Loading

Din nou, razboiul..

martie 23rd, 2009

din nou sub bombe, cautam victorii
nu stim ca ne-au infrant, e prea devreme
stam pipaind certitudini
sub vulturi mari, ce fac reverente

adevarul e facut din lumina si fum
petalele unui visin japonez nici nu exista
decat in imaginile cumparate iarna
cand mamele concep vlastare
soldatii viitorului razboi

discutand cu generalul acestor vremuri tulburi
iti da prin cap sa-i smulgi shiret trandafirul atomic
uitat pe masa de lucru
cu o mare si onctuoasa sarutare
iti iei ramas bun de la materie
ca de la un adevar ce se stinge
ca o ruina fumeganda
peste care cateva cadavre
cuminti, asteapta implozia
rasplata unor castigate cu sange
medalii ..

Mihaela Malea Stroe – o vizionară a realului incandescent, de Angela Nache Mamier

martie 22nd, 2009

Reprezentantă a generaţiei optzeciste, Angela Nache Mamier este poetă, traducătoare, eseistă, de expresie română şi franceză. A debutat în România cu volumul \”Miraculum\” editura Dacia în 1982. Originară din Braşov, România, este stabilită în Franţa de peste 25 de ani.

\"Photobucket\"
Autoare de studii erudite (Darie Magheru. Trasee tragice, de la Sisif la Pygmalion, Ed. Arania, Braşov, 2002), prozatoare (Fatimata, roman, Ed. Arania, Braşov, 1995), poetă (Spre al nouălea cer, Ed. Pastel, Braşov, 2008, Anotimp fără nume, Ed. Pastel, Braşov, 2008, 7×7 poeme de iubire, Ed. Pastel, Braşov, 2009), Mihaela Malea Stroe dovedeşte prin parcursul său exemplar şi discret că un autor îşi are locul său în literatură fără a juca tot timpul un rol de prim-plan ostentativ pe piaţa valorilor. Ceea ce este vizibil azi în presa literară (până aproape de scandal) nu este neapărat o valoare sigură.
Poeta traversează cu un indubitabil talent podul suspendat al pericolelor şi contemplărilor de tot felul din cotidian: «Te aud atunci când scriu, când dorm, când visez,/ Când prepar viitoare-amintire/ A mesei de prânz – şnitel de pui, cu varză călită,/ Sau, la micul dejun,/Amintire de cornuri proaspete şi cafea cu lapte…»(Poem domestic).
Autoarea preferă o anumită vigoare, o conduită de femeie modernă, curajoasă, ce refuză să cedeze panicii existenţiale, în faţa implacabilei angoase a separaţiei trecătoare ori definitive, tragice: «Prin ce har al privirii tale/ Prăpăstiile negre ale trecutului meu/ S-au deprins, dintr-odată, de mine?/ Şi s-au făcut abur sau imponderabil cântec de leagăn/ Sau altceva…» (Întrebări).
În volumele 7×7 poeme de iubire şi Anotimp fără nume lirismul este privilegiat. Poeta se lasă adesea transportată de fluviul amintirilor şi al dorinţei, dar evită melodrama cu un substrat fin de autoironie. Sentimentele sale puternice, deşi pudice, o poartă spre o confesiune care ne «spune» că, de când lumea, dragostea poate fi cea mai dulce şi cea mai amară în acelaşi timp. Poeta traversează paradoxurile existenţei şi scrie cu o cerneală densă, filozofică «ses quatre vérités». Simplitatea căutată este revolta unei rebele care întoarce voit spatele «suveranităţii poetice».
Aceasta voce care se vrea anonimă, este de fapt secretă, gravă şi plină de mister. Abstracţia unor versuri nu face decât să accentueze tulburarea, frământarea interioară. Unele poeme divulgă adevăruri tragice, dar şi sentimentul care transcende moartea transportând eul liric de la un abis de dureri spre înalţimile visărilor mistice: «Fără vis,/ Ce ne-am face, Doamne, ce ne-am face ?/ De ce am slăvi ziua de ieri?/ Cu ce speranţe am colora ziua de azi ?/ Cum am iubi ziua de mâine ?// Veghea din vis – dreptul la neodihnă,/ Neîntâmplătoarea noastră pace…» (Vegherea din vis).
Autoarea practică ori reportajul în direct ori o penumbră, o arrière-scène, care palpită ca un foc ce se stinge, ca o misterioasă suferinţă: «Mi-e dor de tine ca de începuturi,/ Şi ca de pruncul legănat în pântec// Veghere-mi sunt şi somnul, şi foamea,/ Şi setea şi tăcerea/ Cândva, cumva, în mine, ceva s-a întâmplat/ De patima otrăvii e vinovată mierea/ Numai atunci şi dacă/ Tot stupul e trucat.» (Dor pur şi simplu).
Autoarea merge la esenţial, fără exces de vorbe, ridică liniştea dintre şi din cuvinte la rangul de meditaţie filozofică: «De-atâta căutare-ai nimerit/ La pragul visului întâlcuit/ Pe unde numai eu puteam să umblu// O să te leg la ochi cu vălul nopţii/ Spre ziurel de ziuă să te duc/ Şi, sub umbrarul frunzelor de nuc,/ Să pipăim alegoria sorţii» (Întâlnire).
Poeta trăieşte echilibrul între corporalitate şi mintea sa sensibilă, iar această înţelepciune se transformă în autentice insule de poezie directă, confesivă: «Iubirea aceasta, aparent imposibilă,/ Fiinţează mai presus de lege şi de păcat/ Şi, doar spre a se face vizibilă,/ A împrumutat, într-o seară,/ Trupul meu de femeie,/ Trupul tău de bărbat.» (Iubirea în sine însăşi) sau «Mai rămân cu tine, iubite, în preajma ta mai rămân,/ Să păstoresc mieii nimănui»
Cuvintele pribege, însetate, flămânde, rănite/ Pe care le-a prins noaptea pe drum,/ Poemele orfane, fără adăpost şi fără stăpân» (Poemul statornicei iubiri).
Acest foc sacru al sentimentelor străbătând poemele este o nevoie viscerală de a nu mai «ieşi» din această poveste care încrucişează un trecut incandescent şi un prezent al sacrificiului de sine. Ca şi cum nu se iese din moartea unui sentiment decât pe jumătate vie!
Bucuria şi suferinţa curg în venele textului, autoarea nu se fereşte să utilizeze aripi de înger, risipite printre «arcuri şi săgeţi» de care panoplia unei feministe (şi feminine) nu duce lipsă: «Mi-e sete, mai degrabă, mi-e sete de o stare/ Starea de arc-săgeată/ Ţintind cu pleoape strânse, convenţia din normă» (Aparent pesimistă, Penelopa).
În Revelion cu mine însămi (excelent poem!): «Făpturile astea (amintirile dureroase – n.n.), mi-am zis, cu siguranţă au sânge albastru/ şi de cât altruism au dat dovadă/ Venind, din cine ştie ce tragedie antică/ Până aici în postmodernism, să mă viziteze, să mă vadă…», reţeta este un amestec fin: un gram de tristeţe, un gram de vitalitate, un gram de adevăr pur…
\"Photobucket\"
Anotimp fără nume conţine poeme în care magia vieţii, a dragostei (himere senine şi emoţionante) sunt prezente. Interesant este că poeta ne prezintă variante în franceză, engleză (traduse de scriitoarea Valeria Manta Tăicuţu) şi germană (în traducerea scriitorului Hans Bergel), dovedind originalitate şi un gust estetic rafinat…
Pe fondul haosului contemporan, poeta se apleacă în margine de faleză şi decide să facă faţă furtunii, o înfruntă, ştie să trăiască, ştie să moară, sub scutul nobil al inspiraţiei poetice.
Eşec ori reuşită, poeta nu le opune, căci are inteligenţa analizei (la rece?!) a unui suflet care se mişcă fără încetare, se integrează universului. Este o vizionară lucidă, dar şi sensibilă, a realului: «O replică finală nu e definitivă/ Şi-nţelegând nimicul nu intri în derivă./ După un punct urmează /Alt punct şi puncte… puncte…/ Şi virgule, şi alte uimiri şi întrebări,/ Şi paranteze pline, ori goale/ – pătrate sau rotunde – / Şi puncte cardinale, şi cele patru zări/ – patru să fie oare ? – / Neliniştea din verbe: a vrea, a şti, a cere, a da, a dărui/ Şi râsul, plânsul, viaţa şi moartea/ Şi durerea…» (Sfielnica silabă).
Mihaela Malea Stroe priveşte în faţă o lume de aici ori de niciunde, jumătate în umbră, dar mai ales în lumină, împarte « războiul şi pacea » care o locuiesc.
Poezia este un va-et-vient între trăiri, emoţii, fapte din trecut şi din prezentul apropiat, şi printr-un limbaj lapidar, ca nişte pietre lansate împotriva blazaţilor, poeta surprinde destine care trec de la individual la general-uman şi crede în supravieţuire.
Autoarea ghiceşte, detectează animalitatea, monstruozitatea şi abjecţia… Poemele sale sunt ale binelui şi ale răului, ale atâtor realităţi vizibile unui poet omniprezent care militează în partidul speranţei, grandoarea vieţii depăşeşte orice curs, cât de tragic al existenţei.
În aceste «poeme de zile mari» ( parafrazând un titlu din volum), rezidă firul conducător al creaţiei actuale a poetei: «Ziua aceea în care/ Nu ştiu cum, nici de ce, prin ce mister,/ S-a deschis o fereastră a lumii spre cer/ Îngăduindu-ne să fim, să ne vedem, să povestim…»
Mihaela Malea Stroe lasă să se întrevadă o stare de spirit uneori exuberantă, dar cel mai adesea reţinută, discretă ca intimitatea marilor rezistenţe la vidul existenţial interior. Dacă nostalgia traversează aceste strofe, autoarea, folozofând, nu se lasă doborâtă de iremediabil.
Servite de o expresie concisă şi subtilă aceste versuri sunt ale unei poete «aproape fericite» care ne conduce spre limpezimile purificatoare ale ideilor sale, cărora nu le lipseşte profunzimea melancoliei.

Desenele coperţilor, la ambele volume, sunt realizate de BIANCA OSNAGA

PDL zburdă pe cai mari!

martie 22nd, 2009

În mod oarecum ciudat, deşi efectele crizei au început să fie simţite şi în România, deşi nici premierul Emil Boc, nici ceilalţi miniştri pedelişti nu s-au remarcat cu ceva în dauna aliaţilor pesedişti şi a foştilor miniştri de la adversarii de la PNL, PDL pare să zburde pe cai mari. Deşi au terminat alegerile cap la cap cu PSD-ul, la circa trei luni de la preluarea guvernării, pedeliştii se află conform celor nmai recente sondaje de opinie cam la zece procente înaintea aliaţilor. Şi asta fără să facă nimic remarcabil, ba din contra aş putea spune dacă aş fi maliţios, ceea ce mă face să cred că situaţia se datorează mai puţin performanţelor ca atare al partidului şi mai mult efectului de locomotivă exercitat de președintele Traian Băsescu, pe care toată lumea îl percepe drept lider de facto şi al partidului, şi al guvernului, deşi dl. Boc este cel care exercită formal aceste două funcţii, „de stat şi de partid”, cum se spunea pe vremuri şi cum, din păcate, se poate spune şi astăzi, fără teama de a greşi foarte mult.

De altfel, prin dl. Băsescu, PDL are şi singurul candidat cu şanse de a cîştiga, de a recîştiga în fapt, preşedinţia la alegerile din această toamnă. Cel puţin deocamdată, cînd candidaţii sînt dl. Crin Antonesecu, validat de recentul congres, din partea PNL şi dl. Mircea Geoană, care aproape sigur va fi validat de apropiatul congres PSD. Dacă aşa stau lucrurile, e destul de clar că dl. Băsescu pare să alerge cam de unul singur pentru cîştigarea preşedinţiei – cel puţin din partea principalelor partide de pe eşichier, iar timp de vreo surpriză, independentă ori „de partid”, nu cred că mai este. Congresul PNL putea fi o ocazie pentru eventuala surpriză Klaus Johannis, dar precum atîtea din ocaziile recente, PNL a ratat-o şi pe aceasta fără să clipescă!

Şi, totuşi, lucrurile nu stau chiar atît de bine pentru PDL pe cît pot ele să pară. În realitate, scorul înregistrat în sondaje este unul hipertrofiat, care nu are mai nimic în comun potenaţialul cu totul modest, de program, de cadre, de progres al partidului. Printr-o mulţime de gafe recente, de la nepoata dlui Emil Boc, paraşutată la guvern de la primăria Clujului, la scandalul înregistrat de candidatura d-rei Elena Băsescu ori la cel legat de infractorul oltean propus secretar de stat, PDL îşi erodează imaginea de partid altfel pe care şi-a construit întregul discurs, laolaltă cu preşedintele, şi care l-a condus la victoria relativă de la cele mai recente alegeri. Ele se adaugă alianţei cu PSD socotită macabră de alegătorii săi puri şi duri şi disfuncţiilor de la guvernarea propriu-zisă, provocînd între altele şi primele murmure, dl. Sever Voinescu, şi primele dezertări, d-na Alina Mungiu-Pippidi, din tabără intelectualilor, dacă nu e exagerat cuvîntul pentru persoane ce-şi extirpă spiritul critic, „de partid şi de stat”, care a stat alături de PDL şi preşedinte încă dinaintea alegerilor din 2004, şi care-şi întărise rîndurile după condamnarea oficială a comunismului din 2006.

Dl. Băsescu, în lipsă de contracandidaţi reali va cîştiga probabil fluierînd alegerile prezidenţiale, fiind necesar un al doilea tur doar din motivul că este necesară, pentru înregistrarea victoriei în primul tur, o prezenţă al vot imposibil de înregistrat dacă urmărim trendul acestei prezenţe la alegerile din ultimii ani. Cum stă însă în realitate PDL, ca partid, vom afla însă mult mai repede şi anume cu prilejul apropiatelor alegeri europarlamentare. Atunci, vom afla raportul real dintre acest partid suprareprezentat în sondaje, aliaţii de la PSD şi adversarii de la PNL. Nu exclud nici posibilitatea ca, în situaţia în care scorul electoral al PDL nu e destul de bun, iar din pricina crizei situaţia economică să se deterioreze accelerat, să aflăm că preşedintele a decis să candideze ca independent.Şi abia atunci ar afla PDL ce înseamnă să aibă probleme ca partid! Şi atunci nu mai ştiu cît de mari vor fi caii ce vor trage căruţa partidului (încă) prezidenţial.

“Partage” la Paris (1)

martie 22nd, 2009

Exista la Paris, pana in anul 2005, “Académie Universelle des Cultures”, condusa de Elie Wiesel, care organiza aproape in fiecare an, din decembrie 1993, un forum international, pe diverse teme, filozofice, sociale, politice, psihologice, culturale, in functie de scopul reuniunii. In decembrie 2002 subiectul a fost “Imaginer La Paix”, iar in noiembrie 2003, “Le Partage” , tradus in engleza “Sharing”. Era sub patronajul presedintelui Chirac si avea loc in cladirea UNESCO din Paris. Sunt mereu invitati sa participe la dezbateri filozofi, scriitori, jurnalisti, istorici, politicieni, laureati ai premiului Nobel… Si, uneori, Vlad Solomon. De ce Vlad Solomon, asta-i alta poveste, poate din greseala, poate din politete, in orice caz, niciodata nu am luat parte, dintr-un sentiment de inferioritate. In noiembrie 2003, datorita marelui meu succes pe listele de Internet (unde imi pierd timpul, dialogand din cand in cand) si dupa ultima sedinta a comitetului de bloc, am prins putin curaj, dar am anuntat ca vin in ultimul moment, doar ca spectator. Intotdeauna, cand plec din Israel, imi car cu mine o groaza de lucruri, de vara si de iarna, de ploaie si de zapada, ca nu se stie niciodata… Astfel, valiza mea e mereu plina, am aproape 30 de kg, plus in geanta de mana inca 15, ghiduri turistice, carti de impartit prietenilor, sticle de Sabra, liqueur israelian, tot felul de fleacuri, parca plec pe 10 ani. Pe 24 noiembrie, ma conduce asistenta mea la aeroport, dar aveam un presentiment neplacut. Se anuntase o greva, a si fost, cu o zi inaintea plecarii mele. Si totusi, totul parea perfect, aveam avionul dupa-masa, trebuia sa ajung la 21:30 la Paris, a doua zi incepea reuniunea, imi rezervasem, fiind membru Accor, camera la hotelul Ibis, imi inchiriasem masina la Europcar, iar cativa prieteni imi trimisesera material despre Elie Wiesel, cu care tineam mult sa stau de vorba, el fusese anuntat in prealabil si stabilisem sa palavragim in prima zi a congresului. Apucasem chiar sa-mi iau ramas bun de la colegii de liste, sa termin tratamentele pacientilor, mi-am luat si discul Adrianei Ausch, sa-l ascult in masina. Nu stiti cine este Adriana Ausch? E o celebra cantareata de folk a anilor `80, originara din Romania, in prezent in USA, o voce de privighetoare. Si fara Adriana (Aditza), sau macar fara trilurile ei nu puteam pleca.
La check-in, probleme: Air France nu permite mai mult de 20 de kg., din cauza grevei de ieri au cumulat doua avioane intr-unul, avionul e plin, nici un gram in plus. Asa ca, dupa o discutie filozofica, incununata de insucces, scot eu citeva lucruri, ajung la 25 de kg., ma lasa cu geanta de mana tot grea, dar asta e, voi avea mai putine boarfe cu mine, ma consolez eu. Eram imbracat destul de simplu, de drum, sportiv, toate accesoriile, inclusiv trusa de barbierit, erau in valiza. Calatoria a decurs fara probleme, am citit in avion, m-am conversat putin cu o pereche de francezi, care aveau idei politice putine, dar confuze, si am aterizat la Paris cu peste o ora intarziere.
La recuperarea valizelor, lipseau vreo 30. Ramasesera la Tel-Aviv cu buna stiinta, avionul fusese prea incarcat. Unii pasageri au sarit cu scandal, eu in panica, eram deja in intarziere, trebuia sa preiau masina, erau orele 23:15, la miezul noptii se inchidea Europcar. Functionarii de la Air France mi-au promis ca valiza va sosi a doua zi la hotel, mi-au dat o posetuta cu trusa de barbierit, o bluzita alba ca neaua Alpilor, mai mare rasul. In trusa era si un prezervativ, vedeti ce inseamna o tara civilizata? Am urlat eu ca a doua zi trebuie sa fiu la congres, ca n-am haine cu mine, ca si-au batut joc de oameni. S-au scuzat ca nu ar fi putut sa ne avertizeze in prealabil, la Tel-Aviv, pasagerii n-ar fi urcat in avion, pe scurt, o magarie planificata. M-au asigurat, insa, ca, fara indoiala, dimineata voi primi valiza la hotel. Deja incruntat, fug cu geanta de mina la Europcar, terminal B, mi se spune ca n-au decit masini mici – eu comandasem Renault Laguna, dar sa ma grabesc la Europcar la terminal A. Iau naveta, un mic autobuz, ajung la 23:45, in ultima clipa, mi se da masina, superba, cu un sistem de aprindere foarte ciudat, un dreptunghi de plastic, in loc de cheie, ca la hoteluri, pana m-am dumirit era deja trecut de miezul noptii.
– Ei, de-acum toate vor merge ca pe roate, imi zic eu, si plec spre Paris, imi aprind o tigara, pun discul Aditzei, fredonez \”Invata\”, \”Calul Albastru\”, totul e in regula, maine vine si valiza, ma simteam ca acasa. Deodata – intrarea in Paris prin Porte de la Chapelle e inchisa, se repara, deviatie, indicatoare-ioc, ma trezesc in toiul noptii intr-un sat necunoscut, nici un caine pe sosea, ma invart prin toate ungherele, in sfarsit, vad trei francezi de origine africana, foarte amabili, ma trimit in alta directie, bineinteles, gresita. Fumam tigara dupa tigara, discul se derula a treia oara, m-a apucat rasul, comica situatia, eu, uitat de lume, cautam Parisul, cu Aditza linga mine, exact acolo unde nu era. Asta-i viata – imi zic, mereu cautam imposibilul. Nu puteam sa ma opresc din ras, tremura si masina cu mine, parca si muzica avea o vibratie ironica. Dupa multe incercari si ajutat de o harta cu litere microscopice, reusesc sa intru in Orasul Lumina, exact unde nu trebuia, traversez tot Parisul si ajung in zona Gare de l’Est, spre hotelul unde sigur ma astepta o baie calda si o cafea pe gustul meu (espresso Vescovi, Illy, sau Segafredo). Eram foarte bine dispus deja, ascultam \”Mi-am amintit de tine\”, dar parca toate strazile aveau sens unic, cum ma invirteam, nu reuseam sa intru pe rue \”La Fayette\”. Pana la urma ma descurc, ajung la garajul hotelului, gasesc o intrare minuscula, masina prea larga, am manevrat la milimetru, aproape s-o zgarii. Cobor, fluierand cintecul de pe disc, era deja 2 noaptea, urc, numai zambet, ma intampina receptionerul cu un aer scandalizat. Eu ii explic ca valiza trebuie sa soseasca a doua zi si cer cheia camerei.
– E tarziu, nu mai avem camere, e noapte, ati anuntat ca veniti pe la 11 seara. Pana la urma imi gaseste o camera, imi face o cafea groaznica, eu, la camera 217, fara valiza, in sfarsit, ma dezbrac, imi pun bluzita de la Air France si ma gindesc ce frumos e la Paris.
Inainte de a adormi (cu greu), ii telefonez Aditzei si-mi povestesc peripetiile. Si inchid ochii cu \”Don Quijote\” in minte. Si cu Yves Montand, si cu Prevert…

(va urma)

Nanofascism

martie 22nd, 2009

Fascismul contiuna sa existe fie pe fata fie deghizat in forme ascunse gata sa rebufneasca. In fiecare zi suntem supusi la practici si exercitii fasciste aparent nevinovate peste care trecem cu vederea sau chiar ne distram.

Si cu televizorul ne distram si in special cu jocurile nevinovate aparent expresie a societatii de consum dar care pot lua forme noi de propaganda. Mare succes are un joc TV in care subiectii sunt supusi la testul adevarului in fata publicului si al oamenilor celor mai apropiati.

Trucat sau nu si aranjat in amanunte jocul scoate la iveala lucruri tuluratoare pentru cei chestionati si oamenii din viata lor, copii minori, sotii, soti, bunici. Toate canalele elene preamaresc prezentatoarea pe care o inalta in ceruri dar nu singura ci impreuna cu tovarasul de viata un politician si deputat in parlament reprezentantul unui partid mic de orientare nedefinita aparent dar cu practici nationaliste si neofasciste.

In fond ce mai reprezentativ putea sa demonstreze prezentatoarea decit o practica fascista si anume interogatoriu degradant. De ce trebuie ca sa se faca reclama pe toate canalele TV unui fascist este imposibil sa intelegem.

Este un exercitiu sa nu discriminam fascismul sa-l toleram si chiar sa spunem: uite ce oameni cumescade, ce potriviti. Urmatorul pas va fi fi mai insistent.

In fapt in fiecare zi suntem pusi in fata unor manifestari fasciste si nu avem curajul sa le infruntam, evitam si trecem mai departe. In trecut pina si oameni simpli fara caracteristici supraumane au infruntat fascismul si s-au opus chiar cind nu erau afectati direct. De vina era educatia umanista de care au avut parte si spiritul de solidaritate umana.

Au existat cazuri in care romani si neromani au facut fata legionarilor care cautat razbunare. De la inceput fascismul a fost ornat cu elemente nevinovate si a promovat “salvarea nationala” in numele caruia au imaginat crime distrugeri si au aplicat un sistem totalitar.
Aceasta igeologie s-a bazat pe grupari de soc si gasti distructive.

In societate se cultiva cultura de gasca si asa zis interesul comun de salvare, la inceput economica ai membrilor si apoi a altora pina cind gasti se unesc si vor sa salveze comunitati, orase si apoi intreaga lume. A inceput un proces de cultivare a fascismului, acum este la nivel de nanofascism cultivat in practici zilnice, in societate, pe strada sau la serviciu, apoi acestava lua alte forme si poate deveni dominant.

Criza este un catalizator al extremismului. Mesajul fascist este: se salveaza cine poate, cum poate, noi suntem uniti ne salvam si salvam si pe altii. Ce s-a intimplat cu spiritul democratic si umanismul ?

Portugalia: Un week-end printre livezi de portocali şi dealuri cu viţă-de-vie

martie 22nd, 2009
Înconjurată de vie, Quinta Nova da Nossa Senhora do Carmo priveşte spre DouroÎnconjurată de vie, Quinta Nova da Nossa Senhora do Carmo priveşte spre Douro

Drumul sinuos de-a lungul fluviului Douro ne duce încet-încet spre podgoria Quinta Nova da Nossa Senhora do Carmo, în peisajul deja celebru “premiat” cu titlul de Patrimoniu Mondial de către Unesco.

Aproape de localitatea Pinhão, Douro face o curbă iar şoseaua se îngustează şi încep să urcăm pe serpentine ameţitoare până ajungem, în sfârşit la destinaţie. Pierdută printre dealurile terasate pline de viţă de vie, optzeci de mii de hectare plantate, după cum aveam să aflăm de la gazda noastră, Paula Sousa, Directoare de Marketing.

Pe întuneric nu vedem decât cerul înstelat deasupra noastră. Tăcerea nopţii este sfâşiată din când în când de motorul vreunei maşini la câţiva kilometri distanţă. După o primă degustare de vin însoţită de aperitivele obişnuite: brânzeturi şi mezeluri din regiune, ne retragem în camera mobilată tradiţional, cu mobile din lemn masiv. Remarc lipsa televizorului, dar frumuseţea dimprejur mă va face să uit timp de două zile de ecranul cenuşiu şi de lume, şi de toate.

După un mic-dejun reconfortant şi compus din produse ale podgoriei, printre care dulceţuri de struguri, gutui şi smochine şi suc de portocale proaspăt cules, programul intens din ziua următoare începe cu un tur al podgoriei. Ne urează o zi bună, cu simpatia şi simplitatea familiilor bune, chiar administratoarea podgoriei, Luísa Amorim, îmbracată în blugi şi cu o pereche de cizme. Tot ea ne dezvăluie secretul succesului: “În industria vinului nu poţi răzbaţi fără să te murdăreşti sub unghii”.

Urcat în spatele furgonetei conduse de doamna Ana, nici nu-mi imaginez senzaţiile tari ce mă aşteaptă. Drumurile strâmte şi abrupte din piatră bătută de vreme îmi zdruncină tot corpul iar curbele strânse îmi dau emoţii. Nu mă linişteşte decât gândul că patronul podgoriei, cunoscutul industriaş Américo Amorim, nu acceptă să meargă cu maşina printre vii decât condus de Ana.

Pe traseu ne oprim câteva clipe să vizităm capela dedicată protectoarei marinarilor, Nossa Senhora do Carmo. Figura blajină a Sfintei Fecioare ne priveşte ocrotitor de la înălţimea piedestalului. Sculptura din granit este atât de grea încât e nevoie de opt bărbaţi bine hrăniţi pentru a o urni din loc. Tocmai de aceea a şi reuşit să scape de la o tentativă de furt.

Ne continuăm drumul pe terasele cu viţă-de-vie şi ne oprim la trei livezi cu portocali datând din secolul al XVIII-lea. Delimitate cu ziduri din pietre, livezile aveau o poartă de intrare bine păzită. Porţile sunt, astăzi, larg deschise, iar portocalii plini de fructe te îmbie să le culegi rodul zemos şi dulce. La marginea uneia dintre livezi se mai află, încă, unul dintre stâlpii de demarcaj plasaţi acum două sute cincizeci de ani la ordinul Marchizului de Pombal pentru a delimita prima Regiune Vinicolă Demarcată din lume.

Următorul popas îl facem în Livada Africană, numită astfel datorită temperaturilor de până la patruzeci şi cinci de grade care se pot simţi aici pe timpul verii. Dar tocmai aceste condiţii micro-climatice unice dau specificul regiunii şi celebrului vin de Porto. Strugurii produşi aici au condiţii de neimitat: sunt crescuţi în terase pe terenuri şistoase şi supuşi la temperaturi înalte, ziua şi scăzute, noaptea.

Pauza de prânz devine un prilej pentru a degusta bunătăţile regiunii şi, mai ales, vinurile podgoriei. Quinta Nova de Nossa Senhora do Carmo a hotărât să utilizeze strugurii folosiţi în mod tradiţional la producerea vinului de Porto – un vin licoros obţinut prin oprirea fermentaţiei prin adăugarea de rachiu –, pentru a produce vin de masă, iar rezultatele au fost recunoscute prin premiile obţinute la concursuri internaţionale.

Dar nu numai vinurile au primit elogii internaţionale, ci şi întreaga podgorie şi oferta ei turistică. Turismo viti-vinicol este la modă în Portugalia, iar produsele oferite sunt din ce în ce mai diversificate şi mai inovatoare: de la tratamente Spa cu produse din vin, la participarea la culegerea strugurilor şi la stoarcerea lor prin metoda tradiţională a călcatului în picioare.

Quinta Nova de Nossa Senhora do Carmo a primit de curând Premiul “Best Wine Tourism Award 2009”, la categoria Artă şi Cultură, graţie celui mai proaspăt proiect al său: restaurarea gării din localitatea Pinhão. Proiectul cuprinde un muzeu al vinului constituit din piese de colecţie aparţinând familiei Amorim, un magazin de vinuri, o sală de protocol unde sunt organizate degustări de vinuri, ceremonii de gală şi alte evenimente.

Ne-am deplasat şi noi până la gara din Pinhão, dar cu barca: tradiţionala barcă “rabelo” care transporta deunăzi butoaiele mustind cu vin de Porto. După o vizită la muzeul organizat în fostele case ale funcţionarilor gării şi o nouă degustare de vin în salonul de gală, întoarcerea am făcut-o, cum era şi firesc, cu trenul: o plimbare scurtă de numai zece minute, de-a lungul firului nostru conducător: fluviul Douro.

Duminca se anunţa la fel de animată. Dimineaţa ne aştepta o nouă aventură: dotaţi cu aparate GPS am pornit în căutarea comorii. Conceput ca o activitate ludică, “Winecatching” este un joc de orientare turistică pe proprietatea podgoriei cu ajutorul tehnologiei de localizare prin satelit. Individual sau pe echipe, participanţii sunt invitaţi să descopere cu ajutorul GPS-ului mai multe locuri unde se află ascunse recipiente conţinând dopuri de plută. Nu uitaţi să le luaţi cu dumneavoastră, pentru că ele vor dovedi că aţi trecut prin punctele obligatorii iar la sfârşitul parcursului veţi putea câştiga un premiu “simpatic”.

Activităţile organizate la podgoria Quinta Nova de Nossa Senhora do Carmo mai includ plimbări pe jos pe câteva trasee marcate, dintre care cel mai lung se poate întinde pe doisprezece kilometri.

Dar dacă nu vă arde de aventură şi mers pe jos, tolăniţi-vă pur şi simplu la soare, cu privirea pierdută în peisajul magnific de pe valea Douro-lui sau răcoriţi-vă în piscina atârnată, parcă, pe dealurile cu viţe-de-vie.

_________________
Fişă tehnică:

Hotel Rural Quinta Nova de Nossa Senhora do Carmo
(11 camere de oaspeţi)
Quinta Nova
5085-222 Covas do Douro
Portugalia
www.quintanova.com
GPS: N 41 09’ 43’’; W 07 35’ 45’’

Scrutin parlamentar în Republica Moldova: Cifre, sondaje şi strategii electorale

martie 22nd, 2009

“Există trei tipuri de minciuni: minciunile simple, minciunile sfruntate şi statisticile”

(Mark Twain)

În pofida recentelor negocieri între cele două „părţi” în conflict, RM şi Transnistria, desfăşurate la Moscova sub oblăduirea ocupatului preşedinte rus Dmitri Medvedev, mizele electorale din stânga Prutului sunt în altă parte. Pentru că la Moscova nu s-a petrecut, în esenţă, nimic. Documentul semnat – care în traducere „moldovenească” înseamnă „votaţi comuniştii lui Vladimir Voronin” – a reconfirmat că Rusia rămâne în Transnistria, indiferent în ce format sau uniformă, şi l-a îndatorat, încă o dată, pe liderul PCRM pentru sprijinul oferit în actuala campanie electorală. În plus, dl Voronin a minţit senin semnând, până la urmă, ce i-a pus Moscova în faţă, deşi anunţase contrariul. Nicio noutate, nici aici. Nu acest lucru va marca însă decisiv alegerile din 5 aprilie, ci altceva: jocul cifrelor electorale şi al statisticilor din RM. Dar să o luăm pe rând.

Sarabanda statisticilor

Prima chestiune este tehnică şi vizează baza procesului electoral. Pe 10 martie, liderul unui partid de opoziţie anunţa că „autorităţile ar pregăti o fraudare masivă a alegerilor din 5 aprilie” prin „denaturarea numărului de alegători cu 600 mii de persoane”. Argumentul principal era discrepanţa dintre cifrele publicate de Ministerul Dezvoltării Informaţionale (3,026 mln. de alegători) şi datele Comisiei Electorale Centrale (2,451 mln.). Recent, analiştii de la Chişinău au exprimat dubii faţă de creşterea cu 100 de mii a numărului de alegători comparativ cu scrutinul anterior, în condiţiile unei mortalităţi în RM care excede cu mult natalitatea. Mai mult, a fost corect sesizat impactul negativ pe care ambiguitatea cifrelor îl poate avea asupra validării alegerilor, în condiţiile în care 50% nu înseamnă acelaşi lucru când lucrezi cu baze de calcul diferite. De unde au apărut aceşti electori? Cine sunt ei? Cărui partid viu îi vor sluji sufletele moarte”? Problema ar trebui să genereze o dezbatere publică mai intensă decât prezentele reacţii, inclusiv la nivelul instanţelor internaţionale care pretind că au un ochi asupra campaniei electorale de la Chişinău. Nu credem că exagerăm spunând că statisticile divergente care există acum în RM sunt de departe mai periculoase pentru rezultatul din 5 aprilie decât documentul semnat la Moscova.

Manipulare sau clarificare?

Toată lumea aşteaptă Barometrul de opinie al IPP. Aşteptarea e justificată, la fel însă şi temerile. Prima ambiguitate se referă la modul în care divergenţele statistice sunt clarificate în investigaţia sociologică. Pot afecta ele construcţia eşantionului şi, prin urmare, rezultatele sondajului, mai ales că nu se cunoaşte repartiţia teritorială a sutelor de mii de „suflete moarte”? A doua ambiguitate ţine de momentul realizării Barometrului şi, respectiv, momentul publicării. Campania electorală din RM s-a declanşat la începutul lui februarie, iar chestionarele au fost culese tot în această perioadă. Dacă aşa stau lucrurile, sondajul final – publicat la finele lui martie – nu va surprinde modul în care campania electorală propriu-zisă a afectat electoratul, deşi momentul publicării ar sugera contrariul. Chestiunea ar trebui lămurită pentru că, în realitate, ultimele săptămâni se pot dovedi decisive în conturarea opţiunii de vot. Nu doar prin disputele generate de campanie – care a demarat greu, dar s-a încins pe parcurs – cât prin criza economică care se face simţită din ce în ce mai acut cu cât ne apropiem de 5 aprilie. Ignorarea decalajului de timp poate genera confuzie la nivelul electoratului şi semne de întrebare relativ la relevanţa Barometrului…

Cât contează exit-poll-ul?

Nici exit-poll-ul nu e scutit de probleme, una dintre care – majoră – ţine de antecedentele controversate ale acestei proceduri sociologice în RM. Acum, dată fiind miza fiecărui procent electoral în parte, importanţa sondajului la urne devine strategică. În 2005 a existat o diferenţă de circa 5% între datele estimate prin exit-poll şi cele finale (45,98% a câştigat PCRM faţă de estimarea de 40%, 9,07% a câştigat PPCD faţă de estimarea de 14%). Coincidenţele sunt mari (cât a „pierdut” un partid a „câştigat”, de fapt, celălalt), dar, din păcate, clarificările oficiale nu au existat. Nici IPP nu a pus deschis problema unei eventuale fraude, nici CEC sau opinia publică pe cea a unei posibile erori de procedură ştiinţifică. Alegerile au fost considerate valide, ca şi cum sondajul efectuat la ieşirea de la urne nici nu ar fi existat! Este însă absurd să neglijezi acest instrument atunci când evaluezi un proces electoral. Pentru ce îl mai faci, în definitiv? Care mai e rostul lui, dacă oricum nimeni nu îl ia în serios? Viziunea trebuie să se schimbe de data aceasta şi de aici importanţa strategică a instrumentului în cauză: este gata cineva să îşi asume până la capăt exit-poll-ul la alegerile din 5 aprilie?

Nehotărâţii – eterna poveste

Ultima chestiune – nehotărâţii. Dacă în sondajul pre-electoral din 2005 aceştia exprimau o opţiune de 75,8%, sondajul din septembrie-octombrie 2008 al IPP arăta o cifră de 49,8% şi tendinţa este posibil să se menţină. Nu puţine voci afirmă că respectivele voturi sunt decisive pentru rezultatul final al acestor alegeri, şi nu fără temei. Ce este de făcut? În situaţia creată cele mai avantajate sunt partidele cu afinităţi doctrinare, cu condiţia să fie dispuse să acţioneze în consecinţă. Şi iată de ce. Iluzia că un partid ar putea, de unul singur, atrage de partea sa nehotărâţii rămâne o simplă iluzie. În realitate, cercetările sociologice indică faptul că repartiţia nehotărâţilor urmează, tacit, repartiţia opţiunilor de vot exprimate. Cei care nu exprimă o opinie de vot sunt, de fapt, nehotărâţii unuia sau altuia dintre partide. Nu sunt nehotărâţi din aceleaşi motive, deci, un singur partid nu îi poate pune în buzunarul său electoral. Aşa se explică şi scorul peste aşteptări pe care, în 2005, l-a obţinut Blocul electoral „Moldova Democrată”. Prin unificarea mai multor partide, acesta a reuşi să dea un semnal de forţă şi să aducă la vot nehotărâţii fiecărui partid component în parte. Ceea ce, cu siguranţă, niciunul dintre partidele componente nu ar fi putut să facă.

Concluzia e una: avantajul teoretic este acum de partea Opoziţiei. Dacă vrea să culeagă aceste voturi potenţiale, chiar şi în absenţa unui bloc electoral, singura soluţie a celor trei partide cu afinităţi doctrinare şi cu şanse de a trece pragul este un semnal solid, coerent şi unit înainte de votul final. Niciun partid nu va reuşi de unul singur ceea ce pot reuşi împreună. Nu e niciun paradox sociologic faptul că manifestarea comună a celor trei partide va aduce fiecăruia în parte mai multe voturi „nehotărâte” decât ar putea să acumuleze, acţionând singur… Depinde doar de abilitatea lor ca pe ultima sută de metrii să fie capabile, împreună, să transmită coerent acest mesaj. Aici s-ar putea juca rezultatul final de pe 5 aprilie.

“Arhitectura monumentelor rituale şi funerare din nord – vestul Europei”.

martie 22nd, 2009

Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” Bucureşti, în calitate de organizator, vă invită să participaţi la conferinţa pe care o va susţine dr. George Nash – arheolog şi specialist în arta preistorică şi contemporană – cu tema “Arhitectura monumentelor rituale şi funerare din nord – vestul Europei”.

Evenimentul va avea loc marţi 31 martie 2009, ora 18:00, în Sala Frescelor din U.A.U.I.M.

Photobucket

Pe Amazon.fr se pot găsi cărţile publicate de George Nash: http://www.amazon.fr/exec/obidos/search-handle-url?%5Fencoding=UTF8&search-type=ss&index=books-fr-intl-us&field-author=George%20Nash

România Photobloggers

martie 22nd, 2009

In ultima perioadă, fotografia digitală a devenit un instrument la îndemîna aproape oricui! Din necesitate, din plăcere, din curiozitate, tot mai multă lume face fotografie! La acest inpuls sau hobby, se adaugă creşterea incredibilă a fenomenului “blog”, acest termen intrat în vocabularele tuturor limbilor pămîntului, provenit de la cuvîntul “weblog”, care defineşte un nou tip de pagină de internet, cu intrări regulate pentru a face comentarii, a schimba idei, a descrie evenimente, a iniţia activităţi, şi lista poate continua la infinit! Luate împreună, fotografia digitală şi fenomenul blog, au dat naştere la un nou val de activitate uşor de accesat sau iniţiat pentru oricare posesor de computer.

Vîrsta nu contează, profesia nici atît, iar astfel lumea nu mai are graniţe, cei care creează şi participă la aceste pagini reducînd graniţele tărilor la zero, toată lumea întîlnindu-se pe blog la orice oră din zi şi din noapte. Aceste pagini, cu o tematică ce depăşeşte imaginaţia oricărui om, aduc lucruri bune şi rele, că doar pădure fără uscături nu se poate! Insă sînt de aplaudat cele care vor într-adevăr să aducă ceva bun, să ajute la percerperea corectă a unei idei sau imagini, a unui loc, a unei persoane, sau, cel mai de lăudat, la aducerea la cunoştinţă a unor subiecte pe care mulţi dintre noi nu le cunoaştem, sau le ignorăm. Am admirat întotdeauna blog-urile care într-adevăr au ceva de spus, sau care încearcă să spună ceva bun.

Bineinţeles că acest fenomen mănîncă enorm din timpul liber, transformîndu-te intr-un sclav al computerului şi al internetului! Dar cum totul se poate urmări cu grija sau cu un mic plan de bătaie, poţi participa, sau observa acest fenomen şi fără să te uite Dumnezeu in faţa ecranului de calculator. Cum îmi place fotografia şi mă joc cu apartul foto şi apoi cu internetul, ori de cite ori am timp liber, am ajuns să dau peste o iniţiativă a unui tînar român, un blog deschis pentru cei cărora le place fotografia şi iubesc ţara din care provin: România Photobloggers (www.romaniaphotobloggers.org).

De admirat că există tineri români care nu uită de unde au plecat, ba mai mult, vor să promoveze atît imaginea României cît şi a românilor talentaţi! Bazat pe exemplul altor blog-uri din Barcelona, Budapesta, Chicago, Londra, Madrid, New York, etc, acest blog se vrea ca şi un loc de întâlnire, de informare şi de dezvoltare de activităţi colective pentru fotografi profesionişti şi amatori. Aşa cum scrie şi in invitaţia la acest blog, această nouă pagină de internet are ca scop încurajarea fenomenului photoblog, prin publicarea de ştiri şi evenimente, explicatii şi expoziţii, propuneri de întîlniri fotografice, precum şi promovarea celor mai frumoase fotografii despre România, într-o pagină de internet aparte. O activitate virtuală care işi doreşte să facă publicitate ţării noastre, să arate frumuseţile naturale pe care le găsim de la munte pînă la mare, de la şes pînă la centrele aglomerate ale oraşelor de pe tot cuprinsul ţării.

Nu mi-e ruşine că sunt român… Mi-e indiferent!

martie 22nd, 2009

La noi Lucian Blaga vorbea prin 1944 despre spaţiul mioritic şi sugera că există o legătură directă între spaţiul pe care îl ocupăm şi modul în care se structurează mentalul nostru colectiv. Ceva mai târziu, Lucian Boia îşi exprima într-una dintre cărţile sale convingerea că înveţi să fii francez, englez, neamţ sau altceva.
Unii sunt astăzi mândri că sunt români, altora le e ruşine. Aşa cum observa Andrei Pleşu, avem o uşurinţă dezarmantă de asumare colectivă a succesului şi o cel puţin la fel de mare lejeritate de a ne delimita de eşecurile româneşti. Când echipa de fotbal a României câştigă vreun meci important, ştirista de la sport, cu dantura ei imaculată şi silicon de ultimă generaţie declamă: i-am învins pe… Aceeaşi ştiristă, la interval de câteva săptămâni şi cu probabil aceeaşi dantură, dar altă generaţie de silicoane ne informează că naţionala lui Piţurcă a pierdut ruşinos…

Să ne înţelegem, deci: mândri sau ruşinea de a fi român nu se poate întemeia decât pe o mare eroare, sau mai bine spus o neînţelegere. A fi român sau ugandez este un dat. Dacă prin secolul XIX şi începutul celui de-al XX-lea logica internă a unei afirmaţii de genul sunt mândru că sunt român era pe deplin justificată, astăzi o asemenea declamaţie nu prea mai are suport pentru simplul motiv că status-ul meu de român nu se modifică în funcţie de mândria sau ruşinea cu care mă raportez la el.

Blaga nu greşea în totalitate. Este importantă relaţionarea cu spaţiul pe care îl locuim; stepa generează un mental colectiv diferit de cel creat de alternanţa deal-vale. Dar această constatare ţine mai degrabă de antropologie decât de patriotism sau ideologie. Nu cred că, aşa cum afirma Boia, aş putea învăţa să fiu altceva fundamental diferit de ceea ce sunt acum. Nu pot învăţa să fiu sud-african sau vietnamez (ca argument suplimentar vă supun atenţiei cazurile lui V.S Naipaul ori Salman Rushdie).

Aşadar, sunt român şi, prin natura mea de român, sunt diferit faţă de un coreean sau un indian, dar nu în termenii superiorităţii şi inferiorităţii, ci doar în termenii diferenţierii. Superioritatea nu se poate judeca in corpore, ci individual. Realitatea lingvistică în mijlocul căreia evoluez, istoria neamului din care fac parte, ortodoxia – toate mă diferenţiază, dar daca voi dori vreodată să fac un salt calitativ, aceasta nu poate fi decât o întreprindere individuală. Dincolo de etnic, se află un set de valori care defineşte umanitatea în sine. Când cobor din tren în Cracovia sau din avion în Londra, pe scara trenului sau a avionului nu se află un român, ci o fiinţă umană (educată sau nu, bine construită moral sau dimpotrivă).

Fără să-mi fie indiferentă etnia, dependenţa de spaţiul acesta şi de istoria românească, nu le voi putea invoca niciodată în termenii diferenţei calitative. În straturile profunde ale mentalului meu se află nu trăsături distinctive româneşti, ci un set de valori umane coagulat, şi transmis genetic încă din illo tempore. Pe de altă parte, vieţuirea mea în lume nu poate porni de la premiza că sunt totalmente detaşat de tot ceea ce înseamnă… românism (am ezitat pentru că ştiu ca –ismele sunt profund încărcate de conotaţii negative!).

Când interacţionez cu indivizi care vin din spaţii culturale diferite am întotdeauna grijă să le cunosc minimal valorile si gesturile cotidiene. Nu poţi întinde mâna în semn de salut unei femei iranience, nu poţi să baţi pe umeri un şeic arab. Pretind, desigur, reciprocitate…
Ne aducem aminte scandalul declanşat de caricaturile daneze ale profetului Mohamed. Atunci, un om a murit. Nimic nu poate justifica un asemenea gest. Mă încăpăţânez să cred şi astăzi ca acolo am avut de a face cu un conflict al culturilor şi cu nimic mai mult. Indivizii au în diferite colţuri ale lumii acesteia diferite sensibilităţi care trebuie înţelese în relaţie directă cu ideea de specific naţional. Mă descalţ într-o moschee nu în semn de respect pentru o religie anume, ci tocmai pentru că mă aflu într-un spaţiu în care, ca oaspete, trebuie să respect un set de reguli.

A anula ideea importanţei etnicului înseamnă a ne prăbuşi în plină superficialitate. Dacă aş fi fost producătorul filmului Mongol (2007, regia Sergei Bodrov), poate n-ar fi fost rău să ştiu că în rolul unui erou mongol (Genghis Khan) nu pot distribui un actor… japonez (Tadanobu Asano). Vă imaginaţi cu ce amuzament, dacă nu iritare, pot privi asiaticii o asemenea… gafă cinematografică. Ce să mai vorbim despre cele câteva producţii de duzină în care vampirul Dracula sau cei care îi stau în preajmă se străduiesc să vorbească o limbă română aproximativă (în mai puţin de 10 minute, orice actor responsabil ar fi învăţat să rostească în mod cât de cât fluent câteva fraze în română)…

Şi în fine, pentru a încheia seria exemplelor, e oare atât de greu ca atunci când organizezi un casting pentru un film numit Memoirs of a Geisha (2005, regia Rob Marshall) să încerci să eviţi distribuirea unei actriţe chineze (Zhang Ziyi) în rolul unei japoneze (Sayuri)? Sunt gesturi de o aroganţă culturală greu de explicat.
În raporturile dintre culturi, respectul reciproc trebuie să fie punctul de pornire. Altfel, nu putem conta pe reacţii raţionale. Fundamentalismele de tot felul îşi pot diminua influenţa doar în măsura în care renunţăm la etichete şi instaurăm un soi de comunicare pe două paliere distincte: la nivel individual (m-am cam săturat să fiu reprezentat de ambasadori şi consuli încremeniţi în proiect) şi mizând pe inteligenţa interlocutorilor. Pentru a găsi punţi de comunicare, pentru a avea acces la straturile profunde care ne unesc pe toţi, e nevoie să înţelegem că globalizarea nu are deocamdată şanse să anuleze stratul etnic.

Odată căile de comunicare închise, vorbesc armele. Or, asta trebuie să evităm. Ideile sunt cele care trebuie să circule pentru simplul motiv că ele nu fac niciodată victime.

Scrisoarea celor Şase: disidenţă sau fracţionism?

martie 22nd, 2009

Pe 11 martie 1989, un grup de şase veterani ai PCR îi adresa lui Ceauşescu o scrisoare deschisă.

Între ei, doi foşti secretari generali ai partidului: Constantin Pârvulescu şi Gh. Apostol. M-am ocupat în epocă de acest text, l-am comentat pe larg la BBC, Europa Liberă, Vocea Americii, în revista „Les Temps Modernes” şi într-un dialog cu Cornel Dumitrescu în revista „Lumea Liberă Românească” de la New York. Ca istoric al PCR, consider că a fost vorba de o acţiune fracţionistă în interiorul partidului, o încercare de a-l sfida pe Ceauşescu şi de a avertiza clica din jurul acestuia în legătură cu vântul schimbărilor din blocul sovietic, declanşat de Gorbaciov. Sosise clipa unei schimbări radicale în fruntea partidului, sugerau cei şase. Leninişti convinşi, ei continuau să facă elogiul Securităţii (o instituţie, scriau ei, creată pentru a apăra „cuceririle revoluţionare ale poporului”) şi nu scoteau o vorbă despre autentica disidenţă simbolizată de Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Dan Petrescu.

Interviul lui Mircea Dinescu din „Libération” mergea mult mai departe decât propunerile celor şase. Evident, cum nota Dorin Tudoran într-un excepţional editorial din „AGORA”, revista alternativă de cultură care apărea în Statele Unite şi era distribuită clandestin în ţară, gestul lor era extrem de important mai ales în raport cu percepţiile cancelariilor occidentale privitoare la şansele unor schimbări în România. Ne place sau nu, aceste cancelarii erau mai interesate de acţiunile lui Brucan, Bârlădeanu şi Corneliu Mănescu, decât de poeziile contestatare ale Anei Blandiana ori de apelurile unor intelectuali critici. Cei şase nu au fost însă disidenţi. Nu-mi pot imagina un disident din epocă precum Havel, Michnik, Geremek, Tudoran, Goma, Haraszti, Cangeopol, Simecka, Jelev scriind favorabil despre misiunea originară a poliţiei secrete!

Scrisoarea a fost de fapt un program de reforme la vârf, incapabil (de fapt nedoritor) să a rticuleze resurecţia societăţii civile şi necesitatea pluralismului politic şi economic. Era vorba de o serie de revendicări minimaliste, de o relativă raţionalizare intra-sistemică, iar nu de promovarea unei viziuni într-adevăr diferită de linia tradiţională a comunismului oligarhic românesc. Nu se atingea nicicum natura paraziticprofitocratică a regimului. Pe de altă parte, nu trebuie subestimat ori p ersiflat gestul celor şase: ei au fost prigoniţi, anchetaţi, ţinuţi sub arest. Şeful Colegiului Central de Partid era Nicolae Constantin, câine de pază al dictaturii. În Comitetul Politic Executiv, Ceauşescu s-a dezlănţuit cu o ură viscerală, cerând pedepsirea „tră dătorilor” (nu mai puţin isterică a fost Elena Ceauşescu). Nici unul dintre mamelucii din Comitetul Executiv nu a schiţat un cât de timid gest de solidaritate cu foştii „tovarăşi”.

Pedepsirea fracţioniştilor a fost susţinută unanim. Silviu Brucan a dovedit atunci curaj, mai ales în timpul brutalei sale anchetări de către şeful Securităţii, generalul Iulian Vlad. S-a probat că n ici măcar aceşti birocraţi stalinişti nu mai puteau suporta capriciile paranoice ale cuplului dictatorial. Slăbiciunea grupului celor şase a fost că nu a reuşit să atragă adeziunea unor activişti mai tineri, din cercul nomenklaturiştilor dezamăgiţi de Ceauşescu şi favorabili perestroikăi. Cornel Onescu, fost ministru de interne, cândva un protejat al lui Ceauşescu, a cochetat cu ideea de a semna, dar a renunţat în ultima clipă (a invocat frica de represiuni împotriva nepoţilor săi). La fel, generalul de securitate Nicolae Doicaru, fost şef al Direcţiei de Informaţii Externe şi ministru al turismului, mazilit după rămâ nerea în Occident a generalului Ion Mihai Pacepa în 1978. Simptomatic, deşi există informaţii că a fost contactat, Ion Iliescu nu a avut curajul de a semna Scrisoarea celor şase si a rămas în continuare în umbră, dans la réserve du parti…

În concluzie, a fost vorba de coagularea unui grup fracţionist do ritor să-l debarce pe Ceauşescu şi să revină la ceea ce ei percepeau drept „normalitatea” epocii Dej. Cu excepţia lui Grigore Răceanu (exclus din PMR şi arestat după 1958), toţi semnatarii fuseseră implicaţi în fărădelegile perioadei Dej. Să amintesc că, în martie 1989, diplomatul Mircea Răceanu, fiul lui Grigore, era arestat sub acuzaţia de spionaj (recomand cartea sa „Infern 89”). Membrii grupului nu aveau nici legitimitate, nici credibilitate democratică. În comparaţie însă cu megalomanul Ceauşescu (Ubuescu, cum i se spunea), probau un oarecare realism şi cereau să se pună capăt orgiilor propagandistice şi programului de înfometare a populaţiei prin renunţarea la obsesiile acceleriste l e gate de creşterea aberantă a ratei de acumulare. Expresie a disperării Vechii Gărzi a partidului, Scrisoarea celor şase nu a zguduit nici aparatul, nici sistemul. A creat însă un prag de aşteptare care avea să conteze în momentul prăbuşirii din decembrie 1989. A fost cântecul de lebădă, încercarea ultimă de redobândire a onoarei din partea membrilor de frunte ai ge neraţiei comuniste culpabilă pentru impunerea unui sistem ilegitim şi criminal.

Dimitrie Cantemir: tentativă de modernizare sau eroare politică?

martie 22nd, 2009

În pofida duratei sale şi a lipsei de consecinţe politice durabile, cea de-a doua domnie a lui Dimitrie Cantemir (1710-1711) este percepută ca unul din cele mai controversate episoade ale istoriei Moldovei. Spre deosebire de alte secvenţe ale evului mediu românesc, cei interesaţi de restituirea trecutului beneficiază de surse interne, de însemnări datorate unor oameni politici direct implicaţi în evenimente. Într-o vreme în care capetele cărturarilor mai cădeau la porunca unor domnitori iliteraţi, cronicari precum Ion Neculce sau Nicolae Costin, ei înşişi membrii ai Sfatului domnesc şi susţinători ai deciziilor domnitorului, consacră acestor evenimente fragmente extinse ale cronicilor proprii, motivaţi probabil de transformările survenite în formaţia culturală a elitei româneşti prefanariote, dar în egală măsură de o mai clară conştiinţă a importanţei momentului istoric la care participau.

Exponenţii scrisului istoric românesc au rămas fideli predecesorilor, în sensul păstrării conexiunii interpretarea istorică şi actualitatea politică, începând chiar cu apariţia primelor sinteze de istorie modernă românească. Astfel, A.D.Xenopol, autorul „Istoriei Românilor din Dacia Traiană”, formulează o judecată extrem de critică în legătură cu opţiunea politică a lui Dimitrie Cantemir de a se alătura ţarului Petru I al Rusiei, în războiul împotriva turcilor. Făcând o analiză post factum a expansionismului rusesc, congruentă cu starea de spirit a românilor de la jumătatea secolului al XIX-lea, istoricul ajunge să salute înfrângerea ruşilor ca pe mijloc de salvare a românilor de la deznaţionalizare şi asimilare în universalismul guvernat de ţarul de la Sankt Petersburg. Nicolae Iorga s-a menţinut în aprecierile sale privitoare la Cantemir pe aceaşi poziţie, adăugând însă şi o solidă critică a operei ştiinţifice şi literare a domnitorului, considerată o expresie a partizanatului politic şi a unei documentaţii sumare sau tendenţioase.

Revanşa lui Dimitrie Cantemir ca percepţie istoriografică a survenit în anii 1950, în condiţiile în care paradigmele proletcultiste postulate de Roller privilegiau momentele de apropiere între români şi ruşi. Dacă pe alte planuri, această etapă istoriografică a însemnat un regres ştiinţific evident chiar şi pentru autorii marxişti, reevaluarea momentului Cantemir a fost unul din puţinele câştiguri, iar când docmatismul a făcut loc măcar în parte unor abordări ştiinţifice, exegeza medievistă şi cea literară a propus noi perspective asupra vieţii şi activităţii acestui personaj fascinant, produs al sintezei culturale între Orient şi Occident, înfiripate la începuturile Epocii Luminilor. Din acei ani dificili pentru scrisul românesc datează monografia lui P.P.Panaitescu, urmată de consideraţii asupra scrisului cantemirian datorate unor autori de talia lui Virgil Cândea şi Alexandru Duţu, care au propus încadrarea sa în curentul Umanismului sud-est European.

Dacă dimensiunea sa culturală a continuat să fie exploatată, iar studiul aprofundat al scrierilor de maturitate dovedesc tangenţe cu preiluminismul, conduita sa politică l-a făcut dificil de asimilat pentru istoriografia ultimilor ani ai regimului comunist, revenită la vechile stereotipii antiruseşti. În mentalul public de atunci, dar şi de acum, cosmopolitul Cantemir este contrapus adversarului său din epocă, martirul şi patriotul român Constantin Brâncoveanu, cel care nu a riscat viitorul ţării sale şi nu a răspuns chemării la luptă a ţarului. Avem de-a face cu primul caz în care un episod al luptei antiotomane a românilor, atât de apreciată în alte ocazii, este evocat cu mefienţă, deoarece deoarece simbolistica tiranicei îmbrăţişări a ţarului continuă să fie percepută ca mai ameninţătoare decât realitatea prestaţiilor economice şi subordonării politice faţă de sultan.

Chiar dacă faptele istorice sunt relativ bine cunoscute, merită poate insistat asupra câtorva aspecte ale contextului intern al Moldovei şi Ţării Româneşti, într-un context internaţional care cunoştea schimbări de structură. Ţările Române au resimţit acut modificările intervenite în raportul de forţe dintre otomani şi puterile creştine la jumătatea secolului al XVII-lea. Noua fază a problemei orientale, redeschise odată cu ostilităţile cu sorţi schimbători din Ungaria şi Mediterana Orientală, dar mai ales odată ce Uniunea Polono-Lituaniană era înlocuită la nordul Mării Negre de Rusia moscovită, a însemnat creşterea presiunii otomane asupra principatelor dunărene. Dependenţa de resursele economice ale acestora din urmă şi transformarea terispaţiului românesc în zone de conflict efectiv au determinat reevaluarea oportunităţilor de schimbare a statutului politic al Moldovei şi Ţării Româneşti.

Mediile politice româneşti, oricât pare de preţioasă această sintagmă în legătură cu boierimea noastră pe care ne-am deprins să o percepem în tonuri depreciative, au fost divizate nu doar de lupta internă pentru putere, ci şi de opţiuni externe, inspirate şi de activitatea agenţilor de influenţă ai puterilor interesate. Situaţia nu este specifică doar pentru români, atât naţiunile balcanice cât şi maghiarii, antrenaţi în propriile războaie de secesiune duse împotriva Casei de Austria, devin actori politici importanţi în jocul de interese al diplomaţilor francezi şi veneţieni, al prelaţilor catolici implicaţi în Contrareformă sau al agenţilor ruşi care anunţau apropierea eliberării popoarelor ortodoxe prin bunăvoinţa suveranului ortodox al celei de-a treia Rome.

Generaţia anterioară lui Dimitrie Cantemir a solicitat în manieră proprie controversele legate de opţiunile externe. Socrul său Şerban Cantacuzino a pierit în condiţii stranii, iar unele surse apreciază că ar fi fost otrăvit din iniţiativa unor membri ai propriei familii, nemulţumiţi de îapropiata finalizare a înţelegerii cu Austria. Tatăl său Constantin Cantemir i-a condamnat la moarte pe fraţii Miron şi Velicico Costin, leaderii facţiunii boiereşti care dorea o alianţă cu Polonia regelui Jan Sobieski. În aceste împrejurări, cariera politică a acestui al doilea fiu al unui domn de origine modestă, ridicat prin merite militare şi graţie fidelităţii faţă de Poartă, a fost percepută iniţial ca o garanţie a menţinerii poziţiei Moldovei de bastion al turcilor în afacerile ce priveau Războiul Nordic. Principele care îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii la Constantinopol şi se formase în paradigmele şcolii patriarhale din Constantinopol era considerat aproape asimilat acelei lumi levantine care învăţase să convieţuiască cu stăpânitorii islamici. Conduita sa ca domn al Moldovei dovedeşte însă aderenţa sa nu doar la abstracta cauză creştină spre care îl puteau chema lecturile tinereţii, dar la agenda supuşilor săi, captivaţi de succesele repurtate de Rusia lui Petru cel Mare.

Spre deosebire de urmaşii lor, românii secolului al XVII-lea se raportau oarecum paradigmatic la monarhia ortodoxă de la nord, îi hipertrofiau succesele şi căutau căi de colaborare în vederea unei viitoare lupte antiotomane comune. Actele de frondă ale domnilor moldoveni sunt însoţite e tratative la un nivel sau altul cu ţarul, iar turcii găseau necesar să apeleze la mediaţia românească în momente de conflict cu ruşii, cum a fost disputa provocată de raidul cazacilor de la Don asupra Azovului din timpul domniei lui Vasile Lupu. Sosirea lui Dimitrie Cantemir în Moldova găsea această stare de spirit în plin avânt, odată cu victoria rusă de la Poltava şi cu proximitatea forţelor ţarului care cantonau în sudul Poloniei. În faza iniţială, a existat chiar o concurenţă între domn şi facţiunile boiereşti în câştigarea favorurilor suveranului reformator al Rusiei, concurenţă care s-a manifestat şi după aducerea la cunoştinţa publică a prevederilor tratatului de la Luck, încheiat în aprilie 1711, document care urma să reglementeze statutul Moldovei şi alianţa perpetuă cu Rusia.

Controversele dintre puterea centrală şi opoziţia unei părţi a boierimii nu a constat în substanţa alianţei, chiar dacă pe parcursul evenimentelor s-a cristalizat şi o minoritate care opta pentru neutralitate din raţiuni de conservare a statu quo-ului, ci în proiectata instalare a dinastiei Cantemireşti pe tronul ţării. În afara acestei controverse care pare să fi grăbit detaşarea unor boieri de cauza creştină, prevederile tratatului dovedesc articularea unui plan mai vast de modernizare a ţării, cu etape ce ar fi urmat să se concretizeze după încheierea cu succes a războiului. Individualitatea şi frontierele ţării făceau obiectul unor menţiuni exprese, ca şi formarea unei armate permanente şi stabilirea alianţei veşnice între cele două ţări. Desfăşurarea evenimentelor militare a pus în eşec acest proiect politic, iar iniţiatorul său a fost nevoit să se exileze în Rusia, unde membri ai familiei sale au avut o oarecare relevanţă socială şi mai ales culturală pe parcursul următoarelor două generaţii.

Meseria de istoric nu permite utilizarea unor situaţii contrafactice. În această ordine de idei, ar fi oarecum de prisos să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă ruşii ar fi învins în bătălia de la Stănileşti, iar tratatul încheiat cu Dimitrie Cantemir ar fi fost transpus în realitate. Totuşi, ţinând cont de faptul că numeroşi predecesori au făcut-o, cititorii vor putea ierta o astfel de încercare, mai curând de natură eseistică decât istorică. Răspunsul găsit de majoritatea autorilor români este acela că Moldova ar fi fost încorporată în Imperiul Rusiei, iar locuitorii săi ar fi fost treptat deznaţionalizaţi, principatul est-carpatic şi-ar fi pierdut individualitatea. Este aproape o axiomă faptul că Rusia nu ar fi respectat tratatul încheiat, după cum nu a respectat în tocmai nici înţelegerea încheiată în 1711 cu marele vizir. Adepţii acestei interpretări privesc însă evenimentele de la începutul secolului al XVIII-lea prin grila evoluţiilor din secolul al XIX-lea. Rusia petrină nu este însă Rusia lui Puriskevici şi a Sutelor Negre. Însăşi această mare naţiune parcurgea la momentul Dimitrie Cantemir un amplu proces de europenizare, continuat de succesorii ţarului şi difuzat şi în spaţiul românesc cu prilejul fiecărei ocupaţii militare. Primul aşezământ legislativ din Principate, Regulamentul Organic, a fost imspirat de paradigmele ruseşti şi cu toată opoziţia pe care a stârnit-o la un moment dat, a asigurat cadrul transformărilor pe care economia şi societatea românească le-a cunoscut în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Fără acesteea din urmă, proiectele paşoptiste şi elanurile modernizatoare ar fi greu de conceput, iar distanţa în timp ne poate face să privim acest fapt cu mai multă detaşare decât până acum.

Reformele petrine au fost generate de raţiuni pragmatice, de necesitatea expansiunii economice şi teritoriale, specifică tuturor statelor dinamice din Europa vremii. Cei care făceau obiectul unor astfel de tentaţii nu aveau fireşte motive să le privească cu entuziasm, dar a identifica prezenţa rusă cu regresul şi barbaria este un tribut nedrept plătit complexelor de naţiune mică. Din fericire pentru diversitatea etnică a Eurasiei, nici imperiul ţarilor, nici Uniunea Sovietică, nu au deznaţionalizat integral şi nu au putut asimila naţiunile pe care le-au încorporat. Este suficient să privim harta etnică a Rusiei actuale pentru a constata limitele unei asemenea politici, chiar dacă intenţii în acest sens au existat.Nu putem şti dacă ar fi fost mai bine ca românii să fi fost contopiţi în îmbrăţişarea rusească şi să aibă soarta micilor naţiuni baltice sau a Poloniei sacrificate pe altarul echilibrului de putere, sau dacă a fost preferabil secolul fanariot care a urmat, cu orientalizarea vieţii interne şi cu decăderea profundă a moravurilor politice şi a conştiinţei civice, tare pe care n-am reuşit să le resorbim nici până azi. Orice universalism, iar cel rusesc cu atât mai mult, naşte reacţii de disidenţă şi diferenţiere în interior şi în proximitate.

Perpetuarea fricii colective inhibă capacitatea de cunoaştere, iar ignoranţa alimentează la rândul ei anxietatea. Dimitrie Cantemir şi contemporanii săi nu au cunoscut meandrele acestui cerc vicios, ei aveau imperative pragmatice, iar maximizarea intereselor proprii presupunea parteneriatul cu Rusia, oricât pare acesta de detestabil pentru contemporani.

Voronin la Moscova: eșec în chestiunea nistreană

martie 22nd, 2009
Voronin și Smirnov sunt numai zâmbet (în prezența lui Medvedev)Voronin și Smirnov sunt numai zâmbet (în prezența lui Medvedev)

Bilanţul întrevederii trilaterale Medvedev-Voronin-Smirnov la Moscova din 18 martie, a reiterat poziţia vulnerabilă a preşedintelui moldovean în relaţie cu Kremlinul, care pe lângă bonusul mediatic şi cele 50 mii de tone de păcură nu a obţinut nimic cu adevărat esenţial pentru reîntregirea ţării şi consolidarea securităţii moldoveneşti. Acest eşec pentru interesele naţionale ale RM nu trebuie însă confundat cu succesul remarcabil înregistrat de Voronin pentru gruparea PCRM, care astfel a devenit unicul favorit al Rusiei în alegerile apropiate şi succesorul intereselor ruse în RM, indiferent peisajul politic de după 5 aprilie 2009.

De fapt, fiascoul vădit al lui Voronin reprezintă pe de altă parte reuşite majore pentru Moscova. În cele ce urmează vom trece în revistă punctele Declaraţiei de la Moscova semnate de cei doi preşedinţi de stat şi liderul regimului separatist de la Tiraspol, care în mod particular denotă direcţiile strategice urmărite de Rusia în raport cu Moldova pe marginea problemei transnistrene:

• Părţile semnatare (Rusia, RM şi regiunea transnistreană) vor menţine contactele directe în scopul activizării procesului de negocieri privind soluţionarea politică a conflictului transnistrean. Or, soluţionarea politică a conflictului va fi concentrată în formatul “2+1”, iar rezolvarea definitivă a acestuia în general nu este menţionată, evitându-se aspecte cruciale, cum ar fi evacuarea forţelor armate ruse din regiunea transnistreană, demilitarizarea regiunii, democratizarea şi decriminalizarea ei, dar şi eventuala reîntregire a RM.

• Părţile vor intensifica activitatea grupurilor de experţi în vederea elaborării măsurilor de încredere şi dezvoltarea cooperării pe Nistru, în domeniile socio-economice şi umanitare. În primul rând, prevederea dată minimizează rolul măsurilor de consolidare deja elaborate şi promovate intens de partea moldoveană, care totodată, fac parte din planul “în pachet” de soluţionare a problemei transnistrene. Această menţiune deschide calea spre revizuirea conţinutului acţiunilor schiţate de Chişinău pe marginea reglementării transnistrene.

• Părţile reiterează importanţa majoră a “Consultării permanente în problemele politice privind soluţionarea conflictului transnistrean” (formatul “5+2”) şi vor crea condiţiile pentru reluarea urgentă a activităţii ei în acest format, posibil în prima jumătate a anului 2009. Părţile cheamă toţi participanţii în formatul “5+2” să contribuie la crearea condiţiilor necesare. Clauza dată legitimează inferioritatea formatului actual de negocieri (5+2) faţă de mecanismul “tripartit” vizat în primul punct al Declaraţiei. Caracterul pur consultativ acordat formatului “5+2” demonstrează suspiciunile şi afirmaţiile experţilor locali, dar şi a oficialilor occidentali, privitor la tendinţa de a transfera polul de decizie reală în problema transnitreană în afara mecanismului “5+2” (care este asociat cu reorientarea pro-occidentală a PCRM îndată după abandonarea Memorandumului Kozak, în 2003). Un alt aspect esenţial care rezultă din această prevedere este „apelul” celor trei părţi către OSCE, Ucraina, dar în mod special UE şi SUA, de a crea condiţii propice pentru funcţionalitatea forului consulatativ “5+2”. Printre aceste măsuri se numără şi ridicarea restricţiilor de circulaţie pentru oficialii transnistreni, care a fost prelungită în februarie curent, pentru încă 12 luni (POZIŢIA COMUNĂ A CONSILIULUI EUROPEAN 2009/139/CFSP, din 16 februarie 2009). În viziunea Tiraspolului şi Moscovei, evocată cu constanţă în ultima perioadă, interdicţiile date sunt contraproductive pentru reglementarea transnistreană şi spiritul de cooperare prevăzut de procesul de negocieri. Or, prin Declaraţia în cauză RM confirmă indirect valabilitatea acestui demers (de altfel, anterior RM, alături de Ucraina, a evitat să subscrie Declaraţiei Preşedinţiei UE privind reînnoirea regimului restrictiv de circulaţie pentru oficialii transnistreni, publicată la 13 martie curent).

