iată nacela şi visul destrămate prin burgul orbilor de toate cuvintele
clopote amare vor respira peste ultimul însoţit
dincolo de facerea ta
dintre coastele şi pântecul norului albastru
– când te-au înnegurat în sacristia unui alt anotimp –

vei deschide într-un târziu iertării inima
cartea de nisip dintre noi şi cer
până vor ţâşni din Styx pietrele înapoi
şi crinii ofiliţi şi foamea de tine
sub talpă se va ascuţi tăcerea

numele îţi va fi scris cu foşnetul celui crucificat
peste apele Infernului
Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura
ché la diritta via era smarrita.

rumorile toamnei te vor duce iar de mână
prin liturghia acestei nopţi
lângă regii neîncoronaţi ai singurătăţii
first you cry

24 septembrie 2006

Asculta Paganini Yanle, concertul in do minor.
Cu ochii inchisi zavoare, obloanele de tabla trase ca la ora 8 cand se aseza sa faca yoga pe covorul de piele de canibal plin de rugozitati si cicatrice de sabii, auzea caderea foilor de calendar, susurul apei ce o lua in sus pe jgheaburi, telefoanele cu gemete de la muribunzi, zambea la tot ce era pufos si de culoare giale, o tenta inventata special pentru Yanle de zugravul de acoperishuri.
Traia ca o concubina regala, miscandu-si piciorushele unul cate unul dupa cum cerea protocolul. Mama o certa prin portavoce, o lega cu gatul de lantz, misca-te Yanle spunea roshie la fatza, batand oul spuma, curatand ciapa kub, manelind un cantec zuarez in cadenta lui musiu Paganini care isi dadea silinta sa ajunga la grande finale cu un adagio dafe marcat de urletele dirijorului..
ce fac azi, ma intreb, dupa ce iau o gura de cafea cu gust de broasca fiarta, cum sa trec ziua de 9 ore la planseta de desen pe care schitez fantome, madone opulente, rujate si fardate ca femeile din Guayakanal ale platite cu ora, smekere cu corset complicat care sa-l scoti de pe ea dureaza ore, deci platesti pentru doua, scuipi pe covor
injuri in portoricana, faci scandal pana ce vin doi eunuci sa te de afara pe jgheabul in panta, in trecere culegi banane, le molfai, au iz de masca africana cu praline moft, in ce tampenii ma bag imi zic cu mirare, si dupa toata aventura asta mirobolanta cu ce raman? cu dureri in spate, cu regretul si gustul de bordel.
Yanle zacea sus pe soba dormind cu pisica mov in brate. Am tras-o jos cu carligul de rufe, i-am pus lipitori de argint
am impaturit plapuma copilariei si am trimis-o la scoala. Avea exact varsta dezvirginarii, pescarii o strigau vino
in barca mea, nu se ducea, o ademeneau cu caramele false, cu poze porno si promisiuni de casatorie urgentisime, ba chiar fluturau fudulii de rechin in vazul micutzei, nu se uita..doar trecea mandra pe tocurile inalte ale matushii Ascension, intepand aerul cu sanii inca nefolositi, tzepeni si tari ca lemnul din care sculptorii desculti ciopleau idoli cu falusi primordiali mari cat imaginatia ei fierbinte cu care isi dorea sa fie atacata, violata de tot satul si apoi transformata in sfanta Sodoma, mama tuturor fecioarelor portugheze care bantuiau la marginea soselei cerand sa fie primite in castel…

În drum spre oraşul patimilor,
La marginea deşertului
Ca o lume din carton,
Aerul fierbinte se unduie pe orizont.
Cadână în haremul soarelui,
Stăpânul suprem.
Ochii, două rânjete subţiri sub borul din paie,
Nu au curaj să se ridice spre cer.
Se înclină copleşiţi spre sandalele din gumă
Care se topesc pe asfaltul ca o tigaie.
Pedeapsă îngâmfării fără regrete,
Transpiraţia îmi alunecă groasă pe frunte
Ca o moluscă din ceară moale
Curgându-mi de pe creştet, din păr.
În staţia de benzină
Deschid uşile batante ale barului minuscul
Ca un restaurant pentru pitici.
– Patru cutii cu „soda” de la „freezer”, băiete!
– Yes, sir!

Dan David, Los Angeles, martie-31-2007.

Şi ploaia s-a oprit

Stropii cădeau explodând,
Ghiulele albe
Pe vârful pantofului.
Ce mai rămânea din ei?
Toată tristeţea cerului
Ploua odată cu lacrimile tale;
De parcă v-aţi fi înţeles!
Ei, nu toate probele
Se iau la sesiunea din iarnă!
Florile stăteau părăsite pe bancă.
Tristeţea lor îngheţată
Congela şi stropii ochilor tăi.
Vrabia zgribulită
Ţi s-a oprit pe braţ.
Privea spre cer speriată.
Un uliu imaginar
Îi trimitea dispreţuitor
Mesaje doar de ea înţelese.
Nu ai mai plâns.
De mila ei?
Abia atunci ai observat buchetul.
L-ai ridicat şi m-ai privit.
Un zâmbet ce stătuse ascuns,
Ţi s-a urcat timid pe faţă.
Înţeleaptă, ploaia s-a oprit.

Trandafiri

Dintr-un spin
Căzut din părul tău arămiu,
Mi-a crescut în palmă un trandafir.
Fără să mă bucure,
Fără să mă doară.
Tensiunea acumulată
Trebuia să ţâşnească-ntr-un fel!
Ochii tăi nu erau destul de albaştri,
De goi,
Ca să poată minţi nepedepsiţi.
Dacă pari încruntată
Îţi arăt palma.
Începi să citeşti
În petalele trandafirului,
Ce se mai întâmplă cu noi.
Când ai plecat la Cluj,
Polenul a dispărut
Într-o singură noapte.
Palma s-a ofilit aşteptând.
Nu mai am curajul
Să consult alte vrăjitoare,
Să-mi spună dacă şi când.
Părul tău cu străluciri de soare
Nu-mi mai seamănă-n palmă
Trandafiri.

1 martie

Uh! Am scăpat de zăpadă, de angoase.
De frisonul frigului umed la şale.
Am scăpat de bronşită, de tusea tabagică.
La noapte n-o să mai pun ciorapii
Şi pantalonii de treining.
Nici cămaşa de corp sub pijamale.
O să mă scol devreme să merg la piaţă
Să cumpăr ghiocei.
Să nu te mai văd atât de mofluză.
Voi cumpăra o pungă cu urzici şi-un kil de borş
Să preparăm o ciorbă de verdeaţă.
Seara vom toasta cu apă minerală.
Şi îţi voi prinde cu un gest galant
Ghiocelul la bluză.
Uh! Am scăpat de zăpadă, de moine.
Simt o nouă speranţă.
Vreau să smulg din mine trecutul.
Să ridic barierele din calea unui nou început.
A venit primăvara.
Nu mai am nicio scuză.

