, sau Sinantropul de Pekin), autorul teoriei “Punctului Omega” in evolutie (cred ca nu trebuie sa fie un secret pentru nimeni faptul ca acest “punct omega” in conceptia autorului sau, este chiar Iisus Christos!), Teilhard de Chardin, este si el suspectat ca a facut parte din misterul respectiv. Sa fiu clar: Teilhard, nu Iisus este suspectat de participare la acest mister!

Sa-i adaugam si pe geologul sef de la Brittish Museum, Sir Arthur Smith Woodward, ca si pe cel care a gasit craniul respectiv in anul 1912, Charles Dawson, avocat si antropolog amator, geolog si colectionar de fosile, care s-a si grabit sa dea numele acestui craniu, atribuindu-i chiar numele sau de familie: “Eoanthropus Dawsoni”, ma rog, un nume latinesc reprezentativ pentru el si pentru continentul Europa, “Omul European Dawsonian”!
Pornind cu o asemenea colectie selecta de nume, cred ca cititorii isi vor da seama ca umorul legat de aceasta descoperire nu va lipsi, dar aman pentru saptamana viitoare dezlegarea misterului…

Deci “the Piltdown man” este numele descoperirii facute in acel loc (Piltdown) devenit celebru; “Piltdown Mannor” este numele hotelului si carciumei locale rebotezate cu aceasta ocazie, in cinstea evenimentului respectiv, iar Monumentul” plasat la fatza locului, in Piltdown, pentru a omagia descopeririea, este prezentat in poza alaturata. Este o poza autentica!

5. Concluzie

Voi incheia acest articol tot cu acei fluturi minunati din serele gradinii botanice din Cleveland.

De la departare mai mare, am vazut un cioc imens de pasare, parand amenintator. Cand m-am apropiat, mi-am dat seama ca este doar desenul unui cioc de pasare de pe spatele unui fluture, care parca avertiza: nu va apropiati de mine, ca e jale! Va termin!
Sigur ca natura, in evolutie permanenta, a conferit acestui fluture cam bleg (se misca cu greu, ca e mare, si zboara putin) un mijloc de a parea ca este altceva. La fel cum unele situri antievolutioniste au inceput sa se mascheze pe internet cu nume…”stiintifice”. Astfel am descoperit un site religios, anti-stiintific, deghizat sub numele de “discovery”, tratand subiectul potopului lui Noe, al patriarhului evreu Iona care a stat trei zile in burta unui peste, etc etc.

“Creationistii” se comporta deci exact ca si fluturii care au evoluat diverse strategii de a se ascunde sub alte infatisari, mai “serioase”. Chiar si ei au impresia (corecta!) ca punctul lor de vedere religios nu face nici macar cat o ceapa degerata, asa ca ei sunt in cautare de “acoperiri” mai serioase, “stiintifice”!

Sunt tinerii interesați de Holocaust?

februarie 8th, 2009
Elevii de la Liceul Industrial Gherla învață despre HolocaustElevii de la Liceul Industrial Gherla învață despre Holocaust

La Cluj memoria celor 16000 de evrei deportaţi la Auschwitz în vara lui 1944 se comemorează în fiecare an în luna iunie, la Hazkara. Şase supravieţuitori aprind şase lumânări în memoria celor şase milioane de victime, Corul Comunităţii Evreieşti prezintă un program de cântece, se rostesc cuvântări. Sunt prezente notabilităţile oraşului (mai mult sau mai puţin, depinzând dacă e un an electoral sau nu) şi unii reprezentanţi ai bisericilor (mai ales ale celor româneşti). În noiembrie, la Ziua Holocaustului din România, activităţile sunt desfăşurate din iniţiativa autorităţilor, care cel mai adesea dau un telefon comunităţii evreieşti să organizeze ceva, iar ei depun coroane de flori.

Şi în luna ianuarie Ziua Memorială a Holocaustului a fost marcată atât de Centrul Cultural Italian cât şi de Centrul Cultural Francez, iar Parohia lutherană a organizat o dezbatere a cărţii lui Dieter Schlesak Capesius, farmacistul de la Auschwitz, tradusă în maghiară şi publicată de curând la o editură din Miercurea Ciuc. Am participat la câteva dintre aceste evenimente unde am ascultat expuneri interesante şi luări de cuvânt pertinente, dar nu am putut să nu remarc auditoriul relativ restrâns, alcătuit în majoritate din persoane de peste 50 de ani, şi prezenţa celor câţiva supravieţuitori ai Holocaustului, nevoiţi să asculte iarăşi şi iarăşi, povestea dureroasă a ororilor prin care au trecut. „Unde sunt tinerii ? De ce nu-i interesează” s-a întrebat cineva. Rândurile de mai jos se doresc un răspuns la această întrebare

Pe tineri nu-i interesează?

„Are cineva habar de unde aş putea să fac rost de (toata)bibliografia necesară pentru faza pe ţară? Îmi mai trebuie o carte: Predarea Holocaustului în sec XXI”,Jean Michel Lecompte…(Ştiu că-i un institut prin Israel care are cartea publicata integral pe Net, în română, dar la search-ul in Google nu găsesc nimic. Mă poate ajuta cineva?” „Ţi-as da eu cartea… a căutat profa de istorie cam mult cartea asta, şi in final a făcut rost de două, dar eşti dispus să vii până in Vaslui sa o iei? „Dacă sunteţi interesaţi de concurs, mai postaţi şi voi câte ceva pe forum să ne cunoaştem. Sau participă numai Vasluiul şi Prahova ?” „Şi Sălajul participă! Eu sunt chiar din Zalău, Sălaj. Aşa că la noi veţi veni la olimpiadă”.” Braşovul e şi el pe drum! Şi Bucureştiul participă”. „Singurul meu regret e că acest concurs nu se adresează unei categorii mai mari de persoane, că poate aşa n-am ajunge să votăm în primii 10 mari romani pe mareşalul Antonescu” „In altă ordine de idei, dar tot legat de subiect….azi o persoană (a cincea in ultimele doua săptămâni) m-a întrebat ce e ăla Holocaust…judecaţi si voi că eu m-am plictisit. Vă pup si spor la învăţat”.
Am spicuit din postările de pe un forum al elevilor finalişti la Concursul Naţional Memoria Holocaustului, organizat în iunie 2006, de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în colaborare cu Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti, Asociaţia de Prietenie România – Israel şi Asociaţia Evreilor Români Victime ale Holocaustului (AERVH), în parteneriat cu Instituţia Prefectului şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Sălaj.

Forumul a continuat şi după terminarea concursului, cu impresii şi fotografii. Spicuiesc din nou : „Un orăşel frumos, curat, plin de oameni primitori, indiferent de naţionalitate…Cam lung drumul până acolo (asta depinde de judeţul din care eşti), dar merită, mai ales dacă eşti intr-o companie agreabilă… Domnul Hecht a făcut un gest frumos sâmbătă seara invitându-ne la dumnealui acasă..” „Cel mai mişto a fost că am avut unde să batem mingea !”

Ultimele postări din septembrie 2006 sunau astfel: „Poate vă întrebaţi de ce am revenit ? Voiam să vă spun de o fază pe care am aflat-o ieri de la profa de istorie (nu ştiu dacă e adevărat sută la sută) pare-se că la anul nu se va mai organiza concursul Memoria Holocaustului pentru că s-au cheltuit prea mulţi bani anul acesta. Dacă are cineva detalii…” „Chiar mi-ar părea rău să se întâmple aşa, în fond ideea concursului e foarte bună. Mi s-a schimbat profa de istorie, aşa că nu am aflat nimic în această privinţă. Spor la învăţat pentru cei de a VIII-a şi a XII-a”.

Cea mai recentă ediţie a emisiunii Dimineaţa Diversităţii (pe care o produc la TVR Cluj, în ultima marţi a fiecărei luni, între orele 7.00 – 8. 00) a avut loc în 27 ianuarie, Ziua Memoriei Holocaustului. Cu acest prilej am invitat-o în studio pe profesoara Maria Riţiu şi doi elevi din clasa a XII-a: Diana Haliţa şi Cătălin Pah, laureaţi ai ediţiei din 2008, a concursului Memoria Holocaustului, organizată la Oradea. Doi tineri frumoşi, dezinvolţi şi maturi, al căror interes pentru subiect a fost stârnit de profesoara care, de şase ani de zile, predă istoria Holocaustului la Liceul Emil Racoviţă. Am avut prilejul să particip atât la orele de şcoală cât şi la câteva activităţi ale elevilor ei, concretizate în spectacole şi expoziţii. Am remarcat sinceritatea copiilor şi charisma cadrului didactic.
Aceeaşi empatie am constat-o şi în primăvara anului trecut, la elevele profesoarei Mihaela Costea, de la Liceului industrial din Gherla, care au susţinut un montaj dramatic în faţa profesorilor de istorie participanţi la cursul Predarea a Holocaustului în şcolile din România, organizat de Institutul de Iudaistică din Cluj, începând din 2001.

Acum doi ani, în oraşul Gheorgheni, la prezentarea cărţii Szurika Éva lánya (Surica fiica Evei) de Sara Székely, era de faţă un grup de elevi de la Liceul Salamon Ernő. Tânăra lor profesoară, Lőrincz Enikő, mi-a spus că ea le predă elevilor despre Holocaust, considerându-l parte a istoriei ţării. Acţiunea cărţii prezentate se petrecea la Gheorgheni şi i s-a părut firesc să-şi aducă elevii. Menţionez că profesoara de la Gheorgheni spera să poată participa la cursurile de la Institutul de Iudaistică de la UBB Cluj, coordonate de conf. univ. dr. Maria Radosav. De-a lungul anilor aceste cursuri au fost absolvite de 230 de profesori de liceu din ţară.

Ce ar mai fi de făcut ?

Daniela, Diana, Linda, Liana şi Ana de la Liceul industrial din Gherla se machiaseră şi se costumaseră pentru a evoca tragedia pe care o cunoşteau de la lecţiile de istorie. După spectacol le-am întrebat care sunt învăţămintele acestor cursuri şi mi-au răspuns „ Trebuie să înţelegem că toţi oamenii sunt egali şi să nu-i mai dispreţuim pe ţigani.” La întrebarea mea ce ştiu despre evrei, răspunsul lor a fost descumpănitor: „Bieţii de ei, cât au suferit !…” . „Cunoaşteţi vreun evreu ?” a urmat întrebarea mea firească. „Nu”- a venit răspunsul… Atunci am avut ideea să invităm profesoara şi un grup de elevi la spectacolul de Purim de la Cluj. Au şi venit şi s-au bucurat alături de noi. De altfel, şi elevii de la Liceul Racoviţă participă la sărbătorile de Hanuka şi de Purim. Mă gândesc că ar fi util ca şi alte comunităţi evreieşti să facă paşi pentru apropierea de elevii care studiază Holocaustul, familiarizându-i cu tradiţiile şi obiceiurile iudaice.

În vară, în cadrul expoziţiei de fotografii şi simpozionului „Missing since 1944”, Fundaţia Tranzit din Cluj a organizat o dezbatere privind păstrarea memoriei Holocaustului. Un distins conducător de instituţie din Bucureşti, se plângea de lipsa interesului şi slaba participare la activităţile derulate de ei. Mi-am amintit o regulă de a noastră, din televiziune, potrivit căreia publicul nu e vinovat pentru audienţa slabă a unei emisiuni…

Între timp, în culise, se duce o luptă acerbă pentru fondurile (limitate) alocate acestei activităţi, încercându-se „driblarea adversarilor”. În aceste condiţii şi cursurile destinate profesorilor de istorie care predau Holocaustul în şcoli (disciplină opţională inclusă în programa şcolară din România) riscă să nu mai fie organizate, la Cluj, din lipsa finanţării externe. Cred că lipseşte o viziune de ansamblu, o corelare a acţiunilor şi o evaluare justă a celor cu impact mai puternic şi efect de durată, cărora ar trebui să li se acorde prioritate.

Dumnezeu si Darwin, S. A.

februarie 8th, 2009

“Contraria non contradictoria, sed complementaria sunt”

Niels Bohr

Ce se poate spune despre Darwin dpdv “religios”? M-am obişnuit ca înainte de a spune orice, să precizez, pe cât posibil, cadrul. E o deformaţie dacă nu strict atavică, cel puţin adânc înrădăcinată. În loc de “a este p”, spun, în general, “daca c atunci a este p”. Evident, limbajul e matematic, iar c reprezinta condiţiile în care fac afirmaţia “a este p”, sau “obiectul a are proprietatea p”. Condiţiile sau cadrul. Înainte de toate, nu ştiu dacă sunt chiar un om “religios”. Ştiu însă bine ca nu sunt ateu. Şi stiu, la fel de bine, că în câmpul unor astfel de lucruri, logica aristotelică e un instrument imprecis, e nevoie cel puţin de logica nuanţelor, în care ceea ce nu este negru nu e, neapărat, alb. Ştiu şi de ce nu sunt ateu: deoarece aparţin primei generaţii postbelice, crescut în regimul colonial “fără neam şi dumnezeu”. Să se observe că am evitat, asta e altă nuanţă relevantă, majuscula. Căci cuvântul, scris cu majusculă, e receptat ca divinitate, iar eu îl înţeleg ca un principiu ordonator. Ceea ce, într-un fel, e mai mult. Şi cu cât sunt mai conştient de eşecul educaţiei “ateist-ştiinţifice” pe care regimul a încercat s-o inculce populaţiei controlate, începând cu binecuvântata mea generaţie, cu atât sunt mai uimit, până la perplexitate, când văd resurecţia mentalităţii ce trebuia să rezulte dintr-o astfel de educaţie la unele exemplare ale generaţiei deja oarecum intermediare, care a copilărit în anii descompunerii regimului comunist, dar a deschis ochii după ’90. Uimirea scade oarecum, când descopăr o şi mai stranie resurecţie a “procesului maimuţelor” în plină democraţie occidentală, cu precădere în nucleul american al acesteia. Dar, ca să se poată înţelege limpede ce vreau să spun, revin la schiţa cadrului: mentalitatea religioasă (fără ghilimele!) se exprimă pe un foarte larg spectru de nivele. La un capăt e primitivismul, la celălalt dimensiunea spirituală. Între ele, nenumărate nuanţe. Aşa cum statistici serioase arată că nu există ţări cu economie liberă şi ţări cu economie de comandă, ci toate ţările au un grad măsurabil de libertate economică. Conştientizarea acestui spectru e o problemă de sociologia religiilor, disciplină ştiinţifică fundamentată şi recunoscută. Primitivismul se manifestă prioritar prin bigotism, corelabil cu gradul de educaţie. Latura spirituală se manifestă fie în plan mistic, fie în plan raţional. Şi aceste alternative sunt corelabile cu cele două arhetipuri cognitive, prin raţiune şi prin revelaţie. Istoria bisericilor apusene, catolică, ramuri protestante, anglicană, e plină de fluctuaţii în care unul sau altul dintre aceste aspecte domină. Ori, concepţia marxist-leninistă atee, în care generaţia mea a crescut, oculta deliberat fluctuaţiile, luînd biserica la preţ redus şi lipindu-i eticheta infamantă de obscurantism, în numele luptei de clasă. Religia este opium pentru popor, clamează sentenţios Marx, despre care acum ştim că a trăit într-o etapă a tinereţii în promiscuitatea unor mişcări sataniste. Aceeaşi concepţie reducţionistă a forţat antinomia artefactică “religie-ştiinţă”, fără a observa că-şi contestă astfel propria opţiune pentru dialectică. Căci, în limitele şi în numele dialecticii, “contradicţia” între “ştiinţă” şi “religie” ar fi trebuit să se poată rezolva prin trecerea la o nouă calitate, care să depăşească ambii termeni ai contradicţiei, dar care să preia în structură câte ceva din fiecare. Ergo, în plan conceptual conflictul între “ştiinţă” şi “religie” e fals.

Ceea ce nu înseamnă că în evoluţia (materialist dialectică!) atât a bisericilor apusene, cât şi a ştiinţei bazate pe măsură şi experiment, ambele instituţii având fluctuaţii proprii, n-au apărut inerente perioade de conflict deschis. Exemplul clasic e forţarea abjurării lui Galilei. Dar să nu uităm cel puţin două amănunte relevante: Dacă, într-o perioadă în care atmosfera la Vatican era tulbure, un val obscurantist determinându-l pe papa Urban VIII să se retranşeze într-o poziţie rigidă, acelaşi papă, prieten cu Galilei când nu era decât cardinalul Maffeo Barberini, şi care-şi începuse pontificatul ca un vizionar deschis, îl încurajase pe savant să scrie celebrul tratat de mecanică cerească. Mai mult, unul din papii precedenţi, Grigore XIII, realizase reforma calendarului, operă de mare performanţă astronomică. Echipa care rezolvase problema corecţiei exacte, în urma căreia după data de 4 octombrie 1582 urmase 15 octombrie fusese formată din membri ai colegiului iezuit, probând prin asta competitivitatea matematicienilor iezuiţi faţă de cei din universităţile italiene, îndeajuns de celebre în epocă.

Dar subiectul nostru este impactul operei ştiinţifice a lui Charles Robert Darwin în mediul religios. Sau în mediul social, privit din perspectivă religioasă. Lunga introducere semnifică, dincolo de conturarea necesară a unui cadru coerent, nevoia de a nu face economie de discernământ când abordăm subiectul. Ponderea operei darwiniene în cunoaşterea umană e dincolo de orice îndoială. Am spus intenţionat umană, socotind cunoaşterea ştiinţifică unul din cele două nuclee şi motoare ale cunoaşterii umane, alături de cunoaşterea contemplativă, prin revelaţie. Darwin este unul din cei mai importanţi oameni pentru umanitate, nu doar pentru ştiinţă. Că receptarea acestei opere în epoca ei a fost asimetrică, era inevitabil. Că a fost în general mai bine primită în lumea ştiinţei decât în biserică e incontestabil. Dar nimic n-ar fi mai păgubos decât o judecată pripită, supeficială. Înainte de a analiza structura impactului a ceea ce avea doar ulterior să fie o teorie coerentă a evoluţiei biologice, în timp şi spaţiu, să amintim soarta oricărei noutăţi cognitive majore. Inerţia comunităţii umane e mare şi prima reacţie în faţa noului e de respingere. Nu am făcut o cercetare exhaustivă, dar îmi pare improbabil ca lumea ştiinţifică să fi trecut instantaneu şi în bloc de partea concepţiei darwiniste. Cât despre reacţia bisericii (fără a diferenţia, pentru a nu lungi inutil articolul, între componentele la rigoare greu conciliablie mutual, ale acesteia), nimic mai firesc decât să fie contrariată. La prima vedere, imuabilitatea tabloului lumii vii primea o lovitură majoră. Dacă speciile biologice evoluează, lumea vie nu e imuabilă. Cum se poate împăca această viermuială cu postulatul creştin al creaţiei?

Că acest prag al cunoaşterii a cerut, în secolul exploziei ştiinţifice, un timp pentru învingerea unor inerţii mentale, e iarăşi logic. Dar oare biserica însăşi nu trecuse, deja, până atunci, cel puţin două alte praguri majore? Iniţiată ca o sectă reformistă minoră a cultului mosaic, mişcarea creştină se agregă de-a lungul câtorva secole cu prioritate în plan moral, preluînd implicit concepte cristalizate de experienţa milenară a unor triburi de păstori. Latura gnoseologică ţine, până cel puţin în Evul mediu, de un amestec indicibil de contemplaţie, raţionament speculativ şi dogmatism. Abia în Evul mediu biserica preia şi îşi încorporează tezaurul de cunoaştere al antichităţii elene, organizată pe scheletul arsitotelic. Concepţia despre Univers e cea ptolemeică, geocentrică. O epocă dominată de fixism. Renaşterea extinde prin umanism cultul antichităţii. După confruntările din secolele XV – XVI, Biserica sfârşeşte prin a-şi ajusta, în timp, concepţia. Marea lovitură însă n-o primeşte de la Copernic şi Galilei, personaje de prim plan, ci de la austerul şi cucernicul Johannes Kepler. La vremea publicării Originii speciilor prin selecţie naturală, modelul sistemului solar acceptat de biserică e practic cel actual. Fixismul rezidual, demolat de ideea evoluţiei, are nevoie de mai puţin timp pentru a se dizolva, în inevitabilul proces de adaptare a Bisericii la realitate. Dar istoria însăşi se grăbeşte, curbele evolutive sunt exponenţiale. Recunoaşterea, de către Vatican, a teoriei evoluţiei nu e numai un certificat de adecvare a Bisericii la contemporaneitate, ci şi o datorie de onoare plătită unui titan al cunoaşterii umane, cu nimci mai puţin important decât Aristotel, Arhimede, Galilei, Newton, Einstein şi Hawking. Aceeaşi biserică îşi plătise la fel o datorie similară şi faţă de Galilei.

Relaţia istorică între Biserică şi cunoaşterea ştiinţifică nu e şi nu putea fi una liniară. Dar relaţia lumii ca atare cu aceeaşi cunoaştre nu e, nici aceasta, liniară. Şi, mai important, relaţia istorică a ştiinţei cu ea însăşi a fost marcată de defazaje. Altfel configurate, dar nu mai puţin manifeste. Şi care, pentru un observator cu simţul dinamicii, care e de natură pur ştiinţifică, nu sunt şi nu pot fi de mirare. Bun, Biserica a întârziat cu aproape două secole recunoaşterea concepţiei lui Copernic, Cardinalul Barberini a fost silit de împrejurări nepropice să-şi asume oprobiul istoric al condamnării lui Galilei la abjurare, după ce-l încurajase să cerceteze mişcarea corpurilor cereşti, chiar după ce ajunsese papă. Biserica a furnizat, cumva malgré soi, o bază dogmatică pentru o reacţie contestatară, de către un segment obscurantist, bigot, deci primitiv al societăţii, a descoperirii lui Darwin, contribuind indirect la deformarea grotescă a esenţei descoperirii înseşi. Doar omul nu se trage din maimuţă, sunt doar specii înrudite şi separate prin evoluţie. Darwin o spune clar. Dar, înainte de a trece în revistă doar cele mai scandaloase erori ale unei “ştiinţe” încă şi mai dogmatice, să nu uităm exemplul emblematic al lui Einstein însuşi: După ce a avut intuiţia de a folosi proaspăta teorie a quantelor de energie radiativă a lui Max Planck (1900) la explicarea fenomenului fotoelectric şi a legilor empirice ale acestuia, în 1905 (pentru care avea să capte, în 1921, premiul Nobel), s-a opus cu îndărătnicie interpretării statistice a soluţiilor mecanicii quantice ondulatorii a lui Erwin Schroedinger, s-a opus principiului nedeterminării al lui Wernher Heisenberg (Nu cred că Dumnezeu joacă zaruri*) ), a susţinut à outrance determinismul individual la scară microscopică, pentru a sfârşi prin a fi infirmat de evoluţia cunoaşterii unui nou nivel de realitate, cel quantic. Nivel prin excelenţă de natură materialist-dialectică. Ceea ce e o probă de humor imanent.

Generaţia mea, care a învăţat biologia în liceu sub numele parţial impropriu, de Bazele darwinismului, care era un soi (sic!) de miciurinism confuz şi dogmatic, fusese silită să înghită ideea că Hrehor Mendel, călugărul ceh care descoperise empiric, legile eredităţii, integrate într-o teorie unitară de Thomas Hunt Morgan, a fost idealist neştiinţific (peste abia un an, colegii mei de la biofizică, aveau să urmeze un curs de genetică la zi, facultăţii i se cam rupea de tabuurile venite pe aripi de crivăţ). Am fost martorii sentinţei inspirate de însuşi Nikita Sergheevici (da, cel cu pantoful pleznit în pupitrul ONU), cum că algebra lui Boole e tot idealist-neştiinţifică (de pe urma cărei prostii marea ştiinţă sovietică avea să rămână o vreme în urmă în tehnologia calculatoarelor) şi am găsit în tratate la fel de originale de istoria fizicii că Ernst Mach a fot şi el tot idealist neştiinţific. Păi atunci care-i deosebirea între dogmatismul unei ştiinţe care se pretindea prima în lume şi al unei etape ineluctabile din evoluţia (mereu dialectică!) a Bisericii? Întrebarea e pur retorică. Iar un răspuns rezonabil la o întrebare alternativă corectă dar nepusă e că dogma politică a hegemonismului mesianic a avut un anume caracter religios. Curioasă religie în numele ateismului “ştiinţific”. Dar fără de care ateism impus, ar fi fost mai greu de convertit popoare în populaţii, pentru a şterge podeaua cu ele.