• Părţile apreciază rolul stabilizator al actualei operaţiuni de menţinere a păcii în regiune şi consideră oportună transformarea ei în operaţiune de garantare a păcii sub egida OSCE, după soluţionarea politică a problemei transnistrene. Această prevedere este una imperativă şi esenţială, deoarece exprimă explicit acordul lui Voronin de a menţine de facto potenţialul militar al Rusiei în regiune. Dat fiind faptul, că nu se vorbeşte despre schimbarea misiunii de pacificare (în realitate ruseşti) cu una în componenţa OSCE, dar despre transformarea celei existente într-o misiune de garantare a păcii sub egida OSCE. Prin urmare, Rusia a reuşit să inoculeze cu acceptul lui Voronin (sau sub incidenţa presiunii la care liderul moldovean a fost expus) ideea menţinerii trupelor ei în regiunea transnistreană, doar că sub egida OSCE, asigurându-şi inter alia statul de garant al stabilităţii în RM. De asemenea, această clauză este una câştigătoare pentru Moscova, care obţine garanţii de păstrare, pe termen nedeterminat, a prezenţei sale militare în RM, securizând ulterior soluţia politică pentru conflictul transnistrean (obţinută în ecuaţia “2+1”). Pe lângă aceasta, componenta “OSCE” permite autorităţilor ruse să acţioneze în caz de necesitate conform scenariului “georgian”, în care misiunea OSCE s-a arătat a fi extrem de ineficientă (cauzând indirect deflagrarea conflictului militar, recunoaşterea independenţei Osetiei de Sud şi Abhaziei de către Rusia etc.).

• Părţile îşi exprimă recunoştinţa Federaţiei Ruse pentru eforturile de mediator, direcţionate pentru contribuirea la căutarea variantei sustenabile şi complexe pentru reglementarea transnistreană. Prin această afirmaţie, Rusia atinge două obiective majore. Primo, aceasta reiterează capacităţile sale de mediator, indirect de pacificator, în conflictele îngheţate sau dezgheţate din regiune, puternic diminuate de evenimentele din Caucaz (august 2008). Secundo, prin prezenta, Moscova preia rolul de mediator central în reglementarea transnistreană, justificând în mod repetat prioritatea formatului “2+1” pentru soluţionarea acestui conflict.

În afară de detaliile evidenţiate mai sus, esenţa înfrângerii (premedite sau accidentale) a lui Voronin constă în faptul că Declaraţia dată nu face nici-o referinţă la urmărirea integrităţii teritoriale şi reîntregirii RM în procesul de negocieri. Din contra, atenţia primară este mutată pe soluţionarea conflictului în limitele mijloacelor politice paşnice. Demilitarizarea şi evacuarea trupelor ruse din regiune ca precondiţie pentru soluţionarea conflictului, de asemenea, au fost omise. Totodată, părţile semnatare nu au confirmat rolul prioritar al formatului de negocieri “5+2” în identificarea opţiunii finale pentru rezolvarea problemei transnistrene.

Paris – Al 29-lea Salon de carte 2009, Paris

martie 22nd, 2009

În perioada 13-18 martie 2009 a avut loc la Paris, Porte de Versailles, 29e Salon du livre 2009, dedicat culturii mexicane.

Este o tradiţie ca în fiecare an să fie oferită publicului literatura unei ţări invitată de onoare oferindu-se posibilitatea unui dialog între culturile contemporane.
În ciuda crizei internaţionale, salonul din acest an a regrupat cea mai frumoasă ofertă editorială dedicată publicului din Europa, desfăşurându-se pe o suprafaţă de 50 000 mp, fiind prezenţi 3000 de autori, mai mult de 500 de conferinţe, 500 expozanţi, 1200 editori etc.

Photobucket
Salon du livre 2009

Alături de cărţi au fost promovate spaţii dedicate filmelor, tribunelor media şi tehnologiilor digitale aplicate în cultură, lecturilor numerice, jurnale, reviste, emisiuni cultural-documentare în direct, spectacole, media etc. În acest an intrarea gratuită elevilor şi studenţilor şi nocturnele realizate au creat o afluenţă neaşteptată a vizitatorilor.
Salon du livre a fost un loc bine definit prin platforme inedite de comunicare între generaţii, profesiuni, tehnologii moderne sub semnul heraldic al celui de-al treilea mileniu consacrat ideilor şi libertăţii.

Pavilionul mexican consacrat în întregime literaturii mexicane în limba franceză a fost realizat pe o suprafaţă de 1000 mp de către celebrul arhitect Bernardo Gomez-Pimienta director la Scoala de Arhitectură al Universităţii Anáhuac de Nord, membru al Academiei naţionale de arhitectură şi al Sistemului naţional al creatorilor Consiliului Naţional pentru cultură şi arte din Mexic (Conaculta). Printre numeroasele recompense lui Bernardo Gomez-Pimienta menţionăm că în 1998 i s-a atribuit Marele premiu «Mies Van Der Rohe latino-american».

Photobucket
Pavilionul Mexicului

De la banda desenată la e-book (cu noutatea lansării în avant-premieră a unui nou tip de lectură de bandă desenată pe telefoanele mobile franţuzeşti SFR şi a Reader-ului la Sony), science fiction, cărţi dedicate patrimoniului şi artelor, conferinţe BD SFR-Manga cu participarea profesioniştilor din Japonia şi Franţa, conferinţe dedicate drepturilor de autor organizate de Syndicat national de l’édition, interviuri, mese rotunde, autori, critici, la vizita online prin site-ul consacrat evenimentului – iată un evantai de programe inedite care au îmbogăţit evenimentul multaşteptat.

La acest salon au fost prezenţi 37 de autori mexicani şi creaţiile lor recente printre care José AGUSTÍN, Homero ARIDJIS, Mario BELLATIN, Carmen BOULLOSA, Gonzalo CELORIO, Elsa CROSS, Briceida CUEVAS COB, Álvaro ENRIGUE, Ximena ESCALANTE, Guillermo FADANELLI, Carlos FUENTES, Vilma FUENTES, Ana GARCÍA BERGUA, Margo GLANTZ, Sergio GONZÁLEZ RODRÍGUEZ, Mario GONZÁLEZ SUÁREZ, Pura LÓPEZ COLOMÉ, Alain-Paul MALLARD, Héctor MANJARREZ, Fabrizio MEJÍAMADRID, Fabio MORABITO, Guadalupe NETTEL, Ignacio PADILLA, Elena PONIATOWSKA, Juan Gregorio REGINO, Alberto RUY-SÁNCHEZ, Daniel SADA, Jaime Alfonso SANDOVAL, Enrique SERNA, Tomás SEGOVIA, Martín SOLARES, Jordi SOLER, Paco Ignacio TAIBOII, David TOSCANA, Alvaro URIBE, Jorge VOLPI.
Nu au lipsit nici autorii străini, printre care cunoscutul autor american Norman Spinrad cu noul său roman science fiction “Il est parmi nous”, publicat la Fayard.

Photobucket
Pavilionul României

Pe parcursul Salonului, pavilionul României a fost animat de lecturile poeţilor Nicolae Prelipceanu şi Florin Iaru precum şi de lansările cărţilor “Banalités métaphysiques” de Alexandru Dragomir,
“Roumanie, réminiscences” de Liliana Nadiu, (Editions Michalon, 2008).
Au mai fost dezbateri privind “La littérature roumaine en contexte européen 1989 – 2009″ la care au participat prozatorii Gabriela Adamesteanu (de curând publicată la Galimard cu “Vienne le jour”, şi prezentată cu această ocazie de criticul Mircea Iorgulescu) şi Dumitru Tsepeneag. Au comentat criticii literari Daniel Cristea Enache şi Paul Cernat.

În altă zi, a fost prezentat numărul “Poètes roumains contemporains” al revistei “Confluences poétiques În altă zi, a fost prezentat numărul «Poètes roumains contemporains» al revistei “Confluences poétiques” 2008, participanţii la această întâlnire fiind Luis Mizon, Jean Portante, Magda Carneci, Linda Maria Baros.

Photobucket
Raluca Sterian Nathan

Autobiografia “L’Ame tatouée” de Raluca Sterian-Nathan, apărută la Editions l’Archipel în 2008, a fost prezentată de autoare care a acordat cu acest prilej dedicaţii cititorilor.

Salonul de carte din acest an a fost frecventat de 198 150 vizitatori, cu 20% mai mult decât în 2008.
Vânzările realizate la standurile editorilor au fost între 20 % şi 40%în 2009 mai mari decât în anii precedenţi.
La cele peste 500 de conferinţe organizate ad-hoc a fost o afluenţă excepţională aşa cum au conchis organizatorii, peste 20000 de cărţi ale autorilor mexicani fiind vândute cu acest prilej.

29e Salon du livre 2009, Paris – un salon de carte dintr-un viitor care a început deja ieri şi pe care, sigur, merita să-l vedeţi.

Ghici unde mergem la cină?

martie 22nd, 2009

Printre multele pseudorestaurante si birturile spoite doar de ambitia grobiana a unor patroni dornici de chiverniseala rapida se impun si cateva localuri ce merita o nota maxima. Rubrica noastra Gastronomie si Stil lanseaza invitatia tutoror iubitorilor artei culinare din Romania si din diaspora sa ne impartaseasca impresiile, experientele si chiar retetele proprii in ideea propagarii calitatii restaurantului romanesc, ca element definitoriu in domeniul turismului.

Restaurantul Nautilus din Bucuresti (Strada Popa Nan Nr.48) se distinge prin specificul pretentios ales, dar si prin calitatea mancarii, prin ambianta interioara, prin curatenia localului, prin servirea profesionala – toate acestea cumuland calificativele celor mai pretentiosi clienti.

Ioan Oliu, proprietarul restaurantului, refuza cu modestie sa vorbeasca despre viata sa, despre el insusi, mentionandu-mi ca Nautilus e o realizare, un vis, o obsesie de ani de zile. Localul sau vrea sa fie o ambarcatiune si clientii sunt invitati la bord intr-un voiaj culinar- un meniu subtil de bucate exotice si mediteranene. Ioan Oliu a absolvit cursuri de specialitate in domeniu: Maitre d’Hotel la Genova; Maitre Sommelier, la Marsilia; Hotel Management in Amsterdam. A cutreierat lumea asemenea unui lup de mare lucrand pe vase de croaziera ca manager executiv si coordonator de ocazii festive. A refuzat oferte avantajoase preferand sa se intoarca in tara si sa deschida acest restaurant.
S-a lovit de dificultatile inceputului in gasirea personalului calificat, in a gasi ingredientele costisitoare si apoi, partea cea mai sensibila, in punerea pe piata unei bucatarii indraznete pe piata romaneasca.

Restaurantul are ca specific fructele de mare. Meniul mi-a retinut atentia prin cateva nume – piese de rezistenta: Carpaccio de somon; Ciorba Cajun din fructe de mare ,Ciorba picanta din fructe de mare (creveti , bucati de calamari, baby schrimps, caracatita, tiger schrimps, midii, scoici , vongole),pregatita dupa o traditionala reteta antileza; Gustare Nautilus Componenta: Coktail din Fructe de Mare(Spania), Gravalax de somon(Norvegia), Dum roll de Hering(Suedia), Timbale din fructe de mare(Franta), Red caviar(Norvegia), Black caviar(Danemarca), Icre stiuca(Romania). Gramaj: 300; Creveti imperiali pe grill, flambati in coniac etc.
Restaurantul isi propune din start operarea cu ingrediente de calitate si nicidecum cu susbtituenti ieftini ori inselarea clientului, o practica din nefericire, inca prezenta in multe restaurante romanesti. Numele mancarurilor nu sunt o enuntare neologistica doar de dragul de a impresiona, respecta retetele si semnaleaza in acelasi timp provenienta, specificul acestora.
In acelasi timp Ioan Oliu impune o serie de sushi si miniaturi culinare nipone pregatite de un bucatar specializat si atestat cu 3 stele de Le Guide Michelin.
Decorul interior epateaza prin tonalitatea culorii albastru marin sau denim cu liniile unui maro deschis- pastelat ca de lemn de cedru, prin acvariile cu pesti exotici (printre care rechini oceanici), prin navoade, scoici, corali sa.
Vinurile impun o selectie de cateva soiuri adecvate meniului : Byzantium – Rosso Di Valachia DEALURILE MUNTENIEI; Gran Coronas SPANIA; Barolo – Dolcetto D’Alba ITALIA.

Ioan Oliu, un iubitor de muzica si spectacole, cu sprijinul lui Ioan Gyuri Pascu (Divertis) organizeaza in fiecare seara de vineri cate un concert de folk, rock, pop, country sa. Pe 21 martie ac Nautilus a fost scena unei muzici veritabile a Rromilor din Rusia sustinuta de Radu Captari si Igor Caras-Romanov. Serile muzicale permanentizeaza atmosfera Casei Eliad.

Restaurantul prelungit printr-o terasa acoperita se desprinde de kitchu-rile de duzina, se califica in competitia localurilor de calitate unde petrecerea unei seri este mai mult decat o simpla cina.

Inchei cu mesajul de invitatie, lansat de catre Ioan Oliu ce nu mai are nevoie de nici un alt comentariu: “Recent am deschis acest restaurant (…)cu gandul de a crea un loc unde sa ne intalnim cu voie buna, sa discutam despre retete pe care le-am adunat peste zece ani de strabatut intreaga lume, sa gustati dupa preferinte, sa ascultam si sa cantam muzica adevarata”.

Despre problema minoritatilor, un alt punct de vedere

martie 22nd, 2009

Cred ca discutarea (chiar pasionata) a situatiei minoritatii maghiare din Romania este un lucru foarte pozitiv. Am auzit argumente si pro si contra solutiei autonomiei sau in privinta problemelor legate de autonomie si este bine ca acestea au fost prezentate si formal.

Fara discutie argumentele dlui Tihamer Czika sunt valide si rationale. Si totusi nu sunt convins ca esenta problemei a fost atinsa. Pentru mine este evident ca aproape tooate argumentele discutate aici tin nu de calitatea vietii umane, ci de simbolistica.

1. Criteriul calitatii vietii umane

Poate ca acesta ar trebui sa fie lucrul cel mai important de luat in considerare, dar din pacate acest lucru nu a fost discurtat deloc.
Aici s-ar putea discuta o serie intreaga de lucruri. Tocmai in aceasta privinta experienta americana are sens.
Voi reveni la un exemplu pe care l-am dat in trecut. Este un caz real, nu o situatie inventata. Dar si daca ar fi fost un caz “inventat”, tot ar fi relevant pentru discutia aceasta. Pentru ca reprezinta o situatie generala.

Este vorba de o tanara maghiara care a vrut sa-si indeplineasca dorinta de a ajunge profesoara de limba maghiara in Cluj-Napoca.
Fiind prietena cu fosti colegi ai mei, li s-a plans lor ca UDMR-ul a indemnat-o sa faca la facultatea de filologie din acest oras sectia de limba maghiara. Dupa ce a facut-o, a inceput sa-si caute serviciu de profesoara de limba maghiara in oras. Bineinteles ca este mai usor ca sa treaca o camila prin urechile acului (ca sa ma exprim in termeni biblici) decat sa gaseasca ceea ce cauta!
Dansa nu voia in ruptul capului sa mearga in Secuime, unde putea gasi un post de profesor. Orasul mare este oras mare si are avantajele lui, care nu pot fi gasite la tara.

2. Diferentierea intre problemele de simbolistica si cele de calitatea vietii

Este foarte greu de negat importanta (relativa) a problemelor legate de simboluri. Rosu-galben-albastru este un simbol, si ma astept ca acest simbol sa trezeasca strambaturi din nas.Dar nu are nimic de a face cu calitatea vietii, ci numai cu unele satisfactii de moment, superficiale. Respingerea tricolorului romanesc si adoptarea celui maghiar nu este o problema de viata si moarte, dar are importanta sa. In SUA fluturarea de catre hispanici a tricolorului lor rosu-alb si verde a starnit emotii puternice si reactii de ura, mai ales in randul dreptei americane.

Pe continentul european s-au desfasurat destule razboaie pentru diverse simboluri si e de sperat ca situatia s-a calmat. Si pentru judecarea “la rece” a situatiei cred ca este necesar sa nu luam in considerare – pe cat posibil – a problematicii simbolurilor. Cu alte cuvinte, cred ca e bine sa dirijam reactia spre lucrurile esentiale. Care este situatia cea mai buna pentru fiecare om, indiferend ca face parte din majoritati sau minoritati?

Raspunsul este evident: criteriul LIBERTATII MAXIME!
Cand fiecare are libertatea maxima de alegere, scopul si ratiunea existentei structurilor sociale sunt asigurate. Cand libertatea fiecaruia este minima, acest scop nu poate fi asigurat.

3. Functionarea altor societati europene.

Nu voi veni cu exemple din Irlanda de Nord, unde catolicii si protestantii isi dau in cap reciproc de multe secole. Nici cu exemplul ETA din Spania. Dar voi analiza un caz relativ fericit, din Belgia.

Sa nu ne imaginam cumva ca neerlandezii se iubesc foarte tare cu valonii francofoni. Dar convietuiesc totusi pasnic. Nu a existat ocazie cand am vizitat Belgia sa nu aud plangeri de ambele parti. Si cu toate acestea, cand vine vorba de interesele lor personale, lucrurile sunt foarte clare. La fel si in Olanda: in sud, la Maastricht, olandezii de acolo sustin ca olandezii din Amsterdam sunt ciudati, galagiosi, imorali, etc. Pe cand cei din Amsterdam sustin despre sudisti ca sunt inapoiati. Nu exista relatii perfecte intre vecini. Si totusi, cand vine vorba despre interele personale, ei par sa se inteleaga. De exemplu, asigurarile medicale sunt mai bune in Belgia si Olanda decat in Germania. Urmarea este o crestere a numarului de asigurati in aceste tari. Dar salariile sunt mai bune in Germania; deci masinile se deplaseaza in fiecare dimineata intre Belgia, respectiv Olanda si Germania. Am vazut acest lucru cu ochii mei: un flux de masini spre Germania, venit din Benelux.

4. Ce concluzie tragem?

Pentru populatia secuiasca in general, cel mai bun lucru ar fi, evident, asigurarea libertatii de a alege (serviciile, piata muncii, etc).

Cred ca crearea de noi granite interioare nu merge in aceasta directie. Un anumit grad de reformare a situatiei este necesar totusi.

Nu se poate concepe ca procesele intre secui sa nu aiba loc in limba lor!

Dar crearea de noi granite interne nu va duce, cred eu, la imbunatatirea situatiei pe piatza muncii. Din contra, consecintele vor fi oarecum neasteptate!

5. Consecintele autonomizarii

Deja unele consecinte se vad si in absenta unei autonomii teritoriale. Am citit observatiile unor computeristi bucuresteni care au spus ca acum au colegi de factura morala si profesionala excelenta, veniti din Secuime. Dar faptul ca nu stiu o boaba romaneste contribuie la marginalizarea lor economica si sociala. Aceasta tendinta se va amplifica in timp, in cazul autonomizarii. Ce solutia ramane pentru acesti specialisti? Evident ca daca ei nu pot gasi servicii adecvate in Csikszereda sau Marosvasarhely, vor merge in Hodmezovasarhely sau Budapesta. Se poate trage concluzia ca in scurt timp tot mai multi maghiari vor parasi Romania. Ceea ce deja a inceput: este orb cine nu vede!

Pe termen lung, aceasta politica va duce cu siguranta la parasirea Transilvaniei de catre maghiari, in primul rand de catre maghiarii calificati.

Vor ramane cu siguranta Sandor-bacsi de la oi si Erzsebet-neni de la croitorie, dar atat. Acesta sa fie oare tzelul UDMR?

6. Disclaimer

Oricare va fi solutia aleasa, vor exista probleme inerente. Nu este rolul meu – si nici nu poate fi- sa decid pentru altii, mai ales pentru ca fiecare isi cunoaste cel mai bine singur dorintele, problemele si idealurile.
Observatia mea este insa ca in prezent aproape toate discutiile privind eventuala autonomie a secuilor s-au raportat cu consecventza la simboluri si nu la lucrurile esentiale ce determina calitatea vietii.

Dau ca exemplu satisfactia puerila a sefilor secuilor de a-i da peste nas presedintelui Romaniei, dl Basescu. Indiferent ce s-ar zice, faptul ca nu s-a gasit loc in secuime pentru a se citi, fie si in ultimul moment, mesajul lui, nu reprezinta decat un simbolic sut in fund, nenecesar de data asta. Egy segbe rugas!

Dosarul de Securitate al lui Silviu Brucan – în discuție la Washington

martie 22nd, 2009

La data de 25 Martie 2009, în cadrul Centrului de studii Intenaţionale Woodrow Wilson din Washington DC, va avea loc conferinţa cu tema “Dosarele Securităţii – Silviu Brucan şi regimul comunist din Romînia anilor ‘80”.

Lucrările acestei conferinţe se bazează pe recenta publicare a dosarului lui Silviu Brucan, creat de către serviciul de securitate al partidului comunist din România anilor ’80. Fost activist şi ideolog al PCR, redactor sef al ziarului Scânteia in anii ‘40, diretor al postului naţional de televiziune in 1962-1965 , ambasador al României la Washington in 1955-1959 şi apoi ambasador al României la Naţiunile Unite în perioada 1959-1962, Silviu Brucan işi schimbă poziţia odată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, încercînd să-şi exprime părerile şi criticile la cel mai înalt nivel. Condamnat in 1987 la arest la domiciliu, Silviu Brucan rămîne în contact cu diferite ambasade ale ţărilor vestice şi chiar cu ambasada sovietică, acuzat de PCR că ar fi agent al agenţiilor imperialiste.

După evenimentele din 1989, lucrează ca şi jurnalist, contribuind la numeroase emisiuni de televiziune si ziare din România. S-a stins din viata in Bucuresti, în anul 2006 la virsta de 90 de ani .

Discuţiile acestei conferinţe vor fi moderate de către domnul Radu Ioanid şi domnul Mircea Răceanu. Radu Ioanid este director al Arhivei Internaţionale din cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington DC, autor a multiple volume despre istoria României si a Holocaustului în România (“Sabia unui Arhanghel”, “Holocaustul în România”).

În perioada 2003-2004 Radu Ioanid a fost vicepreşedinte al Comisiei Internaţionale pentru studii asupra Holocaustului în România. In 2006 a primit ordinul Chevalier des Arts et des Lettres, oferit de către ministrul de cultura al Franţei.

Mircea Răceanu a fost şef al serviciilor diplomatice române din SUA şi Canada, şef al departamentului diplomatic pentru ţările din America de Sud în perioada anilor ‘70-‘80. In 1989 a fost acuzat de spionaj în favoarea serviciilor secrete ale Statelor Unite ale Americii şi condamnat la moarte. După intervenirea diplomaţilor americani, sentinţa sa a fost schimbată la 20 de ani de închisoare. Odată cu căderea regimului comunist, a fost eliberat şi s-a mutat în SUA în anul 1992. A primit Ordinul Naţional “Pentru Merit” în anul 2002.

Au cumva românii un mental minoritar în raport cu ungurii?

martie 22nd, 2009
Nadia Comăneci și Bela Karolyi - succesul româno-maghiar - sursa: http://www.nbcolympics.comNadia Comăneci și Bela Karolyi – succesul româno-maghiar – sursa: http://www.nbcolympics.com

Mihnea Măruţa, fostul meu coleg cu funcţie mai mare de la Cotidianul, m-a rugat să răspund la o postare a sa despre mesajul preşedintelui Băsescu adresată maghiarilor cu ocazia sărbătorii Revoluţiei de la 1848. I-am răspuns şi l-am rugat să îmi permită să postez textul şi pe blogul meu. Postarea lui Mihnea o puteţi citi aici http://mihneamaruta.ro/2009/03/15/mesaj-inteligent-adresat-de-basescu-maghiarilor-din-romania/. Reacţia mea, mai jos:

Dragă Mihnea,

Dacă am fi amândoi consilieri politici, da, poate că aş fi de acord că mesajul preşedintelui a fost unul inteligent. Dar, slavă Domnului!, nu (pre)stăm printre “rinoceri”. În plus, e duminică şi suntem în timpul liber, aşa că am să cred ce spune Băsescu despre maghiarii din România când am să îl văd/aud în faţa mulţimii din Piaţa Universităţii şi a milioanelor de telespectatori, în noaptea de Anul Nou, spunând “La Mulţi Ani!” şi în maghiară. Bineînţeles, şi în restul limbilor vorbite de cetăţenii României, “altele decât maghiară”…
Poate că sună sucit, dar aşa îmi imaginez eu normalitatea în România, cu gesturi ca acesta. Nu cred că Băsescu nu ar avea inteligenţa suficientă să înveţe urarea în cele aproximativ 20 de limbi “minoritare” care se vorbesc la noi. Nu e Papa de la Roma, dar, totuşi, e creştin… Dacă nu o face, e fie pentru că nu i s-a sugerat încă, fie pentru că nu vrea. Punct. By the way, parcă nu demult îi suspecta pe (liderii) maghiari de epurare etnică în Harghita şi Covasna, ceea ce nu e chiar puţin lucru… Nu sună ridicol? Dar, ok, să spunem că suntem în preludiul campaniei electorale şi îl înţelegem.

Revenind la postarea ta, îţi spun sincer că îmi propusesem să am o zi în care să nu mă intereseze chestiunea zilei. Nici la Bucureşti, nici la Budapesta (a fost un meci de rugby atât de bun azi! Dar, iată, nu scap, aşa că te servesc, vorba lui Toma Caragiu. Oricum, când scriu textul acesta, e deja seara, nu îţi face griji.

Aşadar, uite cum văd eu lucrurile:

Am scris săptămâna trecută un text pentru un portal din Ungaria, în care făceam o mică cronologie a principalelor momente din istoria sportului românesc în care o contribuţie esenţială au avut-o sportivi maghiari. De la naţionala de fotbal din perioada interbelică (vezi PS-ul din finalul postării), via cuplul Nadia Comăneci-Béla Károly, la golul lui Bölöni cu Italia sau la perioada în care, dacă ar fi fost lăsate să participe împreună la Jocurile Olimpice de Vară, ca o singură echipă, Ungaria şi România s-ar fi bătut lejer pentru medalii (cine nu îşi mai aduce aminte sau nu ştie din motive de tinereţe, poate arunca o privire pe statisticile JO).

În fine, a urmat apogeul Stelei din 1986, o echipă cu o configuraţie etnică interesantă. Antrenor: Jenei Imre (Emeric). Eroul meciului: Helmuth Duckadam. Bijuteria: Miodrag Belodedici. The brain: Laci Bölöni. Dacă îi mai adaug şi pe Hagi, Lăcătuş, Ilie Dumitrescu, Weisenbacher sau Balint… or să mă înjure toţi.

Şi, totuşi, cred că acea echipă ne spune multe despre ce am putea face dacă am fi mai deschişi şi mai curioşi. Cu toţii!

Ca să închei ideea şi să revin la cele scrise de tine, dragă Mihnea, spuneam în finalul articolului cu pricina că toate aceste momente ne-au apropiat şi ne-au făcut mai buni unii faţă de alţii. Ca un ultim exemplu, aminteam tragica moarte a lui Marian Cozma. Cred că eşti de acord cu mine că maniera în care au reacţionat maghiarii i-a făcut pe mulţi români mai deschişi faţă de ei. Imaginile triste de la Veszprém transmiteau ceva pur, iar mediatizarea evenimentului a avut, din păcate, un impact mai mare decât zecile de campanii sau seminarii pe tema relaţiei româno-maghiare.

Problema o văd, însă, destul de simplă: nu avem voie să ne apropiem prea mult. Cred că există o limită “optimă” a distanţei sociale dintre români şi maghiari care nu poate fi depăşită. Pentru că aşa e filmul. Ori de câte ori ne simţim mai apropiaţi şi adie un vânt de prietenie, vin unii şi ne explică, a ‘nşpea oară, că (nici acum) nu e momentul. Scrisesem asta în concluzia articolului meu, înaintea incidentului ridicol cu “ceaţa” de pe aeroportul din Târgu Mureş şi obstrucţionarea preşedintelui Ungariei de a ateriza acolo. Vor mai veni gesturi care să ne dilueze imaginea unor unguri plângând moartea unui tânăr român. Ce mai contează dacă sursa se cheamă partid politic de la Bucureşti, partid politic de la Budapesta, mass-media, autorităţi, extremişti ş.a.m.d.?

Şi acum, hai să vorbim între noi, ca doi tipi care au pretenţia că îi cunosc mai bine pe maghiarii din Ardeal. We have a problem. Spui aşa: “În principiu, în România nu ar exista nici o problemă interetnică dacă unii reprezentanţi ai minorităţii maghiare nu şi-ar impune şi nu ar transmite în comunităţi un model de viaţă dublă, bi-temporală: 1) cea publică, în care declaraţiile şi intenţiile oficiale sunt legate foarte pragmatic de prezent, în care integrarea este firească, iar reacţiile majorităţii sunt pe măsură (cel mai bun exemplu fiind prezenţa la guvernare timp de 12 ani); şi 2) cea privată, unde învăţătura şi principalele obsesii sunt ancorate în trecut, undeva la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, cu o simbolistică imperială încărcată de husari, blazoane nobiliare şi steaguri cu toate camerele heraldice ale Ungariei Mari”.

Sunt de acord, în mare, cu ce spui. Cu trei precizări:

1. La un interviu pe care i l-am luat lui Béla Markó acum vreo 2-3 ani, l-am întrebat dacă, în cazul lui, se verifică ideea unui canadian destul de umblat prin ale etnicelor relaţii, pe nume Will Kymlicka, care spune că problema reprezentanţilor unei minorităţi etnice este că, după ce ajung la Centru, adică, în cazul nostru, la Bucureşti, şi stau ce stau acolo, cam uită de unde au plecat şi, mai ales, de ce au plecat. Mai exact, apare o ruptură între valorile pentru care au fost delegaţi de comunitatea lor şi valorile interiorizate prin resocializarea la Centru. Preşedintele UDMR mi-a confirmat că, da, se verifică. Cam asta e cu reprezentaţii maghiarimii. Desigur, pe undeva, e chiar de înţeles, dar am şi contra-exemple. Riscul mare, însă, e să nu ajungă să verifice şi “teorema” unui amic de la Caţavencu: “Ardelenii sunt temeinici, iar când se miticizează, o fac temeinic”.

2. Treaba cu “nu ar exista nici o problemă interetnică dacă unii reprezentanţi ai minorităţii maghiare (…)”. Aici cred că te înşeli. Cred că e cumva pe invers decât cum spui tu. Să îi suspectăm pe reprezentanţii maghiarimii pentru că relaţia majoritate-minoritate scârţâie e exagerat şi unfair. Exagerat, pentru că nu ei gestionează problemele acestei ţări, chiar dacă mai ciupesc din torta guvernării. “Ţinutul secuiesc, pământ românesc!”, ca să citez infantilul slogan scandat, azi, de Noua Dreaptă în oraşul tău. Cu alte cuvinte, exagerând la rândul meu, nu poţi acuza rezervele pentru că a pierdut echipa. Problema relaţiei dintre români şi maghiari în România nu ţine de reprezentanţii UDMR, ci, în primul şi primul rând, de statul român.

Ştiu că problema e complicată şi delicată, dar, dacă ai tact şi puţină vocaţie diplomatică, e foarte uşor să te înţelegi cu o minoritate. Chiar să o manipulezi, ca să aduc problema mai aproape de noi. Statul român e cel chemat să facă ceva, nu reprezentanţii maghiarilor. Îţi dau exemplul suprem: suedezii din Finlanda au unităţi militare special create pentru ei. Sigur, hunii nu au fost vikingi, dar cred că, dacă li s-ar acorda drepturi mai multe (nu mai sunt foarte multe de bifat), inclusiv forme funcţionale de autonomie, am putea dezvolta un parteneriat social confortabil. Adică, am duce-o bine. Nu vom fi fraţi, never, pentru că avem (anti)nostalgii diferite, dar va exista un nivel de respect reciproc care va stinge patimile, un pact tacit care pune punct. Sună SF, dar e simplu. Chiar e simplu. Gândeşte-te cum ai proiecta un joc pe calculator în care, la ultimul level, românii şi maghiarii ar trăi ca în paradis. Nu trebuie să ajungem la acest nivel, ar fi plicitisitor şi utopic, dar măcar să ştim cum e la nivelurile superioare.

Spuneam că e unfair să aruncăm problema în gradina maghiarilor. Spun asta nu din vreun fetiş la modă, ci pentru că ştiu exact prin ce au trecut maghiarii în deceniile de comunism.

Nu, nu e adevărat că românii au dus-o la fel de rău ca şi ei. Aş putea să îţi dau zeci de exemple, dar am să mă rezum doar la faptul că, pe lângă găluştile politice pe care le înghiţeam împreună din cauza regimului, ei, ca orice minoritari din partea asta de Europă, erau crescuţi de mici cu ideea că trebuie să fie de două ori mai buni ca românii pentru a se putea afirma. Dar, întâi de toate, au trebuit să suporte tot calvarul procesului de asimilare gestionat de tovarăşi. De la detaşări, la numerus clausus, de la pierderea Facultăţii Bolyai, la “găinăria” schimbării numelor de străzi, de oraşe etc. Nu ştiu dacă ştii, dar, în ultimii ani de dictatură, presa de limbă maghiară din România nu avea voie să folosească denumirile în maghiară ale oraşelor din Ardeal, apărând nişte monstruozităţi gramaticale de-a dreptul ionesciene. Sau exista o listă cu numele ungureşti care puteau fi date copiilor la naştere, toate, biensur, traductibile în română… Ştiu, cândva şi românii au trăit drame la fel de crude, dar diferenţa e că maghiarii de care vorbesc sunt contemporanii, concetăţenii noştri.

3. În ultimii 20 de ani, şi societatea românească, şi cea din Ungaria s-au schimbat foarte mult faţă de cum erau ele înainte de 1989. Au supravieţuit, însă, stereotipiile. Oferta umană e bogată de ambele părţi. Găseşti de toate în ambele ţări. La urma urmei, Budapesta a avut mult mai multe băi turceşti decât Bucureştiul. În plus, a apărut o nouă generaţie de tineri, mai puţin dreaptă, mai flexibilă. Am insight-uri din intimitatea culturală a comunităţii maghiare, nu doar din Ardeal, şi pot spune că nu e dracu’ atât de negru… Cred că mulţi români ar fi plăcut surprinşi de liberalismul şi deschiderea faţă de cultura română. Ca să nu mai spun de ardelenii maghiari care trăiesc în Ungaria şi care folosesc româna ca pe un cod de identificare între ei sau de delimitare faţă de maghiarii panonici (citeam recent, într-un editorial scris despre problema aceasta, cât de mulţumite sunt gazdele pensiunilor din Secuime de turiştii români – simpatici, petrecăreţi, nepretenţioşi şi puşi pe cheltuială – în comparaţie cu cei panonici – aroganţi, mofturoşi etc.)

În fine, în ultima vreme am făcut interviuri cu trei dintre cele mai controversate personalităţi ai vieţii publice din Ungaria în materie de naţionalism şi rasism: Gábor Vona (liderul Gărzii Maghiare), Zsolt Bayer şi László Toroczkay, liderul celei mai radicale organizaţii de tineret din Ungaria, principalul erou al atât de mediatizatelor demonstraţii din 2006 (urmează să public interviul pe blog zilele acestea). Una dintre trăsăturile comune lor şi care, recunosc, m-a surprins puţin a fost aceea că toţi trei au transmis un anume respect faţă de cultura română şi faţă de România în general. Ca să nu mai spun că soţia lui Toroczkay e româncă din Moldova.

O întrebare de final: nu crezi că e sub demnitatea unei naţii de vreo 20 de milioane să se tot smiorcăie de teama unei comunităţi de un milion jumate? Nu e acesta un mental curat minoritar?

P.S. Lotul selecţionatei de fotbal a României de la CM din Uruguay, 1930: Zauber Samuel (Maccabi Bucureşti), Burger Rudolf (Chinezul Timişoara), Czako Jozsef (UDR Reşiţa), Steiner Adalbert (Chinezul Timişoara), Borbely Sandor (Belvedere Bucureşti), Eisenbeisser Alfred (Dragoş Vodă Cernăuţi), Raffinsky Laszlo (Juventus Bucureşti), Corneliu Robe (Olympia Bucureşti), Petre Steinbach (Unirea Tricolor Bucureşti), Rudolf Steiner (Chinezul Timişoara), Vogl Imre (Juventus Bucureşti), Wetzer Rudolf (Juventus Bucureşti), Ilie Subăşeanu, (Olympia Bucureşti), Constantin Stanciu (Venus Bucureşti), Kovacs Miklos (Banatul Timişoara), Kocsis Elemer (FC Bihor), Glanzmann Andras (FC Oradea), Deşu Adalbert (UDR Reşiţa), Ştefan Barbu II (Olimpia Arad).

Bun venit acasă, ucigaşi ai Basrei!

martie 22nd, 2009

Luna aceasta, Batalionul 2 al Regimentului Regal Anglian din armata britanică s-a reîntors acasă. În ultimii doi ani batalionul a luptat de două ori în Irak unde a pierdut 12 din oamenii săi. Soldaţii se puteau aştepta aşadar la o primire dacă nu neapărat entuziastă, cel puţin decentă la defilarea lor prin oraşul Luton, situat la cca 60 km nord de Londra. In schimb, au fost confruntaţi de un grup gălăgios de 15-20 “militanţi islamici” care agitau placarde pe care scria: “soldaţii regimentului Anglian-măcelarii Basrei” şi “soldaţii regimentului Anglian – poltroni, ucigaşi, extremişti”!

S-a produs o reacţie furioasă din partea sutelor de localnici care ieşiseră pe străzi pentru a-i aplauda pe soldaţi şi după câteva altercaţii, poliţia, prezentă în forţă, a arestat două personae pentru “tulburarea ordinii publice”. Cei doi se numărau printre simpatizanţii militarilor.

Cum era şi de aşteptat, în zilele următoare radioul, televiziunea şi presa scrisă au comentat incidentul, dar în contextul corectitudinii politice care acţionează astăzi mai rigid decât orice cenzură comunistă din trecut, foarte puţini analişti au pus punctul pe i. Mai mult, prestigiosul Sunday Times a publicat un editorial intitulat “Ar trebui să râdem de aceşti caraghioşi” în care recomandă ca aceşti militanţi să fie lăsaţi să-şi exprime ideile în public iar noi “să folosim armele pentru care Marea Britanie este renumită: umorul şi ridiculizarea”. Este un punct de vedere care uită că aceste arme au fost folosite şi înainte de 1933 împotriva “micului caporal austriac” din Germania, un punct de vedere care ignoră faptul că aceşti oameni sunt lipsiţi de simţul umorului, în special cel occidental (s-a văzut clar acest lucru cu ocazia caricaturilor daneze).

Şi pentru că veni vorba, de ce nu a fost recomandată folosirea aceloraşi arme împotriva deputatului olandez Geert Wilders de la Partidul Libertăţii, pe care guvernul britanic l-a expulzat de la aeroportul Heathrow pe motiv că opiniile sale incitau la ură ? Wilders dorea să vină la Londra pentru a prezenta în Camera Lorzilor filmul său controversat “Fitna”care făcea legătura între Koran şi terrorism. El a declarat atunci : “Nu fac nimic rău, nu protestez şi nu alerg dezlânţuit pe străzile Londrei, Democraţia înseamnă deosebiri de opinii şi dezbateri. Este o zi tristă ziua în care Marea Britanie interzice accesul unui parlamentar ales”. Ministrul de externe britanic a declarat că Marea Britanie “este ataşată ideii libertăţii de exprimare dar că nimeni nu este liber să incite la ură religioasă sau de rasă” , iar ministerul in interne a precizat că în baza legilor UE “orice stat membru are dreptul să expulzeze orice persoană a cărei prezenţă poate pune în pericol securitatea publică”.

Extrema dreaptă în ascensiune

Nimeni nu se poate opune în mod logic acestor argumente şi poliţia interzice din când în când organizarea unor manifestaţii care ar putea declanşa tulburări publice. Dar s-a pus întrebarea, chiar şi de către unii parlamentari britanici, de ce a permis poliţia manifestaţia militanţilor islamici de la Luton când era clar că ea va provoca puternice resentimente din partea britanicilor care sunt mândri de armata lor indiferent ce cred despre intervenţia în Irak?

Pancartele manifestanţilor din Luton nu incitau la ură împotriva soldaţilor britanici? Indemnul dat de radicalul musulman Anjem Choudary musulmanilor din ţară de a dona fonduri mujahedinilor din Irak şi Afganistan nu contravine Legii privitoare la terrorism care interzice finanţarea teroriştilor din ţară şi din străinătate? Poliţia “investighează” acum ca să vadă dacă apelurile lui Choudary au încălcat legea. Între timp, el şi familia lui continuă să primească ajutoarele sociale finanţate de contribuabilii britanici, inclusiv de militarii pe care îi califică în discururile sale drept “ocupanţi care au comis atrocităţi , au ucis femei şi copii”. Tot din ajutoare sociale trăieşte şi Ishtiaq Alamgir, liderul manifestaţiei de la Luton. Nimeni nu sugerează sistarea acestor plăţi. Dacă le primesc, înseamnă că au dreptul la ele. Dar implicaţia este că ar trebui să respecte şi drepturile şi libertăţile celorlalţi din ţara în care trăiesc, nu să insulte simbolurile cele mai valoroase ale majorităţii.

Mulţi se întreabă de ce adoptă guvernul britanic în acest context politica “pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă”. Este o întrebare retorică deoarece în mulre regiuni ale ţării a prins deja rădăcini idea că asistăm la o politică împăciuitoristă care va avea exact opusul efectului scontat. Şi dovada cea mai concretă este creşterea sprijinului electoral pentru partidul de extremă dreaptă BNP (Partidul Naţional Britanic) care îşi măreşte constant numărul de consilieri locali şi care ar putea avea în vară primul deputat în Parlamentul European. Pentru că, deşi în public puţini britanici mai îndrăznesc să spună exact ce cred – tocmai din cauza corectitudinii politice – în intimitatea cabinei de vot încă mai pot să o facă.

Minciunile comuniştilor moldoveni la TVR2

martie 22nd, 2009

Dimineaţă m-am trezit mai devreme ca de obicei. La ora 5. Am deschis televizorul. Pe TVR1 – ştiri. Butonez mai departe, pe TVR2 – ordinea este la fel şi pe telecomandă. Aici m-am oprit. Am dat de ceva despre care doream să scriu mai de demult – Mesagerul, adică principala emisiune de ştiri de la Moldova 1 (ora 21.00), care este retransmis integral pe TVR2.

Cum aşa şi de ce?

După ce TVR a fost scos de pe frecvenţa naţională din R. Moldova, iar SRTV a ajuns să se judece cu autorităţile moldovene tocmai la CEDO, iată că ştirile Moldova 1 – care numai televiziune publică nu este şi numai ştiri echidistante nu transmite – continuă să fie preluate de televiziunea română!

Înţeleg şi salut deschiderea postului public român de televiziune pentru partea stângă a Prutului, dar parcă nu în acest fel ar trebui procedat. Consider că această retransmitere este o eroare strategică şi o promovare, involuntară, a ideilor comuniste de la Chişinău. Este păcat, cred eu, că sute de mii de români ajung să privească aşa ceva şi să îşi facă o părere eronată despre basarabeni.

“Voronizarea R. Moldova”

De aici şi nu numai, inclusiv din alte surse mediatice, ahtiate după audienţă, românii din dreapta Prutului ajung să îşi formeze o părere greşită despre basarabeni. Fie că V. Voronin se aventurează şi dă un interviu deocheat la Evenimentul Zilei declarând că “România este ultimul imperiu al Europei“, fie că Andrei Stratan aruncă verde în faţă ministrului român de externe că “nu avem nevoie de avocaţi şi de fraţi mai mari” – uite aşa, încetul cu încetul, se creează falsa impresie că cei din R. Molodova gândesc toţi la fel. În plus, nu o dată, presa, dornică de audienţă, preferă să dea mai degrabă picanteriile lui Voronin decât o ştire dedicată unui monument ridicat în memoria eroilor români ridicat din banii unui pensionar, de exemplu.

După cum spune sociologul român Dan Dungaciu, în ultima sa carte, Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest, aceasta se numeşte, nici mai mult nici mai puţin, decât “Voronizarea R. Moldova”, adică situaţia în care părerile lui Voronin sunt interpretate în afară ca fiind ale tuturor basarabenilor din stânga Prutului.

Basarabenii – “comuniştii basarabeni vorbitori de limba rusă” ?!

De acest fapt m-am convins chiar zilele trecute când, pe blog, cineva, care semna cu numele Mafalda din Iaşi, ne băga pe toţi basarabenii în aceeaşi oală, catalogându-ne drept “comuniştii basarabeni vorbitori de limba rusă”. Nu bag mâna în foc pentru această persoană că ar fi din România sau că spune cu adevărat ceea ce crede. Internetul e foarte parşiv în această privinţă… Poţi spune orice şi să te declari oricine.

Am încercat totuşi să-i explic şi să-i argumentez cât de mult greşeşte. Necunoaşterea poate fi uneori o scuză. Şi, ca să fiu mai convingătoare, am făcut trimitere la ultimul recensământ efectuat în R. Moldova (în toamna anului 2004), care releva ca 75,2 la sută din populaţia republicii (fără Transnistria) a declarat că vorbeşte limba română/moldovenească şi doar 16 la sută – în limba rusă. Totodată, am încercat să demonstrez Mafaldei că, potrivit aceluiaşi recensământ, moldovenii/românii constituie populaţia majoritară în spaţiul dintre Prut şi Nistru, adică 78 la sută din numărul total de locuitori, pe când ucrainenii reprezintă 8,4 la sută din populaţie, ruşii – 5,9 la sută, găgăuzii – 4,4 %, bulgarii – 1,9 procente, iar celelalte naţionalităţi – 1% şi pentru 0,4 la sută din locuitori nu a fost înregistrată naţionalitatea.

Aşteptăm emisiunea!

Iată aşa se nasc confuziile şi inducerea în eroare a opiniei publice – prin manipulare, neinteres sau, pur şi simplu, necunoaştere, ca să nu zic crasă ignoranţă.

Revenind la cazul TVR-ului, atrag respectuos atenţia celor care se ocupă de destinul acestui post să nu se lase înşelaţi de poveştile comuniste de la Moldova 1, ci să acţioneze. Să îşi deschidă, de exemplu, un birou la Chişinău şi să transmită ştirile TVR Chişinău în R. Moldova, dar poate şi în România. Înţeleg că, în actualul context politic, este greu, dar, totuşi, lucrurile se pot schimba. Şi se pot schimba în bine, inclusiv prin intermediul TVR!

Un prim pas şi un prim test ar fi interpelarea senatorului Viorel Badea, făcută la Parlamentul României privitor la includerea urgentă în grila de emisie a TVR-ului a unei emisiuni dedicate exclusiv R. Moldova. Vom vedea ce va ieşi. Nu mai e mult. Rezultatul îl vom afla la finele acestei luni.

Alexandru Sever – Cronica unei vizite memorabile (I)

martie 22nd, 2009
Scriitorul Alexandru Sever, in 2004Scriitorul Alexandru Sever, in 2004

De curând Alexandru Sever, un mare scriitor român stabilit în Israel, a împlinit 88 de ani. L-am sunat la telefon pentru a-i dori la mulţi ani şi sănătate şi am înţeles că, din păcate, o nouă călătorie în România i-ar depăşi puterile. Şi atunci m-am decis s-o rememorez pe cea de acum 5 ani, din martie 2004

Fişă biografică: Alexandru Severs s-a născut la Moineşti, la 21 ianuarie 1921. În 1948 a absolvit Facultatea de Filozofie şi Litere de la Universitatea din Bucureşti. A debutat în 1955, cu tragedia Boieri şi ţărani. Autorul romanelor (Cercul, Impostorul, Cartea Morţilor, Insomniacii, Cronica unei morţi amânate), volumelor de eseuri (Iraclide, Inventarul obsesiilor circulare, Umbre de la zidul plângerilor mele) şi de teatru (Noaptea speranţelor, Descăpăţânarea, Îngerul bătrân, Don Juan Apocalipticul, ) a fost distins cu mai multe premii, printre care: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1977) , Premiul pentru dramaturgie al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1983), Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România (1986), Premiul Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română (1993), Premiul Internaţional Felix Aderca, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, la Tel Aviv (2003)

Preparative

L-am descoperit pe Alexandru Sever în anii studenţiei, când Impostorul a erupt în literatura română, epuizându-se în câteva zile din librării (în ciuda tirajului semnificativ). Eu apucasem să cumpăr un exemplar care apoi a fost dat din mână în mână şi citit cu nesaţ, uimindu-ne pentru profunzimea subiectului şi originalitatea structurării. Numele lui Alexandru Sever, l-am reauzit abia în anii 2000, într-o discuţie cu colegul meu Mihai Dragolea, un scriitor contemporan foarte bine cotat, care îmi sugera să mă ocup, în emisiunea mea, de câţiva autori evrei pe care îi considera de mare valoare. Atunci am aflat că Alexandru Sever emigrase în Israel şi am citit cu sufletul la gură Cartea Morţii, Insomniacii şi Inventarul obsesiilor circulare. Savuram fiecare frază cu înţelesuri profunde, scrisă într-o încântătoare limbă românească. Mi-am luat curajul să-i scriu şi să-i împărtăşesc admiraţia mea sugerând, cu timiditate, dorinţa realizării unui film…Adevărul e că mi se părea un proiect irealizabil. Maestrul mi-a răspuns prompt şi mi-a dat de înţeles că şi-ar dori să vină în ţară, dar şansele de a-şi îndeplini dorinţa erau minime.

Întâlnirea de la Cluj

Norocul ne-a surâs atunci când Teatrului Naţional din Cluj, sub direcţiunea lui Ion Vartic, (exeget şi vechi prieten al lui Alexandru Sever), a decis să pună în scenă Îngerul Slut. Premiera urma să aibă loc în 27 martie 2004, de Ziua Mondială Teatrului. Călătoria maestrului în România a fost posibilă graţie istoricului şi criticului literar Leon Volovici, un vechi şi devotat prieten al lui Alexandru Sever, care l-a însoţit până la Cluj. Între timp începusem demersurile pentru călătoria în Moldova, pe plaiurile natale ale scriitorului, unde urma să filmăm. Se pare că proiectul se născuse sub o zodie norocoasă, întrucât am întâlnit oameni inimoşi, dornici să-l sprijine, începând cu conducerea TVR Cluj care a aprobat o deplasare de mai multe zile în Moldova (deşi nu aveam acoperire în acea zonă), continuând cu conducerea FCER, care a sprijinit financiar călătoria lui Alexandru Sever de la Bucureşti la Bacău, însoţit de prof. Alexandru Singer, directorul editurii Hasefer, şi în final (dar nu în ultimul rând) cu diligenţele prefectului de atunci al Clujului, prof. univ. Vasile Soporan, care a aranjat cazarea şi masa celor doi oaspeţi, pe tot parcursul şederii în judeţul Bacău.

Emoţiile primei întâlniri s-au risipit în momentul în care am dat mâna cu maestrul în ajunul premierei, şi m-a privit cu o mare blândeţe. Am descoperit un om de o mare modestie şi discreţie, plin de solicitudine, deşi călătoria din Israel îl obosise îndeajuns. Era înconjurat cu dragoste şi ocrotire de Leon Volovici, Ion Vartic, de actori şi personalul secretariatului literar. Spectacolul Îngerul slut, în viziunea regizorală a lui Gelu Badea, a reunit o trupă de actori tineri precum Cristian Rigman, Dragoş Pop, Angelica Nicoară, dar şi două nume reprezentative ale scenei clujene Anton Tauf şi Petre Băcioiu. Decorurile şi costumele au fost create de Adriana Grand.

Dacă în seara premierei camera de luat vederi ar fi fost înzestrată cu un senzor special, ar fi detectat, dincolo de frenezia aplauzelor şi de chipurile radioase ale protagoniştilor, bucuria lăuntrică a unui mare scriitor, revenit după mulţi ani în ţara natală, pe ţărmul limbii sale materne, ca să asiste discret la premiera absolută a piesei sale Îngerul slut.

Alexandru Sever a rămas la Cluj trei zile, făcându-şi timp pentru un lung interviu, pe care l-am filmat în casa mamei. A şezut cu noi la masă şi a mâncat cu poftă supa cu găluşte gătită de ea. A vorbit la telefon, cu o nespusă tandreţe, cu fiica lui Mihaela, din Israel, îngrijorată de expediţia tatii.

Din firul poveştii depănate de maestru s-au desprins lumea copilăriei, chipurile părinţilor şi bunicilor, anii de liceu şi cei ai războiului, detaşamentul de muncă obligatorie, succese şi nedreptăţi ale sorţii, toate însoţite de truda continuă şi tenace a scriitorului. Încercam să-mi imaginez meleagurile sale natale şi aşteptam cu nerăbdare filmările din Moldova. Apoi Alexandru Sever, însoţit tot de Leon Volovici a plecat la Bucureşti. Ne-am întâlnit la Bacău peste o săptămână, în perioada Paştelui Evreiesc.

(Va urma)

TOATE MOLIMELE VIN DINSPRE VEST (I)

martie 22nd, 2009

Lucian Merişca –master în studii europene şi medic ca formaţie, este scriitor, ziarist, realizator de emisiuni la Radiodifuziunea Română Iaşi.

Drepturile omului (DO) se referă la drepturile şi libertăţile fundamentale la care toţi oamenii sunt îndreptăţiţi, incluzând drepturile civile şi politice, dreptul la viaţă şi libertate, egalitatea în faţa legii, libertatea de gândire şi de exprimare. Pe de altă parte, este vorba despre drepturi sociale, culturale şi economice, dreptul la muncă şi dreptul la educaţie.

Pentru a reliefa foarte succint şi ceea ce însemna celălalt termen propus în argumentarea noastră, să vedem ce înţelegem prin globalizare (G). In timp ce unii tratează globalizarea ca pe un proces predominant economic, eventual sinonim al capitalismului global (liberalism galopant)[1], alţi analişti se concentrează pe creşterea importanţei instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale (standardizare, legalitate, democraţie) [2]. Unii specialişti accentuează impactul transnaţional al fluxurilor demografice, culturale [3], în timp ce alţii vorbesc de noile reţele de comunicare [IT = Isteria Tehnofilă], care pot duce la constituirea unei “societăţti civile globale” [4]. Daca este să dăm definiţia lui Jan Aart Scholte [5], globalizarea reprezintă ansamblul de procese care fac din lume o singură locaţie, schimbând sensul şi importanţa distanţelor şi identităţilor naţionale, în lumea internaţională a afacerilor.

GLOBALIZAREA ŞI DREPTURILE OMULUI. PERSPECTIVA “NORDULUI”. OPTIMISMUL NEO-LIBERAL

Din perspectiva ţărilor bogate, care nu întâmplător sunt şi democratice (Occidentul, în sensul larg, Nordul, în sensul larg al termenului), globalizarea, acţionând ca un sistem imens de vase comunicante între pieţe economice, state şi idei, reprezintă partea vizibilă a aisbergului secolului XXI, pe care plutim cu toţii, acum, la începutul unei ere în care respectarea drepturilor omului va face distincţia între civilizaţie şi înapoiere, între dezvoltare şi subdezvoltare. Având şi un apendix: siguranţa antiteroristă.

Normele internaţionale, ca şi instituţiile privitoare la drepturile omului se află pe o pantă ascendentă nemaîntâlnită în istorie, iar aşa numita “diversitate culturală” (cutuma locală) nu poate constitui o piedică reală în calea răspândirii drepturilor omului în sensul înţeles în Occident, atât timp cât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (UDHR) [6] a fost acceptată de către toate statele suverane, membre ale O.N.U. [7]

Pe de altă parte, societatea civilă este şi ea un ferment pentru creşterea dorinţei de libertăţi şi drepturi în toate ţările lumii, indiferent de faza dezvoltării democraţiei, pentru ca libertatea este o asimptotă la axa Timp, şi nu un segment limitat de dreaptă, oricât ar fi el de mare.
Dar odată cu drepturile omului care depăşesc, până la urmă, şi cea mai fortificată graniţă, tot aşa, valurile intereselor economice ale globalizării – mai nou, şi ale Crizei globale – fac să treacă peste frontiere şi noi posibilităţi de abuz în domeniul sensibil al drepturilor omului. Chiar dacă ele sunt din ce în ce mai bine formulate şi acceptate oficial, drepturile individuale încep să depindă tot mai mult de o mulţime de forţe şi actori globali.

Care sunt urmele pe care globalizarea le modelează în domeniul drepturilor omului? Dinamica globalizării generează, din această perspectivă, atât oportunităti, cât şi probleme. Pe de altă parte, teoria şi practica drepturilor omului, nu cumva a influenţat şi ea, procesul globalizării?

După cum se ştie, dintr-un punct de vedere liberal, globalizarea va promova dezvoltarea, democraţia, implinirea personală şi armonizarea globală a destinelor omenirii, dar, într-un context nou, nu apar sau nu vor apărea noi provocări la adresa libertăţii individuale? Globalizarea aduce la pachet imigranţi, producţie delocalizată, investiţii şi profituri fabuloase, export de crize şi de probleme, noi idei şi noi autorităţi – mai mult sau mai puţin absconse şi tehnologice – care ne dirijează vieţile.

Un recunoscut specialist în domeniu, Jack Donnelly [8], cel care puncta faptul că drepturile omului reprezintă noile standarde de definire ale unei civilizaţii, atrăgea de asemenea atenţia asupra urgenţei apariţiei unui “regim internaţional” asupra drepturilor omului, în contextul creşterii reţelelor sociale transnaţionale, creşterii conştientizării în ceea ce priveşte violarea drepturilor omului, atât în forme tradiţionale, cât şi în forme care abia acum apar.

Universalitatea drepturilor omului este un concept problematic de definit, dar încă şi mai dificil de aplicat – spune acelaşi Jack Donnelly [9]. Proliferat de scandalul închisorilor americane din Guantanamo şi Bagdad, acest subiect rămane foarte sensibil în dezbaterile internaţionale de idei. Unii teoreticieni au mers atât de departe până la a argumenta că, negând diversitatea în cadrul culturilor (civilizaţiilor) globale, şi promovând un set unic de valori sociale, însăşi noţiunea de drepturi universale ale omului se suprapune argumentelor neo-colonialiste, semnificând hegemonia Occidentului asupra lumii în curs de dezvoltare.

In volumul său de referinţă, Universal Human Rights in Theory and Practice, Jack Donnelly concluzionează că universalitatea drepturilor omului este în curs de a deveni o realitate globala de necontestat. Apelând la subterfugii precum “relativitatea culturală”, “valori asiatice sau islamice”, ori “intervenţii umanitare”, nu se poate eluda, nici de o parte nici de alta, sensul ultim al drepturilor fundamentale.

Considerând Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ca o paradigma ideală, Donnelly rămâne la ideea ca poziţia liberală, occidentală discerne o conceptualizare normativă a drepturilor omului, liberă de orice context legat de epocă sau de meridian geografic, aşa-numitul complex spaţio-temporal. Donnelly aşează doctrina UDHR (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului) în continuarea tradiţiilor realiste, neo-liberale. Din acest spaţiu corelat, autorul sugerează că “statul este instituţia centrală capabilă să implementeze drepturile omului recunoscute pe plan internaţional”. Este aşadar reală şi acceptabilă asocierea drepturilor omului cu democraţia şi liberalismul de tip Occidental, atât timp cât experienţa exercitării suveranităţii, a pieţelor libere şi a democraţiei este mai veche aici, în Occident, cu câteva secole. Statalitatea neîntreruptă, ca longevitate a experienţei democratice, este modelul dovedit viabil, demn de urmat.
Adepţii “relativismului cultural” al drepturilor omului în epoca globalizării susţin paradoxul conform căruia singurul lucru absolut este relativitatea, recte relativismul cultural, în funcţie de continent, ţară, regiune, religie, orientări şi aşa mai departe. Aceasta sună foarte bine într-o viziune postmodernă, academică, ori anarhistă… dar, pusă în practica juridică internaţională, ar duce la o cacofonie legislativă şi decizională care nu ar îmbunătăţi cu nimic echilibrul lumii în care trăim.

Cultura şi civilizaţia locală au un rol important în implementarea universală a drepturilor omului, dar, ca să-l cităm pe Donnelly, “cultura nu este destin”, aşadar tradiţia nu se transformă automat în normă scrisă, iar condiţia umană nu se schimbă la fiecare răspântie de drumuri. Desigur, negocierile, printr-un dialog cu sens, pot duce la realizarea unui model ideal, mereu perfectibil, în materie de drepturi universale ale omului.

In contextul postmodernităţii deconstructive şi al globalizării galopante, există subiecte de prime-time în media electronică şi studiile politologice şi de securitate: politica externă (inclusiv a UE) şi drepturile omului [10], “intervenţiile umanitare”, discursurile privitoare la drepturile unei comunităţi ş.a. Luând în calcul aceste puncte şi deconstruind (transcendând) ideile tradiţionale despre suveranitate şi norme internaţionale, Donnelly reaşează la locul său canonul central al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (“toate fiinţele umane sunt născute libere şi egale în demnitate şi în drepturi”). Pe de altă parte autorul american scoate în evidenţă că universalitatea drepturilor omului este un proiect realist şi că dimensiunile acestui concept pot fi adaptate unei virtualităţi de faţete ale existenţei umane, din punct de vedere social şi politic. In ciuda criticilor săi care acuză această poziţie occidentală privind drepturile omului ca fiind etno-centristă, Donnelly abordează holistic această problematică. Mai degrabă decât să reprezinte gândirea academică occidentală şi elitismul burghez (vizibile în multe lucrări similare privind drepturile omului), Donnelly vorbeşte despre diferenţe culturale modeste în era globalizării, rămânând optimist: dialogul inter-cultural poate genera un consens realist în aplicarea universală a drepturilor omului.

Tot în acest context al globalizării Donnelly subliniază problematică drepturilor minorităţilor sexuale. In timp ce pe terenul discriminărilor din punctul de vedere al rasei, genului, religiei, credinţei au fost făcute studii şi recomandări în ultimele decenii, prejudecăţile împotriva minorităţilor sexuale continuă să înflorească, în ciuda dimensiunii internaţionale a problemei. Fără să mai vorbim despre faptul că spectrul curcubeului orientărilor (afective, sexuale) creşte şi el, adăugându-şi noi culori, aproape invizibile mai înainte. Mai nou, se vorbeşte şi de “neurodiversitate”, adica dreptul celor consideraţi a suferi de autism ori alte “orientări psihice” de a nu mai fi trataţi cu forţa, ei considerându-se sănătoşi dar diferiţi, din punctul lor de vedere.

In esenţă, Donnelly afirmă că asocierea între lumea occidentală şi stabilirea drepturilor omului este una naturală pentru că ” vestul a avut şansa sau neşansa de a suferi avantajele şi neplăcerile pietelor moderne şi a apariţiei statelor înaintea altor regiuni ale lumii”. Se poate trage concluzia că, din motive socio-economice, modernitatea occidentală a fost obligată să construiască un sistem al drepturilor umane, înaintea lumii non-occidentale. Statele occidentale au avut sute de ani pentru aceasta, în mod obiectiv. Din această istorie şi experienta a fost concepută UDHR în 1948, urmând ca aceste principii să fie aplicate tuturor statelor, indiferent cum şi când acestea şi-au clădit ideea de naţiune [11].

În “contagiozitatea” globalizării, pieţele moderne şi statele lumii sunt cele care cer urgentarea aplicării universalităţii drepturilor omului. În timp, drepturile omului vor fi la fel de “contagioase” ca şi globalizarea economică, traversând noile frontiere ale noilor state. În acel moment, politica internaţională nu va mai fi nevoită să condiţioneze ajutoarele către lumea non-occidentală de respectarea drepturilor omului şi nu se va mai putea vorbi despre o hegemonie a vestului în acest domeniu.
Pentru a-şi argumenta pozitia, pe care el o consideră realistă, Donnelly porneşte de la supoziţia contractului socialrelevant din punct de vedere global. Este adevărat că acest lucru s-a întâmplat în cadrul naţiunilor euro-americane, liberalismul politic concepând statul prin formularea unui contract social (statul doreste unitatea cetăţenilor, cetăţenii doresc drepturi).

Dar nu toate regiunile lumii au construit societatea în acelasi fel. De exemplu populatia Igbo din estul Nigeriei a avut timp de secole drepturi, obligaţii şi libertăţi specifice, fără a simţi nevoia conceperii unui stat protector [12]. Să nu uităm că majoritatea ţărilor africane şi-au trasat graniţele şi statalitatea, în adevaratul sens al cuvântului, abia după decolonizare. Un punct de vedere critic care i se poate aduce lui Donnelly este aşadar că drepturile omului pot opera şi fără precondiţia automată a unui contract social.
Analiza lui Jack Donnelly argumentează faptul că implementarea universală a drepturilor omului este un fenomen plauzibil în curentul contemporan al globalizării. Aparentul optimism a lui Donnelly este recomandabil, dar elaborarea strategiilor pentru implementarea universală a drepturilor omului trebuie totuşi adaptată continuu la timpul istoric şi spaţiul geografic, chiar şi într-o lume în care post-modernitatea încearcă să relativizeze diferenţele. Aşa cum sugerează el, universalitatea drepturilor omului, în ciuda miilor de argumente care i se împotrivesc, este nu numai ideală şi avantajoasă pentru marea majoritate a cetăţenilor de pe mapamond, ci şi, cu un efort bine determinat, ea este aplicabilă.
Piaţa liberă şi globalizarea economiilor pot juca un rol important în promovarea democraţiei şi a drepturilor omului în lumea în curs de dezvoltare, aşa dupa cum spunea şi Preşedintele SUA, G. Bush, în cadrul planului sau de a crea o zonă de comerţ liber a Orientului Mijlociu [13]. O zonă a păcii, de asemenea, pentru că, unde există comerţ, există prosperitate. Iar unde există prosperitate, conflictele se atenuează şi şansele izbucnirii unui război scad, până aproape de zero.

(va urma)

Spre o republica bananiera ?

martie 22nd, 2009

Modificarea sau schimbarea actualei Constitutii divizeaza clasa politica romaneasca in tabara pro-prezidentiala, care doreste o presedintie puternica, si tabara „parlamentaristilor”, care ar dori ca presedintele sa fie slab si ales de parlament.

Inainte de a trece la prezentarea acestor optiuni, trebuie sa recunosc ca am fost, la randul meu, partizanul constitutionalismului de tip american si al unei institutii prezidentiale puternice. In ultima vreme am inceput sa am serioase dubii in aceasta privinta.

Anul trecut am avut ocazia sa petrec cateva zile de studiu in superba biblioteca Rothschild din Cannes. Acolo mi-a cazut in mana studiul scris de dr. Edwin Matutano, intitulat „Le régime presidentiel à travers le monde et ses quiproquos” (Revue Politique et parlementaire, nr.1047, aprilie-iunie 2008). Dr Matutano sustine, nu fara indreptatire, ca sistemul congresional american nu a functionat bine in niciuna din tarile care l-au adoptat. Ca personalizarea puterii presedintelui duce la excese periculoase ale executivului. Ca dintre toate republicile prezidentiale supuse investigatiei – majoritatea in America Latina, precum si Philippine, Cipru sau America Centrala – numai Ciprul si Costa Rica ar fi stabile din punct de vedere politic.

Ceea ce nu mentioneaza studiul in cauza voi completa eu. Exista doua mari sisteme de organizare a democratiilor contemporane: sistemul parlamentar de tip Westminster, cel congresional de tip american, si variante ale acestora. Majoritatea tarilor care, la fel ca Statele Unite in secolul XVIII, au fost initial colonii ale unor imperii europene sau asiatice, au preferat sa adopte sistemul congresional. Pe de alta parte, tari ca Germania, Anglia, Spania, care au avut o indelungata traditie parlamentara de tip medieval inainte de transformarea lor in state moderne, au devenit democratii parlamentare.

Pana la eliberare, coloniile din America Latina, Europa Centrala sau Asia au fost guvernate discretionar, chiar dictatorial, de catre puterea coloniala titulara. Iata de ce dupa obtinerea independentei, acestea au preferat sa se alinieze institutional la modelul oferit de Statele Unite, liderul razboaielor de independenta indreptate impotriva puterilor europene. Multe dintre aceste tari, ca Romania, fusesera lipsite de institutii parlamentare medievale (cu exceptia unor natiuni ca Polonia sau Ungaria). Cu alte cuvinte, natiunile eliberate nu au vrut sa emuleze institutii specifice fostilor stapani coloniali.

Din pacate, devine tot mai evident faptul ca sistemul congresional nu functioneaza bine inafara Statelor Unite ale Americii decat in mod exceptional. Ascensiunea politica a unor presedinti deveniti dictatori, frecvente demisii la varf ale sefilor executivului, sau inlocuirea fortata a acestora sunt fenomene des intalnite in republicile prezidentiale.

Revenind la Romania, cred ca exista la noi pericolul de a opta pentru un model congresional prezidentialist, care ar avea drept consecinta transformarea tarii intr-o republica bananiera (nu e nevoie sa spun de ce, si oricum eu nu ma ocup cu barfa).

Sintagma „republica bananiera” nu imi apartine. Ea a devenit celebra dupa aparitia in 1989 a cartii „La république Bananière”, scrisa de nu mai putin celebrul filosof francez Jean-François Lacan. Cartea se constituie intr-o critica virulenta a republicii prezidentiale gaulliste din Franta. Ea descrie cu lux de amanunte abuzurile prezidentiale, folosirea serviciilor secrete in scopul conservarii puterii prezidentiale, guvernarea prin decrete-lege, aservirea puterii judecatoresti. Acestea sunt tot atatea derapaje anti-democratice majore, pe care noi trebuie sa le evitam atunci cand vom trece la rescrierea Constitutiei din 1991.

Fireste, tendinta unor tineri specialisti sau politicieni, ca Ion Stanomir sau Sever Voinescu, este de a ne recomanda sistemul congresional american ca pe unul aproape ideal.( Am fost si eu tanar, am facut aceeasi greseala.) In privinta emularii sistemului congresional, Samuel Huntington avea insa perfecta dreptate cand sustinea ca democratia americana este produsul unor conditii de mediu si istorice unice si irepetabile, care nu pot fi duplicate cu succes in alte zone ale lumii. Voi reveni pe aceasta tema.

Ungurii, irlandezii și cei “ce simt românește”

martie 22nd, 2009
15 martie la Cluj provoacă panică printre patriotarzi15 martie la Cluj provoacă panică printre patriotarzi

Recent în provincia britanică Irlanda de Nord au fost uciși doi militari britanici și un polițist. Au fost primele victime din rândul armatei și poliției după “Acordul din Vinerea Mare” din 1998, menit să pună capăt tulburărilor sectare din provincie și să deschidă calea unei împărțiri a puterii între protestanții majoritari și catolicii minoritari.