Salcia din aprilie

Nimic nu mă legăna mai bine
Decât salcia de la Pârâul Iepuraşului
În aprilie, înainte de Paşti.
Pe Dumnezeu acolo îl găseam.
Singur,
Când în jur nu mai era nimeni.
Împleteam ramurile moi, verzi.
Printre ele îmi strecuram şi gândurile.
Nu găseam răspuns la nicio-ntrebare.
Mă trezeau broaştele plescăind în apa puţină.
După amiază coborau fetele.
Vorbeau despre părinţi,
Despre câinele nostru cu trei picioare,
Despre Maria de pe Coltău.
Uneori şi despre mine:
Că l-am încălecat pe Verdeş fără şea, fără frâu
Şi m-a trântit în drum; era gata să mă omoare.
Îşi bălăceau picioarele palide, subţiri,
Ca ale berzelor venite din ţările calde.
Stăteau mirate pe casă într-un picior.
Coboram seara odată cu soarele.
O auzeam pe mama prin curte.
Mă striga la cină.
„Se răceşte ciorba de urzici!”
Eram în Postul Mare.

Bârlogul albastru

Azi m-am retras în bârlogul secret.
Miroase a fum de mălai ajuns pe plita încinsă.
A saună finlandeză cu frunze de mesteacăn.
Pe acoperiş circulă nebunii de la Casa Diplomaţilor.
Vor să arunce toate aparatele de aer condiţionat.
Mârâie prea tare în nopţile în care duc tratative
Cu teroriştii, mai nebuni decât ei.
Mi-am scos din ghiozdan şevaletul,
Pânza de păianjen şi sticluţa cu lacrimi.
Voi picta pereţii bârlogului meu
În albastru marin.
Să miroase a mare mângâiată de valuri.

Am furat o floare de la muzeu

Cum tot era 1 martie
Şi nu aveam bani să-ţi fac o altă bucurie,
Am rupt o camelie din grădină de la muzeu.
Era ca sufletul delicat al unui copil.
Sigur că nu era voie!
Cum o să fie?
„Nu arată rău dragă, dar nu are niciun miros.
Parc-ar fi din plastic sau din hârtie creponată.”
I-ai găsit locul pe frigider în bucătărie
Într-un păhărel de lichior.
Plângea parcă din petalele gingaşe, trandafirii.
Lacrima îi era tristă, adevărată.
Îi plângeau de milă chiuveta unsuroasă
Şi ochiurile aragazului,
Pătate de la sosul din conserva de scrumbii.
Plângeam în sine în taină şi eu.
Jur că n-o să mai fur niciodată
Flori din grădină de la muzeu.

Cerşetorul de timp

Cerşesc ani,
Cerşesc zile,
Cerşesc iertare.
Morile vieţii mă macină
Între dinţii roţilor uriaşe.
Se învârt în tăcere
Fără să le pese, fără să mă-ntrebe.
Le privesc.
Nu le pot opri.
Le urăsc.
Număr secundele.
Diamante pe sita care le cerne
Fără-ndurare.
Mereu mai puţine rămân.
Eu, mereu mai sărac.
Cerşesc ani,
Cerşesc zile,
Cerşesc iertare.

Caracatiţa

Pumnii mi se descleştează încet.
Caracatiţă ameţită de adâncurile întunecate.
Palmele mai poartă, albe,
Urmele unghiilor peste liniile destinului,
Peste linia veţii,
Secţionate ca nişte râme de lama unui hârleţ.
Mai ţii minte scufundările noastre
În apele calde la Molokay?
Le tot visez de atunci.
Te revăd din adâncuri
Plutind ca o caracatiţă cu patru braţe.
Aud un cântec moale ca un geamăt sub perne.
E cântecul valurilor care mă acopere.
Deasupra, pe obrazul ridat al apelor, tu nu mai eşti.
Caracatiţa mă priveşte cu ochi bulbucaţi
Ca o broască.
Norul albastru mi se aşează peste pleoape.
Pumnii mi se descleştează încet.

Regresii

Într-o noapte,
Aşa, pe neaşteptate,
Am luat-o pe mama de mână
Şi am purtat-o cu grijă peste tot.
Era slabă.
Era atât de bătrână!
I-am arătat treptele.
Să nu se împiedice, să nu cadă.
Pragurile.
Să se aplece, să nu se lovească.
Uşile.
La care nu ar trebui
Să bată vre-odată.
Colţurile străzilor
De care ar trebui să se ferească.
Încet, încet,
I-am descifrat legile oamenilor,
I-am şoptit rugăciunile.
Să le înveţe.
Până dimineaţă întinerise.
Era o altă femeie, acum.
Era prima femeie de care îmi aduceam aminte.
Mă purta de mână peste tot:
Treptele, pragurile.
Mă învăţa despre mândrie,
Despre păcate, despre judecată,
Despre umilinţă,
Despre rău, despre bine.
Colţurile străzilor,
Uşile la care să nu bat niciodată.
Când m-am trezit zgribulit,
O rază umilă
Pătrundea printre obloanele trase
Până la tabloul mamei de pe perete.
Camera nu mai era îngheţată.

Scaring movies

Într-o lume de spaime,
Noaptea mi se aşează peste ochi
Ca o cuvertură murdară.
Miroase a transpiraţie veche,
A cal oboist,
A geamantan ţinut închis
Într-o cămară igrasioasă.
Dacă ţin un cuţit între dinţi
Aproape de limbă
Şi mă încrunt până ţâşneşte foc din orbite,
Pistolul cu sânge de sub pernă
Înroşeşte tavanul.
Nici nu mai e nevoie să adorm.
Visele îmi năvălesc peste somn
Ca paraziţii dintr-o cuvertură murdară.
Se suprimă reciproc fără milă.
Nopţile mele,
Poveşti cu care speriu copiii vecinilor
Dacă derbedeii intră în grădină
Să-mi culeagă ciupercile.

Pasărea uriaşă

Nu simţi cum zboară timpul,
Pasăre uriaşă?
Poartă Universul pe aripile sale.
Universuri paralele,
Păsări care îşi intersectează traiectoriile
Către un punct comun, ascuns.
Noaptea, întins în iarbă,
Privesc spre îndepărtatele stele.
Simt fâlfâind pe la gene
Fulgii păsării uriaşe.
Între ei mă ţine ascuns.
Uitarea, semnul zborului său.
Vom ajunge vreodată,
Vom ajunge la punctul comun
La adunarea păsărilor uriaşe?
Obosite,
Vor ciuguli din palmele Tainei
O clipă.
Sincronizarea unui nou început.