Bine, bine, dar care e, la urma urmei, importanţa rolului lui Darwin din perspectiva Biserici(lor) apusene? Unul imens, aş îndrăzni a zice. Comparabil cu rolul lui Copernic, Galilei şi Kepler. A fost esenţa forţei care a împins, prin adecvare fie şi întârziată, limitele cunoaşterii asimilate de Biserică. În aproximativ un secol şi jumătate, prin recunoaşterea teoriei evoluţiei, în datele actuale ale acesteia (care l-ar uimi şi pe Darwin), Biserica apuseană a depăsit fixismul lumii vii, deschizând ferestrele către o concepţie infinit mai largă asupra conceptului de creaţie. Îmi place să cred că în intimitatea ei adâncă şi secretă, biserica îşi râde de propria naivitate a concepţiei unei lumi create odată pentru totdeauna de un dumnezeu încremenit în proiect. Prin recunoaşterea evoluţiei, nu în dauna creaţiei ci, dimpotrivă, în beneficiul unei concepţii cât mai flexibile şi dinamice despre creaţie, Biserica a devenit cutie armonică de rezonanţă pentru cel mai… evoluat concept despre dumnezeu: Este ceea ce conduce lumea prin intermediul legilor fizice. Care, nu-i aşa, nu sunt imuabile, nu putem şti câte mai avem de descoperit. Dar care formează o arhitectură coerentă. O ordine care se opune haosului. Datorăm această exprimare unui oceanolog evreu rus, matematician ca formaţie.

Nota bene: *) Celebra frază a fost citată în fel şi chip, cu scopuri speculative uneori opuse: pentru a-l scoate pe Einstein ba ateu, ba mai credincios decât a fost. Căci a fost credincios, fără urmă de tăgadă.

Saptamana Gastronomica in Alcala, Spania

februarie 8th, 2009
Doina Roșu gătește bucate românești la Alcala de HenaresDoina Roșu gătește bucate românești la Alcala de Henares

Intre 2 si 8 februarie 2009 a avut loc in Alcala de Henares, Spania, o noua editie a Saptamanii Gastronomice, organizata de asociatia locala de promovarea turismului, Fomentur.

Saptamana gastronomica a devenit deja un succes, la acesta participand nu mai putin de 22 dintre cele mai cunoscute restaurante sau taverne locale. Ceea ce ne intereseaza pe noi este ca printre maestrii bucatari care participa la acest eveniment sunt si doi romani de-ai nostri. Este vorba de domnul Daniel Duca, bucatar-sef la Oliver´s, si doamna Doina Rosu, bucatar-sef la restaurantul La Galatea.

Doamna Doina Rosu a pregatit pentru Saptamana Gastronomica un meniu fix care cuprinde antreuri (Canapé de Manzana al Cabrales, Rollitos de Salmon Crujiente con Caviar) si alte asemenea delicatese. Discutand cu doamna Rosu am aflat, insa, ca pentru romanii aflati in trecere prin localitate, meniul ofera si ciorbite romanesti traditionale, mititei, sarmalute in frunza de vita, cu smantana, tochitura moldoveneasca.

Preturile sunt moderate, ambele restaurante sunt decorate cu gust, ospatarii fiind deasemenea romani. Daca decideti sa vizitati orasul lui Cervantes in viitor, puteti apela cu toata increderea la serviciile gastronomice oferite de cei doi talentati conationali ai nostri.

http://florianpantazi.blogspot.com

Incriminarea negării Holocaustului împarte cititorii

februarie 8th, 2009
Negarea Holocaustului - rea credință și/sau ignoranțăNegarea Holocaustului – rea credință și/sau ignoranță

Sondajul revistei ACUM cu privire la opiniile privind incriminarea negării Holocaustului http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt a împărțit cititorii în două tabere aproape egale.

Jumătate consideră că incriminarea este justificată, iar cealaltă jumătate consideră că este o încălcare a libertății de exprimare.

Una dintre reacții a fost expusă la rubrica Forum și este critică la adresa revistei pentru că a publicat un sondaj despre o chestiune deja reglementată prin lege – dacă negarea Holocaustului e interzisă nu avem de ce să ne mai întrebăm dacă e sau n justificată incriminarea.

Modul acesta de tratare a problemei reflectă o confuzie, între respectarea legii (ceea ce revista ACUM a făcut întotdeauna, refuzând să publice opinii virulent negaționiste ale cunoscutului negaționist Ion Coja) și discutarea oportunității incriminării, ceea ce este perfect legitim.

Celalată atitudine, trimisă prin e-mail, vine de la celălalt capăt al spectrului de opinie – incriminarea negării Holocaustului reprezintă o încălcare a libertății de exprimare, însoțită de un atac antisemit virulent și o propagandă fundamentalist creștină agresivă.

Negarea Holocaustului este incriminată doar în Europa. România este una dintre cele nouă țări membre ale Uniunii Europene, alături de Germania, Franța, Austria, Polonia, Lituania, Belgia, Cehia și Slovacia, care pedepsește negarea în public a Holocaustului.

În lumea anglo-saxonă se consideră că incriminarea unui delict de opinie precum negarea Holocaustului ar limita libertatea de exprimare și ar fi contraproductivă. Asta nu înseamnă că o astfel de atitudine este considerată onorabilă.

În practica judiciară în materie s-a creat precedentul extra-teritorialității in fracțiunii. Germania a cerut recent Marii Britanuii extrădarea lui Gerald Toben, un australian de origine germană care a exprimat constant opinii negaționiste.

Nu este exclus ca Germania, țara cea mai zeloasă în urmărirea în justiție a celor acuzați de negaționism, să ceară extrădarea episcopului catolic englez Richard Williamson, care a făcut afirmații negaționiste la un canal TV suedez în toamna anului trecut.

Incriminarea în România

România a incriminat negarea Holocaustului în 2002, când guvenul Adrian Năstase a adoptat Ordonanța de Urgență nr. 31, ratificată prin Legea 107/2006.

Legea prevede între altele:

„Art. 5. – Promovarea cultului persoanelor vinovate de
săvârşirea unei infracţiuni contra păcii şi omenirii sau
promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin
propagandă, săvârşită prin orice mijloace, în public, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea
unor drepturi.”

„Art. 6. – Negarea în public a holocaustului ori a
efectelor acestuia constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.”

Cu alte cuvinte, promovarea cultului unor persoane ca Ion Antonescu și negarea Holocaustului, inclusiv a celui care a avut loc pe teritoriul României, constituie un delict penal pasibil de pedepse cu închisoarea.

Așa cum am mai scris și în trecut, cercetările întreprinse de revista ACUM pe lângă parchet și instanțele de judecată arată că foarte puține cazuri de acest gen au fost instrumentate de procurori și aparent niciunul nu s-a soldat cu o condamnare definitivă și irevocabilă.

Adoptarea de către guvern a incriminării negaționismului s-a făcut în pripă, în primăvara lui 2002, în preajma deciziei NATO privind acceptarea României ca membru și în plin proces de negocieri pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Cu alte cuvinte, decizia poate fi considerată ca un act de slugărnicie, fiind de o sinceritate îndoielnică. De altfel, în iulie 2003, nimeni altul decât președintele Ion Iliescu afirma într-un interviu acordat cotidianului israelian Ha’aretz că pe teritoriul României nu a avut loc niciun Holocaust.

La scurt timp, în urma protestelor generate de acest interviu, președintele Iliescu numea o comisie prezidențială condusă de celebrul Elie Wiesel, care în toamna lui 2004 avea să publice raportul http://www.presidency.ro/pdf/date_arhiva/6101_ro.pdf care punea în sarcina regimului Antonescu moartea a între 280000 și 380000 de evrei și cel puțin 11000 de romi între 1940 și 1944.

Cu toate acestea, Ion Antonescu rămâne pentru mulți români un erou, așa cum a arătat emisiunea-sondaj “Mari români” de la TVR, iar negarea Holocaustului, după cum s-a văzut și din mesaje primite de revista ACUM o tentație permanentă.

Personal, prefer atitudinea anglo-saxonă față de negarea Holocaustului, aceea de neincriminare. A nega Holocaustul relevă fie rea-credință, fie o ignoranță extremă, fie o combinație dintre cele două și trebuie combătută cu argumente, care, slavă Domnului, nu lipsesc.

Dar dacă legea pedepsește o astfel de atitudine, câtă vreme va fi în vigoare, ea trebuie respectată, chiar dacă nimeni nu poate interzice o dezbatere asupra oportunității unei astfel de soluții juridice.

Shuni, vis real

februarie 8th, 2009

Uneori ne îndrăgostim de un loc la prima vedere. Şi, în timp, cu cât îl vizităm mai des, simţim că vrem să revenim, să împărtăşim cu alţi prieteni această dragoste. Un asemenea loc e, pentru mine, Shuni, sau Parcul Jabotinski, între Biniamina şi Zichron Yaakov, într-o zonă de podgorii, la poalele lui Ramat HaNadiv, un colţ de paradis, unde se împletesc istoria lumii, istoria Israelului, arheologia, arta, divertismentul, frumuseţile naturii, plăcerea unei mese copioase sau a unui simplu popas la o cafea, cam tot ceea ce ne-am dori de la o plimbare turistică, în mijloc de săptămână.

Se presupune că denumirea Shuni vine de la Shumi, sat amintit în Talmudul Ierusalmitean, loc în care se stabilise tribul Menashe. Prin secolele II-III înaintea erei noastre, sub dominaţie romană, aşezarea s-a bucurat de mare faimă şi prosperitate, fiind bogată în surse de apă, care alimentau şi Cesareea.
Chiar după parcarea maşinii, ne întâmpină Parcul Jabotinski (în amintirea lui Zeev Jabotinski), amenajat de Keren Kayemet le’Israel, cu ajutorul numeroşilor donatori, loc ideal pentru mici plimbări familiale, picnic la iarbă verde, jocuri pentru copii.

Un monument impresionant, deasupra unor pietre funerare, este dedicat luptătorilor din Etzel, care au pătruns în închisoarea din Acco, eliberând deţinuţii din Etzel şi Lehi. Coborâm pe una dintre cărări şi ne aflăm în faţa unor clădiri din secolul al XVIII-lea. Ne întâmpină Sara Yarden, directoarea muzeului Etzel, care ne povesteşte despre începuturile aşezării evreieşti în zonă. Prin anii 1912-13, Baronul Edward de Rothschild a cumpărat terenurile pentru a asigura o continuitate teritorială între aşezările de mai târziu, Biniamina şi Zichron Yaakov, zona numită Ghivat Biniamina, unde s-a înfiinţat baza organizaţiei \”Nili\”, condusă de Aharon Aharonsohn. După primul război mondial, în 1919, activitatea Baronului Rothschild la Shuni a continuat, şi, timp de trei ani s-a închegat nucleul primilor colonizatori ai Biniaminei, care s-au ocupat de agricultură, cultivarea de maslini şi migdali. După înfiinţarea Biniaminei (1922), la Shuni (Ghivat Biniamina) au continuat activităţile agricole şi calificarea noilor agricultori, dar în 1925 locul a fost abandonat.

În 1939 un grup de emigranţi evrei, aparţinând organizaţiei Beitar, întemeiază Tel Tzur, între Shuni şi Ramat HaNadiv. Aici încep antrenamentele combatanţilor din Etzel, organizaţie ilegală, sub mandat britanic, care învaţă folosirea armelor. După numai un an, membrii Etzel se stabilesc în clădirea Shuni, unde continuă pregătirea militară. În 16 august 1945 armata britanică atacă sediul de la Shuni şi arestează 20 de combatanţi, condamnaţi la lungi perioade de detenţiune. De la Shuni pornesc câteva acţiuni spectaculare, asupra depozitului de muniţii din Mahane 80, asupra sediului poliţiei engleze, şi asaltul închisorii din Acco, în urma cărora şi-au pierdut viaţa 11 luptători, comemoraţi prin monumentul de la intrarea în parc. Intrăm în Muzeul Etzel, înfiinţat prin grija foştilor combatanţi, vizionăm un film emoţionant, mărturii ale membrilor Etzel de odinioară, iar Sara Yarden ne prezintă cu dragoste şi nostalgie obiecte rămase din acele vremuri, dinaintea formării Statului Israel, pâna la înglobarea lui Etzel în Tzahal.

Sărbătorile \”vesele\” romane

Până în 1986 Shuni a rămas abandonat, apoi Keren Kayemet le’Israel a luat iniţiativa reconstituirii locului, a salvării relicvelor istorice, a refacerii clădirilor dărăpănate, transformându-l într-un obiectiv naţional, turistic şi istoric.

Ne despărţim de Sara Yarden şi ne îndreptăm spre teatrul roman, unde ne însoţeşte Dvora, directoarea muzeului arheologic şi al muzeului sculptorului Achiam Shoshany. Descoperit în urma săpăturilor arheologice efectuate de Eli Shenhav şi reconstruit ulterior, teatrul are o capacitate de peste 1000 de locuri. Aici aveau loc, pe timpul imperiului roman, sărbătorile \”vesele\” ale apei, denumite \”Mayamas\”, unde nu lipseau orgiile caracteristice perioadei, la care veneau romanii din zonele învecinate, în special din Cesareea. Piscine de diferite dimensiuni confereau sărbatorii un caracter special, iar spectatorii, aşezati în incinta teatrului, priveau, dincolo de scenă, jocurile şi ritualul apei din piscina principală, ornamentată cu un mozaic destul de bine conservat. Numeroase relicve din perioada romană şi-au găsit locul în micul muzeu arheologic, conceput de Dvora, care ne descrie cu lux de amănunte fiecare obiect, oale, ulcioare, scule chirurgicale, sticluţe pentru parfumuri şi ulei, monezi de aur, ornamente, simbolul legiunii a zecea romană, chiar şi o mică statuie, probabil a zeului Neptun. Tot în acest muzeu vedem numeroase fotografii care descriu evoluţia locului şi a escavărilor arheologice.

Ieşim din muzeu, plasat într-una din încăperile din jurul teatrului roman şi, coborând câteva trepte, ne aflăm în incinta Muzeului Achiam. Ni se prezintă un scurt film documentar despre Shuni şi istoria sa, apoi un altul, despre sculptorul Achiam Shoshani. Născut în 1916 lângă Yavneel, într-o familie de agricultori, de patru generaţii în Eretz Israel, Achiam s-a dedicat sculpturii, în lemn, metal, piatră, marmură, iar în 1947 emigrează în Franţa, unde îl cunoaşte pe Brâncuşi, multe din creaţiile sale fiind influenţate de artistul roman. După studiile de artă plastică la Paris, se stabileşte la Sevres, expune în numeroase galerii de artă din Franţa şi din alte ţări, iar în 1965 i se decernează \”Le Grand Prix des Beaux-Arts de la Ville de Paris\”. Creaţiile lui Achiam le întâlnim şi la Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris, alte numeroase sculpturi împodobesc oraşul Sevres şi grădinile lui.

În 2003 Achiam donează peste 90 de sculpturi muzeului de la Shuni, plasate atât în camere acoperite, cât şi în aer liber, în piscina romană şi în jurul ei. Artistul dorea ca vizitatorii să atingă operele sale, să le mângâie, să simtă lemnul, bronzul, piatra, mesajul creaţiilor sale, sculpturi de femei, mame, animale, busturi, personaje din Biblie, muzicanţi, dar şi expresia unor stări sufleteşti zguduitoare ( Holocaust, Doliu, Război). Achiam Shoshani se stinge din viaţă în 26 martie 2005, la Sevres, unde este înmormântat.

Ieşim din muzeul Achiam, încă mişcaţi de creativitatea acestui mare sculptor; pe treptele teatrului roman Dvora ne povesteşte alte detalii istorice despre Shuni. Aflăm că, după perioada romană, Shuni şi-a pierdut din faimă şi măreţie, în perioada bizantină teatrul a fost distrus, în acelaşi loc se fabrică ulei de măsline, în jurul teatrului vedem relicvele acestei mici industrii. În secolul XII cruciaţii au construit fortăreaţa Shuni, iar astăzi vedem clădiri din secolul XVIII, din timpul Imperiului Otoman. Spre sfârşitul perioadei otomane, Salim Huri, descendentul unei familii din Liban, cumpără această zonă (Hirbet Mayamas, după numele sărbătorii apei) şi plantează duzi, hrana viermilor de mătase. Mai târziu, la începutul secolului XX, Fundaţia Baronului Rothschild achiziţionează Shuni şi împrejurimile sale.

Un loc destinat vieţii artistice

Ne oprim câteva minute să admirăm teatrul roman, pavimentul orchestrei, perfect conservat, scena refacută şi, urcând pe terasă, deasupra teatrului, podgoriile şi natura înconjurătoare. Trecem pe lângă două birouri şi ne ia în primire Dr. Eli Antopolski, veche cunoştinţă. Eli e medic stomatolog, într-o bună zi, el şi soţia sa Bracha, colegă de profesie, au descoperit Shuni şi au decis să-i redea splendoarea de altădată, Eli a părăsit stomatologia, a înfiinţat un centru cultural, la Shuni, a preluat teatrul roman şi fortăreaţa şi, după o muncă sisifică, le-a transformat într-un loc artistic, pentru concerte, operă, spectacole de orice fel. În vechiul teatru roman, de câţiva ani, apar binecunoscuţi artişti ai scenei israeliene, Rita, Shlomo Artzi, Mati Caspi, formaţii de dans, muzică clasică şi modernă, orchestre, formaţii pop din ţară şi din străinătate, jazz şi tot ce poate interesa publicul, de orice vârstă şi preferinţe. De curând a concertat celebra formaţie Uriah Heep, în faţa unei audienţe de peste 1200 de spectatori.

Festivalul vinului, festivale de jazz, de muzică, de teatru, kleizmeri, balet, tot ce poate atrage un public însetat de cultură, îşi găsesc o scenă primitoare la Shuni, într-o atmosferă feerică. În plan sunt noi evenimente, precum \” Nopţile Biniaminei\”, de Pesah, cu muzică de toate genurile. Cu ajutorul unor sponsori, Eli Antopolski aduce farmecul întregii regiuni, între Zichron Yaakov şi Biniamina, în acest loc de vis, fortăreaţa Shuni. În perioadele ploioase, putem să ne bucurăm de jazz, stand-up comedy sau alte spectacole, în clubul Milestone, în jurul unor mese, într-o atmosferă de cafe-teatru, gustând din numeroasele feluri de mâncare preparate de soţia sa.

Ieşind din clubul de jazz, urcăm câteva trepte şi ajungem pe o imensă terasă, de unde putem admira teatrul roman, parcul de sculpturi, parcul Jabotinski, alte săpături arheologice şi podgoriile din zonă. Şi, tot la etaj, un mic restaurant, cu specific de bistro francez.
Despre Shuni, muzee, expoziţii, concerte, putem afla şi accesând site-ul internet www.shuni.co.il , permanent actualizat.

Eli are numeroase ambiţii şi, din cât îl cunosc, le va realiza. Între ele, crearea unui centru internaţional de artă şi spectacol, expoziţii şi sărbătorirea de evenimente speciale, familiale, naţionale sau internaţionale.

Cred că Shuni ar fi un loc ideal pentru un eveniment de genul \”Săptămâna României în Israel\”. Îi împărtăşesc gândul meu şi Eli, plin de entuziasm, îşi declară disponibilitatea să ajute într-un astfel de proiect, cointeresând presa, TV, numeroşii vizitatori ai locului şi membrii \”clubului Shuni\”, pentru ca israelienii fără legături cu România să ia cunoştiinţă de ceea ce poate oferi turismul şi cultura română.

Scriind aceste rânduri, arunc o mănusă Ambasadei României şi Institutului Cultural Român, promiţând ajutorul meu şi al lui Eli Antopolski, în cazul în care aceste instituţii vor fi interesate.

- Nu crezi că multe dintre proiectele tale sunt doar un vis? – îl întreb pe Eli la despărţire.

- Motto-ul meu, îmi răspunde, este ca visele sunt realizabile. Şi ai dovada în faţa ta, văzând transformările şi evoluţia acestui loc, desprins parcă dintr-o altă planetă.

Ne luăm rămas bun de la Shuni, păstrând în noi imagini suprapuse, epoci diferite, teatrul roman, sculpturile, relicvele arheologice, o părticică din istoria Israelului de altădată şi din cel de azi, un sentiment de apartenenţă şi dorinţa de a reveni, cât mai des, în acest colţ de rai, atât de ireal, dar atât de palpabil.

“Aş vrea să mai trăiesc un pic, în acest lagăr de concentrare frumos”

februarie 8th, 2009

“Nedestinare” – aşa s-ar putea echivala în limba română titlul volumului Sorstalanság, care i-a adus lui Kertész Imre, în anul 2002, Premiul Nobel pentru Literatură. “Aceeaşi banală poveste”, îşi vor fi spus unii sceptici nemulţumiţi că o altă descriere a Holocaustului a fost răsplătită. “O surpriză nedorită”, îşi vor fi spus unii intelectuali maghiari, care în persoana premiatului îl vedeau pe scriitorul evreu, neafiliat cerculeţelor de influenţă locală, un supravieţuitor al fascismului şi al comunismului, care s-a autoexilat la bătrîneţe peste graniţele Ungariei. Cartea în sine a trecut, la apariţie, în 1975, nebăgată în seamă, cu toate că autorul, prin activitatea sa de ziarist şi traducător din literatura germană, se afla deja, la 46 de ani, în plină maturitate creatoare. A trebuit să cadă Zidul Berlinului şi cel de-al doilea totalitarism cu faţă inumană, pentru ca romanul să fie descoperit, iar Kertész Imre să fie celebrat.

Protagonistul are un destin frapant de asemănător cu acela al autorului: deportat la vîrsta de 14 ani, ca evreu, în lagărul de exterminare de la Auschwitz, unde scapă cu viaţă doar întîmplător, iar apoi în lagărele de muncă de la Buchenwald şi Zeitz, copilăria sa este o necopilărie. Lumea întoarsă pe dos avea nevoie, pentru a fi exprimată, de această carte “întoarsă pe dos”, care ne răvăşeşte. Nu simpla antifrază reprezintă arma stilistică de căpătîi a prozatorului, ci de-a dreptul antitextul. Aparenţele se află într-un iremediabil conflict cu esenţele. Găsim doar puţine personaje aşa-zis pozitive în romanul Sorstalanság (Nedestinare) şi le percepem însuşirile benigne doar retroactiv, cînd siluetele nu mai există. Familia se adună, neliniştită, căci Tatăl a fost convocat într-un lagăr de muncă şi îşi face bagajele. Unchiul Lajos, pios şi grijuliu, îl ia la o parte pe băieţel, pentru a recita împreună cu el o rugăciune şi a-i împărtăşi că destinul evreilor “e o persecuţie neîntreruptă, de mii de ani”, pe care aceştia însă “trebuie să o accepte cu resemnare şi o răbdare plină de sacrificiu” (vezi În afara destinului, trad. Georgeta Hajdu, Buc., EST-Samuel Tastet Editeur, 2003). Opiniile unchiului sînt ascultate, dar numai din respect, iar flăcăul se uită între timp pe geam după fete, căci bătrînul e plicticos. Mai tîrziu, vine tatăl să-şi ia rămas-bun, frămîntat de teama pentru soarta viitoare a copilului (mai mult decît pentru a sa proprie!) şi copleşindu-l cu sfaturi părinteşti. Toate bune şi frumoase, dar “nu mai ştiu dacă din pricina asta mi-au dat lacrimile ori, pur şi simplu, din cauza epuizării” şi a respingerii unei afecţiuni cicălitoare. “În orice caz – mă gîndeam eu – măcar l-am făcut să plece, săracul, cu amintirea unei zile frumoase”. Despărţirea dintre tată şi fiu e pentru totdeauna.