Omorurile, revendicate de două grupuscule separatiste, au fost condamnate de întreaga clasă politică din provincie inclusiv de Sinn Fein, aripa politică a Armatei Republicane Irlandeze (IRA) – cea care până în 1998 fusese implicată într-o luptă separatistă pe viață și pe moarte cu statul britanic.

Oameni ca Gerry Adams, liderul Sinn Fein, sau Martin McGuinness, vicelider al Sinn Fein și adjunct al șefului executivului regional, au condamnat în termeni duri asasinatele. Cei doi au ei înșiși mâinile pătate de sânge și în trecut, ca membri de frunte ai IRA, au fost suspectați că au comanditat astfel de asasinate politice.

Nici Adams, nici McGuinness, nu au renunțat vreodată la idealul unei Irlande unite, deci rămân separatiști chiar dacă ambii sunt deputați în parlamantul Regatului Unit de la Londra (pe care nu-l frecventează în plen deoarece refuză să depună jurământul de credință față de regina Elisabeta a II-a), dar acum sprijină calea pașnică de atingere a țelului lor strategic.

De ce mă refer la acest subiect aparent obscur, pe care am constatat că foarte puțini în România îl înțeleg (cineva de la București mă întreba: “de ce au britanicii trupe în Islanda (sic!)?”)?

Deoarece până recent, până la apariția problemei Kosovo, era calul de bătaie al celor nemulțumiți de revendicările ungurilor din România. Observați similitudinea absurdității comparației, ce a fost demontată pe această pagină de Tihi Czika.

Mi-aduc aminte că un membru al conducerii de vârf a BBC World Service, aflat în vizită la București la începutul anilor ’90 a fost întâmpinat de un personaj oficial de acolo care, crezând că face “un spirit de glumă” ca pe vremea toa’șilor, a spus: “Dumneavoastră îi aveți pe irlandezi, noi îi avem pe unguri, ce-ar fi să facem un schimb…”.

Comparații greșite

Am mai vorbit despre absurditatea comparației dintre conflictul nord-irlandez și presupusul conflict dintre români și unguri din Transilvania în editorialul “Bau-baul iredentismului unguresc şi dubla măsură” http://www.acum.tv/articol/2183/.

Conflictul dintre protestanții pro-britanici și catolicii pro-Irlanda din Ulster – Irlanda de Nord durează de mai multe sute de ani, iar între 1969 și 1998 a făcut peste 3000 de victime.

Minoritarii catolici din Ulster (42% conform recensământului din 2001) doresc în continuare în majoritatea lor reunificarea cu Republica Irlanda, țară care în 1998 a abrogat prin referendum articolele 2 și 3 din Constituție care afirmau pretenția teritorială asupra provinciei britanice.

Poziția statului britanic a fost întotdeauna fermă și categorică: provincia Irlanda de Nord va rămâne în componența Regatului Unit atât timp cât o vor dori cetățenii ei. Cu alte cuvinte, dacă prin referendum majoritatea va dori reunificarea cu Republica Iralnda, statul britanic nu se va opune.

Ce se întâmplă între timp în România? Cererea de autonomie (nu secesiune) exprimată de unguri din România și organizația lor politică este întâmpinată cu iritare, iar uneori chiar cu isterie de o parte a opiniei publice și a politicienilor.

Președintele Băsescu răspunde la solicitarea de autonomie (spre de deosebire de statul britanic în situația secesiunii Irlandei de Nord): “Niciodată!”. Cu toate că în Constituția României incitarea la separatism teritorial este interzisă, că granițele dintre România și Ungaria sunt consfințite prin tratatul de pace de la Paris din 1947, actul final de la Helsinki din 1975 și tratatul bilateral dintre România și Ungaria (actualmente țări membre ale Uniunii Europene) din 1996, panica persistă.

De fiecare dată, 15 martie – ziua ungurilor de pretudindeni – generează apeluri cu privire la patria română care ar fi în primejdie.

Isterie patriotardă

Pe pagina revistei ACUM am inițiat o serie de dezbateri pe această temă în care tendința a fost mai mereu aceeași: proponenții autonomiei au prezentat puncte de vedere argumentate, în modul cel mai civilizat, iar răspunsul oponenților a fost, cu puține excepții, unul dominat de emoții și isterie patriotardă.

Un cititor, care inițial încercase să intre cu bocancii pe această pagină, se referă lacrimogen la “toți aceia care vorbesc aceeași limbă, care s-au născut în aceeași țară cu mine, și simt românește.” ca la “frați”. Ceea ce nu l-a împiedicat acum câtăva vreme să-i calomnieze pe altă pagină de internet, acuzându-i de “vânzare”, pe doi dintre colaboratorii noștri – Tihamer Czika și Dorian Galbinski – ce-i drept nu etnici români “puri” ca persoana care se referă în mod efuziv la “frați”.

Am avut întodeauna o problemă cu cei care folosesc această sintagmă “simt românește”, pe care să fiu sincer nu o înțeleg. Se referă la patriotism? Dacă da, atunci, așa cum am explicat de mai multe ori în trecut, acesta se prezumă.

Repet: nu e nevoie să te bați cu cărămida în piept că ești patriot ca să fii crezut că vrei binele țării. Asta e situația normală, că toți dorim binele țării, chiar dacă îl dorim pe căi diferite, iar într-o democrație acest lucru e perfect legitim.

A propos de “simțitul românește”, îmi aduc aminte că un coleg de-al meu de la BBC, prezent în Piața Universității în zilele de 13 – 15 iunie vorbea cu un grup de cetățeni despre efectele pe care evenimentele de atunci le-ar putea avea. Unul dintre ei își arăta optimismul spunând că totul se va rezolva “dacă vom gândi românește”. Întrebat ce înseamnă “să gândești românește” respectivul nu a putut da un răspuns coerent.

Iar o cunoștință care a revenit recent să viziteze Bucureștiul pentru prima oară în foarte mulți ani îmi scria cu amărăciune: “Stând mai mult în țară, am fost sincer șocat de somnolența și pasivitatea populației. Cât am fost acolo, am zis, am trăit parcă într-un coșmar, în care un oraș întreg fusese hipnotizat sau cuprins de-o molimă. În privința asta am avut dreptate; adevărul doare ce-l mai tare. Replica a fost că sunt cu toții în mizerie “împreună” și nu e treaba mea să mă bag. Pentru prima dată am simțit că nu aparțin de fel acestei mentalități și dacă “resemnarea” este și a fost caracteristica esențială a românului, atunci prefer sa fiu metec.”

Nu vi se pare curios că această resemnare dispare când apar evenimente de tip solicitare de autonomie din partea ungurilor, valul de criminalitate pus pe seama romilor în Italia și alte astfel de alarme false?

Am să preiau o idee din articolul lui Marius Cosmeanu publicat pe aceeași pagină și am să-i rog pe toți aceia care cad în această transă patriotardă să nu se mai smiorcăie cu privire la presupusul pericol unguresc. Sunt lucruri mult mai importante pe lumea asta și conflicte (reale) mult mai grave. Tot ce trebuie e să pună lucrurile în context și să iasă din provincialismul în care se complac zi de zi și vor descoperi că dintr-o dată li s-a ridicat ceața din fața ochilor.

Premierul Ungariei își anunță retragerea din funcție

martie 21st, 2009
Ferenc Gyurcsány nu se agață de putereFerenc Gyurcsány nu se agață de putere

Anunţul premierului Ungariei, făcut la congresul socialiştilor – partid de guvernământ din 2002 – potrivit căruia este gata să cedeze şefia cabinetului unui alt politician desemnat de partid, a avut efectul unei adevărate bombe politice.

Ferenc Gyurcsány, născut în 1961, un politician extrem de pregătit şi talentat, face parte din generaţia acelor reformişti comunişti, care în ultimul deceniu al dictaturii comuniste, au văzut cu claritate că drumul ales încă de Lenin la începutul secpolului trecut se va termina cu un eşec categoric. După 1990, Gyurcsány a întrat în sfera afacerilor economice, devanind în relativ scurt timp un om bogat. Numele lui a devenit cunoscut în urma publicării unor eseuri politice şi participării sale la diferite conferinţe, unde s-a remarcat ca un excelent orator. După victoria socialiştilor în alegerile din 2002, Gyurcsány a întrat în guvernul condus de Pêter Medgyessy, primind portofoliul tineretului şi sportului. În această calitate a fost unul din susţinătorii ideii ca în viitor Ungaria să candideze împreună cu Romţânia pentru organizarea comună a unui a campionat european de fotbal. Gyurcsány în 2004, luând locul lui Medgyessy, a devenit prim ministru. În 2006 înfruntând pe populistul Viktor Orbán, a reuşit ca socialiştii să câştige din nou la alegerile parlamentare, obţinând astfel a treia victorie asupra forţelor conservator-naţionaliste.

Lupta politică din Ungaria a început să se transforme într-o confruntare tot mai ascuţită, din toamna anului 2006, datorită mai ales de Viktor Orbán care în 1989 a apărut pe scena politică ca un liberal adevărat, devenind idolul maselor şi, nu întâmplător fiind comparat atunci cu acel tânăr pastor reformat din Timişoara. Dar acest Orbán, făcând o cotitură de 180 de grade, în noul mileniu a apărut deja ca apărătorul ideilor conservator-creştine şi a maghiarilor de pretutindeni, mai ales din ţările vecine. FIDESZ , fiind invins de două ori consecutiv, Orbán a scos masele de oameni pe străzi, urmărind cu o satisfacţie vădită distrugerile huliganilor nu numai pe arterele de circulaţie din capitală, dar şi la unele instituţii publice, cum a fost de pildă asediul clădirii televiziunii de stat. Înfrângerile foarte dureroase din alegerile parlamentare suferite de Orbán, au mai fost accentuate şi de eşecul referendumului din2004 despre atribuirea cetăţeniei ungare cetăţenilor de naţionalitate maghiară din ţările vecine cu Ungaria. Durerea forţelor conservator-naţionaliste nu se linişteşte nici după victoria obţinută la referendumul din anul trecut despre plata unor taxe minime pentru consultaţii medicale şi şcolarizare.

Guvernul şi mai ales Gyurcsány personal trebuia să reziste la atacurile opoziţiei care în ultimii doi ani au devenit tot mai vehemente şi uneori chiar josnice. În această situaţie au apărut semnele unei crize economice mondiale, efectele căreia au atins şi Ungaria. Aripa extremistă din FIDESZ, care a inventat organizaţia JOBBIK (asemănătoare cu Tineretul din cele 64 de Comitate Ungare) şi faimoasa Garda Ungară, a început după apariţia crizei, a să devină tot mai zgomotoasă.

În 2006 alegerile parlamentare au fost din nou câştigate de socialişti, ajutaţi de liberali.Popularitatea liberalilor însă a început să scadă într-un ritm radical, ajungând sub pragul electoral necesar.Pentru reobţinerea popularităţii, actualul preşedinte al liberalilor Gábor Fodor, a propus acum un an, ieşirea partidului său din coaliţie, fapt realizat în aprilie 2008, şi Gyurcsány a rămas în fruntea unui cabinet minoritar.

Ibolya David, preşedinta Forumului Democrat Maghiar, la 9 martie 2009 a propus în parlament o moţiune de neîncredere constructivă desemnând ca premier pe cunoscutul economist Lajos Bokros, Ca ministru fe finanţe în guvernul Horn, Bokros a elaborat în 1995 acele măsuri de austeritate, care au contribuit în anii următori la redresarea economică a Ungariei. Propunerea a fost respinsă însă de celelalte partide.

În ciuda faptului că măsurile întroduse de Gyurcsány au avut un ecou pozitiv atât în cercurile politice internaţionale cât şi în cele economice, premierul ungar nu în ultimul rând datorită campaniei duse de FIDESZ, menită să compromită pe adversarul lui Orbán, nu a reuşit să întroducă câteva reforme structurale absolut necesare.

Participanţii la congresul socialiştilor întruniţi la 21 martie, au fost şocaţi, când au aflat chiar de la Gyurcsány că preşedintele lor intenţionează să părăsească guvernul. “Managementul crizei mondiale şi alte schimbări necestă un sprijin politic şi social mai amplu decât cel pe care îl are azi guvernul”, iar cauza ţării are prioritate – spunea Gyurcsány.

Nu peste mult timp după acest anunţ surprinzător, Ildikó lendvai, şefa grupului parlamentar socialist a declarat că au pregătite mai multe scenarii pentru găsirea unui nou prim ministru, dar persoana lui Bokros nu este acceptabilă pentru partidul de guvernământ. Şi-a deschis gura şi opoziţia lui Gyurcsány, din sânul partidului, făcând chiar propuneri concrete pentru funcţia de premier.

Liberalii au felicitat decizia lui Gyurcsány, declarând că sunt deshişi pentru orice soluţie. Menţionăm că Fodor, preşedintele liberalilor a fost singurul politician în afara liderilor socialişti, care a fost anunţat prin telefon de Gyurcsány. Ibolya DÁVID, din partea Forumului Democrat, a spus că anunţul premierului dovedeşte din nou incapacitatea unui guvern minoritar. László KÖVÊR, un radical din conducerea FIDESZ, a fost de părere că este nevoie de organizarea unor alegeri preliminate, iar Gyurcsány este omul oligarhiei financiare.

Preşedintele Partidului Socialist European, danezul Poul Nyrup Rasmussen este de părere că primul ministru ungar nu poate să fie tras la răspundere, pentrucă în perioada crizei şi-a luat în interesul ţării, toate măsurile posibile.

Analiştii solicitaţi de presă au păreri diferite. Cei specializaţi pentru probleme economice, spun că pieţele nu au mai avut încredere în Gyurcsány. Conform unei informaţii neoficiale, investitorii străini ar fi propus politicianului ungari la Bruxelles în cursul acestei săptămâni, să demisiooneze ca o persoană nouă având deja consensul forţelor politice, şi dispunând de încrederea pieţii, să întroducă reformele structurale necesare. Unii analiştii politici prevăd reinvierea coaliţiei socialist-liberale. Aceeaşi sursă susţine că prin demisionarea anunţată, Gyurcsány a evitat confruntarea sa cu rivalii din sânul partidului, iar prin moţiunea de neîncredere constructivă devine posibil ca parlamentul şi nu şeful de stat – cu care dealtfel relaţiile socialiştilor sunt destul de incordate – să desemneze persoana noului premier.Alţii declară că nu este exclusă nici varianta ca Gyurcsány să rămână în fruntea guvernului.

Hotărârea anunţată de Gyurcsány a atras şi atenţia presei internaţionale. Ştirea a fost imediat publicată de BBC. Revista germană SPIEGEL remarcă faptul că Ungaria datorită efectele crizei, a ajuns pe pragul unui faliment. Agenţia de presă franceză AFP, scoate în evidenţă scăderea credibilităţii lui Gyurcsány. Ziarul Frankfurter Allgemeine Zeitung atrage atenţia cititorilor, că datorită crizei întroducerea unor reforme necesită un sprijin social mai mare.

Conform celor anunţate, la 5 aprilie noul candidat la funcția de premier al Ungariei va fi desemnat de congresul extraordinar al Partidului Socialist.

Linda Lê câștigă premiul literar Benjamin Fondane

martie 21st, 2009

În data de 20 martie 2009, la Hôtel de Behague, sediul Ambasadei României din Paris, a avut loc decernarea Premiului internaţional de literatură francofonă Benjamin Fondane 2009, atribuit anul acesta scriitoarei franco-vietnameze Linda Lê.

Premiul Internaţional de literatură francofonă «Benjamin Fondane» fost creat în 2006 de Institutul Cultural Român din Paris în colaborare cu «Le Printemps des Poètes» şi «Société d’études B. Fondane», în memoria lui Benjamin Fondane (1898-1944), mare poet, eseist şi filosof de origine română, mort tragic la Auschwitz, a cărei operă principală marcată de gândirea existenţialistă a fost scrisă în franceză.

Premiul se acordă anual unui scriitor de altă origine decât cea franceză, dar care scrie în limba franceză. Premiul Internaţional de literatură francofonă «Benjamin Fondane» este decernat pentru una sau mai multe cărţi (poezie şi/sau eseu) publicate în franceză, apărute în ultimii cinci ani, indiferent de locul editării, aşa cum a menţionat Magda Cârneci, directoarea filialei Institutului Cultural Român din Paris în prezenţa ambasadorilor şi a celorlalţi invitaţi.

In anii anteriori au fost premiaţi scriitorii: Petr Kral-2006, Abdelwahab Meddeb-2007, Nimrod-2008.

Această festivitate anuală, organizată de Institutul Cultural Român, a avut loc în cadrul manifestărilor dedicate Zilei Internaţionale a Francofoniei celebrată în fiecare an la 20 martie.

Cu acest prilej, invitatul de onoare, excelenţa sa Julien Kilanga-Musindé de la Organisation Internationale de la Francophonie, a prezentat o scurtă alocuţiune.

Photobucket

Linda Lê şi Horia-Roman Patapievici
Marina Nicolaev©

Prezent la Paris, Horia-Roman Patapievici, directorul Institutului Cultural Român, a ţinut discursul de premiere şi a înmânat premiul scriitoarei franco-vietnameze Linda Lê, o personalitate cunoscută în mediul literar francez.

Photobucket

Linda Lê
Marina Nicolaev©

Linda Lê s-a născut în Vietnam şi din 1977 trăieşte in Franta. A urmat cursurile liceului Henri IV şi apoi Sorbonne. A scris primul său roman «Un si tendre vampire» în 1986, la numai 23 de ani. «Les Evangiles du crime» apărut în 1992 este romanul care a atras atenţia criticii prin «excepţionala sa originalitate». Alte romane: «Calomnies» (1993), «Les dits d’un idiot» (1995), «Les Trois Parques» şi «Voix» (1998), «Lettre morte» (1999), «Le Complexe de Caliban» şi «Conte de l’amour Bifrons» (2005) «In Memoriam» (2007.

Premierea a fost urmată de audierea cd-ului «Crier jusqu’à la fin du monde» (éditions Malambo) cu poemele lui Benjamin Fondane în interpretarea actriţei Eve Griliquez şi de un concert oferit de pianistul Sandu Sandrin, profesor la Conservatorul din Bucureşti care a interpretat piese de Chopin, Liszt, Enescu, Debussy.

Premiul internaţional de literatură francofonă Benjamin Fondane 2009

martie 21st, 2009

Prix international de littérature francophone «Benjamin Fondane»

În data de 20 martie 2009, la Hôtel de Behague, sediul Ambasadei române din Paris, a avut loc decernarea Premiului internaţional de literatură francofonă Benjamin Fondane 2009 scriitoarei franco-vietnamiene Linda Lê, o scriitoare cunoscută în mediul literar francez..

Premiul Internaţional de literatură francofonă «Benjamin Fondane» fost creat în 2006 de Institutul Cultural Român din Paris în colaborare cu «Le Printemps des Poètes» şi «Société d’études B. Fondane», în memoria lui Benjamin Fondane (1898-1944), mare poet, eseist şi filosof de origine română, mort tragic la Auschwitz, a cărei operă principală marcată de gândirea existenţialistă a fost scrisă în franceză.

Premiul se acordă anual unui scriitor de altă origine decât cea franceză, dar care scrie în limba franceză. Premiul Internaţional de literatură francofonă «Benjamin Fondane» este decernat pentru una sau mai multe cărţi (poezie şi/sau eseu) publicate în franceză, apărute în ultimii cinci ani, indiferent de locul editării, aşa cum a menţionat Magda Cârneci, directoarea filialei Institutului Cultural Român din Paris în prezenţa ambasadorilor şi a celorlalţi invitaţi.
In anii anteriori au fost premiaţi scriitorii: Petr Kral-2006, Abdelwahab Meddeb-2007, Nimrod-2008.

La această festivitate, organizată de Institutul Cultural Român, a prezentat o scurtă alocuţiune excelenţa sa Julien Kilanga-Musindé de la Organisation Internationale de la Francophonie.

Photobucket

Linda Lê şi Horia-Roman Patapievici
Marina Nicolaev©

Prezent la Paris, Horia-Roman Patapievici, directorul Institutului Cultural Român, a ţinut discursul de premiere şi a înmânat premiul.

Photobucket

Linda Lê
Marina Nicolaev©

Linda Lê s-a născut în Vietnam şi din 1977 trăieşte in Franta. A urmat cursurile liceului Henri IV şi apoi Sorbonne. A scris primul său roman «Un si tendre vampire» în 1986, la numai 23 de ani. «Les Evangiles du crime» apărut în 1992 este romanul care a atras atenţia criticii prin «excepţionala sa originalitate». Alte romane: «Calomnies» (1993), «Les dits d’un idiot» (1995), «Les Trois Parques» şi «Voix» (1998), «Lettre morte» (1999), «Le Complexe de Caliban» şi «Conte de l’amour Bifrons» (2005) «In Memoriam» (2007.

Premierea a fost urmată de audierea cd-ului «Crier jusqu’à la fin du monde» (éditions Malambo) cu poemele lui Benjamin Fondane în interpretarea actriţei Eve Griliquez şi de un concert oferit de pianistul Sandu Sandrin, profesor la Conservatorul din Bucureşti care a interpretat piese de Chopin, Liszt, Enescu, Debussy.

Prejudecăţile maghiarofobe şi adevărul despre ele (II)

martie 16th, 2009

Cum am promis săptămâna trecută, continuăm prezentarea celor mai importante clişee şi prejudecăţi antimaghiare prezente în conştiinţa populară românească.

7. Ţinutul Secuiesc e o invenţie a extremiştilor maghiari

Ţinutul Secuiesc este un adevăr istoric de aceeaşi natură ca şi Bucovina, Oltenia, Banatul sau Dobrogea, deşi nici una nu are un caracter oficial în ziua de azi.
Încă de la colonizarea triburilor secuieşti pe aceste meleaguri pentru apărarea hotarelor Regatului Ungariei de pe la începutul sec. XIII (prima colonizare documentată este din anul 1224 în actualul judeţ Covasna) numele scaunelor secuieşti şi în curând a „naţiunii medievale” secuieşti sau a Ţinutului Secuiesc este amintit în sute de documente transilvane, maghiare sau străine. Graniţele ţinutului, drepturile speciale ale secuilor, autonomia lor faţă de regalitatea maghiară sau principalitatea transilvană este menţionată în mii de documente oficiale scrise în latină, germană, mai apoi în maghiară. Autonomia acestui teritoriu a funcţionat peste 600 de ani, până în anul 1878. În acest an parlamentul maghiar considerând autonomia secuilor şi a saşilor din Transilvania ca fiind instituţii feudale demodate, a decis anularea acestora, şi includerea teritoriului lor în noile comitate (judeţe) formate în Transilvania prin reorganizare teritorială generală a Transilvaniei re-anexate statului ungar. Din 1878 Ţinutului Secuiesc îşi mai recapătă integriatea doar între anii 1950 şi 1960, când tot teritoriul istoric al ţinutului intră în componenţa nou înfiinţatei Regiuni Autonome Maghiare. În afară de această perioadă de 10 ani, din 1878 secuimea este de obicei separată în trei judeţe: Mureş (înainte comitatul Maros-Torda, apoi judeţul Mureş), Harghita (înainte comitatul Csík şi comitatul Udvarhely, apoi judeţele Ciuc şi Odorhei) şi Covasna (înainte comitatul Háromszék, apoi judeţul Trei Scaune). În pofida acestei separări prin graniţe judeţene de mai mult de 130 de ani, identitatea comună secuiască a perseverat, ea fiind foarte puternică şi în ziua de azi. Ea este reflectată din literatură până în turism, din artă populară până în societatea civilă, din presă până în politică.
Trebuie clarificat şi faptul că identitatea secuiască nu este una etnică, ci una regională şi istorică, cum este poate identitatea maramureşană sau oltenească la români. Secuii se consideră maghiari, vorbesc limba maghiară, se înţeleg perfect cu un maghiar care locuieşte să zicem la graniţa cu Austria. Nu există dovezi istorice care ar confirma că secuii ar fi avut vreodată o limbă separată. Secuii însă au păstrat până în ziua de azi un alfabet foarte original cu origini feniciene şi turcice, aşa zisele „Rune secuieşti”. Însă chiar şi inscripţiile medievale găsite scrise în acest alfabet sunt de fapt texte în limba maghiară, numai că scrise cu acest alfabet. Integritatea ţinutului secuiesc este confirmată nu numai de percepţia cvasi-generală locală dar şi de graniţele etnice din regiune, care corespund şi azi cam 90% cu graniţa vechiului ţinut autonom.

8. Ţinutul Secuiesc = Kosovo, Autonomie = separare
!poza39!Ţinutului Secuiesc nu are aproape nici o asemănare cu cazul Kosovo. În primul rând Secuimea este în mijlocul României la 400 de kilometri de graniţa cu Ungaria, pe când Kosovo era la graniţa Serbiei cu Albania, fapt care a făcut mult mai uşoară separarea ei. Ţinutul Secuiesc, ca entitate separată are o vechime de peste 650 de ani, pe când Kosovo s-a născut în graniţele actuale ca entitate juridică separată cu majoritate albaneză doar în anul 1945. Autonomia teritorială pe criterii etnice a Ţinutului Secuiesc a fost desfiinţată în 1878 mai apoi în 1968, pe când cea kosovară numai în 1989, la începutul unor vremuri tulburi, a unui război etnic general în majoritatea fostelor republici iugoslave. În cazul Kosovo a fost vorba de un război civil crunt care a dus la separare, început prin alungarea forţată de către armata iugoslavă a populaţiei albaneze, apoi de reînfiinţarea administraţiei proprii sub tutelă ONU. Acest conflict militar a fost cauzat tocmai de anularea autonomiei kosovarilor albanezi de către regimul Miloşevici. Dacă acea autonomie nu era anulată în 1989, şi nu se începea deznaţionalizarea forţată mai apoi alungarea efectivă şi epurarea etnică – fapt care a stărnit contrareacţia militară kosovară – Kosovo probabil nu ajungea niciodată la independenţă.
În cazul Ţinutului Secuiesc nu putem vorbi de o deznaţionalizare forţată masivă şi în nici un caz de alungare forţată sau epurare etnică făcută cu ajutorul armatei. Nefiind nici secuii înarmaţi, nu este nici o şansă de izbucnire a unui război civil care poate ar duce vreodată la aşa ceva. Din contră, probabil cea mai mare diferenţă dintre cele doua cazuri este faptul că, pe când albanezii şi-au cerut autonomia (înapoi) prin arme, maghiarii cred numai în lupta politică. Diferenţa de mentalitate şi cultură între kosovari şi maghiari este de asemenea foarte mare, dar nu vreau să detaliez acest lucru acum.
După experienţele tragice trăite de kosovari, având administraţia şi armata sârbească afară din teritoriu, mânaţi şi de contextul internaţional favorabil, ei deja nu s-au mulţumit cu autonomia teritorială, şi au cerut independenţa. Nu cred că ar fi fost vreun popor care ar fi făcut altfel. Lipsa de încredere şi înstrăinarea de sârbi era uriaşă.
Secuii nu au cerut niciodată independenţa, şi nici nu există vreun semn că ar cere-o vreodată. Ţinutul Secuiesc fiind în mijlocul ţării, fiind integrat totalmente în sistemul economic, energetic, infrastructural şi politic al României, nu ar avea nici o şansă de supravieţuire pe cont propriu. Secuii sunt foarte conştienţi de acest lucru. Pe de altă parte există şi o solidaritate cu restul maghiarilor din România (ceilalţi 60% care locuiesc în alte regiuni ale Transilvaniei), care ar împiedica orice gând de separare.
În general autonomia înseamnă foarte rar separare. Cazul Kosovo a fost o situaţie excepţională, din mai multe motive, unele arătate şi mai sus. În Europa există 13 autonomii teritoriale pe criterii etnice, din care în nici una nu există o opiniei majoritară în cadrul populaţiei locale în a cere independenţa. Din contră, acordarea autonomiei a fost de obicei momentul în care s-au calmat spiritele separatiste, şi a început procesul lung şi greu de loializare a minorităţii, care în noua contrucţie juridică în sfârşit şi-a simţit garantată existenţa, şi a început să se simtă acasă în ţara „adoptivă”.

9. În Ţinutul Secuiesc e sărăcie din cauza coruptiei autorităţilor locale dominate de UDMR

În primul rând trebuie să definim ce înţelegem prin sărăcie. Dacă comparăm Secuimea cu Clujul, Timişul sau să zicem Ilfovul, da, este o regiune săracă. Dar dacă o comparăm cu majoritatea judeţelor Moldovei, cu judeţele din Dobrogea, sau cu unele judeţe din Ardeal ca Bistriţa-Năsud sau Caraş-Severin, putem zice că judeţele secuieşti sunt bogate, sau cel puţin mai înstărite decât acestea.
Ţinutul Secuiesc a fost unul sărac şi nedezvoltat încă din perioada austro-ungară, fiind una dintre cele mai defavorizate regiuni ale imperiului. Fiind la margine, trăind mai mult din agricultură şi exploatarea pădurilor, el a beneficiat foarte târziu de investiţiile în infrastructură şi economie. Deşi au fost trei perioade de modernizare instituţionalizată (începutul sec. XX, 1940-1944, perioada comunistă) ea a ajuns în anii 1990 ca una dintre regiunile cele mai sărace din Ardeal. Situaţia nu a fost ajutată nici de faptul că mai toate guvernele în afară de ultimul (2004-2008), au ţinut cu bună ştiinţă nivelul investiţiilor centrale la un nivel foarte scăzut în această regiune. Povestea drumului reabilitat care se opreşte la graniţa cu judeţul maghiar a fost cât se poate de reală.
Investiţiile străine abundente intrate în România de la sfârşitul anilor 90 până azi s-au direcţionat mai ales în jurul marilor oraşe din regiune (Braşov, Cluj, Sibiu, Timişoara) oraşe mari care au avut infrastructura şi forţa de muncă pregătită pentru acceptarea acestor investiţii. Majoritatea Ţinutului Secuiesc fiind un teritoriu mărginaş, muntos, nestrăbătut de drumuri europene sau magistrale feroviare, neavând aeroport în afară de cel din Târgu-Mureş, a pierdut cursa din start cu judeţele apropiate ca Braşov, Sibiu, Cluj.
Trebuie ştiut că şi în interiorul Ţinutului Secuiesc există diferenţe destul de mari în nivelul de trai al localnicilor. Există microregiuni mai înstărite ca regiunea dintre Târgu-Mureş şi Odorheiu Secuiesc, şi există microregiuni mult mai sărace, precum majoritatea judeţului Covasna sau valea Gheorgheniului din nordul judeţului Harghita.
Nu se poate nega faptul că poate, dacă unele adminisitraţii publice locale se trezeau mai devreme, deschideau parcuri industriale, ofereau stimulente financiare mai mari investitorilor, poate măcar în unele oraşe situaţia ar fi mai bună azi. Se poate recunoaşte că în unele cazuri autorităţile locale dominate de UDMR au făcut greşeli, sau nu au făcut cât se putea. De exemplu în Sfântu Gheorghe abia s-a schimbat ceva între 2000 şi 2008, pe când Miercurea-Ciuc de exemplu galopa în dezvoltare. Ca şi în celelalte partide, şi în UDMR există primari buni şi primari slabi.
Însă este clar că în general situaţia mai precară a acestor judeţe este una care ţine deja de sute ani şi este menţinută de aşezarea marginală în privinţa magistralelor de transporturi, de lipsa de infrastructură modernă, de apropierea unor oraşe mult mai mari care absorb investiţiile din regiune, de teritoriul muntos şi clima rece, dar şi de dezinteresul general al tuturor guvernelor de la Bucureşti în care UDMR-ul nu a avut sau nu are o influenţă puternică.

10. Românii din Hargita şi Covasna sunt discriminaţi de autorităţi

În general această afirmaţie nu este adevărată. Există însă şi excepţii, deşi rare, dar care trebuiesc recunoscute şi corectate.
În primul rând să luăm cazul autorităţilor deconcentrate, nealese, cele care sunt de fapt mâna în aceste judeţe a guvernului sau a diferitelor ministere. În cazul autorităţilor deconcentrate majoritatea directorilor şi chiar a angajaţilor sunt români chiar şi în Secuime, astfel problema nu se pune. Se pună însă la unele problema lipsei folosirii limbii maghiare (ex. prefectura şi unele autorităţi subordonate nu folosesc deloc maghiara în aceste judeţe)
În cazul autorităţilor locale alese, primării, consilii judeţene în localităţile şi judeţele unde există majoritate maghiară, bineînţeles că cei care conduc sunt maghiari, ei fiind cei care câştigă alegerile. S-a intâmplat de câteva ori, ca în comunicarea oficială a unor primării din localităţi unde există o comunitate însemnată de români, limba română să fie omisă. Asta a fost cazul un timp a publicaţiei oficiale a primăriei din Sfântu Gheorghe, sau a paginii de web oficiale a municipiilor Târgu-Secuiesc şi Gheorgheni şi a Consiliului Judeţean Harghita. Problema cu ziarul primăriei Sfântu Gheorghe şi a paginii de web a municipiului Târgu Secuiesc şi a CJ Harghita au fost rezolvate, după nişte avertismente date de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). De menţionat că primăriile Târgu Secuiesc şi Gheorgheni nu sunt controlate de UDMR, ci de PCM, partid mult mai puţin deschis la multiculturalism.
O altă „discriminare” sesizată mai recent a fost cazul Bibliotecii Judeţene Covasna, unde pentru ocuparea postului de director Consiliul Judeţean Covasna s-a cerut ca şi criteriu cunoaşterea limbii maghiare. La sesizarea unui cetăţean local, CNCD a decis că această cerinţă discriminiează, pentru faptul că postul de director nu presupune activitate de relaţie cu publicul, deci cunoaşterea limbii maghiare nu este importantă. Preşedintele CJ Covasna a contestat însă decizia în instanţă, zicând că „într-un judeţ cu 75% populaţie de etnie maghiară şi o bibliotecă unde jumătate din colecţie este maghiară şi 75% din cititori maghiari, trebuie ca şi directorul să cunoască şi limba maghiară, respectiv cultura maghiară.” Cazul acesta cred că este de discutat. Nu sunt sigur că aici CNCD a avut dreptate.
Nu se popularizează la fel de mult însă în presa românească deciziile CNCD cu privire la discriminarea maghiarilor de către autorităţile locale cu conducere românească. De exemplu primăria Târgu Mureş a fost sancţionată pentru că nu a publicat pe site-ul oficial toate informaţiile generale actualizate în limba maghiară.
Concluzionând: în afară de câteva cazuri izolate, în orice localitate unde există o comunitate însemnată de români toate instituţiile locale sau judeţene comunică documentele oficiale în limba română şi îi angajează pe români fără discriminare. Aceste judeţe sunt în centrul României, unde totuşi 70%-80% din documentele oficiale sunt făcute oricum numai în limba română. Sunt totalmente de acord că discriminările de orice parte trebuiesc condamnate şi sancţionate, dar isteria presei româneşti în a încerca dovedirea unei discriminări generale este total deplasată şi răuvoitoare.

11. În regiuni cu majoritate maghiară dacă nu ceri în maghiară nu eşti servit

Legenda urbană „dacă în Secuime nu ceri pâine în limba maghiară nu eşti servit” este una foarte perseverentă, nelipsită din nici o discuţie interetnică care se desfăşoară pe internet. Am auzit această poveste şi în legătură cu Cluj sau Satu Mare, dar în majoritatea cazurilor cei care acuză se gândesc la judeţele Harghita şi Covasna, poate Mureş. Eu însumi provenind din Covasna, crescând la Sfântu Gheorghe nu îmi venea să cred că aud aşa ceva, când m-am întâlnit prima oară cu această acuzaţie. Nu am intâlnit în viaţa mea un astfel de caz în oraşul natal. Şi cred că am fost la cumpărături de mii de ori. Am întâlnit în schimb cazuri în care cerând în ungureşte la Sfântu mi s-a răspuns: „În româneşte vă rog, îmi pare rău nu înţeleg maghiara”. Era probabil una dintre persoanele aduse din Moldova prin colonizarea industrială a anilor ’70-’80 care nu a dorit să înveţe măcar maghiara de bază.
Adevărul este că în afară de câteva comune mai izolate, în care singurii români sunt cei din familia poliţistului, a ceferistului sau a preotului ortodox, în judeţele din Secuime nu există magazine în care angajaţii care lucreayă cu publicul să nu înţeleagă bine româneşte. La oraş nici nu se concepe acest lucru, fiind şi în interesul patronului să angajeze vânzători care vorbesc amândouă limbile. Chiar şi într-un sătuc de pe deal, unde să zicem ad absurdum găsim pe cineva care nu înţelege ce înseamnă cuvântul „pâine”, tot o să fim serviţi dacă măcar arătăm cu degetul la ceea ce vrem să cumpărăm. Reaua voinţa dedusă din acest clişeu anti-maghiar nu are ayi nici o justificare. Suntem în capitalism. Banii vorbesc.
Când aud acest clişeu reflectat în legătură cu un oraş ca Târgu-Mureş (52% români), Satu-Mare (58% români), Oradea (70% români) sau chiar Cluj (79% români), pot să fiu sigur că cel care acuză este un sudist care habar nu are de procentajele etnice din aceste oraşe. În aceste oraşe mari cu majoritate românească orice magazin care ar pune un vânzator care nu vorbeşte limba română şi-ar putea închide porţile într-o săptămână, pierzând o bună parte din clientelă.

12. De ce nu pot fi ungurii precum celelalte minorităţi din România?

!poza38!Prin această afirmaţie se înţelege practic ca maghiarii să fie „liniştiţi”, să nu mai ceară atâtea drepturi, să stea la locul lor. Mda.
Diferenţa dintre maghiari şi celelalte minorităţi din România este una faptică: numărul. Cum am zis şi data trecută numărul contează enorm în acest domeniu. De ce contează? Pentru că minoritate de talia maghiarimii din România (1,5 milioane de oameni), într-un alt context probabil şi-ar fi putut clădi un stat suveran. O populaţie de această dimensiune este capabilă de susţinerea unui sistem politic, administrativ, educaţional, cultural, etc. propriu sau paralel. În Europa sunt cel puţin 12 state suverane şi 11 teritorii autonome cu o populaţie mai mică la număr decât a maghiarilor din România. Este de la sine înţeles că o comunitate etnică de 1,5 miloane de oameni va cere mai multe drepturi şi mai multă autonomie decât una de câteva zeci de mii, sau numai câteva mii, care în păstrarea identităţii sale depinde total de fondurile de la statul „adoptiv”.
Toate comunităţile etnice recunoscute în afară de maghiari sunt comunităţi mici, cea mai mare fiind cea a ucrainienilor (61.000) şi cea mai mică fiind a armenilor (1.700). Romii (oficial 0,5 milioane) constituie o categorie aparte, ei fiind o minoritate neorganizată îndejuns în cazul căreia nu este clar cine aparţine de această minoritate, cine o conduce, şi care este identitatea şi limba comună a sub-comunităţilor dispersate pe întreg teritoriul ţării.
Populaţia maghiară din România ocupă un vast teritoriu din partea centrală şi vestică a ţării, fiind prezenta într-un procent de cel puţin 20% în peste 1.100 de localităţi. Celalate minorităţi sunt majoritari sau peste 20% numai într-o mână de localităţi sau în unele cazuri în nici una (greci, armeni, evrei, italieni).
Prin astfel de comparaţii interne sau externe putem înţelege de ce maghiari „nu sunt ca şi celelalte minorităţi” din ţara noastră.

Dacă aţi ajuns până aici în acest articol înseamnă că aveţi multă răbdare, timp, şi interes. Vă mulţumesc pentru asta. Şi pentru a vă răsplăti această perseverenţă o să vă mai clarific un mit urban legat de maghiarii din România, poate cel mai des întâlnit:

13. Politicienii sunt cei care învrăjbesc relaţiile interetnice, maghiarul de rând se înţelege cu românul de rând

Cine nu a auzit următoarele enunţuri: „românul de rând se înţelege foarte bine cu maghiarul de rând, numai politicieni sunt cei care aduc conflicte”, sau „suntem vecini, prieteni, colegi, niciodată nu am avut probleme, numai politica este cea care încercă să ne facă duşmani ”?. Fiecare dintre noi. E greu de combătut acest clişeu din mai multe motive. În primul rând prima parte este bineînţeles adevărată. Românul şi maghiarul de rând de obicei se înţeleg foarte bine unul cu celălat, sunt vecini, prieteni, colegi, chiar se şi căsătoresc de multe ori. Însă – şi aici vine problema cu această afirmaţie – maghiarul de rând nu discută cu românul de rând (şi viceversa) despre temele spinoase legate de drepturile minorităţilor, despre istorie sau politică. Şi asta e foarte bine. Pentru că dacă ar discuta, foarte probabil s-ar certa, şi acea înţelegere ideală prezentată de acest clişeu nu ar mai exista. Nu cred că este cineva care trăind într-un mediu interetnic din Transilvania nu a avut parte în viaţa lui de o astfel discuţie mai grea, mai frustrantă în viaţa lui de zi cu zi cu prietenul, vecinul, colegul sau chiar iubitul de cealaltă etnie. Şi care a fost concluzia? Mai bine să vorbim despre filme, economie sau sex, dacă nu vrem să ne pierdem prietenul, vecinul, colegul. Pentru că dacă continuăm automat urmează următorul clieşeu: „eu nu am nimic cu ungurii, dar…”
În cazul politicienilor discutarea problematicii drepturilor minorităţilor este obligatorie, aceasta fiind una dintre datoriile lor. Politicienii minoritari sunt votaţi în diferite organisme pentru a reprezenta aceste doleanţe, iar cei majoritari nu pot scăpa de acestă temă (chiar dacă ar dori) atâta timp cât la nivelul respectiv (consiliu local, consiliu judeţean sau parlament) există reprezentanţi ai unei minorităţi. Nu este adevărat că ei ar încerca învrăjbirea comunităţilor etnice (bineînţeles în afară de câţiva gen Gheorghe Funar). Prin afirmarea doleanţelor sau afirmarea respingerii acestora politicianul acţionează tocmai pe placul omului de rând maghiar sau român pe care îl reprezintă, şi al cărui vot trebuie să îl obţină la alegerile viitoare.
Binenînţeles un politician este şi un formator de opinie publică. De acea este foarte important ca politicienii noştri să fie cât se poate de pregătiţi, toleranţi şi deschişi la minte, ca în loc de urlete naţionaliste de tip Vadim Tudor, să dea ambelor comunităţi soluţii acceptabile în care fiecare să îşi poată afirma şi duce mai departe identitatea, spiritul şi valorile folosindu-se de aceleaşi posibilităţi şi drepturi.
Debarasarea de prejudecăţile naţionaliste ar fi un bun început în această încercare.

La Universitatea Columbia din statul New York: “România – După 20 de ani”

martie 16th, 2009

La data de 25 aprilie 2009, va avea loc a 6-a ediţie a conferinţelor româneşti susţinute in cadrul Universităţii Columbia din statul New York. Ca şi o continuare a temei din anul precedent: ”România – Drumul lung de Intoarcere”, anul acesta lucrările conferinţei se vor reuni sub titlul: “România – După 20 de ani”, avind ca scop discuţii asupra noilor aspecte şi realităţi economice si culturale pe care România le infruntă intr-un moment istoric decisiv.
Conferinţa işi doreşte să reunească studenţi si profesori, dar si alţi participanţi care să-şi dezvăluie astfel interesul asupra României. Din subiectele dezbătute vor face parte discuţii despre rolul României in cadrul Uniunii Europene, parteneriatul economic si cultural dintre România si Statele Unite ale Americii, reforma invăţămintului in România, investiţiile financiare in România dat fiind noul climat economic, drepturile omului in România, promovarea artiştilor români peste hotare.
Conferinţa va fi găzduită de Clubul Român din cadrul Universităţii Columbia, statul New York, cu sprijinul Consulatului Român din New York.

Întâlnire cu trecutul, prezentul şi viitorul

martie 16th, 2009
Revederea cu fostii colegi de la Liceul evreiesc din ClujRevederea cu fostii colegi de la Liceul evreiesc din Cluj

În 19 martie 1944 trupele Germaniei naziste au ocupat Ungaria, nemaiavând încredere în guvernul care ducea tratative secrete pentru ieşirea din război. Imediat a început aplicarea sistematică a” soluţiei finale”- deportarea în masă a populaţiei evreieşti, inclusiv a celei din Transilvania de Nord. Printre cei 18.000 de evrei clujeni deportaţi la Auschwitz, s-au numărat şi elevii Liceului evreiesc. Şcoala a fost înfiinţată de comunităţile evreieşti ortodoxă şi neologă, în toamna anului 1940, când elevii şi profesorii evrei fuseseră daţi afară din toate şcolile. Foarte puţini elevi au supravieţuit lagărelor morţii, majoritatea covârşitoare, din cursul superior. Articolul de faţă este o cronică a celei mai recente întâlniri a absolvenţilor Liceului evreiesc din Cluj.

Sosiţi de pretutindeni

În calitate de prietenă a celor doi organizatori principali Vasile Nuszbaum şi Judith Kertész Mureşan, dar şi de reporter sentimental, am fost martora pregătirilor febrile pentru întâlnire. Locuinţa lui Judith s-a transformat într-un adevărat stat major. Telefonul suna fără încetare şi computerul funcţiona zi şi noapte, comunicând prin poşta electronică, prin YM şi Skype , cu colegii de liceu risipiţi pe tot mapamondul. Lista se actualiza cu date despre sosire, cazare, număr de persoane, opţiuni. Între timp se negocia hotelul, meniul banchetului şi programul reuniunii care, la fel ca ospeţele din poveşti, dura trei zile: din 16 până în 18 septembrie. Varianta finală a listei cuprindea 101 persoane, sosite din 11 ţări ale lumii: Argentina, Australia, Canada, Franţa, Germania, Israel, Mexic, Suedia, SUA, Ungaria şi România. Mulţi dintre foştii absolvenţi au venit împreună cu soţi, soţii, copii şi chiar nepoţi. Legendara toamnă clujeană a fost dezminţită de frig şi de zloată, dar invitaţii, abia sosiţi după călătorii lungi şi obositoare, au pornit pe străzile oraşului natal, Clujul adolescenţei, purtat în suflet cu nostalgie, deşi în anii războiului devenise un loc ostil, staţia de plecare către lagărele morţii.

Şcoală în vremuri vitrege

Dacă acele vremuri sumbre (când evreii erau excluşi din toate instituţiile, străzile deveniseră periculoase, iar foştii colegi, vecini şi chiar unii prieteni le întorceau spatele) au lăsat şi amintiri frumoase, se datorează în exclusivitate liceului evreiesc, care s-a constituit într-o oază, unde se făcea şcoală de înaltă calitate sub îndrumarea unor profesori de excepţie, funcţionau diferite cercuri de cultură, o echipă de teatru şi o orchestră, se legau prietenii şi se înfiripau primele iubiri. Elevii învăţau cu râvnă şi profesorii erau exigenţi, nutrind speranţa deşartă că războiul care luase o cotitură majoră, avea să se sfârşească în curând şi atunci pregătirea temeinică şi diploma de bacalaureat vor constitui un avantaj.
Ghetoizarea şi deportarea la Auschwitz, au căzut ca un trăsnet, la câteva săptămâni după încheierea bruscă a anului şcolar 1943 – 1944, susţinerea examenului de bacalaureat şi eliberarea diplomelor. Cu ani în urmă, doctoriţa Eva Rosenfeld (decedată în urmă cu câţiva ani) îmi relata într-un interviu că diploma de bacalaureat era atât de valoroasă pentru ea, încât a dus-o cu sine până la Auschwitz. Când deţinutele au fost obligate să se dezbrace la piele şi să se încoloneze, Eva mai ţinea strâns în mână diploma de bacalaureat, care i-a fost smulsă de o SS-istă…

Revederea

A fost impresionantă prima seară, când în sala denumită ad-hoc Sala Zsidlic (prescurtarea de argou a instituţiei care purta numele unguresc de Zsidó Liceum) au început să sosească foştii elevi, oameni vârstnici, (cei mai tineri având 78 – 79, aproape 80 de ani) care treceau pragul cu ochi strălucitori, căutându-şi colegii cu privirea, strigându-se după porecle, recunoscându-se, îmbrăţişându-se, depănând amintiri. Unii dintre ei au făcut eforturi seroase pentru a fi prezenţi, ca de pildă Lidia Vágó din Israel, care cu câteva zile înainte de plecare a căzut rupându-şi câteva coaste. Doctorul care a consultat-o, ţinând cont şi de faptul că pacienta trecuse de 80 de ani, i-a interzis categoric să călătorească. Lidia i-a spus: „Nu se poate, trebuie să ajung la Cluj, chiar dacă mă voi târî până acolo!” Doctorul uimit a întrebat-o „La Cluj ? Dar ce poate fi atât de important, ca să te duci cu coastele fisurate ?”. Poate că ar fi înţeles dacă ar fi văzut lumina din privirile foştilor elevi, atmosfera magică înstăpânită în sala de întâlnire. Era o aură care i-a învăluit pe toţi cei prezenţi, chiar şi pe copiii (de circa 50 de ani) şi nepoţii (de 20 de ani), care s-au descoperit locuitorii aceleaşi planete speciale, pe care o purtau în suflet părinţii sau bunicii lor.
De fapt, generaţia a doua şi a treia s-a conectat mai demult la organizarea întâlnirilor. Hanna şi Yossi Karl, (Fiica şi fiul lui Ibi Hamlet Karl) au realizat un site al liceului (www.zsiglic.org) . De data aceasta Hanna şi-a însoţit mama la Cluj, cu un rucsac imens în spate, înzestrată cu aparat de fotografiat şi un laptop, străduindu-se să surprindă toate momentele întâlnirii.
Dar printre invitaţi nu s-au numărat doar foştii colegi de liceu şi
familiile lor, ci şi prieteni care au sosit la Cluj pentru a se întâlni, după decenii, cu foşti absolvenţi Zsidlic. Akiva (Laci) Leob, din Natanya, n-a fost elev al Liceului evreiesc, dar a venit la Cluj (oraşul natal) pentru a se întâlni cu doi vechi prieteni Armand Field (Grünfeld) şi Károly Jakab. Cel dintâi revenea la Cluj după 64 de ani de absenţă, fiind prima oară la o întâlnire a foştilor elevi. După eliberarea din lagăr, cu doar câteva zile înainte de a urca în trenul de întoarcere în Transilvania, a avut un accident de maşină care l-a ţintuit în Germania şi i-a schimbat destinul. Apoi s-a stabilit în California, a lucrat în industria de apărare şi nu a mai putut călători în est…Acum şi-a reîntâlnit colegii, a revăzut oraşul copilăriei, Cetăţuia, Parcul Central, strada unde locuise. În categoria „Amicilor Zsidlic” îi amintesc şi pe Esteban Bergner din Argentina şi Victor Bender din Germania, ambii venind cu copiii şi nepoţii.

Expoziţie, excursie şi planuri

Printre foştii elevi sosiţi la întâlnire s-a numărat şi gazetarul şi fotoreporterul Lajos Erdélyi (Ungaria), care a adus cu sine materialul unei expoziţii de fotografii, în premieră în România. Expoziţia „Arta vechilor cimitire evreieşti”, găzduită de Casa Tranzit din Cluj, a cuprins o parte din fotografiile realizate de Lajos Erdélyi, pe parcursul câtorva decenii, în peste o sută de cimitire evreieşti din Bazinul Carpaţilor. Pietrele tombale din cimitirele evreieşti, vechi de câteva secole, vădesc măiestria meşterilor cioplitori de odinioară. Fotoreporterul mi-a povestit că a fost primul care a fotografiat cimitirele din Moldova, printre care şi cel din Siret, cel dintâi album cu această tematică fiind publicat în anii 1980, la Editura Kriterion din Bucureşti. Materialul fusese oprit de cenzură timp de 5 ani, ca apoi să i se dea brusc bun de tipar, în preajma acordării clauzei naţiunii favorizate pentru România. Albumul, scos într-un tiraj de 12.000 de exemplare, s-a epuizat în câteva zile. Materialul îmbogăţit cu imagini ale cimitirelor evreieşti din Ungaria şi Slovacia a fost republicat la Budapesta, în anii 1990, după stabilirea autorului în Ungaria.
Programul întâlnirii a continuat cu o excursie la Rimetea, un orăşel minier din veacul al XVII-lea pitit în Munţii Apuseni, şi cu o vizită la Institutul de Iudaistică, unde profesorul Ladislau Gyémánt, i-a primit cu multă ospitalitate.
La banchetul din ultima seară, George (Bischitz) Bishop din SUA, unul dintre susţinătorii cei mai generoşi ai întâlnirilor, a predat în mod simbolic ştafeta generaţiei a doua. Fiii şi nepoţii foştilor absolvenţi au luat cuvântul, unii rupând-o pe ungureşte, alţii vorbind în engleză sau spaniolă, exprimându-şi ataşamentul faţă de spiritul Zsidlic şi dorinţa de a continua tradiţia instituită de părinţii lor. În final, s-a precizat (ca să fie clar pentru toată lumea) că întâlnirea de la Cluj nu este nicidecum ultima. Absolvenţii,

Ziua Maghiarilor de pretutindeni sărbătorită la Cluj

martie 16th, 2009
Clujenii maghiari sarbatoresc 15 MartieClujenii maghiari sarbatoresc 15 Martie

Manifestările prilejuite de Ziua Maghiarilor de pretutindeni au început cu marşul tinerilor studenţi de la Teologia Protestantă.

Curând a demarat festivitatea din Piaţa Avram Iancu, menită să comemoreze personalitatea patronului pieţei.

Între timp, la monumentul Memorandiştilor, se adunau membrii şi simpatizanţii organizaţiei Noua Dreaptă, pentru un marş aniversar dedicat revoluţionarilor paşoptişti români, din Transilvania.

Simultan, la Biserica Sfântul Mihail, se celebra serviciul divin ecumenic al festivităţii oficiale, organizată de UDMR, cu prilejul sărbătorii de 15 Martie.

Tinerii din Noua Dreaptă defilau scandând slogane naţionaliste, de tipul „Ţinutul Secuiesc pământ românesc!” sau „Noi suntem români!”.

În acelaşi timp participanţii la festivitatea comemorativă maghiară depuneau coroane de flori la placa memorială de la fostul Hotel Biasini, unde a rostit o cuvântare şi primarul Sorin Apostu, care venea de la festivitatea dedicată lui Avram Iancu.

Programul comemorativ s-a încheiat după amiaza la ora 16.00, când în Piaţa Cipariu a început spectacolul de lansare a postului TVR Cluj, la care au dansat şi au cântat atât formaţii folclorice româneşti cât şi maghiare, în aplauzele unui public numeros.

Pentru a vă zugrăvi un tablou complet al acestei duminici aglomerate, să adăugăm că la Templul de pe strada Horea, evreii participau la spectacolul de Purim.

Români la o mănăstire ortodoxă din sud-estul Angliei

martie 16th, 2009
Icoanele sunt creația călugărilor și călugărițelor de la mănăstireIcoanele sunt creația călugărilor și călugărițelor de la mănăstire

Mănăstirea ortodoxă Sfântul Ioan Botezătorul din comitatul Essex în sud estul Angliei a împlinit recent 50 de ani de existență. În această mănăstire și-au găsit vocația monastică mai mulți români și românce.

Situată în zona rurală a comitatului Essex, la 100 de kilometri nord-est de Londra, mănăstirea Sfântul Ioan este complet atipică pentru această regiune. Fondată la 5 martie 1959 de părintele Sofroni, ea reunește între zidurile sale circa 25 de călugări și călugărițe, proveniți din 15 țări, unele dintre ele fără tradiție ortodoxă majoritară.

Părintele Sofroni, născut în Rusia în 1896, a sosit aici acum exact 50 de ani cu cinci discipoli, după un periplu care l-a purtat prin Grecia, Egipt și Franța. El a fost discipolul Sfântului Siluan la Muntele Athos și o fondat această comunitate monastică în care slujesc atât călugări cât și călugărițe, ceea ce este destul de neobișnuit.

Sofroni s-a stins din viață în 1993 la 96 de ani, iar locul său ca stareț a fost luat de arhimandritul Kiril. Mănăstirea este subordonată direct Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, de la Constantinopol, și este cu adevărat o comunitate internațională, iar slujbele se oficiază în trei limbi: engleză, slavonă și greacă.

Încă de la înființarea mănăstirii în 1959, unul dintre discipolii părintelui Sofroni a fost arhimandritul Rafail, fiul filosofului Constantin Noica. Părintele Rafail s-a reîntors în România în anul 1993, el traducând în limba română opera mentorului său spiritual.

Dar prezența românească la mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul continuă și astăzi prin prezența a cinci călugărițe. Între ele, tânăra Casiana, venită aici acum patru ani, după absolvirea facultății de teologie de la Sibiu.

Foarte fericită că a întâlnit un compatriot, sora Casiana îmi spune că a aflat de mănăstire din scrierile arhimandritului Rafail.

Întinsă pe mai multe hectare de teren agricol, mănăstirea este o oază de liniște și serenitate unde oameni veniți din toate zările își dedică viața rugăciunii. Astfel, rugăciunea lui Isus sau rugăciunea inimii este repetată timp de patru ore în fiecare zi de acești bărbați și aceste femei care te întâmpină cu un zâmbet blând pe buze.

Ce diferență între această comunitate ortodoxă internațională și bisericile naționale, cu naționalismul, intoleranța și politizarea lor, nemaivorbind de cupiditatea unora dintre slujitorii lor.

“1989 -Images of Change” – concurs pentru tineri europeni

martie 16th, 2009

EUSTORY – o asociație internațională non-profit, cu organizații membre în 20 de țări europene, cu obiectivul declarat de construire a viitorului Europei prin promovarea principiului ”înțelegerea deosebirilor, depășirea diviziunilor” – lansează în 2009 proiectul european “1989 – Images of change” o inițiativă menită să filtreze amintirile din sfera locală și privată cu privire la sfârșitul totalitarismului prin perspectiva critică a tinerilor europeni născuți în anii schimbării dintre 1980 și 1991. În România, concursul este prezentat de Asociația DRIFI, membru fondator al EUSTORY. Detalii cu privire la acest concurs se află pe site-ul www.1989history.eu. Pentru întrebări suplimentare, vă rugăm să ne scrieți pe adresa de email: support@1989history.eu.

De la începutul anilor 1980, vântul schimbării a început să bată deasupra Europei. “Solidaritatea” din Polonia și “Perestroika” lui Mihail Gorbaciov anunțau începutul sfârșitului ”socialismului real” și dorința europenilor de a pune capăt regimurilor dictatoriale din Europa răsăriteană: prin mișcările de eliberare națională și lanțurile umane din țările baltice, deschiderea granițelor Ungariei, revoluția pașnică din Germania de Est și Cehoslovacia și cea sângeroasă împotriva dictaturii din România, europenii s-au ridicat pentru drepturile lor, provocând căderea comunismului în Europa.
Astăzi, în primul deceniu al secolului XXI, prima generație de europeni lipsită de memoria directă a strădaniilor și luptei anticomuniste se află deja la Universitate sau lucrează în companii de pe tot cuprinsul continentului european, considerând de la sine înțelese libertățile și drepturile democratice de care se bucură permanent. Pentru a putea valorifica durabil aceste cuceriri democratice, acești tineri au nevoie să înțeleagă importanța schimbărilor din perioada 1980-1991 pentru viața lor, a familiilor și comunităților lor.

Acesta este motivul pentru care EUSTORY – o asociație internațională non-profit, cu organizații membre în 20 de țări europene, cu obiectivul declarat de construire a viitorului Europei prin promovarea principiului ”înțelegerea deosebirilor, depășirea diviziunilor” – lansează în 2009 proiectul european “1989 – Images of change”. Această inițiativă încearcă să filtreze amintirile din sfera locală și privată cu privire la sfârșitul totalitarismului prin perspectiva critică a tinerilor europeni de astăzi. Pe această bază se va constitui un caleidoscop unic asupra perioadei 1980 – 1991. În România, concursul este prezentat de Asociația DRIFI, membru fondator al EUSTORY.

Concursul “1989 – Images of change” este deschis tinerilor din toate țările Europei, născuți în anii schimbării dintre 1980 și 1991. Participanții pot acoperi o varietate largă de subiecte legate de anul 1989 în istoria Europei, adresând problema și din perspectiva moștenirii acestei perioade, 20 de ani mai târziu.
Lucrările acceptate în concurs, sub forma unor texte sau filme scurte, sunt individuale și trebuie redactate în limbile engleză sau germană. Ele vor fi urcate în format electronic pe platforma online special construită în acest scop: www.1989history.eu. Lucrările vor fi vizibile pe acest site și supuse unui proces de votare online. În urma acestuia, în lunile martie-iunie 2009 vor fi desemnați 3 câștigători ai fiecărei luni, care vor fi premiați cu câte 200 Euro. Un juriu alcătuit din personalități europene va selecta, în plus, 10 lucrări câștigătoare, premiate cu câte 1000 Euro. Aceste premii europene vor fi înmânate într-o ceremonie găzduită la Bruxelles de către Parlamentul European. Pe lângă aceasta, juriul va acorda un premiu suplimentar, în valoare de 500 Euro, pentru încă un participant din țările cu minimum 10 lucrări trimise în cadrul concursului.

Calendar
Lansarea concursului 1 martie 2009
Perioada de depunere a lucrărilor 15 martie – 30 iunie 2009
Ceremonia de premiere (Bruxelles) noiembrie 2009

Toate informațiile referitoare la concurs sunt disponibile pe site-ul: www.1989history.eu
Pentru întrebări suplimentare, vă rugăm să ne scrieți la adresa de email: support@1989history.eu

Concursul este sprijinit de: Svenka Kulturfonden, Robert Bosch Stiftung, Bundesstiftung Aufarbeitung der SED Diktatur, Fondazione per la Scuola.

EUSTORY încurajează tinerii să se preocupe cu istoria propriei ţări, organizând totodată dialoguri transfrontaliere privind elementele comune din trecutul şi viitorul european. Tinerii sunt stimulaţi să înţeleagă deosebirile dintre popoarele Europei, lucrurile care îi despart de vecinii lor, învăţând totodată cum să depăşească aceste inconveniente, astfel încât istoria să nu se transforme într-o unealtă politică cu consecinţe nefaste. De la înfiinţarea reţelei EUSTORY, în anul 2001, au participat aproximativ 100.000 de tineri din 21 de ţări, cu peste 40.000 de lucrări.
Rădăcinile EUSTORY sunt însă mai adânci, ele întinzându-se până în anul 1973, când, la iniţiativa comună a preşedintelui federal de la acea vreme, Gustav Heinemann, şi a industriaşului şi filantropului Kurt A. Körber, a fost lansat un concurs de istorie pentru elevii germani. Ideea de a-i face pe tineri să se intereseze de propria istorie a fost continuată mai apoi de toţi preşedinţii care au urmat. În anul 1995, ideea a fost adoptată şi de Polonia, extinzându-se mai apoi şi în alte 20 de ţări. În România, concursul ISTORIA MEA – EUSTORY se desfăşoară din anul 2000, fiind actualmente în faza de pregătire a celei de-a VI-a ediţii, organizată de către Asociaţia DRIFI.

www.1989history.eu

la o margine de lume

martie 16th, 2009

la o margine de lume

au plecat şi m-au lăsat la marginea apei fratele meu a vrut să mă ia în spinare n-avea rost l-am rugat să nu zăbovească trebuia să le poarte de grijă copiilor şi femeii lui mi-a promis că se va întoarce de îndată ce-i va fi pus la adăpost i-am zâmbit recunoscător cu toate bunele sale intenţii ştiam amândoi că n-aveam să ne mai vedem ne-am îmbrăţişat frate-meu cu greu şi-a putut ascunde lacrimile i-am urat noroc i-am cerut să se grăbească se înserase mi-a lăsat încă o pătură şi ceva de-ale gurii a coborât malul şi a umplut un bidon cu apă s-a depărtat zorit răcoarea nopţii m-a înfiorat am scâncit de mult se făcuse noapte în mine plecarea fratelui punea capăt strădaniilor noastre de a fi înţelegător unul cu celălalt eram prea diferiţi cum altfel aveam e drept acelaşi tată însă fiecare altă mamă m-am târâit cum am putut între nişte răchite m-am înfăşurat în pături mi-am pus căpătâi bocceaua bine că e înnorat lumina lunii m-ar fi dat poate de gol n-aveau cum să ne ia urma prea repede le-am ucis câinii şi le-am risipit caii cine seamănă vând culege ce merită cine i-a pus să ne hărţuiască de când au venit în sat ne-am găsit beleaua cu ei n-aveau pământ n-aveau casă n-aveau mâncare n-aveau căpătâi n-aveau nimic sfânt s-au rugat de primar să le permită să se oploşească într-o dărăpănătură de pe uliţa morii primarele a cam strâmbat din nas dară popa i-a cerut să se poarte creştineşte facerea de bine uneori prostie se cheamă liota de trenţăroşi foşgăia prin sat dis-de-dimineaţă dedându-se la furtişaguri şi înşelătorii n-am mai putut răbda când mi-au furat pentru a patra oară lanţul de la fântână am pus mâna pe topor i-am strigat pe frati-miu şi pe câţiva dintre vecini am tăbărât peste venetici am găsit în şandramaua lor lanţul de la fântână şi încă alte multe lucruri de furat ne-am ieşit din fire am dus în bătătură prada şi am pus foc la coşmelie au trecut patru ani de atunci uite că s-a schimbat cu totul situaţia veneticii au devenit puternici au ştiut să-i atragă de partea lor pe popă pe primar pe crâşmar şi pe alţii dintre bogătanii satului din vânători am ajuns vânat cine ştie dacă vom mai apuca să ne întoarcem la casele noastre orice e cu putinţă cum se spune roata se învârte dară niciodată înapoi

Sibiu, 5 martie 2009

Mihai Medrea

Ursus

martie 16th, 2009

Evanghelina, vremea noastră s-a dus!
Nu mai plouă în fiecare dimineaţă,
Nu mai îngheaţă noaptea în munţi.
Un echinocţiu îmbujorat prea devreme
A aterizat forţat, chiar când ne beam ceaiul
Înfofoliţi ca în anii trecuţi.
Cum, tu nu ai auzit încă nimic
Despre încălzirea planetei,
Despre efectul de seră,
Despre El Nino, despre Polul Nord,
Căruia i se fură gheaţa?
Încă miroase a iarnă.
Încă nu s-a deschis sezonul la sandale.
Dar sună un clopoţel la tâmpla căruntă a lui Martie
Şi s-a umplut poiana cu ghiocei.
Evanghelina, să ne luăm pufoaicele
Şi să migrăm cât mai e vreme, spre Nord.

Dan David, Los Angeles, Martie-18-2007.

Helwig şi Maxenţian

martie 16th, 2009

În primii ani de şcoală îmi amintesc că veneau destul de des — şi treceau din clasă în clasă — tot felul de comisii medicale, care ne supuneau la tot felul de examinări şi de măsurători de rutină, printre care măsurarea înălţimii şi cântărirea. Nu mai ţin minte care a fost înălţimea cu care am fost înscris în registru, dar greutatea, în clasa întâi, mi-a rămas din întâmplare întipărită în memorie: 28 de kilograme. O greutate medie, cred. În următoarele două sau trei clase mă întreb cât puteam oare să fi luat în greutate. Zece kilograme? Douăsprezece?
Era însă printre colegii mei de atunci un neamţ, pe nume Helwig, care cu siguranţă cântărea mult peste cele 28 de kilograme ale mele. Voinic ca un taur — mă rog, ca un pui de taur, aş zice astăzi —, greoi, cu jumătate de cap mai înalt decât oricare dintre ceilalţi şi, pe deasupra, distant şi mereu încruntat, părea să aibă veşnic un motiv de nemulţumire. În recreaţie, în sala cea mare în care dădeau uşile de la toate clasele, se plimba printre elevii care se zbenguiau, distant, fără să intre în vreun joc şi aproape fără a se opri pentru a schimba două vorbe cu vreunul din colegi. Cine ar fi îndrăznit să-şi măsoare puterile cu el? O adevărată nebunie, asta ar fi fost. Cu toate acestea, am avut o dată o dispută cu Helwig. Bineînţeles că nu-mi amintesc care a fost obiectul disputei. Şi nici dacă am încasat de la el vreun pumn sau totul s-a rezumat la un schimb de ameninţări.
Dar mai aveam pe-atunci un coleg, Maxenţian, fiul unei văduve sărmane, care locuia la marginea oraşului, pe malul lacului Vlădoaia. Dincolo de casa lor nu mai erau decât pomi răzleţi, bălării, ochiuri de apă şi dealuri.
Maxenţian era exact opusul lui Helwig: mic de statură şi slab, plin de neastâmpăr, fluşturatic şi mereu pus pe glume răutăcioase. Nu îmi amintesc cum era Helwig la carte; şi dacă nu îmi amintesc, probabil că era mediocru. Maxenţian însă era o catastrofă, de râsul clasei, dacă nu cumva rămăsese şi repetent, nu mai ştiu. Colegii mei nu-l respingeau, dar, mai pe faţă, mai într-ascuns, îl evitau. Cu o singură excepţie: eu. Ceva la Maxenţian îmi stârnea simpatia. Nu ştiu, poate faptul că toţi ceilalţi îl tratau cu răceală; sau poate locul cu totul izolat unde trăia împreună cu maică-sa şi cu alţi doi fraţi mai mici. O dată m-a invitat să ne jucăm în preajma casei sale. N-am intrat în curte, am zărit-o doar pe maică-sa trebăluind dincolo de un gard prăpădit, scund, încropit din uluci rare şi strâmbe, legate cu sârme ruginite, pe locul acela uşor povârnit către lac. Mi-o amintesc atârnând la uscat, pe o frânghie, cearşafuri albe ca neaua…
În fiecare gest al său, simţeam recunoştinţa pe care Maxenţian o nutrea pentru mine, pentru apropierea mea de el şi, de ce nu, pentru prietenia pe care i-o arătam.
Această recunoştinţă mi-a dovedit-o, cu prisosinţă, cu prilejul disputei cu Helwig. În clipa în care, aflându-se la câţiva paşi distanţă, m-a văzut în dificultate, el, măruntul şi fluşturaticul Maxenţian, s-a repezit fără cea mai mică ezitare şi a sărit la neamţ precum o felină în cârca unui bou. Într-o secundă l-a pus la pământ şi apoi, călare pe el, l-a snopit în bătaie. După care, gâfâind încă şi albit la faţă de furie, a venit la mine şi mi-a spus:
— Dacă se mai leagă vreodată de tine, el sau altul, să mă chemi imediat!
N-a mai fost cazul. Helwig, după acel incident, s-a ţinut la distanţă de mine. La fel şi toţi ceilalţi, care fuseseră martori ai asaltului fulgerător al sălbăticiunii numite Maxenţian, pe care atunci o descoperiseră cu stupoare, asupra uriaşului Helwig. David şi Goliat.
Pentru mine însă, de pe urma acestei întâmplări a rămas cel puţin o întrebare fără răspuns: am avut oare vreo îndreptăţire morală să profit de protecţia neaşteptată — şi nesolicitată — a colegului meu Maxenţian? Şi încă: a avut oare colegul meu Maxenţian vreo îndreptăţire să se repeadă orbeşte, în necunoştinţă de cauză, şi să mă apere de voinicul meu coleg Helwig doar în virtutea prieteniei care îl lega de mine?