Dan David

Amintirile unui nostalgic
Primo tempo- Lung e drumul către Est

Nu ştiu alţii cum sunt, vorba bădiţei din Ţicău, marele Creangă, dar eu când mi-amintesc de vremurile socialismului în patria noastră, RPR şi apoi RSR, mă cuprinde o nostalgie, ca în anecdota … era cum era, dar eram noi mai tineri. Prima schimbare de macaz am observat-o în ziua în care, la intersecţia străzii Dr.Felix ( n.n. evreu, medicul Capitalei, cu un secol în urmă) cu B-dul A.I.Cuza poliţaiul nu mai purta haină maro, ci albastră şi se numea miliţian. Afişele cu o mână mare de muncitor care strângea două buruieni, una fiind cu capul lui Iuliu Maniu, alta cu cel al lui Brătianu, rămăşiţe de la alegerile din 1946, dispăruseră. In clasa a doua de primară am fost făcuţi pionieri, cu mare alai, eu nu am intrat din prima. Eram vorbăreţ şi se considera nedemn ca un pionier să vorbească la ore. Am fost foarte fericit când am putut să ascult şi să cânt imnuri pioniereşti. Numele lui Dej nu se pomenea, doar Partidul, uneori, Lenin, Stalin. Mult Stalin. A murit Stalin, profesoarele au plâns. Mie, în aceeaşi lună mi-a murit bunicul, cam de aceeaşi vârstă, astfel că durerea ar fi trebuit să fie dublă, dar, copil fiind , nu am simţit nimic. Mergeam vara, în tabere de pionieri, seara cântam în jurul focului, fetele îmi plăceau ca şi copilului Creangă. Copil, copil, dar ceva mă atrăgea la ele. Aveau farmec taberele acelea, mai veneau copii greci, refugiaţi după războiul pierdut de comunişti, apoi coreeni, din ţara pustiită de un război cu napalm, ziceau ziarele. Eram într-o vară comandant de detaşament şi am fost prins în ora de somn obligatoriu, băgat din propria voinţă, într-o noptieră pentru a-mi distra colegii de cameră. Am fost destituit prin scoatere la raport şi citirea unei decizii ce semăna cu o condamnare pe viaţă. Nu mai vorbea nimeni cu mine, nici golăneii care erau mereu pedepsiţi pentru diverse abateri. Eu trădasem încrederea organizaţiei. Am păţit chestii asemănătoare la UTM ( ulterior, redevenit UTC). Iar nu am fost primit în prima serie, vorbeam la ore. Acest vorbit m-a costat peste treizeci de ani, un vot de blam cu avertisment, vorbeam în acelaşi timp cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, el la megafon, eu în câmp, prin Parcul Tineretului. La liceul Nicolae Bălcescu, actualmente Sf.Sava am avut profesori eminenţi, nemaitrăind îi pomenesc, la română, Mişu Bărbătescu, un maniac al fişelor literare, care m-a învăţat să scriu scurte recenzii, temător de a pomeni numele lui Blaga, Voiculescu, ş.a.la latină. Gh. Guţu, un aristocrat din vremea lui Cato Maior, am învăţat şi istoria Romei antice, deşi nu era în programa de latină, la el se spunea numai domnul elev, domnul profesor, îmi venea să spun,în glumă, tovarăşul Iulius Caesar . L-am admirat simţind la el altceva faţă de alţi dascăli. Scrisese un dicţionar masiv de latină, nu avea adversari în domeniu, nici la Universitate. La biologie era Dabija, un munte de om, glumeţ din fire, dar şi intreprinzător, se spunea că a convins pe un portar al şcolii care trăgea să moară, să-şi ofere trupul pentru a reface scheletul, ceea ce s-a şi realizat iatr noi îi spuneam scheletului, nea Vasile. Secretarul de partid al liceului a aflat şi scheletul a dispărut, nu se ştie unde. L-am regretat, era foarte util., în plus, am învăţat , atunci, să nu mă tem de moarte. La astronomie era un tip atât de antisemit, încât i-a spus vărului meu, care era cu un an mai mare, să plece în Palestina. Era supărat pe evrei. Vărul meu i-a urmat îndemnul după circa două decenii.La facultate am intrat cu mulţi .tineri slab pregătiţi, dar cu dosar „bun”. Nu mai era mediul de la Sava. M-am autopropus organizator de grupă, din lipsă de alt interes. In anul doi am răsturnat planurile comitetului de UTM pe Politehnică, care dorea o fiică de nădejde, propunând pe un amic de al meu, simpatizat de mulţi. A fost ales, dar eu am fost chemat la Comitet şi mi s-a pus în vedere că la următoarea abatere voi zbura din Politehnică.
Am ieşit mulţumit că le-o făcusem. In anul trei am plecat la Moscova, dar după multe intervenţii. Doream foarte mult să ies undeva. Existau trei posibilităţi – RDG, URSS, China, nici vorbă de Occident. Dosarul meu a zăcut până când cineva a intervenit la ministrul de resort, care fusese cu tatăl meu în războiul civil din Spania, evident, comunist din conducere. Omul a pus o semnătură pe o hârtie şi astfel am ajuns la Moscova. Nimeni , nici eu nu înţeleg fericirea care m-a cuprins când am văzut Piaţa Roşie.
Fine del primo tempo
Boris Marian

Intr-o zi am sa te invit sa vii la mine acasa in Bab el Wad.
Pasesti surprinsa de neasteptatul gest vegetal de a vedea unde traiesc
si de ce.. Caracatite si lupi tineri ma musca de glezne cand stau la geam si te caut peste ape. Apoi am putea intra in bucatarie sa cautam de mancare in frigiderul cu caviar vechi. E frig si umed, un cameleon se taraste
pe portocaliul dulapului lung cat declaratia de independenta.
Prinde si el muste haihuite de zbor perpetu prin zumzet. Bat campii ca
sa te fac sa zambesti, tu iti aranjezi cocheta freza ta cu pajura tardiva. Avem si struguri daca vrei ..strig dupa tine care te si pierzi prin culorile lungi de labirint grecesc. Sapho se tine dupa noi,iesita din statuia nuda .. facand cu ochiul sau inchis spre Lesbos. Ma gandesc ca sub haine esti tu. Dar poate interzicerea oricarui gand erotic imi face ziua pasionanta, ma imbraci in alb diocentric, barba nu, papuci de casa nu, imi pui aripi de paun, ochi verzi de sticla afumata, in timp ce patefonul zumzaie cantecul structurat al volutelor, ca un tril de orga spaniola la o nunta amanata de Ravel. Intram verticali, tinandu-ne de mana in parcul unde ma sarutam cu fetele cu gust de martipan printre castani absenti si melci boicotati de spirala proprilor cochilii, tremuram de emotie sa iti arat lacul, havuzul cu statui, casa bunicilor, dar ma deviai magnetic spre tine, aveam nevoie de un hatis salbatec in care sa te arunc peste gramada de frici ca sa ne penetram timizi, rupand din noi dorinte depravante,incendiare pasiuni explicite. Imi bagai degetele in gura, talpile mi se lipeau de sanii tai, pe frunte mi te asezai ca o bicicleta scufundata in smoala fierbinte si pedalai spre centrul gol.. aiii… cum te miscai de profundis, si eu alergam spre tine ca un papagal seneluc imitandu-te in oglinda, ridicai o pana, eu pe cealalta, scoteai limba, eu ti-o inghiteam fara protest, ca una devenisem ..ajunsesem in cortex si scotoceam prin carti ca sa ma nasc din tine cu un icnet obstetric maret plin de miraje si amintiri despre cum era, fuse, past and done, cum a trecut ea viata, de ce imi trecuse copilaria in paralel sincoptic cu respiratia ta, deveneam doi bunici cocarjanti si amorezati din ce in ce mai mult .. aiii.. si tu ma hraneai cu o lingurita de aur la lumina unei lampi aladine, ce noroc aveam sa te cunosc semidoctic.. 1000 de ani merita sa astept gestul acela tandru cu care imi udai buzele cu laptele tau pragmatic imbibat in intelepciunea de sfarsit de acord..