În mod stupefiant, cartea e plină însă de personaje “pozitive” şi momente “plăcute” de o cu totul altă factură. Tînărul gimnazist Köves György, pe cînd se îndreaptă spre fabrica unde a fost repartizat la muncă forţată, e dat jos din autobuz, împreună cu toţi ceilalţi adolescenţi evrei, şi arestat în vederea deportării. Poliţistul care le deschide poarta spre Holocaust are un chip simpatic, le zîmbeşte, îi îndeamnă pe tineri să se joace, pentru a-şi petrece vremea într-un mod plăcut. Prima detenţie provizorie, în hambarul Vămii, e desigur preferabilă, prin răcoarea şi tihna pe care le oferă, în locul muncii din fabrică, sub arşiţa soarelui. Iar lucrurile înaintează astfel, într-un uluitor dublu registru. Ofiţerul de jandarmi care întîmpină grupurile de arestaţi e un bărbat chipeş, bine antrenat, “amintea puţin de eroii din filme, atrăgători, cu trăsături virile, cu o mustaţă brună, subţire, potrivită după modă, care dădea bine pe tenul bronzat”, deşi îi trimite răstit pe “jidani” să doarmă noaptea pe jos, în grajd, unde le e locul. Pe de altă parte, cîţiva colegi prizonieri par de-a dreptul respingători, în astuţia lor agitată de-a încerca să-şi negocieze eliberarea.

După o chinuitoare călătorie cu trenul de vite, chiar şi figura nemţilor beneficiază de aura zvonurilor favorabile, căci sînt “oameni curaţi, cinstiţi, iubitori de ordine-precizie-muncă, oameni care apreciază şi la alţii cînd întîlnesc asemenea trăsături de caracter”. Şeful deţinuţilor de la Auschwitz e pur şi simplu “îndrumătorul, ca să nu zic gazda noastră”. Încununare a monstruozităţii, evreii sînt gazaţi cu tot respectul: “sînt pînă la sfîrşit amabili cu ei, sînt înconjuraţi de grijă şi dragoste, copiii joacă mingea şi cîntă, iar locul acela, în care sînt sufocaţi, e chiar frumos, cuprins între gazon, crîng şi răzoare: pesemne de aceea, toate acestea mi-au creat pînă la urmă o senzaţie oarecum de glumă, ca un fel de poznă şcolărească”.

Strategia antitextului constituie la Kertész Imre metoda esenţială de ocolire a patetismului. Tragedia realităţii e “camuflată” de suprafaţa inversată a mesajului, a explicitării sale. Cititorul aşteaptă oripilat, cu sufletul la gură, să vadă cînd se vor unifica, în sfîrşit, cele două niveluri. Tehnica aşteptării amînate reprezintă una din virtuţile artistice predilecte ale scriitorului. Ea îşi găseşte justificarea în perspectiva naratorială “din interior”, căci totul e perceput şi relatat din punctul de vedere al protagonistului ingenuu, agresat în pragul adolescenţei. Eroul romanului, sub impactul acestei monstruoase inginerii social-politice, e supus unui proces contradictoriu: crîncena maturizare şi evoluţie sufletească – devastatoarea debilizare şi involuţie fizică.

Tensiunea dintre evenimentele prezentate şi interpretarea lor răstălmăcită se dizolvă abia în punctul culminant al detenţiei protagonistului: foamea. “M-am transformat într-un vid, într-o gaură, şi toată strădania mea era îndreptată spre umplerea, desfiinţarea, reducerea la tăcere a acestui hău fără fund, din ce în ce mai exigent. Aveam ochi numai pentru asta, întreaga mea raţiune slujea acestui ţel, care-mi determina toate faptele şi, dacă n-am mîncat lemn, fier ori pietriş, era doar din pricină că acestea nu pot fi mestecate şi digerate. Am avut în schimb încercări cu nisipul şi, dacă se întîmpla să zăresc pe undeva iarbă, nu ezitam o clipă…”.

Experienţa taberei de muncă forţată videază viaţa din om: “N-aş fi crezut niciodată că într-un timp atît de scurt pot deveni un bătrîn veştejit. Acasă, pentru asta e nevoie de timp, cel puţin 50-60 de ani: aici au fost suficiente trei luni, pentru ca trupul meu să mă trădeze”. Redus la un profil scheletic, grav rănit la un picior şi rămas în imposibilitatea de a se mai deplasa, acoperindu-se cu zdrenţe puturoase, asistînd neputincios la sarabanda puricilor şi a păduchilor, care îi copleşesc trupul jigărit şi îi devoră rana deschisă, protagonistul mai speră doar să-şi amîne cu vreo cîteva ceasuri iminenta exterminare, în mijlocul forfotei de deţinuţi, oficialităţi şi magazioneri care-şi văd impasibili de ocupaţiile zilnice: “Aş vrea să mai trăiesc un pic, în acest lagăr de concentrare frumos”.

Încheierea neaşteptată a războiului şi eliberarea lagărului de către trupele americane sînt trăite undeva departe, într-o periferie a conştiinţei, ca admirate de pe lumea cealaltă. După relativa întremare fizică, o dilemă sfîşietoare stă în faţa supravieţuitorului: ce e de făcut? Care e drumul viitorului? Întoarcerea din morţi impune construirea unei identităţi. De o parte se află Occidentul, cu o nouă existenţă, cu eventualele studii universitare şi cariera profesională. De cealaltă parte e gîndul revenirii – dar ce să mai caute un evreu în Ungaria?! În acest impas, îi reapar în minte cuvintele jandarmului care, în cursul deportării, pe cînd vagonul de vite staţiona la graniţa maghiară, ivit pe neaşteptate în dreptul geamlîcului, i-a implorat pe prizonieri să-i înmîneze lui banii, giuvaerurile şi toate celelalte valori, căci acolo unde vor merge nu vor mai avea oricum nevoie de ele. Mai mare păcatul să le lase pe seama nemţilor, “că doar sînteţi şi voi maghiari, la urma urmei!”. Tragedia modelează destinul individului şi-l ajută în dobîndirea conştiinţei de sine. Protagonistul romanului, tot astfel cum odinioară autorul însuşi, alege să se întoarcă în Ungaria postbelică. Optează pentru a doua robie totalitară, sub spectrul comunismului, după ce alţii i-au impus-o pe prima, a fascismului.

*

O carte excepţională merita o transpunere cinematografică de excepţie. Este cazul filmului cu acelaşi titlu, Sorstalanság, cea mai grandioasă iniţiativă de producţie din istoria filmului maghiar. Trei sînt punctele sale de referinţă prestigioasă: scenariul scris de însuşi Kertész Imre (scriitor recompensat cu Premiul Nobel), coloana sonoră compusă de maestrul Ennio Morricone (muzician multipremiat al festivalurilor internaţionale) şi regia lui Koltai Lajos (fostul operator al regizorului Szabó István care, cu filmul Mefisto, cîştigase deja Premiul Oscar). Circa 150 de actori cu replici proprii şi aproximativ 10.000 de figuranţi (cu maxim de figuranţi într-o singură zi de filmare: 500 de persoane) şi un buget global de 13 milioane de dolari contribuie la edificiul unui spectacol cu totul impresionant. Spectatorii clujeni au avut privilegiul de a-l urmări recent, în cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilvania.

O diferenţă notabilă totuşi există, în trecerea de la mesajul scris la imaginea de pe marele ecran. Nu mai putea fi păstrată esenţiala strategie a “antitextului”, la care scriitorul recursese în romanul său – unde realităţi şi personaje pozitive erau diminuate, printr-o persiflare stilistică abia sesizată, în schimb realităţi şi personaje negative încercau a fi explicitate, prin conferirea unor aparenţe de “normalitate” favorabilă. Dar filmul lucrează nu cu vorbe, ci cu fapte, iar riscul alunecării în ieftina melodramă nu era neglijabil. Sînt conştienţi de acest lucru atît scenaristul, cît şi regizorul, care declară limpede că nu un alt reportaj despre Holocaust şi-au propus să facă, ci o operă de artă, despre destinul personal şi maturizarea forţată, tragică, a unui adolescent. Aşadar, acolo unde cuvintele nu pătrund pe peliculă, prim-planul îl ocupă protagonistul, Köves György, interpretat magistral de actorul-copil Nagy Marcell. Figura anodină, cu tenul arămiu şi părul cîrlionţat, cu ochii mari, abulici, doar rareori ironici, ai puştiului care notează, treptat, cum punctele de reper din jurul lui încep să dispară, sfîrşeşte în imaginea scheletizată, redusă la obiectualitatea elementară, a muribundului din lagărul de concentrare, azvîrlit într-o căruţă jerpelită, alături de alte trupuri stîlcite, fără a şti dacă se îndreaptă către spital sau către camera de gazare. Privirea lui, însă, urlă împotriva nedreptăţii. (Acelaşi prim-plan insistent, al figurii individului disperat şi dezrădăcinat, strivit de mecanismele istoriei, îl regăsim şi în finalul capodoperei Mefisto, edificate în jurul memorabilului Klaus Maria Brandauer. Sîntem, aşadar, într-o companie de elită).

Altminteri, filmul Sorstalanság nu recurge la strategii “zgomotoase”, urmează o naraţiune lineară, fără flash-back-uri şi fără imagini de arhivă. Nu istoria colectivă se tinde a fi reconstituită, ea rămîne doar undeva în fundal, pentru a privilegia istoria personală, cu micile evenimente cotidiene ale detenţiei. O asemenea monstruozitate nici nu putea fi, de altminteri, suportată în ansamblul său, trebuia segmentată pentru a fi percepută. Un an are 12 luni, cu 365 de zile, fiecare cu 24 de ore etc. Viziunea “la firul ierbii” e singura posibilă, pentru a se mai dilua oroarea inimaginabilă a crimei colective.

O situaţie nefericită, din timpul filmărilor, devine pînă la urmă o împrejurare favorabilă. Din cauza costurilor imense, la un moment dat, proiectul ajunge în stare de faliment. Munca este întreruptă, opera însăşi e pusă sub semnul întrebării. Dar suprema distincţie literară, pe care Kertész Imre o primeşte în anul 2002, relansează producţia, cu nouă vigoare şi noi investitori. Între timp, însă, copilul-protagonist a mai crescut, s-a înălţat, vocea i s-a îngroşat, fizionomia i s-a schimbat. Împreună cu “dieta exterminatoare” la care actorul e supus cu deliberare, aceste elemente vin să dea impresionante trăsături de veridicitate pe ecran, părînd a marca trecerea timpului, de-a lungul detenţiei.

Scriitorul maghiar aflat la temeliile capodoperei nu ezită să-şi uluiască cititorii, dar şi pe ziariştii care-i solicită interviuri în legătură cu experienţele sale autobiografice extreme, declarîndu-le: “Am resimţit cele mai radicale momente de fericire din viaţa mea în lagărul de concentrare. Nu vă puteţi închipui ce înseamnă să ţi se dea voie să stai culcat în spitalul lagărului, sau să beneficiezi de o pauză de zece minute, în mijlocul unei munci istovitoare. Să fii foarte aproape de moarte e de asemeni o formă de fericire. Simpla supravieţuire devine cea mai mare libertate”. Dacă pe linia contopirii extremelor şi a descoperirii fericirii, în situaţii existenţiale limită, romanul lui Kertész se înrudeşte strîns cu Jurnalul fericirii, al lui N. Steinhardt, filmul rezultat din cartea sa trimite cu gîndul la o altă referinţă răsunătoare. Doar italianul Roberto Benigni a mai îndrăznit, cu atîta vigoare impresionantă, în La vita è bella, să stoarcă sămînţa de comedie şi sarcasm din oceanul tragic al Holocaustului. Dar ceea ce la renumitul artist italian mai putea fi o formă – extremă – de protest şi rebeliune, în filmul lui Koltai Lajos, inspirat din romanul simili-autobiografic al lui Kertész Imre, e doar o nostalgică tînguire, o zadarnică şi sfîşietoare căutare a propriei identităţi.

Sorstalanság, cartea şi filmul cu acelaşi titlu, ne semnalează şi în prezent, la atîtea decenii de la consumarea unei tragedii istorice îngrozitoare, că trebuie să luăm aminte la realităţile care ni se desfăşoară sub priviri, pentru a le descifra înţelesurile ascunse de care ne putem sluji, ducîndu-le în adîncul sufletelor noastre, pentru a deveni mai puternici.

Lecţiile deciziei de la Haga privind platoul continental al Mării Negre

februarie 8th, 2009

„Înţeleptul învaţă din greşelile altora, deşteptul din greşelile lui, iar prostul niciodată”

(Proverb românesc)

Hotărârea unanimă a celor 15 judecători ai Curţi de la Haga în privinţa delimitării platoului continental din Marea Neagră este acum cunoscută. Cel mai important punct câştigat de România în acest proces a fost că „Insula Şerpilor” a avut efecte juridice minime, caracteristice (doar) unei formaţiuni stâncoase nelocuibile – aşa cum argumentase Bucureştiul împotriva Ucrainei. Transpus într-un limbaj mai puţin tehnic, României îi revine întreaga zonă în dispută, mai puţin colţul nordic, care reprezintă circa 21% din cei 12.000 de kilometri pătraţi la care aspira. Dincolo de toate aspectele tehnico-diplomatice, există trei lecţii pe care procesul de la Haga le oferă statelor din această regiune.

Lecţia României

Negocierile privind încheierea acordului bilateral pentru delimitarea spaţiilor maritime au debutat în 1967, cu URSS, şi au durat până în 1987 (zece runde de negocieri intense). Fără niciun rezultat. Discuţiile dintre România şi Ucraina au continuat, nu doar în contextul negocierilor Tratatului de bază (1997), dar şi ulterior, între 1998-2004, când s-au derulat 34 de runde. Să mai notăm, aici, că partea ucraineană a propus în timpul negocierilor o metodă de delimitare proprie, iar rezultatul era o pretenţie la o suprafaţă de platou continental şi zonă economică exclusivă de două ori mai mare decât cea cerută de fosta URSS!

Decizia de la Haga a pus capăt acestor eforturi tenace, marcând finalul celui mai consecvent proiect de politică externă al României derulat pe direcţia Est. Spunem consecvent, pentru că procesul de la Haga, demarat ca urmare a sesizării României din 2004, a fost pregătit, derulat şi susţinut consecvent de toate guvernările de la Bucureşti, indiferent de culoarea lor politică. Tratatul s-a semnat pe timpul preşedintelui Constantinescu, echipa s-a format pe timpul guvernării Năstase, a continuat nemodificată şi sub guvernările Tăriceanu, ajungând ca decizia să fie luată sub guvernarea Boc.

Care este concluzia? Una simplă: doar un proiect supra-politic, dincolo de culorile unor guvernări conjuncturale, poate avea sorţi de izbândă, mai ales când vine vorba despre spaţiul estic, atât de frământat, inconsecvent şi imprevizibil, şi în legătură cu care toată lumea vrea, parcă, să înceapă totul de la capăt. Şi aici e lecţia principală pe care Bucureştiul trebuie să o reţină, după decizia victorioasă de la Haga. Mai ales – sau înainte de toate – când vine vorba despre R. Moldova.

Lecţia Ucrainei

Lumea funcţionează după reguli – cel puţin, lumea euroatlantică, zisă civilizată, care se străduieşte cel mai mult să facă asta. Şi acest efort i-a asigurat nu doar identitatea unică pe această planetă, dar şi supremaţia, persistenţa şi eficienţa, pe termen mediu şi lung. Ucrainei, favoritul tuturor proiectelor geopolitice regionale – şi pe bună dreptate – i s-a iertat, din anii ’90 încoace, cam totul. „Statutul” strategic al marelui vecin din Est făcea ca necesitatea „normelor” să pălească, nu o dată. De aici comportamentul atipic al tânărului stat, un Sigfried geopolitic, tumultuos, autonom şi imprevizibil. Decizia de la Haga, printre altele, a pus o oglindă dură în faţa elitelor de la Kiev. În primul rând, a fost reiterată ideea că, în faţa unor instanţe internaţionale de asemenea anvergură, regulile chiar funcţionează. De aici încolo, Kievul trebuie să reflecteze, niţel mai bine la faptul că drumul spre UE va fi presărat cu numeroase staţii „Haga”.

În al doilea rând, trebuie reamintit că Bucureştiul nu şi-a schimbat poziţia la proces. A fost aceeaşi pe care a susţinut-o de la începutul negocierilor cu Ucraina, dar pe care Kievul, inclusiv cel „portocaliu”, a respins-o cu obstinaţie. Procesul de la Haga i-a dat dreptate. Astăzi, ambele state, dar mai ales Ucraina, nu pot decât să regrete un timp preţios pierdut în relaţia bilaterală. În al treilea rând, Kievul mai are ceva de regretat. Refuzul propunerilor Bucureştiului şi decizia Curţii Internaţionale de Justiţie lovesc acum, ca un bumerang, mai ales în echipa prezidenţială. Efectul deciziei va fi dur, în special, în perspectiva alegerilor din acest an. Ministerul ucrainean de Externe a şi făcut apel la clasa politică să înceteze declaraţiile cu privire la decizia Curţii, în condiţiile în care însăşi premierul Iulia Timoşenko (care confirmă strategia de a interveni, abil, doar în finalul unui episod tensionat politic) i-a acuzat de eşecul Ucrainei la Haga personal pe preşedintele Iuşcenko şi ministrul de Externe Volodimir Ograzko. Şi să nu uităm că rămân la orizont consultările cu Moscova pe tema delimitării frontierei de stat la Marea Azov, Marea Neagră şi Strâmtoarea Kerci.

Eşecul ucrainean de la Haga este nu doar unul de politică externă; el pare că devine, pe zi ce trece, unul de politică internă.

Lecţia Republicii Moldova

Nu puţini, la Chişinău, au oftat nostalgic, probabil, atunci când priveau cum o instanţă internaţională de asemenea calibru judeca drept, imparţial şi limpede un caz complex şi cu multiple implicaţii. Ideea dreptului internaţional ca soluţie pentru conflictele interstatale nu se poate să nu fi reapărut întru-un stat ce are încă un conflict deschis şi neostoit cu un alt stat, altminteri „partener strategic”, cu care Chişinăul are semnat un „Tratat de prietenie şi colaborare” (la ce bun?). Rana deschisă se numeşte Transnistria, iar „partenerul strategic” este Rusia.

Argumentul dreptului internaţional ca linie principală de atac diplomatic în problema conflictului transnistrean, inclusiv demararea unor procese internaţionale, a fost cel mai bine exprimată de Raportul Biroului de Avocaţi din New York din 2006 (Thawing a frozen conflict. Legal aspects of the separatist crisis in Moldova), dar şi preluată în analize de alţi experţi. Decizia CEDO din 2004, în care Federaţia Rusă a fost acuzată explicit ca agresoare în conflict, este parte a acestei viziuni. Deşi invocată la Chişinău, această linie de argumentare nu a căpătat niciodată consistenţa unui proiect. În treacăt fie spus, dacă ar fi de identificat reproşul cel mai mare care s-ar putea aduce Chişinăului oficial în ultimii ani în raport cu chestiunea transnistreană, acesta ţine indiscutabil de trecerea pe linie moartă a Raportului avocaţilor americani. Pentru o asemenea ratare cineva ar fi trebuit să plătească, fie că motivele sunt inconştienţa sau lipsă de profesionalism, fie altele, mai grave, dar egale ca efect. Dar astăzi nimeni nu mai vrea să îşi amintească de aceea strategie, mai ales că pivotul principal al nefructificatului Raport era ideea retragerii trupelor ruse de pe teritoriul R. Moldova – despre care astăzi documentele oficiale tac mâlc. Obişnuinţa, cum s-ar spune, este a doua natură…

Procesul de la Haga a trecut, decizia a fost luată. Iar celor trei vecini nu le (mai) rămâne decât un singur lucru: să se bucure sau să regrete mai competent ceea ce s-a petrecut cu cel de-al 100-lea caz judecat de Curtea Internaţională de Justiţie.

In memoriam: Nae Bădulescu – un jurnalist exemplar

februarie 8th, 2009
O boală nemiloasă a pus capăt prematur căsniciei dintre Nae și JuditO boală nemiloasă a pus capăt prematur căsniciei dintre Nae și Judit

Pe 10 februarie se împlinesc cinci ani de la dispariția fostului meu coleg de la BBC, Nae Bădulescu, decedat la vârsta de doar 42 de ani în urma unei grele suferințe.

Nu am fost un apropiat al lui Nae, dar în cei patru ani cât am lucrat împreună – el la București, eu mai mult la Londra – am ajuns să-l apreciez și să-l respect foarte mult, oamenii de factura lui fiind extrem de rari în presa din România.

Nae a venit la BBC de la Europa liberă în 1999, momentul de apogeu al redacției române ale cărei emisiuni ajunseseră să fie ascultate de 16% din populația adultă României.

Acest lucru nu i-a scăpat lui Nae, care-mi spunea că pe vremea când era la Europa liberă și încerca să obțină o reacție la telefon de la vreun ministru sau demnitar, arareori trecea de secretară, pe când la BBC de cele mai multe ori ajungea foarte repede la demnitarul dorit.

“Odată, când eram reporter la Europa liberă și mă întorceam de la o conferință de presă la redacție, șoferul de taxi a văzut abțibildul cu sigla postului pe geanta mea ți m-a întrebat ‘Mai existați? Credeam că v-a desființat după 1989.’”, mi-a povestit Nae.

Nae nu era ceea ce se cheamă o vedetă. El era mult mai în largul său făcând un reportaj, decât transmițând de la evenimentele politice unde erau implicați mai marii zilei.

Îmi aduc aminte că la început avea un anume trac la microfon și la eclipsa de soare din august 1999, aflându-se în zona de totalitate la Râmnicu Vâlcea, am insistat în pofida opoziției unora din redacție, ca Nae să relateze în direct de acolo.

Și într-adevăr, Nae a intrat în direct și cred că a fost una din cele mai expresive intervenții – iar la radio nu e ușor să relatezi despre un eveniment vizual cum e o eclipsă.

Îmi mai aduc aminte de un alt reportaj excelent, din toamna aceluiași an, pe care Nae l-a făcut în cartierele nevoiașe ale Bucureștiului cu copiii săraci, reportaj pe care-l rugasem să-l realizeze, dată fiind implicarea unor doamne în activitatea caritativă cu scopul de ajutorare a copiilor sărmani.

Pe lângă realizările ca jurnalist, Nae, de formație medic, și-a întemeiat o familie, căsătorindu-se cu Judit Ferencz și ea jurnalistă, (autoarea unui articol publicat în revista ACUM http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=8742), iar în 2001 a devenit tatăl unei fetițe numită Eszter.

N-a apucat însă să se bucură prea mult nici de noua lui carieră, nici de familie, căci o boală nemiloasă i-a luat mai întâi posibilitatea de a-și folosi vocea, iar în februarie 2004 l-a răpus prematur.

L-am văzut pe Nae pentru ultima oară în noiembrie 2003, la București, în circumstanțe destul de nefericite. El lucra la pagina de internet și ca toți membrii redacției BBC de limbă română a fost profund afectat de campania de denigrare lansată în momentul restructurării redacției române.

A rămas profund devotat BBC-ului, cu o demnitate de admirat, mai ales pentru un om care, deși poate își simțea sfârșitul aproape, a luptat până în ultima clipă, murind la datorie – și acesta nu e un clișeu.