Despre Ură

martie 16th, 2009

pentru ură aveam un dicţionar
căutam cuvinte rele, pline de venin
petreceam pe tarabe rău famate
cu femei uşoare, două la leu
mi-era inima cât un bulgăre de tristeţe
un astru mort, rece în catedrala pustie
doar muezinul mai răsufla pe podea
gol de trăiri, gol de viaţă
din gura lui fugeau sute de nopţi
narghilele fumate în alte haremuri
pândeam primii aştri la răsărit
şi nicidecum nu era ură
greşisem, ţinta nu era poetul
ci doar versul lui molcom
la capătul patului
când dragostea nu îşi găsea cuibul..

Si stelele pot plange

martie 16th, 2009

Şi stele pot plânge
în nopţile de vară
cu lacrimi arzânde
ce mor în cădere
ca săgeata despicând bolta
în jalnica tăcere,

Din îndepărtatul culcuş nocturn
neatins şi nevăzut celor in viata
ele încâlzesc răcoarea nopţiilor
cu licăriri de chilimbar.

La fel sunt eu
când timpul se risipeşte în vid
când golul din suflet începe să doară
şi irosirea urlă cu voce surdă
de câte ori gândul mă poartă
la tine.

Un manual scolar incompetent si mincinos

martie 15th, 2009

Nu de multa vreme a avut loc o conferinta internationala organizata de Vatican, avand ca tema discutarea teoriilor privind crearea lumii.
M-am asteptat sa vad intre participanti toate mazetele creationismului, intrucat cunosc toate pozitiile Vaticanului in aceasta privintza.

Am ramas uluit cand am aflat ca tocmai punctele de vedere creationiste…nu au fost reprezentate!

Ce s-a intamplat oare?

Vaticanul a decis sa nu invite creationistii! Astfel incat marea organizatie creationista numita “Discovery” nu a fost prezenta! Un lucru foarte neobisnuit.
Vaticanul a fost ars de cateva ori de atitudinea sa privind diversele stiinte si a hotarat ca este mult prea periculos sa invite creationisti la discutii. Pentru ca…ultimii papi au ajuns la concluzia ca este periculos pentru audientza crestina sa contrazica datele stiintifice.

Desi papa Wojtila (polonezul) si papa Ratzinger (germanul) sunt in mod evident convinsi ca “mana lui Dumnezeu” a facut toata treaba, totusi ei s-au exprimat oarecum diferit. Ei spun ca desi evolutia speciilor a avut loc asa cum a stabilit Darwin, totusi “Dumnezeu a suflat duh peste oamenii primitivi”, ca sa aiba si suflet! Asa ca au decis sa nu-l contrazica pe Darwin.

La polul opus sta situatia in Romania, unde clerul a acaparat puterea politica.
Poate ca nici nu este de mirare ca tocmai la Oradea, unde lumea amesteca tot ce poate in castroane, mai ales in vremuri de criza, ca sa faca guias, o editura a decis sa faca guias amestecand stiinta cu religia.

Ce s-a intamplat de fapt?

La Oradea s-a tiparit un manual de scoala care pretinde ca Darwin a gresit si ca teoria evolutiei este doar o teorie. (Incompetentul de autor al manualului de scoala nici nu stie ca o teorie stiintifica inseamna o ipoteza confirmata de fapte). In primul moment m-am inreabat: “cine oare o fi incultul care sustine asemenea enormitati?”
De ce oare manualele de scoala trebuie facute de inculti? Exista cuvinte mai dure pe care as putea si as fi si tentat sa le folosesc! As vrea sa stiu totusi cine au fost de data asta incultii care au scris, respectiv aprobat asa ceva.
Vasile Parvan s-ar intoarce cu fatza in jos in mormantul lui daca ar afla ce se petrece in Romania de azi. Comunismul a fost inlocuit, dar cu ce?
Cu alte minciuni asisderea!

Sloganul “Jos komunizmu” a fost scandat numai pentru a se inlocui un gen de minciuna cu alt gen de minciuna. De ce? De ce au trebuit sa moara oameni (majoritatea tineri!) pentru a mentine minciuna la putere? Intre minciuna comunista si cea religioasa nu exista nici o diferenta de fapt.

Nimic mai simplu: vreti o explicatie a “facerii lumii”? O facem intr-un minut!
Amestecati niste principii religioase cu niste falsificari ale stiintei, si pretindeti ca acest amestec este divin!

Totusi, proverbele populare spun ca minciuna nu are picioare lungi. Aceste minciuni sunt deja condamnate in lumea civilizata. Atunci de ce sunt spuse tocmai copiilor in tara noastra?
Simplu: intrucat societatea romaneasca s-a obismuit cu minciunile staliniste, acum resimte o nevoie acuta de minciuni in care sa creada. Cum mi-a spus un fost coleg de facultate: “Eu si toata familia mea am plans cu disperare cand a murit tatuca Stalin”. Acum avem nevoie de alte minciuni, de la alti tatuci! Tatucii cu prescuri sunt foarte cautati azi, desi majoritatea sunt analfabeti.

Ce putem noi spune? Orice am spune este prea putin. Faptul ca in Romania este foarte “cool” sa inlocuim adevarul stiintific cu minciuni uluitoare este poate insuficient pentru a caracteriza societatea romaneasca de azi, dar e cat se poate de real. Unde sunt asa-zisii intelectuali? Sa-l citam pe Anatol France, care, cand a fost intrebat “unde este dumnezeu in timpul nedreptatilor uriase care au loc in fiecare minut?”, a raspuns: “Dumnezeu nu baga de seama tot ce se intampla in lume, pentru ca in momentele esentiale ale istoriei are obiceiul prost sa se scobeaca in nas!”.

Asa o fi!
Este foarte greu sa traim fara tatuci care sa ne spuna minciuni linistitoare!
Mai ales sa ne dea raspunsurile la intrebarile esentiale, pe tava. Noi nu trebuie sa gandim deloc; raspunsurile altora, chiar daca sunt false, indeplinesc o functie…

Al 74-lea Salon Internaţional «Ligne et couleur» Paris

martie 15th, 2009

În perioada 14-25 martie 2009 are loc la Primăria Arondismentului 6 din Paris, cel de-al 74-lea Salon Internaţional «Ligne et couleur» cu tema «Strada» organizat de «Ligne et couleur» Paris împreună cu asociaţiile culturale afiliate «Ligne et couleur» Stuttgart, «Ligne et couleur» AAA Venezia, SARP Plener Varsovie, Scottish Society of Architect Artists şi Architectes Artistes Roumains.

\"Photobucket\"
Primăria Arondismentului 6 Paris

Vernisajul expoziţiei a avut loc vineri 13 martie 2009, în prezenţa excelenţei sale Consilier de Paris, Primarul arondismentului 6, Jean-Pierre Lecoq, a preşedintelui executiv al asociaţiei «Ligne et couleur» Martine Delaleuf, a preşedintelui de onoare Pierre Parat şi a expozanţilor – artişti arhitecţi, din Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi România precum şi a numeroşilor invitaţi.

\"Photobucket\"
Catherine Winogradoff, Jean-Pierre Lecoq şi Martine Delaleuf

Având o tradiţie artistică recunoscută, «Ligne et Couleur» este o asociaţie culturală iniţiată în 1935, ce reuneşte arhitecţi şi studenţi la arhitectură, atât din Franţa cât şi din întreaga lume, al cărui numitor comun este dorinţa de a se exprima, dincolo de profesia lor şi în domeniul artelor: pictura, grafica, sculptura etc. Asociaţia «Ligne et couleur» continuă o frumoasă tradiţie a asociaţiei intitulate: «LADLN» -«Les Amants De La Nature». Celebră la vremea sa, această asociaţie creată în 1881, a funcţionat doar cu o mică întrerupere în perioada primului război mondial.

\"Photobucket\"
Imagine din expoziţie

«Ligne et Couleur» este o asociaţie culturală franceză non-guvernamentală aflată într-o permanentă colaborare cu alte asociaţii echivalente ca program cultural având membri arhitecţi artişti din Germania, Marea Britanie, Italia, Austria, Polonia, Ungaria, România, respectiv: Bilder und ZeighNumgen Franzosischer und Deutcher Architekten; The Society of Architect Artists of London; Uniunea Arhitecţilor Franco-Britanică; La Scottish Society of Architects Artists; «Ligne et Couleur» Associazione Architetti Artisti (A.A.A.), din Veneţia si Verona, PLENER–SARP (Asociaţia Arhitecţilor Polonezi), Hrvatska (Asociaţia Arhitecţilor din Ungaria), Bundesarchitektenartistenkammer (Austria), Ordinul Arhitecţilor din România.

\"Photobucket\"
Imagine din expoziţie

Invitatul de onoare al acestui salon este renumitul artist plastic Renaud Archambault de Beaune.
Născut în data de 8 aprilie 1944 la Versailles, Renaud Archambault de Beaune este fost elev al Ecole Nationale des Beaux Arts de Paris şi actualmente profesor la Ecole d’Architecture de Paris Val de Seine, unde predă din anul 1967.
La fiecare salon ce se organizează anual în spaţiile de expunere ale unor instituţii prestigioase din Paris, au mai fost invitaţi şi alţi artişti plastici, spre exemplu: François Baboulet, Rohner, Baron Renouard, Wat Kin, Mario Di Tezano, Jean Cardot, Olivier Debré, Rougemont, Cortot, Parvine Curie etc.

\"Photobucket\"
Imagine din expoziţie

La al 74-lea Salon Internaţional «Ligne et couleur» au expus următorii artişti: Renaud Archambault de Beaune (Invitat de onoare), Anderson Bob (SSAA), Anselmi Biagio (AAA), Anselmi Gabriello (AAA), Auboire Christian (Ligne et couleur), Ayeb Karim (Ligne et couleur), Banuş Tudor (Ligne et couleur), Basler-Steib Jean alias Jean Sanstitre (Ligne et couleur), Bejtman-Kuzmienko Beata (PLENER SARP), Belloul Djamila (Ligne et couleur), Bene Isabelle (Ligne et couleur), Boccanera Francisco (AAA), Boviatsis Ariane (Ligne et couleur), Brzozowsa Monica alias Brozka (Ligne et couleur), Carbone Gabriella (Ligne et couleur), Commisario Germano (AAA), Martine Delaleuf (Ligne et couleur), Dorfman Marcel (Ligne et couleur), Esposito Fabrizio (Ligne et couleur), Faivre D’Arcier Bruno (Ligne et couleur), Finot Jean-Marie (Ligne et couleur), Folliet Pierre (Ligne et couleur), Fremin Marie-Anne (Ligne et couleur), Frisch Pierre (Ligne et couleur), Gandelin Jacques (Ligne et couleur), Gatti Giuliana (AAA), Gerard Francois (Ligne et couleur), Gilbert Luc-Regis (Ligne et couleur), Gliozzi Fausto (AAA), Gorgone Bruno (AAA), Goubin Yann (Ligne et couleur), Guez Gerard (Ligne et couleur), Guillemaut Gilbert (Ligne et couleur), Hebbrecht Philippe (Ligne et couleur), Huth Stephen (Ligne et couleur), Iacci Fabrizia (AAA), Ishmael Taylor (Ligne et couleur), Joxe François (Ligne et couleur), Keith George Mc Intosh (SSAA), Kuzmienko Jerzy (PLENER SARP), Lazzarotto Lucia (AAA), Le Cacheux Paul (Ligne et couleur), Leger Michel (Ligne et couleur), Leger Patrice (Ligne et couleur), Leszkiewicz Ursula alias Uleski (Ligne et couleur), Lukas Siegfried (Ligne et couleur Stuttgart), Lyzwinska Barbara (PLENER SARP), Lupe Cindrel (AAR), Manchote Marie-Therese (Ligne et couleur), Manzini Michele (AAA), Maroti François (Ligne et couleur), Mester de Parajd Laszlo (Ligne et couleur), Meyran Bernard (Ligne et couleur), Mihailescu Ileana Daniela (AAR), Mikaelian Berdj (Ligne et couleur), Minetti Giulia (AAA), Missiaja Gianfranco (AAA), Nicolaev Marina (Ligne et couleur), Nogue François (Ligne et couleur), Papazian Emmanuel (Ligne et couleur), Parat Pierre (Ligne et couleur), Putatti Jean (Ligne et couleur), Rio Brigitte (Ligne et couleur), Rosa David Romano (AAA), Sarzi-Sartori Marco&Arnoldi Daniela (AAA), Seibert Petra (Ligne et couleur Stuttgart), Serra Marguerita (AAA), Szedny Krystyna (PLENER SARP), Sztark Beata (PLENER SARP), Tournon-Branly Marion (Ligne et couleur), Traus Walter (Ligne et couleur Stuttgart), Tremblot de la Croix Daniel (Ligne et couleur), Trindad Arlette (Ligne et couleur), Vidal Amy (Ligne et couleur), Vidal Jean alias Dalvi (Ligne et couleur), Vignal Pierre (Ligne et couleur), Weil Gilbert (Ligne et couleur), Winogradoff Catherine (Ligne et couleur), Winogradoff Sonia (Ligne et couleur), Wojterska-Talarczyk Anna (PLENER SARP), Zaleski Stanislaw (PLENER SARP), Zannin Daniele (AAA), Zimmerman Jim (Ligne et couleur Stuttgart).
\"Photobucket\"
Imagine de la vernisaj

Grupul arhitecţilor din România este condus de Marina Nicolaev, organizatoarea primului salon al arhitecţilor artişti francezi şi români «Artis 2008» de la Bucureşti.

Al 74-lea Salon Internaţional «Ligne et couleur» de la Paris are ca predominantă stilistică, unitatea prin diversitate în artă.

Artiştii-arhitecţi din cadrul asociaţiei «Ligne et couleur» sunt promovaţi în mod constant şi pe www.omnigraphies.com, e-zine internaţional art&culture, alături de alţi plasticieni din lumea întreagă.

“Nu am nimic cu ungurii (evreii, țiganii, homosexualii), dar…”

martie 15th, 2009

De câte ori nu ați auzit această frază din partea acelora care spun ceva rău sau denigrator în bloc la adresa ungurilor (evreilor, țiganilor, homosexualilor, altor minorități de tot felul)?

Așa cum am mai arătat și în trecut http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=7488 cei care fac astfel de afirmații adeseori pretind fie că au prieteni unguri (evrei, țigani, homosexuali, etc) fie au crescut în copilărie cu astfel de minoritari.

Dacă le spui că afirmațiile lor au un caracter xenofob, antisemit, rasist sau homofob ei se revoltă că pot fi etichetați în asemenea mod, deși nu-i cunoști ca persoane (de cele mai multe ori afirmațiile sunt făcute sub protecția anonimatului, aceștia fiind conștienți că în unele cazuri afirmațiile au caracter penal).

Aici e o confuzie, voită sau nu, între persoană și opiniile sale. Oameni care Himmler, Eichmann, Heydrich sau chiar Stalin și Hitler puteau fi șarmanți în particular, ceea ce nu-i împiedica să aibă opinii extremiste, cu consecințe apocaliptice asupra destinului a sute de milioane de oameni.

Xenofobii, antisemiții, rasiștii, homofobii la care mă refer au o alergie în a fi numiți așa și de multe ori apelează la acuzația de “corectitudine politică”. Ceea ce nu realizează sau nu vor să realizeze acești oameni este că lumea din jurul lor s-a schimbat și nu mai poate tolera atitudini care au stat la baza monstruoaselor genociduri ale secolului XX.

Așa că doamnelor și domnilor xenofobi, antisemiți, rasiști, homofobi, etc, nimeni nu vă împiedică să aveți aceste opinii, dar corect este să vă asumați și consecințele exprimării lor în public.

Și în final o rugăminte: mai scutiți-ne cu prietenii (iubitele, amantele) sau cei cu care ați copilărit, personaje reale sau închipuite, unguri, evrei, țigani, homosexuali, etc. Atitudinea dumneavoastră extremistă aruncă în derizoriu astfel de declarații, fie ele și adevărate.

Avantajele si dezavantajele acordului cu FMI

martie 15th, 2009

Un guvern responsabil trebuie sa viseze la ceea ce e mai bine pentru Romania, dar sa fie permanent pregatit pentru ceea ce e mai rau.

Tranzactiile in lume se fac pe baza certificatelor de buna purtare emise de catre diferite institutii internationale, fie ele agentii de rating sau finantatori la nivel global. Din pacate, Romania a demonstrat constant ca nu este capabila sa promoveze pe termen lung politici macroeconomice sanatoase. Propunerile populist-sindicaliste au acaparat nu de putine ori dezbaterea publica. Asa se face ca, inclusiv ultimii ani de crestere economica, cuvintele de ordine au fost risipa si proasta guvernare, coruptia si injustitia sociala reala.
In acest moment, avem o radiografie a perspectivelor economice sumbre si a incercarilor statelor de a gasi o cale de iesire din criza. Avem si un pachet de masuri anticriza. Ceea ce ne lipseste acum este o analiza a impactului crizei financiare si economice asupra sectoarelor economice din Romania, pentru ca ea isi arata efectele la intervale de timp diferite, cu o magnitudine diferita, cu o longevitate a crizei diferita la nivel sectorial. Abia atunci, poti realiza cat de aprig isi infige coltii criza internationala in fiecare sector si poti propune acel pachet de masuri care sa se adreseze direct celor mai dificile problemele identificate la nivel national si care impun interventia statului. Or, este posibil ca in unele cazuri rolul statului sa fie minimal sau chiar nul, iar solutiile corecte sa se gaseasca tot in ograda patronatelor. Aceste lucruri le-am discutat cu Comisia Nationala de Prognoza care lucreaza la o astfel de analiza.

De ce au inceput negocierile cu FMI si CE?
Pentru ca trebuie sa acoperim nevoile de finantare a deficitului extern pe termen scurt si mediu. Continutul si finalitatea acestor negocieri vor fi facute publice de catre Guvern nu peste mult timp. O radiografie a declaratiilor publice s-a facut deja si nu mai insist.

Preferabil este ca aceste fonduri sa fie puse la dispozitia noastra si sa nu ne grabim a le cheltui, decat in cazul:

– materializarii riscurilor de reducere a intrarilor de capital strain in Romania,
retragerii masive de depozite pe termen scurt acordate de bancile mama (ceea ce e putin probabil) sau in cazul
in care intram intr-un cerc vicios: recesiune – nerambursarea creditelor – insolventa bancara.

De fapt, scopul major al acestei negocieri este sa aratam mediului de afaceri intern si international ca, in cazul unui risc de vulnerabilitate extrema, noi putem sa oprim efectul de domino.

In caz contrar, inflatia mai mare la noi decat in zona euro (ceea ce inseamna o putere de cumparare mai mica a monedei nationale), deficitul mare de cont curent (care implica o cerere mare de valuta pe piata), precum si ratele si dobanzile scadente la datoria pe termen scurt si mediu vor pune o presiune de necontrolat asupra cursului de schimb. Deprecierea valutei trebuie evitata, pe cat posibil, in aceasta perioada, iar un imprumut extern ne-ar ajuta sa nu repetam experienta din anii 1997 – 2000, cand deprecierea leului de la 4000 lei/dolar, la 8000 lei/dolar, a fost urmata de un alt salt rapid la 16.000 lei/dolar. Acest imprumut extern ne poate da si ragazul sa valorificam momentul favorabil pentru reforme profunde, pe fondul crizei economice europene, imposibil de coordonat rapid si eficient in vremuri normale.

Avantaje ale acordului cu FMI

Cel mai important avantaj tine de cresterea credibilitatii Romaniei pe piata internationala a capitalului.
Reducerea riscului deprecierii masive si rapide a leului, cu consecinte negative pentru populatie, in sensul saracirii sale drastice.
Reintroducerea monitorizarii politicilor economice ale Romaniei (prima conditie pentru garantarea a ceea ce FMI numeste \”good track record of sound macroeconomic policies\”).
Dezavantaje ale acordului cu FMI:

Devine oficial: Romania are o problema pe care trebuie sa o rezolve.
Conditiile convenite pot fi nepotrivite ca intensitate sau ca natura pentru Romania. Forta de persuasiune si de lobby a Guvernului Romaniei va fi hotarator in acest sens.
In cazul Romaniei, acordurile cu FMI au o proasta reputatie din cauza incidentelor sale asupra standardului de viata, date de inghetarea salariilor, a pensiilor etc.
Multe voci reclama insa ca in Romania exista imprumuturi externe asumate si necheltuite pentru proiectele de investitii. Adevarat! Vedeti fondurile puse la dispozitia noastra pentru justitie sau transporturi de catre Banca Mondiala sau de catre Banca Europeana de Investitii. Realitatea este impardonabila. Or, imprumutul care se negociaza acum cu FMI si CE nu este destinat proiectelor de investitii, ci acoperirii unui gol in balanta externa. Pe de o parte, acest gol este creatde fondurile de valuta de care Romania are nevoie pentru acoperirea cheltuielilor generate de importurile mult mai mari decat de exporturile de bunuri si servicii. Pe de alta parte, golul este dat de ratele si dobanzile scadente pentru datoriile pe termen scurt si lung, in mare parte apartinand mediului privat.

Andreea Vass este Consilier personal al Primului Ministru

Criza și măgarii

martie 15th, 2009

Zilele trecute un conducator taxi comenta situatia si evenimentele din Atena speriat de valul de violent si sub influienta actiunii concertate a unui grup de soc care a efectuat distrugeri si a pus fos la parterul unor magazine din strada reprezentativa a unui cartier select cu cafenele, banci magazine de lux. Aceasta actiune in stitul trupelor de soc ale lui Musolini sau Hitler a luat prin surprindere politia care nu mai stie ce sa pazeasca.

Este clar ca un centru vrea sa foloseasca pretextul crizei pentru a legitima actiuni violente si sa spuna ca poporul a facut stricaciunile. Nicidecum reprezentative aceste echipe de soc transmit mesajul ca ei sunt salvatorii.
Soferul de taxi considera publicul ca magari care sunt manevrati de otit care doresc acest lucru. Publicul consuma orice i se da si ramine spectator.

Am incercat sa explic ca publicul nu poate sa reactioneze la actiunile de violenta intrucit apararea ordinei publice este rolul ministerului cu acelasi nume si al poltiei.
Soferul de taxi vede publicul in rolul magarului lui Nastratin Hogea care a trar cit a putut. Apoi mi-a spus povestea in Nastratin care este intrebat la cafenea de ce este asa de trist. El spune ca i-a murit magarul tocmai cind il invatase sa nu mai manince.

Invatatura este ca omul de pe strada vede ca in tarile mici nu se intreprinde nimic util pentru ca poporul sa supravietuiasca si sa nu ajunga la sapa de lemn.
Fiecare incearca sa foloseasca poporul in scop propiru. Cind agricultorii cereau citeva sute de milioane de euro in compesatii si despagubiri prevazute de lege aproape toti s-au opus, cetateni dw la oras, politicieni, negustori si samsar. In schimb s-au gasit doua de miliarde pentru usurarea bancilor, unor afaceristi nerentabili si pentru clientelea politica care urma sa primeasca slujbe la stat.

Opinia mea este ca magarul este desconsiderat desi comunica si de multe indica solutii. In cazul magarului lui Techir sin legenda lacului Techir-Ghiol, magarul a aratat ca si stapinul trebuie sa mai intre in lac si sa se spele si astfel l-a tratat de reumatism. Practic vocea publicului nu se mai aude pentur ca nu mai are putere sa spuna nimic, nu mai trage.

La fel si in criza economica, publicul nu a mai putut plati rata lunara si aceasta intrucit nu mai avea de unde intrucit era exagerat de mare si nu mai are de lucru. Cu magarusi sleiti numai putem urca muntii. Opinia soferului este ca in oarecare masura magarul este sleit si din cauza mondializarii.

Mondializarea spune el a luat unele meserii din vechiul continent si le-a dat tigrilor asiatici care le-au invatat si au capatat o usurinta is le-au prins gustul. Etica urmata de meseriasi de generatii s-a pierdut in vechiul continent si oamenii au trebuit sa inventeze ocupatii nu la fel de etice ci bazate pe stiinta norocului, a conjuncturii si convingerii publicului si sa recurga la vinzarea unor produse importante si servicii dubioase.

Acesti oameni care pacaleau ca sa vinda au avut in parte succes si s-au inhamat la rate pentru sume exorbitante si nvestitii in bursa care au cazut. Criza insa vine sa loveasca si talpa tarii care se vede concediata si nu isi mai gaseste de lucru.

Parerea interlocutorului este ca greul abia incepe inrict nu se va gasi o solutie in conditi de furtuna cind fiecare este tentat sa se salveze pe el ( la nivel Europeean fiecare trage in directia lui ) si ca vor exista tot mai multe victime, pina cind va veni un timp mai bun si ca nu este exclus ca pe termen mediu tigrul asiatic, sigurul bine organizat va inghiti economiile falimentare.

Les Roumains au Salon du livre 2009

martie 15th, 2009

Le Salon du Livre est lui aussi en plein renouveau! Fort de ses 29 printemps, il propose à ses visiteurs un voyage vers de merveilleux imaginaires. Que vous soyez grand lecteur, adolescent à la recherche de nouveaux mondes ou encore une famille que la lecture passionne, le Salon du Livre a construit sur 50 000 m2 la plus grande et la plus belle offre de livres en Europe.

Samedi 14 mars
de 14 h à 15 h
Lecture: les poètes roumains Nicolae Prelipceanu et Florin Iaru liront de leurs créations poétiques, en compagnie de quelques poètes français qui ont été traduits récemment en roumain.

de 15 h à 17 h
“Banalités métaphysiques”, un petit joyeux philosophique d’Alexandru Dragomir, disciple de Heidegger, fut traduit du roumain par Michelle Dobré sous l’égide de la Société roumaine de phénoménologie, dans une édition de Gabriel Liiceanu et Catalin Partenie. Paru chez Vrin en 2008, le livre sera présenté par Catalin Partenie et Michelle Dobré.

L’album photographique “Roumanie, réminiscences” de Liliana Nadiu, paru aux Editions Michalon en 2008, sera présenté par Yves Michalon et Nicolae Manolescu, dans la présence de l’artiste.

de 17 h 30 à 19 h
Débat: La littérature roumaine en contexte européen 1989 – 2009. Participants: les prosateurs Gabriela Adamesteanu et Dumitru Tsepeneag et les critiques littéraires Daniel Cristea Enache et Paul Cernat.
Salle Rosario Castellanos

Dimanche 15 mars
de 15 h 30 à 16 h 30
Présentation du numéro «Poètes roumains contemporains» de la revue Confluences poétiques, 2008. Participants: Luis Mizon, Jean Portante, Magda Carneci, Linda Maria Baros.

de 16 h 30 à 17 h 30
Le dernier livre de Gabriela Adamesteanu, “Vienne le jour”, traduit par Marily Le Nir et paru chez Gallimard en 2009, sera présenté par l’éditeur Jean Matterne et le critique littéraire Mircea Iorgulescu, en présence de l’auteur. La présentation sera suivie par une lecture d’un fragment du livre.

Mardi 17 mars
de 17 h à 18 h
L’auto-biographie “L’Ame tatouée” de Raluca Sterian-Nathan, paru aux Editions l’Archipel en 2008, sera présenté par l’auteur et ses invités.

Paris Expo/ Porte de Versailles
Hall 1, Stand Y 83

source: communiqué de presse
Photobucket

Limba noastră cea de toate zilele după opt ani de “comunism moldovenesc”

martie 15th, 2009

„A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico cultural”.
Eugen Coşeriu, 1921-2002

În Republica Moldova paradoxurile lingvistice nu contenesc să surprindă. Le vezi la tot pasul, te ciocneşti zilnic de ele, te miri de nonşalanţa şi toleranţa localnicilor, ridici din umă şi… oftezi când vezi câtă confuzie lingvistică au reuşit să genereze actuala guvernare în societatea moldovenească. După nouă ani de guvernare, comuniştii pot răsufla uşuraţi. În mare parte ei şi-au atins unul dintre scopuri – au reuşit să instituie, cum nici nu bănuiau că se poate, confuzia cu referire la “limba română“ şi “limba moldovenească“. Nu au realizat mari progrese în plan socio-economic sau în domeniul integrării europeme, de exemplu, în schimb, au adâncit plaga sovietică în problematica istorico-lingvistică a statului.

“Capul plecat sabia nu-l taie”?

Chestiunea cu denumirea limbii moldoveneşti, au accentuat-o şi au adâncit-o atât de mult în ultimii ani încât a ajuns o adevărată dilemă, nu doar pentru politicieni, jurnalişti sau oameni de rând, ci şi pentru angajaţii diferitor instituţii. Mai nou, aceştia, de teama de a nu-şi pierde locurile de muncă în vreme de criză, lasă capul plecat în faţa “sabiei” şi îşi ajustează denumirea limbii pe care o vorbesc în funcţie de şeful propriu. Mai rău decât atât nici nu se putea.

Prin această eroare persistentă legată de „limba moldovenească” este evident că politica antiromânească dusă de comunişti, dar mai ales aversiunea lor faţă de expresia “limba română”, generează neclarităţi şi dileme tot mai accentuate în rândurile populaţiei.

“Limbă moldovenească” – limbă de stat

Şi pentru că mă ciocnesc de astfel de situaţii la tot pasul, în articolul de astăzi voi merge pe exemple concrete pentru a reda starea de lucruri de la Chişinău în privinţa chestiunii lingvistice de aici. Pentru început, iată un exemplu elocvent.

Dacă veţi merge la Direcţia Informaţii şi Evidenţe Operative a MAI (sau veţi accesa pagina web a acesteia) şi veţi completa cererea pentru eliberarea cazierului judiciar (vezi fotografia din stânga), aşa cum am făcut eu de curând, veţi vedea că pe acest document scrie clar şi accentuat – „eliberarea se face în limba moldovenească” (Corect, conform articolului 13 din Constituţia R. Moldova, este “limba moldovenească, funcţionînd pe baza grafiei latine”). Ceva mai încolo, la ghişeul la care se depun actele, apare însă o „informaţie”. Pe sticla ghişeului scrie cu litere mari şi roşii: “cererea pentru perfectarea cazierelor judiciare se completează în limba de stat şi limba rusă” (vezi fotografia din dreapta).

Mă uit la cerere, mă uit la informaţia de pe sticla ghişeului şi mă fac că nu înţeleg. Până la urmă, în care limbă trebuie să cer să îmi fie eliberat cazierul: în limba moldovenească sau în limba de stat (deşi nici una din denumiri nu este cea corectă, ştiinţific vorbind)? Alături, o profesoară de istorie sesizează aceeaşi confuzie. Revoltată, ia un pix şi, în timp ce spunea cu voce tare: “Ia uite că la ei cererea se completează în limba moldovenească!”, profesoara taie expresia “limba moldovenească” scriind deasupra “limba română”. Un domn din satul Costeşti, care, ulterior, am aflat că este consătean cu Vice Prim-Ministrul Republicii Moldova Victor Stepaniuc (membru PCRM), a urmat exemplul profesoarei. Alţi câţiva oameni din jur au făcut acelaşi lucru. Până am ajuns să depunem actele pentru cazier am asistat la discuţii foarte interesante… Se simte că se apropie electorala în R. Moldova.

“Română sau moldovenească ori cum se mai numește…”

Iată un alt exemplu mai vechi, la aceeşi temă şi, apropo, de la aceeaşi instituţie. Eram la Direcţia Informaţii şi Evidenţe Operative a MAI. Un cetățean, de undeva de prin sudul republicii, la plata facturii, întreabă: “Să completez foaia în română sau moldovenească ori cum se mai numește, sau în rusă – cum e mai bine?”

Prin urmare, indiferent de cât de mare ar fi aversiunea comuniştilor din R. Moldova faţă de noţiunea de “limba română” şi dorinţa lor de a introduce-o pe cea moldovenească, sau cum spun unii mai “echidistanți” – „limbă de stat” – nu au șanse de reușită. Ei nu înţeleg că se opun cu înverşunare să realizeze ceea ce gândeşte şi percepe populaţia de rând: o limbă moldovenească diferită de limba română, pur şi simplu nu există.

Experienţe lingvistice cotidiene

Continuăm şirul exemplelor. Într-un articol mai vechi scris pe blogul personal – Vor face-o şi pe asta: limba rusă – limbă de stat? -, în discuţie cu forumiştii, am dat un exemplu, credeam eu, semnificativ. În timp ce ne aflam la Andy’s Pizza, în centrul Chişinăului (care se presupune că ar face parte din afacerile lui Oleg Voronin, fiul preşedintelui V. Voronin), împreună cu o colegă jurnalistă, am fost nevoită sa chem şeful pizzeriei să ia masurile de rigoare faţă de un chelner. Angajatul, deşi înţelegea pefect româneşte, refuza categoric să mă servească, pentru simplul motiv că vorbeam cu el doar în limba română. După ce mi-a aruncat superior “gavari na normalinom iaziche”(trad.din rusă – vorbeşte într-o limbă normală), nu am mai tolerat comportamentul agresiv al angajatului şi, după cum spuneam, am apelat la superiori.

Colega mea poate să confirme această întâmplare. Totuşi, pe forum, au apărut voci care contestau veridicitatea celor spuse şi spuneau că ar fi vorba de nişte “clişee utilizate de Frontul Popular în anii 90 în isteria anti-rusă”, iar “replica “gavari na normalinom iaziche“ e ceva de domeniul trecutului, poate în anii 70-90″. Mai mult, un forumist a catalogat cuvintele mele drept “paranoia”, iar un altul, care îi ţinea isonul, a afirmat că cele povestite de mine “miroseau a complex de inferioritate” (vezi aici). M-am gândit că nu e cazul să abandonez aceea discuţie, de aceea am revenit cu noi elemente.

De curând, o cunoştinţă de a mea, plecată de ceva timp în Italia, a revenit acasă. “Dacă e vorba de Italia, atunci hai să mergem la Pizza de Italia”, mi-a propus buna mea prietenă. Zis şi făcut. Pentru cine nu cunoaşte, localul dat este situat pe bulevardul Renaşterii, tot în centrul Chişinăului. Aici, strategia chelnerilor e un pic mai şmecheră decât cea a înverşunaţilor de la Andy’s Pizza (locul de care povesteam mai sus). Dacă primul chelner, care te întâmpină, vede că vorbeşti doar în română nu se mai apropie a doua oară, ci lasă pe un altul care o cunoaşte. Ok. Ei cu ei, noi cu noi. Toate bune şi frumoase, până la achitarea facturii. Când o primim, constatăm că, de sus până jos, este scris doar în rusă (vezi fotografia alăturată). Am achitat şi am luat această foaie ca să o plasez pe bog şi să îi întreb pe acei forumiştii, care cred că limba rusă are un statut “normal”, dacă nu e cazul, totuşi, să ne arătăm nemulţumirea.

Se poate şi altfel!

În paralel, pentru comparaţie, plasez o altă factură (vezi fotografia alăturată), emisă tot în R. Moldova, de la operatorul de telefonie Orange. După cum vedeţi, informaţia este scrisă, conform legilor în vigoare, în ceea ce guvernanţii numesc “limba de stat” (adică limba română) şi nu în rusă. Prin urmare, două facturi care exprimă două realităţi diferite, într-o singură ţară.

În articolul 13 din Constituţia R. Moldova scrie negru pe alb în capitolul “Limba de stat, funcţionarea celorlalte limbi”:

• (1) Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcţionînd pe baza grafiei latine.
• (2) Statul recunoaşte şi protejeaza dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la funcţionarea limbii ruse şi a altor limbi vorbite pe teritoriul ţării.
• (3) Statul facilitează studierea limbilor de circulaţie internaţională.
• (4) Modul de funcţionare a limbilor pe teritoriul Republicii Moldova se stabileşte prin lege organică.

iar în articolul 10 este stipulată “Unitatea poporului şi dreptul la identitate”:

• (1) Statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi.
• (2) Statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.

Să ne uităm acum atent la punctele pe care le-am subliniat din aceste două articole din Constituţie.

În articolul 13, la punctul (2), scrie că “Statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la funcţionarea limbii ruse şi a altor limbi vorbite pe teritoriul ţării”. Este corect ca statul să garanteze acest lucru, dar oare de ce, reducând exemplul la cazurile de mai sus, patronii localurilor menţionate nu recunosc şi nu respectă dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi funcţionarea limbii de stat pe teritoriul unei ţări care are în Constituţie (vezi mai sus artic.13 (1)) limba băştinaşilor ca limbă de stat? Fie ea măcar şi “moldovenească cu grafie latină”.

Este normal ca statul să “recunoască şi să garanteze dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”. Oare nu demonstrează cele două exemple de la pizzerii că el, statul, metaforic vorbind, este afon la ceea ce se întâmplă şi acordă, de fapt, indirect, limbii ruse prerogative egale cu cele ale limbii de stat? Or, aceasta nu înseamnă numai protejarea limbii ruse, ci oficializarea ei indirectă!

Insultaţi la noi acasă

În acelaşi context al ignorării prin exces al Articolului 10 (2) – legat de recunoaşterea şi garantarea drepturilor cetăţenilor la identitate etno-lingvistică – poate fi inclus şi exemplul unui nou val de susţinători ai partidului pro – rus “Ravnopravie”, membri ai Ligii tineretului rus din R. Moldova, precum şi câţiva comsomolişti nostalgici, care au mărşăluit prin centrul Chişinăului, acum câteva luni, scandând în gura mare că vor: „Limba rusă – limbă de stat!” Ei motivează că nu înţeleg ce scrie în documentele întocmite în română. Dar oare moldovenii de ce trebuie să înţeleagă, ipotetic vorbind, facturile emise în limba rusă? Oare de ce aceştia preferă să tacă, sau, şi mai rău, să replice pe forumuri că nu există “gavari na normalinom iaziche”? Nu sunt oare astfel de manifestări xenofobe un fel de a spune, indirect, “gavari na normalinom iaziche” ?

Nu sunt oare, astfel, vorbitorii de limbă română/moldovenească, neglijaţi şi insultaţi când trebuie să achite o factură într-o altă limbă decât cea proclamată în Constituţie? Nu sunt ei oare, pe drept cuvânt, neprotejaţi când, după 18 ani de la proclamare a independenţei, un simplu angajat într-o pizzerie îşi permite să arunce în faţă clientului un “gavari na normalinom iaziche” ? Nu ne simţim noi, oare, neglijaţi când majoritatea ambasadorilor, acreditaţi la Chişinău, preferă să înveţe limba rusă motivând că aşa se fac înţeleşi de toată lumea? Tind să cred că DA, se simt marginalizaţi, neglijaţi şi frustraţi într-o asemenea atmosferă.

Şi asta în condiţiile în care, potrivit datelor ultimului recensământ efectuat în R. Moldova (în toamna anului 2004), 75,2 la sută din populaţia republicii (fără Transnistria) a declarat că vorbeşte, de obicei, în limba română/moldovenească şi doar 16 la sută – în limba rusă. Totodată, potrivit, recensământului din 2004, se mai relevă faptul că moldovenii/românii constituie populaţia majoritară în spaţiul dintre Prut şi Nistru, adică 78 la sută din numărul total de locuitori. Ucrainenii reprezintă 8,4 la sută din populaţie, ruşii – 5,9 la sută, găgăuzii – 4,4 %, bulgarii – 1,9 procente, alte naţionalităţi – unu la sută şi pentru 0,4 la sută din locuitori nu a fost înregistrată naţionalitatea.

Amintiri şi rămăşiţe din URSS

Şi, în final, un exemplu de no comment. Cum se simte vorbitorul de română/moldovenească, atunci când, de la un medic angajat la Centrul Republican de Diagnosticare, îi este eliberat cetificatul în limba rusă (vezi în stânga o factură eliberată la acest spital), sau, culmea, când pe un simplu certificat de analiză a sângelui, eliberat de Spitalul Republican, pe lângă aceeaşi rusă, mai este semnat că actul este eliberat de “Ministerstvo Zdravoohranenia RSSR” !!! (trad. din rusă – Ministerul Sănătăţii din URSS) (vezi certificatul din dreapta).

RSSR / URSS în 2008? – Riscul promovării „limbii moldoveneşti”

Nu voi înşirui aici parcursul istoric al noţiunii de „limbă moldovenească” (care, văzută ca limbă de sine stătătoare, diferită de limba românâ, a apărut ca reacţie la crearea României Mari). Precizez însă că, în ultimul timp, după atâtea intervenţii publice sau după vizitele preşedintelui Voronin prin Europa, tot mai multă lume din afară se întreabă ce e cu această „limbă moldovenească” sau de ce mulţi dintre diplomaţii veniţi în R. Moldova preferă să înveţe limba rusă decât cea a ţării în care ajung?

Explicaţia este, într-un fel sau altul, dată în lucrarea „The language of the Moldovans. Romania and Russia, and Identity in an Ex-Soviet Republic”, semnată de Matthew H. Ciscel (Lexington Books, 2007), care afirmă că: „din 2001, guvernul a insistat în mod repetat că limba moldovenească este o limbă separată şi a susţinut, până la momentul când s-a confruntat cu o opoziţie virulentă, că limba rusă trebuie ridicată la acelaşi nivel cu ea”.

Precum a sesizat şi Matthew H. Ciscel în cartea sa: „limba română nu este încă percepută de mulţi moldoveni educaţi din mediul urban ca o limbă cu prestigiu…” El adaugă: „În unele ocazii, am fost rugat să scuz utilizarea limbii ruse la evenimentele formale, protocolare, unde era utilizată pentru că toată lumea o cunoştea. Nu am participat niciodată la un eveniment în R. Moldova unde limba română să fi fost folosită pentru aceleaşi motive!”.

Deci, până la urmă, greşeala este în primul rând în noi, cei din dreapta Prutului.

Dar autorul american mai spune şi un lucru la care trebuie să luăm aminte în legătură cu limba română şi identitatea românească: „Dacă va ajunge să prevaleze până la urmă o identitate moldovenească, este puţin probabil că va fi vreodată suficient de performantă pentru a provoca sau contrabalansa continua dominaţie de facto a limbii ruse în anumite domenii, cel mai semnificativ, în domeniul economic, dar şi, într-o măsură mai mică, în piaţa culturală a ţării. Dacă, pe de altă parte, va prevala o identitate românească, minorităţiile vorbitoare de rusă vor trebui, până la urmă, să facă trecerea spre bilingvism, în limba română”.

Revenirea la sintagma „limbă română”?

Primarul liberal al capitalei, Dorin Chirtoacă, spunea într-o emisiune difuzată la PRO TV Chişinău că „limbă moldovenească” din Constituţia R. Moldova trebuie schimbată în în cea de „limba română”. Auzindu-l pe edil cu o asemenea iniţiativă, am salutat ideea, desigur, dar, în acelaşi timp, m-am întrebat cum va reuşi tânărul liberal să aplice în practica un lucru atât de dificil pentru actualul context socio-politic de la noi, sau pentru cel care va fi în urma alegerilor? Uşor de zis, greu de realizat! Să nu uităm că etnicii basarabeni nu gândesc unanim la acest capitol. La fel e şi cu cei din Parlament. Totodată, nu cred că Dorin Chirtoacă ar găsi acele 2/3 din legislatori care să voteze „limba română” în Constituţie. Să nu uităm că pentru unii e mai lesne să o facă pe „imparţialii” şi, mai aproape de interesul lor, să utilizeze noţiunea de „limbă de stat”, decât cea de „limbă română”. În plus, să nu neglijăm nici etnicii ruşi de aici.

Din 2001 încoace, aceştia se simt tot mai puternici şi fără scrupule când vine vorba de limba rusă. Prea puţini vorbitori de rusă mai pun astăzi mâna pe o carte de studiere a limbii române, aşa cum o făceau în anii 90. În plus, pe lângă „înzdrăvenirea” limbii ruse după 2001, aceasta a devenit nu numai limba business – ului în Moldova, ci şi „una de prestigiu”, sau „cool” cum scriam într-un articol anterior. În acest context e greu de spus dacă va reuşi sau nu Chirtoacă să-şi ducă la bun sfârşit intenţia. O fi ea buna, dar impedimente sunt încă multe.

Integrare, asistenţă sau excludere: condiţia nevăzătorilor în societatea românească

martie 15th, 2009

A aduce în atenţia publică situaţia comunităţii alcătuite din cele câteva mii de persoane cu deficienţe de vedere, aşa cum sunt cunoscuţi aceştia în nomenclatura oficială, poate părea deplasată, în actualul context social românesc, când largi categorii de persoane resimt şocurile declinului economic şi mai ales incapacitatea de a se adapta ritmului de viaţă impus de globalizare. Este aproape o licenţă că astfel de oameni, vulnerabili datorită capacităţii senzoriale diminuate, să se înscrie printre perdanţii competiţiei pentru resurse şi promovare şi să ilustreze odată în plus incapacitatea decidenţilor români în gestionarea politicilor sociale. Totuşi, poate tocmai dificultăţile prin care trecem cu toţii pot deveni catalizatorul unei dezbateri la finele căreia să depăşim atitudinea maniheică de milă sau respingere faţă de aceşti semeni ai noştri, dar mai ales să tratăm această categorie ca pe un interlocutor legitim, şi nu ca pe beneficiara unor fonduri publice.

La finele anului trecut, un trader de pe piaţa noastră financiară, aprecia că actuala cădere a bursei de la Bucureşti poate deveni o oportunitate, în sensul că organismele de reglementare au ocazia să vadă toate slăbiciunile sistemului şi să le remedieze, astfel ca la schimbarea trendului, bursa să crească pe baze sustenabile. Cred că o grilă similară se pretează şi în ceea ce priveşte politicile sociale, abordate în ultimele două decenii doar din perspective ideologice sau sub presiunea calendarului electoral. Pe de altă parte, nevăzătorii se confruntă şi cu un deficit de vizibilitate în relaţie cu opinia publică şi cu autorităţile centrale. Din fericire, avem de-a face cu un grup relativ puţin numeros, lipsit de potenţialul de luptă al unor organizaţii sindicale şi cu o pondere neglijabilă ca bazin electoral. Dintr-o perspectivă internă de această dată, nevăzătorii beneficiază de o superioritate organizaţională în raport cu alte categorii de persoane cu dizabilităţi şi de o oarecare tradiţie în relaţia cu statul sau cu instituţiile locale, dar coeziunea internă a organizaţiilor a scăzut mult începând din anii 90, datorită evoluţiei intelectuale şi profesionale a membrilor acestora. Faptul a creat premisele unor controverse care au escaladat în dispute personale, în aşa fel încât istoria recentă a nevăzătorilor români este o microimagine în oglindă a evoluţiei societăţii româneşti în general.

Ca pretutindeni în lume, cei lipsiţi de vedere au reprezentat în secolele trecute sursa milei individuale şi colective, dar şi o ţintă predilectă a excluderii. Orbirea era una din pedepsele curente în evul mediu, aplicată mai ales în legătură cu unele infracţiuni economice sau pentru trădare, dar şi un mijloc de a scoate din luptă potenţiali adversari politici. Ea nu-şi atingea totdeauna scopurile, iar evul mediu cunoaşte exemplul lui Jan Zizka de Troknov, care a i-a condus pe războinicii husiţi în marile campanii de la începutul revoluţiei husite deşi chiar şi după ce îşi pierduse vederea, sau cazul marelui cneaz Vasili al II-lea al Moscovei, care şi-a recâştigat tronul datorită simpatiei provocate de mutilarea sa. Istoria noastră nu cunoaşte astfel de situaţii atât de „progresiste” pentru veacul întunecat, şi poate că aceasta este o sursă primară a posturii nevăzătorului ca povară pentru comunitate sau, în cel mai bun caz, ca obiect al carităţii acesteia. Aceste două imagini sunt recognoscibile şi azi în mentalul societăţii rurale, atinsă prea puţin ea însăşi de diverse valuri de reforme. Modernitatea a creat o nouă realitate, nevăzătorii din aşezările urbane, la care fac referire sursele literare şi jurnalele din epocă.

Cerşetorul orb a devenit o realitate familiară a târgurilor româneşti de secol XIX, iar soarta acestora a captat interesul limitat al instituţiilor ecleziastice şi o vagă compasiune colectivă. Ilustrativ poate pentru capacitatea societăţii româneşti de a asimila paradigmele modernităţii dar şi pentru limitele în care procesul a avut succes, o schimbare de substanţă în atitudinea faţă de aceşti defavorizaţi s-a datorat unor membri ai familiei regale. Reginele Elisabeta şi Maria au patronat înfiinţarea primelor instituţii de învăţământ pentru nevăzători, iar exemplul lor a fost urmat de doamnele din înalta societate. Chiar dacă astfel de preocupări aveau o dimensiune mondenă şi un caracter prea puţin sistematic, ele au fost de natură să asigure şi implicarea sporadică a autorităţilor locale în asigurarea unor rudimente de asistenţă socială pentru noii protejaţi ai Curţii, iar şcolile de la Bucureşti şi Cluj au produs un corp pedagogic în măsură să asimileze metodele de instruire a nevăzătorilor care câştigau teren în Europa Occidentală. În pofida mediatizării de care s-a bucurat în ultimele decenii, interesul antebelic faţă de nevăzători nu a însemnat şi modificarea percepţiei ansamblului societăţii asupra acestora din urmă şi, în nici un caz, nu le-a a pus problema integrării lor active în societate. Alfabetizarea şi asimilarea unor cunoştinţe de multe ori peste media învăţământului public, nu le asigura şi premisele unei cariere profesionale de succes.

Comunitatea nevăzătorilor, în curs de structurare în jurul instituţiilor de învăţământ, a trăit într-o manieră proprie dramele războiului şi experienţei totalitare care a urmat. Situaţia materială a şcolilor a avut de suferit, ca unele care aminteau prea mult de monarhie, iar condiţiile de viaţă ale nevăzătorilor în general s-au înrăutăţit, pe fondul greutăţilor cu care s-a confruntat societatea românească în general. Pe de altă parte însă, comunitatea a avut de câştigat la nivel intelectual şi organizaţional, datorită unor tragedii individuale. Numeroşii invalizi de război, unii proveniţi din elita vechii Românii şi beneficiind de un grad ridicat de instrucţie, s-au implicat activ în înfiinţarea unor organizaţii reprezentative în măsură să apere interesele nevăzătorilor. Se apreciază că foştilor ofiţeri li se datorează şi renunţarea, cel puţin în discursul oficial, la termenul orb, cu conotaţia sa peiorativă, şi înlocuirea sa cu cel de nevăzător, socotit mai puţin infamant, dar prea complicat pentru a fi asimilat şi de vocabularul colocvial. Regimul comunist a abordat problema invalizilor într-o manieră proprie, optând pentru un fel de discriminare pozitivă sui-generis. Forurile cu responsabilitate în domeniul social au menţinut un dialog instituţional cu recent-înfiinţata Asociaţie a Nevăzătorilor din România, au consolidat instituţiile de învăţământ special şi chiar s-au implicat în încadrarea copiilor nevăzători în procesul de instruire. În plus, anumite profesii au devenit aproape rezervate nevăzătorilor, iar angajaţii au fost stimulaţi prin sporuri salariale şi derogări de la regimul de pensionare. Noua politică, inspirată şi de modelul sovietic, a asigurat o anumită integrare socială a nevăzătorilor, o serie de tineri fiind admişi chiar în universităţi. A rezultat o structurare a lumii nevăzătorilor pe două nivele, susceptibile de la un moment dat de a fi contrapuse, cel al intelectualilor, grupaţi în jurul şcolilor speciale, şi al muncitorilor, concentraţi în câteva întreprinderi meşteşugăreşti. O a treia categorie, cu mai apropiată totuşi de prima, era formată din practicanţii masajului terapeutic, deveniţi o prezenţă familiară celor care frecventau clinicile sau staţiunile balneare.

Ultimii ani ai regimului comunist au însemnat un regres în pentru afirmarea nevăzătorilor. Tentaţiile rasiste ale puterii au inspirat o anumită mefienţă faţă de o comunitate care utiliza un alfabet propriu (sistemul de scriere Braille), se dovedea activă în a-şi promova propria agendă şi dispunea de un cadru instituţional dificil de controlat prin mijloacele obişnuite. Chiar dacă restricţiile nu au căpătat un caracter oficial, ele nu au fost mai puţin sistematice sau eficiente. Din anii 80, au devenit constante încercările de a degrada învăţământul special, salvat doar de activitatea unor cadre didactice de excepţie. Liceele, cu excepţia celui din Bucureşti, au fost desfiinţate din raţiuni economice, iar accesul la învăţământul superior era descurajat constant. La nivel subliminal, s-a încercat şi în parte s-a şi reuşit stimularea rivalităţii între cele două componente ale asociaţiei, prin stimularea neîncrederii faţă de profesori. Iniţiatorii acestor practici nu au repurtat succese pe termen scurt, chiar în condiţiile vitrege evocate mai sus, s-a afirmat o pleeadă de tineri poeţi şi prozatori nevăzători, pe deplin integraţi în curentele literaturii române a anilor 80. Totuşi, noua politică de excluziune a avut efecte pe termen lung, tare ce au supravieţuit celor care le-au inspirat.

Schimbările politice şi economice pe care le-a cunoscut România în ultimele două decenii au însemnat în primă instanţă recuperarea unor poziţii pierdute. Reînfiinţarea liceelor speciale şi reducerea efectivelor claselor a permis îmbunătăţirea calităţii actului educaţional, iar prezenţa aşa-numiţilor elevi slab-văzători, alături de cei total lipsiţi de acuitate vizuală, a a asigurat o anumită integrare în cadrele învăţământului de masă. Succesele aparente sunt însă puse în cauză de schimbările din plan economic şi social. Concurenţa şi piaţa liberă a înlăturat şi barierele protecţioniste care asigurau funcţionarea întreprinderilor în care erau angajaţi nevăzătorii, iar o serie de activităţi specifice acestora nu şi-au mai găsit locul în noua realitate. Autorităţile au tratat chestiunea la fel de competent ca şi situaţia generală a pieţei muncii. Nevăzătorii au fost încurajaţi să opteze pentru pensionare, iar din 1992, aceştia dispun de alocaţii sociale, egale iniţial cu salariul minim pe economie, iar din 1997, stabilite la un nivel fix, indexat anual cu rata inflaţiei. Conştient sau nu, statul a încurajat generalizarea în rândurile nevăzătorilor a mentalităţii de asistat, iar în rândurile majorităţii percepţia conform căreia nevăzătorii reprezintă o problemă pentru sistemul public şi nicidecum o potenţială resursă umană, a cărei utilizare ar putea genera valoare adăugată. O responsabilitate în acest sens revine şi nevăzătorilor, care s-au identificat cu instituţiile şi formele de viaţă proprii, considerate mai sigure decât incertitudinea unor tentative integratoare. Dacă pe plan mondial ideea integrării educaţionale şi-a câştigat de mult dreptul de cetate, învăţământul special românesc are legături episodice cu şcolile obişnuite, fapt relevat de prezenţele modestă a elevilor nevăzători la olimpiade. Dacă tinerii nevăzători au acces deplin în universităţi, uneori cu performanţe notabile, prezenţa profesorilor nevăzători la catedrele unor şcoli în care învaţă elevi valizi continuă să fie un deziderat. Deşi tehnica de calcul este azi şi la îndemâna nevăzătorilor, iar o serie de fundaţii străine au asigurat instruirea unor specialişti români în acest domeniu, prezenţa nevăzătorilor în activităţi economice private sau în serviciile publice este nepermis de redusă. Dizabilitatea continuă să fie folosită, la modul explicit sau informal, ca pretext pentru excluderea acestora din urmă din competiţia de pe piaţa muncii, iar cei care se încăpăţânează să facă faţă acestei provocări, au de un război dificil cu prejudecăţile, chiar în mediile de aparentă elită intelectuală. La nivelul imaginii, nevăzătorii continuă să alimenteze gustul pentru senzaţional al publicului.

Chiar dacă mass-media din ultimii ani a prezentat şi poveşti de succes, cazuri ale unor tineri care şi-au depăşit condiţia şi au devenit performeri în domeniile în care activează, acestea sunt mai curând excepţii. Potenţialul creativ al nevăzătorilor continuă să nu fie valorificat şi nimeni nu ar avea ceva de câştigat dintr-o vânătoare de vinovaţi. Din păcate, nu este singura resursă cu care societatea noastră se dovedeşte cu totul neglijentă. Nu doar nevăzătorii dezvoltă mecanisme defensive, de conformism social şi retragere în sfera unui minim garantat. Deocamdată, abordarea problemei nevăzătorilor se înscrie în sfera eşecurilor noastre în gestionarea problemelor sociale şi în administrarea potenţialului individual şi colectiv. Găsirea unor soluţii viabile va depinde de măsura în care vom înţelege că mesajele europene de combatere a excluziunii sociale sunt mult mai mult decât subiecte la modă sau teme de campanie electorală.

Florian Dumitru Soporan este nevăzător și doctor în istorie medievală

Pavilionul cu mirodenii. Ghimbirul

martie 15th, 2009

Sunt convins ca stelutele, omuletul din turta dulce ori casa ademenindu-i pe Hansel si Gretel au fascinat copilaria oricaruia dintre noi. Aroma specifica, inconfundabila si placut intepatoare (ca si scortisoara, cuisoarele) isi are o istorie de peste 5000 ani, se asemana cu radacina de hrean si poarta numele de ghimbir.
Ghimbirul(Zingiber oficinale) a fost cultivat in China antica si in India, iar numele vine din sanscrita insemnand corn de cerb, din cauza formei rizomului.
Arabii l-au adus in Europa, ca apoi raspandindu-se in intreaga lume devine un condiment pretios. Datorita climatului tropical din Florida si Caraibe se cultiva pe mari suprafete, alteori este intalnit si ca planta decorativa.
Ghimbirul este un ingredient des intrebuintat in gastronomie (turta dulce, sosuri, salate exotice si multe deserturi).
La inceputul secolului al XX-lea condimentul este folosit in aromarea unor soiuri de bere in Anglia si in Statele Unite. In aceeasi perioada canadianul John McLaughlin (1907) avea sa puna pe piata si sa omologheze celebra bautura racoritoare Ginger Ale (un fel de Sprite cu gust dulceag-intepator si galbui).
Bonomul din turta dulce (Gingerbread Man) este o creatie a reginei Elisabeth I ca omagiu adus credintei Curtii regale. Orasul Nurnberg se evidentiaza ca targul cel mai iubit printre producatorii de turta dulce.
Paleta calitatilor terapeutice ale ghimbirului il situeaza in prima atentie a cercetarilor naturiste si farmaceutice din ultimele decenii.
Este recomandat in:
– combaterea artritei
– scaderea colesterolului
– bolile cardio-vasculare
– stari gripale
– intarirea sistemului imunitar
Datorita functiilor afrodisiace mai este numit painea dulce a iubirii.
De aceasta data va propun o reteta simpla, vegetariana. Cat despre reusita gustului o supun aprecierii cititorilor…

Ciuperci in sos de ghimbir

Durata de preparare: 40 minute
Grad de dificultate: Usoara
Ingrediente pentru 6 portii:
4 linguri de ulei
2 cepe mijlocii foarte bine maruntite prin taiere
3 lingurite de ghimbir foarte bine maruntit prin taiere
3 lingurite de usturoi proaspat presat ori maruntit bine
1 varf de cutit de boia ardei iute
2 linguri de pasta de rosii(din conserva)
1 kg de ciuperci albe (champignons) taiate in felii nu prea subtiri
¼ lingurita de tumeric in pudra (un colorant de culoare galbena, un condiment natural, exotic)
sare dupa gust
1 lingurita de chimen (facultativ)
5-6 fire de coriandru(cilantro) proaspat sau patrunjel
300 ml crema(neindulcita) de frisca
Metoda de preparare
1. Intr-o tingire de calitate (Teflon) ori un wok chinezesc(ar fi cel mai indicat) impreuna cu uleiul incins amestecati ceapa, usturoiul, ghimbirul, praful de tumeric si chimenul(facultativ) cu mare atentie sa nu se lipeasca, sa nu se arda(cam 2-3minute).
2. Cand ceapa se caramelizeaza adaugati ciupercile, sarea, boiaua de ardei
3. Dupa ce ciupercile se rumenesc adaugati si pasta de rosii.
4. Cam dupa 10 ori 15 minute continutul incepe sa se reduca (ciupercile contin mult lichid) adaugati incet crema si amestecati la foc domol.
Inainte de servire presarati coriandrul ori patrunjelul proaspat peste sosul de ciuperci.
As sugera inlocuirea cremei cu iaurtul, ceea ce va spori calitatea sosului. In cazul folosirii iaurtului mancarea va trebui consumata imediat, nu va putea fi pastrata pentru ziua urmatoare.
Ciupercile in sos de ghimbir pot insoti orezul alb (Basmati), cartofii fierti (nature) ori pentru nevegetarieni, pieptul de pui la gratar sau chiar pestele alb.

Programul “Cornul si laptele” ar putea fi inlocuit cu un proiect “after school”

martie 15th, 2009

După o analiză a specialiştilor Ministerului Educaţiei, din toamna anului 2009, în şcolile care au spaţiu, elevii vor putea primi o masă caldă la pranz şi să fie ajutaţi de profesori la lecţii.

Potrivit ministrului Educaţiei, o parte din banii necesari acestui proiect ar urma sa provină din bugetul de stat pentru masa caldă, iar alta parte sa fie asigurată de parinţi.

Potrivit ministrului, copiii vor beneficia, in acest fel, de aportul educativ al unor dascăli care să poată fi plăţiti “în mod corespunzător”.

Accesibil în orice reţea mobilă sau fixă, telverde împotriva traficului de persoane

Accesibil non-stop in reţelele de telefonie mobilă din Romania şi Uniunea Europeană, numărul de urgenţă 0.800.800.678, pentru a putea veni in sprijinul victimelor traficului de persoane sau potenţialelor victime.

Cei interesaţi pot intra în contact telefonic cu specialiştii ANITP apeland gratuit numarul gratuit, pot oferi informaţii despre posibile victime ale traficului de persoane, in care s-ar putea afla o rudă, un prieten, o cunoştinţă sau un apropiat , de asemenea pot primi suport psihologic.

Tot la acest număr de urgenţă pot fi identificate date şi informaţii utile despre autoritatea angajatoare, despre autenticitatea agenţiilor autorizate in selecţia şi plasarea forţei de muncă, drepturile salariaţilor in strainătate.

“Burse medicale pentru romi

Medicii rezidenţi si studenţii de etnie romă care urmează cursurile facultăţilor de Medicină, Farmacie, Stomatologie sau ale colegiilor de asistenţi medicali şi moaşe pot aplica la burse.

Selecţia bursierilor se va face pe baza rezultatelor academice a acestora, fondurile programului de burse sunt asigurate de OSI.

Beneficiarii burselor vor fi eligibili pentru finanţare suplimentară in scopul studierii unei limbi străine sau pentru participarea la conferinţe profesionale.

Centrul Romilor pentru Politici de Sanatate va organiza in această vară o tabară de advocacy ca parte a programului de pregatire.

Ciclismul predispune la osteoporoză

Publicat în Medicine & Science in Sports & Exercise , studiul realizat în SUA a relevat că cicliştii de performanţă au o densitate minerală scazută a oaselor, in special in zona coloanei vertebrale.

Cicliştii rutieri au o densitate minerală a oaselor mai scazută decat cei care practică mountain biking, chiar dacă ei consumă mai multe suplimente si alimente bogate in calciu.

Aceluiaş risc sunt predispuşi şi înotătorii întrucat sportul pe care îl practică necesită la fel de puţină presiune mecanică, lăsand zona lombară extrem de vulnerabilă.

Se pare că ciclismul este considerat benefic pentru organism, in special pentru persoanele cu probleme cardiovasculare.

De ce n-are România un Newsweek?

martie 15th, 2009

E o întrebare bună, care dă măsura (i)maturităţii pieţei mass-media la noi: în ciuda celor câteva încercări de-a lungul anilor, în România încă nu există un săptămânal general de informaţie şi comentariu de actualitate, cu ţinută şi credibilitate, care să rezume şi să concluzioneze o săptămână, să pună lucrurile la locul lor, într-o ierarhie firească a importanţei, să cearnă esenţialul de neesenţial şi să producă jurnalism independent de calitate.

Când entuziasmul mediatic postrevoluţionar care înflorise în prima parte a anilor ‚90 – o epocă în care toată lumea citea de toate, inclusiv politică – s-a stins, cu el s-au dus şi săptămânalele de anchetă şi reportaj din care ar fi putut creşte un jurnal serios. Sunt mai multe explicaţii posibile pentru această lipsă. E posibil ca pur şi simplu proiectele să fi fost prost conduse, atunci sau după aceea, răposând odată cu virajul pieţei media către normalizare. Descurajaţi de eşecurile precedente, nici antreprenorii care ar fi putut obţine ulterior sprijinul unui grup de presă străin nu s-au mai încumetat să încerce serios crearea unui săptămânal.

Erorile de management sunt posibile în presă ca în orice altă industrie şi doar nişte studii de caz serioase, tip şcoală de business, ne-ar putea lămuri cum stă treaba, dar aceste studii de caz încă nu s-au scris. Pe de altă parte, probabil că un săptămânal de acest fel nici nu poate exista la noi dacă atât făcătorii de ştiri, cât şi publicul aderă la un alt model de jurnalism: o fragmentare extremă, care face ca România să aibă un număr de canale media (scrise şi vorbite) per capita de locuitor mult peste media UE; şi în mod clar, mult peste ce poate susţine în realitate piaţa. Acest gen de trust este proiectat din start să înghită bani, nu să funcţioneze ca o afacere cu profit, fie ea şi după criterii de tabloid, livrând în schimb proprietarilor influenţă, protecţie sau instrumente de acţiune politico-economică (vă amintiţi replica memorabilă a lui Patriciu când a ieşit din arestul de o zi în 2005: „Gata, nu se mai poate, îmi fac grup de presă”?).

Cu o masă critică de operatori care îmbrăţişează acest model, e greu să mai rupă cineva rândurile cu un produs nou, care să strice piaţa şi să modeleze opinia publică după alte reguli. Cartelurile tacite sunt greu de spart. Legat de precedenta, a treia explicaţie ar fi că nici publicul nu prea consumă în România analiză reală, bazată pe document, date şi argumentaţie. Gândirea critică nu vinde: aici poţi să vii cu idei banale şi provinciale (sau acestea sunt chiar recomandabile), cu condiţia să le prezinţi rapsodic, impresionistic, aforistic. Liderul de opinie ideal la noi e tot stil şi deloc substanţă, iar expertiza lui principală este să ştie „dinăuntru” poveşti gen care cu care s-a mai certat şi cine cu cine s-a cuplat, ceea ce în Vest este necesar, dar nici pe departe suficient.

În definitiv, el se completează bine cu politicianul autohton, pentru că ambii au puţine referinţe în lumea exterioară, sau instrumente s-o înţeleagă, alimentându- se unul pe altul cu declaraţii pe care celălalt le disecă, apoi primul răspunde ş.a.m.d. Efectul deprofesionalizant al acestui cerc vicios este evident: gândiţi-vă câţi dintre marii lideri de opinie ai momentului primesc invitaţii să publice ceva în presa internaţională, în afara micii băltuţe stătute care este kommentariatul intern, fie şi articole de opinie, aşa cum primesc colegii polonezi sau maghiari.

Asemenea specific cultural ar putea la o adică explica de ce nu avem în România un Newsweek, The Economist, Der Spiegel sau L’Express – pentru că nu suntem SUA, Marea Britanie, Germania sau Franţa, cu piaţa lor imensă, cu public sofisticat şi cu putere de cumpărare mare. De fapt cu presa de limbă engleză nici nu trebuie să ne comparăm, pentru că la ei asemenea săptămânale au prin forţa lucrurilor audienţă globală.

Ceea ce rămâne însă complet inexplicabil este diferenţa mare de audienţă şi calitate faţă de vecinii noştri imediaţi: în Ungaria un singur ziar, Népszabadság, face tiraj cât toate cotidienele noastre importante la un loc; iar Bulgaria şi Serbia, ţări mai mici şi mai sărace ca România, au acel săptămânal de actualitate socio-politică de care vorbeam la început, aşezat în vârful piramidei calitative a mass-media. E greu de crezut că, după aproape zece ani de creştere explozivă, clasa medie cu profesii care cer mare mobilizare cognitivă nu poate genera la noi 100.000 de cititori solvabili pentru un asemenea produs jurnalistic.

Acest articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Trei erori strategice în campania electorală din Republica Moldova

martie 15th, 2009

\”Când crezi că dansezi cu Diavolul, de fapt Diavolul dansează cu tine\”

Alegerile de la 5 aprilie nu vor fi decisive. Pentru că nimeni nu va puncta decisiv atunci. Vor fi însă extrem de importante în perspectiva parcursului RM, pentru că alegerile vor fixa vectorul politic ulterior. Şi care, în următorul ciclu electoral, va putea aşeza Chişinăul, ferm de data aceasta, pe direcţia euroatlantică. Cum va arăta RM după alegeri, vom vedea nu peste multă vreme. Deocamdată, vom puncta mai jos trei erori strategice semnificative într-o campanie încă în desfăşurare.

„Stăpânul televiziunii” sau iluzia mediatică
Cei care cred că în actuala campanie electorală televiziunile vor fi decisive se înşală. Şi nu pentru că, în principiu, mass-media nu ar avea un rol de jucat, ci pentru că cei care le utilizează la Chişinău o fac într-o manieră complet ineficientă. Proiectul în care acestea sunt puse să lucreze ţine mai degrabă de zorii apariţiei televiziunii, nu de secolul XXI!

Mai concret. Atunci când a căpătat dimensiunea unui fenomen de masă, adică prin a doua jumătate a veacului trecut, media era considerată atotputernică: poate manipula, poate influenţa, poate conduce. Atunci s-au plămădit teorii de tipul „glonţul magic” (o lovitură din partea media are efectul unui glonţ decisiv) sau „teoria hipodermică” (mesajul este injectat, abil, fiecărui receptor în parte). Ideea de bază era aceasta: efectul este direct proporţional cu doza de mesaje injectate. Astăzi, maniera de utilizare a televiziunilor din RM, cu rarisime excepţii, provine din această viziune. Cei care le controlează par să creadă că indivizii sunt simpli receptori care, dacă nu sunt convinşi prima dată de justeţea unui mesaj, vor fi a doua oară; sau a treia oară; sau a patra… De aici abundenţa pe sticlă a aceloraşi figuri şi a aceloraşi mesaje (pozitive sau negative) într-o atmosferă de monotonie dezolantă. Viziunea este însă greşită.

Efectele media – ştim astăzi – sunt nuanţate: depind de receptori, de context, de cei care mediază informaţia. Mai mult, la un moment dat poate apărea ceea ce sociologii numesc efect de saturaţie – de la un punct încolo mesajul trezeşte (doar) respingere sau ignorare, indiferent de cantitatea sau calitatea lui. În acel moment, efectul persuasiv al televiziunii devine aproape nul, nereuşind să convertească, ci, eventual, să întărească opiniile deja formate. Aşa funcţionează astăzi multe instituţii mass-media în RM. Concluzia: nu cei care ies des pe asemenea televiziuni vor câştiga puncte electorale – unii dintre ei nu vor lua nici măcar scorurile pe care le înregistrau fără ajutorul lor.