Erau ultimele zile de toamnă. Soarele apunea liniştit peste spinarea de lut a dealului, trimiţând ultimele raze ce se jucau sprintene prin frunzişul de făget. Rugina şi fierul toamnei, ce aminteau de impunătoarele armuri medievale, se amestecau cu firişoarele de aur ale razelor care ţeseau peste întreaga fire o broderie vrăjită. Un cântec abia desluşit se murmura solemn. Îl simţeam fremătând în seva frunzişului bucurându-se de lumină, cu sensibilitatea şi inocenţa neprihănirii. Să fi fost doar o simplă impresie ? Parcă Ziditorul dezlegase întreaga fire şi acum îi canta psalmi de mulţumire prin freamătul sevei ce se împrăştia prin nervurile frunzelor.
Hoinăream de câteva ceasuri prin aceasta feerie, cu sufletul gârbovit de povara grijilor, când, deodată, o voce lăuntrică şi tainică îmi sopteste: O linişte suprafirească mă învăluie. Conştiinţa mea repeta ca un ecou : Pace vă las vouă…Pace vă las vouă…Mă simţeam ca în rai.
Ajuns acasă, am căutat să revăd în minte dealul, pădurea, asfinţitul. dar pacea sfântă întârzia să vină. Parcă o lăsasem acolo, în mijlocul pădurii. Pace vă las vouă…Mi-am adus aminte de aceste dumnezeieşti cuvinte şi am început sa le pronunţ : Deodată, se pune în mişcare uzina lăuntrică. Aceeaşi pace mă învăluie, aceeaşi linişte suprafirească. Am înţeles că aceste două cuvinte singure au în ele o forţă nebănuită şi îmi aduc în casă toată frumuseţea şi sfinţenia naturii.
De unde veneau cuvintele? Îmi aminteam :
\”Pace vă las vouă, pacea Mea v’o dau; nu precum v’o dă lumea v’o dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze\”(Ioan.14:27).Mi-am zis: dacă aceste cuvinte invocate singure pun la lucru resorturile mele lăuntrice şi realizează ceea ce ele semnifică, înseamnă că este deajuns să le pronunţ în momente de zbucium sufletesc pentru a mă linişti. Urma să verific.
Într-una din zile, nori negri se adunaseră deasupra mea, fruntea mi se încreţise asemenea unui lac frământat de furtuni. Nu-mi găseam pacea şi somnul întârzia să sosească. Îmi amintesc:Pace vă las vouă…Pace vă las vouă…
Furtuna continuă să frământe lacul, dar deodată, într-un colţ al acestuia, valurile se domolesc. Funcţiona. Apoi, valurile iarăşi se pornesc. Continui sa spun: : Pace vă las vouă…Pace vă las vouă… Nu, nu era o simpla impresie. Revăd dealul, pădurea, asfinţitul. La sfârşit vine liniştea. Simţeam cum cerul mintii mele se limpezeşte de nori, vântul osteneşte, valurile se domolesc. Pace vă las vouă…Pace vă las vouă…Acestea erau cuvintele fermecate care nu trebuiau uitate niciodată. Scumpe ca viaţa, căci însăşi viaţa mea depindea de ele. Miracol. Cuvintele chemau pacea. Miracolul începea în cuvinte.Starea de poezie era un neîntrerupt miracol.Pace vă las vouă…Pace vă las vouă… Miracolul se continua lăuntric. Mă simţeam într-o alta lume, mai bună, mai frumoasă, mai fericită. Mă simţeam pe un alt tărâm, într-o ţară de basm, unde totul era posibil. Năzuinţe şi idealuri abandonate, demult uitate, reveneau la viaţă cu o speranţa nouă. Auzeam chemarea lui Hristos şi un fior neînţeles mă cuprindea un sfâşietor dor de nemărginit, de spaţii infinite.Cuvintele chemau alte cuvinte. Acestea soseau tainic, neînţeles, neîntrerupt ca un şuvoi limpede de munte. Se aşezau la locul lor, ca într-o orchestră. Deodată: simfonia. Fantastică. Coardele vioarelor vibrau lin, alămurile răspundeau puternic. Curând, tuburile de orgă răsună grave şi solemne. Un flaut dulce cânta lin şi melancolic. Cânta dulcea ţară cea de sus, cu pădurile ei veşnic verzi, masa de argint, unde Dumnezeu şade împreună cu sfinţii lui, lumina dulce în care se scaldă chipurile lor pline de iubire si slavă, nepământeasca liturghie a oamenilor şi a îngerilor, cu cântările ei dumnezeieşti şi tămăduitoare. Un neîntrerupt poem se ţesea tainic, neoprit. Un neîntrerupt miracol…Păşisem fără să ştiu într-o stare de poezie, o stare de har, o lume nebănuită şi minunată.
După o căutare de peste treizeci de ani
În urmă cu mai bine de treizeci de ani am început să caut o metodă de odihnă, de relaxare. Eram veşnic încordat şi mă simţeam incontinuu obosit. O oboseală extremă, care mă epuiza. Am încercat tehnicile de relaxare la îndemană, dar fără rezultate concludente. Chiar dacă reuşeam să îmi relaxez trupul şi mintea, ceva interior rămânea încordat. Am descoperit poezia. Am simţit că aceasta este calea. Cuvintele creau imagini, iar acestea făceau să vibreze coarde lăuntrice nebănuite. Dar niciodată nu întâlnisem acea imagine unică, particulară, care să fie remediul. Dădusem peste multe imagini care m-au fermecat, dar într-o rezonanţă perfectă nu am intrat decât cu una. Probabil că fiecare om este programat să intre în rezonanţă cu acel ceva, în clipa lui de graţie. Probabil ca fiecare om ar trebui să aibă clipa lui de graţie în viaţă, unde să i se reveleze o cheie misterioasă menită să deschidă doar poarta lui lăuntrică. Cheia o poţi găsi în Sfânta Scriptură, în marea literatură a lumii sau oriunde în altă parte.
Căutaţi… Aceasta este formula. Căutaţi cu credinţă, căci undeva exista cheia, undeva există un remediu pentru fiecare. Suntem unici şi trebuie să ne orientăm pornind de la acest adevăr. Nu există două amprente digitate identice. Nu vă opriţi niciodată…

Notă:
Citatul biblic a fost luat din \”Sfânta Scriptură\”, versiunea Anania, cu respectarea întocmai a ortografiei şi a punctuaţiei. Versiunea e redactată în ortografia clasică a limbii române (abolită în 1953 şi restaurată parţial în 1991 de Academia Română).