Nae Bădulescu n-a fost unul dintre numele sonore din presa românească, dar a fost cu certitudine unul dintre cei mai integri jurnaliști români, iar integritatea e o monedă extrem de rară pe piața ziaristicii românești.

(Istoria unui) “popor umil” versus “popor glorios”.

februarie 8th, 2009

Recent, pe o revista electronica, am vazut postat un comentariu ridicol despre istoricii romani si rolul istoriei. Autoarea (de altfel o condeiera talentata) acuza toti istoricii romani de tradare si lasa sa se inteleaga ca umila noastra tagma (in masura in care si eu sunt considerat istoric) a pactizat cu “conspiratia mondiala impotriva romanilor”. In opinia ei, romanilor le trebuie o istorie “glorioasa”, nu istoria unui “popor umil”.

In alte comentarii, alti autori vin cu ideea ca cei care scriu istoria trebuie sa fie verificati. (De cine?) Si ca trebuie sa fie alesi cei care se ocupa de studiul istoriei. (Tinind cont de de evolutia carierei mele – ca si de faptul ca toti tinerii din domeniu, pregatiti de Securitate in anii ’80 sa inlocuiasca “vechea garda” au ajuns in functiile preconizate, precum si de faptul ca toti profesionistii pregatiti si numiti de comunisti in functii inainte de “89, au ramas in functii si au prosperat si dupa ’89, desi poporul a trecut prin momente dure-, nu-i exclus sa functioneze deja acest sistem. Ministrii -culturii si educatiei- sau consilierii prezidentiali de pina acum -inclusiv Mona Musca- nu au facut decit sa cocoloseasca sistemul.) Nu e o idee noua. Si comunistii studiau dosarele celor ce se inscriau la facultatea asta. Si ce-au obtinut? (Pe linga faptul ca un om dupa ce ajunge profesionist, poate sa schimbe “de drum” datorita experientelor personale. Cazuri frecvente in toata lumea. Cauze multiple, dar care, intotdeauna, se reduc la greselile de sistem.)

Aceeasi autoare cu care am inceput, revine cu ideea ca istoria trebuie rescrisa periodic. (?!!!)

Daca nu ma insel, “revolutia culturala” se baza tocmai pe ideea reinterpretarii trecutului. (Ma rog, a operelor literare, dar se poate extinde.)

Deci, doua idei comuniste (verificarea dosarelor “de cadre” pentru cei ce lucreaza in domeniu si “rescrierea periodica a istoriei”, eventual cu schimbarea alfabetului, ca sa nu mai inteleaga nimeni ce se scria inainte) care sunt vehiculate cu aplomb in zone ce se doresc democratice. Nu ar fi primele idei de acest tip aparute in sfere democratice. Nici primul site “intors”.

Sa vedem ce ascunde aceasta poveste cu “poporul umil” si “poporul glorios”.

Dupa umila mea stiinta, in anii ’30-’40 ai secolului trecut, o parte a filozofilor romani (cei mai multi) au inceput sa se agite, considerind ca istoria noastra nu e destul de gloriaosa. Ce e aia “apararea Occidentului” si a valorilor democratiei si civilizatiei? O misiune ingrata, spuneau ei. Trebuia sa avem spirit razboinic, agresiv. Imperial sau pirateresc. (Ca o curiozitate, alti vecini care aveau “istorii glorioase” in epoca, au adoptat dupa razboi, “misiunea apararii Occidentului”. Deci, nu era -si este- chiar asa de terna misiunea asta a noastra, daca o rivnesc si altii.)

Ce a adus aceasta mentalitate? (Nu cred ca mai are rost sa spun ce curent ideologic a influentat astfel de atitudini.) Holocaustul din Romania. Legatura intre astfel de teorii si practica administratiei romanesti din epoca, e clara. Ca nu toti liderii romani au gresit, e un fapt dovedit si recunoscut. Dar, faptelel comise incrimineaza influenta “istoriei glorioase” asupra majoritatii administratiei. Pentru ca administratia este prima care se sensibilizeaza la schimbarea tonului sau discursului istoricilor si filozofilor. Desi exista si procesul invers, ca administratia sa influenteze aceste discursuri, in favoarea noilor ei obiective. (Normal, in conditiile in care istoricii sunt angajati si platiti doar de stat.)

Mi se pare clar ca astfel de idei nu-si au rostul si nu pot fi luate in calcul datorita continutului lor ideologic. (Ba influenta fascista, ba comunista; iar azi, toti filozofii, analistii, istoricii, etc. sunt de acord ca cele doua curente amintite au o practica identica, desi pleaca din puncte diametral opuse si au interese diferite.)

Din punct de vedere istoric, astfel de idei isi au justificarea?

Nu voi relua toate tezele (din preistorie pina acum) ptr. a vedea unde e adevarul: la “ei” sau la “noi”. (Pentru a nu fi acuzat de cine stie ce, trebuie sa preizez ca aceste expresii definesc semidoctii si profesionistii.) Exista o cale mai simpla. Istoricii, filozofii istoriei si antropologii sociali, au constatat de mult ca pe intreaga placa eur-asiatica (si nu numai), societatea omeneasca s-a structurat in trei categroii distincte:”masa producatorilor”/”razboinicii”/”preotii”. “Masa producatorilor” este formata din tarani, mestesugari, negustori. Ei reprezinta “poporul” pina la revolutia din 1789. (Starea a treia, cu alte cuvinte.) Razboinicii si preotii sunt doua categorii ce formeaza elita. Uneori, cu functii duble. (Preotii sunt si razboinici, iar razboinicii pot sa indeplinesca si functii sacerdotale.)

Ei bine, popoarele nu au fost decit “umile”. Istoria lor, este istoria unui lung sir de munci, eforturi, nenorociri, impilari. Nu au cum sa aibe o istorie “glorioasa”. Acolo unde masele (poporul) au reusit sa controleze elitele, avem de-a face cu fenomene istorice stralucite. (Roma republicana, statele anglo-saxone.). Numai ca astfel de exemple sunt limitate. In general, masele nu reusesc sa controleze nici istoria lor, nici a statelor lor. Elitele, in schimb, au avut un mare impact asupra dezvoltarii propriilor popoare. Ele influenteaza intotdeauna dezvoltarea acestora , chiar daca filozofii comunisti negau rolul liderilor si a elitelor in istorie. (Arabii au un proverb foarte sugestiv pentru reliefarea acestui tablou. Ei spun ca o armata de lei condusa de magari, va fi intotdeauna invinsa de o armata de magari, condusa de lei.)

Din pacate, in estul Europei avem o lunga, si generala, traditie negativa a elitelor. Bulgaria si Ungaria medievale s-au prabusit nu atit sub loviturile turcilor, cit in fata refuzului maselor de a-si apara statul datorita abuzurilor feudale impotriva lor. Abuzuri pe care monarhii nu le-au putut stopa. (Sau nici n-au vrut.) Polonia -tot din epoca medievala, dar cu o agonie mai lunga- devine neguvernabila datorita dreptului oricarui nobil -chiar si a celor cu mosii liliputane- de a se opune in Seim la orice proiet de lege. (Dreptul de “veto” era garantat tuturor nobililor prezenti in adunare. Iar la adunarea Seim-ului putea participa orice nobil. Si numai ei.) Rusia, are o istorie mai curioasa. La ei mujicii (“poporul”) si-au slujit boierimea, tarul si preotii (elita) chiar impotriva celui ce voia sa-i elibereze. (Napoleon.) Dar pina la urma, comportamentul iresponsabil al elitelor a dus la explozia sociala din 1917. (Desi au existat numerosi idealisti spre sfirsitul secolului XIX, care incercau remedierea situatiei.)

Nici Romania nu face exceptie de la regula, elitele noastre nefiind la inaltimea sarcinilor.
Am sa exemplific printr-o poveste orientala. Marco Polo, relateaza ca imparatul Chinei a cucerit un oras oarecare, ce i se opunea. (Mongolii au cucerit intr-un interval lung China. “Pe bucati.”) Dupa capturarea liderului care i se opunea si a palatului acestuia, a descoperit existenta unui tezaur urias (gramezi de aur). Intrigat, l-a intrebat pe invins la ce ii trebuie o astfel de comoara, daca n-o foloseste. Ii e atit de draga? De ce n-a angajat o armata care sa i se poata opune? Nu a primit nici un raspuns. Atunci, a dat ordin ca invinsul sa fie inchis in tezaur (care ii era atit de drag) fara sa primeasca apa si mincare.
Revenind la elitele romanilor (si a stramosilor directi ai acestora) sa ne amintim ca Decebal are un tezaur urias pe care il…ingroapa. Constantin Brincoveanu devine cel mai bogat om din Europa epocii lui (nu lacomia, spiritul pirateresc, lipseste romanilor) dar nu-si angajeaza o armata si nu construieste fabrici de tunuri ci plateste functionarilor venali de la Poarta pentru a-l mentine in functie. In primul razboi (“Marele razboi”), Romania isi adaposteste tezaurul….la Moscova, in loc sa fi ridicat o industrie de armament in anii anteriori. Si despre Ceausescu se spune ca avea citeva miliarde de dolari pe la bancile din Elvetia…..Nu prea l-au ajutat nici pe el.
Nici astazi, elita Romaniei nu a invatat nimic din lectiile trecutului. In aproximativ 20 de ani, nu s-a reusit construirea nici unei singure autostrazi; vechea autostrada -singura de la noi- (Bucuresti-Pitesti) ridicata in anii ’70 din ratiuni…militare -aerodrom nedistructibil- , a fost reparata de citeva ori, fara a fi -inca- in stare perfecta, in timp ce soseaua (pe aceeasi relatie:Bucuresti – Pitesti) paralela ridicata de nemti in anii ’40 este ca noua.(Sau era prin anii ’90, cind am trecut ultima data pe acolo.Cred ca si acum e la fel, daca n-au distrus-o “ai nostrii”.). (Nu mai vorbesc de starea drumurilor publice, infrastructurii portuare si aeroportuare, etc.) Sistemul cultura-invatamint este la pamint, sistemul sanitar la fel. Justitia este incapabila sa-si faca datoria, mai ales in ce priveste infractorii cu functii politice sau administrative (de toate gradele si rangurile). (Oamenii bogati de la noi au actiuni filantropice doar formal, iar zonele in care locuiesc, sunt de multe ori, sub orice nivel de urbanism. Nu ca ar trebui sa investeasca proprii bani in infrastructura publica, dar macar pot influenta elementele de decizie in domeniu.)

O istorie “glorioasa” ar schimba aceasta stare de fapt? Sau perceptia actualelor fapte?

Normal, elitele vor o istorie a lor. Care sa-i diferentieze de propriile popoare, dar si de celelalte elite. Ei, au nevoie de “glorie”.

Si atunci maghiarii se socotesc descendentii hunilor (“biciul lui Dumnezeu”), razboinici, neam de cuceritori, cuceritori. Bulgarii (in prima sesiune parlamentara a Bulgariei moderne) isi iau titlul de “Bulgaria” (desi in afara unor substantive proprii, in limba bulgara nu mai exista nici un cuvint de origine…. bulgara). Dar contrapropunerea (“Tracia”) nu era destul de gloriosa -pe atunci-. Pina si in SUA, la sfirsitul sec. XIX, s-a adoptat ca simbol belicosul cap de vultur, in dauna propunerii prozaicului curcan. Cel care a salvat mii de vieti de colonisti, de la moartea prin inanitie. – Curcanul a ramas doar pe mesele festive, de “Ziua Recunostintei”-. Istoria “glorioasa”, “misiunile istorice” ale popoarelor abunda. Pretutindeni. Numai ca elitele nu se mai ocupa cu razboaiele. Nu mai au banderii, nu mai insotesc regii in campanii militare. Si atunci?

Secolul XX a fost un secol de tranzitie intre mentalitatile medievale si noile realitati. Nationalsimul a putut relua istoriile “glorioase”. Acum, la ce mai folosesc aceste istorii? Si cui?

Pentru Romania, exista o idee care face cariera de ceva timp. Tracii au fost indoeuropenii (pe viitor i-e)… Am tratat problema pe larg, de citeva ori. Nu are rost sa revin. E de subliniat (totusi), ca in afara de greseala grosolana privind datarea evenimentelor, i-e au fost niste primitivi. Ei sunt stramosii a foarte multe popoare nu pentru ca au fost gloriosi sau foarte avansati cultural, tehnologic ci pentru ca au fost foarte multi. Si au venit in contact cu vechile populatii vreme indelungata. Aproape 2000 de ani.

Deci, considerind ca tracii au fost i-e (repet, imposibil datorita diferentelor cronologice) ii transformam pe acestia in niste barbari primitivi. Venirea i-e a insemnat distrugerea tuturor civilizatiilor (e)neolitice si barbarizarea tuturor zonelor atinse de ei. Regres cultural. Cam la fel cu Evul Mediu dupa Roma. Decadere totala. Culturile epocii bronzului apar cam dupa 1000 de ani de la prabusirea eneoliticului. Tehnologiile prelucrarii metalului, etc. se pierd definitiv. Sunt reimportate din alte zone. ETC.

Atunci? Care-i logica acestei confuzii? Unde e “gloria” ceruta imperios istoricilor?

Destinderea anilor ’70 – greseala sau singura optiune ?

februarie 8th, 2009

La sfirsitul anilor 60 si inceputul anilor 70 un nou curent politic a impiedicat escaladarea razboiului rece.
Este vorba de perioada destinderii intre supraputeri.
Este meritul administratiei Nixon de a fi initiat si intretinut politica destinderii si convorbirilor pentur evitarea unor comflicte.

Dupa scor exceptional in alegeri Nixon a intreprins o greseala prin implicarea in scandalul Watergate, care l-a scos condus la retragere din viata politica.

La trei ani dupa demisie Nixon a avut curajul sa recunoasca vinovatia in scandalul Watergate si si sa-si puna tarina pe cap cu regretul ca a dezamagit poporul american.

Faptul a demonstrat inca odata ca democratia americana functioneaza si se regeneraza.

Cit de mult a influientat acest scandal puterea Americii in lume?

Practic in nici un fel.
Mai mult a demonstrat resursele unei democratii si a reprezentat o recomadare pentru ca aceasta forma sa fie aparata si practicata si in alte tari.

De atunci s-au scurs multi presedinti care cu exceptia lui Reagan care a cistigat razboiul rece, au fost cit se poate de catastrofali pentru puterea americii.

Mai intrigante intrebari despre Nixon sint acelea legate de politica externa.
Aici parerile sunt impartite.

Presedintele Nixon a vizitat Romania in August 1969.
A fost inceputul epocii de destindere intorsatura in razboiul rece si a fost urmata de vizita Presedintelui Nixon in China care a dus la ridicarea economiei chineze si puerea pe care o are azi.

Unii conservatori izolationisti considera deschiderea fata de China si sprijinul economic ca fiind sursa raului actual.

Altii considera ca intreaga politica externa a lui Nixon a fost buna.

De la inceput aceasta politica i-a inspirat pe aliatii din Europa de Vest si i-a mirat pe rusi.

Destinderea a fost urmata de mai multe perioade de incordare cu sovieticii, intercalate de convorbiri intre preseditii care s-au soldat cu dezamorsarea situatiei si in final la caderea caderea cortinei de fier tocmai prin practicarea acestei metode pasnice de catre rivali.

Poate ca initierea politicii de destindere si dialog intre supraputeri este cel mai mare merit a lui Nixon.

Aceasta politica a influientat viata omenilor din Europa de Est.

In august 1969 Nixon a adus speranta pe strazile Bucurestilor si a scos din case o populatie in delir.

Dupa caderea cortinei de fier politica lui de export a democratiei a fost abandonata.

Noua clasa poltica din vest a considerat ca libertatea este apanajul celor civilizati si nu a subdesvoltatilor din Est care o vor avea numai daca vor sti sa o impuna singuri poate peste decenii.

Azi cind America incearca sa se salveze are de partea ei speranta celor abandonati care ar dori ca libertatea si democratia sa se practice si in alte locuri.

Avind in vedere ca prima problema iesirea din criza economica noul presedinte vrea sa laseze o noua epoca de destindere si pace mondiala pentru a sprijini schimburile comericale.

Peste ani se va analiza de catre istorici daca limitele impuse destinderii sunt corecte si daca teroristii trebuiesc numai izolati si numai catalogati si tolerati.

Este un armistitiu riscant sa ignori pe cei care te ataca si urmaresc distrugerea totala.

La o saptamina de la inaugurare un au reinceput tirurile cu rachete din Gaza.

Trebuie sa se inchida ochii si sa se lase sa continue fara nici o reactie sau sa fie incurajati prin ignorare.

Se poate ca provocarea sa se intensifice sa se diversifice si sa se intinda si in alte puncte de pe glob.

Anul revoluţionar 1989 (II)

februarie 8th, 2009

A reflecta asupra a ceea ce s-a petrecut în urmă cu două decenii nu este câtuşi de puţin un exerciţiu scolastic.

Efectele acelor momente tumultuoase, practicile simbolice şi instituţionale născute atunci (forumuri, ipostazele carnavaleşti ale revoluţiilor din Polonia ori Germania de Est discutate de Padraic Kenney într-o carte tradusă la Ed. Curtea Veche), agonia socialismului dinastic în România şi zvârcolirile ultimilor lideri stalinişti din ceea ce era încă Blocul Sovietic – toate acestea vorbesc despre o dramă istorică de proporţii uriaşe. Anul 1989 a reprezentat o mutaţie axiologică, finalul religiei politice inspirată de preceptele bolşevismului, resurecţia idealurilor liberale (drepturile inalienabile ale omului, libertate, societate civilă, economie de piaţă, demolarea structurilor despotic-etatiste, reclădirea firului întrerupt al tradiţiei naţionale etc.).

Am meditat la aceste lucruri văzând zilele trecute un film despre „Locuri memoriale din România: Piaţa Universităţii“, datorat lui Mirel Bănică şi lui Valeriu Antonovici (o creaţie total independentă, filmată şi finanţată de autori). Nu este o producţie spectaculoasă, nu se caută efecte superficiale, dar avem de-a face în schimb cu un efort sobru şi neliniştitor de a avertiza asupra riscurilor amneziei, ale obliterării memoriei. Există în inima Bucureştiului un loc despre care putem spune, împreună cu Mihai Neamţu, că are dimensiunea sacralităţii.

Piaţa Universităţii este, în plan simbolic, cum insistă Mihaela Miroiu în film, locul rezistenţei, al martiriului, al revoltei. Un asemenea loc ar trebui cumva marcat, identificat prin construcţia unui spaţiu al amintirii şi reculegerii. Îndrăznesc să-i propun primarului general al Capitalei, dl Sorin Oprescu, să ia in consideraţie posibilitatea transformării uneia din „alveolele“ recent construite într-un asemenea memorial. Protejat de pereţii de sticlă, ar putea să ofere imagini legate de însângeratul decembrie 1989, de ceea ce a fost marea speranţă a zonei libere de neocomunism, dar şi de mineriada organizată de guvernarea Iliescu-Roman.

S-ar putea oferi imagini de film, iar trecătorii interesaţi ar putea să mediteze câteva minute în faţa acestor secvenţe despre un loc vital al adevărului istoric. Sunt intervievaţi în film studenţi, florărese, pensionari, o lume diversă, pestriţă, dar cât se poate de reală. Prea puţini îşi amintesc, ori ştiu, ce a fost de fapt această Piaţă. Ocultarea memoriei a fost unul din obiectivele totalitarismului comunist. În cazul românesc, politica tăcerii, a fricii, a vinei neasumate şi a lipsei de regret pentru ororile trecutului s-a prelungit sub semnul amorţelii spiritului critic şi al nesimţirii morale. Dacă vreuna din televiziunile din ţară va difuza acest tulburător documentar, veţi vedea că, de fapt, memoria contemporană este plină de „pete albe“, că sunt destui care nu au nici cea mai vagă idee despre ce a fost de fapt dictatura comunistă, despre masacrul tinerilor inocenţi ordonat de dictatura decrepită a lui Ceauşescu, despre clipele de exuberanţă şi spontană renaştere spirituală din aprilie-mai 1990. Cum spune o studentă în film: „În România, istoria nu durează mai mult de trei zile“.

Sunt unii cititori care se întreabă de ce acest recurs perpetuu la amintire. Cineva scria după articolul meu de săptămâna trecută că aceste texte sunt utile doar pentru „studenţii mei americani semianalfabeţi“. Îi asigur că studenţii americani nu sunt câtuşi de puţin agramaţi istoric, ceea ce nu înseamnă că nu este nevoie, în Statele Unite, Franţa, România ori aiurea, de reluarea şi rediscutarea unor episoade cruciale de istorie contemporană. În acest caz, este nevoie de înţelegerea cauzalităţilor multiple care s-au intersectat în declanşarea erupţiei revoluţionare din 1989. Între acestea, venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Ales secretar general al PCUS în martie 1985, Gorbaciov s-a orientat rapid în direcţia eforturilor de regenerare, de deschidere. Strategiile cunoscute sub numele de perestroika şi glasnost au însemnat începutul unui irezistibil proces de liberalizare intrasistemică.

Fostul aparatcik de la Stavropol, fostul protejat al lui Iuri Andropov, omul care ştiuse să-şi camufleze cu abilitate înclinaţiile reformatoare, a ajuns să susţină, mai ales după 1987, o viziune radicală de revizionism neoleninist. Se făcea apel la un Lenin mitologizat, presupus umanist, trădat pasămite de Stalin şi acoliţii acestuia. Mai nou, aflăm de la politologul britanic Archie Brown că Gorbaciov şi-a dezvoltat ideile heterodoxe într-un manuscris din 1988.

Textul inedit al acelei cărţi probează că liderul de la Kremlin se îndrepta către ideile reformismului social-democrat promovate odinioară de Eduard Bernstein, acel gânditor eretic hulit de Lenin. Iconoclasmul se prefigurase în noiembrie 1987 când, în discursul aniversar legat de Revoluţia din Octombrie, Gorbaciov denunţase „crimele de neuitat şi neiertat ale stalinismului“. Se relua rechizitoriul antistalinist al lui Hruşciov, însă mult mai consecvent. În paginile aşa-numitelor reviste „groase“, între care „Novâi Mir“, apăreau cărţi mult timp prohibite – de la „Întuneric la amiază“, de Koestler, la „Arhipelagul Gulag“, de Soljeniţân.

Articiolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

La nuit de l’hippogriffe IV

februarie 8th, 2009

L’Imaginarium

l’hippogriffe regardait l’oasis cachée parmi les dunes
comme un dernier acacia qui se dévoile lentement dans la nuit

et il sentit jusque dans les plus petits recoins du temps
le silence du désert agrandissant
sous l’ œil implacable de l’éternité
l’océan du sable au repos

les véritables exilés moururent de fatigue
sauf le sphinx qui exhala, avide, le souffle du désert
parmi les vagues blanchies des rochers

l’hippogriffe s’approcha du guerrier
cet éternel étranger à lui-même
qui ne trouve jamais sa place
au fil de son exode sans but
autour d’une étoile lointaine

il n’est donné qu’un seul voyage au coeur de soi, murmura-t-il
s’envolant jusqu’aux mers célestes
un jour il s’émerveillera devant un lever de soleil
nu comme tous les autres

Karl Marx, părintele comunismului, despre români

februarie 8th, 2009
Karl Marx - un naționalist român?Karl Marx – un naționalist român?

• „Limba română e un fel de italiană orientală. Băştinaşii din Moldo – Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi numesc vlahi sau valahi”.
• „A fi suspectat de a nutri sentimente patriotice era egal cu a fi exclus din funcţiuni publice. Servilitatea faţă de interesele Rusiei era un titlul de promovare…”.
• Principatele Moldovei şi Ţării Româneşti „s-au veştejit la umbra protecţiei ruse”.
• „Ţăranul român nutreşte pentru „muscal” (moscovit) numai ură”. (Karl Marx)

Sunt doar câteva dintre cele mai tari afirmaţii scrise de către Karl Marx, părintele comunismului, în manuscrisele sale, publicate cu mare dificultate în România la 1964 şi, mai apoi, ignorate, din motive politice, până în ’89. Motivul era că nu dădea bine ca autorul Manifestului comunist să aibă păreri critice despre Rusia, indiferent în ce formă se prezenta ea, şi nu trebuia să se accepte public ideea că însuşi Karl Marx considera pe cei care trăiau în Basarabia ţaristă drept… români şi vorbitori de limbă română. Dacă înainte de 1989, „Însemnările despre români” ale părintelui comunismului deranjau Moscova comunistă, astăzi pe cine ar putea deranja?