Efectul pervers al dosariadei

Tot la categoria erori strategice poate fi încadrată lansarea dosariadei împotriva liderilor politici de opoziţie. Şi iată de ce. Din 2001 încoace, PCRM şi liderul său au reuşit să se menţină la putere şi dintr-o motivaţie psihologică. Ideea populaţiei că liderul este puternic, că face ordine, că domină tot a contribuit, dacă nu direct, cel puţin indirect la perpetuarea puterii. Din această perspectivă, dosariada anti-opoziţie la care asistăm are, paradoxal, efect de bumerang. Este o eroare strategică. Pentru că pulverizează tocmai motivaţia psihologică ce a permis menţinerea regimului Voronin. Atunci când au luat puterea acum opt ani, comuniştii nu au avut nevoie de presă sau de dosariadă pentru a elimina structuri banditeşti sau reţele paralele cu instituţiile statului. Au făcut-o pur şi simplu (că ulterior aceste reţele au fost înlocuite cu oamenii lor, este altă poveste). Cert este că a fost un semn de forţă, administrată fără multe discuţii, prompt şi eficace.

Ceea ce se întâmplă astăzi este caricatura a ceea ce s-a întâmplat ieri. Dosare de corupţie, execuţii publice, declaraţii pompoase pe televiziuni – şi rezultatul? Nul. Toţi liderii importanţi ai opoziţiei au dosare, dar niciunul nu este condamnat. În traducere publică, asta înseamnă două lucruri: fie că cei încriminaţi nu sunt aşa de vinovaţii precum afirmă promotorii dosariadei, fie că Puterea nu e atât de puternică precum pretinde – căci, în realitate, e neputincioasă împotriva duşmanilor ei. Indiferent care e răspunsul, guvernarea actuală iese prost. Cu cât creşte mediatizarea „dosarelor de corupţie” ale liderilor Opoziţiei – concomitent cu lipsa de reacţie a autorităţilor -, cu atât se erodează percepţia electoratului faţă de atotputernicia PCRM şi a liderului său. Asta nu duce automat la vot anticomunist, dar pregăteşte, psihologic, terenul pentru alţi lideri şi alte discursuri. În ciuda aparenţelor, nici efectul dosariadelor nu va fi cel scontat.

\”Eu sunt mic nu ştiu nimic\”

A treia eroare strategică vine din maniera în care unii comentatori, altminteri de certă anvergură, continuă să susţină prestaţia (geo)politică a actualei guvernări. „Eu sunt mic, nu ştiu nimic” – aceasta este ideea prin care învăluie ei, tacit, atitudinea comuniştilor de astăzi. Orice ar face, Vladimir Voronin este, practic, absolvit – spălat şi apretat prin comentarii urgente lansate pe canale occidentale dintre cele mai prestigioase… Cei care susţin astăzi acest discurs sunt aceiaşi care, odată, credeau şi susţineau un proiect – dar acum au ajuns să susţină (doar) oameni. Şi încearcă acum să „traducă” şi să justifice ce fac astăzi aceşti oameni, în termenii proiectului de odinioară. Sunt cei care în prezent jubilează superior când preşedintele Voronin sugerează că „soluţionarea problemei transnistrene se va face prin respectarea integrităţii teritoriale a RM”. O fi. Dar atunci de ce ieri, de pildă, se împotriveau Memorandului Kozak sau Planului Iuşcenko, care prevedeau, în fond, tot „integritatea republicii”? Doar că nu menţionau, cum nu o mai face astăzi nici liderul PCRM, demilitarizarea şi decriminalizarea regiunii. De ce astăzi devine tolerabil ceea ce ieri nu putea fi aşa?

În fond, aceşti comentatori încremeniţi într-un proiect sterp încearcă să ne convingă că tot ce se întâmplă pe relaţia Chişinău – Moscova e ceva peste capul Chişinăului, care nici usturoi nu a mâncat, nici gura nu-i miroase. Faptul că Voronin a fost singurul preşedinte din fostul CSI care s-a dus la Moscova şi s-a fotografiat cu liderii de la Kremlin cu ocazia întronării noului Patriarh al BOR nu are nicio legătură cu vreo apropiere de Rusia. Când Lavrov vine la Chişinău în plină campanie electorală, acesta nu este, în niciun caz, un gest concret de susţinere din partea Moscovei, iar Chişinăul – cum altfel? – nu a intenţionat deloc aşa ceva. De parcă Lavrov a trecut fraudulos frontiera, adus într-un portbagaj, şi nu ar fi ajuns în RM în urma unor înţelegeri demult agreate între Voronin şi liderii de la Moscova…

În plină campanie electorală, aceste eforturi de a face din alb – negru şi din negru – alb devin, până la urmă, rizibile. Este ca şi cum ai încerca să transformi o relaţie amoroasă consimţită de ambele părţi într-un… viol. Dar, făcând asta, nu convingi pe nimeni; nici pe cei din jur şi cu atât mai puţin pe cei doi care au consimţit deja la această relaţie…

Violență zilnică la Atena

martie 15th, 2009

Evenimente neprevazute insotite de violenta, distrugeri schimburi de focuri si crime au loc in fiecare zi in Atena.
Indiferent daca sunt vandalizate vagoane de metro, statii terminus, sau au loc hotii, incendieri da magazine bancare si au loc schimbruri de focuri intre faptasi si politisti, violenta si lipsa de siguranta cuprind toate cartierle orasului Atena indifernet daca este centru sau periferie si din ce in ce mai des cad victime.

Altadata un oras sigur, luminat si plin de viata si noaptea Atena a devenit un loc nesigur si fara speranta pentru locuitori. Criza economica face noi victime in orasul ramas cheremul violentei.

Extremistii au dat publicitatii un nou manifest plin de violenta verbala si amenintator pe linga justificari ale actelro de violenta si disturgere a sediului unei banci.
Azi a avut loc o incercare de furt cu atact armat.
Doi agresori au intrat cu arma la vedere intr-un magazin de telefonie mobila, au bruscat pe vinzatoare careia i-au cerut banii si telefoane mobile.

A intervenit un politist in civil aflat in magazin. Din schimbul de focuri a fost impuscata mortal vinzatoarea iar faptasul a fos ranit in timp ce incerca sa fuga.
Incasarile zilei erau 300 de euro. Nu se stie provenienta armei care a omorit-o pe vinzatoare.

Hotul de 23 de ani a fost prins ranit iar complicele este sub urmarire. Populatia este inspamintata si sta in casa cit mai mult, evita sa mearga la cumparaturi si daca se poate evita bancile. A intervenit tactica vizitarii numai unui singur magazin intr-o zi si aceasta numai la prima ora cind caseria este goala si hotii nu sunt tentati sa fure.
In acelasi timp un colos de investii cristalizat in jurul unei banci recent infiintate isi adjudeca liniile la un pret de avantajos aeriene Olympic si serviciile auxiliare de sol si se extinde in transporturi martime.

Initiatorul acestui imperiu financiar este un intelectual cu simpatii leniniste care s-a adaptat deminune la economia libera care i-a adus propseritate. Viata zilnica este in schimbare si oamenii se itnreaba in ce directie merge societatea.

Revenirea la practicile KGB în ajunul alegerilor din Moldova

martie 15th, 2009

În ajunul alegerilor parlamentare Preşedintele RM, Vladimir Voronin, a semnat decretul de promulgare a Legii privind verificarea titularilor şi candidaţilor la funcţii publice, adoptate de Parlamentul RM în decembrie 2008.

Evaluarea acestei Legi are drept scop determinarea gradului de legalitate, precum şi modul în care acest act legislativ corespunde normelor democratice şi garantează funcţionalitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în RM.
Caracterul de lege organică fixat pentru Legea dată implică o responsabilitate majoră pentru cadrul legal/normativ ce urmează să-l reglementeze după implementarea ei ulterioară. Prin urmare, formulările defectuoase şi inadecvate identificate în cadrul acesteia pot conduce la interpretarea şi funcţionarea improprie a legii, ceea ce va avea în mod cert efecte negative asupra mediului democratic şi asupra situaţiei în domeniul drepturilor omului din RM.
Una din cele mai serioase provocări ale Legii date este faptul că principiile de legalitatea şi respectare a drepturilor şi libertăţilor omului propuse drept limite de funcţionare a legii, în realitate, legitimizează încălcările în mod flagrant a drepturilor omului şi valorilor democratice consfinţite în Constituţia RM şi alte tratate internaţionale. Însăşi sfera de reglementare a acestei Legi, care constă în verificarea informaţiilor referitoare la cetăţenii RM candidaţi sau posesori de funcţii publice, intră în contradicţie cu semnificaţia termenilor de legalitate şi drepturile omului. Acest raţionament se rezumă la faptul că, procedura de verificare prevăzută de această Lege neglijează, ba chiar violează în mod deschis, clauzele Constituţiei RM, Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, Pactului Internaţional pentru drepturile civile şi politice. Totodată, Legea privind verificarea titularilor şi candidaţilor la funcţii publice se suprapune sau contrazice unei serii de acte legislative naţionale din diverse domenii: Legea cu privire la combaterea şi prevenirea corupţiei, Legea privind Codul de Conduită a funcţionarului public, Legea privind Serviciul de Informaţii şi Securitate al RM. Pe lângă această, Legea dată presupune introducerea unor prevederi speciale ce se potrivesc cu precădere Legii privind statutul ofiţerului de informaţii şi securitate.

Elementele de bază ale legii

Verificarea candidaţilor şi a posesorilor de funcţii publice atât după esenţă, cât şi după scop, reprezintă o măsură restrictivă în stare să diminueze nivelul democraţiei şi a drepturilor omului în orice stat. În cazul realizării drepturilor civile şi politice ale cetăţenilor, aplicarea acestui tip de acţiune poate fi calificat drept pericol la adresa inviolabilităţii şi viabilităţii democraţiei, dar şia drepturilor omului. Actul de verificare a datelor personale ale funcţionarilor publici (inclusiv cu caracter material şi familial) din categorii speciale, în acord cu legea dată, reprezintă o încălcare gravă a următoarelor clauze ale normelor naţionale şi internaţionale:

• Violarea dreptului la viaţă intimă, familială şi privată (Constituţia RM, Art. 28; Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, Art 8, (1))

• Comiterea actului de restrângere a exerciţiului unor drepturisau unor libertăţi (Constituţia RM, Art.54, (1); Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, Art 8, (2))

• Promovarea inegalităţii şi discriminării (Constituţia RM, Art. 16; Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, Art. 14; Pactul Internaţional pentru drepturile civile şi politice, Partea a V-a, Art. E)

Ţinând cont de faptul că Legea privind activitatea SIS-ului corespunde plenar necesităţilor de asigurare şi apărare a securităţii RM, legea privind verificarea funcţionarilor publici nu poate fi caracterizată în niciun caz drept acţiune de consolidare a siguranţei statale a RM, dar mai degrabă ca încercare de a legaliza interferenţa sporită a serviciului dat în afacerile instituţiilor publice. Or, legea dată contravine Art.17 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, care prevede excluderea interpretării clauzelor convenţiei în detrimentul drepturilor sau libertăţilor omului. Prin urmare, în cazul funcţionării unor legi speciale în domeniul securităţii, lansarea unui act legislativ suplimentar care să prevadă garantarea securităţii RM (Legea privind verificarea funcţionarilor publici), ce presupune realizarea unor acţiuni nedemocratice şi ce încalcă drepturile omului, se califică ca act de violarea a Constituţiei RM (Art. 54) şi Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului (Art. 17).

Concluzie Nr.1

Legea privind verificarea funcţionarilor publici contravine clauzelor Constituţiei RM şi ale altor acte internaţionale, acţionând împotriva principiilor de legalitate şi respectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Lipsa unei argumentări solide privind necesitatea implementării acestei legi, precum şi existenţa apriori a unui cadru legal adecvat în acest sens, denotă faptul că sub pretextul fortificării securităţii de stat şi a prevenirii corupţiei, se intenţionează propulsarea unor competenţe mai largi pentru SIS. Aceasta va contribui în mod suplimentar la intensificarea presiunii politice asupra funcţionarilor publici, prin care se încearcă loializarea şi/sau eliminarea persoanelor ce se împotrivesc sau reprezintă pericol autorităţilor centrale. Această lege se înscrie în măsurile de înăsprire a condiţiilor faţă de funcţionarii publici, privitor la obligativitatea renunţării la cetăţenia dublă, precum şi în acţiunile referitoare la stabilirea interdicţiilor pentru persoanele cu cetăţenie multiplă de a candida pentru mandat în Parlamentul RM.
Scopul Legii

În cadrul acestei legi se intenţionează iniţierea procedurii de controlare (verificare) în scopul
(Art. 3, Legea privind verificarea titularilor şi candidaţilor la funcţii publice):

“prevenirii şi combaterii corupţiei în mediul autorităţilor publice;
prevenirii ocupării funcţiilor publice de către persoanele care prezintă ameninţări la adresa securităţii naţionale;
aprecierea gradului de îndeplinire de către titulari şi candidaţi a cerinţelor de încadrare şi respectare a restricţiilor stabilite de lege prevenirea şi combaterea corupţiei în autorităţile publice;
stabilirea autenticităţii informaţiilor comunicate de către titularii şi candidaţii la funcţii publice în documentele depuse pentru ocuparea funcţiei publice;
prevenirea, identificarea şi excluderea factorilor de risc (conflicte de interes, acţiuni în detrimentul RM, dezvăluirea secretelor de stat);
realizarea măsurilor prevăzute de lege, orientate spre excluderea faptelor ce pot constitui o ameninţare pentru interesele securităţii naţionale”.

Clauzele date repetă prevederile legii organice referitoare la prevenirea şi combaterea corupţiei (LEGEA cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei, Nr 90, din 25.04.2008, Art 1. stabileşte „acţiuni de prevenire şi de combatere a corupţiei, asigurînd apărarea … securităţii naţionale şi înlăturarea consecinţelor actelor de corupţie”). De fapt, acest act legislativ este mult mai complex şi eficient în ceea ce priveşte abordarea şi rezolvarea problemelor ce ţin de corupţie. Superioritatea şi importanţa acestei legi, faţă de cea ce vizează verificarea actualilor şi potenţialilor funcţionari, constă în faptul că prescrie participarea amplă a societăţii civile (Art. 9), colaborarea amplă între sectorul privat şi cel public (Art. 10), precum şi atribuţii largi pentru Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei (CCCEC) (Art. 13). De asemenea, Legea cu privire la combaterea şi prevenirea corupţiei implică organizarea activităţii autorităţilor publice (Art. 6), în modul necesar pentru excluderea cazurilor de corupţie şi a situaţiilor ce ameninţă securitatea naţională. Un aport simţitor în acest domeniu reprezintă Programul Preliminar de Ţară, finanţat de Guvernul SUA, prin intermediul Corporaţiei Provocările Mileniului, care prevede alocarea unei asistenţe financiare în sumă de 24,7 mil. de dolari pentru consolidarea capacităţii sistemului judecătoresc în prevenirea şi combaterea corupţiei; îmbunătăţirea capacităţii de monitorizare a societăţii civile şi mass-mediei; prevenirea şi combaterea corupţiei în domeniul ocrotirii sănătăţii; preîntâmpinarea şi controlul corupţiei în administraţia fiscală, vamală şi în organele de poliţie; reformarea şi optimizarea activităţii Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei.
Pe lângă aceasta, în baza Legii privind Codul de Conduită a funcţionarului public (LEGE Nr. 25
din 22.02.2008), care va intra în vigoare începând cu 2009, a căror clauze sunt obligatorii, se prevede responsabilizarea multidimensională a autorităţilor publice atât în ceea ce priveşte prevenirea actelor de corupţie, cât şi identificarea şi contracararea cazurilor de conflicte de interese (şi a altor factori de risc).

Concluzie Nr. 2

Funcţionarea Legii cu privire la combaterea şi prevenirea corupţiei, ulterioara activizare a Codului de Conduită a funcţionarilor publici, precum şi impactul Planului Preliminar de Ţară în domeniul luptei împotriva corupţiei, acoperă întregul spectru de probleme pe care urmează să le abordeze Legea privind verificarea funcţionarilor publici, în ceea ce priveşte anihilarea fenomenului corupţiei (conflictele de interes), funcţionării responsabile şi eficiente a autorităţilor publice, parţial problema referitoare la securitatea naţională. Prin urmare, Legea privind verificarea funcţionarilor publici este ilogică şi inutilă, deoarece sfera sa de acţiune se suprapune celor reglementate de acte legislative anterioare (inclusiv de către diferite legi organice).

Obiectul Legii

Conform Legii vor fi supuşi verificării diferite categorii de funcţionari publici, inclusiv persoane angajate în sfera militară şi diplomatică. În pofida faptului că Legea privind prevenirea şi combaterea corupţiei (Art. 13) introduce obligativitatea urmăririi activităţii tuturor funcţionarilor publici (de la persoane cu funcţii de demnitate publică până la funcţionari care prestează servicii publice), Legea cu privire la verificare funcţionarilor publici face abstracţie de aceste prevederi. Prin nominalizarea unor funcţionari din mediul diplomatic şi militar, autorii acestei legi încearcă să creeze un domeniu aparte de funcţionare a legii, fiind conştienţi de faptul că obiectul acestui act legislativ este abordat nu numai în normele de stat referitoare la contracararea corupţiei, dar şi în Legea cu privire la Serviciile de Informaţii şi Securitate al RM. Totodată, această stipulare substituie regulamentele interne din sferele militară şi diplomatică, care presupun testarea şi angajarea specifică a persoanelor în funcţie.
Concluzie Nr.3 Obiectul Legii este stabilit în corespundere cu formula necesară pentru a diferenţia premeditat Legea privind verificarea funcţionarilor publici de alte acte legislative existente. În acelaşi scop se intenţionează substituirea metodelor existente de acordare a funcţiilor şi controlare a titularilor de funcţii atât în domeniul public, cât şi în cel militar şi diplomatic.

Organul de verificare

Această Lege vizează Serviciul de Informaţii şi Securitate (SIS) în calitate de instituţie ce va realiza procedurile de verificare. Chiar dacă cadrul de probleme şi de obligaţii ce intră în competenţa SIS sunt extrem de largi şi diferite în baza Legii privitor la Serviciul de Informaţii şi Securitate, legea dată pare să extindă şi/sau să prioritizeze autoritatea asupra acestui serviciu, în ce priveşte monitorizarea multiaspectuală a activităţii funcţionarilor publici. O dovadă în acest sens este Legea cu privire la combaterea şi prevenirea corupţiei ce atribuie SIS-ului responsabilităţi în identificarea şi preîntâmpinarea cazurilor de corupţie etc., alături de Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei şi alte instituţii de stat. Însă, sub acoperirea campaniei de luptă împotriva corupţiei, autorii legii date intenţionează să legifereze şi să faciliteze implicarea serviciului dat în procesul de selectare, nominalizare şi înlăturare a persoanelor, care potrivit Legii reprezintă pericol pentru securitatea statală.

Conform legii privind Serviciul de Informaţii şi Securitate al RM, instituţiile de stat sunt chemate să colaboreze cu acest serviciu în vederea operaţionalizării şi eficientizării activităţii de prevenire şi soluţionare a problemelor legate de apărarea securităţii statale etc. Cu toate acestea, legea privind verificarea funcţionarilor publici stabileşte că autorităţile publice sunt obligate să raporteze SIS-ului despre orice derogare a funcţionarilor publici de la legislaţia existentă. Astfel, acest act legislativ scuteşte SIS-ul de responsabilitatea de a investiga şi identifica în mod individual cazurile de încălcare a normelor de anti-corupţie şi de securitate, atribuindu-le instituţiilor publice prerogative clare în acest sens.

Concluzie 4

Ţinând cont de obiectivele acestei legi, unde abundă problema securităţii de stat, precum şi de faptul că problema corupţiei este integral vizată de legea privind combaterea şi prevenirea corupţiei, observăm că interesul urmărit de artizanii legii date este maximizarea competenţelor SIS-ului şi a ingerinţei acestuia în activitatea autorităţilor publice, în special în sfera angajării şi/sau eliberării din funcţie a persoanelor, dar şi a monitorizării activităţii în ansamblu a tuturor funcţionarilor publici de rang înalt şi mediu. Totodată, această Lege urmăreşte obligarea autorităţile publice să informeze SIS-ul despre încălcările comise de funcţionar în ce priveşte corupţia sau securitatea naţională. Acest fapt, nu doar intensifică superioritatea executivă a serviciului dat în raport cu instituţiile publice, dar şi diminuează caracterul independent al administraţiei publice, subordonând-o în mod evident SIS-ului.

Procedura şi metodele de verificare

Conform Legii SIS-ul va deţine dreptul de a solicita în orice moment iniţierea procedurii de verificarea a funcţionarilor publici. Printre condiţiile necesare pentru demararea acestei proceduri se numără “existenţa unor motive întemeiate pentru a considera că ocuparea funcţiei publice ar putea fi incompatibilă cu interesele acelei funcţii”. De asemenea, verificarea suplimentară se va putea iniţia de către autorităţile publice competente “prin sesizarea organului de verificare (SIS)”. Aceste prevederi asigură SIS-ului şi autorităţilor publice competenţe nelimitate, care vor fi practic imposibil de întrerupt sau/şi de minimizat. Prin urmare, aceste instituţii vor fi capabile în baza unor dovezi inventate şi/sau neverificate să elibereze din funcţie orice persoană „suspectă”. Astfel, se va exclude imperativul prezumţiei nevinovăţiei, iar dezaprobarea incriminărilor va fi posibilă numai prin acceptarea iniţierii procedurii de verificare, care la rândul său prevede încălcarea unui set larg de drepturi şi libertăţi ale omului.
Legea dată prevede contestarea rezultatelor verificării în instanţa de judecată, însă perioada dedicată acestor proceduri, precum şi competenţele largi deţinute de SIS în ce priveşte identificarea şi demonstrarea vinovăţiei, ceea ce iarăşi este îndreptat împotriva intereselor funcţionarilor publici.

Rezultând din faptul că, activitatea SIS-ului este monitorizată de Parlament (conform Regulamentului Parlamentului, Art.28), care în prezent este condus de majoritatea comunistă, va fi dificilă repunerea în drepturi a funcţionarilor publici ale căror drepturi au fost încălcate de SIS în urma procedurii de verificare. În acelaşi timp, din cauza influenţei partidului parlamentar majoritar (sau a acestuia în coaliţie cu alte partide amicale) este puţin probabilă tratarea nepărtinitoare, echitabilă şi nediscriminatorie a titularilor şi candidaţilor la funcţii publice, în procesul realizării legii privind verificarea funcţionarilor publici.

Un aspect la fel de important este faptul că, pentru furnizarea informaţiilor false ofiţerii de informaţie şi de securitate sunt pedepsiţi prin următoarele forme de penalizare: avertismentul, mustrarea, mustrarea aspră, retrogradarea, prevenirea despre necorespundere parţială funcţiei, eliberarea din serviciu (Art. 32, Legea privind statutul ofiţerului de informaţii şi securitate), în timp ce funcţionarii publici pentru incompatibilitate cu interesele funcţiei (Art. 15, Legea privind verificarea titularilor şi candidaţilor la funcţii publice) sau nedorinţa de a oferi informaţii cu caracter personal pot fi eliberaţi din funcţie, neangajaţi sau retrogradaţi în funcţie (Art. 9, (4) şi (5), Art. 15, Legea privind verificarea titularilor şi candidaţilor la funcţii publice).

Pe lângă faptul că verificarea titularilor şi candidaţilor la funcţii publice reprezintă o derogare serioasă de la normele democratice, încălcând în mod grav drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Totodată, prin solicitarea completării unei anchete privitor la situaţia familială, precum şi financiară a funcţionarului public, se comite o imixtiune evidentă în viaţa particulară a acestuia (Art. 9, (2) Lege privind verificarea titularilor şi candidaţilor la funcţii publice). Îngrijorător este faptul că asemenea proceduri sunt caracteristice pentru angajarea ofiţerilor de informaţii şi securitate în cadrul SIS-ului din RM (aceeaşi practică se observă şi în cadrul serviciilor secrete din alte state ale lumii). Astfel, controlarea datelor despre membrii familiei, proprietate şi veniturile funcţionarului etc. (Art. 10, privind verificarea de securitate, Legea privind statutul ofiţerului de informaţii şi securitate ) poate avea un raţionament logic şi legal numai în cazul viitorilor ofiţeri de securitate, care îndeplinesc obligaţiile şi angajamentele necesare spre realizare pentru a asigura funcţionarea eficientă şi productivă a SIS-ului. Or, prin Legea privind verificarea titularilor şi candidaţilor la funcţii publice se creează premise pentru transpunerea practicilor Serviciului de Informaţii şi Securitate în activitatea administraţiei publice, ceea ce poate duce la micşorarea independenţei autorităţilor publice şi la centralizarea latentă a puterii în RM.

Concluzie Nr. 5

Legea privind verificarea titularilor şi candidaţilor la funcţii publice prevede o imixtiune clară în viaţa privată a funcţionarilor publici, ceea ce în condiţiile legislaţiei naţionale corespunde modului în care sunt angajaţi ofiţerii de informaţii şi securitate. Acest lucru denotă intenţia evidentă a autorilor acestei legi de a ataşa administraţia publică la activitatea SIS-ului şi de a continua centralizarea puterii în stat prin minimizarea emergentă a independenţii instituţiilor publice în RM. De asemenea, acest act legislativ contravine principiului prezumţiei nevinovăţiei. Astfel, chiar dacă nu există dovezi privind implicarea titularului sau candidatului la funcţii publice în comiterea unor fărădelegi împotriva securităţii RM şi/sau legate de corupţie, potrivit acestei legi, oricum aceştia vor urma să îndeplinească procedura de verificare. În pofida faptului că acest act reprezintă o violare a drepturilor omului, funcţionarii publici care se vor eschiva sau cărora li se vor depista incompatibilităţi cu competenţele funcţiei vor fi concediaţi, iar în cazuri speciale retrogradaţi. Prin urmare, se vor încălca drepturile titularilor şi candidaţilor, atât în cazul în care aceştia vor fi acceptaţi să deţină funcţii publice, cât şi atunci când vor primi refuz.
Datorită legăturilor strânse a actualului partid de guvernământ cu SIS este imposibilă funcţionarea independentă şi echidistantă a acestei instituţii, ceea ce poate duce ukterior la politizarea Legii privind verificarea funcţionarilor publici, precum şi la realizarea defectuoasă a acesteia, chiar dacă PCRM nu va mai deţine o majoritate confortabilă în viitorul Parlament (dar totuşi va rămâne o forţă politică influentă).

Riscuri – continuarea aici : http://www.azi.md/ro/investigation/1456

Nici PNL nu doreşte preşedinţia!

martie 15th, 2009

Constatam săptămîna trecută că PSD, neavînd, cel puţin deocamdată, în portofoliu un candidat puternic pentru alegerile prezidenţiale din toamnă, pare să nu-şi dorească, de fapt, ocuparea primei poziţii din stat. Dar şi PNL pare a se situa în aceeaşi poziţie! E chiar interesant ce se întîmplă – ambele partide sînt foarte critice şi foarte vocale cu preşedintele, îi sancţionează excesele declarative şi de comportament, îl socotesc uneori principalul inamic al democraţiei, ca să nu mai amintesc că l-au şi suspendat laolaltă din funcţie, ocazionînd referendumul de acum două primăveri, dar cînd este de făcut ceva pentru schimbarea acestuia, iar ocazia ar fi chiar alegerile din toamna aceasta, nema putirinţa!

Dacă la PSD bătălia pentru piederea bătăliei cu dl. Băsescu, se dă între d-nii Geoană şi Năstase, cu o posibilă, dar puţin probabilă implicare, cel puţin ca şi candidat al acestui partid, a d-lui Oprescu, la PNL, soarta acesteia se va decide la Congresul din 20 – 21 martie, competitorii anunţaţi fiind d-nii Călin Popescu-Tăriceanu, fost premier şi preşedintele în funcţie al partidului, şi Crin Antonescu, unul din cei mai vocali lideri PNL. Într-o confruntare televizată de la jumătatea săptămînii trecute, amîndoi au declarat în clar că vor candida la şefia partidului şi, pe cale de consecinţă, acesta fiind punctul de vedere ce va fi oficializat în partid la viitorul Congres, la postura de candidat pentru preşedinţie. Înfruntarea a fost destul de vioaie, candidaţii s-au contrat energic chiar dacă în limitele civilităţii, dar în urma ei n-am ajuns la concluzia că ar avea vreunul dintre aceşti posibilii candidaţi şanse reale în faţa d-lui Băsescu, care, măcar deocamdată, pare să alerge de unul singur spre poziţia de învingător – acesta nu este un avantaj, dl. Băsescu fiind un ins conflictual, care are nevoie de un adversar puternic pentru a-şi devoala calităţile de animal politic vorace.

În favoarea d-lui Antonescu pledează creşterea de formă în prestaţiile publice şi faptul că nu a cunoscut recent uzura guvernării. Domnia Sa însuşi a adus şi argumentul că ar fi cuprins şi de „nebunia înfrîngerii lui Băsescu”, dar acesta nu mi se pare un argument serios! Avem nebuni, mult mai mari în politichia noastră, ca să ne mai trebuiască vreunul! Iar sprijinul declarat al d-lor Orban, cu imagine proastă în electorat, şi Fenechiu, genitorul siniştrilor miniştri Adomiţei, Chiuariu si chiar David, nu mi se pare a aduce puncte în plus. Pentru dl. Tăriceanu, pledează succesul relativ al guvernării democrat-liberale, apoi doar liberale cu sprijin tacit de la PSD, succes manifestat în creşterea economică constantă şi în ameliorarea nivelului de trai. În acelaşi timp, vreme de patru ani dl. Tăriceanu s-a dovedit un excelent încasator al atacurilor fără răgaz ale preşedintelui şi ale presei alocate Cotrocenilor.

Doar că adversarii deja pun actuala criză, oricît de mondială ar fi aceasta, pe seama cheltuielilor prea mari din vremea guvernării dumisale şi a dereglării mecanismelor macroeconomice. Chiar dacă nu dl. Tăriceanu a inventat criza, ceva adevăr există în aceste acuzaţii, aşa că ele vor putea fi susţinute şi în campania propriu-zisă devreme ce ele pot fi susţinute acum! Din acest punct de vedere, candidatura d-lui Antonescu pare preferabilă, doar că e tipul de situaţia în care liberalii au de ales între orb şi chior! Surpriza ar putea veni însă din altă parte, din afara partidului. Se vorbeşte în PNL, iar dl. Meleşcanu a făcut publică această posibilitate, despre candidatura d-lui Klaus Johannis, primarul Sibiului, la preşedinţia României.

Nu ştiu dacă românii sînt acum în stare să aleagă un primar „neamţ”, după cum cetăţenii SUA au ales un afro-american, ori dacă modelul Sibiu poate fi generalizat la ansamblul electoratului naţional, dar o asemenea opţiune ar schimba puţin terenul de joc şi regulile acestuia. Dl. Johannis vine cu argumente electorale puternice, fiind ales de trei ori la rînd de sibieni, ultima oară la scor care sfidează orice concurenţă. De asemenea, D-Sa se bucură de o foarte bună imagine şi în ochii opiniei publice naţionale, consolidată în perioada în care Sibiul a fost capitală culturală europeană. Poate dl. Johannis nu ar cîştiga în faţa d-lui Băsescu, dar măcar am avea o competiţie electorală reală, nu am avea de/a face cu un candidat pe fruntea căruia scrie „învins” încă dinaintea începerii bătăliei. Ca să nu mai vorbesc despre efectele „pedagogice” mai largi asupra electoratui românesc.

Prețiosul meu prieten – George Baltă

martie 15th, 2009

George Baltă avea doar 20 de ani, când un accident pe terenul de rugby l-a lăsat paralizat de la gât în jos. George nu s-a lăsat descurajat, a început lupts pentru recuperare, și-a continuat studiile și azi e student la sociologie. Profesorul Vasile Constantin-Mao, unul dintre cei mai prestigioși antrenori ai rugby-ului românesc a scris o carte “Bucurii și tristeți în rugbyul românesc” iar încasările din vânzarea ei sunt donate în integralitate lui George Baltă. Profesorul Constantin-Mao a așternut la rugămintea revistei ACUM câteva rânduri despre acest tânăr care nu acceptă pasiv soarta cruntă ce i-a fost rezervată.

Ne evaluam potentele, averile si nazuintele cu cei din jurul nostru. Rareori ne gasim detasati de preconcepte si isteria sociala curenta, multumiti cu lumina cereasca, cu dragostea din noi si chiar putinul ce-l avem. In zbuciumul cotidian trecem insensibili pe langa minunatii cu care Dumnezeu a inzestrat natura si fiinta umana. Cand totul este in normalitate, sanatatea, familia, profesiunea, ne simtim puternici si dominatori ai propriului destin, cel mai ades fara sa apreciem acest dar divin. Lamentarea nefericirii sau a diferitelor necazuri ale celor apropiati le taxam de regula drept slabiciuni, fara a avea ragazul sau dispozitia de a reflecta si a ne apleca cu intelegere asupra acestora. Poate, in buna stare si dispozitie, nu ne „vedem” in situatii triste, nestiind sau minimalizand ca totul, dar absolut totul, in viata noastra este intr-un echilibru mult mai fragil decat am banui.

Trecut bine prin viata, incercand de toate si aflandu-ma inca optimist si tonic, gandesc mereu: cum as fi fost daca o suferinta fizica, o mica dar sacaitoare durere mi-ar fi râcâit creerii? Tot asa de optimist si bucuros de viata? Dar, Doamne fereste, o tragedie?

Ei bine, cu toate cele de mai sus in credinta si felul de a fii, pot gandi si intelege cruntul complex moral si lupta teribila pentru depasirea consecintelor unei mari drame. In aceasta situatie pot aprecia uimit taria de caracter, vointa de fier si tenacitatea ce poate salaslui in tanarul meu prieten George Balta, si familia lui.

Napraznicul accident de acum trei ani i-a legat independenta de carucior. Ce puteri trebuie sa aibă cineva ca sa inceapa o noua viata, cu totul de la capat. Inchipuiti-va, in loc de zburdalnicul joc in care investise tot elanul tineresc si joaca nebunateca de-a viata, recuperare si iar recuperare, remodelare mentala si sentimentala, multe noi obisnuinte si acte intime nebanuite. Dar visele? Ei bine visele ii framanta sufletul cu speranta ca Dumnezeu, sau oamenii, va recompensa cu o minune curajul, calmul, credinta si perseverenta cu care isi restuctureaza viata, dar mai ales demnitatea cu care, iata, tanarul luptator ne da model de viata.

Si daca hai sa zicem ca poti pune pe seama unui caracter puternic înzestrat, genetic si educativ, cu o mare vointa, munca lui zilnica de recuperare motorie, absolvirea liceului si, acum de curând, trecerea cu bine peste prima lui sesiune de student, este ceva care te misca uluitor.

Surprinzator este George cu firea deschisa si zâmbetul cu care te copleseste. Dar mai mult decat toate, nefiresc parca, mi se pare bucuria si placerea ce-o traieste inca in preajma si amintirea rugbyului. Nici-o geana de resentiment pentru cadrul in care ingerul lui pazitor l-a parasit o clipa. Sunt convins ca in aria acestui minunat joc sportiv isi va desfasura odata hoby-ul sau chiar profesiunea. Daca demonstratiile de tehnica nu le va putea exemplifica, sigur tezaurul moral si volitiv ce zace in el, demonstrat atat de surprinzator in situatia limita ce viata i-a rezervat, va cuceri si dospi caracterele celor ce-i va acompania cu blandetea si dragostea lui de viata.

Se intelege, George are nevoie de noi, facem ca si rugbyul parte din viata lui, cum fara indoiala, ele este pentru noi um imens motiv de admiratie si incitare la atitudini de noblete umana.

Cei ce doresc să-l ajute pe George o pot face donând bani în conturile

George Baltă IBAN RO81BACX0000003216524000 RON, swift BCAXROBU, Banca Țiriac, Sucursala Mihai Bravu

APRR (Asociația Prietenii Rugbyului Românesc – George Baltă – BRDE ROBU – Sucursala Dorobanți, Calea Dorobanți 135, București sector 1, Cod 712311 IBAN RO31BRDE445SV61370464450 RON
RO92BRDE445SV61371184450 EUR

INSTITUTUL CULTURAL ROMÂN: PROGRAMUL CANTEMIR

martie 15th, 2009

Lansarea sesiunilor de finanţare 2009

Termen limită pentru depunerea aplicaţiilor – 6 aprilie 2009

Din 4 martie a.c. se lansează ediţia 2009 a Programului CANTEMIR – program de cofinanţare al Institutului Cultural Român pentru acţiuni şi proiecte culturale desfăşurate în străinătate.

Obiectivele Programului CANTEMIR sunt creşterea vizibilităţii şi accesibilităţii culturii române pe pieţele străine şi încurajarea cooperării culturale la nivel internaţional.

Programul se adresează organizaţiilor din România şi din străinătate, şi artiştilor români, singuri sau ca parte a unui grup artistic (numai în cadrul SECŢIUNII FESTIVAL).

În 2009, bugetul total alocat proiectelor este de 2.450.000 RON.

Proiectele se pot încadra în trei secţiuni diferite, fiecare dintre acestea având obiective şi priorităţi de finanţare specifice:

SECŢIUNEA I – FESTIVAL/Culture by Request
SECŢIUNEA II – PROMOVARE/Culture to Go
SECŢIUNEA III – COOPERARE/Culture to Share

DOMENII ARTISTICE
Proiectele se pot înscrie într-unul sau mai multe dintre următoarele domenii: literatură, arte vizuale, arhitectură şi design, teatru, muzică, dans, film sau patrimoniu cultural.

PERIOADA DE DESFĂŞURARE A PROIECTELOR
Pentru SECŢIUNILE PROMOVARE şi COOPERARE
Activităţile proiectului pentru care se solicită finanţarea se pot desfăşura începând cu 1 iunie a.c. (pentru proiectele evaluate în cadrul primei sesiuni) sau începând cu 1 august a.c. (pentru proiectele evaluate în cadrul celei de-a doua sesiuni) şi se pot finaliza până la 30 octombrie 2009.

Pentru SECŢIUNEA FESTIVAL
Activităţile proiectului pentru care se solicită finanţarea se pot desfăşura în perioada 6 aprilie – 27 noiembrie 2009.

TERMENE LIMITĂ PENTRU DEPUNEREA PROIECTELOR
Pentru SECŢIUNILE PROMOVARE şi COOPERARE
• 6 aprilie a.c. (pentru prima sesiune de evaluare);
• 5 iunie a.c. (pentru a doua sesiune de evaluare);
Atenţie! Cea de-a doua sesiune de evaluare NU se organizează dacă fondurile disponibile au fost epuizate la prima sesiune.

Pentru SECŢIUNEA FESTIVAL – cu minimum o lună înainte de data participării la festival, dar nu mai târziu de 27 octombrie 2009.

Dosarul de aplicaţie poate fi depus la sediul Institutului Cultural Român din Bucureşti, Aleea Alexandru nr. 38, sector 1, între orele 10:00 – 16:00, sau poate fi transmis prin poştă/curier la adresa menţionată, cu confirmare de primire.

VALOAREA MAXIMĂ A FINANŢĂRII
La Secţiunea FESTIVAL– 25.000 RON
La Secţiunile PROMOVARE şi COOPERARE – 224.200 RON/50.000 EUR (finanţarea în EURO se acordă numai solicitanţilor din străinătate).

Finanţarea nerambursabilă nu se acordă pentru activităţi generatoare de profit.

COFINANŢARE
Finanţarea nerambursabilă se acordă pe principiul cofinanţării cheltuielilor eligibile ale proiectului de către solicitant, din surse proprii sau atrase, în numerar şi/sau în natură, în procent de minimum 10% din valoarea finanţării acordate de ICR.

DATE DE CONTACT
Regulamentele celor trei secţiuni, precum şi documentele aferente acestora pot fi consultate şi descărcate de pe pagina de internet a programului – www.programulcantemir.ro.

Pentru detalii suplimentare ne puteţi contacta la numerele de telefon +40317100639/+40317100608 sau ne puteţi scrie la adresa cantemir@icr.ro.

Trienala Internațională de Arhitecură – a treia dimensiune a arhitecturii

martie 15th, 2009

main competition regulation – third dimension of architecture

The subject of the competition is “The Third Dimension of Architecture”, or 50 high rise buildings for the historic city of Cracow. Answers are expected from the participants to the questions posed in the introduction through the designing of the city, its parts, in a multi-dimensional expanse.

The competitions will be international, open and conceptual in character.
• Cracow is a historic city with the central part well preserved in the form of a medieval, renaissance and modern town, which is a layer of former history. The phenomenon that is Cracow is the preservation of the centre inconstantly the self same location for the course of the last 800 years achieved through the stratification of cultures laid on each other and in mutual reaction.
• The solution proposed for the object should take into consideration the urban context, the presentation of which is a part of the design scope.
• In particular attention should be paid to the third architectural dimension; the height of the city is something that can be seen as equally from an internal as an external perspective.
• The devising of a programme for the city that is the subject of the work is one of the elements of the task, one to be solved by the participants; at present Cracow is a city of history, learning, technology, heavy industry and tourism.
The competition will be judged by authorities of international standing. The intention on the part of the organizers was for local activities to be evaluated by independent architects. The following individuals have been invited to comprise the inter-national jury: Hans Kolhoff (Berlin), Stefan Kuryłowicz (Warszawa), Jo Coenen (Amsterdam), Toyo Ito (Tokio).
There will be cash prizes for the competition• first prize of 50,000 Polish Zloty• second prize of 20 0000 Polish Zloty• third prize of 10 000 Polish Zloty• two awards of distinction of 5,000 Polish Zloty each.
Following on from the practice of previous biennale competitions there are envisaged additional sponsorship and honorary prizes.

Calendar of events
participant registration: from 15.01.2009
questions: 6.03.2009
the deadline for the sending of works: 6.04.2009, godz. 24:00
the announcement of competition results: 17.04.2009 (Friday), 18:00
Competition works expo: 8.04.2009 do 30.04.2009
Exhibition: Galeria Sztuki Współczesnej Bunkier Sztuki, pl. Szczepański 3a, Kraków

source: oar & uia

Din România, cu dragoste. Spaime colective sau despre Complexul Cetăţii Asediate.

martie 15th, 2009

Crize economice, crize identitare, crize culturale. Mari conspiraţii universale, duşmani la graniţa iubitei noastre patrii, spioni în interiorul ei, teama de vecinii apropiaţi sau îndepărtaţi, ura faţă de cei din interior al căror nume nu se termină în –escu… Vă sună cunoscut? Sunt toate simptome ale mitului Cetăţii Asediate, sunt reactualizări ale unei angoase care în puţine momente ale istoriei noastre ne-a părăsit cu adevărat.

Soluţia nu este împrumutul de la Fondul Monetar Internaţional, nici creşterea Produsului Intern Brut sau injectarea de lichidităţi în sistemul bancar românesc. Primul pas pentru vindecare constă în înţelegerea naturii bolii, în refuzul deliberat al patetizării excesive şi în refugiul în măruntaiele lucidităţii.

La capătul oricărei crize rezolvate se află cel puţin un individ care s-a încăpăţânat să caute răspunsul în bibliotecă şi nu în arena politică sau economică. Vi se pare cu siguranţă o naivitate dacă nu cumva un non-sens să vorbeşti în lumea de azi despre retragerea în zonele calme ale turnului de fildeş al culturii. Credeţi poate că problemele pe care le avem reclamă prezenţa noastră în cetate şi asociaţi desigur de multe ori cultura cu un soi de inactivitate flască folosită de multe ori ca scut legitimator pentru orice impotenţă civică.

Vă propun un studiu de caz. În ultimii 20 de ani, România a reactivat rând pe rând toate marile ei spaime colective suspendate artificial în timpul comunismului. Patapievici (şi nu numai el) vorbea la un moment dat despre crizele îngheţate. Dacă ele nu sunt lăsate să se epuizeze în mod natural, acumulează magmatic energii care, hrănindu-se din ele însele, explodează violent, cu cât mai târziu cu atât mai violent. Orice cunoaştere minimală a istoriei omenirii ne duce cu gândul la asemenea concluzii.
Mai adăugaţi la toate acestea şi câteva cunoştinţe despre teoriile evoluţiei culturii şi civilizaţiei umane. Toate acestea sunt suficiente pentru a înţelege că era inevitabilă suspiciunea viscerală faţă de maghiari, intoleranţa faţă de marginali (fie că e vorba despre minorităţile sexuale sau religioase) sau rezerva faţă de străini. Toate sunt, aşa cum sugeram încă din titlu, rezultante ale Mitului Cetăţii Asediate.

Lipsa unei tradiţii a normalităţii (patru dictaturi într-un timp atât de scurt), incapacitatea culturii române de a se dezvolta organic, presiunea perpetuă pe care a avut-o de suportat din partea ideologiilor de tot felul (purismul şi latinismul, protocronismul, proletcultismul ş.a.m.d) au dus în cele din urmă la un minorat ca acela pe care îl trăim astăzi. Este semnul unei mari naivităţi să ne închipuim că o societate care îşi dezvoltă primele universităţi în a doua jumătate a secolului XIX, care până târziu în secolul XX este dominată de analfabetism şi ruralism poate intra în secolul XXI senină, fără balastul exagerărilor de tot felul.

Cetatea Asediată porneşte de la premiza că întotdeauna la porţile ei se află un ipotetic duşman care doreşte s-o acapareze cu totul. Maghiarii nu sunt decât o variaţie pe aceeaşi temă. Pe parcursul existenţei noastre, la porţile Cetăţii s-au aflat (mai mult în imaginaţia noastră decât în realitate) romanii, slavii, turcii, austro-ungarii, ruşii, ungurii ş.a. De foarte puţine ori ne-am întrebat: în situaţia ipotetică în care Cetatea ar fi căzut, ce s-ar fi întâmplat? Ce mari valori identitare se ascundeau înăuntru? Plonjăm din nou în cultură pentru a încerca un răspuns. Până către începutul secolului II, dacii au rezistat eroic. Si-or fi imaginat şi ei, aşa cum facem noi astăzi, că îşi apără identitatea (desigur, e foarte probabil ca ei să fi folosit alţi termeni).

Salvarea prin cultură

Astăzi, la ceva secole distanţă, ştim cu ce fascinaţie au asimilat cultura romană (sunt dovezi arheologice în acest sens). La rândul lor, romanii şi-or fi închipuit că au realizat o victorie colosală odată ce i-au cucerit pe greci. În scurtă vreme, mitologia lor avea sa fie contaminată de mult mai puternica mitologie greacă. Înţelegeţi morala? Câteodată, e foarte greu să faci diferenţa între cuceritor şi cucerit. Dincolo de orice forţă militară se impune întotdeauna superioritatea unei culturi. Ce sens are să ţii ferecate porţile Cetăţii de vreme ce înăuntru nu se află nimic? O identitate nu se poate apăra plasând-o protecţionist sub un clopot de sticlă, ci tocmai aruncând-o în confruntarea cu alte culturi şi obligând-o în felul acesta să-şi dezvolte anticorpi.

Este antiproductiv să crezi că societatea românească poate ieşi dintr-o criză (oricare ar fi ea) exclusiv prin soluţii economice şi politice; este o iluzie să ne imaginăm că putem depăşi infantilismul naţionalismelor de tot felul prin ridicarea nivelului de trai. Soluţia este, repet, o întoarcere către biblioteci, un refuz (arogant chiar, daca e nevoie) al mediocrităţilor de tot felul. Între zidurile unei biblioteci se află răspunsuri pentru tot felul de întrebări pentru simplul motiv că de ceva decenii nu prea mai există întrebări fundamental noi. La toate s-a răspuns, atâta doar că multe răspunsuri nu sunt căutate în locurile potrivite. Înţelegem acum cu toţii de ce ni se întâmplă câteodată nouă, românilor, să inventăm lucruri deja inventate.

Avem astăzi un enorm avantaj: trăim într-o societate în mijlocul căreia ne putem păstra informaţi. Astăzi, Biblioteca din Alexandria nu ar mai putea să dispară în flăcări pentru simplul motiv că toate cunoştinţele prezente acolo sunt diseminate în milioane de servere şi site-uri pe internet.

Revenind, cred cu tărie că românii ar trebui să se întoarcă în biblioteci. Au multe de recuperat. Acolo vom vedea cât valorăm şi vom şti cât putem pretinde de la elitele noastre. Dacă ne vom pierde vremea cu toţii privind fascinaţi la tot soiul de talk-show-uri, dacă ne vom întreba permanent care va fi următorul amant al fiicei preşedintelui sau dacă ne vom înjura copios elitele politice la colţuri de stradă sau în pauza de masă vom trece voioşi de la o criză la alta, vom reacţiona mai mereu visceral, vom continua să fim insalubri şi zgomotoşi…

E timpul unei retrageri reflexive. Altfel, ne risipim inutil. Ştiţi că atunci când Bizanţul cădea, în interior se discuta despre sexul îngerilor?

Mihai Ungheanu, ideolog al protocronismului

martie 15th, 2009
Mihai Ungheanu a fost parlamentar PRM din 2000 până în 2008Mihai Ungheanu a fost parlamentar PRM din 2000 până în 2008

A încetat din viaţă criticul şi istoricul literar Mihai Ungheanu, cândva unul dintre promiţătorii tineri intelectuali români.

Autor al volumului \”Campanii\”, remarcat pentru stilul vag-nonconformist, exeget al operei lui Marin Preda, Ungheanu a virat treptat către direcţia protocronistă lucrând în siajul lui Edgar Papu şi s-a aliat cu personaje precum Nicolae Dragoş, N.D. Fruntelată, A. Păunescu, E. Barbu, Paul Anghel, Dinu Săraru, Ion Lancranjan, Dan Zamfirescu şi chiar C. V. Tudor.

La revista Luceafărul, Ungheanu a fost campion al direcţiei ostile liniei lovinesciene în cultura românească şi a încurajat stilul grobian, injurios-pamfletar practicat de Artur Silvestri. Ungheanu l-a susţinut pe sociologul protocronist Ilie Bădescu în tentativa de a-l anexa pe Eminescu ideologiei oficiale.

A făcut parte din cei pe care Monica Lovinescu i-a numit trepăduşi de Curte Nouă, \”grupul celor douăzeci şi ceva\” care a intervenit în repetate rânduri pe lângă N. Ceauşescu împotriva intelectualităţii critice pro-occidentale. Între cei acuzaţi de \”cosmopolitism\” şi \”servilism\” în raport cu postul de radio \”Europa Liberă\” se aflau N. Manolescu, E. Simion, M. Iorgulescu, Octavian Paler, Valeriu Cristea, Gh. Grigurcu.

Sugerez lectura cărţii despre protocronism semnată de Alexandra Tomiţă apărută în 2007 la Cartea Românească. Protectorii acestui nefast grup de presiune, analizat de Katherine Verdery în cartea Compromis şi rezistenţă…, tradusă la Humanitas, au fost Dumitru Popescu, Eugen Florescu şi Mihai Dulea.

După 1989, M. Ungheanu a supralicitat tematica naţionalist-xenofobă şi a activat la nivel de vârf în PRM. În timpul \”Patrulaterului Roşu\” (guvernarea Văcăroiu) a fost secretar de stat la Ministerul Culturii. A publicat o carte propagandistic-conspiraţionistă despre \”Holocaustul culturii române\”, reluându-şi marotele şovine şi antisemite. În acelaşi sens, a scris în paginile publicaţiilor vadimiste şi a atacat, ca senator PRM, Comisia Prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste.

În chip ironic, acelaşi Eugen Simion, criticul neo-lovinescian stigmatizat şi insultat de M. Ungheanu în anii 1980, a girat prezenţa militantului peremist în conducerea unui institut menit să analizeze ştiinţific natura şi consecinţele totalitarismului.

Destinul lui Mihai Ungheanu depune mărturie pentru forţa de seducţie a doctrinelor totalitare, inclusiv a naţionalismului antiliberal, asupra unor intelectuali dispuşi să renunţe la principiul autonomiei esteticului şi să cauţioneze barocul fascisto-comunist.

Text apărut pe blogul tismaneanu.wordpress.com

“Băsescu se comportă de parcă nu s-ar fi terminat campania electorală” – interviu cu Liviu Antonesei

martie 15th, 2009

Desi ne aflam in plina criza economica si vom avea peste cateva luni alegeri prezidentiale, problema modificarii Constitutiei de la 1991 este cat se poate de actuala. Blocajele institutionale create de aceasta in 2007 s-au atenuat dupa alegerile din 2008, dar nu au disparut. Iata de ce am solicitat clarificari in aceasta privinta cunoscutului sociolog, scriitor si comentator politic iesean Liviu Antonesei, autorul editorialelor „Spre A Treia Republica” (saptamanalul ACUM,2007)

De ani buni de zile, suntem amandoi preocupati de blocajul institutional generat de lacunele Constitutiei din 1991. Iti mai mentii parerea exprimata acum doi ani, si anume ca “simpla modificare a constitutiei actuale nu este de ajuns” ?

Nu doar ca mi-o mentin, dar as spune ca o si intaresc! O carpeala am mai incercat si la revizuirea din 2003 si n-am obtinut vreun rezultat notabil. Si era normal sa nu obtinem, devreme ce Constitutia e total gresita plecand de la fundamentele sale. Nu avem ce “repara” acolo, pentru ca este imposibil de lucrat plecand de la textul sau, este necesara una cu totul noua.

Din pacate, autorii proiectului de la inceputul deceniului trecut, cu tot cu Constituanta care l-a adoptat, nu au avut in gand o Constitutie pentru o tara, ci una pentru o persoana si pentru majoritatea politica subordonata. Deci, da, daca vrem o alta Republica, mai performanta, avem nevoie de o alta constitutie, una nestufoasa, functionala, creata cu gandul la un sistem politic de asemenea functional. Eu as dori o asemenea Constitutie, un asemenea sistem politic, o astfel de Republica.

Sunt sigur ca ai si cateva modele in vedere…

Nu in primul rand! Am plecat de la observatii empirice, legate de proasta functionare a sistemului politic: ma refer la cele ce tin de impreciziile, lacunele si contradictiile din textul nostru legislativ fundamental. Regimul politic este definit imprecis, ceea ce a produs sistemul hibrid de care avem parte.

Republica noastra nu e nici parlamentara, pentru ca presedintele e ales prin vot universal, nu e nici prezidentiala, pentru ca prerogativele prezidentiale sunt limitate, dar nu e macar nici semi-prezidentiala, decat prin eforturile titularilor postului de a depasi actualul cadru constitutional – cazul domnilor Iliescu si Basescu, mai putin Constantinescu. Sigur, cunosc destul de bine citeva texte constitutionale, de la Constitutia americana la cea belgiana, ca sa dau doua exemple. Acest lucru m-a ajutat in clarificarea propriilor mele ganduri, plecate, repet, de la analiza de sistem. Imi plac concizia si claritatea Constitutiei americane, desigur, dar n-as fi pentru un sistem prezidential intr-o tara cu mentalul traumatizat de o lunga traditie de “tatuci” ai natiunii…

OK, amandoi admiram claritatea si robustetea Constitutiei americane, dar ne este teama de reaparitia la noi a unei cripto-tiranii. In aceasta privinta, ce parere ai de concluziile Raportului prezidential privind modificarea Constitutiei, din decembrie 2008 ?

Cu Raportul in sine si cu concluziile sale, deci ale sale!, nu am nimic. Dimpotriva, tin sa subliniez ca respect ceea ce au facut autorii acestuia, mai ales ca, in foarte multe puncte, analizele – sigur mult mai extinse si sistematice, fiind vorba despre textul emis de un colectiv de experti constitutionali – dar si concluziile lor se intalnesc cu ale mele din incercarea din 2003.

Membrii Comisiei au avut eleganta sa ofere un evantai de solutii la nenumaratele hibe gasite textului constitutional actual. Nu sunt insa de acord cu ceea ce a concluzionat presedintele in urma lecturii, destul de personala, a Raportului, cu insistenta domniei sale in directia intaririi prerogativelor prezidentiale. Eu nu cred ca acele prerogative trebuie neaparat intarite, dar trebuie cu siguranta precizate mult mai limpede decat sunt in prezent.

Faci probabil aluzie la faptul ca in presa concluziile Raportului au ajuns pe locul doi, fiind surclasate de “decalogul lui Basescu” , si chiar confundate cu acesta. Am dreptate ?

Ai dreptate. 10 din 10. Si din pacate asta spune mult despre calitatea aproximativa a presei noastre! Probabil, bravilor nostri jurnalisti Raportul ca atare, document serios, exceptional de important, li s-a parut greu de digerat, desi ar fi putut citi macar concluziile. Asa ca s-au repezit la ceea ce puteau ei citi si la ce li s-a parut, probabil, mai spectaculos jurnalistic! Desi, un hap tot au inghitit: chiar si “decalogul basescian” e greu de mestecat de mintile mai lejere.

In fond, decalogul nu face altceva decat sa rezume Raportul si sa selecteze ceea ce putea servi unui scop anume, adica intarirea puterii presedintelui. Cine incearca insa sa-si faca o idee despre Raport, repet, o analiza onesta, aproape nepartizana pe baza “decalogului”, va esua.

Raportul este o intreprindere mult mai nuantata, ofera solutii alternative la problemele diagnosticate, nu alege in locul celor in drept sa o faca. Este, cum sa spun… mai degraba un document stiintific, ce tine de filosofia si practica dreptului constitutional, decat unul politic. “Decalogul”, insa, este un document politic, ceea ce, pana la urma, e normal in cazul unei productii de politician!

Esti de acord atunci cu parerea exprimata recent de Andrei Cornea de la Revista 22 ? Dansul scria ca Raportul comisiei nu are nicio sansa sa conduca la rezultate concrete, fiind initiat in scopuri politicianiste, de un presedinte gresit perceput ca un „De Gaulle carpatin”.

Din pacate, cred ca Andrei Cornea nu se inseala deloc! Ca sa poata fi adoptata fie si o revizuire a Constitutiei, este necesar un minimum de consens politic, care in acest moment nu exista. Iar daca vorbim despre o noua constitutie, este limpede ca respectivul consens ar trebui sa fie si mai consistent.

Pe de alta parte, chiar daca plecat din ratiuni politicianiste, nu cred ca Raportul este inutil. Cred ca in urma aparitiei sale nimeni nu mai poate sustine ca nu stim cum stam in realitate sub aspect constitutional, si nici ca nu am avea tratamente pentru bolile grave de care sufera actuala Constitutie. Cine stie, poate vor veni si vremuri mai bune, cand vom putea discuta serios despre lucrurile serioase, si atunci actualul Raport ar putea fi un bun punct de plecare pentru un nou text constitutional.

Si mai este ceva. Uneori, consensul politic poate fi provocat prin presiuni ale societatii civile si ale presei – a fost cazul adoptarii votului in circumscriptii uninominale. Iar azi [4 martie a.c], in sfarsit, Camera Deputatilor a votat pentru continuarea cercetarii penale in dosarele domnului Nastase, ceea ce nu s-ar fi intamplat fara presiunea opiniei publice. Pentru ca domnii deputati sa nu aiba surprize, ieri a fost adoptata si modificarea Regulamentului Camerei… Deci, se poate!

Ai perfecta dreptate in privinta utilitatii Raportului. Citind printre randuri, inteleg insa ca actualul presedinte, care are un stil politic confruntational, nu poate obtine consensul politic care ar putea permite adoptarea unei noi constitutii. Asa este ?

Imi pare rau sa recunosc asta, dar ai mare dreptate! Domnul presedinte nu poate avea decat servanti si inamici, nu are niste calitati esentiale pentru un om politic, ma refer la cele ce tin de dialog, parteneriat, negocieri, chiar compromis. Fara asta, poti face fie politica de unul singur, fie inconjurat, cum e cazul acum, numai de yesmani si sicofanti!

Sigur, Traian Basescu are alte calitati: determinare, energie, dar se risipesc cam in gol, mai mult in spectacol mediatic decat in rezultate, cu exceptia celor electorale! Actualul presedinte este un candidat ideal pentru orice post de director de campanie, doar ca problemele apar dupa ce castiga alegerile si devine primar sau presedinte. Se comporta in continuare de parca nu s-ar fi terminat campania electorala!

In pofida acestui impediment, actuala coalitie parlamentara are, la nevoie, o majoritate confortabila de doua treimi. Cam de atat ar fi nevoie pentru adoptarea unei noi constitutii. Or, Parlamentul actual are un mandat de patru ani, acesta nu se termina in 2009, nu-i asa ?

Timp ar fi, dar ar trebui sa punem presiune pe politicieni ! Vorbim de o larga majoritate, insa PSD a repetat de cateva ori ca nu este de acord nici macar cu o modificare a Constitutiei, daramite cu un nou text constitutional !

Dupa aceea, avem divergentele ce par ireconciliabile in privinta formei de guvernamant : liberalii si udemeristii sunt pentru republica parlamentara, pedelistii pentru un sistem cu puteri sporite pentru presedinte, in vreme ce pesedistii stau – scuza-mi expresia – cumva cu fundul in doua luntrii, fiind ba pentru una, ba pentru cealalta, dupa cum li se pare ca cresc ori scad sansele la alegerile prezidentiale.

Dar, repet, timp ar fi. Daca ar exista si o presiune extrasistemica puternica si constanta, poate politicienii ar putea fi convinsi ca merita sa incerce acest proiect… In fond, un sistem politic clar, cladit pe o Constitutie mai coerenta, i-ar putea ajuta sa fie mai performanti.

Sa speram ca lucrurile se vor limpezi in curand. La randul meu, contez pe forta si inteligenta membrilor societatii civile. Si pe romanii din diaspora. Iti multumesc foarte mult, Liviu, si voi reveni cu intrebari pe aceste teme si pe viitor.

Speranta, sau nadejdea cum se mai spune pe aici, prin Moldova noastra, moare ultima ! Da, e o idee, asta cu sprijinul romanilor destarati, mai ales ca astazi vorbim de circa 3 milioane! Ei pot fi o forta nu doar numerica, ci si mai competenta politic decat majoritatea romanilor din tara, cumva anesteziati, atat de criza, cat si de imbecilele noastre canale de televiziune !

Cei din afara tarii macar au putut vedea si cum functioneaza sisteme mai performante, mai “normale” decat al noastru. In rest, de cate ori vei simti nevoia sa-mi pui intrebari, eu voi fi la capatul conexiunii.

http://florianpantazi.blogspot.com

UN CONT PENTRU FIECARE

martie 15th, 2009
Cresterea zilnica a procentajului mediu al indexului FTA în timpul si imediat dupa perioadele de participare de vîrf la dinamica de grup a constiintei în Marea BritanieCresterea zilnica a procentajului mediu al indexului FTA în timpul si imediat dupa perioadele de participare de vîrf la dinamica de grup a constiintei în Marea Britanie

De multe ori un ziar finaciar, cum ar fi de exemplu Financial Times, cu zecile lui de coloane scrise cu cifre mărunte, pare destinat exclusiv unei elite a iniţiaţilor. Noi credem însă că noţiunile de baza ale finanţelor sunt fundamentate pe legile vieţii şi că ele trebuiesc cunoscute de toată lumea. Deoarece noi suntem la începuturile economiei de piaţă credem că una dintre raţiunile de a exista ale ziarelor financiare, raţiune la care subscriem şi noi prin acest articol, este aceea de a crea modele care să apropie de “omul ca toţi oameni” elementele fundamentale ale finanţelor. Aceste citeva elemente sunt de fapt cunoscute de fiecare om care trăieşte intr-o economie de piaţă tradiţională.

Deci pentru a nu crea senzatia că scriem pentru o elită – elita celor care au cont în bancă – vom încerca să demonstrăm, că fiecare din noi are, prin chiar natura sa, un cont în bancă şi că acesta este unul fără limită de sumă. Chiar dacă sensul este în ultimă instanţă, unul la figurat, vom arăta că acest cont este ceva mai mult decît o metaforă semnificativă, este ceva care se află chiar la originea banilor în societate.

Ideea de a defini o sursă a banului însuşi, această cărămidă fundamentală a sistemului financiar, a pornit de la o metaforă. Un cunoscut program de actualizare a potenţialului uman, Tehnologia Maharishi a Cîmpului Unificat, utilizează metafora băncii pentru a descrie capacitatea naturală a minţii de a se cupla la potenţialul informaţional infinit al naturii de la nivelul câmpului unificat: “Aşa cum cineva care are mulţi bani în cont poate cheltui fără teamă, tot astfel cineva care are acces la potenţialul creator infinit al CU poate activa fără reţineri pentru că această rezervă de energie creatore este inepuizabilă.”

Este deci câmpul unificat banca la care fiecare din noi are un cont prin însăşi natura minţii şi a fiziologiei umane?
În “Monedă, Credit, Bănci”, Ed. Didactică şi pedagogică 1994, autorii se întreabă “La ce serveşte moneda? În mod fundamental oamenii îşi satisfac trebuinţele prin producerea de bunuri şi servicii… Dacă se dublează producţia de bunuri şi servicii oamenii trăiesc mai bine. Dacă se dublează cantitatea de monedă nu înseamnă că va fi mai bine.”

Schumpeter, reprezentantul unei şcoli care consideră dobînda ca un impozit asupra profitului, spune că prin esenţa sa capitalul trebuie să asigure înfăptuirea inovaţiilor. Inovaţia este aici pusă la originea unei dinamici ascensionale a avuţiei unei societăţi. Să mai reamintim că un specialist în creativitate spunea că realizările Americii s-au născut din idee, deci că nu banul în sine ci forţa ideii creatoare face prosperitatea unei naţiuni.

Numeroase studii atestă că actualizarea potenţialului uman creşte creativitatea, productvitatea că întăreşte economia şi sporeşte forţa monedei naţionale.
“Noi utilizăm cel mai puternic şi mai bine cercetat program de dezvoltare umană” spun creatorii “Programului de dezvoltare a Corporaţiilor” care are la bază Tehnologia Maharishi a Câmpului Unificat. Cu ajutorul meditaţiei transcendentale, primul curs din Tehnologia Maharishi a Câmpului Unificat, care a fost însuşită de mii de executivi, manageri şi angajaţi a sute de companii dintre care Sony, Sumitomo Heavy Industries, Volvo, Tandem Computers, etc conştiinţa individului vine în contact cu un câmp al creativităţii nelimitate, conştiinţa pură, care este câmpul unificat al tuturor legilor naturii. Peste 500 de studii de cercetare ştiinţifică a căror rezultate au fost publicate în reviste de primă mărime printre care Lancet, Science, Scientific American, Academy of Management Journal. atestă efecte pozitive printre care o creativitate crescută, creşterea cu 52% a productivităţii, creşterea cu 120 % a salariului per salariat, etc.

Un studiu care a făcut parte din prezentarea Tehnologiei Maharishi a Câmpului Unificat la Dag Hammarskjold Auditorium, Naţiunile Unite, New York, 3 iunie, 1987 demonstrează posibilitatea îmbunătăţirii tendinţelor economiei mondiale prin utilizarea acestei tehnologii a câmpului unificat. Analiza seriilor temporale a arătat că în trei perioade experimentale – în care numărul experţilor practicând meditaţia transcendentală şi programul MT Sidhi se apropia sau depăşea 7000(număr reprezentând rădăcină pătrată din 1 % din populaţia lumii – cifră pe care studii anterioare au dovedit-o suficientă pentru un impact global) World Index of Internaţional Stock Prices (o medie aritmetică a stocurilor pieţelor din 19 ţări) a crescut semnificativ ( de 5 până la 7 ori).

Din aceasta reiese foarte clar că lucrul care poate creşte avuţia fiecărui individ şi a naţiunii ca o consecinţă este actalizarea potenţialului nostru creator. Acesta este la originea banului în societate şi am putea spune că el este moneda prin excelenţă, referinţa absolută a valorii. În acest fel ne apare clar că orice monedă nu este decât expresia de suprafaţă, o convenţie fără valoare în sine, a acestei monede originare. Multe din mărfuri şi produse, şi chiar banii care deşi sunt recunoscuţi ca expresia valorii, nu au valoare în sine. Dar potenţialul creator al câmpului unificat are o valoare în sine sau cum ar spune profesorul M Drăgănescu are o valoare “din sine întru sine” el este chiar dinamica valorii şi poate fi referinţa absolută a tuturor valorilor în societate inclusiv a celor financiare.

Este acum evident de ce discursurile politicianiste despre productivitatea muncii, despre necesitatea de a muncii pentru a avea mai mult nu vor avea efect. Numai dacă tot mai mulţi indivizi vor actualiza potenţialul lor creator realizând prosperitatea în propria lor viaţă, naţiunea va reuşi să prospere. Prosperitatea unei naţiuni nu e decît compunerea vector cu vector a prosperităţii indivizilor. Chiar dacă toţi politicienii vor uza de toată priceperea lor nu vor putea convinge măcar un om să crească productivitatea muncii. Dar odată ce un om va actualiza în viaţa lui imensul potenţial creator care este în interiorul său nimic în lume nu-l va putea împiedica să-şi realizeze aspiraţiile care au devenit din acel moment cu totul altele şi care acum sunt alimentate de o sursă de energie inepuizabilă.

Dacă avuţia unei naţiuni depinde de forţa ei tehnologică atunci aşa cum spunea regretatul fizician Ionel Purica fiecare tehnologie care utilizează o forţă a naturii (electomagnetică, interacţii tari sau slabe si supergravtaţia sau câmpul unificat) determină o anume civilizaţie. De exemplu civilizaţia celui de al treilea val este o civilizaţie a câmpului electromagnetic. Tehnologii ale forţei de culoare vor determina o civilizaţie cromo-dinamică iar iar tehnologii ale câmpului unificat vor crea o civilizaţie bazată pe cîmpul unificat.

Important este însă că analiza tehnologiilor utilizate de omenire arată că pe măsură ce ne îndreptăm spre nivele tot mai profunde , mai unificate, efectul, aria de impact şi valorea acestor tehnologii este mai mare. Tehnologiile cîmpului electromagnetic costă mai puţin decât cele ale ale forţei de culoare (tehnologiile nucleare) iar tehnologiile cîmpului unificat ar avea în mod logic valori mai mari decît ale celor de culoare. Din acest motiv noi invităm pe toţi cei care se gândesc la viitor să investească în aceste tehnologii ale câmpului unificat acum când preţul lor este derizoriu. Nici o altă investiţie nu va valora mai mult în viitor decât această investiţie în potenţialul uman. Iar la nivel individual aceasta nu ar avea decât semnificaţia deschiderii unui “cont fără limită de sumă”: un cont pentru fiecare.

Sorinel Bălan este expert în Internet http://m-t.ro

“Cine vă plătește?”

martie 15th, 2009

Când am stabilit noua linie editorială a revistei ACUM în vara trecută http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=7897 nu ne-am făcut iluzii că ea va fi acceptată de toți cititorii.

Unul dintre cei înverșunați oponenți ai acestei linii afirma că nu și-a dat seama de la început că noi nu scriem pentru “majoritate”.

Alții se miră că “ne punem lumea în cap” sau “ne pune la zid” pentru că publicăm articole pe care poate nicio altă publicație de limbă română nu le-ar publica.

Tot ce e iese din tiparul “majoritar”, apreciativ la adresa naționalismului etnicist românesc, a creștinismului ortodox, a tradiționalismului habotnic, a heterosexualității, e prilej de acuzații că suntem “anti-români”, “dorim să distrugem poporul român și creștinismul”, “suntem dușmanii ortodoxiei” și alte astfel de elucubrații.

Dar acuzația cea mai gravă este aceea că am fi “vânduți”, adică am fi în solda unor “agenturi” ostile intereselor României. Nu contează că cei care fac astfel de afirmații calomnioase nu au nici cea mai vagă probă în susținerea lor, că noi am afirmat în mai multe rânduri că revista este editată EXCLUSIV pe bază de voluntariat, nu contează că aceia care fac astfel de afirmații o fac de regulă anonim, această acuzație revine mereu.