Al patrulea picior al scaunului
S-a pierdut
Într-o joacă de copii,
Ce se fugăreau între scaune vechi,
Risipite prin casă.
Între râsete şi gâfâieli
S-a pierdut şi al patrulea picior
Al scaunului.
Şi l-au căutat sub pat,
Şi sub masă,
Şi la scaunele vecine,
Şi între lemnele din sobă…
Dar, ca un făcut.
Al patrulea picior al scaunului dispăruse,
Nici măcar scaunul cu trei picioare
Nu reuşi să-şi amintească unde-l pierduse.
Se numărară toate scaunele
Şi, pentru că erau destule,
Şi-n aceeaşi seară nu erau invitaţi,
Se hotărî, în unanimitate de voci de
oameni şi scaune,
Că scaunul cu trei picioare
Ocupă prea mult loc.

Fu ridicat
Şi aruncat pe un maidan.
Singur pe maidanul gol,
Scaunul cu trei picioare
Zâmbi înduioşat,
Cu gândul la copiii ce se-alergau între scaune,
Gemu de durerea piciorului pierdut
Şi oftă.
Nimeni nu va mai sta pe el, obosit,
Nu-l vor mai pune lângă masă,
Nici într-un colţ,
Nici lângă sobă.
Şi, ostenit şi el,
Scaunul inutil,
Scaunul cu trei picioare,
Adormi pe veci,
Visând mereu acelaşi vis,
În care el,
Scaunul cu trei picioare,
Avea toate picioarele întregi;
Şi, învelit în catifea,
Îi odihnea pe regi,
Stătea în capul mesei,
Sau în colţ,
Sau lângă sobă…
Iar copiii, jucându-se pe maidanul gol,
Priveau din când în când scaunul vechi.

Şi, între vânătăi şi zgârieturi,
Se bucurau:
Ce bine că scaunul cu trei picioare
Nu s-a mai trezit,
Şi doarme mereu,
Visând visul scaunului cu patru picioare…
Şi ce bine
Că scaunul cu trei picioare
Nu va vedea nicicând
Că lângă el doarme,
Aruncat şi el,
Visând acelaşi vis,
Un picior de scaun…

Doamne, cât am iubit-o pe Lina!
Locuia departe, sus, la păşune.
Era ţigancă;
Mult mai bătrână decât mama.
Îmi spunea cele mai frumoase poveşti.
De vitejie, de dragoste, de sacrificiu, de onoare.
Făt Frumos era mereu un băiat cu ochi albaştri,
Cu numele meu.
– Da’ care ţi-e dragă, maică?
– Ei Lino, Lenuţa, parcă n-ai şti!
Îmi era atât de ruşine!
– Bine maică, bine!
Păi şi Niculaie; cât a iubit-o pe Lina!
Doar pe ea.
Chiar dacă „duşmance alunecoase ca şerpii
Voiau să mi-l ia puiule, să mi-l ia!”
Făt Frumos cu numele meu,
Nu se temea să umble noaptea prin pădure.
A trecut prin foc şi prin apă
Să-şi salveze mireasa din braţele împăratului „roş”.
– Lino, dar de ce avea zmeul ochii de foc?
– Păi cum de ce dragule?
Să-l pârlească, să-l ardă, pe Făt Frumos.
– Ei, fire-ar să fie de păcătos!
Când Lina s-a dus de tot,
Niculaie, cu pantalonii rupţi, m-a luat pe genunchi
Şi mi-a spus că am crescut, că acum sunt mare,
Că Lina mă vede de undeva de sus.
– Da’ ştiu.
Mi-a spus că într-o zi o să se urce la soare!
– Eu nu ştiu spune poveşti.
– Nici nu poţi, Niculaie!
Tu ai o voce răguşită,
Ca zmeul care domneşte în împărăţia de la soare răsare.

Dan David, Los Angeles, martie-31-2007.

de multe ori trec pe langa tabloul cu peisaj Bomarzo
norii de ploaie il acopera vesnic chiar daca soarele arde peste dealurile din jur.
Abandonase candva o femeie la intrarea in peisaj. Rupta, fara bani, trecuse ani de uzura sufleteasca. Intr-o valiza mica cara atat de putine lucruri ca nu intelegeam cum va trece iarna.
Se numea Salai, poate Yanle, noaptea deveneam nebuni, ne disipam in melancolie ca in graul toamnei, intr-o tzara despletita, intram in casa lui Didier mutul, darapanata si plina de furnici ce umblau pe noi nebunele, ne puteam arunca pe covorul ros de molii de parca nu mai exista maine de parca nu vazusem femeie in cei 237 de ani de calatorii pe atlas.
priveam disperarea cu care muscai din mine ca dintr-o nuca de cocos, paseam prin ganduri transparente, eram canibali de suspine, sunau telefoane,
le inchideam, veneau curieri cu gelozii absurde ascunse in palma,ii dadeam afara
doar ca sa fim singuri, ca sa ascultam cordul cum bate tare cat sa debordeze din corabia cu care navigam natangi de neiubire, de neatingere
ca doua statui coplesite de verde in parcul Bomarzo..Yanle te strigam, ecou dupa ecou, tipat dupa tipat, si tu te ascundeai in elefanti, in vasele bizantine pline cu cenusa Orsinilor, ne tineam de mana ca sa ne dam branci in baltoace de soare, ce dadea sclipire fulgilor albi de plop ca margelele risipite pe masa de biliard, sapam tunele in labirintul fara ieshire, in noi sapam, ma vezi? ma cauti? ma diseci?
doream sa ajung mai repede acasa, sa ma asez
la ecranul fluorescent cu licar de strada mare, sa caut zgribulit adresa ta codata, canalul
ce duce vorbele impachetate in protocol, megabitii de prostii si fleacuri prin care comunicam, framantand 16-paispe biti digitali, zero-unu obsesie, ca o ocara,
si undeva te gasesc in final obosita, ai acum un modem jerpleit cu fire de cupru meschin care trec prin pereti ,fire prin care iubim traim sau murim, si nimeni nu se mira, am uitat de Bomarzo, de fanasticul din real, habar nu mai am cum arati ..cine sunt eu..doar parcul vechi zace in lapsus plin de fantome..

Stăteam cu bunica la lumina lămpii de gaz. Bunica ghicea în boghi, ca în multe alte seri, iar eu mă jucam făcând umbre lungi pe perete, cu palma închisă în căuş şi mişcând degetele precum o pasăre care deschide şi închide ciocul. Deodată bunica a devenit palidă şi tremura. „Uite , vine pe drum de seară, un călător singur, e chiar la poartă”. Şi aşa era. La prima bătaie, bunica a deschis uşa şi era el, băiatul ei cel mare, fratele mamei, nene Sică.