În week-end am asistat la nişte discuţii în care cineva a reuşit să surprindă pe toţi cei prezenţi, invocând în discuţie însemnările lui Karl Marx despre români. Am asistat la dezbaterile interesante care, recunosc, m-au intrigat să iau cartea de la care au pornit polemicile. Este vorba de Însemnări despre români (manuscrise inedite), scrisă de părintele comunismului – K. Marx. Cartea a fost editată în 1964 la Bucureşti, dar, până în ’89, prea puţini au auzit de ea. Chiar dacă a fost tipărită, despre această lucrare, practic, nici nu se vorbea în spaţiul public, iar la nivel oficial, nici vorbă să fie invocată.

Am răsfoit lucrarea cu interes şi am aflat lucruri spectaculoase, care m-au surprins, şi am găsit de cuviinţă că trebuie împărtăşite şi discutate şi aici. Când mă refer la ceea ce m-a intrigat, am în vedere, în primul rând, felul de a se exprima al lui Karl Marx despre poporul român. Nu credeam că fondatorul comunismului poate să fie atât de critic faţă de Rusia şi să scrie asemenea adevăruri despre neamul nostru.

Cele 4 manuscrise ale lui Karl Marx – intrigă, adevăr şi dezbateri

Textele prezentate în Însemnări despre români (manuscrise inedite) reproduc patru manuscrise ale lui K. Marx, păstrate în arhiva Marx – Engels a Institututlui Internaţional de Istorie Socială din Amsterdam (Olanda). Dintre cele patru, în două se pomeneşte despre Moldo – Valahia şi Basarabia. Şi anume manuscrisele care poartă cotele B 63, intitulat „Ruşii în Moldova şi Ţara Românească” şi manuscrisul B 91, care nu are titlu.

Editorii cărţii, A. Oţetea şi S. Shwann susţin că Fr. Engels şi K. Marx au arătat dintotdeauna un interes deosebit pentru poporul român „fiindcă lupta pentru unitate şi independenţă se încadra în mişcarea europeană de emanicipare a popoarelor oprimate, ca un caz special al problemei generale a revoluţiei europene”. De aici şi explicaţia de ce K. Marx şi Fr. Engels au acordat şi au dedicat problemei româneşti destul de multe pasaje în articolele lor de natură politică.

Revenind la manuscrisele lui Marx observăm că acesta a cules informaţii din diferite publicaţii contemporane, cărţi şi presă. Totuşi cea mai importantă sursă a sa este cartea istoricului francez Elias Regnault, „Histoire politique et sociale des Principautes Danubiennes”, publicată la Paris. Astfel, în extrasele sale, după cum ne asigură îngrijitorii ediţiei, Marx a redat ideile despre politica de expansiune şi cotropire a marilor puteri „în cel mai ştiinţific mod”. El pune accentul pe câteva probleme istorice fundamentale pentru poporul român. Şi anume:

- Politica expansivă şi de cotropire a marilor puteri, în special politica externă a ţarismului şi rolul său contra-revoluţionar;
- Decăderea Imperiului Otoman;
- Drepturile principatelor Române în raport cu Rusia Ţaristă şi Turcia, precum şi revoluţionarea lor la 1821, 1858;
- Asuprirea românilor din Transilvania de către magnaţii maghiari.

De altfel, din aceste însemnări, este uşor de înţeles că Marx a susţinut lupta revoluţionară a românilor pentru independenţa naţională. „El a readus pe plan internaţional problema poziţiei Principatelor Române din punct de vedere al relaţiilor internaţionale şi mai ales de drept public cu Imperiul otoman”, susţin autorii A. Oţetea şi S. Shwann. Deci, părintele comunismului, care plasase poporul român printre „popoarele revoluţionare”, a fost vădit preocupat şi entuziasmat, în acelaşi timp, de specificitatea evenimentelor care au avut loc în sud-estul Europei.

Acum să trecem nemijlocit la ceea ce ne priveşte, adică la conţinutul însemnărilor lui Karl Marx despre Basarabia.

„Ruşii în Moldova şi Ţara Românească” – manuscrisul B 63 al lui Karl Marx

„Limba română e un fel de italiană orientală. Băştinaşii din Moldo – Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi numesc vlahi sau valahi”.

Aşa începe manuscrisul B 63 al lui Karl Marx cu referire la anul 1393. Deci, Marx scrie negru pe alb şi recunoaşte el însuşi că cei din Moldo – Valahia (n.n. a se înţelege basarabenii de azi din R. Moldova şi românii de peste Prut, din România) se numesc ei înşişi români. Simplu. Aceste însemnări ar trebui să fie pe înţelesul tuturor, mai ales al celor mai aprigi susţinători ai lui Karl Marx de la noi. Să nu fi citit oare comuniştii noştri de astăzi aceste lucruri, sau le-or fi trecut intenţionat cu vederea? Oricum, o pot face aici şi acum.

Continuăm. Din manuscrisul B 63 nu lipseşte nici evenimentul de la 1812. Iată ce însemna Karl Marx despre tratatul de la Bucureşti din 1812: Rusia a obţinut pentru ea însăşi cedarea a aproape ½ din Moldova, provincia Basarabia. Convenţia de la Akkerman (în 1826) şi tratatul de la Adrianopol n-a conferit Rusiei nici un drept de suveranitate. Art. 5 al tratatului de la Adrianopol: „Principatele Moldovei şi Ţării Româneşti, plasându-se prin capitulaţie sub suzeranitatea Înaltei Porţi, şi Rusia garantând prosperitatea lor, îşi vor păstra toate privilegiile şi imunităţile…” După care, acelaşi Karl Marx nu uită să menţioneze ceva mai jos că aceste provincii „s-au veştejit la umbra protecţiei ruse”… După 1837, în manuscrisul lui Marx, intervine o nouă şi interesantă notiţă, care nu trebuie trecută cu vederea: „A fi suspectat de a nutri sentimente patriotice era egal cu a fi exclus din funcţiuni publice. Servilitatea faţă de interesele Rusiei era un titlul de promovare…”.

Tot din însemnări date aflăm că, la 1848, Rusia ţinea în Basarabia o armată de 30 000 de oameni, iar la 1 august a aceluiaşi an, când o puternică armată rusă a trecut Prutul, în marşul ei spre Bucureşti, turcii au trimis o armată în frunte cu Suleiman Paşa, iar locuitorii Ţării Româneşti, scrie Marx, n-au adresat Rusiei nici o cerere de protecţie la intrarea trupelor turceşti…. Oare de ce?

Despre români în manuscrisul B 91 al lui Karl Marx

„Ţăranul român nutreşte pentru „muscal” (moscovit) numai ură”.

Această frază apare la începutul manuscrisului B 91 al lui Karl Marx. Explicaţia? Iat-o în citatul care vine în continuare şi pe care îl reproduc întocmai: La 7 mai 1828, 150 000 ruşi se revarsă în Moldo-Valahia. În protestele sale din 1826, împotriva ocupaţiei turceşti, Rusia se înduioşa faţă de nenorocirile ţării; acum ruşii se dedau la groaznice excese. Niciodată – spune Saint Marc Girardin însuşi (în ale sale Souvenirs des voyages) – n-a avut loc o mai înspăimântătoare distrugere de vieţi. Un jaf enorm, hoţii de ale ofiţerilor, barbaria soldatului rus etc. (…) Ocupaţia rusă avea să se prelungească (avea să dureze 10 ani), până ce turcii vor fi plătit 125 mil. despăgubiri de război. (Ţarul Nicolae voia chiar să cumpere Principatele, preţuite la 36 mil.fr).

Este impresionant că aceste lucruri sunt afişate chiar de către cel care a scris şi a publicat în 1848, împreună cu Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist şi a cărui sfaturi au fost păstrate cu sfinţenie de către comuniştii de mai târziu. De ce, totuşi, dacă au avut un aşa mare respect faţă de mentorul lor şi de scrierile acestuia, comuniştii au încercat să înlăture aceste scrieri, în special în spaţiul românesc? Aşa, ca şi cum ele nici nu ar fi existat!?

Au fost uitate, intenţionat, şi detalii enunţate de Karl Marx cu privire la recensământul din România, cuprinse în Regulamentul Organic gândit de Generalul Kisseleff (alias Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov) şi realizat în prima reformă a acestuia din 1830. Iată datele demografice de atunci.

Românii din: Ţara Românească – 2 500 000 / Moldova – 1 500 000 / Transilvania – 1 486 000 / Banatul Timişoarei – 1 085 000 / Bucovina – 300 000 / Basarabia – 896 000

În total – 7 676 000.

Şi toţi români!

Cine conduce PDL? Dar Guvernul?

februarie 8th, 2009

Iată, încet-încet, a trecut luna de la instalarea noii majorităţi şi a noului guvern şi încă nu reuşesc să mă dumiresc care este rolul dlui Emil Boc în această ecuaţie sau combinaţie.

Rolul real, nu formal, cel din urmă fiind limpede, e al preşedintelui PDL, premier şi cosemnatar al acordului de alianţă cu PSD. Dar dacă aşa este, e mai greu de înţeles de ce a condus preşedintele o şedinţă de guvern, în absenţa dlui Boc, de ce s-a dus acelaşi pe Valea Prahovei, la întâlnirea cu parlamentarii partidului, de ce marţi a trecut o oră pe la şedinţa alianţei ce dezbătea bugetul – deci, una “de partide”, nu una “de stat” -, deşi, cum declară, n-a semnat nimic în ce priveşte crearea noii majorităţi.

Mai mult, a şi afirmat că miniştrii nu trebuie să primească indicaţii de la partide, ci de la şeful Guvernului. Desigur, dacă aflăm cine este acesta! De altfel, în celebra discuţie radiofonică, preşedintele a trasat liniile mari ale bugetului şi programului anticriză, “scăpând” şi porumbelul cu “îngheţarea” veniturilor, care nu era pe agenda negocierilor cu sindicatele şi care, dincolo de tulburarea creată, a pus o pâine imensă pe masa comentatorilor şi moderatorilor de televiziune. Nu ştiu însă dacă rolul unui preşedinte este acela de a da pâinică presei!

De altfel, pe cât este de neclar rolul pe care-l joacă dl Boc în economia politică şi guvernamentală a zilei, pe atât de ceţos este şi jocul prezidenţial. Pe de o parte, îşi asumă sarcini politice şi de guvernare care nu sunt în fişa postului, ca şi cum proiectul noii Constituţii ar fi deja în vigoare, sau ca şi cum şi-ar dori mai mult funcţia de premier decât de preşedinte, pe de alta, anunţă că e posibil să nu candideze la un nou mandat, dacă “alianţa”, pe care a năşit-o vreme de doi ani, după cum sună declaraţiile dlor Sârbu, Geoană etc., îl va dezamăgi.

Trecând peste faptul că, prin modul în care se implică, eventuala dezamăgire ar trebui să fie o autodezamăgire, se naşte întrebarea de ce atunci se poartă D-sa ca şi cum ar fi în campanie electorală? Ca să nu mai spun că toată lumea, de la nepreţuita ministresă a Turismului la liderii PDL, susţine că preşedintele n-a vorbit serios! Bun, dar preşedintele glumeşte cu lucruri aşa de serioase?

Articolul a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

Pe urmele lui Cervantes

februarie 8th, 2009

Pe romanii interesati in traditiile culturale ale continentului european, ii sfatuiesc sa-si inceapa calatoria in Alcala de Henares.

Aflat la 35 km de Madrid, la intretaierea drumurilor comerciale care leaga nordul de sudul Spaniei, Alcala a jucat intotdeauna un rol exceptional in cultura spaniola. Pe vremea romanilor, drumurile pietruite de acestia facilitau transportul granelor, militarilor si calatorilor de la Complutum (numele roman al Alcalei) spre Roma, distanta putand fi strabatuta pe jos in doua luni. Prabusirii imperiului roman i-a urmat invaziile alanilor, vandalilor si mai ales ale vizigotilor, care au fondat in Spania un regat cu centrul la Toledo. Perioada de convietuire romano-vizigota a luat sfarsit in sec. VIII, cand in peninsula iberica si-au facut aparitia cuceritorii arabi, a caror putere si influenta se va diminua treptat intre sec. XI si XV.

In istoria spaniola, perioada aceasta a feudalismului est cunoscuta sub numele de « epoca celor trei culturi » : crestina, islamica si iudaica. Evreii, care s-au stabilit in Spania inaintea musulmanilor, au dominat multa vreme viata comerciala din Alcala. In secolul XIII, strada negustorilor evrei , Calle Mayor , devenise deja principala artera comerciala a orasului. Aceasta este acoperita, pe aproape toata lungimea ei, si sustinuta de coloane de piatra, permitand cumparatorilor sa priveasca in voie vitrinele magazinelor, fara a suferi din cauza ploii sau a soarelui prea puternic.

Izgonirea arabilor, aparitia statului centralizat spaniol, fondarea universitatii din Alcala si marile descoperiri geografice au permis intre secolele XV si XVI o inflorire spirituala deosebita , care a culminat cu activitatea literara a celui mai cunoscut fiu al orasului, Don Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616).

Casa memoriala a lui Cervantes, perfect conservata, contine astazi numeroase traduceri ale operei sale, in limbile ebraica, persana, japoneza, ceha, daneza, olandeza, si bineinteles romana, engleza, germana si franceza. Traducerile dovedesc universalitatea operei lui Cervantes, poate cel mai cunoscut romancier european pe alte continente.

In plina perioada de prosperitate pentru Spania, viata personala a lui Cervantes a fost una plina de lipsuri si necazuri financiare. La numai patru ani dupa nastere, bunicul lui patern – si proprietarul casei din Alcala de Henares – isi paraseste nevasta si se muta in alt oras pentru a deveni avocat al Inchizitiei. Tatal scriitorului, barbier si dentist, este silit sa paraseasca Alcala cu familia, pentru a-si incerca norocul in alte orase din Spania. Peregrinarile familiei vor dura pana in 1566, cand aceasta se stabileste definitiv in Madrid. In 1570, Cervantes participa la lupta navala impotriva turcilor de la Lepanto, unde isi pierde uzul bratului stang. Intre 1575 si 1580 ajunge prizonier la turci, fiind eliberat cu mare dificultate in urma platii unei rascumparari.

Revenit in tara, se casatoreste si publica in 1585 primul sau roman, La Galatea, dar succesul il ocoleste inca. Se muta la Sevilla, ajunge la inchisoarea datornicilor unde redacteaza prima parte a celebrului sau roman, El Ingenioso Hidalgo Don Quijote de la Mancha. In 1606 scrie partea a doua a romanului, precum si Novelas Ejemplares , care il confirma in calitatea de precursor al romanului modern.

Progresul intelectual al epocii a fost puternic impulsionat de fondarea, in secolul XV, a Universitatii din Alcala de catre cardinalul Cisneros. Unul dintre cei mai importanti studenti ai universitatii a fost si istoricul mexican Antonio De Solis y Ribadeneyra (1610-1686), care a intreprins prima cercetare istorica a Americilor. Universitatea a acordat pentru prima data titlul de Doctor in filosofie si litere unei femei in 1785, Doña Maria Isidra Quintina de Guzman, poreclita si “doctora de Alcala”.

Comunitatea iudaica a dat Alcalei intelectuali de renume ca Alfonso de Alcala, care a realizat celebra Biblia Poliglota Complutense in secolul XVI, sau scriitorul Menahem Ben Zerah.

Vizitand recent-inauguratul muzeu regional de arheologie, am avut surpriza sa constat, ca istoric, in ce masura tehnologiile moderne pot ajuta la recrearea unei atmosfere de epoca. Prin adoptarea arheologiei interactive, vizitatorii sunt stimulati sa participe afectiv la viata de zi cu zi a colectivitatilor umane care s-au succedat pe teritoriul Alcalei. Plasat in centrul istoric al orasului, care este inclus in Patrimoniul Mondial al UNESCO, muzeul poate fi vizitat gratuit sase zile pe saptamana, ca de altfel si Casa Memoriala Cervantes.

In fine, romanilor care vor vizita orasul le recomand deasemenea sa nu ocoleasca celebra catedrala Santos Niños Justo y Pastor. Aceasta este una din cele doua catedrale “Magistrale” ale lumii catolice, constructia ei fiind decisa tot de cardinalul Cisneros. In Alcala de Henares exista multe alte monumente exceptionale ca valoare arhitectonica, pe care va las sa le descoperiti singuri.

http://florianpantazi.blogspot.com

Neimplinirile diasporei romanesti in Franta

februarie 8th, 2009
La Toulouse, câteva sute de români locuiesc în condiții precareLa Toulouse, câteva sute de români locuiesc în condiții precare

Este paradoxal faptul ca in timp ce 15 state membre UE au renuntat, incepand cu 1 ianuarie 2009, la restrictiile impuse romanilor si bulgarilor in cautare de lucru, tari cu economii puternice si o rata a somajului relativ scazuta – ca Franta, Germania sau Italia – au preferat sa le pastreze.

Alaturi de SUA, Franta a ramas destinatia favorita a intelectualilor romani. Parisul gazduieste in continuare un numar insemnat de scriitori si artisti care si-au facut un nume si o reputatie in capitala luminilor. Ma gandesc, in primul rand, la politologi tineri ca Bogdan Calinescu, care publica in mod regulat in coloanele ziarului Le Figaro (sub pseudonimul Nicolas Lecaussin), sau la economistul de renume international Florin Aftalion, profesor la inalta scoala de comert ESSEC si autor a mai multor volume de specialitate.

Timp de zece ani, Bogdan Calinescu a fost directorul unui influent think-tank francez, institutul IFRAP, si fondatorul revistei Société Civile, publicata de acelasi institut. Multe din cartile scrise de acesta, cum ar fi “Cet Etat qui tue la France” si lucrari dedicate fenomenului antiamericanismului din Franta, au devenit carti de referinta pentru colegii lui francezi. In urma publicarii unui volum despre presedintele Sarkozy, Calinescu a fost nevoit sa inceteze colaborarea cu institutul care l-a lansat, apropiindu-se de noul partid liberal democrat francez.

Profesorul Aftalion a publicat numeroase lucrari de economie, finante sau politica internationala, fiind indeosebi interesat de confruntarile dintre SUA si URSS in perioada Razboiului Rece. Pe timpul guvernarii Jospin, Florin Aftalion a luat atitudine impotriva introducerii saptamanii de lucru de 35 de ore, care a provocat o importanta reducere a productivitatii economiei franceze. Din toamna 2008, a devenit un obisnuit al talk-show-urilor franceze cu profil economic, care analizeaza cauzele si consecintele crizei actuale.

Acesti intelectuali si multi altii pot fi intalniti in cadrul dezbaterilor si conferintelor organizate la Paris de Casa Romaneasca, care se straduieste sa mentina legatura intre toti intelectualii stabiliti acolo sau aflati in trecere prin Franta. Acelasi lucru incearca sa-l faca si filiala pariziana a Institutului Cultural Roman care, ca si filiala Madrid, organizeaza expozitii de pictura, sculptura sau intalniri cu autori romani.

Exista deasemenea in Franta un numar mare de medici – recrutati recent mai ales pentru a suplini lipsa medicilor francezi din zonele rurale. Televiziunea franceza a transmis recent un reportaj despre criza acuta de medici din sistemul sanitar francez, prezentand elogios rolul medicilor romani expatriati in rezolvarea acesteia. Cu toata bunavointa si rabdarea francezilor, exista inca conationali de-ai nostri care au aparut la televizor fara cunostinte minime de limba franceza, cum este cazul unei doctorite din zona Bacaului. Aceasta s-a vazut in imposibilitatea de a scrie o simpla trimitere, in franceza, pentru o pacienta catre un medic specialist, fiind rugata sa invete intensiv limba timp de sase saptamani inainte de a primi autorizatia necesara.

Cei mai dezavantajati sunt in Franta romanii care nu cunosc limba si au un nivel de educatie scazut. Acestia reusesc sa-si gaseasca de lucru sezonier, cu prilejul culesului viilor in zone ca Bordeaux, Roussillon sau in alte zone viticole din sud. In domeniul constructiilor, romanii nostri sunt mai putin prezenti, cei mai multi gasind cate ceva de lucru mai ales in jurul Parisului. Pentru a inregistra un contract de munca in Franta, angajatorul potential trebuie sa plateasca in avans intre 168 si 1300 de euro catre ANAEM (Agentia pentru Migratie), in functie de durata acestuia. Din aceasta cauza, foarte putini romani isi gasesc de lucru cu forme legale, devenind in consecinta clientii sistemului de protectie sociala care se ocupa de adapostirea si hrana celor fara venituri. In aceasta privinta, trebuie recunoscut faptul ca statul francez este unul dintre cele mai bine organizate state europene. Persoanele ramase fara adapost in Franta, francezi sau straini, sunt adapostite si hranite in conditii relativ corespunzatoare, daca apeleaza la un numar gratuit de telefon, acelasi in toate orasele tarii. Fata de Romania, unde subiectul este inca tabu, mass-media franceza se preocupa zilnic de situatia persoanelor ramase fara adapost, facand apeluri regulate pentru implicarea morala si materiala a populatiei si guvernului in ajutorarea acestora.

Din cauza crizei, insa, serviciile sociale fac numai cu mare dificultate fata numarului sporit de solicitari pentru colete cu alimente sau pentru un loc de cazare. In mod ironic, situatia cea mai grea se intalneste in orase unde primarii sunt socialisti, ca Paris sau Lille, adevarati stalpi ai partidului. Alte orase, cum este Marseille, refuza accesul cetatenilor romani la serviciile sociale ale orasului, din cauza unor incidente violente care au avut loc intre romani si marocani.

Un alt mare handicap pentru romanii care isi cauta de lucru in Franta il constituie absenta unei infrastructuri de asociatii neguvernamentale sau semi-guvernamentale fondate si operate de romani, in folosul romanilor. In Spania, unde exista un numar important de asemenea asociatii (Centrul Hispano-Roman din Alcala si altele), romanii nou-veniti pot urma cursuri de limba, sunt ajutati sa-si redacteze un curriculum vitae, sunt orientati profesional si pot chiar gasi o gazda cu ajutorul asociatiilor. Or, asa ceva nu se gaseste in Franta, desi pe hartie – dar numai formal si in beneficiul membrilor fondatori – ele exista. In Paris, Asociatia Femeilor Ortodoxe Romane se mai ocupa cu ajutorarea romanilor aflati in dificultate, insa cu o floare…

Sa luam exemplul orasului Toulouse. Acolo exista cateva sute de cetateni romani aflati in dificultate, care locuiesc prin paduri, squat-uri sau adaposturi de stat. Exista si o asociatie “franco-romana”, cu un tanar informatician la conducere, care lucreaza in Franta de 12 ani. Asociatia organizeaza excursii prin munti pentru membri si apare cu literatura in limba romana la standurile in aer liber ocazionate de sarbatorile cu caracter multi-cultural ale orasului. De ce in aer liber ? Pentru ca, pur si simplu, organizatia nu mai are nici sediu, aceeasi soarta lovindu-l si pe unicul proprietar de restaurant cu specific romanesc din Toulouse ! Solutii ar exista, iar primarul din Toulouse, domnul Pierre Cohen, este un om cu deschidere si dornic sa-i ajute pe numerosii emigranti din oras sa se integreze. Dar acolo unde interes nu este, nimic nu este, asa ca romanii nostri mai putin educati, care nu stiu cui sa se adreseze pentru rezolvarea problemelor lor, isi injura, pe buna dreptate si pe mai multe voci, intelectualii care nu se pot mobiliza sa faca ceva pentru ei.