Ea este reflectarea unei mentalități moștenite din perioada dictaturilor fascistă și comunistă, cu prelungire în perioada de după 1989. Interesant este că nu numai oameni din România, ci și unii care trăiesc în Diasporă de zeci de ani adoptă aceeași atitudine, bazată pe teoria conspirației anti-românești.

Dacă nu suntem plătiți de evrei, francmasoni, unguri sau romi, avem cine știe ce sponsori obscuri cu interese financiare în România pe care vor s-o transforme în piață de desfacere.

Dar care ar fi cauza unei astfel de atitudini resentimentare? În primul rand ignoranța și refuzul de a gândi cu propria minte. E mult mai ușor să iei clișee de-a gata, utilizate timp de zeci de ani de propaganda totalitară, care îi acuza pe cei care gândeau altfel de intenții sinistre și de subordonare unor centre oculte.

Este aici de multe ori un complex de inferioritate, inclusiv din partea unora din Diasporă, de multe ori niște români marginali și neintegrați, care disprețuiesc societatea occidentală, vinovată în ochii lor de a nu le fi recunoscut pe deplin “meritele”.

Până la urmă însă e un teribil conformism și lipsă de originalitate, cu rădăcini tot în regimurile de dictatură. Acești oameni nu-și pot imagina, pentru că nu au învățat niciodată acest lucru, că nu e nevoie să strigi în gura mare că vrei binele țării și al poporului ca să fii crezut, că faptele sunt mai importante decât vorbele și că a dori acest bine nu se realizează într-un mod unic, lăudând fără rezerve tot ceea ce e românesc și denigrând ceea ce nu e.

Într-un fel, faptul că atâția oameni nu vor să creadă că revista ACUM e făcută fără bani e flatant. Nu ne facem iluzii că acești jalnici calomniatori vor dispărea, suntem însă reconfortați însă de majoritatea tăcută, care validează linia noastră editorială și care, potrivit statisticilor care nu pot fi puse la îndoială, e în continuă creștere.

ACUM este o publicaţie care nu are de ce să se justifice nimănui, o linie editorială care nu depinde de nimic în afară de conştiinţa propriilor editori şi ambiţia de a aduna în jurul ei cât mai mulţi autori care au ceva de spus fără ca acest ceva să fie condiţionat de alt avantaj decât satisfacţia de a-şi exercita, aşa cum cred ei mai bine, calitatea de cetăţeni.

Celor cărora nu le convine ceva, îi invităm să publice acest lucru chiar aici daca retorica lor va fi urbană. Celor care s-ar simţi mai bine dacă am dispărea, un sfat să-şi caute idiosincrazii mai lucrative şi cu şanse.

Prietenilor noştri, oricât de puţini, un salut incorigibil optimist şi o asigurare reînnoită că “nu mor caii când vor câinii”!

15 martie şi maghiarii

martie 14th, 2009

Revoluţia franceză izbucnită la 22 februarie 1848, a trezit din somn popoarele Europei dominate de puterile Sfăntei Alianţe. Fluxul revoluţionar la 13 martie a atins Viena, capitala imperiului habsburgic, iar peste două zile, a ajuns la cele două oraşe maghiare de pe malul Dunării: Pesta şi Buda,

Primind vestea revoluţiei vieneze, tineretul maghiar în frunte cu poetul Sándor Petőfi, (descendentul unei familii de slovaci, la naştere înmatriculat ca Alexander Petrovic) a ocupat cu forţa o tipografie, unde au tipărit o proclamaţie cuprinzând cele 12 revendicări vestite privind desfiinţarea iobăgiei, participare generală la obligaţiile publice, formarea unui guvern propriu, unirea Ungariei cu Transilvania, care din 1691 făcea parte din imperiul habsburgic, etc., A urmat eliberarea din închisoarea Budei a scriitorului Mihailo Stanciċ. Locuitorii celor două oraşe încă neunite, au crezut că a venit ziua libertăţii. Ziua de 15 martie, devenind după 1989, sărbătoare naţională, a rămas şi pentru zilele noastre, ca simbolul identităţii maghiare.

Pentru respectarea adevărului, trebuie să menţionez însă că încă în toamna anului 1847, opoziţia ungară condusă de contele Lajos BATTHYÁNY (şeful primului guvern revoluţionar în 1848, condamnat la moarte şi executat în 1849) şi de Ferenc DEÁK (în 1867 principalul realizator al concilierii austro-ungare) a elaborat programul reformelor necesare, care practic coincid cu cele 12 puncte ale tineretului revoluţionar proclamate la 15 martie 1848.

Revoluţiile burgheze izbunite în 1848 la periferia imperiului habsburgic, pot fi numite şi revoluţii naţionale, deoarece aspiraţiile îndreptate spre lichidarea restricţiilor feudale, se împletesc cu recunoaşterea justeţii pretenţiilor autodeterminării naţionale. În atmosfera unui optimism general, când regimul Sfântei Alianţei întrodus după căderea lui Napoleon era deja pe marginea prăbuşirii definitive şi numai Rusia ţaristă putea să ameninţe cu o intervenţie, toate revendicările revoluţionare păreau că sunt realizabile. „Primăvara popoarelor” – cum se numeşte primăvara anului 1848, a început ca o festivitate de solidaritate a mişcărlor de eliberare naţională, şi pentru puţin timp, a deviat atenţia despre faptul că popoarele acestor meleaguri datorită unor relaţii sociale şi naţionale complexe, pot fi uşor păcălite şi puse faţă-n faţă, unul contra altuia

Cu toate că problema naţională, doleanţele mişcărilor naţionale ale popoarelor conlocuitoare cu maghiarii figura pe agenda disputelor politice ungare de mai mulţi ani, iar liderii românilor, croaţilor, serbilor, slovacilor (ne mai vorbind de saşii transilvăneni), elita politică, deci clasa nobiliară maghiară (inclusiv pe miile de familii de origine română), cu excepţia câtorva capete luminate cum au fost Miklós BEZERÉDY, Ferenc Deák şi mai ales István SZÉCHENYI, nu a sesizat percicolul ce ameninţa naţiunea maghiară şi în consecinţă, nu a realizat concilierea istorică cu naţionalităţile din Bazinul carpatin. Abia spre sfârşitul luptei pentru libertate, la mijlocul anului 1849 ajunge la Lajos Kossuth la concluzia că fără reconcilierea popoarelor din Bazinul carpatin, ideile revoluţionare nu au nici o şansă de câştig. Într-o situaţie deja disperată are loc întâlnirea lui cu Nicolae Bălcescu.

Transilvania la zi… oriunde ai fi !

martie 13th, 2009

Începând din 15 martie TVR Cluj emite zilnic între orele 9.00 – 23.00. Programele studioului din Transilvania al televiziunii publice române pot fi recepţionate liber, în cadrul pachetului transmis de Societatea Română de Televiziune, pe Satelitul Eutelsat W2M, 16 grade est, frecvenţa de recepţie 11,471 Mhz, SR 29950, FEC 5/6, (detalii pe site-ul Televiziunea Română)
TVR Cluj s-a înfiinţat în 3 ianuarie 1990. În cei aproape 20 de ani de existenţă şi-a alcătuit un profil distinct, caracterizat, în primul rând, prin multiculturalitate. Până în prezent TVR Cluj emitea sub siglă proprie, în spaţiile de o oră sau două alocate, mai întâi de TVR1, apoi de TVR2, şi producea emisiuni pentru TVR1, TVR2, TVR Cultural şi, în ultima jumătate de an, pentru TVR3. Începând din 15 martie se constituie într-un canal de sine stătător, fără a renunţa la colaborările anterioare.

Romeo Couţi, directorul TVR Cluj: Ne-am îndeplinit visul nutrit de la înfiinţarea postului, acela de a emite 24 de ore, sub siglă proprie. Emisiunea transmisă prin satelit ţinteşte publicul din Transilvania şi diaspora transilvană. De luni până vineri, în tronsonul orar 16.00 – 18.00, transmitem, în direct, o emisiune magazin sub genericul Transilvania la zi
Marţi, miercuri şi vineri această emisiune este realizată de Redacţia Română, iar luni şi joi, de Redacţia Minorităţi, Magazinul de joi este integral în limba maghiară, spaţiul de luni fiind împărţit între emisiunea în limba maghiară şi cele ale altor minorităţi naţionale.
Sándor Bardocz, redactor şef al Redacţiei Minorităţi: În cadrul emisiunilor noastre de luni şi joi, vom încerca să nu realizăm un amalgam al minorităţilor, ci să ne prezentăm cu vocea distinctă a fiecăreia, respectiv emisiuni în limba maghiară, în limba germană, în limba romani şi emisiunea evreiască, iar o dată pe lună difuzăm un magazin al diversităţii etnice. Vom evita să transformăm emisiunile pentru minorităţi în activităţi de genul „Cântarea minorităţilor”. Nu dorim să fim festivişti, ci să prezentăm minorităţile cu bucuriile şi grijile lor. Să arătăm ce aşteptăm unii de la alţii, care ne sunt prejudecăţile şi cum putem lupta împotriva lor.

TVR Cluj se adresează şi transilvănenilor din diaspora.

Romeo Couţi, directorul TVR Cluj ; TVR Cluj doreşte să reprezinte pentru transilvănenii din afara ţării, un loc unde să se simtă acasă. Să se regăsească în programele noastre şi să ne semnaleze doleanţele lor. Sperăm să avem resurse să realizăm şi emisiuni care să reflecte viaţa lor.

Sándor Bardocz, redactor şef al Redacţiei Naţionalităţi: Ne adresăm celor care s-au risipit prin lume, dar zilnic citesc presa locală pe Internet, urmărind viaţa ardeleană. De acum înainte vor vedea imagini şi chipuri cunoscute, de acasă. Şi sperăm să-i bucure această revedere.

TVR Cluj difuzează jurnale de ştiri, reportaje, filme documentare, emisiuni culturale şi de divertisment, precum şi ciclul Teleuniversitaria, realizat în colaborare cu instituţiile de învăţământ superior din Cluj.

Bernard Madoff se declară vinovat de fraudă

martie 12th, 2009

Omul de afaceri american Bernard Madoff s-a declarat vinovat la toate cele 11 capete de acuzare într-un caz de fraudă care atinge 50 de miliarde de dolari.

Madoff, în vârstă de 70 de ani, a organizat o schemă Ponzi (de tip piramidal, asemănătoare Caritasului din România de la începutul anilor ’90).

Procurorii cer o pedeapsă cu închisoarea de 150 de ani, dar nu este de așteptat ca el să fie condamnat înainte de câteva luni.

Audierea urmează să permită câtprva din miile de victime ale fraudei să se adreseze curții. Cel puțin 20 de investitori ai lui Madoff și-au exprimat dorința de a vorbi.

Curtea urmează să decidă și dacă să prelungească starea de libertate sub cauțiune. Madoff s-a aflat în arest la domiciliu de la aresatarea sa din decembrie 2008.

Spectacol în memoria poetului Grigore Vieru

martie 12th, 2009

Avem placerea să vă invitam la spectacolul ÎN MEMORIAM Grigore VIERU, Taina care ne apără, la Sala Palatului, Bucureşti, ora 19.00,pe data de 27 martie 2009.

Spectacolul de poezie şi muzică pe versurile poetului, include cântece interpretate de artişti de renume din România şi R.Moldova
(Angela Similea, Anastasia Lazariuc, Dida Drăgan, Gabriel Dorobanţu, Irina Loghin,Ionuţ Dolănescu, Fuego, Tudor Gheorghe, Gheorghe Zamfir,Petru Neamţu, orchestra Folclor, Mihai Munteanu, Mihai Ciobanu, Ion Suruceanu, Iurie Sadovnic, Cristi Aldea Teodorovici, Ştefan Petrache, ş.a) cât şi lansarea ultimelor cărţi a poetului Taina care mă apără, Cele mai frumoase pozii şi a calendarului pe 2009, În memoriam, dedicat lui Grigore Vieru.

Spectacolul, un eveniment înălţător şi important pentru conştiinţa unităţii naţionale şi pentru perpetuarea idealului, pe care l-a slujit şi căruia i-a consacrat întreaga viaţă regretatul poet, este unul caritabil, urmand ca banii adunati sa fie varsati pentru inaltarea unui monument al poetului Grigore Vieru.

–––––––––––––––––––––––––
Grigore Vieru

In aceeasi limba
Toata lumea plange,
In aceeasi limba
Rade un pamant.
Ci doar in limba ta
Durerea poti s-o mangai,
Iar bucuria
S-o preschimbi in cant.

In limba ta
Ti-e dor de mama,
Si vinul e mai vin,
Si pranzul e mai pranz.
Si doar in limba ta
Poti rade singur,
Si doar in limba ta
Te poti opri din plans.

Iar cand nu poti
Nici plange si nici rade,
Cand nu poti mangaia
Si nici canta,
Cu-al tau pamant,
Cu cerul tau in fata,
Tu taci atuncea
Tot in limba ta.

Principele Radu se adresează Academiei Române

martie 11th, 2009

Alteta Sa Regala Principele Radu al Romaniei a luat cuvantul in cadrul ceremoniei de lansare a celui de al doilea Raport al Institutului de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare (IPID) intitulat: „Sansa Romaniei- oamenii. Reprofesionalizarea României II”.
Este pentru prima oara cand un membru al Familiei Regale, altul decat Majestatea Sa Regele, este chemat sa se exprime in Aula Academiei Romane.

Domnule Preşedinte al Academiei Române,
Distinşi invitaţi,

Este o onoare să mă adresez personalităţilor prezente la Academia Română astăzi, într-o împrejurare în care energia şi ideile unor români dau naştere unui model de asociere sub crezuri pe care le-am uitat înainte să le deprindem bine.

Suntem în secolul al XXI-lea şi în al douăzecilea an de la căderea dictaturii comuniste în România, prăbuşirea bipolarismului mondial şi triumful democraţiilor. Avem mai multă libertate, opţiuni, deschidere internaţională, suntem membri ai Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord şi ai Uniunii Europene, ne bucurăm de beneficiile re-conectării ţării noastre cu lumea civilizată. Din păcate, la începutul anului 2009, atât lumea cât şi ţara se află într-un delicat moment de tranzit de la entuziasm la depresie, adevăr care nu poate fi evitat, ci trebuie trăit, înţeles şi depăşit.

Uitându-mă la ultimii o sută cincizeci de ani de istorie românească, admirând lăcaşurile de cultură, administrative, de cult sau de învăţământ ridicate sau refăcute de Familia Regală, am fost impresionat să surprind forţa pe care o aveau asociaţiile de breaslă, meşteşugarii, artiştii, oamenii de ştiinţă sau funcţionarii, cu alte cuvinte profesioniştii României din toate domeniile.

Bisericile şi primăriile, bibliotecile şi cercurile militare, universităţile şi colegiile naţionale, şcolile de arte şi meserii şi liceele, templele artelor şi camerele de comerţ, toate atestă prezenţa în România secolelor al XIX-lea şi al XX-lea a unor puternice bresle: comercianţi, meseriaşi, artizani, alături de asociaţii respectate de pictori şi arhitecţi, sculptori ori constructori. Asociaţiile de breaslă erau puternice şi în domeniul literaturii, al gazetăriei, al învăţământului, ştiinţei sau tehnicii. Indiferent cat de grele au fost împrejurările istorice, România modernă a fost pe mâna oamenilor care şi-au cunoscut profesia, a specialiştilor.

Ca un simbol al coincidenţei istorice, Constituţia statului modern, Casa Regală şi Academia Română au aceeaşi dată de naştere: 1866. Fiecare, dintre aceşti piloni ai statalităţii noastre moderne, cu uneltele specifice, a promovat în societatea românească conceptul şi valorile morale asociate profesionalităţii.

Carol I a construit statul român pe principiul profesionalismului, al perfecţionării neîncetate. Instituţiile moderne ale statului s-au făurit, din anul 1866 până în 1947, pe temeiul calităţii profesionale şi al meritului. A fost timpul unei aspiraţii instituţionale către mai bine, în care cuvintele întru care neamul nostru s-a manifestat în Europa au fost „solidaritate“, „unire“, „împreună“, „prin noi înşine“. Travaliul Casei Regale din 1866 până astăzi a fost unul de adunare a energiilor bune, talentelor şi oamenilor de calitate ai ţării. Academia, Biserica, Armata şi Casa Regală au pus împreună esenţele rare ale naţiunii. Ne-am cucerit independenţa pentru că am stat împreună. Am făcut Marea Unire pentru că am fost împreună, am făcut o ţară modernă pentru că am fost împreună, am depăşit crize şi am câştigat războaie pentru că am fost împreună. Nu este nici un secret aici. Oamenii de calitate, profesioniştii nu divizează, nu separă, nu distrug. Profesioniştii inspiră, construiesc şi unesc. Aduc valoare breslei lor, aduc valoare epocii şi ţării lor, stând împreună.

După anul 1989, societatea românească, slăbită, începea să-şi manifeste instinctul binelui. S-au restructurat uniuni de creaţie, s-au organizat pe principiul libertăţii sindicate şi patronate, s-au refăcut Camere de comerţ, Bursele de valori şi mărfuri, s-a dat frâu liber spiritului civic şi iniţiativei personale. Din păcate, dispreţul faţă de instituţii şi valori şi umilinţa, frica, sărăcia instalate timp de patruzeci de ani au inhibat sensul, importanţa, criteriul profesionalismului. Societatea românească a părut impermeabilă la bine. În mai toate domeniile publice ale anului 2009 găsim încă destui neaveniţi, oameni incapabili de construcţie, egoişti şi lipsiţi de viziune. România de astăzi este liberă, dar nu este încă profesionistă.

Profesionistul uneşte, diletantul dezbină. Principala problemă a societăţii româneşti informate, democratice, libere şi din ce în ce mai prospere este amatorismul care contaminează cu dezbinare. În fiecare dintre domeniile vieţii româneşti este urgentă nevoie de seriozitate, etică şi pricepere. De meşteşug, artă şi ştiinţă. De capacitatea de a face bine un lucru, de a stăpâni propria îndeletnicire. Profesionalism înseamnă lucru de calitate, spirit de răspundere, altruism, respect, grija de a forma ucenici, iubirea de profesie, dedicaţie şi dorinţa de a avansa în cunoaştere.

Profesioniştii români din diverse domenii, cei care există, au nevoie să fie în primele rânduri ale domeniilor lor de activitate, protejaţi, încurajaţi, pentru a da puterea exemplului personal şi pentru a fi stăpâni pe destinul propriului lor domeniu. Pentru ca expertiza lor, cuvântul lor să atârne greu în deciziile ţării. Ei sunt “aristocraţia” vremurilor democratice, reprezentanţii meritului şi ai predictibilităţii. Profesioniştii din toate domeniile au nevoie să vorbească pe o singură voce, să se manifeste de pe o platformă comună. Pentru că au o misiune comună, aceea de a duce mai departe ţara, de a-i oferi perspectivă şi viitor.

Societatea românească înţelege din ce în ce mai bine că patriotismul are o măsură precisă şi obligatorie în dezvoltarea infrastructurilor sociale; că etalonul etic, moral şi profesionist al guvernării este tot atât de necesar ca reprezentarea parlamentară şi alegerile libere; că puterea exemplului personal este tot atât de valoroasă ca şi prosperitatea; că legitimitatea dată de voturi nu înlocuieşte mândria şi încrederea; că inteligenţa societăţii civile nu ţine loc de generozitate şi că abilitatea politică nu poate suplini loialitatea.

Temeinicia profesionalismului şi a instituţiilor reprezintă un element structural tot atât de necesar societăţii româneşti pe cât este cel politic, construit în armonie şi complementaritate cu acesta.
Profesionalismul este o condiţie a generaţiei noastre pentru a pune umărul la statornicia României. Profesioniştii, chiar cei fără putere politică sau răspunderi administrative au o vocaţie naturală de leadership.
Peste tot în Europa, unde sistemul democraţiilor liberale funcţionează performant şi coerent de şase decenii încoace, se caută soluţii pentru administrarea schimbărilor dramatice care au loc în societate, pentru a opri degradarea substanţei puterii publice, pentru a face faţă lipsei de generozitate, de entuziasm şi de responsabilitate.
În România, deşi de aproape douăzeci de ani încoace încercăm să consolidăm instituţiile democratice, sistemul a depins mereu, prea mult, de comportamentul şi de acţiunile indivizilor, de multe ori nepotriviţi cu locul pe care îl ocupau.

Mercantilismul şi superficialitatea au adus mediocritate în spaţiul public, au instalat modele false, cu grave consecinţe sociale.
Instituţia trebuie să fie mai importantă decât omul, iar noi am îndeplinit rar acest criteriu. Doar cu aceasta precauţie a sistemului putem împiedica devierile pe care democraţia, ca instrument, nu le poate evita. Daca ne uitam la România ultimelor două decenii, vom realiza măsura în care a lipsit profesionalismul, deşi performanţa democratică a fost într-o evoluţie continuă.

Lumea de astăzi este într-o puternică stare de disconfort identitar, iar Europa, deşi bine administrată, este campioană în acest sens. Se pot administra politic instituţiile publice. Nu se pot însă administra politic demnitatea, încrederea, entuziasmul, mândria şi afecţiunea. Ele pot fi inspirate, servite doar cu instrumentele profesionalismului, în toate domeniile vieţii româneşti.

Împlinirile lui Carol I rămân în istorie nu fiindcă au fost monarhice, ci fiindcă au fost fondatoare de stat modern, vizionare şi aducătoare de statornicie. Ele au validat profesionalismul, ca element structural al societăţii româneşti.

România europeană, folosind fără complexe de inferioritate aceste valori, va fi o ţară mai puternică, pragmatică şi capabilă să înfrunte timpuri ce nu se anunţă nici liniştite şi nici paşnice.

Au trecut douăzeci de ani de la căderea comunismului, o naţiune întreagă a trăit speranţa libertăţii, şi-a dorit progresul şi a aşteptat împlinirea unui vis de mai bine. Unii au numit acest moment o revoluţie. Dar modul în care ne-am privit instituţiile şi în care ne-am comportat unii cu alţii ne-au aruncat într-un cerc vicios la nivelul societăţii şi al fiecărei surse de progres efectiv. Nu am pus mai deloc omul potrivit la locul potrivit. Nu am servit instituţiile, ci ni le-am aservit. Acest an, de criza economică globală şi naţională, pregăteşte şanse pentru o adevărată schimbare, pentru o altfel de Românie. Iar răspunsurile pe care le căutăm de douăzeci de ani sunt acum la îndemâna şi în faţa noastră.

Un record de imbecilitate: Propunere de boicot împotriva produselor italiene

martie 10th, 2009

Pe internet a început să circule cea mai recentă găselniță a brigăzii autodesemnate a apărătorilor interesului național: un îndemn la boicotarea produselor italiene:

“Italia – in scandalul inceput impotriva noastra – nu tine cont ca Romania este a saptea tara ca marime in U.E. si o piata de douazeci de milioane de consumatori pentru firmele italienesti. Acestea au avut vanzari record, la noi, in ultimii ani. Pana vor invata sa faca diferenta intre romanii onesti si tiganii infractori, sugeram ca – in forma de protest – sa nu mai cumparam produse italienesti ca…:” se spune în acest manifest sforăitor.

Și urmează o serie de mărci de renume din peninsulă.

“Au parte cam de multa apreciere pentru cat tupeu au, nu credeti? Daca esti de acord, da mai departe mesajul! Plus ca asta ar ajuta si economia noastra.” se încheie cu emfază apelul.

Că autorii acestui apel sunt niște complexați cu mintea năclăită de ură, rasism și xenofobie nu cred că poate fi pus la îndoială cineva.

Dar în plus lansarea unui apel la boicot împotriva principalului investitor străin din țară, justificând și beneficii economice pentru România, e dovada unei ignoranțe pe lânga care spusele Coanei Chirița sau ale lui Jupân Dumitrache Titircă apar ca izvoare de înțelepciune.

Pentru astfel de persoane și apelurile lor ridicole nu pot decât să citez proverbul românesc cu o mare aplicabilitate la ora actuală: “Prostul dacă nu e și fudul, parcă nu e prost destul.”

De ce NU e bine ca Ţinutul Secuiesc să fie autonom

martie 10th, 2009

Sa fim clari de la bun inceput: nu ne preocupa disputele nationaliste anacronice, imorale, sau – mai rau – falacioase. Nu importa pentru tema discutiei originea secuilor, ori numarul cetatenilor care s-au declarat secui si nu maghiari sau romani la ultimele referendumuri.

Aceste argumente falacioase sunt invocate de personaje debusolate care si-au gasit in vartejul postmodernitatii o forma comoda a identitatii – natiunea. Inteleasa ori in revoluta maniera frantuzeasca de secol nouasprezece – ori in sensul “tare”, al conceptului nemtesc de “Volk”. Neam, semintie purtatoare de mesaj si destin istoric. Pentru debusolatii deveniti dogmatici – rasa.

Dupa cum usor putem observa atat francezii cat si nemtii vehiculeaza si aplica azi alte concepte: european, civilizatie, relativism cultural, Drepturile Fundamentale ale Omului. De altfel niciodata vreun “nationalist” nu a pretins ca doreste altceva decat Binele natiunii cu care se identifica. Sofismul nationalistilor duri a constat in faptul ca au acordat “dreptul” de a se circumscrie conceptului de Om doar indivizilor apartinand propriei natiuni. Cel putin in teoriile lor demagogice. Practica i-a contrazis imediat dupa obtinerea puterii, prin multiplele aliante pe care le-au facut. Uneori si intre natiunile lor.

Or aceasta arata ca drepturile indivizilor natiunilor erau drepturile indivizilor ce le compuneau, si nu ale natiunilor sau ale liderilor acestora. La fel cum “Binele general” era compus din suma binelui indivizilor particulari ai oricarei natiuni, neam, rasa, popor. Sofismul a costat mult umanitatea in general, si milioane de indivizi in particular. El ramane insa cu tenacitate in inconstientul colectiv.

Si aceasta dintr-o pricina profunda, si la fel de veche precum Omul: dorinta de delimitare, identitate, si afirmare a acestei identitati. Varianta maligna a acestei dorinte se numeste dorinta de dominatie, si constituie temeiul psihologic al sofismului nationalist extremist. Kant aplica imperativul categoric, regula de conduita morala – “fiintelor rationale” in genere. Hitler il aplica unui singur popor, in care isi ipostazia de fapt propria dorinta de dominatie. Dar nu te poti delimita (logic) drept individ decat in raport cu un alt individ, cu atribute si drepturi asemanatoare. Altfel esti.. specie. Judecati care dintre cei doi credea in notiunea de “individ rational” si care este sofistul.

Tot astfel nationalisti falaciosi, precum Ion Coja, infirma dreptul la identitate proprie al cetatenilor minoritari maghiari pe motiv ca acestia ar fi secui, si ca secuii nu ar fi maghiari. Nu importa presupusele origini turcice sau scitice ale acestora. Nimic nu e mai invalid logic, dreptul la identitate fiind al oricarui individ si, prin extensie, al oricarei minoritati. Si majoritati etnice. De aceea nu importa nici cati cetateni romani s-au declarat secui la ultimul referendum.
Aici insa “proto-nationalistii” vin cu un alt argument: anume ca, daca secuii din Transilvania vor sa isi ceara autonomia ar trebui sa si-o ceara si in alte regiuni, precum in Voivodina sau chiar in Ungaria. Aici nu pot considera decat ca argumentul lor este invalid – raspunzandu-le cu un alt argument evocat tot de ei: prea putini cetateni s-au declarat de etnie secuiasca in aceste regiuni, ca si in Romania…

Premisele dezbaterii avand subiect autonomia Tinutului Secuiesc sunt in principal: 1 – dreptul la identitate proprie al grupurilor etnice. 2 – dreptul la egalitate de sanse al indivizilor compunand aceste grupuri etnice.

Aici ma intalnesc cu domnul Tihamér Czika in articolul sau “De ce e bine ca Ținutul Secuiesc să fie autonom” http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=9177 . Cele doua premise principale ale acestui articol sunt simple, in fond: 1 – autonomia teritoriala a Tinutului Secuiesc implineste drepturile minoritatii maghiare-secuiesti, si 2 – aceasta autonomie nu aduce vreun prejudiciu integritatii teritoriale a statului roman, sau destul de substantialei minoritati romanesti (de aproximativ 25%) din Tinut. Sa vedem daca domnul Czika are vreo eroare in rationamentele sale.

Autonomia Tinutului Secuiesc, intre federalism si nationalism

Domnul Czika enunta, preliminar, ca “autonomia teritoriala nu inseamna stat in stat”, afirmand ca tinuturile autonome nu poseda de obicei armata, buget, ori politica proprie. El da ulterior exemplul Kosovo, nu in acelasi context strict. Noi contra-argumentam: Kosovo va avea armata si buget propriu, conform declaratiilor politice ale liderilor kosovari. La fel ca si Osetia. Autonomia teritoriala, dpdv. juridic nu exclude aceste attribute, prin prevederi ale dreptului international.

Apoi, in ultima parte a articolului, “De ce ar fi benefică autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc?” domnul Czika afirma ca, citam – “ 1 – Împreună cu autonomia culturală benefică întregii comunităţi maghiare din România ar acorda o garanţie pe termen lung pentru păstrarea şi afirmarea indentităţii acestei minorităţi etnice, una dintre cele mai mari din Europa. Vezi un exemplu asemănător al minorităţii suedeze din Finlanda care, fiind 5,5% din populaţia ţării, beneficiează în teritoriul Insulelor Aland de autonomie teritorială iar în restul comunităţilor cu prezenţă însemnată suedeză de autonomie culturală ”.

Si ca “ 2 – Ar oferi o construcţie juridică teritorială autonomă pentru jumătate din maghiarii din România. Populaţia maghiară a Ţinutului Secuiesc în graniţele ei tradiţionale (cam 80% din teritoriul judeţul Covasna şi Harghita, 40% din teritoriul judeţului Mureş) este cam 700.000. Prin acest gest s-ar reunifica după prima dată după 1960 teritoriul scaunelor secuieşti – un gest de o importanţă de neimaginat pentru cei mai mulţi”.

(Aici ne permitem un amendament, in raport cu ultimul enunt al argumentului nr. 2: nu ar fi un “gest de o importanţă de neimaginat pentru cei mai mulţi”, daca se intelege prin “cei mai multi” – “cei mai multi cetateni minoritari maghiari”, intrucat in Tinutul Secuiesc nu se gasesc cei mai multi cetateni minoritari maghiari din Romania, numarul total al acestora fiind dupa recensamantul din 2002 de 1.434.377 de cetateni, si dupa cel din 1992 – de 1.624.959 de cetateni.)

La punctul 6 domnul Czika afirma: “ 6 – Acordarea de garanţii lărgite pentru păstrarea şi afirmarea populaţiei româneşti din interiorul teritoriului. Astfel s-ar putea controla prin statutul autonomiei şi prin legi speciale orice abuz sau discriminare din partea unor autorităţi locale faţă de populaţia românească. Trebuie menţionat că o autonomie teritorială a Ţinutului Secuiesc în cazul în care ar încorpora şi teritoriile istorice secuieşti din judeţul Mureş ar avea cel puţin 25% din populaţie de etnie românească. Din această cauză aceste garanţii sunt absolut necesare.”

In cele din urma domnul Czika aminteste, la punctul 8: “ 8 – Acordarea autonomiei teritoriale ar începe, după 90 de ani de înstrăinare reciprocă, un proces de reconciliere, care pe termen mediu ar ajuta foarte mult la dezvoltarea unei loialităţi reale, a unui ataşament voluntar al secuilor faţă de România, ataşament practic neexistent în ziua de azi.”

(Aici remarcam, din nou in ultimul enunt, al punctului nr. 6 – un argument posibil falacios: nu reiese din premisa – obtinerea autonomiei teritoriale – ca ar produce, in mod valid o “loializare neexistenta azi”, intrucat “loializarea” viitoare s-ar produce in alte conditii politice (autonomia teritoriala), si deci nu ar fi echivalentul conceptului de loializare utilizat in prima instanta, cea din cadrul unui stat unitar roman. Ergo, ar fi loializarea unei populatii autonome teritorial in raport cu statul roman, precum romanii din Republica Moldova de astazi, intru pilda.) Si la final, in punctul 9: “9 – În sfârşit s-ar păstra promisiunea făcută la Alba Iulia în 1918. În punctul 1 al articolului III din Rezoluţiunea Marii Uniri se specifică următoarele:

„III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sînul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”.

Ne aflam insa aici in mijlocul unei subtile contradictii, daca, intr-o formatiune statala pornim, conform dreptului international, de la premisa ca drepturile tuturor etniilor trebuie respectate intr-o maniera completa. Intrucat autonomia teritoriala a Tinutului Secuiesc nu ar putea garanta:

1 – drepturile celeilalte jumatati, continand peste 50% din cetatenii romani de etnie maghiara.

Si ar putea cu greu garanta:

2 – drepturile cetatenilor romani de etnie romana, formand aproximativ 25% din populatia Tinutului Secuiesc.

Astfel am crea o dubla discriminare in ipoteza autonomiei teritoriale a Tinutului. Atat a majoritatii maghiarilor din Transilvania, prin comparatie cu cei din Tinutul Secuiesc. Cat si a minoritatii romanesti din Secuime, prin comparatie cu cei din restul Transilvaniei, intrucat ar fi nevoie de garantii speciale si de numeroase legi locale pentru prezervarea identitatii acesteia in cadrul Tinutului autonom. Ori am vazut cat de complex a fost procesul acordarii de drepturi minoritatilor in cazul Romaniei, din 1990 si pana acum. Observam deci ca obiectivele autonomiei Tinutului Secuiesc se afla in dezacord cu premisele domniei sale, enuntate de domnul Czika in inceputul articolului:

a)“autonomia teritorială nu atentează în niciun fel la integritatea teritorială a statului.”

b)“Autonomia teritorială nu înseamnă stat în stat. Un teritoriu autonom etnic nu are graniţe controlate. Graniţa unui astfel de teritoriu este la fel cum este orice graniţă între orice alte entităţi administrativ teritoriale ale ţării: o tăbliţă de pe şosea care vă salută în acea regiune. Teritoriile autonome de obicei nu au armată proprie, nu au bani proprii, nu au politică externă proprie.”

c)”Existenţa unei autonomii teritoriale nu este un motiv de instabilitate politică. În Europa există cel puţin 12 autonomii teritoriale pe criterii etnice, din care 8 în interiorul UE”[…]” De asemena pe continentul nostru există trei state în care fiecare etnie majoră autohtonă este recunoscută ca şi naţionalitate constituitoare a statului, profitând practic de o autonomie teritorială pe criterii etnice: Elvetia (germani, francezi, italieni, retoromani), Belgia (flamanzi, francofoni, germani), Bosnia-Herţegovina (sârbi, croaţi, bosniaci musulmani). Elveţia este o construcţie foarte veche, fondată din start pe împărţirea puterii între diferitele etnii. Însă în cazul Belgiei şi mai recent în cazul Bosniei se poate observa că acordarea de autonomii teritoriale puternice pe criterii etnice fiecărei naţiuni constituente ale statului, a fost decizia care a stabilizat aceste ţări, care de fapt a păstrat integritatea lor teritorială (!).”

Din ce motiv sunt obiectivele autonomiei teritoriale a Tinutului, enuntate de catre domnul Czika la punctele 1, 2, 6, 8 si 9 din ultima parte a articolului domniei sale numita “De ce ar fi benefică autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc?” – in contradictie cu premisele expuse la inceputul articolului sau, citate mai sus?

Intrucat aceste obiective nu se pot indeplini complet decat intr-un cadru juridic diferit de autonomia teritoriala a Tinutului, ce se dovedeste a fi mai degraba o viziune de tipul vechiului nationalism (precum cazul interbelic al regiunii germanilor Sudeti din Cehoslovacia). Si acest nou cadru ar putea fi o Transilvanie federala, asa cum a fost evocat conceptul de Sabin Gherman la sfarsitul anilor `90. Stricto sensu, obiectivele urmarite de autonomia teritoriala a Tinutului Secuiesc sunt, asa cum le defineste domnul Czika – in contradictie nu numai cu premisele domniei sale referitoare la integritatea statului roman, ci cu insusi conceptul de autonomie teritoriala a Tinutului in forma prezentata de chiar domnia sa.

De ce? Pentru ca autonomia teritoriala (doar) a Tinutului Secuiesc nu “ar acorda o garanţie pe termen lung pentru păstrarea şi afirmarea identităţii acestei minorităţi etnice, una dintre cele mai mari din Europa”, intrucat s-ar referi la mai putin de jumatate din membrii acestei minoritati. Ea nu ar putea garanta cu certitudine nici “acordarea de garanţii lărgite pentru păstrarea şi afirmarea populaţiei româneşti din interiorul teritoriului”, din motive care tin de dificultatea inerenta manifestarii depline a drepturilor minoritatilor etnice intr-un stat autonom. Si, in cele din urma – nu ar respecta insusi punctul 1 din articolul III al Rezolutiunii Marii Uniri din 1918, referitor la libertatile depline ale popoarelor conlocuitoare, citat de domnul Czika in finalul articolului domniei sale. Intrucat o parte de putin peste 50% din poporul conlocuitor maghiar ar ramane in Romania, iar 25% din populatia conlocuitoare din noul Tinut autonom ar fi de etnie romana si ar trebui sa pretinda drepturi si garantii specifice minoritatilor nationale.

Briciul lui Occam

Acesta e un concept vechi al istoriei culturii, ce ne indeamna “sa nu multiplicam inutil entitatile” (“entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem”), cele logice, in contextul dat de filosoful englez. Sansa de a crea concepte eronate si otioase ar fi mai mare, ne sugera scolasticul. De ce ar fi in teoria si in practica politica altfel?
Nu putem observa decat ca, prin analogie, notiunea autonomiei teritoriale a Tinutului Secuiesc poarta cu sine un sofism, o fatala eroare de logica. Ea vrea sa indeplineasca in totalitate drepturile unei minoritati, dar nu face decat sa obtina o dubla discriminare. Intrucat lasa peste jumatate din cetatenii acestei minoritati in afara obiectivului vizat – si creaza o noua minoritate (romaneasca), destul de consistenta.
Florilegiul etnic al Transilvaniei nu isi poate obtine egalitatea de drepturi politice in cadrul acestui Tinut autonomizat, din motive geografice si demografice evidente. Iar daca se va raspunde la aceste argumente prin rationamentul obtuz ca cel putin o parte a minoritatii maghiare si le va obtine – nu vom putea raspunde decat ca si le va obtine cumva schizoid, discriminand cealalta parte a sa.
Ne ramane deci solutia federalizarii Transilvaniei. In Transilvania exista o populatie majoritar romaneasca. Daca populatia Transilvaniei ar fi de acord in cadrul unui referendum cu desprinderea de Romania si transformarea sa intr-un stat federal situatia actuala fara indoiala ca s-ar schimba intr-un mod radical.

De asemenea, daca drepturile minoritatilor nu vor implini pe deplin standardele juridice ale dreptului european in domeniu situatia se va schimba radical.

In acest moment, ramanem deci cu un paradox conceptual: “deplina libertate nationala a popoarelor conlocuitoare”, citata de domnul Czika din Rezolutiunea Marii Uniri nu se poate implini intr-un Tinut autonom. Ci intr-un stat federal – ori intr-un stat national unitar roman.

In primul caz insa ar trebui adoptata aceeasi masura pentru toate zonele cu mai multe etnii din statele membre UE (precum Romania si Ungaria), pentru a consolida unitatea politica europeana. Cine ridica manusa?
In al doilea caz, ramanem cu lipsa de discernamant, subtilitate logica si unitate de vointa politica a respectabililor domni politicieni din Romania. Ce nu pun in miscare suficiente parghii economice si politice pentru a asigura o deplina egalitate de sanse maghiarilor si romanilor din unele zone ale Transilvaniei, si ale Romaniei.

Ne aflam aici in fata unei alegeri, de tipul “Sau-sau”, cum spunea un filosof danez. Insa dilema se va dovedi aparenta daca vom discuta de o Uniune Europeana de tip federal. In fata caruia din coarnele ei veti ridica acum capa?

S-a stins din viaţă profesorul universitar clujean Andrei Roth

martie 9th, 2009
Profesorul Andrei Roth, stop cadru la ultimul interviuProfesorul Andrei Roth, stop cadru la ultimul interviu

În 7 martie s-a stins din viaţă, în urma unei boli necruţătoare, profesorul universitar Andrei Roth, de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, unul dintre reprezentanţii de marcă ai şcolii româneşti de sociologie,autor a numeroase cărţi şi articole ştiinţifice din domeniul sociologiei ştiinţei şi culturii, despre societatea în tranziţie, condiţia minorităţilor, naţionalism şi democraţie. În continuare publicăm traducerea articolului de adio semnat de eseista Júlia Szilágyi, în cotidianul clujean, de limbă maghiară, Szabadság

Rămas bun de la profesorul Andrei Roth

S-a născut la Timişoara, a crescut la Arad, îl îngropăm la Cluj. Aici şi-a împlinit viaţa şi opera.Aici a fost student, aici a devenit profesor şi tată de familie. Depăşise deja optzeci ani, dar îşi continua neobosit, chiar şi la foruri internaţionale, activitatea ştiinţifică. Incă nu s-a împlinit un an de cînd a prezentat la o conferinţă internaţională de sociologie ţinută în Germania o ultimă lucrare care a contribuit la prestigiul ştiinţific al pămîntului natal. In generaţia sa s-a numărat printre cei pe care nu i-a depăşit timpul, cu dramaticele sale schimbări. Andrei Roth nu a negat şi nu a renegat tot ce a studiat şi a predat , ci şi-a regîndit viaţa şi opera. A supus unei reexaminări critice ce rămîne şi ce nu rămîne valabil. Pentru regretatul nostru prieten profesia, profesoratul, cercetarea nu se rezuma la crispate afirmaţii definitive, ci însemna o căutare permanentă. Scruta viaţa, realitatea, lumea şi procesele care se desfăşoară în ea cu o nobilă curiozitate, le studia şi le interpreta sensul. Deseori cu nelinişte. La ultima mea vizită, cu două săptămîni înainte de ne părăsi definitiv, mi-a arătat un teanc de cărţi noi scrise în engleză şi germană, le explica cu pasiune, îmi împărtăşa bucuria sa cu un avânt care părea să dezmintă starea sa fizică vizibil subredă, şi spera „dacă totul merge bine”, să împărtăşească aceste revelaţii colegilor, studenţilor…
Nu era profesionistul închistat în meserie. Oamenii de litere au apreciat cartea despre Shakespeare a sociologului Roth. Şi nu evita problemele spinoase: cînd cu competenţa deplină a istoricului de idei a dedicat o carte dilemei Naţionalism sau democratism, dilemă care decide soarta unor societăţi – a atras atenţia cercului restrîns al specialiştilor cît şi a opiniei unui public mai larg, dar nu toată lumea a fost mulţumită de răspunsul tranşant al omului de ştiinţă. A scris un studiu dedicat cercetării sociologice maghiare din Transilvania anilor nouăzeci, la Darmstadt a fost publicată expunerea sa despre problema romilor din ţara noastră.Cerceta modernitatea şi modernizarea. Nu ţinea prelegeri despre multiculturalism, în schimb îl practica: citea în cinci limbi, preda şi scria româneşte, ungureşte, nemţeşte şi publica în ţară şi în străinătate fără traducător.
Ultima ispravă ştiinţifico-cetăţenească a savantului deja grav bolnav a fost un interviu televizat în toamna lui 2oo8 (publicat în numărul din 8 ianuarie al revistei Acum sub genericul Patriotismul civic, fenomenul Obama şi morala pentru România) : mesajul unui cuget curajos adresat contemporanilor. Îl putem considera drept testamentul spiritual al profesorului Andrei Roth, în care ştiinţa se adresează demnităţii şi conştiinţei umane.

Portret creionat din cuvinte: Tereza Mózes

martie 9th, 2009

Citisem două dintre cărţile Terezei Mózes: Decalog însângerat şi Evreii din Oradea. Am fixat data întâlnirii, în miezul lunii august 2005, când familia Mózes, stabilită în Israel de ceva vreme, revenea la Oradea pentru o scurtă vacanţă. Am sunat la poarta casei cochete din centrul Oradiei, cu o oarecare emoţie, având senzaţia că acest interviu avea să fie mai degrabă un examen. Din primul moment al întâlnirii m-a fascinat privirea de un albastru intens, ageră şi scrutătoare, dar şi ţinuta elegantă a gazdei noastre. Gheaţa s-a topit în aburul cafelei aromate cu care ne-a servit domnul Carol, plin de bunăvoinţă, deşi dădusem buzna cu toată aparatura într-un interior care ne-a tăiat răsuflarea, creând impresia unei biblioteci şi a unui muzeu etnografic, fără însă a pierde din atmosfera unei ambianţe locuite. Am început interviul răsfoind albumul de familie în care, printr-un miracol, s-au păstrat şi câteva fotografii din perioada antebelică. Cel mai mult m-a fascinat o poză a tinerei Tereza, purtând o blană de astrahan. Arăta ca o prinţesă deşi era doar o ucenică intr-ale croitoriei. Expresia ei blândă dar tenace, am regăsit-o pe chipul doamnei care începuse să-mi depene povestea vieţii ei.

Aspiraţii năruite şi umbra morţii

Copilăria petrecută la Şimleul Silvaniei i-a fost luminată de chipul bunicilor şi al învăţătorului de la şcoala evreiască, iar vâltoarea multicoloră a târgurilor săptămânale i-a inoculat pasiunea pentru costumele şi obiectele populare. Elevă fiind la Liceul Oltea Doamna nutrea dorinţa de a studia la universitate, însă declanşarea prigoanei antievreieşti, mai întâi sub administraţia românească şi mai apoi sub cea maghiară, au obligat-o să se orienteze către meseria de croitoreasă. Curând avea să se dovedească imposibilitatea de a-şi croi un drum în viaţă, nici în condiţiile celor mai modeste aspiraţii. După Diktatul de la Viena şi anexarea Ardealului de Nord de către Ungaria, soarta evreilor a devenit din ce în ce mai grea, iar în aprilie 1944, după ocuparea Ungariei de trupele germane, a început punerea în practică a soluţiei finale. Organizarea ghetoului a fost prima etapă.
Tereza Mózes ne-a condus în fostul ghetou, aflat la câteva străzi distanţă de centrul Oradiei, unde s-au păstrat aproape intacte câteva case (şi clădirea unei foste sinagogi), ca un memento al istoriei teribile. În luna mai a anului 1944, cei 30.000 de evrei orădeni, daţi afară din case şi spoliaţi de toate bunurile, au fost înghesuiţi într-un perimetru de câteva străzi, din apropierea fostei fabrici de bere Dreher, devenit loc de tortură şi umilinţă. Firea voluntară şi simţul practic au determinat-o pe Tereza Mózes să se facă să utilă, contribuind la organizarea vieţii cotidiene, în condiţiile în care 40 de persoane împărţeau o singură cameră, baia şi WC-ul (înfundat din prima zi), şi aveau la dispoziţie rezerve minime de hrană.
Curând ghetoul a început să fie golit stradă cu stradă, evreii fiind îmbarcaţi şi deportaţi. Într-o zi, încumetându-se să iasă din casă, Tereza a nimerit pe o stradă învecinată. Imaginea dezolantă a porţilor căscate, a boccelelor, rucsacurilor şi jucăriilor zăcând abandonate pe trotuar, au făcut-o să presimtă tragedia care o aştepta. Auschwitz, Riga Spilva, Kaiserwald, Stutthoff, Gutau au fost lagărele prin care a trecut Tereza Mózes. Peste tot a înfruntat spectrul cumplit al selecţiei, însă firea ei tenace, robusteţea şi norocul au ajutat-o să supravieţuiască.

O femeie realizată

Tinereţea, setea de viaţă şi cunoaştere, au ajutat-o pe Tereza Mózes, să depăşească durerea pierderii celor dragi şi trauma celor îndurate în lagăr. Şi-a reluat studiile dedicându-se etnografiei care o atrăsese încă din copilărie. Şi-a luat licenţa în istoria artei, etnografie şi limba franceză şi a obţinut doctoratul cu o teză despre portul popular din nord-vestul Transilvaniei. În calitate de etnolog, muzeograf şi critic de artă a elaborat peste o sută de studii de specialitate publicate în ţară şi străinătate şi mai multe volume monografice despre ceramica şi portul popular de pe valea Crişurilor. Dragostea pentru arta populară, competenţa şi rigoarea Terezei Mózes s-au pus în valoare şi în calitate de şefă a secţiei de Etnografie de la Muzeul Crişurilor din Oradea, la a cărei înfiinţare pusese umărul într-o perioadă când însăşi viaţa ei era în pericol, după un grav accident de maşină.
Tereza Mózes se numără printre rarele femei care au reuşit să îmbine împlinirea profesională cu armonia familială. Soţul ei, doctorul Carol Mózes, era o personalitate a medicinii orădene. A înfiinţat liceul sanitar din localitate, îndrumând generaţii de viitoare cadre medicale, a publicat cărţi de specialitate în medicină şi a fost şef de secţie la spitalul de boli infecţioase. Oraşul l-a răsplătit în 2003, conferindu-i titlul de Cetăţean de Onoare. În timpul vizitei ne-a arătat, cu amabilitate, biblioteca organizată de el şi albumele cu fotografiile de familiile care imortalizaseră clipele fericite din vacanţe, alături de cei doi copii. Mai târziu fiica Anna, de profesie urbanist, avea să se stabilească în Canada, iar fiul Gabriel, să devină chirurg în Israel. Fotografiile cu nepoţii aveau să umple alte albume dragi, în învelitori cu cusături populare. Tereza Mózes ne-a mărturisit că fără sprijinul de zi cu zi al soţului şi al copiilor, cariera ei nu s-ar fi putut desăvârşi.
Cele câteva ore de filmare au trecut în zbor; ne-am luat rămas bun cu promisiunea de a reveni, peste un an, pentru a realiza filmul portret al doctorului Carol Mózes. Din păcate, doctorul avea să se stingă din viaţă peste câteva luni.
Numele Terezei Mózes l-am regăsit într-o ştire de presă din vara anului trecut care relata că recunoscuta muzeografă şi etnografă donase Muzeului Crişurilor 700 de obiecte rare de ceramică şi 3000 de cărţi de specialitate, una dintre cele mai importante colecţii din ţară. Alte 5000 de cărţi au fost donate Bibliotecii Gheorghe Şincai.
Acest gest superb de devotament, faţă de instituţia pe care a înnobilat-o prin munca de o viaţă, s-a dovedit un cadru superb pentru portretul Terezei Mózes, pe care am încercat să-l creionez din cuvinte.

(articolul a fost publicat în Jurnalul Săptămânii)

Avertisment – becurile “economice” (cu vapori de mercur)

martie 9th, 2009

Acest tip de becuri a fost impus de UE ca inlocuitor al becurilor cu filament. S-a omis insa sa sa atraga atentia asupra pericolului pentru sanatate, foarte ridicat in cazul spargerii cand sunt in stare de functionare.

Avertismentul vinde de la Inspectia Chimica si Autoriatea energiei suedeze care precizeaza. In aceata spargerii in stare calda se degaja in incapere vapori de mercur, periculosi pentru ca pot fi inspirati si se raspandesc cu mult mai mare usurinta decat mercurul in stare lichida sau de amalgam.

Ce trebuie facut:

– aerisiti 20-30 minute cu usa INCHISA si cu parasirea incaperii.
– strangeti resturile folosind o bucatica de carton ca faras.
– stergeti suprafetele din apropiere cu o carpa umeda. NU folositi aspiratorul pentru ca sa nu raspanditi picaturle de mercur pe care apoi sa le respirati.
– puneti resturile becului si carpa folosita intr-un borcan cu capac. Marcati borcanul cu un text de avertisment si predati-l ca deseu toxic.

A se nota ca si in cazul spargerii lor in stare rece procedura este aceeasi, mai putin aerisirea.

In concluzie: varianta nepericuloasa, desi mai scumpa si care da o lumina prea directa (nu difuza), este becul cu diode.

DINTRE SUTE DE CATARGE

martie 9th, 2009

Asa cum scriam intr-o semnalare editoriala anterioara paginile noastre sunt deschise creatorilor consacrati sau nedebutati avand ca prim criteriu de selectie –talentul si calitatea materialelor primite.
Un volum de micro-poeme de contemplatie. intitulat Pseudo-aforisme (Editura Etape,2003) apartine poetei, actritei si criticului literar Ioana Blaga-Frunzescu.
Versurile definesc o derulare grava, caligrafie a trairilor existentiale, devin pretext pentru intrebari, nedumeriri ori transcedenta. Lirismul se ingemaneaza cu o incercare de explicitare filozofica, netradand poetul.
Autoarea se apropie de tonalitatea catrenelor lui Omar Khayam si ne incanta tocmai prin concentrarea rostirii in economia mijloacelor stilistice.
Reproduc cateva mostre in a releva un stil mai rar uzitat in prezent.Transpunerile in engleza ii apartin de asemenea Ioanei Blaga-Frunzescu :

1. LIBER ARBITRU
Fiecare are dreptul sa-si bata joc de viata.
De propria viata!

1. FREE –WILL
Each of us has the right to make a mess of his life.
Only of his own life!

2. LIBERTATE CU LANTURI LA PICIOARE
Viata e asa de putina,
Bolile – asa de multe,
Moartea – asa de curand…

2. FREEDOM WITH BOUND FEET
There’s so little of life,
So much of diseases,
So much rushing to death.

3. PLEDEZ: VINOVAT!
N-am fost dintre cei mai buni;
Am risipit darurile lui Dumnezeu.
Pedeapsa mea: viata.

3. I PLEAD: GUILTY!
I wasn’t among kind ones,
I’ve wasted the God’s gifts.
My sentence: life.

4. MONOLOG
Limitele pe care ni le impunem precum si cele care ne sunt impuse,
Falsifica notiunea de libertate si o degradeaza.

4. MONOLOGUE
The limits that we impose on ourselves
as well as those that are imposed on us
Mystify the meaning of freedom and degrades it.

Scriitoarea Ioana Blaga-Frunzescu lucreaza in prezent la un studiu critic si psihanalitic dedicat operei lui I.L.Caragiale dovedindu-se o interpretare personala, diferita de multe etichete, sabloane critice publicate anterior. Analiza operei caragialesti dispune de o cunoastere temeinica a valorii scenice din unghiul actorului. Lucrarea in sine pare si o provocare, o dezbatere indrazneata: IMAGINEA FEMEII IN EPOCA LUI I.L.CARAGIALE SI REFLECTAREA ACESTEIA IN TIPOLOGIA FEMININA A OPEREI SALE (teatru, proza)