Venea dintr-un lagăr de concentrare, uitat acolo, deşi războiul se terminase de mult. Era tânăr, de 30 de ani şi era blond cu ochi albasşri, subţire, cu un costum albastru pe care nu ştiu de unde îl avea la vremurile acelea. A rămas la noi, că nu avea unde merge, şi ne-am împrietenit foarte repede. Mai mult decât prietenie, îl iubeam şi ştiam că eu sunt preferata lui În prima noapte, cînd a dormit pe pat, după ani în care dormise pe jos, s-a sculat dimineaţa şi când a crezut că păşeşte pe pământ, a căzut.

Îi cunoşteam mersul şi cum îl auzeam că trece pe la peretele casei mă ascundeam sub masă ca să mă caute. Nu mă găsea prea uşor şi eram fericită când mă lua în braţe. Totdeauna îmi aducea ceva cu care te puteai juca. Odată mi-a adus-o pe Maricica, o păpuşă din cârpe, prima mea păpuşă. Maricica avea gura cusută strâmb şi el spunea că a fost la război. Auzisem de război, îmi închipuiam că este ceva cumplit, dacă poate strâmba până şi gurile păpuşilor, poate ceva ca o bombă atomică.

Duminica ieşeam împreună la plimbare, mă bucuram cînd se oprea cineva şi-l întreba dacă sunt fata lui, semănam perfect cu el. Erau si unele fete îndrăgostite, care veneau la bunica să puie o vorbă bună pentru ele şi ca să-l poată vedea, stăteau mult la noi şi mă ţineau în braţe, mă alintau, credeau că asta ar putea să-l apropie. Dar nene Sică, a ales-o pe Jenia, o fată de 16 ani, cu codiţe prinse în cunună în jurul capului. Bunica s-a împotrivit, mama ei s-a împotrivit şi ei s-au căsătorit. Şi-au căutat o casă numai pentru ei doi şi eu am primit şi o tanti Jenia şi o casă în care mi-a fost bine întotdeauna. Ei erau veseli, toată ziua îşi spuneau vorbe de glumă şi râdeau. Se sărutau fără să ţină cont de mine, la ei am văzut prima oară, cum doi oameni doresc apropiere, şi intimitate, iar mie îmi era bine şi cald în casa aceea, era naturală şi nemărginită dragostea lor. Când venea bunica sa mă ieie acasă, le spuneam că vreau să fiu fata lor şi mă ascundeam repede. De unde să ştiu eu, că nu-ţi poţi alege părinţii? Poate era şi un alt motiv, copiilor, chiar celor mici de tot, care s-ar părea că încă nu ştiu prea multe, le plac oamenii tineri.

Nene Sică avea căruţă cu cai şi făcea transporturi la cine avea nevoie de lemne de la pădure, de tablă pentru casă, de orice. Vara mă luau cu ei, în câte un sat să cumpere fân pentru cai. Ajungeam la casa gospodarului şi mă culcam pe jos, în foşnetul ierbii, să pătrund, să iau cu mine, mirosul fânului proaspăt cosit. După ce încărca toată căruţa, ne urcam sus, pe muntele de fân şi vedeam de acolo, drumul întins, cu case şi ogrăzi, apele unduindu-se verzi, în umbra sălciilor.

Toamna începeau hramurile, fiecare sat avea ziua lui de sărbătoare. Noi plecam la naşa lui tanti Jenia, cu toată familia ei, cu căruţa veseliei, fiindcă nene Sică avea chef să meargă în galop, să ne arate ce cai sănătoşi, de rasă, are el. În sat, era o întrecere a splendoarei, casele văruite, cu ştergare vărgate la uşi, cu crengi de busuioc, care uneau mireasma cu frumuseţea, cu fetele gătite si flăcăii mândri, de belşugul hambarelor, după anul de muncă binecuvântat. În curţi erau întinse mese lungi, se aduceau vinurile si ţuica preparate în casă, şi toată lumea bea, dar nu se cunoştea, fiindcă erau naturale. Se aduceau pâinile rumenite în cuptorul de piatră de afară, oalele de ceramică smălţuită, cu sarmalele cele mai bune care se mâncau numai la Moldova. Era horă în sat, cu taraf şi lăutari. Pe urmă fetele alergau să mai aranjeze Casa cea Mare, cea mai frumoasă cameră a casei, să primească băieţii în costume naţionale, care mergeau în grupuri spre casele unde trăiau fetele cele mai frumoase, dar şi mai vesele şi pline de dor ascuns. Fetele nu le spuneau la băieţi pe nume, îi chemau bădie sau bădiţa.

Iarna nene Sică ne lua pe toţi cu sania. Toţi, erau surorile lui tanti Jenia, Maricica, Tanţa şi Lucia, fratele ei Puiu şi întotdeauna eu. Letiţa, altă soră a ei, era la facultate, învăţa medicina. Mergeam pe drumul bătătorit, poleit în zăpadă, ne îmbrăcam bine, ne înveleam în pături, şi în toată plimbarea, nene Sică spunea glume şi poveşti de haz, iar noi râdeam în ritm cu clopoţeii cailor, care aveau şi franjuri roşii la urechi, legănîndu-se în ritmul copitelor, la trap. Cine a auzit şi i-a placut cântecul „sanie cu zurgălăi”, dar n-a mers niciodată pe şesul îngheţat, cu zăpada frămîntată de caii tineri şi zburdalnici, poate să-şi imagineze o scenă de basm, pe drumul străjuit de pomii cu broboade albe, acoperit de un cer de azur, şi săniile cu plimbăreţii, strigând de bucurie. Dar cea mai mare plăcere era pentru mine că stăteam lângă tanti Jenia, iar nene Sică iradia pe capră.

Uneori, duminica, mergeam cu toţii în ponoare să mâncăm la iarbă verde, umbriţi de arborii cu miros sălbatic, aspru şi tăios, sau mergeam la Jijia, râul care trecea nu departe de casa noastră, şi despărţea oraşul Dorohoi, de satul vecin, Trestiana. Era acolo papură, din care împleteam coşuleţe şi le umpleam cu flori de câmp, în culorile care plăceau fluturilor si albinelor.

Eu cu Tanţa, care era cu un an mai mare decât mine, căutam melci şi aşteptam să scoată „coarne boureşti”, căutam scoici şi alergam în neştire de-a lungul luncii. Puiu, ceva mai mare decât noi, îşi făcea o undiţă dintr-o ramură de salcie, lega o râmă la un capăt de frânghie şi ne cerea să facem linişte, să nu speriem peştii. Când scotea câte un peştişor, era pentru noi o mare reuşită. Iubeam tot ce se lega de acest râu, destul de lat pe atunci, cu o punte îngustă dintr-o scândură lungă, pe care n-am avut niciodată curajul să trec.