Misterul si melancolia strazii

februarie 8th, 2009

Ioan Radu Vacarescu ne este cunoscut ca prozator, critic literar, coordonator al unui cenaclu literar, redactor al revistei Euphorion, presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania, Filiala Sibiu, profesor de liceu, organizator al multor evenimente culturale sibiene (lansari de carte, festivaluri de poezie etc.) si totodata ca un poet unic. Ultimul sau volum de versuri intitulat Muzeul figurilor de umbra (Editura Vinea, 2008) confirma ca muza poeziei nu ne paraseste in vremurile noi ale revolutiei digitale si ale crizei economice actuale.
Poemele sunt o derulare lirica in vesminte epicizante de zicere ce nu cade in simplicitate si prozaism devastator al imaginarului, tonul colocvial aproape solemn ne fascineaza si nu impune. As spune ca exista deja o scoala a poeziei moderne sibiene , inscrisa in traditia transilvana. Lirismul lui Lucian Blaga aparuse la un moment dat o mostenire copiatoare (Ioan Alexandru) ca apoi sa fie depasit de catre poetii: Mircea Ivanescu, Ion Mircea, Emil Hurezeanu (Lectia de anatomie, 1978), Dumitru Chioaru, Andrei Ileni, Liliana Ursu si regretatul Iustin Panta. Deschiderea catre un lirism contemporan propriu poeziei lui T.S.Eliot si poeziei americane fuzioneaza cu baladescul cerchistilor (Radu Stanca, Stefan Aug.Doinas, Ion Negoitescu sa).
Poezia la Sibiu este la ea acasa !
Cetatea si spatiul unui timp medieval devin sursele majore ale poetilor sibieni, re-scriind un limbaj sintagmatic al citadinului. Orasul-burgul natal se re-construieste prin poezie ca un conglomerat istoric, multietnic si metafizic.
Poetul Ioan Radu Vacarescu descrie orasul natal in cuvinte simple, evitand metafora incifranta oferindu-se el insusi un ghid al Muzeului poetic, in galeria melancoliei :

“poarta grădinii de pietre baroce
străluceşte în plin soare
- stea turtită ca o rozetă uriaşă de cui forjat
în vârful celui mai înalt turn –
trec şchiopătând ca şi cum aş trece
dintr-o moarte în altă moarte

tatăl meu mă ia de după umeri
îi simt arsura degetelor măiestre pe piele
trupul meu poate lua acum orice“ (MARELE MESTER)
Tematica poetica se confrunta cu “regasirea timpului pierdut”. cu un examen permanent de introspectie, de readucere in prezent a ideii de tinerete fara de batranete, dar si de o dureroasa angoasa, explicitare a mortii, in maniera rilkeeana. Acceptarea sfarsitului implacabil ca pe “un arbore” ce creste in noi odata cu nasterea – motiv preluat din stravechea gandire indiana, apare in poezia lui Vacarescu in ipostaze surprinzatoare:
“Urcam pe munte împreună
în umbrele scurte ale fagilor la amiază
murim cu fiecare respiraţie
mi-ai spus
şi asta a sunat ca o lovitură puternică
într-un gong de plumb
cu ecoul reverberat până sus pe măgură

Murim cu fiecare respiraţie
îmi suna în urechile tot mai înfundate
cu fiecare pas
cu fiecare expiraţie
cu umbrele noastre scurte târâte după noi
în amiaza înaltă pe muntele fagilor

Murim cu fiecare respiraţie
totul are un sfârşit
chiar şi această pădure va fi odată cărbune

Atunci m-am gândit
cât de simplu e totul
iubita mea e moartea
iubita mea e moartea morţii mele
şi această moarte mută a început să bată
în creierul meu înfundat lovitură puternică
după lovitură
ca-ntr-un ceasornic de aur
cu ecourile reverberate până sus
în cerurile de pe măgură”

(DESPRE MOARTE)

Redarea vietii prin copierea infatisarii in figuri de ceara s-a extins ca o tentativa de ipostaziere a realului in cele mai mici detalii, facandu-ne sa credem ca figurile in sine reinvie trecutul si persoanele intruchipate.
Autorul reinterpreteaza arta reprezentarii figurilor de umbra- care nu sunt decat amintiri si ani din adolescenta ce se impletesc in timp etern, nu se disociaza ca niste constituente finalizate, de neatins ca in cazul recuzitei romantice. Poemele nu sunt lamentatii- plangeri si nici o atitudine dezarmanta in tete-a-tete cu inexorabilitatea timpului.
Inaintam in varsta si asa cum in poemul celebru Cantecul de dragoste al lui J.Alfred Prufrock senzatia imbatranirii ne reduce la melancolie si la febrila cautare a imaginii a ceea ce am fost si nu la imaginea oglindita. Lirica din volumul Muzeul figurilor de ceara depaseste o repetare obsesiva a obiectualizarii din volumul precedent Ritualul melancoliei (Editura Paralela 45, 2002) si defineste o poezie de mai larga respiratie, mult mai interiorizata.
Tematica insingurarii si a exilului interior ne portretizeaza un alter ego al fiecaruia dintre noi, melancolia strazii pictate de catre Chirico si a experientei transcendentale in tonuri grave –estompate insa de rostirea fireasca, cenzurata ca si cum am vorbi la o cafea sau la sticla de bere sub zidurile Sibiului :

“au dispărut leii de piatră de la împăratul romanilor
încă un prieten a plecat în exil
apoi altul şi apoi încă unul
într-un sfârşit a dispărut şi statuia lui gheorghe lazăr
din piaţa unde prietenii rămaşi am fost aproape
de moarte într-un decembrie maladiv şi de neuitat
câteva porţi mai puţin
câteva iubiri mai puţin
cotloanele oraşului căzute într-o memorie uitată
vieţi dispărute între atâtea alte memoriale
locuite de umbre

odată am fost în exil într-un oraş imperial
era vorba de enciclopedia imaginară
a melancoliei de fiecare zi
acum sunt exilat într-un oraş trist
într-un oraş de piatră seacă stăpânit
de un consistoriu ocult
ca şi altădată în istorie nici un drept nu ne mai rămâne
cnejilor valahi exilaţi în propria ţară

ni se spune să fim fericiţi alunecând
alunecând pe apa îngheţată a fântânilor sparte
să fim fericiţi în noul imperiu roman de naţie germană
în noua provincie a vechiului imperiu
austro-ungar de naţie europeană
să fim fericiţi aşteptând la porţile oraşului
măiereni exilaţi în jurul bisericii ortodoxe din groapă

astăzi s-a întors anotimpul
în care ar fi trebuit iarăşi să intrăm
prin portalul de lumină dinspre centru spre subarini
la o întâlnire de taină şi melancolie
am rămas prea puţini încât să ocupăm toate locurile
din jurul statuii lui eminescu
prea puţini pentru a bea tot vinul adunat
vadră după vadră în toţi aceşti ani putrezi
blândă privirea ne-ar fi fost
aprigă cuvântarea şi cântarea
mângâind coame de lei tineri
asmuţind ciobăneşti mioritici contra destinului potrivnic
amintind pe fiecare dintre cei exilaţi
departe într-o europă tristă
într-o ţară sau alta
astăzi toate orologiile oraşului imperial
s-au prăbuşit în infern “

EXIL (un poem aproape politic)

Poeziile sunt o dedicatie permanenta muzei sale unice, sotiei si unicei sale iubiri, compun o poveste de dragoste mereu adolescentina :

“şi-altădată iubita mea cu pistruii
arzând pe faţa-i senină
adolescentă între copii fericiţi
de libertatea brusc descoperită
apoi îngrijorată la lumina imensului foc de tabără
de pe malul sadului
între copii fericiţi de lumina libertăţii brusc îngăduite

şi atunci când jucam şah cu valentin
în camera cu pereţi de lambriuri proaspete de brad
şi afară ploua dumnezeieşte iar când a ieşit soarele
după masă târziu am descoperit peisajul de vis
de la rio del sadu “

(AMINTIRI)

Cărțile de identitate și paranoia lui 666

februarie 8th, 2009
FiaraFiara

Românii, amatori de senzațional ca întotdeauna, protestează vehement alături de cler împotriva Satanei și a “chipurilor creade de acesta”, lucru înfăptuit într-o oarecare măsură și în trecut când s-au introdus noile carti de identitate ce au înlocuit vechile buletine, protest care a ajuns la paroxism acum în secolul XXI când în prima zi a lunii februarie a anului current, au ieșit în stradă pe dealul mitropoliei din București să-și arate nemulțumirea asupra noilor pașapoarte. Ei sunt manipulați de cler care le inoculează idei cum ar fi aceea că în codurile de bare ale produselor se află “numărul fiarei”, ba chiar acum a fost introdus în buletinele noi de identitate, în carduri bancare, precum și în pașapoarte urmând mai apoi să le file lor implantate în frunte….și asta pentru că, susțin ei, au citit Apocalipsa și așa scrie acolo, aceasta fiind o carte plină de metafore a primului secol al actualei ere.

Să ne familiarizăm cu acest “număr al fiarei”, să-i cunoaștem originea și evoluția istorică până azi.

Ce anume este 666?

Numărul 666 este considerat între toți creștinii si toate religiile bazate pe Testamentul Grecesc (cunoscut și drept „Noul Testament”), ca fiind „numărul fiarei”, numărul răului absolut încarnat în om al cărui scop este distrugerea. Pe lângă Biblie, tradiția creștină, mai susține că va veni un om malefic și care va obliga lumea să-și însemneze brațul și fruntea pentru a putea cumpăra și vinde, acesta se presupune a fi un mare împărat și care în realitatea creștinilor fanatic este Satana în chip de om.

666 își are originea în cartea Apocalipsei a Testamentului Grecesc, carte scrisă la sfârșitul primului secol al erei actuale. Menționarea explicită a acestuia se află în capitolul 13, versetele 17 și 18. Totuși nu este foarte clar dacă într-adevăr pasajul original al Apocalipsei vorbește despre numărul 666 sau 616 deoarece Irineus
de Lyon în secolul al doilea vorbea despre câteva erori de scriere a acestui număr (susținând totuși că 666 e cel corect și nu varianta cealalta de 616) și în plus vin niște descoperiri actuale (din 2005) ale unor tehnici noi de imagistică folosite la manuscrise din secolul III ale Apocalipsei, unde numărul este de fapt 616.

666 de-a lungul istoriei

Una din teoriile moderne de bun simț se referă la faptul că de fapt numărul acesta ar împăratul roman Nero (37-68 CE) al cărui scris nume în arameică, fiind Neron Qsar, și însumând valoarea numerică a ciferlor ar reieși 666. Același nume, dar în varianta latină: Nero Caesar, prin aceiași metodă de însumare se obține valoarea de 616. De aici ar reieși variația cu care se confruntă istoricii biblici. Împăratului Nero i se pot atribui aceste numere și fapte biblice deoarece el a căutat să suprime și pe evrei și pe creștini, iar ambele comunități foloseau aceleașiu tehnici de numerologie.

Altă persoană aflată sub incidența „numărului fiarei” ar mai fi împăratul Domitian (58-96) care dealtfel a fost un mare persecutor al creștinătății și mai mult el este împăratul care a domnit în timpul scrierii Revelației. Astfel că utilizând aceiași metodă numerologică asupra prescurtării titlului și numelui Domitian, în limba greacă, vom putea extrage același număr: 666.

În timpurile moderne neoprotestanții caută să extragă faimosul număr, prin aceiași metodă, dintr-un titlu inventat de ei și atribuit papei de la Roma. Lucru prin care caută cu tot dinadinsul să producă isterie printre enoriașii lor și astfel să adere mai puternic la cult. În viziunea lor însumarea cifrelor / numerelor latine: „VICARIUS FILII DEII” sunt diavolul în persoană pentru că este 666, titlu care nici nu există în mulțimea celor deținute de papi. Varianta corectă fiind de fapt: Vicarus Christi, din care nu se pot obține numerele formatoare ale lui 666, „cifra Satanei”.

666 în timpurile actuale

Sunt multe teorii care circulă în aceste momente cu privire la „numărul fiarei”, însă mă voi opri la una singură și anume cea care a lovit România în cele două tranșe:

- prima când s-au introdus cardurile de identitate și

- a doua fiind cea petrecută la introducerea noilor pașapoarte biometrice.

Primele proteste cu privire la introducerea cardurilor de identitate moderne au avut loc în anul 1997 la Atena unde sinodul Bisericii Ortodoxe din Grecia a dat o circulară prin care dorea să comunice enoriașilor că prin utilizarea noului card vor „purta numărul fiarei”.

Arhimandritul Hristodul Aghioritul publică apoi cartea “La Apusul Libertății” prin care le comunică credincioșilor:

“Asa cum s-a profetit cu exactitate ca acela care il va trada pe Hristos va cere in schimb suma concreta de 30 de arginti si profetia s-a implinit, litera cu litera, tot asa s-a profetit ca, intr-un anumit moment, se va impune pe Pamant un sistem economic de asemenea natura, incat, pentru a face tranzactii economice, sa vinzi sau sa cumperi, sau sa lucrezi cu bani, va trebui sa primesti un semn gravat pe frunte sau pe mana, care va avea si un element in plus: deasupra sa se va afla numarul numelui Antihristulu”. Carte ce a semănat panică
în rândul grecilor.

(iar dacă preacuvioșia sa Aghioritul ar fi citit cu atenție Biblia, ar fi văzut că nu există nici o profeție despre Isus și cei 30 de arginți, fapt arătat într-un articol anterior unde era vorba de contradicții biblice)

Aceste idei le preia un alt călugăr atonit român, Mircea Vlad (posibil pseudonim sau numele de mirean), care publică “Apocalipsa 13. Sfârșitul libertății umane” și învață pe credincioșii ortodocși români că: “Aceste linii (cele din codul de bare al produselor) se numesc caractere de siguranta sau bare de protectie (Guard Bars) si servesc la recunoasterea de catre calculator a sistemului codului de bare. Cu alte cuvinte, la citirea codului, calculatorul detecteaza mai intai prezenta celor trei “guard bars” – care, decodificate, alcatuiesc pe toate produsele numarul 666 – si apoi, recunoscand aceasta pecete, declanseaza citirea codului si efectuarea operatiilor economice”.

Călugării simpli și analfabeți din românia dezvoltă mai apoi teoria cum că toate cardurile noi de identitate ar fi “diavolești” pentru că atunci când este privită în oglindă, cuvântul “CARD” se transformă în “DRAC” și se află deasupra capului sau
pe frunte la poza din partea dreaptă.

De asemenea ei au mai extras numărul 666 din cardul VISA (VI=6, S=6? si A=6?), iar MasterCard ar fi cardul stăpânului pe care îl numesc drac deoarece acestea sunt niște carduri bancare, iar cuvântul card citit invers arată cine anume e stăpânul
finanțelor omenirii – adică cel la care se referă cardul bancar.

Duminică în data de 01.02.2008 pe dealul mitropoliei din București au avut loc proteste vehemente ale unui grup de religioși ortodocși însoțiți de cler (oameni care se presupune că au studii universitare și chiar postuniversitare) pentru a se opune implementării noilor pașapoarte care conțin “chip-ul diavolului”. Aceștia au început a fi stârniți de către cler, în special de starețul mânăstirii Petru Vodă din Neamț care pe internet a lansat zvonurile de mai mult timp și anume faptul că acest chip conține codul de bare cu numărul 666 și că e de fapt un plan sinistru al antichristului de a stăpâni lumea. Deși au incercat mai mulți specialiști să discute cu domnia sa și cu ceilalți membrii din cler, tot nu este loc de pace, deoarece starețul susține că el a citit Apocalipsa după Ioan și scrie acolo că “cine are pricepere să socotească numărul fiarei, căci e număr de om”. În zadar angajații de la pașapoarte au incercat să convingă preoții ortodocși că aceste pașapoarte sunt rezultate firești ale evoluției și tehnologiei și că diavolul nu are nici un amestec în treaba aceasta….credincioșii au fost de neînduplecat devenind isterici pentru că “ei știu” că acel chip va fi scos din pașapoarte și implantat cu forța în
mâna lor dreaptă sau pe frunte, căci așa scrie în Apocalipsă.

Concluzie

Din păcate aceste lucruri există, și cum spunea înțeleptul Șolmo (Solomon): „nihil novi sub sole”, și adevărat este că nimic nou sub soare nu se află nici măcar la ora actuală, când România colcăie încă în mocirla Evului Mediu Întunecat. Pentru acei oameni sărmani și săraci cu duhul nu se mai poate face nimic, pentru că educația la ei nu ar mai prinde, dar cu siguranță putem face ceva: să ne educăm copiii și să-i stimulăm să gândească, să evităm în a-i prinde în niște dogme din epoca bronzului al cărui scop nu este decât să țină omul în intuneric.
Numai atunci vom putea fi cu adevărat români educați, cu adevărat occidentali.

Un loc de reculegere

februarie 8th, 2009

De bună seamă, pe lumea aceasta nu toate cârciumile sunt la fel.
Mi-aş dori domnule, un loc în care să mă pot reculege.
Aşa cum ar trebui să fie o biserică; să poţi intra la oricare oră din zi sau din noapte.
Să nu aibă oră de închidere, pauză de curăţenie, zile de dezinfecţie,
Săptămâni de închidere forţată dispuse de tot felul de inspecţii şi organe competente.
Aş sta o zi întreagă în faţa unui pahar cu vodcă, ori două.
M-aş gândi la părinţi, la familie.
Chiar şi la mine din când în când, la sufletul meu.
L-aş condamna pe tata.
Nu ştia să selecteze, să fie mai pretenţios.
Intra în orice cârciumă; fără stil, fără clasă, gălăgioasă, cu lăutari transpiraţi, simpli scârţari.
Dar ce suflet avea, domnule!
Bun ca al unui sfânt.
Aş plânge la amintirea mamei.
Ne-a lăsat singuri, neajutoraţi, pe tata şi pe mine,
în faţa unui pahar cu vodcă, ori două.
Fără cămin, prin cârciumile vieţilor noastre.
De aceea mi-aş dori domnule, un loc în care să mă pot reculege.
Să pot intra la oricare oră din zi sau din noapte.

Dan David, Los Angeles, Martie-04-2007.

SENBAZURU

februarie 8th, 2009

am sufletul trist…
ploaie de toamnă, mister
pierdut pe chip de nălucă!
ne pierdem, iubitule…
în colţurile ceţoase ale unei case
de păianjen!
şi-am să uit, iar, să fiu femeie,
melodie japoneză, poezie
pe nuanţe de sensibilitate…
şi-am să adorm, iar, în pantecul
visului rotund, umbreluţă
portocalie… cu o mie de cocori!

26 septembrie 2008, 01:48
INDIGO SI PORTOCALIU

Arde Padurea

februarie 8th, 2009

Vântul prinde zvon că arde pădurea.
Arborii-şi unduie crengile tremurând
Cu reţinut freamăt al frunzelor de aramă
Adăpostind în cuiburi răzleţe
Puişori înfometaţi ciripind la cer.

Săgeţi străbătând vâzduhul,
Păsările cercetează orizontul întreg
Pe care un zid de fum îndoliaza zarea
Şi soarele se-ascunde
In spatele norilor inerţi.

Nici ploaie, nici briză, nici o speranţă…
Fumul îngroaşe
Plânsul de-aramă al codrului.
Puişorii adorm sub protecţia mamei
Fără ştiinţă de întregul ei zbucium
In care inevitabilul,
Nefastul sfârşit
Creşte, se-apropie, vine
Real şi înspâimântător.

Ce Vinzi?

februarie 8th, 2009
BBC BBC “vinde” știri

Cu mulţi ani în urmă, pe la începuturile carierei mele la BBC, am cunoscut la Londra un american. După ce ne-am prezentat, m-a întrebat direct:

-Ce vinzi?
-Nu vând nimic, i-am răspuns, sunt jurnalist!
-Aaaa, deci vinzi informaţii şi idei, a continuat el!

Afirmaţia americanului mi-a dat mult de gândit de-a lungul anilor şi în cele din urmă am ajuns să văd logica ei. Toţi vindem sau avem ceva de vândut. Şi evident, de cumpărat. Dacă nu neapărat pe bani, atunci printr-un sistem de troc. Dar toţi suntem implicaţi într-o gamă uriaşă de tranzacţii zilnice, de ordin material sau spiritual. Cele implicând bunuri materiale sunt şi cele mai simple. Ai nevoie de o masă cu scaune? Te duci la magazin, plăteşti şi le duci acasă. Şi în general ştii imediat dacă ce ai cumpărat este bun sau nu. Dificultatea apare cu vânzarea informaţiilor şi ideilor cu care suntem bombardaţi zilnic de presa scrisă, radio şi televiziune.

În România comunistă am rezolvat problema refuzând să cred absolut tot ce auzeam la radio şi televiziune sau ce scria în ziare. Ulterior, în Occident mi-am dat seama că printre nenumăratele minciuni promovate de autorităţile comuniste, se publicau adesea şi multe adevăruri, dar posibilităţile de a separa în acest context grâul de neghină erau, cel puţin pentru un adolescent ca mine, destul de limitate. Aşa că am optat pentru soluţia cea mai simplă şi, în opinia mea, mai puţin nocivă.

Într-o societate cu presă liberă problema se complică. Si dacă în general avem uneori anumite rezerve când citim un articol sau auzim o relatare, ele dispar aproape cu totul când vedem imagini la televiziune. „Am văzut cu ochii mei”! Dar ce ai văzut? Ce a vrut reporterul să vezi, nu ai văzut ce s-a întîmplat înainte sau după imaginile filmate. Nu vreau să spun aici că reporterul respectiv a fost de rea credinţă ci doar că ar putea, chiar fără să fie conştient, să proiecteze propiile lui idei preconcepute, să facă o anumită propagandă.

Mă aflam într-o vizită în Israel în timpul recentului conflict din Gaza şi am urmărit relatarea evenimentelor la mai multe posturi de televiziune israeliene, britanice,franceze şi americane. Având ochiul format de profesiunea pe care am practicat-o toată viaţa, mi-am dat seama că pentru a obţine o imagine cât mai realistă a situației trebuia să le urmăreşti pe toate. Dar câtă lume are timpul şi posibilitatea fizică necesare pentru acest lucru? In schimb, fiecare telespectator a asimilat probabil informaţiile postului de televiziune la care s-a uitat şi le-a repetat poate ulterior rudelor sau prietenilor. Ori nu era tabloul complet.

Este o dilemă care m-a preocupat mulţi ani de zile pe când lucram la BBC., şi în anii 70 am discutat-o cu Anatol Goldberg, comentatorul şef al secţiilor est europene, unul din fondatorii secţiei în limba rusă a BBC.

-Anatol, BBC nu face propagandă, nu-i aşa? l-am întrebat.
-Dorian, nu fi naiv, mi-a răspuns el. Totul în viaţa asta este propagandă. Când faci un compliment soţiei, tot propagandă este. Depinde însă ce fel de propagandă faci. Radio Moscova face propagandă proastă, BBC face propagandă bună, în favoarea adevărului, libertăţii, drepturilor omului, etc.

Deci şi eu eram vânzător! Singura consolare era că nu vindeam un produs unic ci o largă varietate. Exprimam cât mai multe puncte de vedere, invitând ascultătorii să-şi formeze singuri opinia.

Acum, nu mai lucrez la BBC şi am mai mult timp liber să văd ce vând celelalte mijloace de informare, şi nu doar cele în limba română ci şi cele în engleză, franceză, italiană, etc. Şi marfa etalată de acestea nu mi se pare de bună calitate. De la buletine de ştiri şi reportaje extrem de scurte, redactate într-un limbaj în cel mai bun caz simplist, la programe „distractive” sau de „Reality TV” de genul Big Brother pline de vulgaritate, cuvinte „tari” ca să nu spun obscene şi înjurături, la dezinformare pur şi simplu, acestea sunt „produsele” care ni se oferă.