(fragment)
X
X X

“Imaginea femeii din epoca lui Ion Luca Caragiale a avut un impact considerabil asupra întregirii viziunii acestui scriitor despre lumea urbană din teritoriile româneşti, despre tipologiile feminine, care i-au populat apoi opera. Nu este vorba de copierea imaginii societăţii româneşti din secolul XIX, ci de transfigurarea acesteia în operă, în teatrul şi în proza literară caragialiană. Asupra tipologiilor feminine din opera lui Ion Luca Caragiale vom zăbovi cu atenţie şi răbdare în capitolele dedicate acestora din cercetarea pe care o întreprindem. Pentru început, este necesară identificarea şi integrarea acestora într-un sistem, construct coerent, în scopul întreprinderii unei minuţioase cercetări literare, utilizând şi instrumentarul statisticii, dar şi al sociologiei. Este utilă evidenţierea şi corelarea tipologiilor feminine din scrierile lui Caragiale cu datele pe care le avem din documentele vremii, enunţate la începutul capitolului, despre femeile din diferite clase sociale aparţinînd cu precădere mediului urban românesc din secolul XIX. Este interesant de urmărit cum transfigurează Caragiale o lume în care femeia este umilită şi lipsită de drepturi, considerată – de un sistem legislativ şi în baza cutumelor vremii – o proprietate ( chiar dacă, uneori, e tratată ca o păpuşă obedientă, cuminte şi răsfăţată ! ) şi cum o trece prin mecanismele laboratorului său literar pentru a -i da diferite înfăţişări, reprezentări, măşti. în congruenţă cu propriul mental .
Mircea Braga supune atenţiei, prin prisma teoriei lui Jung despre arhetip, cu ale sale aspecte – pozitiv (persona) şi negativ (umbra), o abordare şi cercetare a operei lui Caragiale inedită, dar temeinic argumentată. Utilizând grila teoriei lui Jung, conform căreia orice arhetip are deopotrivă componentă pozitivă şi negativă, în studierea mentalităţii colective a poporului român în secolul al XIX- lea şi a modului cum se reflectă această realitate în scrierile lui Caragiale, criticul a surprins posibilitatea abordării acestei opere din perspectiva complementarităţii “personei” si “umbrei”: “[…] Caragiale însuşi era prins în anomalia unei duble condiţionări: pe de o parte, aparţinea, era produsul unei realităţi de care, pe de altă parte, se putea detaşa, situându-se aşadar într-un exterior de unde privirea sa acoperea obiectiv registrul convingerilor şi comportamentelor aberante ale interiorului.Din acel punct, […] lui Caragiale îi apărea persona momentului ca o caricatură, pentru ca, prin transparenţa ei, deci printr-un profil stabilit doar prin câteva tuşe, umbra să se ridice la suprafaţă, să-şi etaleze structurile de substrat, sub aura suverană a negativului.”26) Este una din nenumăratele perspective interesante şi utile de re-lectură (la care vom reveni în studiul nostru) şi de abordare critică a operei lui Caragiale (dacă ar fi să rememorăm, chiar la întâmplare, câteva dintre ele: biografică, sociologică, psihologică, tematică, genetică, stilistică, semiotică, ontologică, comparatistă, structuralistă, impresionistă …) – importantă în egală măsură şi care demonstrează, în ultimă instanţă, (asemeni tuturor celorlalte) potenţialul creativ şi regenerativ al acestei opere, precum şi impactul ei incontestabil asupra tuturor generaţiilor de receptori.
Caragiale a fost adesea considerat “eroul propriei literaturi, unde subiectul ştie că distanţa estetică este secretul suprem; după cum în omul Caragiale se regăsesc personajele sale, fiecare cu câte ceva […]”.27) Autorul , abordând o poză aproape flaubertiană, concentrează într-o replică aforistică plină de tâlc şi nelipsită de umor, esenţa scrisului său : “ Sunt fiul operelor mele al căror tată sunt”. De aceea, personajele lui nu sunt indistincte, ci au coordonate exponenţiale care conduc spre formularea de tipuri, aşa cum a şi stabilit, în al său tablou sinoptic, Pompiliu Constantinescu, pornind de la ideea individualizării personajului caragialian “ în cadrul tipizării lui”.28) Din lista tipurilor psihologice din scrierile lui Caragiale, stabilite cu acribie de Pompiliu Constantinescu, nu lipsesc tipurile personajelor feminine, asupra cărora ne vom concentra în mod deosebit în continuare. Deşi aparţin unor medii sociale urbane diferite: mahala, mică sau mare burghezie, tipurile feminine din comediile lui Caragiale fac parte, cu două explicabile excepţii( Efimiţa şi Safta), din categoria – cochetă şi adulterină, la o cercetare rapidă a tabloului sinoptic deja menţionat. Tot astfel, Efimiţa se înscrie în tipologia confidentului, iar Safta – în cea a servitorului. Pompiliu Constantinescu face precizarea că toate cele nouă categorii tipologice alcătuiesc genul uman al “ egoismului şi conformismului etic şi social”.29)
Pentru niciunul dintre cercetătorii teatrului şi prozei lui Caragiale nu există, în scrierile acestuia, tipul de feminitate – ingenuă. Mai mult decât atât, George Călinescu distinge, în “ Domina Bona”30), patru tipuri feminine situate în apropierea celuilalt pol: Zoe- acea “domina bona”, (şi) în sens peiorativ – damă bună, “ o femeie care este idolul bărbaţilor”, Veta- “redusă mintal şi lipsită de imaginaţie”, Ziţa – bovarică , dar mai degrabă – moftangioaică, iar Miţa Baston – o profesionistă a erotismului violent, mahalagioaică pur sânge.
Tipurile feminine din Năpasta, O soacră, monologul 1 Aprilie, monologul burlesc Modern, Începem, traducerea Roma Învinsă, Hatmanul Baltag şi 1oo de ani vor constitui obiectul acestei cercetări în capitolul VI.
Deplasându-ne atenţia dinspre teatru ( fără a neglija tipul femeii vindicative – Anca, din Năpasta) către proza literară a lui Caragiale, ne aflăm în faţa unei galerii tipologice de o amploare ( şi diversitate, în acelaşi timp) remarcabilă .
În proza fantastică ne întâlnim cu femeia vrăjitoare şi cu cea demonică, malefică. Ambele tipuri potenţează nebunia bărbatului – Mânjoala, baba din Calul dracului, Acriviţa din Kir Ianulea, Nina etc. De altfel, fantasticul se manifestă „ sub emblema feminităţii”31) în proza lui Caragiale.
Respectând cronologia publicării, în primul volum de proză, Trei novele (1892) sunt cinci tipuri de personaje feminine: nevasta „blajină”- preoteasa Sultana, Sura”balabusta”; nevasta cu „tact diplomatic”- cele două doamne Guvidi; tipul văduvei neastâmpărate -văduva din Păcat, femeia blestemată, cu destin tragic – Ileana şi mijlocitoarea – femeia „ din umbra gangului” din Păcat. Fiecare dintre aceste tipuri va deschide o serie lungă de personaje feminine cu caracteristici comune, evident, individualizate.
Următorul volum – Note şi schiţe ( 1892) completează tabloul tipologiilor feminine cu scandalagioaica isterică din Grand Hotel Victoria Română şi moftangioaica de provincie – soţia directorului din prefectură şi cea a decanului avocaţilor, din 25 de minute… .
Schiţe uşoare (1896), volumul care aduce în prim plan figura pedagogului de şcoală nouă ( Mariu Chicoş Rostogan), opune mahalagioaicelor – „madamele”( doamne din înalta societate, precum madame Ftiriadi).
Cu cele două volume apărute în 1897- Schiţe şi Notiţe şi fragmente literare- Caragiale introduce segmentul personajelor de basm (împărătese, fete de împărat, doici, slujnice de la curte, doamne de la curte etc.) descrise cu o savuroasă, uneori indulgentă ironie. Aceste personaje au acelaşi regim tipologic cu al celorlalte din scrierile lui Caragiale. Astfel, împărăteasa din Poveste e tot o nevastă descurcăreaţă, o femeie care ştie să-şi impună voinţa „cu tact diplomatic”.Ileana , fata adoptată de împărăteasă, aduce tipul de personaj feminin inefabil, gingaş şi fragil, extrem de rar întâlnit în opera lui Caragiale, mai ales într-o descriere lipsită de accente ironice.Acest tip de personaj dezvăluie, în tuşe de reală sensibilitate, nevoia scriitorului de contrapunct în panoplia personajelor feminine: „ca un luceafăr scânteietor şi vesel în faţa unui drumeţ ostenit”.32)
În Momente (1901) reapare tipul soţiei infidele, se reînnoadă, astfel, firul personajelor din comediile lui Caragiale (nevasta din Cănuţă, om sucit), dar apare cel al victimei nevinovate („chivuţa” din Două loturi), al damei colportoare ( dama din societate, care intră în circuitul bârfei – Reportaj), tipul şantajistei disperate (D-ra Porţia Popescu din Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii), al moftangioaicei de capitală (De închiriat, Proces- verbal),al mamiţicii preocupate de buna educaţie a progeniturii ( Dl.Goe, Vizită, Lanţul slăbiciunilor ). Tot în acest volum facem cunoştinţă cu un tip de personaj feminin aparte în opera lui Caragiale, cu valoare de simbol, de inserţie mitică în ethosul contemporan – Coana Lucsiţa, întrupare a lăcomiei şi a foamei pantagruelice- asupra căruia vom reveni în cercetarea noastră. Five o`clock deschide grupajul de momente ce au în prim plan moftangioaicele din lumea mare, în care „damele sunt dificile, pretenţioase, capriţioase” 33) – madame Esmeralde Piscopesco, Miţa Protopopescu, Athenais Gregoraschko, Madam Buzdrogovici etc.
După publicarea broşurii Mitică, în 1902, Caragiale mai scoate de sub tipar, în volum, abia în 1910 – Schiţe Nouă. În panoplia tipologică feminină deja constituită se adaugă personaje precum Graziella, soţia lui Mitică, din Ţal!… – „o intelectuală”, o femeie cultivată, educată, emancipată, care, după ce are o sumedenie de invitaţi la „un prânz împărătesc”, îi invită să asiste la „lectura studiului cel nou: Femeia în istoria şi în poezia poporană a românilor, în trecut şi prezent şi-n viitor”.34) Acest tip de personaj primeşte repede „ întăriri”, în următoarea schiţă – O Conferenţă – şi anume: madam Parigoridi, madam Trahanache şi, în general, damele din comitetul SPMDR ( Societatea protectoare a Muzelor Daco-Romane). Se cuvine menţionată prezenţa unui personaj feminin cu valoare de simbol în opera lui Caragiale, pe lângă cel deja binecunoscut al Lucsiţei, şi anume – sora geamănă a lui Ion din bucata cu acelaşi titlu, Ion. Personajul are o dublă valenţă – minciuna şi superficialitatea, în funcţie de termenii în care se constituie sau interpretăm parabola conţinută în text, nefiind văduvit (prin aceasta) de amprenta vreunei tipologii.
Din cele peste două sute de texte literare publicate de Caragiale în periodice, majoritatea dezvoltă şi îmbogăţesc tipologia feminină din teatrul, schiţele, momentele, poveştile, povestirile, basmele şi nuvelele sale apărute în volume. Apare (ca noutate) personajul feminin – receptor al scrierilor, personaj căruia Caragiale nu ezită să i se adreseze în nenumărate ocazii ( scrieri), luându-l ca martor ( prin intermedierea propusă chiar de scriitor ) al unor savuroase istorisiri, interlocutor agreabil sau ironizat sau chiar oaspete în laboratorul său de creaţie. Astfel, în Cronică fantastică, scriiitorul se autoproclamă ghid în cetatea fantastică imaginată, Tâmpitopole, adresând unei doamne, reprezentantă simbolică a cititoarelor, invitaţia inedită de a intra în jocul şi spaţiul imaginat de scriitor, devenind co-părtaşă ( împreună cu soţul ei ) la instaurarea ficţiunii (de notat că acest demers atestă convingerea scriitorului că şi oaspetele său feminin îi înţelege şi îi acceptă jocul): ” Cred, acum, doamnă, că sunteţi ca şi mine de părere, după atâta umblet şi fatigă, să intrăm în acest elegant stabiliment public. Vom lua ceaiul şi vom fuma opiul…”35) Doamnele, alături de domnii lor, mai sunt părtaşe la întâmplările, pe cât de savuroase, pe atât de neverosimile, din Cronica fantazistă, dar şi martorii –spectatori imaginari ai unui spectacol de revistă în care scriitorul are prilejul să introducă un alt tip de personaj feminin- artista ( „ domnişoara Rosa Schweinereien, membru feminin de clasa întâia din personalul artistic de la cutare cafe – chantant”).36) În majoritatea cronicilor din perioada de început a publicisticii literare, Caragiale apelează la acest tip de personaj feminin, martor al instaurării ficţiuniii şi interlocutor, deopotrivă. Scrierile publicate în periodice, între 1874 şi 1877, fie abundă în personaje feminine, cu predilecţie personaje colective ( cocoane din mahala, o mulţime însemnată de dame din Bucureşti, o sumă de cocoane, toate femeile, damele, copile etc.), fie sunt construite pe formula de manifest sau calendar de evenimente, ştiri parodiate sau comentate şi nu au personaje feminine.
În Lache şi Mache, criza, dizarmonia între cei doi prieteni apare datorită „persoanei”, „imprudentei” – personajul feminin absent ( care aparţine marii familii de cochete infidele din scrierile lui Caragiale).
La limita halucinaţiei se situează portretul Domnişoarei Salsafette din Sistema doctorului Catran şi a profesorului Pană, o reuşită şi inedită traducere „prescurtată” după Baudelaire a unei povestiri de E.A.Poe: ”o femeie tânără şi foarte fromoasă cânta la clavir o arie de Bellini.Când intrarăm, se opri şi mă privi cu cea mai gingaşă curtenie. Vorbea încet, şi în toate mişcările ei se vedea mare oboseală. Mi se păru că văz trăsuri de mâhnire pe faţă-i, a cărei gălbeneală peste măsură, după mine unul, nu o făcea tocmai neplăcută. Era cernită de sus până jos, şi-mi deşteptă în inimă un simţământ, amestec de respect, de interes şi de mirare.[…] Luam seama bine la tot ce-mi ieşea din gură de faţă cu tânăra cernită, fiindcă nu eram sigur dacă îşi are ori nu mintea întreagă; şi în adevăr, ochii ei aveau o strălucire neliniştită care mă cam făcea să crez că nu.[…] Îmi răspundea la toate ca o femeie în toată firea şi chiar vorbele şi ideile ei se vedeau pornite dintr-o minte sănătoasă.[…] Dedei cu ochii de tânăra persoană căreia mă înfăţişase d. Maillard când sosisem, însă mare-mi fu mirarea când o văzui înfundată într-o rochie cu fioncuri, cu tocurile de o şchioapă la pantofi, cum se purta odinioară, şi cu un bonet în cap cu mult prea mare pentru dânsa, ceea ce-i micşora chipul aşa, că te făcea să râzi. Când o văzusem întâia oară, era de sus pînă jos în negru, şi-i şedea minunat de bine.[…] .” 37) Într-o descriere atât de pătrunzătoare, minuţioasă şi cuceritoare ca aceasta se derulează, halucinant şi fascinant deopotrivă, sub ochii cititorului, etape ale cumplitei boli a pierderii minţii…Traducerea lui Caragiale se dovedeşte iarăşi a fi mai degrabă o interpretare originală, un alt text, cu o bogăţie semantică de necontestat.
Din 1893, de la apariţia Moftului român, Caragiale dă un anume sens acestui cuvânt – moft, întreprinzând, în acest sens, un „studiu de mitologie populară”38), o savuroasă parodie a unei prelegeri erudite, o alegorie şi, în acelaşi timp, un rezumat al unei mitologii atipice: „ pentru un moft Adam a fost înduplecat să mănânce din mărul Evei ”39), „ printr-un moft s-a dărâmat Troia”40), „ moftul este un demon cu trei capete oribile: Minciuna, Bârfirea şi Zavistia”41), a fost alăptat de „ Hârtia”, doică i-a fost „ Presa”, s-a însurat cu „ Opinia”[…] etc. Chiar în pseudo-parcursul mitologic, moftul descinde printre oameni dintr-un spaţiu alegoric al umbrei, al negativului, în care ponderea o au personajele simbolice feminine – Minciuna, Secătura, Bârfirea, Zevzechia.
Tot în 1893 îi apare lui Caragiale, în Lumea ilustrată, Poveste de contrabandă, cu un personaj feminin excepţional, realizat în puţine tuşe – „contrabandista” păcălită, în persoana unei tinere doamne care a încercat fără succes să treacă, din Belgia în Franţa, cusute în căptuşeala rochiei, dantele…Reacţiile sale sincere şi demne, când se dă de gol în faţa unui călător că are dantele ascunse în haine, când se vede denunţată de acesta autorităţilor vamale, când acesta o caută apoi acasă ca să îi explice faptul că el este cu adevărat contrabandist şi îi răscumpără marfa confiscată în tren, toate aceste reacţii dovedesc un caracter puternic al unui om ( femeie!) care ştie să privească şi cu umor situaţiile delicate ale vieţii şi care îşi asumă tot felul de riscuri pentru un ulterior confort. Acest personaj feminin face dovada curajului de a supravieţui în jungla urbană, dincolo de orice reguli şi principii, deci dincolo de orice comentariu despre onestitate, morală etc. E o femeie care se comportă bărbăteşte şi transformă un eşec, o situaţie umilitoare, într-un câştig, în hohote de râs: ” Doamna a râs din toată inima şi, dacă a râs, se-nţelege a primit şi darurile şi scuzele cinstitului negustor.”42) Este şi ea, în felul ei, o Zoe.
În numărul 3 al Moftului român din 1893, scriitorul răspunde unei doamne/domnişoare care l-ar fi apostrofat ( în scris) că nu trebuia să scrie o asemenea revistă de „ bas-etage”, cum e Moftul, după ce şi-a dat dreapta măsură a talentului său literar în Noaptea furtunoasă, O făclie de Paşti etc…Textul ( O lămurire) merită redat în întregime pentru mesajul pe care îl are de transmis scriitorul, fără rezerve şi cu duritate ironică şi frustă, femeilor, în general, celor care îi comentează şi îi clasifică valoric scrierile,în special. E vorba de orgoliu masculin, de acea doză, recunoscută şi dovedită prin nenumărate texte, de misoginism şi de vanitate a scriitorului, a celui care îşi cunoaşte laboratorul secret al creaţiei şi îşi valorizează în mod subiectiv operele literare, ca părţi ale unui întreg. E vorba şi de palierul valoric pe care situează Caragiale opinia femeilor ( chiar pe a acelor femei cu ambiţii literare sau critice) şi se pare că de abia acesta e de bas-etage , din păcate (!?). Dar, să ne amintim atmosfera secolului XIX din Ţara Românească în această privinţă ( pe care am descris-o la începutul capitolului), condiţia femeii şi cutumele societăţii româneşti cu privire la acest subiect şi atunci lucrurile se pot clarifica oarecum. Atunci când vorbim de un spirit atât de complex ca al lui Caragiale ne-am fi aşteptat la mai multă indulgenţă, dacă nu chiar înţelegere, dar şi amprenta profund masculină a firii sale, temperamentul său vulcanic trebuie luate în considerare în comentarea unei astfel de reacţii, sub dubla pecete – „scriitorul” şi „bărbatul” Caragiale. Textul e ironic, dur, nedrept de dur uneori, dar savuros (sublinierile ne aparţin): „ Primim ( de la o damă desigur, scriptura şi felul de a judeca nu mai pot lăsa nici o îndoială) nişte aspre critice asupra unor articole, şi totodată şi laude pentru altele. Doamna sau domnişoara – căci asta nu o putem şti la sigur, asta e cum se simte dumneaei- se vede că pe de o parte e mulţumită de unele dintre glumele „ Moftului român”, iar pe de altă foarte supărată pe modul nostru de a vedea lucrurile. N-avem alt ce răspunde decât că cu de toate nu se poate, că oricare lucrare omenească este totdeauna sortită a nu fi perfectă, deşi nu imperfectibilă. Dama îşi însoţeşte criticele cu această măgulitoare întrebare: „Nu-i păcat ca autorul Nopţii furtunoase, Făcliei de Paşti şcl. să publice asemenea gazetă de bas-etage?” Răspundem: O fi! însă autorul în cestiune s-a socotit că, pe potriva puterilor sale intelectuale şi pe potriva cererii, a oferit destule mofturi până acuma onor. public.” Ia să dau la lumină şi ceva serios!” şi-a zis el, şi a scos „ Moftul român”, care, slavă Domnului!, până acuma vedem că merge binişor, n-avem de ce ne plânge! Şi mai la urmă, ce să mai vorbim una şi alta! Nu poate cineva mulţumi pe toţi bărbaţii, darmite pe toate damele!”43)
Textul e emblematic pentru recunoaşterea implicită, subînţeleasă, din partea scriitorului, a profundei respingeri a participării, sub orice aspect şi la orice nivel, a femeii la viaţa culturală, literară a vremii.Scriitorul pare că, dacă nu ar fi iritat de atitudinea doamnei – cititoare, nici nu ar lua în serios asemenea atitudini. Scrisoarea ( imaginară sau nu) e un pretext utilizat de Caragiale pentru a sublinia calitatea revistei „ Moftul român” şi de a-i face reclamă în rândul cititorilor. Până la urmă, O lămurire exploatează la maximum un posibil dezavantaj în politica de distribuire, de vânzare a revistei ( datorită atitudinii critice la adresa unor articole din revista considerată de o cititoare – de bas-etage) convertindu-l, cu măiestrie literară, într-un succes de vânzare („ să dau la lumină şi ceva serios!” sau „a scos Moftul Român, care, slavă Domnului!, până acuma vedem că merge binişor”), aplicând o foarte bună strategie de „management şi marketing cultural”, prin care, în limbajul de specialitate actual, s-ar transmite un eventual mesaj de tipul: Dacă alţii spun că e o glumă, eu vă garantez că e ceva serios, care merită în continuare citit şi nu mai luaţi în seamă frazele defăimătoare, dar agramate şi lipsite de logică, ale unei dame care nu înţelege „ că cu de toate nu se poate”. Nu putem să nu ne întrebăm care ar fi fost răspunsul scriitorului la o depeşă critică semnată de un bărbat ? Probabil am fi fost văduviţi de O lămurire şi de schiţa de portret a damei intelectuale, tip de personaj întâlnit în câteva din scrierile lui Caragiale. Dincolo de faptul, dovedit încă o dată, dacă mai era nevoie, că, pentru Caragiale, femeia avea un loc recunoscut în viaţa personală intimă şi în opera sa, dar nu şi în tumultul vieţii culturale, dincolo de subiectul facil, dincolo de maliţiozităţile, uneori de o explicabilă gratuitate, din răspunsul scriitorului, textul este spumos, savuros, scris cu umor, fără indulgenţă, din vârful peniţei (având, pe alocuri, stil de anecdotă, de banc bun) şi demonstrează harul literar incontestabil, migala, atenţia şi alte atribute esenţiale ale poeticii lui Caragiale, aspecte care ne interesează cu precădere în această cercetare.
În numărul 5 al Moftului român din 1893, Caragiale publică, sub titlul Moftangioaica, un text pe care îl reia în a doua serie a revistei (1901), cu titlul Rromânca. Proza este magistrală, ca formă şi conţinut.Este o bijuterie literară, în care abia se întrevăd intervenţiile instrumentarului din laboratorul de creaţie al scriitorului asupra „ materialului de lucru”. Aproape că am putea spune că autorul a lăsat liber subiectul scrierii sale, să se manifeste şi să poată fi observat nestingherit, indicându-i (cu grijă) doar punctul terminus, ca într-un insectar ( fie-mi scuzată expresia) sau într-un clasor cu timbre, oricum într-o colecţie constituită premeditat, cu răbdare, umor şi indulgenţă, din dorinţa de a o împărtăşi şi altora ( nu din egoism, orgoliu şi frustrare, ca în cazul personajului lui Fowles). Tipologic, rromânca se constituie în etalonul literar al moftangioaicei, impunând acest tip de personaj în literatura română. Vom reveni asupra acestui tip de personaj în capitolul consacrat studiului tipologiei feminine din proza literară a lui Caragiale.
În Savantul, publicată anterior cu titlul Moftangiul în ştiinţă, Caragiale mai introduce un tip de personaj feminin – cocheta bătrână, care se teme să nu se afle „ în sfârşit că are dinţi falşi şi păr prepus”.44)
În paginile Moftului român, Caragiale a publicat şi un roman modern, cum l-a subintitulat, roman rămas neterminat, în care un loc central ocupă un personaj feminin, de o candoare deosebită – Smărăndiţa. De altfel, acesta e şi titlul romanului- Smărăndiţa. Fragmentul de roman publicat abundă în personaje feminine, deseori cu trimitere la lumea basmului sau a snoavei populare, dar şi la mediul artistic citadin (mama Ilinca, Zâna zorilor, fata împăratului, cosânzene bălaie, fetele, nevestele, vădanele, Avestiţa, marea logofeteasă Marghioliţa Sorescu, străinele, baletistele, femei pierdute, o femeie du monde, artiste ş.m.a.).
În Istoria mutului, scriitorul şarjează genial aşa- zisa cuminţenie morală şi abstinenţă sexuală a maicilor, introducând personaje din mediul mănăstirilor, al lăcaşurilor sfinte: călugăriţe, femei închinate, sfinte maici, Maica Stariţă.
Numărul 2 al Epocii literare din 1896 găzduieşte o proză deosebit de interesantă sub aspectul formei şi al temei propuse – Scrisorile unui egoist. Este un text modern, neterminat, în care autorul descrie mai multe posibile căi prin care ar fi putut ajunge în posesia unor scrisori, propunând, în preambul, un joc cititorului curios…Este o modalitate prin care se şi distanţează, delimitează chiar, de conţinutul scrisorilor, pe care îl devoalează prin publicare. În scrisori, personajele feminine gravitează în jurul nepotului egoistului – nenumărate soţii, Mariana, doamna Z …
În schiţa Poetul Vlahuţă, Caragiale nu ezită să îşi reitereze, ironic, opiniile despre caracterul femeilor „de pe la noi”: „ […] cititorul să nu uite că povestea nu se petrece la noi, unde domnişoarele sunt prea cuminţi ca să fie entuziaste, prea culte ca să aibă admiraţie pentru literatură […]”.45) Dar, poate cea mai meschină figură feminină din proza lui Caragiale este Aglaia Cuţopolu, fostă Popescu, din schiţa O blană rară: „ cea mai splendidă, cea mai infatigabilă dintre elegantele bucureştene ! E o arătare ca din poveşti…O rochie de catifea vânătă-deschis ca opalul…Pe cap, pe umeri, pe gât, pe braţe, în degete, în urechi, o avere, o avere întreagă în pietre scumpe.”46) După o adolescenţă furtunoasă, în care, accidental a rămas însărcinată, apoi a născut, iar copilul a rămas în grija surorii ei, Aglaia s-a descurcat şi s-a cuminţit, căsătorindu-se cu Cuţopolu, un influent om politic, deosebit de bogat. Copilul Aglaiei, crescut în mare secret de sora ei – Lucreţia şi de tatăl acestuia- căpitanul Mişu, cândva o iubire cu năbădăi a actualei doamne Cuţopolu, nu este, pentru aceasta din urmă, decât subiect de conversaţie protocolară, fugară şi rară, cu sora ei. Copilul este aspectul ruşinos al vieţii ei, în concepţia Aglaiei, trecutul secret şi mizerabil. De aceea, la balul la care merge, întâlnindu-se cu sora sa şi cu Mişu, care se ocupă de protocol, află cu totul întâmplător ca s-a îmbolnăvit rău copilul şi, la aflarea veştii, remarcă cinic : „Dacă nu-l îngrijiţi!”.47) Mişu, disperat că nu îi ajută cu bani să salveze copilul…şi având în mâini chiar blana superbă de vulpe, exemplar unic în Bucureşti, pe care Aglaia i-a lăsat-o, ca unui garderobier, la intrarea în sala de bal, o face dispărută. La plecare, Aglaia nu-şi găseşte blana, iar Mişu nu e nici el de găsit. Când acesta reapare, palid şi urlând de durere „ Copilul! Îmi moare copilul!”, aceasta îi răspunde sec:” Bine, bine, copilul,[…] dar blana? Unde e blana?”.48) Finalul schiţei e magistral: „ Copilul s-a făcut, din norocire, bine, dar, din nenorocire, blana nu s-a mai găsit ! A! Ce mediu social!”.49) Vom reveni asupra acestui tip de personaj feminin în capitolele următoare.
Între 1898 şi 1899 îi apare lui Caragiale – În vreme de război, în numerele 21, 22, 23, 24, apoi în nr.3 din Gazeta săteanului. Personajele feminine, apariţii meteorice în acest text, atrag atenţia prin conturul cenuşiu în care sunt creionate, indiferent de vârstă. Fie că e vorba de bătrâna mamă a lui Stavrache, de o babă care locuia la arendaşul din Dărmăneşti, de nevasta negustorului sau de fetiţa rebegită, trimisă de părinţi după gaz şi ţuică – aceste personaje, fulgurante apariţii în succesiune, nu sunt construite cu acribie, ci, mai degrabă, schiţate din două sau trei tuşe – ca elemente ale unui ansamblu, ca viziuni care contribuie la amplificarea nebuniei lui Stavrache. O asemenea apariţie în economia textului, cu multiple semnificaţii, este personajul bătrânei, mama lui Stavrache şi a popii Iancu : ”după ce zăcuse de inimă rea vreo câteva săptămâni, murise dimineaţa…” 50). Moartea ei, data morţii ei, este pomenită şi reiterată ulterior, cu valoare de simbol şi de semn mistic, ca reper temporal al declanşării întregului calvar sufletesc pătimit de Stavrache, al ruperii treptate a acestuia de planul realităţii sale imediate: „ se întorcea de la parastasul de nouă zile al maică-sii”, poştaşul îi dă o scrisoare de la Turnu –Măgurele, cu veşti de la fratele său: ”cu data din ajunul morţii bătrânei”.51) Încep, apoi, viziunile – fratele (despre care a aflat dintr-o altă scrisoare a camarazilor de pe front că ar fi murit) îi apare în vise până când planul real al ficţiunii se întretaie cu planul ficţional în asemenea măsură încât unele apariţii (precum cea a fetiţei rebegite de frig care vine să ceară pentru acasă ţuică şi gaz) nu mai pot fi cu precizie abordate ca aparţinând planului realităţii din ficţiune – de grad 0 sau vreunui plan ficţional total al ficţiunii înseşi (dacă am extinde şi la proză abordarea critică a operei dramatice a lui Caragiale propusă de M.Tomuş, care porneşte de la ipoteza conform căreia construcţia scrierilor lui Caragiale are la bază „ principiul existenţei şi manifestării mai multor nivele de realitate/ficţiune”, adică „ anumite planuri de ficţiune reprezintă ficţiunea ca atare, pe când altele reprezintă, aşa cum pot, realitatea”52), delimitând o realitate a ficţiunii – de grad 0, o realitate a ficţiunii de grad I, o altă realitatea a ficţiunii de grad II şi planul ficţiunii totale). Indiferent din ce perspectivă am aborda opera literară a lui Caragiale, măiestria şi rigoarea creatorului de lumi ficţionale în stăpânirea perfectă a textului şi luarea absolută a acestuia din urmă în posesie de scriitor vor fi repere sigure, nemodificate. Revenind la intersectarea (uneori, chiar contopirea) planurilor ficţionale din proza În vreme de război, rememorarea personajului copilei îngheţate de frig care intră în hanul lui Stavrache este edificatoare în acest context, ca argument : „ vântul de-afară duhneşte pe uşă aruncând înăuntru o fetiţă foarte rebegită. Copila d-abia poate vorbi; fălcile i sunt înţepenite de frig, deşi, pe potrivă de copil sărac, e destul de bine îmbrăcată : are peste cămăşuţă minteanul lui tată-său; pe picioarele goale nişte cizmuliţe vechi ale mă-sii, şi pe cap un testemel.[…]- M-a trimes maica, să-i dai de un ban gaz, şi taica, de doi bani ţuică. Şi fata scoate de sub mintean cu băgare de seamă două clondire. – Da`…zice să nu mai pui gaz în a de ţuică şi ţuică-n a de gaz, ca alaltăieri, că iar mă bate…şi….să măsori bine…[…] Fetiţa, apropiindu-se de d. Stavrache, care-i toarnă ţuică, rămâne cu ochii pe un covrig stingher, uitat pe tarabă. Hangiul s-apleacă sub tarabă să ridice tinicheaua cu gaz; în clipa aceea, fetiţa întinde mâna, ia covrigul şi dă să-l vâre iute sub mintean; dar d. Stavrache se ridică. O fi tras cu coada ochiului, ori ştia că fusese un covrig pe tarabă şi acu pierise? – că, fără vorbă, lip! O palmă peste fălcuţa-ngheţată : – Lasă covrigul jos, hoaţo!…De mici vă-nvăţaţi la furat, fire-aţi ai dracului! Fata a lăsat covrigul şi a pus mâna la fălcuţa-ncălzită. Apoi, a luat cuminte sticlele, le-a ascuns sub mintean şi a pornit afundându-se în negura nopţii viscoloase…”.53) Vom aprofunda, în capitolele următoare, studiul şi încadrarea tipologică a acestor pesonaje.
Schiţe ca Slăbiciune, Zgomot, Despre cometă (prelegere populară), Scrisorile anonime, Cum devine cineva revoluţionar şi om politic…?, La Paşti abundă în personaje feminine de tipul moftangioaicei, indiferent de apartenenţa la vreo categorie socială.
În Dărâmarea bisericii Vărzaru, publicată în 1900 în Universul, Caragiale dă, în câteva fraze, imaginea deteriorării avansate a mentalităţii populaţiei locuitoare în preajma unei biserici- monument istoric din Târgovişte. Nu localizarea metehnei colective interesează, în acest caz, ci exmplificarea în sine ( oamenii aruncau gunoiul în biserica în ruină, transformând-o, treptat, în groapă de gunoi şi focar de infecţie pentru întreaga comunitate), cu toată amărăciunea scriitorului, atent la „măruntele” chestiuni din viaţa de zi cu zi a neamului nostru: „ pe pardoseala ei [ a bisericii n.n.], sub care zăceau osăminte de viteji jupâni şi strălucite jupâniţe, se prăseau acuma, pe mormane de putrejuni dospite-n umbră, tot soiul de muşte şi fel de fel de gângănii infecte”.54) Acest fragment ni se pare a fi una dintre cele mai concise şi elocvente caracterizări ( prin ricoşeu, indirectă) a habitudinilor unui popor european din secol XX rămas, în mentalitate, cu câteva veacuri în urmă ( autorul nu precizează până când… şi nu ne hazardăm nici noi …). Acest peisaj urban al deprinderilor de zi cu zi (care, nefiind „ marile chestiuni interne şi internaţionale”55), caracterizează un grup de oameni,o categorie socială sau un popor) atrage atenţia scriitorului şi explică atitudinea acestuia faţă de asemenea populaţie – exprimată frecvent şi plastic în scrierile sale, dar şi în viaţă. Şi în acest fel devine clar şi explicabil de ce tipul feminin ( pentru că numai acesta e obiectul studiului nostru) predominant în scrierile lui Caragiale este acela de moftangioaică, cu toată gama de trăsături – cochetă(!) superficială şi adulterină, mincinoasă, capricioasă, învârtită, needucată (dar, cu pretenţii), lacomă în toate sensurile, snoabă, intrigantă ş.a.m.d. Doar atât şi tot ar fi suficient cât să argumenteze, dar şi să determine şi chiar să credibilizeze o atitudine maliţioasă, de respingere şi, după caz, misogină ( a autorului, a cititorului, a unei importante părţi din masa personajelor masculine). Nu ne vom mărgini doar la studierea acestui aspect al abordării tipologiei feminine în opera lui Caragiale pentru că ar fi restrictiv, univoc, limitativ şi incomplet pentru cercetarea noastră, dar vom ţine cont de el, considerându-l viabil. Tipul feminin inefabil din [ Dărâmarea bisericii Vărzaru] este al evocatelor „ strălucite jupâniţe”56), acum oseminte în bietele neîngrijite morminte. Poate fi şi o formă de cinism, dar mai degrabă e delimitarea ( atribut exclusiv al autorului) celor două tipuri feminine care aparţin aceluiaşi areal, dar unor contexte istorice diferite. Aşadar, un tip feminin este evocat ( al strălucitelor jupâniţe ), iar celălalt este indus şi subînţeles, deopotrivă ( al moftangioaicei ).
Parcurgerea, în ordinea cronologică a publicării în periodice, a scrierilor literare ale lui Caragiale se dovedeşte a fi şi o călătorie într-un univers în care multe personaje feminine sunt variaţiuni ale tipului moftangioaicei, fie ea – tânără graţioasă, femeie răscoaptă, copilă destul de coaptă, babă ( sau bătrână), copilă, fetiţă, nepoată, surioară, verişoară, soacră, menajeră, slujnică, telegrafistă, bucătăreasă, guvernantă, artistă, primadonă, tânără uşuratecă, literată, profesoară, prezidentă a vreunui consiliu sau a unei asociaţii, călugăriţă, doftoroaie, rentieră, nevastă de demnitar, de agent diplomatic, de funcţionar, de grec sau de român, de tânăr sau de moşneag, divorţată sau domnişoară bătrână, văduvă, amică, prietină, iubită, amantă, mătuşă, naşă, mamiţă ( sau mamă, mumă), mamiţică, mam`mare, madame (sau madam), damă, cucoană, cuconiţă, doamnă, domnişoară, mamazel, duduie, lele, mahalagioaică, chivuţă, jupâneasă, dobitoacă, nenorocită victimă, leneşa satului, nobilă doamnă sau stăpâna casei etc. În tabla de materii a textului Moşii, apărut în numărul 8 al Moftului român din 1901, avem o perfectă ilustrare prin enumerare a tipologiei feminine din schiţele şi momentele lui Caragiale: ” mahalagioaice […] bone-doici […] nepoate-mătuşi-ţaţe […] văduve […] dame […] târgoveţe […] ţărance […] mame prăpădite […].” 57)
În scrierile publicate postum – Poveste, Mare excursiune română prin judeţul Neamţ, Repertoriu de nume proprii, Dă-dămult… mai dă-dămult, Ultime cugetări – se remarcă predispoziţia lui Caragiale spre basm ( prezentă şi în ultimele texte literare publicate de acesta), cu o tipologie feminină caracteristică acestui gen literar, pe care o vom urmări îndeaproape în capitolul dedicat tipologiei mitice şi mitologice din proza fantastică a lui Caragiale, din poveştile, povestirile şi basmele sale, precum şi din unele schiţe cu inserţii tematice religioase şi de mitologie populară.
„Bucata literară”58), cum o numeşte Şerban Cioculescu, Din carnetul unui vechi sufleor 59), reconstituie atmosfera din culisele teatrelor bucureştene ale vremii lui Caragiale şi, deşi considerată la graniţa dintre text autobiografic şi ficţiune ( de aceea o tratăm aici), ne oferă posibilitatea de a urmări tipul artistei, o categorie aparte în universul literar caragialian. Nu mai puţin de şapte artiste ne sunt descrise în filele carnetului de sufleor, fie că sunt actriţe de teatru, primadone de operă, cântăreţe de cafenea sau artiste de circ. Alte personaje feminine gravitează în jurul acestor artiste – slujnici, spectatoare etc. Tipul actriţei este foarte bine surprins în patru variante – Raluca Stavreasca şi Mariţa „Blonda” în Nenorocirea unei regine, tânăra şi zvelta Tudoriţa Pătraşcu din Ruşine şi „ M-lle Gangon, o femeie aproape genială” – actriţă într-o „ trupă franceză de operete mici”60) din Chestie personală. Tipul artistei este completat de primadona de operă italiană – „apilpisita”61) Bianchi din Quiproquo. În Exces de zel, imaginea exotică a cântăreţei de cafenea care, la reprezentaţia de deschidere a unei grădini cu cafenea şi program de divertisment trezeşte indignarea publicului pudic – „ negustori chiaburi cu nevestele, cu fete mari, cu copii…”62) prin apariţia sa pe scenă şi prin programul prezenta, se poate situa în panoplia danasatoarelor de cafenea, de cabaret, gen Rosa Schweinereien din Zig Zag. În Bonbon avem o imagine foarte minuţios redată a unei superbe artiste de circ – domnişoara Henriette – şi a calului ei, femeie care aprinde fantezia unui tânăr telegrafist, spectator permanent la circ. Este interesant de urmărit procedeul descrierii celor doi – artista şi calul ei – prin care scriitorul a ales să şarjeze subtil: ” Luceafărul circului era domnişoara Henriette, fiica directorului: frumoasă de basmu. Înaltă, subţire şi mlădioasă ca o nuia de răchită; talia nu-i trecea printr-un inel, ce-i drept, dar o puteai cuprinde desigur într-un covrig cu susan; trăsuri fine; pieliţa trandafirie; părul negru şi creţ; ochii verzi deschişi- ce raze umede aruncau acei ochi!- gura ca o cireaşă coaptă; dinţii mărunţi, cei de sus cu strungăreaţă la mijloc…Alte signalmente n-are…ba da : în bărbie o gropiţă şi când râdea alte două în obraji.”63) Iar calul – o mândreţe şi el: „ Fata avea un armăsar adevărat arăbesc, favorit al ei, tânăr de trei- patru ani, alb tot ca laptele, părul lucios ca sideful, coama şi coada ca nişte fuioare de borangic în unde, urechile străvezii şi rumene, nările roşii şi ochii aprinşi ca doi cărbuni…Alte signalmente n-are…ba da : era pintenog la trei picioare cu câte o pată neagră. Cum era fata era şi Bonbon – aşa-l chema.”64) Şi apoi, descrierea pare să continue la nesfârşit, cu numărul de circ al celor doi, cu atmosfera eclatantă din sală etc., culminând, în stilul lui Caragiale, cu păţania din culise a telegrafistului îndrăgostit, care nu are noroc la nurii Henriettei… Aceste variate figuri feminine cuprinse în tipul artistei, aceste individualizări, furnizează material amplu pentru cercetarea operei lui Caragiale.
Secolul al XIX-lea a adus, în teritoriile româneşti, un suflu nou, al schimbării relaţiilor sociale şi a conturat imaginea femeii care lupotă pentru recunoaşterea drepturilor sale sociale, economice, politice, pentru recunoalterea statutului său de fiinţă umană cu drepturi egale cu bărbatul în societate.Această imagine a fost transfigurată, după cum am demonstrat prin acest studiu, în opera literară a lui Ion Luca Caragiale, relevând o galerie de personaje feminine de un pitoresc excepţional, care vin să certifice valenţe deosebite ale feminităţii – intuiţie, voinţă, spirit practic, putere de persuasiune, dar şi superficialitate, incultură sau pseudo- cultură, snobism, labilitate emoţională, lipsă de scrupule etc.Caragiale reuşeşte în opera sa un portret complex al feminităţii, în general, şi, deopotrivă, al femeii acelei epoci din arealul românesc, care poate incita generaţii la rând la meditaţie, analiză şi cercetare. “

Sinistraţi prin furtunile timpului

martie 9th, 2009

Soarele coboară săgeţi în flăcări
Printre stropii dintâi.
Se sparg în şapte culori
Şi se amestecă din nou, tăcute,
În ochii tăi.
De ce doar verde?
„Hai să fugim prin ploaie!”
În glasul tău era muzica stropilor.
Am alergat, ploaia ne-a udat.
Până seara abia ne-am uscat.
Furtuna a venit cu noaptea odată.
Ne-am ascuns în spatele ferestrelor luminate.
După ce s-au stins,
Puhoaiele ne-au luat casa cu totul.
Ne-au dus departe.
Dimineaţa a venit cu frig.
Nu era locul nostru.
Nu era locul tău.
Pustiu împrejur.
Acum nu mai plouă ca atunci,
Altădată, demult.
Soarele coboară şi acum
Cu săgeţile-i înflăcărate.
Se sparg tot în şapte culori.
Dar nu mai am pe-aproape ochii tăi.

Dan David, Los Angeles, Feb.-14-2007.

Retorica

martie 9th, 2009

dimineaţa începuse mai devreme decât de obicei
iar tu fară să pot înţelege
te-ai îmbrăcat în lumină
şi ţi-ai aşezat migălos
un zâmbet ciudat
nici măcar nu m-ai sărutat
şi nu mi-ai spus să cumpăr pâine
nici să hrănesc papagalul
de-abia puteam să te privesc
dintre aşternuturi
poate pentru că eram prea prins
într-un zbor nocturn atât de firesc pentru mine
şi desigur rochia ta
sau ce o fi fost
strălucea mai puternic
decât ar fi putut suporta pupilele mele
prizoniere încă ale altui eu

de aceea am adormit imediat
grăbit să mai zbor măcar peste o câmpie
mai târziu mult mai târziu
doar atunci când mâinile tale
nu mi-au mai spus nimic
am înţeles
mi-ai lăsat aşa doar ca un suvenir
trupul tău
de dragul amintirilor semănate
pe o câmpie împreună

unde eşti

FIRUL ALBASTRU, FIRUL ROŞU

martie 9th, 2009

m-a apucat paranormalul după Felix… dar partea bună! şi anii mei s-au înmulţit ca paginile unei cărţi despre vise, şi visele mele le-ai visat şi tu… şi ne-am iubit aşa… şi ne-am zâmbit aşa… prin perdelele toamnei, ghicindu-ne unul pe altul… ningând, apoi! de dorul cel mai alb… mirosind, apoi! a ploi de primăvară, a casa de la ţară şi-a rădăcină de iubire albă… înflorind, apoi! ca macul lângă spicul de grâu, simplificând pământul…
şi mă apucă, iar, paranormalul după Felix… dar partea rea! a amintirii care îţi leagă prezentul şi-ţi sfârtecă ochii! a glasului care îţi vinde prezentul şi-ţi pătrunde în casa inimii! şi totul strigă, şi crezi că e o copie din filmele americane… Honey, I’m Home!

23 iulie 2008, 12:27
Daniela Voiculescu
Indigo şi portocaliu

Impresii de Calatorie: Australian Outback (Partea II-a)

martie 9th, 2009

27 Martie, Alice Springs. Nici nu era 7 dimineaţa, când porterii mi-au bătut în uşe ca să ridice bagajele nostre şi să le ducă la maşină. Am mers, Vali şi cu mine în urma lor, în grabă, la breakfast. Aveam numai jumatate de oră la dispoziţie si cum oboseala începuse să se acumuleze, nici pofta de mâncare nu mai răspundea corespunzător celor aflate pe tăvile expuse cu mulţime de mâncăruri, compoturi şi fructe. Ca deobicei, m-am rezumat la două ouă moi, un tost, un pahar de suc de potocale şi se întelege, o cană de cafea. Motorcoach-ul ne-a dus din nou la Uluru, dar de data asta a oprit la Aboriginal Cultural Centre, care de fapt este o rezervaţie organizată şi în mare masură, coordonata de autorităţi. Un parc înconjurat de gard înalt din pari înfipţi în pământ, o cisternă imensă din metal pentru apa potabilă care are forma unui butoi uriaş în poziţie verticală, un magazin de suveniruri, rest rooms şi cam atât e tot ce se putea vede. Din interior, după un timp, a apărut un bushman însoţit de un tâlmaci alb. Aborigenul, om de statură potrivită, faţă tuciurie, cu părul vălvoi, netuns, cu barba neagră şi nas turtit, era desculţ, în pantaloni deschişi la culoare şi o cămaşe galbenă. După ce ne-a fost recomandat, a cerut prin interpret să nu fie înregistrat video, dar a îngăduit să fie fotografiat. In urma lui, interpretul, era un baiat tânăr, blond, ce căra o mână de beţe de diferite lungimi şi alte câteva obiecte. Bushman-ul a mers în faţa noastră pe o cărare îngustă care ne-a forţat să înaintăm în spatele lui în şir indian şi a oprit sub umbrarul unei canopii de canvas întinsă pe stâlpi peste capetele noastre. S-a aşezat pe pământul gol şi ne-a făcut semn să luăm loc pe buştenii din jur. A început să vorbească cu ajutorul translatorului, dar acesta, nu totdeauna putea să-i ţină ritmul sau ideia şi atunci bushmanul se traducea singur în engleză. A inceput prin a culege o ramură înfrunzită dintr-un copăcel din apropiere, pe care, cu ajutorul un tocător de lemn, a curătit-o de frunze şi continuând s-o bată încet peste o făşie de pânză, a selecţionat o mânuţă de seminte, înlăturând frunzele şi resturile căzute din crenguţă. Interpretul, în timpul acesta a cules din jur, ceva iarbă uscată şi vreascuri subţiri pentru foc, pe care le-a pus în faţa bărbosului. Acesta, după ce a vânturat seminţele pe foaia de pânză, a aprins focul cu o brichetă de ţigări şi luând din noianul de beţe aduse, unul scurt cam de vre-un cot, cu o gămălie rotunjoară la un cap pe care a început s-o încâlzească în foc, rotind-o mereu. Apoi a început s-o rostogolească fierbinte peste seminţele de pe pânza de canvas. Seminţele păreau că se topesc şi se înegreau lichide ca smoala, adăugându-se la suprafaţa rotunjimii in capâtul băţului. Un exponat din cele aduse cu el, arăta ca o ghioagă, făcută în acest fel, cu răşina din aceste seminţe firave. A povestit apoi despre îndeletnicirile femeişti şi cele ale bărbaţilor, cum cei în vârstă îi instruiesc pe copii în mânuitul armelor şi a vânatului, A vorbit despre universalitatea învăţăturilor şi a experienţei colective care se transmite orar de la trib la trib până face calea întoarsă la izvorul de unde a plecat. In simplitatea lui, acest om fără şcoală, a desenat cu o crenguţă pe pământul sterp un cerc şi a arătat cum o legendă născută undeva pe un punct al acestui cerc, face roată şi devine un bun comun. Şi în acest fel, ei învaţă, unii de la alţii, acumulează această învăţătură şi o transmite mai departe la noile generaţii. Istoria aceasta m-a făcut să privesc omul din faţa mea cu alţi ochi; nu mai aveam în faţă un sălbatic de la care nu ai ce învăţa. Sălbaticul din faţa mea era un filozof.
După discuţia cu el şi câteva demonstraţii în mânuirea armelor, în care m-a pus şi pe mine să arunc cu o lance, care de fapt era un băţ drept, ne-am întors la autobus şi am plecat spre Alice Springs. Aveam în faţă un drum lung de aproape 300 de miles, prin deşertul roşu care părea insensibil la viteza noastră şi părea că se repetă nesfărşit. Frosty, cu vocea lui adâncă, ne povestea ce familie stăpâneşte aceste locuri, ca poprietatea acesta întretâiată de şosea, se intinde de-a lungul a vre-o 60 de miles şi că e cam tot atât de largă. Ne-a mai povestit despre viaţa celor care îngrijesc de vite, că in comparaţie cu cowboii americani, aceştia nu călăresc caii, ci scuterele sau motocicletele cu care mâne vitele. De multe ori se folosesc de helicoptere pe ntru a le aduna de pe câmpuri. Inaintatul prin deşert părea monoton, mulţi au înclinat capetele şi au început să sforâie, iar eu am mai potrivit numere pe cartea de sudocu. Pe la jumătatea drumului, bus-ul a oprit la singura casă ce a răsărit la şosea după aproape trei ore de drum, un fel de restaurant han, cu mâncare caldă şi rece şi o colecţie de lucruri din arta aborigenă. Aborigenii nu sunt iniţiaţi să muncească, mai ales de când guvernul le acordă welfare (pensie socială). In tradiţia lor, ei nu au nevoie de bani. După colonizarea Australiei, influenţa europenilor a avut un efect nociv asupra lor, mulţi devenind adicţi la fumat şi băutură. Tot europenii au introdus şi bolile venerice. Astăzi, situaţia se prezintă în felul următor:
Fermierul: John, uite banii pentru munca de astăzi. Dacă mâine şi poimâine munceşti la fel, te angajez la mine permanent.
John:Dece permanent?
Fermierul: Dacă munceşti permanent, poţi să mergi la bancă, deschizi un cont şi strângi banii.
Jhon:Si?
Fermierul:In fiecare săptămână primeşti alţi bani şi-i pui în contul tău.
Jhon:Si?
Fermierul: Când ajungi să ai o suma bună de bani în cont, poţi să te retragi şi să te odihneşti, fără să te mai doară capul de nimic.
Jhon:A!!! Păi asta fac acum!
In limbajul lor, aborigenii au un cuvânt pentru noi care se traduce cu termenul de \”furnici\”. Furnici, aşa ne văd ei pe noi. Oare asta vor ei să explice prin punctele în ulei de pe picturile lor?
După alte ore de drum prin pustiul roşu, orizontul a început să reliefeze în negura distanţei forme deluroase şi văi. Treceam cu maşina peste poduri sub care nu sa vedea nici o picătură de apă, desi Frosty continua să ne spună că în timpul ploilor, apa poate să treacă şi peste poduri. Fermele pe lângă care treceam nu aveau garduri şi numai rare ori am văzut în câteva locuri ţarcuri înconjurate cu sârmă ghimpată. Pentru vite apa era trasă cu pompe din adâncuri şi răsturnată în bazin. In aceasta zonă, locurile sunt aşa de remote, că nu e posibil să ai o şcoală şi un profesor pentru unul sau doi copii ai unei familii care locuieste pe o proprietate de sute de hectare. De aceea, s-a format printr-o iniţiativăa personală \”The School Of The Air\” in Alice Springs. Mai târziu, şcoala a fost extinsă în mai toate regiunile. Această şcoală a funcţionat la început prin radio, iar acum prin internet şi fiecare copil înscris primeşte echipamentul necesar, computer, video, printer, cârţi şi caiete, etc. Prin internet e în legătură directă cu profesoara, care prin video predă lecţia, chestionează separat pe fiecare copil, poate supraveghea dacă lecţia e făcută de copil cu sau fără ajutorul părinţiilor şi poate urmării evoluţia creşterii fiecărui copil. Mi-a plăcut atât de mult idea, că am donat şi eu o carte pentru unul din viitori elevi. Alţii au făcut la fel.
In drum spre Alice Springs, am oprit la o ferma de cămile. Se înţelege că Rose, nu a pierdut prilejul să facă o plimbare călare pe-o cămilă. Pentru mine, căldura de afara era aşa de mare, că aş fi vrut să nu fi oprit deloc aici. Dar cu motorul oprit şi uşa la aotobus larg deschisă, cu noianul de muşte care te găseau fără greş oriunde te-ai ascunde, era mai bine afară decât înăuntru. Am făcut un tur cu video-camera în mână şi după ce am convins căteva cămile să-mi pozeze, am descoperit un ţarc în care câţiva canguri stăteau la soare. In centrul ţarcului, era unul din punga căruia ieşeau afară piciorele din spate ale unui pui. Probabil că puiul intrase în punga din pântecul mamei pentru o doză de lapte proaspat. Mie mi-a plăcut imaginea şi am ramas s-o filmez până la sfârşit. Când mama s-a plictisit, şi-a introdus şi ea capul în pungă, a tras uşor afară pe nesătulul de pui, după care şi-a spălat cu grije interiorul pântecului.
In sfârsit, Alice Springs. Un oraşel mic, curat, în centru lanţului muntos MacDonnel, de-a lungul râului Todd, ce oglindeşte în apele lui, măreţia spectaculară a acestor stânci. Dar din păcate şi acest râu este uscat, cu excepţia timpului ploios, aşa cum avea să se întâmple în timpul nopţii, după care am avut privilejul să-l vedem în ziua următoare în formă. Inainte de-a ne duce la hotel, am avut şansa să hoinărim timp de-o oră în centrul oraşului, la Todd Street Mall. Vali şi cu mine am coborât pe strada centrala, plină de magazine pe amândouă părţile. Turişti mulţi, suveniruri, magazine de îmbrăcăminte, cărţi, retaurante, etc. Vali a vrut un capucino şi-am intrat într-un restaurant cu gradina. Pe pereţii restaurantului, picturi înrămate, excepţional de frumoase. Am luat o masa lângă geamul de la stradă. Interesant, şi aici, ca şi pretutindeni în Noua Zelanda, majoritatea prăvăliilor au canopi largi peste trotuare, susţinute pe deasupra cu bare goase de metal. A început să picure şi trecătorii mergeau pe sub aceste canopi. Dar pe partea opusă, după biserica, era un părculeţ fără bânci ce da spre stradă. Doua femei mai în vârstă, aborigene, stăteau pe iarbă, una din ele cu un bebeluş în braţe, nestingherite de ploaie. Un copil de vre-o patru anişori, desculţ, cu părul creţ, se juca în jurul lor, în calea trecătorilor. După capucino, ne-am continuat drumul în josul străzii. Din ce in ce mai mulţi aborigeni pe stradă. Unii stăteau jos pe trotuar, spatele lipit de o clădire, cu sticle pitite în pungi, din care beau. Femei tinere, în grupuri de câte doua sau trei, cu copii urmându-le, făceau cursa în sus şi în jos pe caldarăm discutând, unele desculţe, altele cu sandale, fără a da atenţie celor ce le treceau prin faţă. Am ajuns până in dreptul clădirii ce adăpostea banca locală şi aici grupuri de aborigeni ocupau strada din ambele direcţii. Aveam impresia că o şatră de ţigani au inundat Strada Mare. La acest punct, mi s-a părut că nu e bine să ne mai continui drumul şi ne-am întors la autobuz.
(Va urma)

Prejudecăţile maghiarofobe şi adevărul despre ele (I)

martie 8th, 2009

Scriind online de mai mult de doi ani pe teme interetnice, am avut parte de sute de discuţii româno-maghiare foarte interesante. Unele au avut sens, altele parcă au pornit din start cu piciorul stâng. Dar nu cred că a fost vreuna în care nu au apărut interlocutori care au venit cu aceleaşi argumente anti-maghiare arhicunoscute şi arhifolosite, care nu prea au acoperire în realitate. Majoritatea lor sunt prejudecăţi născute în conştiinţa românească în perioada tulbure a anilor ’90. În acest articol nu îmi propun să le cataloghez pe toate. Nu mă ocup acum de cele legate de istorie. Istorie obiectivă nu există de nicio parte. În general cred că discuţiile despre istorie sunt total contraproductive, atâta timp când suntem crescuţi cu manuale total paralele. Cred însă că a explica prejudecăţi despre prezent şi viitor ar fi necesar şi binevenit. În continuare o să încerc să arăt adevărul aflat în spatele celor mai folosite 12 argumente, lozinci anti-maghiare din România. În articolul de azi o să discut un număr de 6, urmând să închei materialul săptămâna viitoare, cu alte 6.

1. Ungurii vor să ne ia Ardealul

Acuzaţia clasică, probabil cea mai folosită, cea care vine aproape ca un reflex când se vorbeşte despre maghiari.

În primul rând cu privire la Ungaria ca stat trebuie ştiut că acesta nu şi-a manifestat oficial niciodată interesul, nici politic, nici juridic pentru re-anexarea Transilvaniei după anul 1947. În acel an, prin semnarea tratatelor de la Paris care au încheiat al II-lea Război Mondial statul ungar a recunoscut graniţele actuale fără rezerve. Acest lucru a fost repetat mai recent şi în textul tratatului bilateral româno-maghiar semnat în 1996. Nu există în momentul de faţă nici un partid parlamentar în Ungaria care ar revendica Transilvania, sau alte teritorii pierdute în folosul ţărilor vecine. Ungaria fiind membru NATO şi UE împreună cu majoritatea ţărilor vecine, nici nu şi-ar putea permite enunţarea unor revendicări teritoriale.

În al doilea rând marea majoritate a maghiarilor din România, de asemenea, nu se gândesc deloc la schimbarea graniţelor actuale. Simpatia pentru Ungaria în ultimii ani a scăzut destul de mult, ea nefiind prea mare nici înainte. Majoritatea maghiarilor din România sunt conştienţi de faptul că au probabil mai mult în comun cu vecinul român din Cluj decât cu un maghiar din Veszprém sau Szolnok. De asemenea, identitatea maghiarilor din România e legata de Transilvania, de transilvanism. Cum Transilvania este în România, patria maghiarilor ardeleni e România, cu toate relele şi bunele provenite din acest fapt.

În al treilea rând populaţia actuală a Transilvaniei (împreună cu Partium, Maramureş şi Banat) este până la 74% românească, maghiarii constituind numai 19,6%. Cu astfel de procente etnice, orice schimbare de suveranitate aparţine domeniului science-fiction.

În al patrulea rând graniţa etnică în Ardeal este atât de încurcată încât ar fi practic imposibil de trasat măcar o nouă graniţă de genul celei din cazul Dictatului de la Viena. Populaţia este foarte amestecată. Azi, în afară de o parte a Ţinutului Secuiesc nu prea mai există localităţi monoetnice maghiare în Ardeal. Dacă ad absurdum s-ar pune această probleamă vreodată, orice încercare de partajare a Transilvaniei în care Ungaria ar lua Ţinutul Secuiesc ar rezulta într-o Transilvanie de Nord majoritar românească, neanexabilă.

În al cincilea rând maghiarii deja „au Ardealul”, cam în proporţia în care îl populează. Prin restituirea unei mari părţi a terenurilor, pădurilor, imobilelor private şi comunitare confiscate de regimul comunist, se poate zice că teoretic comunitatea maghiară are în proprietate o parte a Ardealului. Probabil cam 20%, cât sunt şi din populaţia teritoriului.

2. Ungurii refuză să vorbească româneşte

Să fie clar: marea majoritate a maghiarilor din România vorbesc româneşte la un nivel satisfăcător sau foarte bun. Nu am văzut încă o statistică clară în acest sens, dar după părerea mea cu cel puţin 80% din maghiarii din ţara noastră de poţi înţelege satisfăcător sau foarte bine în limba română. Mai ales maghiarii care trăiesc în regiuni cu populaţie majoritar românească, vorbesc limba majoritară foarte bine, chiar fără accent (de ex. cei din judeţele Cluj, Maramureş, Braşov, Arad).

Vorbind de ceilalţi 20% trebuie ştiut că sunt comunităţi, poate întregi microregiuni mai izolate în Ţinutul Secuiesc şi Partium, unde omul de rând are nevoie să folosească limba română rar, doar la şcoală la ora de română, sau la vreun oficiu judeţean unde întâlneşte un funcţionar care nu vorbeşte maghiara (deşi probabil o înţelege). Folosind limba foarte rar, bineînţeles că omul are greutăţi. Această problemă provine deja din şcoală, din educaţia limbii româneşti neadaptate condiţiilor locale. Dacă un minoritar creşte într-un mediu în care limba română aproape că nu este folosită, ar fi indicat ca ea să fie învăţată ca şi limbă străină. Degeaba ne aşteptăm ca cineva care aude limba doar ocazional, şi nu o foloseşte aproape deloc, să o poată învăţa la acelaşi nivel din clasa a 5-a ca şi unul căruia îi este limba maternă, vorbită zilnic. Problema e că deja din clasa a 5-a, când manualele devin identice, elevul maghiar din Secuime devine dezavantajat. Acest handicap este târât până la sfârşitul clasei a 8-a, sau până la bacalaureat, unde majoritatea iau Limba şi literatura română cu un excelent 5-6, după care se reîntorc în viaţa cotidiană maghiară, fără a cunoaşte limba statului la nivelul de a putea concura cu succes la un loc de muncă unde cunoaşterea bună a limbii române este obligatorie. Astfel ei devin cetăţeni de clasa a II-a (cu şanse de afirmare de clasa a II-a) de fapt deja din clasa 5-a. Preşedintele Traian Băsescu a punctat foarte bine faptul că este necesară o revizuire radicală a modului în care este învăţată limba română în regiuni unde maghiarii sunt în majoritate. Învăţarea corespunzătoare a limbii române de către maghiari este şi în interesul românilor nu numai al maghiarilor. Maghiarii recunosc asta. UDMR vorbeşte de acesta problemă de 15 ani.

Concluzionând: nu există reavoinţă în neputinţa ocazională şi regională de a putea vorbi satisfăcător româneşte. Problema este în educaţie, o educaţie în cazul căreia din păcate mândria naţionalistă (“cum să fie româna învăţată ca limbă străină în România?”) este mai importantă decât eficacitatea.

3. Ungurii sunt aroganţi şi îi privesc pe români de sus.

Există maghiari care sunt aroganţi şi îi privesc pe români de sus, cum există şi români care sunt aroganţi şi îi privesc pe maghiari de sus. Aceşti oameni sunt însă în minoritate de ambele părţi. Nu se poate nega că la unele grupuri de dreapta, sau de extremă dreapta idea practic nazistă de superioritate a unei naţiuni sau rase, există încă şi azi, ori recunoscută făţiş, ori doar în discuţii private. Dar această mentalitate deşi există la toate naţiunile europene, este de obicei una izolată. Nu cred că cei mai mulţi maghiari se uită de sus la români, şi nu cred de asemenea că cei mai mulţi români se uită de sus la maghiari. Commentari de genul „ţărani valahi necivilizaţi” sau „mongoli necivilizaţi”, „noi eram la Roma pe când voi mâncaţi carnea de sub şea” sau „Noi eram Vestul civilizat pe când voi încă cutreieraţi munţii cu turmele de oi” sunt nişte aberaţii naţionaliste ale unor oameni care îşi revarsă toate frustrările naţionale în a huli pe celălalt.

Trebuie de asemenea menţionat şi faptul că stăruinţa unei astfel de mentalităţi de partea unor maghiari a fost ajutată foarte mult de „şmecheria”, „balcanismul”, „miticismul”, „corupţia” unor funcţionari sau politicieni aduşi de noul stat în Ardeal din 1918 până azi. Acest mit de superioritate ardelenesc însă nu este specific numai maghiarilor din Transilvania, el fiind răspândit şi între românii ardeleni.

Există şi un punct comun în „privitul de sus” la maghiari şi români: romii. Din păcate plaga rasistă anti-ţigănească este generală atât la români cât şi la maghiari.

4. UDMR e o organizaţie extremistă, episcopul László Tőkés e un extremist

UDMR nu este o organizaţie extremistă. Pur şi simplu nu este. Nu are mesaje şovine, anti-româneşti, sau anti-alte naţiuni sau grupuri etnice, religioase, sexuale, etc. Nu se pot identifica în mesajele UDMR instigări la violenţă sau la război. UDMR nu are nici în programul său, nici în mesajele sale, vreo referire la o eventuală separare teritorială a comunităţii maghiare, sau măcar a Ţinutului Secuiesc. UDMR nu are aripă înarmată, nu are terorişti sau tabere de pregătire a lor. UDMR nu instigă la nerespectarea legilor, la revoltă, nici măcar la „rezistenţa pasivă” de tip Ghandi.

O organizaţie extremistă ar presupune măcar unele din cele menţionate mai sus. UDMR este o organizaţie politică care îşi desfăşoară toată activitatea respectând legile României. Dacă nu ar fi aşa, ea ar fi fost interzisă de mult. Uniunea a câştigat nenumărate procese în acest sens, mai ales împotriva PRM-ului.

László Tőkés este o figură neînţeleasă în politica românească. El a fost numit extremist cam la mijlocul anilor ’90, pentru nişte mesaje care la vremea respectivă “spărgeau becul” în viaţa politică autohtonă. Trebuie ştiut că majoritatea mesajelor sale de atunci sunt astăzi folosite şi de UDMR, fără a crea vreo indignare extraordinară în viaţa publică din România. Tőkés de fapt vorbea deschis de autonomie teritorială şi culturală (deşi nu folosind exact aceşti termeni) pe vremea când reprezentantii UDMR, fiind în Bucureşti de ceva timp şi cunoscând exact posibilităţile reduse ale vremii, încercaseră obţinerea unor doleanţe mai moderate, cum ar fi legea învăţământului favorabilă minorităţilor, universitatea în limba maghiară, dreptul de folosire a limbii în administraţie şi altele. Mesajele din domeniul etnic ale lui Tőkés nu au fost niciodată extremiste în sensul celor amintite mai sus. El pur şi simplu a cerut prea mult, prea devreme, fără a şti pe dinăuntru care era atmosfera în politica din Bucureşti în anii 90. Azi mesajele politice în materie de drepturi minoritare ale lui Tőkés şi UDMR deja diferă foarte puţin.

Dacă există un domeniu în care europarlamantarul-episcop se apropie de extremism (deşi cu siguranţă nu îl atinge), acesta aparţine mesajului religios, câteodată aproape fundamentalist, el făcând vâlve în Parlamentul European prin cerinţa de a „întoarce Europa la rădăcinile creştine”, prin oficializarea creştinismului ca religie a Uniunii Europene, prin ideea necesităţii ca bisericile şi preoţii să facă politică contra „ateismului materialist” al Europei Centrale şi de Est şi a „ateismului vulgar” al societăţilor de consum din ţările Europei de Vest.

5. Ungurii au pretenţii exagerate, şi dacă acestea ar fi satisfăcute ei ar avea mai multe drepturi decât românii

În primul rând trebuie clarificat un lucru: opinia publică românească nu cunoaşte aproape deloc legislaţia minoritară a altor ţări. Nu este mare diferenţă nici în cazul politcienilor sau al jurnaliştilor români. Aceasta este o problemă şi a politicienilor maghiari, care poate nu s-au străduit îndeajuns să facă cunoscute modelele de legislaţie minoritară evoluată din Europa. Ca să calificăm nişte pretenţii exagerate, sau ca să facem afirmaţii de genul „maghiarii au mai multe drepturi deja decât celelalte minorităţi din Europa” ar trebui să ştim care este adevărul obiectiv, juridic, în materie. Să fiu cât mai concis: în Europa sunt cel puţin 13 comunităţi minoritare etnice care au mai multe drepturi decât maghiarii din România. Bineînţeles că sunt şi destule care au mai puţine drepturi (de obicei cele de dimensiune mai mică). Pretenţiile maghiarilor nu devin exagerate dacă le compari cu unele drepturi colective pe care le au bascii, catalanii, austriecii tirolezi din Italia, suedezii din Finlanda sau germanii din Belgia. Ca să dau şi detalii: de exemplu în regiunea autonomă suedeză Aland din Finlanda, un finlandez poate primi reşedinţă numai dacă locuieşte 5 ani în teritoriu şi a învăţat bine limba suedeză. Alt exemplu: în Tirolul de Sud (Italia) orice funcţionar sau poliţist poate fi angajat numai dacă vorbeşte bine limba germană. Ţara Bască (Spania) are un parlament, un guvern şi un sistem de educaţie şi poliţie proprie. Exemplele ar putea continua cu drepturile economice ale Cataluniei, cu dreptul la politică externă proprie a Insulelor Aland, etc.

Dacă în materie de drepturi minoritare să zicem că Ţara Bască sau Tirolul de Sud reprezintă 100%, iar situaţia curzilor din Turcia reprezintă 0%, putem zice că situaţia juridică a maghiarilor din România este undeva pe la 60-65%. Deci încă este mult de luptat pentru politicienii maghiari.

De asemenea trebuie înţeleasă idea de discriminare pozitivă, sau zisă mai modern: affirmative action. Dacă de exemplu dai unui minoritar dreptul de a se adresa autorităţii locale în limba proprie, el nu primeşte mai multe drepturi, pentru că pentru el limba materna nu este cea majoritară. Prin acest gest drepturile lui sunt pur şi simplu egalizate cu cele ale unui majoritar. Affirmative action aduce minoritatea la nivelul majorităţii, nu deasupra lui. În România pentru minoritar nu limba română este limba maternă. Pentru minoritar, nu folosirea aceleaşi limbi (a limbii române) este egalitatea, ci posibilitatea folosirii limbii materne, în acelaşi fel cum are dreptul şi majoritarul să-şi folosească limba proprie. Trebuie să încercăm să ieşim măcar pentru un moment din perspectiva proprie, subiectivă, altfel nu putem înţelege esenţa drepturilor minoritare. Majoritarul nu are nimic de pierdut dacă minoritarul îşi poate folosi limba proprie, fiindcă drepturile sale (ale majoritarului) nu se schimbă şi în nici un caz nu devin mai mici.

6. Ce drepturi au românii din Ungaria? Lor de ce nu li se dă autonomie?

În Ungaria sunt cam 8.000 de români. Asta înseamnă opt mii, respectiv 0,08% din populaţia Ungariei de 10 miloane. În România sunt aproape 1,5 milioane de maghiari, respectiv 6,6% din populaţia ţării. Din punct de vedere al drepturilor minoritare lucrurile sunt diferite. Aici numărul contează enorm. Comunitatea românească din Ungaria este una foarte mică, într-un grad avansat de asimilare şi divizată politic.

Maghiarii din România, cu cei 1,5 milioane de persoane, sunt cea de a doua minoritate etnică ca mărime din Europa după catalanii din Spania, care numără peste 6 millioane. Să facem nişte comparaţii ca să vedem de ce mărimea unei comunităţi etnice are o mare relevanţă.

În Europa există populaţii apropiate sau mai mici care au ţară proprie suverană: Slovenia (1,9 milioane), Estonia (1,3 milioane), Cipru (0,8 milioane), Muntenegru (0,7 milioane), Luxemburg (0,5 milioane), Islanda (0,3 milioane) să nu mai vorbesc de ţările pitice. De asemenea există minorităţi apropiate sau de obicei mai mici care au autonomii teritoriale pe criterii etnice: bascii din Spania (2.1 milioane), germanii din Tirolul de Sud – Italia (0.3 milioane), suedezii din Finlanda (0.3 milioane), francezii din Vale de Aosta – Italia (0,1 miloane), găgăuzii din Rep. Moldova (0,15 milioane), germanii din Belgia (0.07 milioane), feroezii din Danemarca (0,05 milioane), etc. Maghiarii din România sunt deci 1,5 milioane. Dacă această minoritate cu această mărime ar fi undeva în Europa de Vest, foarte probabil ar beneficia deja cel puţin de o autonomie teritorială pe criterii etnice.

Eu am toată simpatia pentru românii din Ungaria, chiar simt şi o oarecare solidaritate cu această comunitate, ei fiind celălalt grup care cunoaşte amândouă culturile, cea maghiară şi cea românească. Totuşi trebuie văzut că cei circa 8000 de români din Ungaria sunt o comunitate foarte mică, răspândită într-o mână de sate aprope de graniţă, şi în oraşul Gyula.

Şi încă ceva, foarte important: românii din Ungaria de fapt beneficiază de autonomie culturală, ca şi toate celelalte minorităţi etnice ale Ungariei, conform legii nr. LXXVII din 1993 cu privire la drepturile minorităţilor naţionale şi etnice. Ungaria deci, are o lege a minorităţilor încă din 1993, fapt ignorat întotdeauna în discursurile politicienilor români. Această lege acordă drepturi largi în domeniul culturii, al educaţiei şi al folosirii limbii prin delegarea unor puteri aşa numitelor „autoguvernări minoritare” („kisebbségi önkormányzatok”). Aceaşi lege interzice expres de exemplu orice act prin care se încearcă asimilarea forţată a minorităţii sau orice modificare intenţionată a compoziţiei etnice a unei localităţi sau regiuni locuite de o minoritate.

România oare când o să aibă măcar o astfel de lege a minorităţilor?

Un bebeluş de 10 luni are nevoie urgentă de transfuzie!

martie 8th, 2009

Va rog mult dati mai departe! Un bebelus de 10 luni foarte bolnav, internat la spitalul Emilia Irza, are nevoie urgenta de transfuzie. Are o grupa rara, 01, RH negativ.

Daca ai aceasta grupa sanguina si vrei sa ajuti acest sufletel, te rog sa iei legatura cu tatal copilului, Catalin Lupascu, la nr de telefon: 0723-232.147.

Donand putin din sangele tau daruiesti viata unui bebelus! Te mai rog sa trimiti mesajul la cat mai multi prieteni, astfel sansele copilului de a gasi donatori vor creste!

Mircea Diaconu dă o replică prostiei habotnice

martie 8th, 2009
Mircea Diaconu îi înfruntă pe habotniciMircea Diaconu îi înfruntă pe habotnici

“Refuz semnul fiarei 666″ – se putea vedea la o demonstraţie din Bucureşti împotriva noilor paşapoarte biometrice cu un cip care ar conţine acest număr asociat de unii creştini ortodocşi cu diavolul.

Recent a fost lansată pe internet o petiţie împotriva acestor paşapoarte iar forumurile ortodoxe vuiesc de protestele celor îngrijoraţi de această presupusă pactizare cu diavolul.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a respins valabilitatea argumentului teologic împotriva noilor acte oficiale, iar purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, preotul Constantin Stoica, a declarat că va fi printre primii care-şi va scoate un astfel de paşaport.

În urma dezbaterii în Senat a Ordonanţei de Urgenţă 207/2008 prin care erau introduse noile paşapoarte biometrice s-a decis retrimiterea ei la comisiile de specialitate pentru o analiză suplimentară a textului.

Exasperat, senatorul PNL, actorul Mircea Diaconu a remarcat ironic: “Telefonul meu a conţinut, vreme de 30 de ani, cifrele 666 şi iată-mă întreg, sănătos”.

Dar intervenţia de la tribuna Senatului a acestei personalităţi publice cunoscută pentru integritatea sa are prea puţin efect în rândul oponenţilor, adeseori isterici şi fanatizaţi, ai introducerii paşapoartelor biometrice.

Ironia face ca să existe un argument perfect valabil împotriva acestor documente, acela al intruziunii statului în viaţa privată a cetăţeanului. Dar acest argument vine din tradiţia libertariană, faţă de care brigada habotnicilor are cel mai profund dispreţ.

André Le Gall – «Eugène Ionesco. Mise en scène d’un existant spécial en son œuvre et en son temps»

martie 8th, 2009

«Eugène Ionesco. Mise en scène d’un existant spécial en son œuvre et en son temps»
Flammarion, 2009
ISBN 978-2-0812-1991-5
624 pagini
25 euro

În colecţia „Grandes biographies” a Editurii Flamarion în ianuarie 2009 a fost publicat volumul «Eugène Ionesco. Mise en scène d’un existant spécial en son œuvre et en son temps» de André Le Gall.

În calitate de fost elev ENA (Ecole nationale d’administration), André Le Gall a reuşit să îmbine cu succes cariera sa în serviciul Statului cu o activitate literară remarcabilă, fiind considerat nu numai un autor dramatic cu zeci de creaţii remarcate de critică dar şi autorul unor biografii celebre publicate la «Flammarion», ale marilor clasici Pascal, Racine, Corneille, precum şi unor alte scrieri şi eseuri.

Prin subtitlu se propune o punere în scenă remarcabilă a pieselor de arhivă studiate, pe lângă mărturiile sau memoriile contemporanilor săi, a extraselor din presă, a evenimentelor socio-istorice care au marcat trecerea prin Timp al celui mai mare clasic modern, reprezentantul teatrului absurd, dramaturgul francez de origine română Eugène Ionesco (Slatina, România, 26 noiembrie 1909 – Paris 28 martie 1994).

André Le Gall ne prezintă în această biografie amănunţită, graţie sprijinului fiicei marelui scriitor, Marie-France Ionesco, o serie de fotografii, informaţii şi documente preţioase ce completează cu succes profilul scriitorului Eugène Ionesco. Acest mistic deghizat în farsor modern de un spirit strălucitor, înarmat cu umor, devorat însă de angoasă, într-o pluralitate a identităţilor care îl locuiesc cu titlu permanent, poetul insolitului, Eugène Ionesco, aşa cum îl caracterizează însuşi André Le Gall, a fost ales membru în Academia franceză în 1970, devenind o personalitate literară de mare ţinută. Fiul unui magistrat român căsătorit cu fiica unui inginer francez, Eugène Ionesco, va fi atras de filonul cuvintelor încă din copilărie, şi va ajunge, nu inginer, cum dorea tatăl său ci datorită unui doctorat în poezia modernă, beneficiarul unei burse de studii, la Paris în 1938, ceea ce îi va schimba sensul vieţii.

Anul 1950 este anul în care piesa de teatru « Cântăreaţa cheală » atrage atenţia criticilor şi publicului, devenind treptat un maestru al teatrului absurd. Eugène Ionesco este prieten încă de la Bucureşti cu Mircea Eliade şi Emil Cioran, o prietenie de o factură specială, ce o va inspira pe Alexandra Laignel-Lavastine (Prix européen de l’essai “Charles Veillon” 2005) să scrie «Cioran, Eliade, Ionesco: L’Oubli du fascisme», (Paris, Presses universitaires de France) «Cioran, Eliade, Ionesco: Uitarea fascismului», (Editura Est, 2004).

Volumul «Eugène Ionesco. Mise en scène d’un existant spécial en son œuvre et en son temps» alcătuit din zece capitole: «Images d’enfance et d’extrême enfance» ,«Premier épisode roumain» , «Solstice d’été» , «Douleurs roumaines» , «Second épisode roumain» , «Les chaises vides» , «L’ascension de Mont Parnasse par la face de l’avant-garde» , «Apothéose d’Eugene Ionesco» , «Bérenger sur la place» şi «Contre la montre» .

«Lucrurile cele mai importante, cele mai semnificative pentru mine, lucurile care mă preocupă adânc total, nu le prea scriu aici. E lene pe care mi-o reproşez veşnic; îmi promit să scriu tot, să scriu măcar un ceas pe zi în caiet şi uite, zile, săptămâni, luni trec şi trece viaţa pe lângă mine, îmi alunecă printre degete şi aici niciun semn despre această trecere, nicio urmă» va scrie în «Jurnal» Eugène Ionesco în 1937, purtându-şi propriile dezastre interioare cu disperare, în marele salt în gol al propriului destin, niciodată mulţumit de propria sa identitate, de propriul său parcurs.

«La main peint toute seule» va declara Eugène Ionesco şi va picta şi va desena ca terapie, va expune în 1987 câteva litografii alături de Dubuffet, Manciet şi alţii, şi pentru că «frumuseţea lumii a fost consolarea sa» va accepta acest exerciţiu în faţa deznădejdii care îl macină. «Dacă aş înceta să pictez, aş fi disperat în totalitate» spune Eugène Ionesco căutând liniştea, o linişte în vacarmul provocat de toate cuvintele scrise ce le percepe ca pe nişte zgomote reale, metamorfozate astfel. «Je rêve de silence»… A fost prieten cu Dali, Giacometti, Victor Brauner, Yves Tangui şi mulţi alţii. Saul Steinberg îi va oferi în 1958 o caricatură la «Cântăreaţa cheală», Nathalie Dumitresco îi va trimite o lucrare cu un rinocer, Max Ernst tablouri.

Eugène Ionesco poartă indivizibila nelinişte şi dezrădăcinare într-o continuă luptă acerbă în faţa tragediilor ce i-au devastat existenţa, spunându-ne că «ultima oară a zâmbit în urmă cu secole, alături de îngerul surâzător de la catedrala din Reims».

Eugène Ionesco a fost un scriitor şi un militant al drepturilor omului, deseori luând o poziţie radicală publică împotriva îngrădirii libertăţii de expresie, a oprimării şi xenofobiei.

În februarie 1989, ceea ce se întâmpla România îl determină să ia atitudine în ciuda bolii şi să trimită un adevărat rechizitoriu împotriva genocidului provocat de guvernul de atunci ce va fi înaintat Comisiei europene de Marie France Ionesco. «Dieu est de nouveau roumain» (Dumnezeu este din nou român!) va exclama la evenimentele din 1989.
Pe 30 decembrie 1989, i se va atribui, însă fără asentimentul său, calitatea de membru de onoare al Uniunii scriitorilor din România.

În acest an în care se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Eugène Dimitri Ionescu alias Ionesco, André Le Gall propune prin volumul «Eugène Ionesco. Mise en scène d’un existant spécial en son œuvre et en son temps», un punct nou de perspectivă privind viaţa şi opera unui scriitor major care a schimbat prin geniul său mentalitatea unei întregi epoci.

Muzele diletantului (II). Pocitania își ia revanșa; Manele, manele!

martie 8th, 2009
Freddie Wadling își ia revanșaFreddie Wadling își ia revanșa

Suedezul Freddie Wadling, http://www.freddiewadling.net/, născut în 1951 la Göteborg, nu a avut de ales când, elev fiind, viata a început sa-i scoată la iveala surprizele pe care i le rezervase: căderea părului și, puțin mai încolo, un accident la coloana vertebrală l-au transformat într-o pocitanie. Copii de vârsta lui nu au pierdut nicio ocazie sa-l ,,taxeze\”; a ajuns repede un introvertit lipsit de speranță.
Dar surprizele ce-i erau rezervate nu s-au terminat aici. A devenit o voce de excepție în muzica rock. Si-a cucerit gloria pas cu pas, târându-se pe scenă. A cântat în cele mai prestigioase spectacole, printre altele pentru Familia Regală a Suediei.
Cândva, după mulți ani, la sfârșitul unui concert s-a apropiat de el o femeie: ,,Freddie, eu sunt colega ta de scoală primară. Ți-ai luat revanșa!!!

Ascultați-l pe youtube:

Flow my ashes

Once


Once we do
Once could change everything
Once could tell
and help me to clear out some things
Once would make
no difference at all
Once or not
I’ve already made this fall

Manele, manele
Cu toții știm ce sunt manelele: cântece turnate în serie după o rețeta comercială sigura. Mulți ar ave a de adăugat o listă întreagă de vorbe de ocară pentru ,,piesele” care au năpădit România.
Si totuși, ce e o manea?
MANEÁ, manele, s.f. Cântec de dragoste de origine orientală, cu melodie duioasă și tărăgănată. – Din tc. manì. (www.dexonline.ro)
Oare câți știu ca maneaua a existat de când lumea în folclorul romanesc, stand cuminte alături de geampara, sârbă, învârtită și toate celelalte delicii ale nuntașilor.
Ce a fost a fost… Mai puțin cunoscute sunt abordări serioase chiar ale acestui gen. Jaro, prestigioasa casa de discuri germană, specializată în culegerea perlelor folclorice internaționale, a muzicienilor deosebiți, a descoperit corul bulgăresc de femei ,,Angelite\”. Fascinați de tonalitățile și maniera vocală tulburătoare, cu rădăcini în cântecul slav, au înregistrat cu ele o serie de discuri, printre care „Balkan Passions”.

http://www.jaro.de/php/endex.php3/page/content:flypage/cd_id/113/artist_id/5fb69237aa6a19c54f1841f9398cb2b2

Discul conține o compilație de cântece din Balcani, cântate de interpreți invitați din Grecia, Turcia, România pe care corul îi susțină cu țesătura armonică. Rezultatul este divers, autentic plin de prospețime și de mare frumusețe. Dirijor și orchestrator este talentatul

Georgi Petrov, http://www.jaro.de/php/endex.php3/page/content:artist/artist_id/0d38503e2b3c9ea81e5fa19580dc4702
Dacă aveți ocazia, ascultați discul lui „After Sunset”.

Al treilea cântec de pe disc este nici mai puțin decât „Dilelé – Manea Cu Voce (Tradițional)” cântat de Fanfara Ciocârlia.
Da, se poate și altfel…

În final, îmi pregătesc terenul pentru întâlnirea de săptămâna viitoare cu o impresie. Prestigiosul arhitect american
Robert Venturi, întrebat într-un interviu ce tip de lucrări i s-a părut cel mai dificil, cu cel mai înalt grad de provocare. A răspuns fără ezitare: ,,blocul de locuințe”.

Cu gândul la Estera

martie 8th, 2009
Rembrandt: Ahasverus, Haman si Estera (detaliu)Rembrandt: Ahasverus, Haman si Estera (detaliu)

Mărţişorul a fost singura zi însorită din acest început de lună, însă vremea mohorâtă şi ploaia măruntă care s-a abătut asupra Clujlui, nu-i împiedică pe florarii şi vânzătorii de suveniruri să rămână pe poziţii în centrul oraşului, îmbiindu-şi muşterii. Suntem într-o săptămână a femeilor. Fiecare zi este atribuită unei „Babe”, iar ultima e chiar Ziua Femeii. 8 Martie pare să se fi desprins de semnificaţiile sociale şi propagandistice, constituindu-se într-o sărbătoare în care femeile se îmbracă elegant, se coafează, se machiază, petrec şi primesc în dar, măcar o floare

Anul acesta Postul Esterei cade în 9 martie, a doua zi fiind Purimul. Asta m-a dus cu gândul la Estera, una dintre eroinele fascinante din Biblie; cea care, ajunsă regină a Persiei, avea să-şi salveze neamul de la pieire. Cartea care-i poartă numele îi dezvăluie, rând pe rând, însuşirile. Frumuseţea, graţia, modestia, obedienţa, discreţia, farmecul, devotamentul, smerenia, credinţa şi curajul. Şi din nou frumuseţea, eleganţa şi farmecul, iar în final înţelepciunea şi măreţia.