„Unde eşti copilărie, cu pădurea ta, cu tot?”(Eminescu)

Felicia Herscovici

Domnul Stan a avut motiv să se grăbească: avea nevoie urgentă să găsească un closet. Din această cauză a început să mărească viteza pe şoseaua acoperită de zăpadă. Totdeauna a încercat să ignore faptul că suferea de constipaţie cronică. Adesea i se întâmpla să nu aibă scaun zile în şir, dar se obişnuise. Era constipate de mai multe zile şi tocmai acum, pe viscolul acesta, îl apucaseră necesităţile. Zăpada curgea cu nemiluita împinsă de vânt ca o cortină densă, reducând vizibilitatea la numai câţiva paşi. Domnul Stan a văzut semnalele unei maşini de poliţie staţionate pe sensul opus şi poliţiştii încercau să-i ajute pe unii să iasă afară din şanţ. În sfârşit a apărut conturul ultimei staţii de benzină înainte de Buffalo, construită pe podul de peste şosea. În dreptul rampei intrarea era blocată de nămeţi de zăpadă şi a trebuit să meargă mai departe. Pe vreme normală, i-ar fi luat numai zece minute până la graniţa cu Canada şi acolo la Duty Free se găsesc mai multe closete. Oricum, fiecare moment părea critic şi urgenţa lui creştea.
Pe şosea traficul părea că doarme iar maşinile aliniate în coloană înaintau cu viteza de melc. Pentru domnul Stan încetineala se traducea în chin. Presiunea din interiorul lui a devenit de nesuportat şi asta-l obliga să se înalţe din scaun cât îi permitea centura de siguranţă, având mâinile încleştate pe volan. Soţia lui urmărea neajutorată strădania lui de-a răbda scrâşnind din dinţi în timp cebroboane mari de sudoare îi acoperiseră fruntea, dar tot ce a putut face a fost să oprească muzica la radio.
De vreo douăzeci de ani cumpăraseră o proprietate la un Time Sharing Resort în Florida şi după ieşirea la pensie veneau în fiecare an aici in ianuarie pentru două săptămâni de vacanţă. Vremea era perfectă cu temperatură moderată aşa cum era de aşteptat în acestsezon. Cu bagajele făcute pentru întoarcerea acasă, un termos plin cu cafea şi un pachet de sanvişuri pentru drum, domnul Stan conducea maşina ascultând muzica clasică. Întotdeauna conducea cu plăcere, cu condiţia să nu fie singur în maşină la drumuri lungi. Acum condusul era cu mult mai plăcut pentru că de data asta conducea o maşină nou nouţă cu tot felul de opţiuni care-l făcea să se bucure descoperind alte surprize răsucind butoanele la bord. Lângă el, soţia lui de peste patruzeci de ani îi asigura suport de-a lungul drumului până la Toronto, urmărind să nu adoarmă la volan, ţinându-l de vorbă ori servindu-i mâncare, apă sau cafea.
Vremea continua să fie frumoasă şi în prima zi au reuşit să parcurgă o mulţime de kilometri trecând dincolo de Virginia de Vest. In locurile aceste mulţi ezitau să conducă iarna din cauza drumului de munte. În apropiere de Sutton, au găsit un motel, au luat masala un restaurant din apropiere şi au dormit duşi până dimineaţa. A doua zi după dejun, cu termosul de cafea reîncărcat, au reluat drumul pe întuneric, gândind cu plăcere că înainte de căderea serii vor fi acasă lângă copii.
Lumina a început să se strecoare dindărătul dealurilor de la orizont şi cerul nordului părea acoperit de nori negri. Către Pitsburgşoseaua era înnegurată şi aglomerată cu traficul nelipsit în jurul marilor oraşe. Înainta încet în timp ce fulgi mari de zăpadă au început să acopere întinderile, amintindu-le ca vremea însorită a Floridei a rămas în urmă. Continuând drumul spre nord, către lacul Erie, traversau zone în care zăpada s-a acumulat mai mult aici decât în alte locuri. Oricum, pentru un şofer canadian cu experienţă, asta nu constituia un motiv să conducă mai încet, la fel cu şoferii din faţa lui care mai mult frânau. Domnul Stan desconsidera aceşti şoferi de promenadă care blocau şoseaua la primii stropi de ploaie sau câţiva fulgi de zăpadă.
Apropiindu-se de Buffalo, ninsoarea s-a transformat în viscol. Maşini mari de curăţat zăpada, clipind lumini albastre pe cabina, mergeau unele în spatele altora blocând traficul pe şosea. Zona aceasta din sud-estul marilor lacuri era renumita în localitate sub numele de Centura de Înzăpezire a statului New-York. După ce a reuşit să treacă de maşinile de deszăpezit, Domnul Stan a condus cu prudenţă pe linia din stânga convoiului de maşini aliniate in şir una după alta. Câteva maşini au început să-l urmărească din spate şi el a gândit că şi aceşti şoferi se grăbeau să ajungă acasă mai repede; poate erau şi ei canadieni.
Şi tocmai atunci a apărut problema. La început nu i-a dat importanţă, dar curând situaţia s-a agravat; trebuia să găsească undeva un closet. A apăsat piciorul pe accelerator mergând atât de repede cât şoseaua permitea. Maşina a răspuns derapând, dându-i senzaţia că navighează fără control prin zăpada îngheţată. În scurt timp a ajuns în fruntea coloanei de maşini şi s-a găsit înaintând singur pe o întindere largă, fără margini şi imaculată, Părea ca un cearceaf imens acoperind şoseaua cu şanţurile şi întreaga zare. Era greu de văzut mai departe de câţiva metri în oricare direcţie. Trebuia să meargă mai încet; o mişcare greşită şi ar fi ajuns în şanţ.
Un camion îl urmărea la mică distanţă şi domnul Stan avea impresia că vrea să-l împingă din spate. Era periculos să meargă astfel neştiind unde se termină şoseaua şi unde începe şanţul. S-a gândit că e mai bine să lase camionul în faţa lui, aşa că s-a deplasat lateral încetinind. După ce a fost depăşit, domnul Stan a reintrat în spatele camionului, dar neaşteptat, un impact din spate i-a întors maşina perpendicular pe şosea. Motorul imens al unui alt camion acoperise cu totul portiere şoferului. Un timp a mai continuat să cureţe zăpada, apoi a oprit. Prima grijă a domnului Stan a fost să asigure maşina să nu fie răsturnată de camion. Apoi a privit faţa albită de spaimă a soţiei şi i-a strâns în mână degetele îngheţate. Continua să apese frenetic pedala de frână lăsând motorul să meargă. Sângele părea să-i fiarbă în cap în timp ce realiza că deşi pericolul trecuse, problemele de abia începeau.. În mintea lui gândurile păreau scufundate in vid şi nu ştia ce are de făcut.