Sunt mulţi care refuză să le „cumpere”. Pericolul mare este însă pentru cei tineri, care nu-şi amintesc că a fost odată o perioadă în care umoriştii nu trebuiau să pronunţe cuvântul „fuck” la fiecare câteva secunde ca să facă publicul să râdă, când incisivitatea intervievatorilor nu friza obrăznicia, când dezacordul cu un adversar politic nu se exprima prin aruncarea unui pahar cu apă în obrazul lui, etc. etc. Astăzi, din păcate, manifestările de acest gen, nu mai stârnesc profunda indignare.

Ei bine, eu unul refuz să fiu consumator!

Dar cine ştie? Poate sunt eu prea bătrân!

Dorian Galbinski a fost cel mai longeviv jurnalist din istoria redacției române a BBC, unde a lucrat între 1970 și 2008.

Dreapta naționalistă și religioșii favoriți în alegerile parlamentare din Israel

februarie 7th, 2009
Knesset-ul are mari șanse să fie dominat de dreapta și de religioșiKnesset-ul are mari șanse să fie dominat de dreapta și de religioși

Marți 10 februarie israelienii vor alege al 18-lea Knesset (parlamentul unicameral) din istoria de 61 de ani a țării, lupta pentru întâietate purtându-se între partidul Likud al fostului premier Binyamin Netanyahu și partidul Kadima, condus de ministrul de externe, Tzipi Livni.

Cele 120 de mandate parlamentare vor fi distribuite pe baza reprezentării proporționale, iar sondajele indică faptul că niciun partid nu va depăși 30 de mandate.

Ocuparea primului loc este esențială, deoarce liderul celui mai numeros partid va fi desemnat de președintele țării, Shimon Peres, să formeze viitoarea coaliție de guvernământ.

În afară de Likud și Kadima, alte două partide au fost în avanscena campaniei: Israel Beitenu (Israel Casa Noastră), condus de Avigdor Lieberman, și Partidul Muncii, condus de ministrul apărării și fostul premier Ehud Barak.

Alegerile au fost convocate ca urmare a eșecului doamnei Livni de a forma o nouă coaliție de guvernare, după alegerea ei în fruntea partidului Kadima, ca urmare a retragerii premierului Ehud Olmert, acuzat de mai mulți ani de implicare în afaceri de corupție.

Campania a fost dominată de intervenția militară a Israelului în Gaza din decembrie trecut și ianuarie anul acesta și de relația majorității evreești cu minoritatea arabo-palestinienă din statul Israel.

Plasat constant în fruntea sondajelor, Likud (dreapta naționalistă moderată, 12 mandate în actualul parlament) promite o sistare a negocierilor de pace cu palestinienii, pe care le consideră un eșec. Partidul este creditat de media sondajelor publicată de ziarul Jerusalem Post cu 30 de mandate.

Principalul partid de guvernământ Kadima (centrist, 29 de mandate) este singura formațiune în afară de Likud și Partidul Muncii care s-a clasat pe primul loc într-un scrutin parlamentar, în 2006. Partidul a fost format în 2005 de fostul premier Ariel Sharon, care a părăsit Likudul, ca urmare a evacuării unilaterale a fâșiei Gaza, mișcare căreia Likudul i s-a opus atunci. La Kadima au aderat personalități de frunte din Likud, dar și din Partidul Muncii. În ianuarie 2006, Sharon a suferit un atac vascular cerebral, intrând în comă, din stare în care se află și în prezent, iar conducerea partidului și a guvernului au trecut în mână lui Ehud Olmert. Kadima este creditat în media sondajelor cu 25 de mandate.

Surpriza acestei campanii o constituie Israel Beitenu (dreapta naționalistă radicală, 11 mandate), condusă de fostul consilier al lui Netanyahu, Avigdor Lieberman (născut la Chișinău în 1958 și emigrat în Israel în 1978). Acerst partid, creditat în sondaje în medie cu 14 mandate, a susținut condiționarea cetățeniei arabilor (palestinienilor) israelieni, care reprezintă 18% din populația țării, de loialitatea lor. Netanyahu nu a criticat această politică extrem de controversată.

Partidul Muncii (social democrat, 19 mandate), care s-a aflat la cârma țării timp de peste jumătate din perioada scursă de la înființarea statului în 1948, a ajuns o umbră a partidului condus de Ben Gurion, Golda Meir sau Ițhak Rabin, fiind creditat în sondaje cu doar 15 mandate, ceea ce ar constitui cel mai slab rezultat al său din istorie.

Dintre celelalte partide se remarcă SHAS (religios sefard, 12 mandate), creditat cu 10 mandate în sondaje. Partidul, care are ca lider spiritual pe rabinul de 88 de ani Ovadia Yosef, se adresează evreilor originari din țările musulmane, din nordul Africii și Orientul Mijlociu, dar și din Etiopia și Asia Centrală, îi surprinde în permanență pe comentatori cu durabilitatea sa. SHAS a petrecut 15 din ultimii 25 de ani de la înființare ca parte a unor coaliții guvernamentale, extrăgând ca preț al sprijinului său fonduri pe care le-a canalizat către electoratul său, în majoritate din păturile defavorizate ale societății.

În orice caz, dreapta naționalistă și religioșii – la care se mai adaugă Unitatea Torei (ultra-ortodox așkenaz), Uniunea Națională (naționaliști radicali) și Casa Evreiască (sionist religios) – este creditată cu circa 65 de mandate în media sondajelor publicată de Jerusalem Post.

Alianța dinte Kadima și Partidul Muncii mai poate conta doar pe Meretz (stânga radicală) creditat cu 6 mandate. Cele trei partide arabe – Reînnoirea Arabă, Hadash și Adunarea Națională Democratică – care obțin de regulă 10 mandate împreună – ar putea fi afectate de un boicot parțial din partea electoratului arab.

În concluzie, chiar dacă partidul Kadima se clasează pe primul loc, e posibil ca Tzipi Livni să întâmpine mari greutăți să formeze o nouă coaliție, în condițiile unui Knesset pe care sondajele îl prezic ca fiind dominat de partidele naționaliste și cele religioase, puțin sau deloc dispuse la compromisuri cu palestinienii și cu lumea arabă.

“Eu am refuzat Turneul celor Şase Naţiuni!“ – o declarație stupefiantă

februarie 7th, 2009

\”Eu am refuzat Turneul celor Şase Naţiuni!\”

este declaratia D-lui Viorel Morariu actualul presedinte de onoare al FRR, persoana cea mai influenta a rugbyului nostru, prezent constant la varf in ultimii 60 de ani. (aparuta in ziarul Adevarul din 6 februarie 2009).

Sunt perplex de aceasta declaratie, de duritatea si privatiunea adusa rugbyului nostru de acea decizie, ca si de nonsalanta cu care ni se reaminteste parca: „rugbyul romanesc a fost si este la mâna mea”!

Este vorba de o hotarare capitala luata de o persoana in numele intregului nostru rugby. Imi reamintesc de ceva discutii in acele vremuri la aceasta tema, dar ca a fost o invitatie ferma nu am stiut niciodata. Fara indoiala acel moment, acea invitatie, a fost marea sansa ratata a rugbyului romanesc de a prinde un contur la dimensiuna prestigiului de care s-a bucurat in anii ´60, ´70 si ´80. Cat de mult ar fi contat experienta marelui turneu pentru maturizarea si fortificarea activitatii de la noi vedem astazi la nationala Italiei, care, fara sa fi avut cota noastra de valoare de atunci, a crescut din 2000 incoace contând de la an la an tot mai mult în competitia cu celelalte puternice echipe.

In perioada când D-l V. Morariu isi aroga interventia decisiva pentru soarta rugbyului nostru (anii ’80), prin refuzul la invitatia de participare la Turneul celor 6 Natiuni, acesta constituia un fenomen surprinzator prin competitivitatea ce o dovedea; se vorbea cu admiratie in lumea intreaga de „minunea din Carpati”.

Reamintesc doua declaratii, dupa una dintre cele 8 victorii ale noastre asupra redutabilei echipe a Frantei (15-0/1980):

- Alun Richards (Ţara Galilor), arbitrul jocului: Echipa D-stră se bucură pe bună dreptate, deoarece astăzi se numără printre cele mai bune din lume, iar dacă Turneul celor 5 Naţiuni ar fi de 6 cu siguranţă că 15-le român s-ar număra printre fruntaşi;

- Marcel Laurent, vicepreşedinte al FFR: Federaţia Română este o învingătoare merituoasă, incontestabilă. Progresul acesteia despre care vorbeşte întreaga lume a rugbyului este tot mai vizibil, situând-o printre vârfurile acestui sport.

Argumentele mentionate in sustinerea deciziei de refuzare a invitatiei sunt discutabile.

In primul rand, cota de apreciere a rugbyului in sportul românesc era maxima inscriindu-se perfect in politica partidului comunist de exprimare internationala a tot ce aveam mai bun, iar presedintele federatiei cu o pozitie de varf în stat si partid (Emil Draganescu), bine sfatuit era capabil sa obtina o sustinere corespunzatoare.

Numarul mic de jucatori invocat, drept impediment pentru competitivitatea nationalei pe durata turneului, poate fi combatut fie prin capacitatea fizica deosebita a jucatorilor nostri (vezi turneele echipei nationale in Marea Britanie si Franta chiar cu sapte jocuri tari, inclusiv cu joc-test, intr-un timp extrem de scurt, 18-20 zile!), fie prin existenta unor selectionate secundare („B”, Sindicala sau Studenteasca) ce cu un proces atent de instruire puteau constitui un rezervor valoros de jucatori. Dovada concreta: chiar la prima victorie asupra Frantei (11-5/1960), in timp ce lotul de 26 jucatori al primei reprezentative se pregatea pentru acel obiectiv, calendarul international al federatiei (cu 3 jocuri test si tot atatea victorii) a fost sustinut de echipa B.

Dificultatile de organizare a jocurilor la noi din cauza climei neprielnice din lunile februarie-martie, sau slaba asistenta ce ar fi afectat cota de beneficii (sa nu uitam ca in acele timpuri am detinut, totusi, un record mondial de asistenta la un joc: 95.000 spectatori la jocul Romania-Franta/1957!), fara indoiala erau reale dar nu fara iesire. Cu o alta viziune si interes, mai de curand, Argentina a facut demersuri serioase pentru a fi acceptata in turneul european, oferindu-se sa joace toate jocurile in deplasare; s-au gasit si cateva propuneri serioase de puternice municipialitati pentru gazduirea jocurilor din organizarea acesteia.

Marcat si de nostalgia marilor victorii ce le-am trait, reamintesc animatia lumii rugbyului data de reusitele internationale, cum si arzatoarea dorinta de a ne vedea reprezentativa in celebrul turneu, tot inclin sa cred ca polemica declaratie este o eroare jurnalistica. Si nu ma indoiesc ca emblematicul nostru om de rugby ar fi raspuns cu acel refuz (au fost in deciziile sale destule alte echivocuri), ci de faptul ca ar fi existat o invitatie ferma de participare la turneu. Spun asta avand in vedere ca dupa anularea in utima instanta de catre partidul comunist a celui de al 3-lea turneu in Marea Britanie a Selectionatei Bucurestiului, vreo 20 de ani britanicii au suspendat orice relatie cu noi.

Sunt cu atat mai surprins de refuzarea unei perspective nebanuite a jocului la noi, cu cat atuul inaltului conducator (FRR, FIRA/AER, IRB etc.) se zice ca a fost, si este, abilitatea si diplomatia cu care a promovat rugbyul nostru in lume!

Vasile Constantin-Mao este unul dintre cei mai reputați antrenori din rugby-ul românesc.

Magda Cârneci – “Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989″

februarie 6th, 2009

Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989
Magda Cârneci
Aujourd’hui l’Europe
ARTS, ESTHÉTIQUE, VIE CULTURELLE POLITIQUE EUROPE Roumanie.
2007 • 282 pagini
24 euro

Luna aprilie 2007 a fost marcată de o interesantă apariţie la Editura L’Harmattan: «Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989» de Magda Cârneci.

Cunoscută publicului din România, Magda Cârneci este scriitor, eseist şi doctor în istoria artei (EHESS – École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris, 1997).
Cercetător la Institutul de Istorie al Artei al Academiei române până în 2001, lector de limba română la INALCO (Institut national des langues et civilisations orientales), Paris, până în anul 2005, Magda Cârneci este în prezent directoarea Institutului cultural român din Paris.

Pe Magda Cârneci o întâlnim ca autor a mai multor volume de poezie şi proză : Texts on Postmodernism (Bucureşti, Paralela 45, 1999 în engleză), Artele plastice în România 1945-1989 (Bucureşti, Meridiane, 2000), Haosmos şi alte poeme (Bucureşti, Paralela 45, 2004); Poetrix. Texte despre poezie şi alte eseuri (Bucureşti, Paralela 45, 2002) ; Poeme politice (Botoşani, Axa, 2000); Poeme / Poems, (Bucureşti, Paralela 45, 1999); Psaume, (Marseille, Autre Temps, 1997); Arta anilor ’80. Texte despre postmodernism (Bucureşti, Litera, 1996); Lucian Grigorescu, (Bucureşti, Meridiane, 1989); O tăcere asurzitoare (Bucureşti, Eminescu, 1985); Hipermateria (Bucureşti, Cartea Românească, 1980) şi prezentă într-o serie de antologii în limba română sau franceză.
A mai colaborat la «Perspectives roumaines. Du post-communisme a l’intégration européenne» volum coordonat de Catherine Durandin, Paris, L’Harmattan, 2004.

Zona de interes ştiinţific abordată de Magda Cârneci o reprezintă cu predilecţie artele vizuale ale Europei de Est în perioada secolului al XX-lea de la avantgardă la postmodernism.

«Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989» cuprinde patru capitole: “Le réalisme socialiste”; “La liberalisation culturelle 1965-1974″; “Le déclin qui ouvre les portes 1975-1989″; “Conclusions: Art et politique sous le communisme –quelques distinctions nécessaires.”

De la Boris Caragea, Corneliu Baba, Constantin Baraschi până la artiştii contemporani oportunişti dinainte de 1989, de la compoziţiile tematice la cele omagiale dedicate regimului şi conducătorilor acestuia, de la «realismul socialism» la «comunismul naţional» al «epocii de aur» până la noţiunile exemplificate de Artă de Stat, Artă oficială şi Artă alternativă, Magda Cârneci propune o analiză obiectivă a fenomenului artistic din România în arealul Europei de Est.

În volum sunt evidenţiate curentele semnificative din această perioadă precum şi conformiştii şi mercenarii din arta acestor decenii din România faţă în faţă cu rigorile morale ale Artei.
Angajamentul artistic politizat este confruntat cu neo-expresionismul şi totalitarismul cultural existent în Europa de Est, unde modelul ideologic constituie cu predilecţie modelul estetic.

De la «universum» est-comunist la «vocaţia periferică» a culturilor est-europene, Arta îşi redefineşte parcursul încercând să redevină vectorul spiritual al umanităţii.

«Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989» constituie o cardiogramă detaliată a culturii est-europene sub semnul regimurilor totalitare pe care vă invit să o acceptaţi.

Românii din Serbia cer ajutor României

februarie 5th, 2009

Către,

Presedintele României
Senatul României
Camera Deputaţilor
Guvernul Romaniei

Avand în vedere problemele cu care se confruntă minoritatea românească din nord-estul Serbiei în ceea ce priveşte păstrarea identitaţii naţionale şi a conservării valorilor culturale româneşti, în numele celor peste 250.000 români care trăiesc în cele 154 sate româneşti şi alte 48 localităţi mixte, vă rugăm să interveniţi pentru :

1. BISERICA

După căderea Imperiului Otoman în zonele istorice cuprinse între sudul Dunării şi văile Timocului şi Moravei, în 1833, romanii din această parte a Balcanilor aveau 87 biserici şi 17 mânăstiri romaneşti ortodoxe. În anul 2004 la iniţiativa pr. Boian Alexandrovici, la Malainiţa, se construieşte prima biserică românească care a atras asupra acestuia şi a altor români numai necazuri din partea autorităţilor administrative din Negotin şi a celor bisericeşti de la Episcopia sârbă din Timoc. Acestea au intenţionat să demoleze această biserică de credinţă românească, pe ctitor l-au judecat, l-au caterisit pentru curajul său de a gândi şi vorbi cuvântul lui Dumnezeu în limba română şi l-au şi condamnat la trei luni închisoare pentru că a îndrăznit să construiască această biserică. Acum prin aceiaşi odisee trecem cu cea de-a doua biserică a cărei temelie, în această săptămână, urmează să fie demolată.

În consecinţă vă rugăm să interveniţi în baza tratatelor dintre cele două ţări vecine – România-Serbia – pentru ca aşa ceva să nu se întâmple, să grăbiţi întâlnirea comisiei mixte a celor două biserici ortodoxe surori – BOR şi BOS pentru consolidarea unor înţelegeri şi -astfel – a obţinerii dreptului românilor din Timoc la slujbe în limba maternă (limba românească) şi în propriile biserici.

2. ÎNVĂŢĂMÂNTUL

La nivel parlamentar să sprijiniţi comunitatea românească în înfiinţarea unor clase în şcolile din loca-
lităţile în care părinţii copiilor în clasele I-IV să înveţe în limba română sau să se introducă în programa şcolară cursurile de învăţare în limba maternă.

În acest context vă rugăm să sprijiniţi demersurile noastre pe lângă autorităţile sârbe, să susţineţi tipărirea de manuale în limba română şi să determinaţi –în baza vechilor tradiţii-autorităţile sârbe să ne respecte dreptul la promovarea limbii române în rândul tinerelor generaţii.

3. MASS-MEDIA

Rolul acesteia în rândul minorităţii este deosebit. Atât în ceea ce priveşte conservarea limbii, a tradiţiilor culturale româneşti. Susţinerea acesteia ar conduce la păstrarea fiinţei naţionale în Timoc. Agenţia de presă TIMOC-PRESS, singura entitate cultural-publicistică a reuşit să menţină trează dorinţa de afirmare a minorităţii româneşti. În timpul din urmă piedicile financiare sunt pe cale de a stopa orice iniţiativă de a noastră de a mai rezista pe baricadă.

De aceea solicităm ajutor pentru continuarea eforturilor noastre de a ne menţine în viaţă, de a învinge orice oprelişti şi a ne continua munca de românizare începută, de a arăta lumii cine am fost, care ne este istoria, ce vrem şi care nu sunt valorile.

4. PROIECTE

De-a lungul ultimilor ani am decis promovarea mai multor proiecte, atât în ceea ce priveşte biserica, învăţământul şi mass-media, deci esenţiale pentru păstrarea fiinţei naţionale, dar din partea organismelor, a instituţiilor române, sprijinul nu a fost la înălţime. Vrem să avem publicaţii, biserici, şcoli, cărţi româneşti.

Dar toate acestea sunt imposibile dacă nu suntem sprijiniţi financiar, dacă nu ni se acordă o minimă atenţie, astfel încât să supravieţuim cultural, să ni se asigure condiţii favorabile, decente, de a ne desfăşura activitatea pentru triumful a tot ce este românesc în Timocul Sârbesc.

Toate acestea sunt strigătul de disperare al românilor care trăiesc în dreapta Dunării, care nu vor altceva decât să-şi păstreze identitatea românească.

Duşan Pârvulovici este Directorul Federaţiei Românilor din Serbia

2009 – Anul International al Astronomiei

februarie 5th, 2009

BUCURESTI, 04 Februarie 2009 – In anul 2009 se implinesc 400 de ani de cand Galileo Galilei a indreptat pentru prima data o luneta catre bolta instelata si a facut posibile descoperiri astronomice uluitoare care au schimbat pentru totdeauna conceptia omenirii despre lume.

Pentru a marca acest eveniment, dar si importanta astronomiei ca stiinta, a 62-a Adunare Generala a ONU a declarat 2009 drept An International al Astronomiei. ONU a desemnat UNESCO drept agentie coordonatoare a activitatilor care se vor desfasura in acest cadru in colaborare cu Uniunea Astronomica Internationala (UAI) – prima asociatie internationala a unor oameni de stiinta realizata dupa Primul Razboi Mondial – , organizatie din care Romania face parte. Anul International al Astronomiei a fost lansat la sediul UNESCO Paris in zilele de 15 si 16 ianuarie 2009

Anul International al Astronomiei 2009 – AIA2009 – are ca scop atat marcarea saltului monumental realizat in stiinta, cat si descrierea astronomiei ca un efort stiintific global pasnic, care uneste astronomii intr-o familie internationala, multiculturala, de oameni de stiinta care lucreaza impreuna pentru a gasi raspunsuri la unele dintre cele mai importante intrebari pe care le-a pus vreodata omenirea. AIA2009 va fi o sarbatoare mondiala a astronomiei si a contributiilor sale pentru societate si cultura, stimuland interesul intregii lumi pentru astronomie si pentru stiinta in general.

Fiind focalizata in special pe tineret, actiunea AIA va servi drept platforma pentru informarea publicului despre ultimele descoperiri ale astronomiei, subliniindu-se in acelasi timp atat rolul esential al astronomiei in cunoastere cat si contributiile sale remarcabile la rezolvarea problemelor globale.

Comisia Nationala a Romaniei pentru UNESCO, in colaborare cu Comitetului Roman pentru Anul International al Astronomiei in Romania, marcheaza deschiderea la Sibiu a Anului International al Astronomiei in Romania printr-un program care va cuprinde :

- seminarul international “Intrebari esentiale despre UNIVERS“, 6-7 februarie, Biblioteca ASTRA; in deschidere, domnul academician Basarab Nicolescu va sustine o conferinta publica cu aceeasi tema – 6 februarie, ora 9.15, Sala de conferinte a Bibliotecii Astra din Sibiu;
- un moment festiv de semnare a Protocoalelor de colaborare pentru Anul International al Astronomiei 2009 intre CNR UNESCO si Consiliile Judetean si Municipal Sibiu, moment care va avea loc la ora 11.45 la Primaria Sibiu si la care vor participa: Dl. Sergiu NISTOR, Secretar General al CNR UNESCO, dl. Nicolae MANOLESCU, ambasador al Romaniei la UNESCO, dl. Marius IOSIFESCU, vicepresedinte al Academiei Romane, dna. Astrid FODOR, viceprimar al municipiului Sibiu, dl. Martin BOTTESCH, Presedintele Consiliului Judetean Sibiu, dna Magda STAVINSCHI, punct focal AIA 2009 pentru Romania, oaspeti de peste hotare.
- un moment spectaculos, lansarea de rachete si inaltarea unui balon AIA 2009, intre orele 12.45 -13.15 in Piata Mare din Sibiu :
- o reuniune de lucru a Comitetuluii National Roman pentru Anul International al Astronomiei 2009.

Astronomia este cea mai veche stiinta a omenirii. De-a lungul timpului astronomia a jucat un rol important in cele mai multe culturi, iar astazi continua sa fie o deschizatoare de drumuri. Este suficient sa amintim doar cateva aplicatii ale astronomiei: masurarea exacta a timpului, calculul si alcatuirea calendarelor de folosinta curenta, stabilirea hartilor geografice si topografice, metodele de orientare astronomica, previziunea fenomenelor astronomice, studiul miscarilor aparente si reale ale corpurilor ceresti, studiul structurii fizice a corpurilor ceresti si al compozitiei lor chimice, studiul interactiunilor gravitationale, radiative, magnetice, ale corpurilor ceresti, utilizarea satelitilor artificiali, statiilor spatiale si navelor cosmice pentru realizarea de experiente si cercetarea Pamantului si a materiei extraterestre (predictii meteorologice, teledetectie, telecomunicatii etc.), studiul interactiunii fenomenelor solare cu cele terestre si problema captarii energiei solare (conversia energiei), studiul structurii interne a Soarelui si a stelelor, in vederea realizarii unui reactor de fuziune nucleara, urmarirea asteroizilor care au traiectorii periculoase pentru Terra si stabilirea unor metode eficiente pentru inlaturarea unor posibile coliziuni cu Pamantul, efectuarea unor experimente pentru extinderea cunoasterii umane. Cu aceasta paleta de aplicatii practice din ce in ce mai eficiente economic, astronomia ofera posibilitatea unei game diverse de formari profesionale , in prezent si in perspectiva deceniilor viitoare.