Şoferul camionului i-a bătut în parbriz: „Poţi să deschizi un geam? Sunteţi OK?” Domnul Stan i-a zis că vrea să deschidă uşa şi să iasă afară. Camionagiul a dat in spate eliberând uşa maşinii. Celelalte maşini din spatele lor şi-au găsit un drum pe alături şi au început să înainteze cu prudenţă prin zăpadă. Domnul Stan a lăsat motorul să meargă şi a forţat portiere până s-a deschis. Maşina lui, noua lui maşină era de nerecunoscut: portbagajul turtit ca o armonică, geamul din spate fărâmiţat şi întreaga lungime pe partea şoferului deformată. Ştia că în halul acesta maşina nu putea fi condusă. Aripa din spate a fost presată peste roată şi marginea ei intrase intre şanţurile din cauciuc. Camionagiul a chemat prin radio dispecerul şi a cerut ajutorul poliţiei, dar pe un timp ca ăsta, şanse de-a vedea curând un poliţai erau minime.
Domnul Stan mergea orbeşte acum în jurul maşinii lui în timp ce abia se putea concentra din pricina necesităţilor stringente. Nu putea nici să se aşeze şi nici să stea într-un loc. Patrula într-una, fără rost in timp ce camionagiul a venit cu scule încercând să elibereze roata din spate de blocajul aripii îndoite, fără succes. Nevasta domnului Stan a adus din maşină un sul de hârtie sugerându-i să se ascundă în spatele maşinii şi să facă ce are de făcut. El însă a îndepărtat-o cu braţul, continuând să patruleze nervos. Când nu a mai putut îndura a ascultat de rugăminţile soţiei, îndoindu-se lângă roata din faţă în dreptul motorului. Era ruşinat în neputinţa de-a găsi o altă soluţie, de-a se deşerta în plină zi, în văzul lumii, expus vederii celor ce veneau din sens opus şi abia ascuns de cei ce conduceau în jurul lor. Şoferul camionului, un om în jur de cincizeci de ani, fără să sufle o vorbă, a venit să aducă domnului Stan o cutie cu şerveţele umede.
Poliţia a ajuns abia după o jumătate de oră, a inspectat situaţia, a înmânat fiecărui şofer copia unui raport şi a chemat un depanator pentru maşina domnului Stan. La cerinţa ofiţerului, domnul Stan a încercat să îndrepte maşina de-a lungul şoselei, trăgând prin zăpadă roata blocată de aripă. Mai târziu o maşină de depanare şi-a făcut apariţia şi maşina domnului Stan a fost remorcată. Era duminică pe înserat, majoritatea drumurilor din oraş înzăpezite, hotelurile fără camere libere şi tânărul şofer după câteva încercări neizbutite a fost sfătuit prin radio să ducă perechea de vârstnici la staţia locală de pompieri.
Au fost conduşi într-o sală mare cu două-trei mese lungi de lemn, bănci şi un număr de familii cu copii aşezaţi în jurul meselor. Câţiva voluntari încercau să ofere puţin confort cu o vorbă caldă, chips, sucuri şi cafele. Domnul Stan a privit în jur, dar acolo nu se afla absolut nimic cu excepţia unui acoperiş. Unde se vor odihni ei până dimineaţa? Ce vor mânca în seara asta? Într-un colţ din fundul sălii a văzut un morman de pături şi s-a îndreptat să se asigure cu măcar atât.
Mai mulţi oameni au venit şi încăperea a început să se încălzească puţin. Apoi o femeie în vârstă a venit împreună cu nepoata ei aducând tăvi calde cu mâncare gătită. Mai multă mâncare a fost adusă în tăvi acoperite cu folii de aluminiu. În spatele ferestrei deschise de lângă intrare, câteva doamne pregăteau supă caldă în oale fierbând pe plita unei maşini. Activitatea din local creştea pe măsură ce alte camioane de pompieri continuau să aducă mai mulţi călători prinşi de viscol în mijlocul drumurilor necarosabile. Domnul Stan privea surprins întreaga activitate din jur, pe cei abia sosiţi mulţumiţi că au găsit căldură şi siguranţă după urgia de afară şi copii care beneficiau de întregul spaţiu liber să alerge în voie. Unii mâncau, alţii cu laptopul pe genunchi cercetau ultimele ştiri pe internet în timp ce un voluntar anunţa că o încărcătură de paturi de campanie sunt în drum pentru noi. Curând paturile au sosit, un voluntar le-a arătat cum trebuie asamblate şi în scurt timp sala s-a umplut de paturi pentru fiecare.
Domnul Stan a asamblat doua paturi alipite unul de celălalt şi cei doi soţi s-au aşezat să se odihnească. „Doamne, ce zi a mai fost şi asta!” În lunga lor existenţă au trecut printr-o mulţime de situaţii împreună, unele mai bune, altele mai rele, dar de data asta s-a întâmplat ceva deosebit. În acest loc, domnul Stan a aflat că această staţie de pompieri activează numai cu voluntari. Toţi aceşti oameni care şi-au sacrificat o noapte departe de casa si familiile lor ajutând şi protejând un grup de străini au făcut-o pe gratis. Apoi şi-a amintit de fetiţa ce a venit împreună cu bunicuţa ei aducând mâncare. Ce exemplu practic poate fi mai bun pentru un copil învăţat să ajute pe cei aflaţi în probleme. S-a gândit apoi la bunică, ce mândră trebuie să fie văzându-şi nepoţica, acest copil splendid, care a servit mâncarea la mese, a răspuns la întrebări şi a scos din sală sacii de gunoi, toate acestea cu un luminos zâmbet pe buze. Domnul Stan a simţit nevoia să meargă la bătrâna doamnă şi s-o felicite.
În ziua următoare, domnul Stan ştia că va trebui să lase maşina la reparat aici şi că va închiria o maşină să-l ducă acasă. Dar in acelaşi timp mai ştia că această nefericită zi le-a servit o lecţie ce nu va fi uitată curând, o lecţie de bunătate.
L-am cunoscut pe domnul Stan, soţia şi nepotul lor ajutând ca voluntari la Scott Mission în Toronto. Aflând povestea lor, am gândit că merita sa fie împărtăşită tuturor.

Sunt surd.
Pe stradă, la piață,
Lumea vorbește, se ceartă, înjură.
Nu îi aud.
Ori lumea e mută și nimic nu e adevărat?
Simulează ei, oare?
Au coardele vocale atrofiate, secționate?
Mă sperie fără temei
Ochii bulbucați de efortul rostirii vorbelor grele?
Nu mai am pace.
Mă simt ca un porumbel rătăcit într-un stol de gâște plutind spre Sud.
Încerc să schimb ruta, să mă explic:
Vreau să mă îndrept spre Polul Nord,
Să caut, să fur, un petic de alb,
O răsuflare de aer curat!
Nimeni nu mă bagă în seamă.
Nu mă aude.
Oare sunt și eu mut?
Ori trăim într-un vid absolut,
În care sunetele sunt strangulate, oloage?
Nimeni nu mă aude.

Dan David, Los Angeles, 06 nov. 2009.