Astronomia a contribuit si contribuie la dezvoltarea stiintelor fundamentale, a matematicii, fizicii, biologiei, geografiei, geologiei, ecologiei, filosofiei, economiei, dar si a stiintelor umaniste, fiind – alaturi de genetica si informatica – una dintre din cele mai dinamice stiinte. Prin aceasta abordare interdisciplinara, astronomia si astrofizica contribuie la formarea unei gandiri stiintifice unitare, foarte utila unei societati in continua globalizare.

Istoria astronomiei este extrem de instructiva, in expunerea dezvoltarii oglindindu-se insasi dezvoltarea spiritului omenesc. Castigul adus de acest studiu este, in primul rand, un castig intelectual. Mai mult, ea ajuta la conservarea patrimoniului cultural mondial, din care astronomia face parte.

Contributia cunoasterii astronomice romanesti la acest patrimoniu mondial este remarcabila, presarata de multe prioritati mondiale. Ea porneste din mileniul I, cu sanctuarul dacic din Gradistea Muncelului, continua cu episcopul Ioan Vitez, fondatorul Observatorului de la Oradea in anul 1445, cu Johannes Honterus, autor la 1548 de manuale de cosmografie, cu Conrad Haas care pe la 1550 foloseste primul denumirea de racheta in trepte, cu Spiru Haret, Constantin Gogu, Nicolae Coculescu si Nicolae Donici, cu infiintarea la 1908 a Observatoarelor Astronomice de la Bucuresti si Dubasari si continua in anii nostri cu aparitia primului satelit artificial de creatie romaneasca. Cu toate ca Astronomia nu mai este disciplina obligatorie in curriculumul scolar, incepand cu anul 2003 Romania participa la Olimpiada Internationala de Astronomie inregistrand rezultate notabile la editiile din 2004 (Ucraina, 2 medalii), 2006 (India, 2 medalii), 2007 (Ucraina, 5 medalii) si 2008 (Italia, 4 medalii), unele chiar de aur.

Printre marile evenimente planificate pentru acest An se numara proiect
ele: 100 ore de astronomie pe tot globul, in 2-5 aprilie, Galileoscopul, care isi propune sa ofere milioane de telescoape simple, accesibile, usor de asamblat si utilizat; De la Pamant la Univers, Cunoasterea Universului; a 19-a Noapte a Stelelor pe data de 24-26 iulie, etc. UNESCO isi propune sa incurajeze toate statele membre sa participe la acest eveniment si sa organizeze actiuni la orice nivel menite sa promoveze accesul la noile cunostinte si experiente ale observarii astronomice.

Legaturi utile :
• Broadcast live of the opening ceremony
• More information on Year of Astronomy

http://www.astro.ro/IYA2009.html

Institutul Astronomic al Academiei Romane
Str. Cutitul de Argint 5, RO-040557, Bucuresti, Romania
Dr. Magda Stavinschi

O naţiune, două state medievale: conflictele dintre Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVII

februarie 5th, 2009

Evul mediu a fost şi continuă să fie perceput de publicul larg ca un timp al luptelor eroice pentru apărarea patriei sau a credinţei, în care suveranii şi cavalerii se disting prin fapte de arme şi şi norme de conduită de natură să-i transforme în idealuri morale pentru contemporani. O asemenea percepţie s-a născut în ambianţa intelectuală a romantismului european, istoricii şi autorii literari căutând să identifice în fragmentele unui trecut ce abia începea să fie reconstituit cu mijloacele scrisului istoric critic, notele definitorii ale acelui volksgeist invocat de paradigma herderiană. Dacă scepticismul abordărilor pozitiviste a fost de natură să nuanţeze imaginea idilică asupra realităţilor medievale, fenomenul a vizat categoriile instruite ale societăţii, şi acestea doar în limitele unui interes concret pentru cunoaşterea istoriei cât mai apropiate de adevăr.

Confruntările care i-au opus pe francezi germanilor, pe aceştia din urmă cehilor, pe polonezi ruşilor sau pe români maghiarilor, au determinat o investigaţie mai elaborată asupra trecutului, dar şi un mai ferm ataşament al comunităţilor etnice faţă de oameni şi fapte asumate ca valori ale patrimoniului identitar. Chiar dacă studiile medievale sunt orientate mai curând spre cunoaşterea structurilor şi fenomenelor în durată lungă, lăsând într-un plan secund factologia, manualele de istorie rămân fidele tradiţiei unei istorii constând într-o succesiune de date, războaie şi revoluţii, în care evocarea unor figuri intrate în legendă devine singurul mijloc de captare a interesului cititorilor.

Din această perspectivă, o temă precum rivalităţile care au escaladat adeseori în conflicte armate care au marcat relaţiile dintre Moldova şi Ţara Românească devine dacă nu prohibită, cel puţin greu de abordat, chiar în absenţa unei presiuni oficiale nemijlocite. Cu toată detaşarea dată de trecerea timpului, avem dificultăţi să acceptăm un trecut mai puţin idealizat, în care aceia care i-au învins pe turcii cuceritori ai Constantinopolului, pe tătari, maghiari sau polonezi, şi-au înfruntat pe câmpul de luptă şi fraţii de aceeaşi limbă şi lege, de care îi separau interesele de moment. Rivalitatea moldo-munteană nu s-a eliberat cu totul de presiunea unor intenţionalităţi politice, câtă vreme tema unei identităţi etnice moldoveneşti îşi mai găseşte adepţi în unele spaţii istoriografice.

Fondatorii istoriografiei româneşti moderne, credincioşi aspiraţiei către o istorie obiectivă, au evocat asemenea momente cu destule rezerve, căutând să le explice prin cauzalităţi externe sau prin disensiunile obişnuite între capetele încoronate ale vremii. Numeroşi autori s-au simţit tentaţi să devină ei înşişi parte în conflict, identificându-se cu unul sau altul dintre protagoniştii acestor confruntări. Propaganda comunistă a exclus aproape complet astfel de subiecte din sfera de interes a istoriei românilor. Imaginea unei lumi româneşti divizate din punct de vedere politic şi cu manifestări pluraliste distona în prea mare măsură cu ideea unei naţiuni române aflată în luptă cu marile puteri vecine şi cu exploatatorii din interior, pentru unitate şi libertate. În plus, orice contestare a puterii domneşti, cu care se căutau echivalenţe simbolice, putea da naştere la stări de spirit prea subversive într-o ambianţă totalitară.

Evul mediu românesc a fost plasat sub auspiciile conceptului de conştiinţă de neam, menit să substituie realităţile pe care istoricii occidentali le-au subsumat celui de naţiune medievală. Atunci când disputele dintre domnii români nu puteau fi evitate, ele deveneau aspecte ale luptelor dintre facţiunile boiereşti sau expresii ale unor acte de trădare. De acest din urmă tratament au beneficiat personalităţi de talia Movileştilor sau a lui Vasile Lupu.

Odată cu eliberarea de vechile clişee, în contextul cultural din anii 90, s-au manifestat şi reacţii disproporţionate, în sensul tentativelor de destructurare a tot ce s-a scris până acum, ori al restituirii unei istorii a românilor marcată de conflicte interne şi de mediocritate politică. În aceeaşi direcţie, s-a pus problema existenţei sau inexistenţei manifestărilor identitare în rândul românilor, chestiune aflată încă în dezbaterea mediilor de specialitate. Actele de frondă faţă de interpretările canonice ale trecutului nu justifică totuşi negarea unor tendinţe şi procese istorice, documentate în condiţii vitrege prin eforturile unor specialişti care n-au abdicat de la valorile spiritului critic. În ultimă analiză, protagoniştii unor episoade controversate nu sunt responsabili de faptul că semnificaţiile demersurilor lor politice şi militare au fost instrumentalizate de discursul politic contemporan.

Fără a avea pretenţia de a epuiza subiectul în aceste câteva rânduri, sunt necesare câteva clarificări ale conceptelor cu care operează istoriografia contemporană. Naţiunea medievală nu poate fi identificată cu forma clasică pe care această formă de agregare a comunităţilor umane a cunoscut-o în evul de mijloc.

Conceptul de natio a fost asumat de slexicul medieval pe filiera creştină care a asigurat transferul terminologiei latine clasice asupra noilor realităţi ale lumii născute pe ruinele vechiului orbis romanus. Vitalitatea şi în cele din urmă impunerea ca marcă a identităţii etnice în majoritatea limbilor europene s-a datorat tocmai caracterului său plurivalent, încorporând atât ideea originii familiale,, cu conţinut etnic implicit, cât şi o accepţie socială distinctă. Oamenii instruiţi ai evului mediu au dat naţiunii diverse, reflecţia pe această temă culminând în epoca dezbaterilor conciliare de la Pisa şi Konstanz şi a revoluţiei husite. Dacă magistrul Ieronim de Praga includea în cadrele natio totalitatea membrilor comunităţii, dincolo de diferenţierile sociale, prelaţii englezi şi francezi operau o distincţie majoră între naţiunile generale, definite prin originea, reală sau presupusă, din strămoşi comuni, locuirea unui teritoriu moştenit de la aceştia, relativa unitate lingvistică şi de credinţă . Originea familială, cu aspectul său etno-lingvistic implicit, era importantă pentru evul mediu. Precum Tatăl, aşa şi Fiul, era una din paradigmele spiritului acelor vremuri, cel puţin sub aspectul teoriei. Faptul avea consecinţe directe asupra destinului individual şi colectiv, coroanele şi privilegiile, libertatea şi patrimoniul, se moşteneau în virtutea descendenţei.

Expresia livrescă a acestei realităţi este dată de cronicile şi gestele medievale, care invocă în serviciul unor cauze contemporane, originea ilustră a comanditarilor sau a comunităţilor etnice aflate sub autoritatea acestora din urmă. Oricât de tentante ar fi extrapolările în relaţie cu modernitatea, trebuie precizat faptul că naţiunea medievală este doar una din formele de solidaritate care guvernau viaţa omului medieval. În afara solidarităţii etnice, acţionau în direcţia potenţării sau inhibării ei afinităţi sociale, religioase, regionale sau patrimoniale. Manifestări ale solidarităţii şi conştiinţei etnice au fost documentate în cazul majorităţii naţiunilor, iar azi puţini istorici mai contestă apartenenţa acestora la spiritul medieval . Expresii ale unor astfel de sensibilităţi au fost propuse şi în ceea ce-i priveşte pe români, fiind evidenţiată conştiinţa şi preocupările pentru propria origine, solidarităţile confesionale transfrontaliere şi de la un anumit moment, tendinţe de confederare politică.

Chiar dacă precaritatea surselor lasă muncii în arhive şansa unor noi încheieri pe această temă, o conştiinţă identitară a românilor nu a însemnat şi nu putea însemna o premisă a loialismului etatic. Inexistenţa unei similitudini între specificul identitar şi raporturile de putere este specifică şi altor naţiuni europene. Patriotismul militant ce s-a manifestat în Franţa la începutul secolului al XIV-lea nu a fost de natură să inhibe rivalitatea franco-burgundă şi războiul civil ce i-a dat expresie, tocmai în momentul în care inamicul englez triumfa asupra celor care îi refuzaseră succesiunea lui Edward al III-lea pe temeiul legii salice şi al drepturilor naţiunii franceze. Chiar istoricii sceptici cu privire la existenţa reală a naţiunii medievale recunosc în cazul ruşilor existenţa unui ataşament primar, aproape vegetativ, faţă de pământul rusesc şi credinţa rusă. Cu toate acestea, principii Moscovei şi marii duci rusificaţi ai Lituaniei s-au înfruntat în războaie pe durata câtorva secole pentru refacerea vechiului ansamblu politic al Ruricizilor. Loialităţile politice n-au alterat sentimentul patriotic al protagoniştilor, iar o dovadă în acest sens este furnizată de dramaturgia engleză elisabetană. Discursurile atribuite de Shakespeare protagoniştilor unor rebeliuni şi uzurpări sunt mult mai bogate în semnificaţii identitare decât tiradele naţionaliste contemporane.

În ceea ce priveşte realităţile româneşti, secolul al XIV-lea a însemnat naşterea a două entităţi politice, Ţara Românească şi Moldova. Geneza lor se circumscrie tipologiei generale de evoluţie a statelor medievale, centralizarea puterii şi afirmarea sa prin succesul militar, integrarea în ordinea politică şi spirituală prin consacrarea structurilor ecleziastice prin intercesia patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. Fenomene cu impact local precum transferul demografic şi instituţional de peste munţi şi mai ales constituirea etatică prin subordonarea unor poli regionali de putere, se cer a fi aprofundate în viitor. Studiile medieviste româneşti au examinat problema constituirii a două state româneşti, găsind explicaţii în condiţionările politice externe sau în dinamica economică a regiunii . Indiferent de circumstanţe, proximitatea crea ca pretutindeni în evul mediu, premisele unor relaţii conflictuale.

Chiar dacă societatea românească nu a cunoscut formele feudale clasice apusene, privilegiile sociale şi puterea politică se legitimau în raţiunea militară. Vitejii şi slujitorii munteni şi moldoveni sunt echivalenţi ai aşa-numitor bellatores, la care se referă norma medievală a societăţii tripartite. Cea mai vizibilă formă de expresie a autorităţii era capacitatea de a asigura supuşilor securitatea şi resurse . Dacă integrarea, cu ezitări iniţiale din partea puterii, în cadrele bisericii ortodoxe şi presiunile de la frontiere erau de natură să ofere o bază pentru colaborare între cele două state româneşti, existau suficiente elemente care să le aducă în conflict.

Primul şi cel mai important dintre acestea au fost înseşi relaţiile de putere. În măsura în care o domnie se consolida în plan intern, resimţea tendinţa obiectivă în a exercita un anume patronaj asupra principatului vecin. În ecuaţia internă, jucau un rol activ şi raporturile cu regatele apostolice vecine şi mai târziu cu Poarta Otomană. Primul angajament antiotoman al Ţării Româneşti sub Mircea cel Bătrân (1386-1418) a coincis cu un episod conflictual cu Ştefan I al Moldovei, care l-a susţinut pe Vlad Uzurpatorul. Alianţa dintre Mircea şi Alexandru cel Bun, privilegiată de scrisul istoric de la noi, a fost urmată de tentativa domnului moldovean de a-şi subordona Ţara Românească prin susţinerea pretendentului Alexandru Aldea, demers urmat şi de achiziţii teritoriale în zona frontierei. Proiectele de acţiune antiotomană concretizate de Iancu de Hunedoara au însemnat din punct de vedere legal şi în accepţiunea contemporanilor, integrarea principatelor extracarpatice în sfera de autoritate a regatului Ungariei şi transformarea voievozilor acestora în vasali ai Hunedoreanului . Campaniile militare care însoţeau schimbarea domnilor aveau acelaşi caracter distructiv ca orice invazie, ori astfel de episoade nu aveau darul de a câştiga simpatia celor vizaţi. Relaţiile moldo-muntene au evoluat în manieră ambivalentă chiar în condiţiile contemporaneităţii unor eroi ai cruciadei târzii, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare. Dacă ultimul a câştigat tronul cu un aport militar muntean, cele două ţări s-au aflat angajate în disputa pentru controlul cetăţii Chilia, cu importanta sa poziţie în comerţul de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră. Implicarea Moldovei în lupta antiotomană a început la mai bine de un deceniu de la sfârşitul celei de-a doua domnii a lui Vlad Ţepeş, iar o eventuală colaborare odată cu revenirea sa pe tron în 1476 a fost compromisă de asasinarea sa. Intervenţiile lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească, socotite azi expresii ale unui program politic înaintat, au luat forma unor expediţii violente, consemnate ca atare în cronistica vremii şi stârnind resentimentele boierimii muntene. Este cunoscută scrisoarea în care exponenţii acesteia i se adresează în termeni puţin reverenţioşi, reproşându-i încercările de a aduce pe tronul Ţării Româneşti domni nelegitimi. Rivalităţile de aceeaşi natură au implicat şi generaţiile următoare de dinaşti, războiul dintre Bogdan al III-lea al Moldovei şi Radu cel Mare al Ţării Româneşti putând fi evitat doar datorită apelului unor prelaţi la credinţa comună a celor doi principi. Nici integrarea mai strictă a statelor româneşti în ansamblul controlat de sultan nu a atenuat cu totul stările de tensiune.

Noile motivaţii şi-au aflat originea în ambiţia unor familii domnitoare de a controla ambele ţări, în actele de disidenţă ale facţiunilor boiereşti, urmate de exil în masă peste hotare, sau opţiunile diferite în ceea ce priveşte politica externă. Episodul care s-a bucurat de o amplă reflectare istoriografică a fost cel al antagonismului dintre Movileşti şi Mihai Viteazul. Protagoniştii, exponenţi ai unor facţiuni boiereşti, una captivată de modelul libertăţilor din Polonia barocă, pe care le-ar fi dorit translatate pe solul Moldovei, cealaltă interesată în contracararea presiunii otomane prin colaborarea cu Habsburgii, au propus în fapt maniere proprii de realizare a unor proiecte politice româneşti, fundamentate pe realitatea identităţii etnice a moldovenilor şi muntenilor. Concurenţa în demararea unor astfel de proiecte, complicată şi de problema boierimii de origine greacă, a dat naştere la conflictele din secolul al XVII-lea, cunoscând forma unor angajamente militare în timpul lui Matei Basarab şi Vasile Lupu.

Stările conflictuale care au opus de-a lungul secolelor medievale principatele româneşti extracarpatice sunt o parte a trecutului propriu şi merită studiate fără complexe şi prejudecăţi, ca expresii ale unor realităţi specifice şi altor naţiuni şi care, fără a pune în cauză existenţa naţiunii române medievale, ci mai curând îi adaugă faţete remarcabile.

Mediana – O cale de mijloc

februarie 2nd, 2009

Am citit articolul domnului Stefan Maier si am concluzionat o forma cronica de solidaritate, cauzata de gindire si actiune coerent pozitiva, care pune pe ginduri pe cei care ii citesc articolele clare.

In fond ce il leaga sau ce ne leaga de tara incit sa gindim si sa nu respingem o Romania Libera ?

Este numai o nostalgie si o rabufnire a unui concept din secolul al XIX al natiunii tinere ?

Nu care cumva sunt anacronic si nu inteleg ca suntem in anul 2009 cind ar fi mai util sa ne concentram pe o Europa Unita si sa uitam de statele nationale ?

Cred ca ceea ce ne leaga de tara sunt in primul rind oamenii si dorinta ca in acel loc sa nu se dezvolte probleme si incordari care sa dauneze celor cu care suntem solidari si satului mondial din care facem parte.

Ne mai leaga valorile pe care le-a cultivat cei care au trecut si au dat exemplu socant contemporanilor si care indiferent de resentiment au incercat acelasi lucru o intelegere intre oameni.

Imi amintesc de generatiile anterioare care au influienta atit de mult pe oameni, incit peste ani au determinat sa continue sa vrea binele si sa actioneze instinctiv pentru a solidariza pe oameni.

Instinctul al actiune voluntara cu scopul de a face bine trece peste intelegerea personala a religiei si apartenenta nationala sau profesionala.

Daca legenda spune ca intemeietorii romei au fost alaptati de o lupoaica atunci ar putea exista un instict care sa ne ajute sa supravietuim.

Am fost sfatuit cu ani in urma de catre o femeie care se denumea batrina sa nu contrazic intrucit se poate ca cei care vad lucrurile altfel sa fie tentati sa treaca la discutii interminabile si chiar sa aduca argumente indiscutabile cu scop de a-mi schimba parerea.

Ceea ce se impune gindirii majoritatii nu trebuie tulburat intotdeauna ci trebuie reciproc respectata diversitatea.
Cei minoritari ar dori sa nu fie striviti si incadrati in tipare si obligati sa se conformeze.

Cum vremurile tulburi favorizeaza mai mult actiunile cu grad de violenta si impunere si exagerare machivelica, temperarea patimilor si apararea rationalului devin necesare.

Se impune ca cineva sa efectuez serviciul de mediator chiar ci cu un prim scop ca oamenii sa creeze modalitati de comunicare si cunoastere si acorduri.

Medierea nu este ceva usor dar cu cit exista mai multi mediatori calificati cu atit mai bine

Un băiat de zahăr

februarie 2nd, 2009

un băiat de zahăr

secolu ăsta 21 va fi sau nu va fi deloc nu degeaba o zis ainştain ăla am dat să mă ridic însă pisălogu nu mă slăbea defel când şi când producea câte o perlă cum e cea de mai sus mă pufnea râsul nu se supăra continua să turuie ca o moară stricată sunt expresii care în curând vor fi golite de semnificaţie pentru cei tineri poate că omul ce s-a aşezat lângă mine pe bancă într-adevăr are ceva important să-mi transmită ştii ce io de obicei n-am încredere în oameni da cu dumneata cred că nu mă înşel ce zici de terenu ăsta din faţa noastră nu te uita că pământu e sărac nici de fâneaţă nu e prea bun de fapt e o mină de aur dai din cap îţi închipui că-s nebun mai degrabă un pisălog şi un cronofag fără pereche mi-am zis vrând a câta oară să mă ridic şi să plec stai un pic dom’le lasă-mă să-ţi explic afacerea mă uitam exasperat la slăbănogul cu voce dogită la moaca lui de guşter la mărul lui Adam pe care în zadar se chinuia să-l înghită păi ce crezi că de prost l-am revindecat peste câţiva ani terenu ăsta o să valoreze o avere ce zici te bagi am clătinat din cap foarte bine faci că nu te arunci orbeşte îmi repungă oamenii care nu chibzuieşte bine situaţia habar n-ai de câtă vreme tot stau şi mă gândesc cum să fac fii atent vezi cum se întinde oraşul cât de curând terenurile o să fie aşa de scumpe că dacă ieşi pe piaţă cu pârloagele astea pe care să le împarţi în parcele de o mie de metri pătraţi o să le vinzi ca pe pâinea caldă totu e cât să poate de simplu trăbă să aştepţi momentu favorabil eroare dom’le cine stă cu mâinile în sân şi aşteaptă să-i pice totu de-a gata o ia în braţe trăbă să prevezi totu dinainte să te gândeşti că un teren de casă fără apă gaz metan lumină şi canalizare îi numa un maidan ce crezi că de prost îmi caut un partener io nu le pot face pe toate şi după aia mai trăbă şi cineva care să dea anunţurile la ziare la radio şi la televiziunile locale să răspundă la telefoane îs atâtea angarale de unu singur m-aş descurca excretabil credeam că anume poceşte unele expresii ca să se distreze nu mă interesa dacă terenul de la marginea oraşului e cu adevărat al individului sau totul e doar trăncăneală mă aşezasem pe bancă intenţionând să răsfoiesc revista literară pe care o purtam în geantă de câteva zile acasă e un nesfârşit du-te vino îmi iubesc soţia şi copiii cu atât mai mult preţuiesc rarele clipe de linişte şi intimitate nici nu-mi potrivisem bine ochelarii pe nas când pe bancă lângă mine s-a aşezat zgâmboiul ăsta cu gură mare ia zi ce citeşti ai vro foaie d-aia cu dame ştii ce hai să facem schimb io-ţi dau ziaru meu şi dumneata îmi laşi o ţâră revista nu te uita aşa urât la mine că nu ţ-o mănânc numa îmi clătesc şi io ochii să nu crezi că-s chiar aşa de anagramat cum ţi să-mpare am cunoscut fel şi fel de oameni la viaţa mea şi la toţi le-o plăcut de mine că-s băiat de gaşcă

Mihai Medrea

 
54.227.146.68