Mă întreb dacă, în ziua de azi, calităţile enumerate sunt suficiente să transforme o floare de mirt (Hadassa) într-o regină, o stea (Estera) ?

PSD vrea preşedinţia?

martie 8th, 2009

Dacă ne uităm la declaraţii, la disputele din partid şi la numele vehiculate, răspunsul la întrebarea din titlu pare, mai degrabă, unul negativ. Mai că îţi vine să crezi că înţelegerea „în trei” – PDL, PSD şi Dl. Băsescu –, la care a făcut referire, mai întîi, dl. Ilie Sîrbu, dar care a fost confirmată şi de alte surse din interiorul hipertrofiatului şi cumva antagonicului, dacă nu chiar agonalului partid social-democrat, pare să fi prevăzut şi neprezentarea unui candidat competitiv la prezidenţialele din acest an din partea acestuia. Iar dacă „trista înţelegere”, care a condus la alianţa cumva contranaturii, după cum spun unii, sau la refacerea FSN, cum susţin alţii, n-a avut o asemenea prevedere, PSD se comportă ca şi cum înţelegerea ar fi bătut-o în cuie!

Pentru că numele vehiculate pînă acum – iar de acum încolo e cam tîrziu să mai apară altele – nu-mi dovedesc că PSD chiar are vreun gînd să cîştige poziţia supremă în stat, chiar în statul nostru cu o republică atît de imprecisă. La o primă strigare, în calitate de prezindeţiabili, răsar numele D-lor Mircea Geoană şi Adrian Năstase, cărora se adaugă, nu-mi dau încă seama dacă din postură de „independent” sau de oiţă rătăcită reîntoarsă la turmă, Dl. Sorin Oprescu, glumeţul, dar şi umoristicul primar al Bucurescilor.

În ce-l priveşte pe dl. Năstase, lucrurile sînt clare. După ce Parlamentul a dat liber la continuarea cercetărilor în două dosare penale, al treilea fiind deja în lucru, mă îndoiesc că D-Sa mai are şansă să cîştige o biată titularizare la candidatură, darămite preşedinţia însăşi! Şi asta nu pentru că acuzaţiile de corupţie ar compromite excesiv la noi – Dl. Băsescu a cîştigat alegeri purtînd în spate asemenea acuzaţii! – ci, pur şi cimplu, pentru că dl. Năstase, cu atîta DNA, atîtea cercetări şi atîtea procese pe cap, n-ar mai avea vreme de campanie electorală în partid, nicidecum pe tot cuprinsul eternei, fascinantei, mereu surprizătoarei şi chiar fabulspiritualei noastre ţărişoare. În acelaşi timp, nu susţin că procesele dumisale ar fi instrumentate politic – nu cred că s-ar juca DNA cu asemenea acuzaţii dacă n-ar avea şi nişte probe –, dar cred că ar fi fost mai înţelept din partea-i să nu se fi ascuns după fustele mătuşii şi votul fostului Parlament, deci să se fi lăsat cercetat mai din vreme. Dacă este nevinovat, cum susţine, acum poate ar fi fost clare lucrurile şi s-ar fi putut prezenta cu fruntea sus, iar nu cu spatele la perete, să-şi prezinte eventuala candidatură.

Cît îl priveşte pe Dl. Geoană, ce să spun? Pe fruntea dumisale scrie învins încă dinainte de a cîştiga vreo candidatură la apropiatul Congres al PSD! Ideea de a candida contra D-lui Băsescu ţine fie de un orgoliu nemăsurat, arătat mai degrabă colegilor de partid decît adversarului, fie de porecla cu care l-a blagoslovit Dl. Iliescu. Pînă acum, preşedintele PSD se poate lăuda cu cîştigarea şefiei partidului prin trădarea lui Mitrea şi jocurile lui Hrebenciuc şi prin mandatul luat prin bostănăriile Olteniei, unde i-o fi impresionat pe săteni cu gesticulaţia americănească, de-a dreptul obamaviană. Că Dl. Geoană pare complet inadecvat oriunde l-ai pune, că se loveşte ca nuca de perete cu electoratul carpato-danubiano-pontic, că e artificial pînă la disperare nici nu mai contează. Mai important mi se pare că principalul său contracandidat din toamnă n-a cunoscut încă gustul înfrîngerii electorale, iar după cum arată „opoziţia”, mă tem că nici nu-l va cunoaşte!

Dl. Oprescu? Desigur, aşa cum arată sondajele, cînd e ba în ceafa preşedintelui, ba tinde să i-o ia înainte, pare să aibă mai multe şanse. Dar, după ce consilierii PSD i-au blocat nişte proiecte importante, ca să nu mai vorbesc că partidul i-a refuzat candidatura la Primărie, parcă nu-l văd reîntors la baştină. Iar dacă se decide să lase Primăria şi să candideze în toamnă, tare mă tem că şansele arătate de sondaje se vor diminua. S-or fi săturat şi bucureştenii ăia să-şi tot aleagă primari care se preschimbă peste noapte în preşedinţi sau prim-miniştri. Să presupunem însă că Dl. Oprescu, totuşi, candidează. Dacă se întoarce în PSD, pierde avantajul pe care l-a avut vara trecută, acela al poziţiei de independent. Dacă o face din poziţia de independent, ce-ar cîştiga PSD susţinîndu-l? Nimic, ar arăta doar că nu e în stare să ofere un candidat credibil şi cu şanse. Unul credibil ar avea, dl. Cristian Diaconescu, actualul ministru de Externe, probabil cel mai credibil dintre pesedişti. Dar cu şanse în faţa D-lui Băsescu? Nu. Dar măcar ar putea să arate că e în stare de o schimbare de stil!

CONCURSUL PENTRU REALIZAREA MEMORIALULUI AERONAUTICII

martie 8th, 2009

PROMOTOR: FUNDAŢIA CULTURALĂ „BARTOC”, CU SPRIJINUL PRIMĂRIEI
MUNICIPIULUI BUCUREŞTI
ORGANIZATOR: ORDINUL ARHITECŢILOR DIN ROMÂNIA

Vă informăm că 10 martie 2009 este data limită pentru adresarea întrebărilor asupra documentaţiei de concurs. Conform regulamentului, art. 3.3.1 „Concurenţii au dreptul de a pune întrebări privind conţinutul documentaţiei de concurs,numai în scris, fie prin fax sau e-mail, către Secretariatul concursului, fie în pagina de prezentare a concursului de pe site-ul Internet al OAR www.oar.org.ro, secţiunea Concursuri.”
Pentru cei dintre dumneavoastră care nu aţi parcurs anunţul iniţial al lansării concursului, reluăm informaţiile respective.

Fundaţia Culturală “Bartoc” lansează în parteneriat cu Ordinul Arhitecţilor din România un concurs public pentru realizarea, în 2010, a Memorialului Aeronauticii, propus a fi amplasat pe Bulevardului Aviatorilor, între Piaţa Aviatorilor şi Piaţa Charles de Gaulle. Se doreşte instalarea unor piese de artă monumentală, pe care să fie înscrise numele eroilor şi personalităţilor comemorate, de-a lungul prospectului, de-o parte şi de alta a lui, corelate cu ambientul construit şi spaţiul verde existent. Această iniţiativă se înscrie într-un amplu proiect de comemorare a 75 ani de la inaugurarea – pe data de 20 iulie 1935 – a Monumentului Eroilor Aerului, amplasat în actuala Piaţă a Aviatorilor, ca o expresie a recunoştinţei faţă de cei care au făcut ca zborul să devină posibil oamenilor, o adevărată şcoală a curajului, inventivităţii şi progresului. Promotorul concursului beneficiază de sprijinul autorităţilor publice locale – Primăria Municipiului Bucureşti şi Primăria Sectorului 1 Bucureşti. Scopul concursului îl constituie selectarea, cu stabilirea unei ierarhii, a celor mai bune soluţii de realizare a unui Memorial al Aeronauticii pe Bulevardul Aviatorilor, tronsonul cuprins între Piaţa Aviatorilor şi Piaţa Charles de Gaulle. Concomitent, proiectele vor propune o amenajare urbanistică generală a amplasamentului care să ridice statutul zonei, de care autoritatea locală competentă va ţine cont în condiţiile însuşirii iniţiativei.

Amplasamentul propus pentru proiect este tronsonul aparţinând Bulevardului Aviatorilor între Piaţa Aviatorilor şi Piaţa Charles de Gaulle, excluzând pieţele.
Concursul este public într-o singură fază. Ulterior jurizării, promotorul va încheia cu câştigătorul competiţiei contractul de proiectare pentru realizarea documentaţiei tehnice a Memorialului Aeronauticii.

Premiile concursului sunt următoarele:
Premiul I – 18000 lei
Premiul II – 11000 lei
Premiul III – 7500 lei

Juriul este format din 5 membri titulari şi 2 membri supleanţi:

Membri titulari:
1. Alexandru Dan Bartoc, preşedintele Fundaţiei „Bartoc”
2. Arh. Hanna Derer
3. Arh. Liviu Dobre, arhitect-şef adjunct, reprezentant al Primăriei Municipiului Bucureşti
4. Dan Hadârcă, reprezentant al Autorităţii Aeronautice Civile Române
5. Arh. Vasile Mitrea, reprezentant desemnat de Ordinul Arhitecţilor din România
6. Mihai Oroveanu, membru al Comisiei Naţionale pentru Monumente de For Public
7. Arh. Romeo Simiraş, reprezentant desemnat de Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti

Membri supleanţi:
1. Arh. Ştefan Bâlici
2. Florin Necula, Director al Administraţiei Monumentelor şi Patrimoniului Turistic al Municipiului Bucureşti
3. Arh. Diana Olteanu, reprezentant al Primăriei Municipiului Bucureşti.

Proiectele se pot înscrie în concurs, la Secretariatul acestuia, începând cu data de 17.02.2009 şi se vor preda până la termenul de 7 mai 2009, ora 16.00. Jurizarea proiectelor va avea loc în perioada 15-16.05.2009 iar anunţarea rezultatelor finale şi vernisajul expoziţiei la data de 20.05.2009.
Participanţii individuali sau, în cazul echipelor, cel puţin unul dintre membrii echipei, trebuie să fie arhitecţi cu drept de semnătură, membri ai Ordinului Arhitecţilor din România sau ai unei organizaţii profesionale similare din ţările Uniunii Europene sau Spaţiului Economic European.

Documentaţia pentru participarea la concurs, prezentată sub forma unui DVD, se poate ridica (gratuit) începând cu data de 17.02.2009 de la Secretariatul concursului, care funcţionează în sediul Ordinului Arhitecţilor din România.
Documentaţia se poate trimite prin poştă de către Secretariatul concursului, la solicitare şi cu plata costurilor de expediere la destinaţie. Informarea asupra concursului, înscrierea şi formularea întrebărilor sunt accesibile şi pe site-ul Internet al OAR http://www.oar.org.ro/concursuri.php?st=0.

Coordonatele Secretariatului OAR: Bucureşti, str. Pictor Arthur Verona nr. 19, sector 1, tel./fax: 021-3172634, 021-3172635; e-mail: office.oar@rdslink.ro sau concursuri@oar.bicau.ro. Persoană de contact: dl. Dumitru Ţepure.

Dezgheţul Rusia – NATO şi efectul asupra Republicii Moldova

martie 8th, 2009
Hillary Clinton e în favoarea unui dezgheţ în relaţiile cu RusiaHillary Clinton e în favoarea unui dezgheţ în relaţiile cu Rusia

Statele membre NATO au decis să revigoreze dialogul cu Rusia (în cadrul reuniunii de la Bruxelles, din 5 martie curent). Acest lucru a fost posibil în primul rând datorită poziţiei Administraţiei de la Washington, care intenţionează să detensioneze la maximum relaţiile cu Rusia, din considerente strategice globale (Afganistan, Iran, terorismul internaţional, neproliferarea armamentului nuclear). Acest lucru are loc pe fondul modelării unei abordări americane inedite de relaţionare cu o Rusie ambiţioasă şi agresivă, dificil controlabilă şi impredictibilă, dar la fel ca şi celelalte state ale lumii, puternic afectată de criza financiară mondială. De fapt, producerea colapsului economic a egalat actorii internaţionali majori atât în oportunităţi strategice, cât şi în marja acţiunilor lor pe plan extern. Din această perspectivă, eventuala destindere formală şi practică a relaţiilor NATO-Rusia cuprinde o serie de avantaje şi pentru Republica Moldova, focusată pe campania electorală şi cu perspective europene incerte corelate la calitatea desfăşurării alegerilor parlamentare din 5 aprilie curent.

În cele ce urmează vom trasa principalele efecte posibile în rezultatul turnurii în relaţiile dintre Occident (NATO, SUA) şi Rusia, analizate prin prisma scenariului optimist şi celui pesimist a eventualei conjuncturi prefigurate.

Conform scenariului optimist, Republica Moldova ar putea beneficia de următoarele:

• De(geo)politizarea parţială a campaniei electorale, prin diluarea discrepanţelor dintre partidele pro-ruse (sau a celor de sorginte anti-NATO: PCRM, UCM, PSD) şi a celor pro-occidentale, care sunţin aderarea expresă sau tacită la NATO (PL, PLDM, AMN, MAE). Ameliorarea dată va fi posibilă în condiţiile unei mediatizări intense de către mass-media autohtonă a “reconcilierii” NATO-Rusia caracterizată prin restabilirea cooperării formale la nivel politic şi a funcţionalităţii Consiliului Rusia-NATO, ceea ce va permite demagnetizarea mediului electoral de la paradigmele geopolitice.

• Intensificarea negocierilor aferente celor privind FACE adoptat (îndeplinirea angajamentelor de la Istanbul de către Rusia cu privire la evacuarea potenţialului militar rusesc din regiunea transnistreană). Acordul NATO de a negocia propunerea Rusiei de constituire a unui sistem de securitate pan-european nou, în cadrul Consiliului Rusia-NATO, deschide o “fereastră de oportunitate” pentru revizuirea regulilor şi parametrilor de menţinere şi asigurare a securităţii în Europa, care vor cuprinde “mini-dosarul transnistrean” şi respectiv realizarea proiectului de reglementare a conflictului transnistrean.

• Facilitarea sau “relaxarea” climatului în jurul integrării euro-atlantice a Europei de Est ( inclusiv în cazul RM). Această circumstanţă reiese din eventualitatea înrădăcinării sistemului de securitate promovat de Rusia (iniţiativa lansată de D. Medvedev), care va exclude temerile actorilor internaţionali de pe ambele părţi ale Atlanticului. Prin urmare, va fi posibilă eliminarea prejudecăţilor şi clişeelor moştenite din perioada Războiului Rece, nu numai din dialogul NATO-Rusia, dar şi din raporturile actualmente ostile ale Moscovei cu fostele republici sovietice cu aspiraţii euroatlantice mai mult sau mai puţin accentuate.

În cazul derulării scenariului negativ, Republica Moldova va continua să fie o piesă minoră în jocurile geopolitice ale actorilor internaţionali (Rusia, NATO etc.), sub incidenţa următoarelor împrejurări:

• Revanşismul şi agresivitatea Rusiei amplificate continuu, ca urmare a actului de reconciliere adoptat de statele NATO (SUA), tratat şi calificat de Moscova drept concesie majoră a Occidentului, admisă în realitate cu scopul obţinerii unei colaborări din partea Kremlinului în cazul Afganistanului, Iranului, luptei împotriva terorismului internaţional etc.. Or, printre primele „obiective” ale Rusiei vor fi restabilirea deplină şi durabilă a influenţei sale în vecinătatea apropiată, subordonarea proiectelor europene (Parteneriatul Estic, Pactul de Stabilitate şi Asociere pentru Balcanii de Vest, prin loializarea politică a guvernelor naţionale şi crearea dependenţei economico-energetice pregnante a statelor din aceste regiuni: Balcanii de Vest, Europa de Est), obstrucţionarea sau blocarea euroatlantizării regiunii (incluzând RM).

• Paralizarea şi/sau încetinirea proiectelor de integrare europeană din Europa de Est de către Rusia, care va încerca să echilibreze astfel ponderea sa geo/politică în Europa, trasând hotarele unui nou spaţiu exclusiv de influenţă (la care accesul actorilor occidentali va fi monitorizat, limitat şi reglementat la maximum de către factorii de decizie de la Moscova).

• Conturarea unei conjucturi politice moldoveneşti favorabile penetrării ulterioare a influenţei ruse pe termen lung, în condiţiile în care direcţiile politicii externe ruseşti vor avea drept puncte de pornire principiile invocate în conflictul militar cu Georgia şi criza energetică cu Ucraina, dar nicidecum nu ofertele de conciliere lansate recent de Occident. Astfel, chiar dacă agenda politică a RM dupa 5 aprilie 2009 va avea o tentă pro-occidentală, pârghiile posedate de Rusia (conflictul transnistrean, dependenţa energetică etc.), în combinaţie cu politica externă belicoasă a Moscovei, ar putea fi folosite de ea pentru a disciplina şi de-occidentaliza vectorul extern al RM din nou, dar cu pierderi mult mai costisitoare pentru Chişinău (punerea în joc a cărţii “transnistrene”, problema migranţilor moldoveni din Rusia, datoria şi dependenţa din sfera energetică etc.).

Indiferent de scenariul desfăşurat, dar şi de posibilele îmbinări de previziuni relatate mai sus, autorităţile moldoveneşti actuale şi viitoare trebuie să stabilească astfel priorităţile în relaţiile cu Rusia, dar şi cu Occidentul, încât să asigure pe de o parte suveranitatea şi integritatea, iar pe de altă parte, să furnizeze securitate şi stabilitate Republicii Moldova.

Cine încurajează înmatricularea maşinilor cu „K” (Kishinev) la Chişinău?

martie 8th, 2009

Nu mai este o noutate că pe străzile capitalei R. Moldova vedem tot mai multe maşini care conţin pe placa de înmatriculare litera K în loc de C. Pentru cine nu ştie, K vine de la Kishinev (trad. rusă Chişinău). La început se vorbea că pentru K optează mai mult vorbitorii de limbă rusă sau „cei care vor să se dea “cool” – vorba unui ziarist.

Am constatat că nu e chiar aşa. Printre cei cu K sunt şi alte categorii.

Maşina din imagine este a unei cunoştinţe. Atenţie la număr: K în loc de C. De ce a optat proprietarul pentru acest număr? Iată explicaţia: A vrut ca plăcuţa de la maşină să conţină iniţialele numelui său. Spune că a cerut un număr C VR 444, dar i s-a explicat că seria VR cu C în faţă a fost deja epuizată. Aşadar, i s-a propus K. Şi, cum „respectul de sine” contează, a preferat să ia un număr cu K.

Dar eu nu înţeleg – despre ce respect de sine este vorba aici?

Nu sunt puţine asemenea manifestări. Are omul o maşină frumoasă şi, respectiv, vrea să aibă şi un număr pe măsură. Totuşi, de ce anume K a trebuit să fie litera aleasă de autorităţi? Şi de ce anume din rusă? Are limba rusă un statut special chiar şi în ceea ce priveşte numerele de înmatriculare? Este ea cumva a doua limbă de stat că ieşim din situaţie prin introducerea acestui K? Cu aceeaşi ocazie puteam să punem iniţiale din limbile altor minorităţi, care locuiesc pe teritoriul R. Moldova: găgăuzi, bulgari etc. etc. De ce este favorizată doar o singură minoritate? Celelalte minorităţi ar putea protesta contra unei asemenea decizii motivând ca fiind discriminate! Şi ar fi pe deplin în drept să o facă în asemenea situaţie.

De altfel, oficiali de la Ministerul Dezvoltării Informaţionale spun că schimbarea în cauză a fost o decizie care a intervenit în urma mai multor solicitări din partea şoferilor. Nu am văzut asemenea liste difuzate presei. Totul s-a făcut pe ascuns şi repede.

Şi încă ceva. Oare cum în marile oraşe se găsesc soluţii în asemenea cazuri numai la noi nu? S-au epuizat cumva ideile celor de la Ministerul Dezvoltării Informaţionale? Mă îndoiesc. Din ce în ce mai mult, lumea se convinge că mai degrabă este vorba de un pas politic şi care ne arată clar încotro mergem.

Şi încă ceva – aşa cum spuneau şi alţi colegi din presă şi din blogosferă, dacă, de exemplu, chinezii ar cere la Moscova să fie introdusă o ideogramă chinezească, ar fi acceptabil, oare? Cred că moscoviţii ar crede că e mai degrabă o glumă… Şi ar avea dreptate. Asta se numeşte respectul faţă de sine şi valorile naţionale, pe care, de altfel, le tot invocă la fiecare pas comuniştii moldoveni. Dar la noi asemenea respect sau demnitate nu există…

p.s. Mai jos maşina de la Victoria Banc înregistrată cu K. Concluzia: „K” devine din ce în ce mai important, de vreme ce este solicitat şi de instituţii. Pe când vom vedea „K” şi la maşinile instituţiilor de stat?

Bucureştiul arată jalnic

martie 8th, 2009
Beirut 1984? Nu, Bucureşti 2009, Calea Griviţei.Beirut 1984? Nu, Bucureşti 2009, Calea Griviţei.

Când ieşi din casă pe stradă în Bucureşti peste câteva ore revii cu pantofii plini de praf. Veţi spune: e firesc, e început de primăvară (sfârşit de iarnă), nu prea a plouat, se construieşte mult, etc.

Se poate, dar la vară cum o să fie? De ani şi ani de zile, de când Ceauşescu s-a apucat să demoleze după capriciile lui de semianalfabet paranoic, capitala României arată ca un şantier, de cele mai multe ori părăsit.

E drept, în ultimii ani au început să răsară, uneori în timp record, clădiri de birouri, centre comerciale de tip mall sau platforme de hipermagazine ca la Băneasa şi uneori chiar şi blocuri de locuit. S-au renovat numeroase imobile, mai ales cele trecute în proprietate particulară în urma restituirii lor către proprietarii de drept.

Dar aspectul general al oraşului, capitală a unei ţări din Uniunea Europeană, rămâne unul jalnic. De la intrarea din nord, de la aeroporturile Otopeni şi Băneasa, eşti izbit de haosul creeat de lărgirea celebrului DN1 şi a prafului ce se ridică printre coloanele de maşini care înaintează cu viteza de 5 km/oră.

Apoi, în plin centru al Capitalei dai de întinse terenuri virane, de sute de hectare, pe care nu se construieşte nimic. Menţionam în urmă cu câteva luni în urmă cazul Esplanada, la o aruncătură de băţ de Piaţa Unirii, unde un teren care valorează sute de milioane, dacă nu peste un miliard de euro zace nefolosit de ani de zile.

Un alt astfel de teren, ce e drept de dimensiuni mai mici, se află în spatele maternităţii Polizu, între Calea Griviţei, Buzeşti şi strada Polizu, având un aspect ce te duce cu gândul la Beirutul anilor războiului civil, 1975 – 1990.

Şi exemplele pot continua. Cauza acestui abandon, cel puţin temporar, care generează pierderi uriaşe şi dă un aspect sinistru oraşului, este nerezolvarea problemei prorietăţii.

Statul comunist a expropriat şi demolat pe aceste terenuri sute de case, iar după 1990 statul post-comunist nu a putut sau nu a vrut să rezolve această problemă. Ca urmare, litigiile sau teama de litigii au blocat orice începere a asanării acestor focare de decrepitudine urbană.

Dar problema proprietăţii care impietează dezvoltarea urbanistuică a Bucureştiului nu îşi are originea doar în perioada comunistă. Construcţia Pasajului Basarab – lucrare majoră de urbanism prin descongestionarea traficului – a fost suspendată datorită unei hotărâri judecătoreşti care spunea că proiectul nu e de interes public şi de aceea nu se pot face exproprieri.

Între timp, guvernul a emis o Ordonanţă de Urgenţă (mult mai comod, nu-i aşa, la ce mai e nevoie de parlament?) prin care declară lucrarea de interes public, deschizând calea exproprierii cetăţenilor care au case în raza proiectului, aşa cum prevede Constituţia la art. 44, alin. 3:

Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Este simptomatic faptul că parlamentul nu a adoptat o lege în acest sens, deşi proiectul a început în 2007 şi a perturbat vieţile a numeroşi bucureşteni.

Imagine a decrepitudinii

Un alt aspect mi-a atras atenţia: din ce în ce mai multe imobile din centrul Capitalei sunt nefolosite. Este evident că cele mai multe dintre ele, până recent sediul unor instituţii publice sau restaurante, librării, etc, au fost recuperate de proprietarii de drept şi evacuate de cei ce le-au folosit mai mult sau mai puţin abuziv în ultimii aproape 60 de ani.

Cei ce se opun restituirii proprietăţilor vor spune: “Iată ce se întâmplă, proprietarii recuperează imobilele şi nu au resursele să le exploateze.” Se poate ca actuala scădere a preţurilor la imobiliar să-i fi determinat pe unii proprietari să amâne investiţiile sau vânzarea imobilelor.

Dar vinovat principal este statul, cel care a sabotat în continuu din 1990 până azi (şi continuă s-o facă) rezolvarea problemei proprietăţii în România, generând cu fiecare zi ce trece dificultăţi tot mai mari. De altfel, e de ajuns să vezi cum arată imobilele care încă mai au pe ele plăcuţă IAL, deci unde statul mai este total sau parţial proprietar – cu tencuiala căzută, cu geamuri vechi de zeci de ani, etc – ca să realizezi cine e de fapt artizanul acestei situaţii catastrofale (oare ce se va întâmpla la un cutremur, între altele cu imobilele care au celebra bulină roşie de risc major de prăbuşire?).

Spaţiile verzi arată şi ele deprimant, fiind adeseori invadate de gunoaie.

Când mergi pe stradă, de la colţul caselor adeseori bucăţi de tencuială sau cabluri stau într-un echilibru precar, riscând să-ţi cadă în cap în orice clipă.

La aspectul jalnic al caselor şi terenurilor se adaugă starea drumurilor şi mai ales traficul, haotic, supracongestionat şi totalmente nedisciplinat.

Este clar că reţeaua de drumuri a Bucureştiului n-a fost construită pentru un asemenea trafic, care a explodat pur şi simplu în ultimii 20 de ani, dar nici şoferii bucureşteni nu sunt mai puţin responsabili.

Au fost introduse cadrilajele galbene în centrul intersecţiilor, semn de interdicţie a staţionării automobilelor acolo. Credeţi că respectă cineva acest semn? Evident că nu. Iar parcarea pe trotuar şi în locuri nepermise a devenit practic o normă.

Toate acestea mă fac să afirm că Bucureştiul arată jalnic, afişând un aspect ce este nedemn pentru capitala unei ţări membre a Uniunii Europene.

Sorry! – cuvântul cel mai greu de pronunţat

martie 8th, 2009
Scuzele nu  figurează în lexicul lui Gordon BrownScuzele nu figurează în lexicul lui Gordon Brown

Săptămâna trecută, un reporter BBC l-a întrebat în repetate rânduri pe primul ministru britanic Gordon Brown dacă nu crede că ar trebui să-şi ceară scuze populaţiei pentru modul în care a condus economia ţării în ultimii 10 ani, întâi ca ministru de finanţe şi apoi ca prim ministru. De fiecare dată, premierul a răspuns că actuala criză este globală, evitând să răspundă durect la întrebările reporterului. Cu aceeaşi asiduitate (şi cu acelaşi rezultat), liderul opoziţiei încearcă de luni de zile să-l facă pe primul ministru să-şi ceară scuze pentru că a promis populaţiei sfârşitul ciclului de “boom and bust” adică de expansiune economică rapidă urmată de recesiune, ciclu în care ţara se afla de la cel de al doilea război mondial încoace. De ce îi este însă atât de greu unui politician sau unui director de companie să admită că a greşit?

Răspunsul este complex. În unele cazuri, cererea de scuze, deci recunoaşterea greşelii sau a vinovăţiei, atrage formularea unor pretenţii de despăgubiri. (Poate de aceea, niciun lider japonez nu şi-a cerut până astăzi scuze pentru tratamentul aplicat prizonierilor de război aliaţi în cursul celui de al doilea război mondial.) Apoi, fiecare politician sau şef de companie se vrea infailibil. Dacă îşi recunoaşte greşelile, dă apă la moară celor care râvnesc la funcţia lui şi abia aşteaptă o asemenea ocazie.

În ultima vreme, presa şi opinia publică în general cer tot mai insistent ca persoanele care au greşit să îşi ceară scuze, care în engleză se pot exprima rapid prin cuvântul “sorry” Eu unul nu văd deloc care este rostul. Fac însă o mare deosebire între “sorry”, adică “îmi pare rău” şi “îmi cer scuze”. Tuturor ne pare rău, chiar foarte, foarte rău că s-a produs criza financiară actuală, că zeci de mii de oameni sunt concediaţi zilnic, că fondurile de pensii ale unui număr inestimabil de pensionari au pierdut o treime, unele chiar jumătate din valoarea de acum un an.

Dar scuze trebuie să-şi ceară doar directorii de bănci sau şefii fondurilor de investiţii care au folosit banii depunătorilor şi investitorilor practic ca nişte mize la ruletă. Şi mulţi dintre ei au făcut-o. Şi-au cerut scuze în public sau în faţa comisiilor guvernamentale care au încercat să afle ce s-a întâmplat exact, care este cauza acestui tsunami financiar. Ei şi? Sir Fred Goodwin, fostul director executive al Royal Bank of Scotland şi-a cerut scuze şi este acum bine mersi, s-a retras de la conducerea băncii, la vârsta de 50 de ani, cu o pensie de 700.000 de lire sterline annual. Da, aţi citit bine, peste un million de dolari pensie anuală. Şi apropos, el nu a fost concediat pentru că sub conducerea sa înţeleaptă banca a înregistart anul trecut pierderi în valoare de 24,1 miliarde lire sterline, cea mai mare pierdere anuală din istoria comercială a Marii Britanii. Nu, de regulă, oameni de clasa lui Sir Fred nu sunt concediaţi, în cel mai rău caz se retrag “la cererea consiliului de administraţie” iar în cel mai bun, “ de comun acord”, “în urma unei înţelegeri amicale”, etc. etc. Iar faptul că a refuzat cererea guvernului de a renunţa de bună voie la o parte din această pensie fabuloasă, dovedeşte poate că nici nu vede cu ce a greşit.

Interesant este însă că la negocierea pensiei şi a beneficiilor sale cu consiliul de administraţie al băncii el a dat dovadă de mare grijă şi pricepere, a fost mult mai vigilent decât a fost cu banii depunătorilor. Contractul este se pare “beton” şi nu poate fi modificat.

Aşa că stau şi mă întreb, de ce se pune tot mai mult accent pe nevoia de a spune “sorry”? Nu este cumva o altă formă de manipulare a omului de rand, căruia i se flutură în faţă acest cuvânt, ca să nu mai ceară tragerea la răspundere a vinovaţilor? Formula “îmi pare rău” sau “îmi cer scuze” îşi are loc în tramvai sau autobuz când ai călcat pe cineva din greşeală pe picior, în gura unui copil care a făcut o poznă, în faţa soţiei dacă ai uitat aniversarea căsătoriei sau ziua ei de naştere. Pentru cei ale căror vieţi au fost însă ruinate de incompetenţa, neglijenţa criminală sau lăcomia unor bancheri, scuzele prezentate nu au nici o valoare. Dar cum spuneam, este o modalitate aparent eficace de a pune punct unei afaceri şi de a reîncepe de la capăt.

Aţi putea întreba: aceşti bancheri, acum după ce şi-au cerut scuze, recunoscându-şi implicit vinovăţia, nu pot fi daţi în judecată de păgubaşi? Nu li se pot confisca averile cu care să fie despăgubiţi, fie chiar numai parţial, cei care şi-au pierdut mijloacele de trai? In teorie da. În practică însă, căile justiţiei sunt mai întortocheate decât cele ale Domnului. Ca unul din aceşti bancheri să fie condamnat trebuie să se dovedească reaua lui credinţă sau intenţia de a provoca pagube. Neglijenţa criminală, care dacă e dovedită poate duce la condamnare pentru incendiu, pentru omucidere,etc, nu intră în joc în cercurile marilor finanţe. Ori, maximum de ce pot fi acuzaţi este că şi-au asumat riscuri nesăbuite. În apărarea lor, ei pot riposta însă că profiturile realizate în anii precedenţi şi de care au beneficiat şi micii investitori, s-au datorat aceloraşi riscuri. Tot ce se poate face, susţin acum autorităţile, este stabilirea unui sistem de control mai strict decât cele de până acum “pentru ca aceste lucruri să nu se mai repete” (alt clişeu de care personal sunt sătul până în gât. Sigur că nu o să se mai repete, o să inventeze ei altceva!)

Între timp, dacă v-am plicitist prea mult cu aceste gânduri, sorry! Dar sincer!

MARTIE CU ADRIAN MUNTEANU

martie 8th, 2009

In a doua parte a lunii martie sunteti invitati la o serie de manifestari generate sau organizate de poetul Adrian Munteanu.

1. În cadrul Targului International de Carte si Muzica de la Brasov ( 19-22 martie)

Joi, 19 martie 2009, ora 19, in Aula Universitatii Transilvania
Recitalul de muzica si sonete de dragoste
“ SPUNE-MI, IUBITO, UNDE-TI E POPASUL ?
Muzica : Florin Sasarman si Heidi Schmidt (SUA)
Sonete de Adrian Munteanu in interpretarea autorului

2. Vineri, 20 martie, ora 12
Lansari ale editurii ARANIA ( director Adrian Munteanu) in cadrul Targului de Carte :

I. Debut in roman – “GOANA DUPA LUMINA “ de Petronela Prepelita
prezinta : asist. univ. dr. Virgil Borcan si Adrian Munteanu

II. “ Calea spre Mantuire “ ( eseu), de prof. univ. dr. Aurel Octavian Berea
prezinta : prof. univ. dr. Mircea Ciumara, dir.gen. al Institutului
National de Cercetari Economice al Academiei Romane.
si prof. univ. dr. Valeriu Ivan Franc, dir.gen.adj. al aceluiasi
institut.

III. “ De La Dumnezeu La Om Si Inapoi…” ( aforisme), de Ovidiu Predescu
prezinta : prof.univ.dr., medic neurolog si psihiatru Dumitru
Constantin-Dulcan

3. Vineri, 20 martie, ora 18, la Muzeul Stefan Baciu,
Lectura publica din romanul “Goana dupa Lumina” de
Petronela Prepelita
citesc : autoarea si Adrian Munteanu
Isi dau concursul studenti ai Facultatii de Muzica a Universitatii
Transilvania

4. Miercuri, 25 martie, ora 18, la Muzeul Stefan Baciu
Intalnire a grupului de litere-sunete si culori CAII VERZI DE
PE PERETI, cu tema “Certitudini si perspective in poezia
Brasovului”.
participa poetii : Adriana Lisandru, Daniel Dragan, Baubec Izet,
Adrian Lesenciuc, Adrian Munteanu, Laurentiu Ciprian Tudor,
Andrei-Adam Dosa, Ana Maria Susanu, Raul Coldea si Vlad
Dragoi.
Isi da concursul trio-ul vocal ANATOLY

5. Vineri, 27 martie, ora 17, la Casa Baiulescu
Recitalul “VIAŢĂ, PUTRED GHEM DE SFOARĂ ! “,
alcatuit din sonete de Adrian Munteanu .
Interpreteaza actorul Mihai Bica.
Isi da concursul violoncelistul Florin Craiu

Pentru recitalul de muzica si sonete de dragoste “ SPUNE-MI, IUBITO, UNDE-TI E POPASUL ?, este necesar sa va anuntati participarea, pentru a primi invitatii. Restul manifestarilor sunt gratuite si sunteti asteptati cu drag si cu speranta unor intalniri agreabile si consistente.

Republica Moldova: Neutralitate faţă de UE?

martie 8th, 2009

„Trebuie să creăm – şi încă în cel mai scurt timp posibil – un front defensiv real în Europa”

Winston Churchill, 1950

Recentul scandal al spionilor din România indică un singur lucru: confruntarea Est-Vest nu s-a terminat, de fapt, niciodată, doar că acum aceasta se practică preponderent la niveluri discrete, în spatele scenei. Din când în când, un scandal de tipul celui iţit la Bucureşti ne reaminteşte că acolo, dedesubt, temperatura e mare şi, uneori, când atinge cote de fierbere, dă un pic în clocot. Atunci intervin în scenă jurnaliştii, comentatorii politici. Dar dincolo de aspectul mediatic, miza întregii poveşti e una de securitate – când vezi acest tip de confruntări, îţi doreşti să fii într-un spaţiu în care garanţia de securitate să fie cât mai consistentă.

Direct în UE. Dar ce fel de UE?

Problemele de securitate ale zonei din afara NATO sunt departe de a fi soluţionate. În cazul RM, teza oficială presupune o strategie unică pentru spaţiul răsăritean: integrarea direct în UE, fără a trece prin filtrul Alianţei. Argumentele sunt deja uzate: neutralitate, dorinţa de a nu incita Rusia relativ la conflictul transnistrean etc., etc. La toate acestea se adaugă, recent, un argument mai consistent – cel puţin, în ochii celor care îl formulează. Celor care spun că RM nu are o soluţie de securitate reală decât prin intermediul NATO li se răspunde, superior, că prin integrarea în UE se va răspunde tocmai acestei nevoi de securitate, din moment ce Bruxellesul vrea să devină, din ce în ce mai intens în ultima vreme, un actor coerent şi impetuos pe piaţa de securitate globală. Argumentul acesta se aude tot mai des şi la Chişinău, dar şi la Kiev. „Direct în UE” devine sinonim cu „direct în spaţiul de securitate al UE”. În esenţă, ideea că Uniunea năzuieşte să devină aşa ceva este corectă. Dar că asta permite evitarea NATO şi estompează temerile unora din Est care văd roşu atunci când aud de extinderea Alianţei Tratatului de Nord – nu. Dimpotrivă!

Un actor de securitate care încurcă lucrurile

Eforturile UE de a deveni actor pe scena securităţii globale sunt din ce în ce mai vizibile, cel puţin la nivel declarativ. Pe 9 februarie 2009, Parlamentul European emite o Rezoluţie referitoare la strategia europeană de securitate şi politica europeană de securitate comună, unde se fac următoarele recomandări: UE trebuie să îşi dezvolte autonomia strategică printr-o politică externă, de securitate şi apărare puternică (PESA) „pentru a-şi apăra interesele la nivel mondial”; nevoia coordonării acţiunilor UE şi NATO la nivel de securitate, cu „respectarea autonomiei şi înţelegerii reciproce în cazul unor abordări strategice diferite”; o politică de apărare comună în Europa necesită „o forţă armată europeană integrată, ce trebuie să fie echipată cu sisteme de armament comune”, iar UE ar trebui să dispună de „un efectiv permanent de 60.000 de soldaţi”; trebuie susţinute programele europene de tip Eurofighter, care va fi coloana vertebrală a celor cinci Forţe Aeriene Europene în anii următori. E bine sau e rău pentru parcursul european al neutrei RM? În realitate, pentru cei care pretind că integrarea în UE nu afectează sensibilitatea unora cu pretenţii la „vecinătate apropiată”, e rău. Dar pentru a înţelege asta trebuie să ne întoarcem un pic în timp, cu mai bine de 50 de ani în urmă.

Moscova versus Europa

Secretul uitat al Europei este că procesul facerii ei postbelice a fost, deopotrivă, o naştere reuşită şi un avort. Prima este exemplificată de celebrul Tratat de constituire a Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, semnat în 1950 şi avându-l drept iniţiator şi, ulterior, preşedinte, pe Jean Monnet. De acolo a apărut Uniunea de astăzi. Avortul este Comunitatea Europeană de Apărare. Puţină lume îşi mai aminteşte astăzi că acelaşi Jean Monnet a fost însărcinat cu elaborarea unui document crucial pentru Europa – un tratat similar celui semnat în 1950, dar în domeniul apărării. Aşa cum industriaşii francezi şi germani trebuiau să lucreze împreună, aşa urmau să facă şi soldaţii. Tratatul a căzut pentru că Franţa – la fel ca în 2005! – l-a respins în parlament. În august 1954, partidele gaullist (dreapta) şi comunist prăbuşeau documentul, flancate de un partid socialist divizat.

Important este pentru noi nu de ce a respins partidul preşedintelui Charles de Gaulle, promotorul „Europei patriilor”, un asemenea document, cât mai ales de ce l-au respins comuniştii. Argumentele Partidului Comunist Francez erau atunci cele ale Kominformului, adică ale Moscovei: nu trebuie admisă nicio construcţie de securitate, niciun efort de apărare mutual între statele europene şi care ar fi putut ameninţa patria comunismului, adică URSS şi posibilităţile ei de mişcare strategică. SUA erau suficiente ca inamic, iar scopul strategic al Moscovei era să împiedice cu orice preţ apariţia unui altui, potenţial, la graniţele sale. În termeni de securitate, orice proiect de genul „Europa comună” este un inamic pentru Moscova şi, în concluzie, trebuie împiedicat sau descurajat.

Astăzi este la fel. Deocamdată, Bruxellesul nu este un actor convingător în termeni de securitate, relaţiile dintre UE şi NATO fiind definite în special de aşa-numitele hotărâri „Berlin-Plus”, care au creat un mecanism pentru utilizarea europeană a mijloacelor aliaţilor. Dar printr-o politică de securitate coerentă a Europei, lucrurile par să se schimbe. Şi nu avem nicio garanţie să credem că Moscova şi-ar fi schimbat poziţia în această chestiune.

Criza proiectului răsăritean

În plină campanie electorală la Chişinău, din când în când, se mai ridică o voce care vituperează împotriva NATO sau explică, „doct” de ce nu are nevoie RM de aşa ceva.

Ideea este, cum am sugerat, complet eronată. O asemenea strategie de ocultare a NATO nu diminuează cu nimic animozităţile puterii regionale de la Răsărit. Căci Federaţia Rusă nu are doar cu NATO o problemă, ci cu orice structură de securitate occidentală colectivă care ar putea deveni jucător pe piaţa de securitate şi, pe termen mediu şi lung, virtuală contrapondere la Moscova. Că această structură se numeşte NATO sau UE, contează mai puţin. Altminteri spus: cu cât UE devine mai centrată pe problematica de securitate, cu atât mai mult se va mobiliza Rusia pentru a bloca integrarea „vecinătăţii apropiate”. Şi va spune din ce în ce mai răspicat că „neutralitatea” RM în traducere rusă este, deopotrivă, neutralitate faţă de NATO şi UE… Să fim bine înţeleşi. Asta nu înseamnă că Moscova are sau ar trebui să aibă un cuvânt de spus în eforturile de integrare ale unor ţări ca RM sau Ucraina. Înseamnă doar că evitarea NATO este o îmbătare cu apă rece. În realitate, strategia „direct în UE” evită eventual disonanţele cognitive ale elitei guvernante de la Chişinău sau Kiev, dar în niciun caz nu evită marile provocări de securitate regionale. În final, nu face decât să releve confuzia şi criza de proiect a elitelor locale din periferia răsăriteană, dar şi criza de viziune a elitelor de la Centru care încurajează aşa ceva.

Articolul a apărut iniţial în cotidianul Timpul www.timpul.md

Razbunarea istoriei

martie 8th, 2009

Un rus prezice sfirsitul Statelor Unite. Preziceri similare despre Uniunea Sovietica s-au vehiculat de pe partea opusa a cortinei de fier.

Previziune apocalitica despre disparitia dusmanului nu este ceva nou. In principal este o dorinta strigata cu glas tare.

Cine din public poate intelege daca exista motive sa-l credem pe rus. Sigur ca numai specialisti ar putea prognoza o evolutie.

Cert este ca rusul uita un element. O partida se joaca pina la ultima mutare. Inca nu am vazut mutarile partilor.

Cert este ca nici Rusia nu sta prea bine.Poate chiar mult mai rau. Daca America incearca sa aiba vointa sa iasa din criza, Rusia nu mai are vointa sa fie lider mondial.

Rusia vrea ceea ce vrea clasa conducatoare: cit mai multi bani si lux. Clasa conducatoare nu vrea sa conduca lumea.

Este prea ocupata cu imbogatirea peste orice limite.
Ar fi mai practic sa ne gindim la o sursa de intelepciune Mircea Crisan.

Cu zeci de ani in urma circula o caseta cu momente inregistrate in specatole cu Mircea Crisan. Cea mai inspirata parte era descrierea situatiei din Orientul Apropiat cu extindere influienta fiecarei puteri.

Astfel trei milioane de israelieni tin piept la 30 milioane de egipteni si la alte zeci si sute de miloane de arabi dintre care in spatele sirienilor sunt 250 miloane de sovietici dar in spatele carora sunt un miliard de chinezi.
Mai exacta estimare a situatiei si evolutie istorice nici ca nu se putea.

Mircea Crisan a vazut esentialul intrucit cunostea viata in mod practic.

Teoria a spus ca dupa sfirsitul razboiului rece isotoria a inghetat. Vedem insa ca lucrurile au evoluat si ca istoria continua si corodeaza foarte tare pozitia celor doua supraputeri rivale.

Sigur ca o noua stea se ridica. Este China. China nu se va razboi cu cele doua supraputeri intrucit ele se macina intre ele. China este pragmatica, lasa timpul sa lucreze pentru ea.

Dar ce face islamismul fundamentalist? Ramine fara dusmanul aboslut din vest?

Un nou comflic se prevede intre musulmani si China.
Va fi ceva imprevizibil si foarte singeros cu previzibila victorie Chinezeasca.

Ceea ce trebuie sa uitam de pe acum este perioada de destindere si bunastare. Intram in instabilitate si comflict.
Vestul se ofileste si isi joaca ultima sansa.

Democratia va fi uitata si lumea va intra intr-un joc reality foarte agresiv. Este un proces firesc de reinventare a civilizatiei si supravietuire a celui mai adaptat.

Cauza decaderii vestului ar fi chia practicarea mondializarii. China aplica pragmatic pricipiul leninist si stalinist, isi vinde pina si funia de care va fi spinzurat.
Sovieticii au intuit slabiciunea dar nu au putut sa o foloseasca in practica, chinezii sunt mult mai pragmatici au trecut la fapte.

Subteranele puterii comuniste

martie 8th, 2009

Ceauşescu nu ar fi ajuns la puterea absolută dacă nu ar fi existat sprijinul \”baronilor\” comunişti.

Reiau aici, cu acordul lui Cristian Vasile, o parte din textul care a prefaţat cartea lui Pierre du Bois, intitulată Ceauşescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice şi apărută la Humanitas în excelenta traducere a Ioanei Ilie.

Cartea este o incursiune temerară în istoria comunismului românesc, cu accent special asupra unui episod foarte controversat. Regretatul profesor Pierre du Bois, politolog elveţian specializat în relaţii internaţionale, a dorit să înţeleagă un moment crucial din istoria dictaturii de la Bucureşti – lupta pentru succesiunea lui Gheorghiu-Dej şi modalităţile prin care cel mai tânăr membru al Biroului Politic, Nicolae Ceauşescu, a reuşit să acapareze puterea absolută. A rezultat o fascinantă investigaţie privind universul de intrigi şi manipulări care explică felul cum se structurează relaţiile de putere în momente de criză. Se ştie că până la reunirea Plenarei CC, care urma să desemneze un succesor, jocurile fuseseră făcute. Un grup restrâns decisese asupra destinelor a milioane de oameni, oferindu-i cu funestă lipsă de responsabilitate puterea unui personaj care s-a dovedit nefast. Restul, votul unanim al membrilor Comitetului Central, nu era decât ritual vid de sens, exerciţiu mecanic menit să perpetueze mitologia „centralismului democratic”.

Profesorul de la Institut d’Etudes In ter nationales, din Geneva, a reuşit să intervieveze câţiva dintre potentaţii regimului Dej – Gh. Apostol, I. Gh. Maurer, Paul Niculescu- Mizil, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Fazekas János, Mihai Florescu, chiar şi ideologul-şef, Leonte Răutu. A fost ajutat în aceste discuţii atât de capacitatea de a conecta fenomenul comunist românesc la cel internaţional, cât şi de ştiinţa de a distinge între ceea ce afir mă aceşti lideri comunişti şi ceea ce a fost, de fapt, o acerbă luptă pentru putere, calităţi care au lipsit uneori intervievatorilor români – câteodată superficiali şi insuficient informaţi despre backgroundul celor cu care discutau – aflaţi faţă în faţă cu personaje ale nomenclaturii dominate de pernicioasa retorică autojustificatoare. Nu principiile îi animau pe aceşti demnitari cinici, ci dorinţa de a perpetua dominaţia nomenclaturii. Cu diverse prilejuri, Maurer şi alţi acoliţi ai lui Dej au insistat că l-au susţinut pe Ceauşescu să ajungă secretar general fiind convinşi că acesta va accepta principiul conducerii colective. Maurer a sperat că va rămâne principalul regizor al politicii externe. Bodnăraş a crezut că va juca rolul unui venerabil sfetnic. În fapt, Ceauşescu visase de mult să ajungă în vârful piramidei, iar Dej îi încredinţase în ultimul său an de viaţă nu doar conducerea treburilor organizatorice, ci şi domeniul relaţiilor internaţionale ale partidului.

Volumul aruncă o lumină revelatoare asupra naturii relaţiilor la vârf din PMR şi explică metodele utilizate pentru dobândirea puterii absolute de către un aparatcik aparent incolor precum Ceauşescu. Eroarea „baronilor” lui Dej a fost să-l subestimeze: viclean, ranchiunos, introvertit, mohorât şi suspicios, Ceauşescu a fost un stalinist din categoria dură. A mimat un timp o deschidere reformistă, dar nu a cedat în ceea ce priveşte sacrosanctul „rol conducător al partidului”. Avem de-a face în aceste pagini cu spaţiul rarefiat al puterii supreme în sectele totalitare bolşevice. Aceşti oameni erau obligaţi să comunice întotdeauna codificat pentru a nu fi acuzaţi de păcatul cel mai grav, „fracţionismul”. Conspiraţiile se făceau aluziv, prin ridicări de sprânceană şi insinuări bizantine. Utopismul doctrinar al comuniştilor români se combină cu o versiune decăzută a „bizantinismului politic”, politica din spatele uşilor închise, absenţa transparenţei şi insinuări atent confecţionate cu scopul anihilării rivalilor politici.

Printre celelalte contribuţii istoriografice care ar putea fi menţionate se numără convorbirile Laviniei Betea cu câţiva lideri comunişti. Evident, nici unul dintre interlocutori nu scrutează cauzele degenerării stalinismului naţional în experimentul grotesc şi dezastruos al comunismului dinastic. Merită amintite, de asemenea, scrierile lui Pavel Câmpeanu şi eseul Cristinei Luca-Boico despre „Oamenii care l-au adus la putere pe Ceauşescu”. Nici unul dintre staliniştii români nu a ajuns la concluziile devastatoare ale unui Stefan Staszewski din volumul Oni, al Teresei Toranska. De la Maurer la Verdeţ, comuniştii români au rămas prizonierii unei viziuni vetuste despre istorie, om şi economie. Mai sofisticat decât Ceauşescu şi membrii grupului aparatului de partid, Maurer nu a fost sub nicio formă atras de revizionismul marxist. Nici unul dintre demnitarii comunişti nu a generat vreo idee originală. Tocmai de aceea l-au detestat Maurer şi Răutu pe Pătrăşcanu: sterili din punct de vedere teoretic, nu puteau să nu îl antipatizeze pe cel care – chiar dacă rămânând îndatorat unui determinism îngheţat – a încercat să propună ipoteze istorico-sociale în răspăr cu dogmatismul oficial.

Cartea lui Pierre du Bois luminează ceea ce putem numi subteranele puterii comuniste, rivalităţile mistuitoare dintre cei care jurau pe „idealurile socialismului ştiinţific”, natura eminamente falsă a „principialităţii” comuniste. Vorbind cu foştii potentaţi, inclusiv cu expertul în sofisme dialectice Leonte Răutu, politologul elveţian a reuşit să decanteze şi să demonstreze esenţa malefic-distructivă a unui sistem întemeiat pe o ideologie fals-egalitaristă, în care exclusivismul se transfigurează în narcisism megaloman. În finalul cărţii, profesorul Du Bois îl citează pe Maurer, cel care mărturiseşte că a descoperit târziu că Ceauşescu devenise paranoic. Este o afirmaţie self-serving, o îndoielnică autojustificare. Nu psihopatologia liderului explică aberaţiile sistemului, ci invers. Spre a relua ideea lui Jacek Kuron, regretatul disident şi gânditor politic polonez, totalitarismul e zămislit de o formă paranoică de gândire şi generează respectiva formă de gândire.

Raphael (4)

martie 8th, 2009
Vlad Solomon cu Raphael Chercheve - Paris, 1997Vlad Solomon cu Raphael Chercheve – Paris, 1997

Seara am luat un aperitiv cu Chercheve la Hotel de Paris.
– Mon cher Vlad, mi-a spus, tie iti voi dezvalui anul nasterii mele, nu multi il stiu -1904 ( avea deci 93 de ani). N-am idee cit voi mai trai, as dori sa donez deja biblioteca mea Asociatiei Franceze de Sofrologie. Iar maine, cand imi voi tine prezentarea, am de gand sa sustin si eu ca nu este o diferenta esentiala intre hipnoza si sofrologie, asa ca nu trebuie sa te simti izolat.
– Bine, Raphael, dar iti vor sari toti in cap.
– Ei si, a chicotit el, avea un chicot special, ce-mi pasa, la varsta mea? Ce parere ai, scriem o carte impreuna, sau macar un indrumator?
– Ei, Raphael, am raspuns magulit, dar eu sunt un lenes in ale scrisului, n-as vrea sa incepem si s-o lasam balta.
– Si eu sunt lenes, rase Zeus, daca nu eram, scriam mai mult.
A doua zi, Chercheve a declarat sus si tare ca astazi el nu vede nici o diferenta intre cele doua notiuni, ca si-a schimbat ideile din trecut, mi-a pomenit de cateva ori numele, m-am inrosit tot, si a propus sa se renunte complet la termenul de sofrologie, sa ne intoarcem la cel folosit in mai toate tarile din lume – hipnoza. A inceput o discutie in contradictoriu cu unii participanti, am intervenit si eu, marturisind ca ma simtisem la inceput in afara congresului, dar ca prefer lucrurile clare, si s-a cam ajuns la concluzia noastra, ceea ce era mare lucru, nu m-am asteptat.
Am plecat din Monaco la jumatatea ultimei zile a congresului. La despartire, Raphael mi-a amintit ca, in curind, o va trimite pe ruda sa in Israel. Si spera sa ajunga si el, poate la anul.
L-am intrebat:
– Spune-mi, care este secretul tau, de unde ai adunat atata energie?
Chercheve a ras, asa cum radea el mereu:
– Iti voi spune, dar n-o sa ma crezi. N-am facut niciodata in viata, pentru cineva, vreun lucru care m-ar fi obligat la vreun sacrificiu personal, ceva ce m-ar fi lezat pe mine insumi. Asta-i tot secretul.
– Nu te cred, i-am ripostat.

***

Intr-o buna zi, primesc un telefon de la Cherchève:
– Ruda mea, un fel de nepoata, vine pentru prima oara in Israel, te rog, plimb-o cat poti, ajunge impreuna cu sotul ei, care cunoaste foarte bine istoria Israelului.
Françoise, era o femeie deosebit de frumoasa, ochii ei aratau exact ca ai lui Raphael, un albastru transparent. Sotul ei, Jean-Paul, cunostea intr-adevar multe aspecte ale religiei, istoriei, traditia evreiasca, ei erau crestini catolici, nepracticanti, aveau insa multi prieteni evrei si o mare sete de a afla lucruri noi.

Mi-a facut multa placere sa colind cu ei, au stat doar o saptamana, la plecare, Françoise mi-a soptit:

– Raphael nu va mai putea veni in Israel, e bolnav, are o insuficienta cardiaca, a fost deja internat de cateva ori, nu cred ca mai are mult de trait… In ultima vreme vorbeste des despre moarte, vrea sa fie ingropat in cimitirul evreiesc, dupa datina.
A doua zi i-am telefonat lui Chercheve:
– Ce se intampla?
– Ei, nu m-am simtit prea bine, am dormit uneori la spital, dar totul e in regula. Si a ras, cu rasul lui tipic, sincopat.
– Raphael, peste doua saptamani vin sa te vad.
– Sigur, Vlad, ne vom plimba impreuna prin Paris.
I-am telefonat lui Heinrich la Muenchen: Chercheve nu-i sanatos, plec in Franta peste doua saptamani.
– Vin si eu, anunta-ma cand ai avionul.
Dupa vreo trei zile, ajung acasa de la cabinet, gasesc un mesaj pe repondeur:

– Vlad, azi dimineata Raphael a incetat din viata. Telefoneaza-mi sa te anunt cand va fi inmormantarea, Françoise.
Am inceput sa tremur tot, i-am telefonat imediat.

– Cum s-a intimplat?
– O zi dupa ce-a vorbit cu tine a fost din nou internat. Medicul s-a apropiat de el si i-a zis:

– Stiti, prof. Chercheve, la varsta dumneavoastra, viata devine o problema filozofica, nu poate fi vorba de un trai de calitate, doar sa va sustinem inca putin.

Atunci Raphael si-a chemat familia, era linistit, i-a anuntat ca acesta e sfirsitul, ca nu mai are rost sa se chinuiasca. Le-a facut si o destainuire, ca mai are trei copii nelegitimi, apoi a cerut sa fie inmormantat dupa datina evreiasca si pur si simplu a inchis ochii si a coborit cortina.

-Ah, am exclamat, nu am cunoscut pe nici unul din descendentii lui!
-Cum nu, Vlad, m-ai cunoscut pe mine, eu sunt fiica nelegitima a lui Raphael!
Am ramas stupefiat.
– Da, a continuat Françoise, eu si cei doi frati ai mei suntem copiii lui. El m-a prezentat ca nepoata, caci nu avea cum sa-ti explice. Dar n-ai remarcat asemanarea?

Da, o remarcasem, dar n-am realizat.
L-am anuntat pe Bibi Heinrich, am cautat sa ajungem la Paris, la inmormantare, n-am reusit. Am trimis, cu ajutorul unui prieten din Paris, un imens buchet de flori.
Dupa o saptamana mi-au sosit citeva randuri de la Dominique, sotia lui:
\”Vlad, multumesc pentru flori, Raphael iubea mult florile si tot ce era frumos\”.
Raphael s-a stins la o varsta inaintata, 97 de ani, dar avea spiritul atit de tinar! De cite ori vizitam Parisul, treceam pe Avenue de l’Opéra, ma uitam la locul de altadata al firmei, numele lui disparuse, dar Hotel Normandy ramasese neschimbat. Ultima oara am intrat in hotel, m-am indreptat spre bar, era gol, am privit spre stanga, parca-l vedeam, la aceeasi masa din colt, acoperita cu ziarul deschis la pagina de politica externa. M-am asezat pe acelasi scaun de odinioara, brusc am tresarit, auzeam foarte clar chicotul lui, parca era acolo, in fata mea, totul numai zambet, intrebandu-ma: \”Stii idish?\”

***

In loc de epilog, poate un prolog: Nu de mult primesc un telefon:
-Sunt fiul lui Françoise, sunt la Tel-Aviv, as vrea sa va intalnesc.
Ne-am intalnit in aceeasi dupa amiaza, era intr-o vineri, pe malul marii, la o cafenea. Era un tanar de 20 de ani, cu aceeasi privire albastra transparenta, privirea mamei sale, ochii lui Raphael, zambetul lui.
– Am dorit sa va cunosc, mama mea mi-a spus ca puteti sa-mi povestiti despre bunicul meu, profesorul Chercheve. Imi era foarte apropiat, nu intelegeam de ce se purta atit de parinteste cu mine. Abia dupa ce s-a prapadit, mama mi-a dezvaluit adevarul. Eu studiez medicina, as vrea sa devin stomatolog, sa ma ocup de implantologie si de hipnoza. Va rog, povestiti-mi…

Mi-a luat timp sa-mi revin. Asadar istoria se repeta. I-am povestit multe, l-am sfatuit cui sa se adreseze, sa afle si lucruri pe care eu nu le stiam.
Simteam ca cineva ma urmarea dintr-un colt, ba parca l-am zarit pe Raphael, plimbandu-se pe faleza, privind spre Yaffo. Deodata, baiatul isi privi speriat ceasul:
– E tarziu, se apropie Shabatul, trebuie sa plec.
– Shabat? Ei si?
– Ah, nu v-am pus la curent, eu ma convertesc la iudaism, dupa inmormantarea bunicului am inceput sa ma simt evreu, iau lectii cu un rabin la Paris, pastrez Shabatul, vreau sa devin evreu dupa Halacha, tara mea e Israelul, strabunicul meu e din Hebron doar, probabil ca ma voi stabili in Israel.
L-am condus la Ramat Aviv, in nordul Tel Aviv-ului, unde era gazduit. Cand a coborat din masina, am vazut ca pasea ca Raphael, cu pasi mici si repezi. M-am intors spre Kiriat-Ono, spre casa, eram tulburat, chicotul lui Raphael, ritmul in care-si canta cuvintele, ma insoteau. Si imaginea lui, cantand la pian, sau conducand in viteza prin Paris.
Din cand in cand imi amintesc de Zeus, mi-e dor, Parisul fara el nu e la fel. Nici stomatologia, nici hipnoza medicala.
Nici eu.

Atat.

Vlad Solomon – 2005 (C)

Tragedia ESTHER de Jean Racine la Teatrul MIC

martie 8th, 2009

În perioada 11-14 martie 2009, la orele 19:30, Teatrul MIC din Bucureşti găzduieşte patru reprezentaţii ale tragediei ESTHER a clasicului francez Jean Racine, pe muzica originală a lui Jean-Baptiste Moreau, cu elevii din clasele a unsprezecea şi a douăsprezecea ai liceului francez Anna de Noailles, în regia lui Dominique Depaule şi pe scenografia lui Constantin Ciubotariu, într-un spectacol în limba franceză, subtitrat în limba română.

Tinerii actori vor fi înlocuiţi, pentru părţile muzicale şi coruri, de Corul de Copii al Radiodifuziunii, sub bagheta dirijorului Voicu Popescu şi acompaniat de ansamblul baroc Collegio Stravagante. Solistele vocale Iulia Dan şi Valentina Năforniţă vor asigura părţile solo.

Sophie Boulin, solistă vocală, regizoare şi profesor de declamaţie şi gestică barocă la Conservatorul Regional Naţional din Paris, intervine în calitate de consilier privind punerea în scenă şi stilul vocal.

Compusă pentru tinerele din pensiunea «Maison de Saint-Cyr» şi jucată pentru prima dată în 1689 pentru Ludovic al XIVlea, Esther este o alegere de teatru clasic şi o pledoarie pentru «stilul francez» atât de în vogă în Europa secolelor XVII şi XVIII.

A juca Esther reprezintă un prilej unic pentru adolescenţi din ziua de azi de a se confrunta, «din interior», cu retorica şi morala Marelui Secol, prin prisma punerii în scenă a unui mit cu rezonanţe politice şi religioase atât de actuale. Exerciţiul mai presupune iniţierea la declamarea versului alexandrin, îndeplinirea exigenţei gesturilor, posturilor şi mişcărilor într-un spaţiu şi un spirit apropiat tragediilor din secolul al XVIIlea siècle, pentru a reuşi într-un final – conjugând pentru aceasta versuri şi gestică – incarnarea unor personaje care se înfruntă în duritatea sublimată a unei tragedii cu uşile închise dintr-un palat oriental.

Ţinută, sobrietate, pasiune: cuvintele cheie ale unei estetici puse în slujba unui teatru care rămâne, în primul rând, civic.

Mecenii nu s-au înşelat. Cu ajutorul lui Nathalie Dufaux, profesoară de engleză la liceul francez Anna de Noailles şi responsabilă cu partea de comunicare a proiectului, susţinerea financiară şi materială nu a întârziat să apară : Lafarge, BRD, Club Cortina, Ipso, RCI leasing, Matricia, L’Oréal, Bricostore, Carrefour, cât şi cabinetul de avocaţi Popovici şi asociaţii, se numără printre sponsorii proiectului.

Nu ezitaţi să consultaţi site-ul oficial al spectacolului.

Coproducţie inedită a liceului francez Anna de Noailles, a Institutului Francez din Bucureşti şi a Societăţii de Radiodifuziune Română, acest proiect educativ reuneşte, cu aceeaşi voinţă de exigenţă şi de reciprocitate, elevi, profesori şi artişti francezi şi români, care (re)descoperă împreună una dintre bijuteriile patrimoniului teatral şi muzical al Europei.

http://www.estherbucarest2009.com/

sursa: comunicat de presă

Uzina Dacia Piteşti de la agonie la extaz

martie 8th, 2009
Duster - cel mai nou membru al familiei DaciaDuster – cel mai nou membru al familiei Dacia

Recenta explozie a vânzărilor de automobile Dacia în Germania a scos uzina de la Piteşti dintr-o situaţie disperată, începută în toamna trecută datorită prăbuşirii vânzărilor. Cum s-a ajuns aici?

Orasul Mioveni are o istorie de peste 500 de ani. Prima atestare documentară a fost, aşa cum ne arată izvoarele istorice, în anul 1485. Denumirea sa vine de la un cneaz local, Mihu ( Mihov în slavonă ) Mihoveni ( Mioveni ), făcând referire directă la locuitorii acestei formaţiuni sociale. Tot aici la Mioveni….

Istoric Dacia

1966 incepe constructia Uzinei de Autoturisme Pitesti la Colibasi, judetul Arges

1968 dupa semnarea unui contract de licenta intre Renault si statul roman, incepe fabricatia modelului Dacia 1100 sub licenta R8

1969 este lansat pe piata modelul Dacia 1300 sub licenta R12

’70-’80 Dacia dezvolta o intreaga gama de modele care va cuprinde mai multe tipuri de vehicule de persoane si utilitare

1978 Automobile Dacia continua autonom productia de autoturisme derivate din gama Renault 12

1995 se lanseaza Dacia Nova, primului autoturism de conceptie 100% romaneasca

1998 la trei decenii de la producerea primului automobil Dacia, a iesit de pe portile uzinei autoturismul cu numarul 2.000.000

1999 se semneaza contractul de privatizare al societatii, si Dacia devine o marca a Grupului Renault

2000 are loc lansarea modelului Dacia SupeRNova, prima concretizare a colaborarii franco-romane

2003 lansarea modelului Dacia Solenza

2004 lansarea modelului Dacia Logan

2006 lansarea modelului Dacia Logan MCV

In prezent, uzina de la Pitesti se situeaza la cele mai inalte standarde europene, cu metode de lucru aplicate in uzinele Grupului Renault.

24 octombrie 2008

Timp de patru zile, 30-31.10 şi 13-14.11.
2008, activitatea de producţie a Uzinei Dacia-Renault din Piteşti se va întrerupe, ca urmare a necesităţii de adaptare a programului de fabricaţie la cererea comercială. Vor continua să funcţioneze fară întrerupere anumite sectoare ale Uzinei Mecanice, centrul CKD, precum şi fabricaţia de piese de schimb – au precizat reprezentanţii companiei.

În comparaţie cu anul trecut, în primele nouă luni s-au vândut cu 17% mai multe automobile

1 noiembrie 2008

După lansarea lui Sandero în iunie şi a noului Logan în iulie, Dacia vine cu o nouă versiune modelul MCV, mai atrăgător, mai dinamic, mai lung:

#calandrul este mai mare şi afişează noua siglă a mărcii

#noua bară de protecţie faţă se află în prelungirea conturului caroseriei

# blocurile optice au fost mărite

# proiectoarele de ceaţă sunt încadrate de ornamente de carbon sau în culoarea caroseriei

# vehiculul este mai lung cu 2 cm, ajungând la 4,47 m#gama de culori a fost îmbunătăţită cu 4 nuanţe

# modelul are inclus ABS şi o garanţie de trei ani sau 100.000 de km. Reprezentanţii Dacia Renault sperau ca acest model să se vândă la fel de bine ca şi cel vechi, care a fost comercializat în 187.962 de exemplare, în toată lumea.

11 noiembrie 2008

Criza a început să se simtă şi în Argeş. Conducerea Dacia a hotărât oprirea lucrului cu excepţia CKD, în perioada 20 noiembrie.. 7 decembrie. Unul dintre motivele pentru care au scăzuz vânzările Uzinei de la Mioveni este, potrivit Consiliului de Administraţie, acordul dat de Guvern de introducere masivă a maşinilor second_ hand în ţară. Piaţa auto a scăzut în octombrie 2008 faţă de octombrie 2007 în România cu circa 30%, în Spania cu 40%, în Marea Britanie, cu 23%, în Suedia, cu 22,7 %, în Italia, cu 18,9 %, în Germania, cu 8%, în Franţa, cu 6,2 %, iar tendinţa este de scădere…Dacia este nevoită să+şi întrerupă producţia….Salariaţii care vor ramâne la domiciliu ca urmare a înreruperii activităţii vor fi remuneraţi cu 85% din salariul total brut, conform Contractului Colectiv de Muncă, şi vor beneficia de tichetele de masă aferente zilelor de întrerupere a activităţii, tichete pe care le+au primit în avans.

15 noiembrie 2008

Întreruperea lucrului fusese anunţată pentru adaptarea programului de fabricaţie la evoluţia pieţei. Doar 3000..4000 de oameni, adică jumătate din efectiv, au lucrat în primul schimb, iar în schimbul al doilea prezenţa a fost chiar redusă. Oprirea lucrului fusăse anunţată încă din 24 octombrie pentru zilele 30,31 octombrie şi 13, 14 noiembrie..

Liderul Sindicatului Auto Dacia, Nicolae Pavelescu, declara: “Noi am spus că sunt trei cauze ale situaţiei de acum; criza mondială, pentru care Renault a decis să+şi reducă stocurile, iar noi să nu mai producem pe stoc, apoi reglementările mai aspre din zona de creditare, care nu ne mai lasă să vindem maşini pe credit, şi taxa auto, care permite intrarea maşinilor second+ hand pe segmentul Daciei, de 7000..10.000 euro. Nu am spus că taxa auto e singura cauză şi dacă ar fi astfel, am fi continuat producţia. Dar este una dintre cauzele pentru care nu mai avem o parte din potenţialii clienţi. Nu mă deranjează concurenţa, nu vreau să se asigure protecţie pentru Dacia. Doar am spus că am ajuns în situaţia polonezilor de acum câţiva ani. Iar maşinile mai ieftine, care nu sunt pe segmentul de preţ al Daciei, sunt poluante şi eu , ca cetăţean, nu vreau să inhalez gazele lor”

18 noiembrie 2008

Preşedintele Băsescu face o vizită surpriză la Dacia Piteşti…

Vizita președintelui Traian Băsescu la uzina de automobile Dacia Pitești a fost anunţată doar cu puţin timp înainte şi programul în ultimul moment.. Concluziona atunci :” Funcţionarea la capacitate cât mai mare a uzinei Dacia este esenţială pentru România, atât din punctul de vedere al creşterii exportului, de care avem nevoie ca de aer”- a pecizat Preşedintele Traian Băsescu.

Pentru prima dată Băsescu şi Tăriceanu au aceeaşi poziţie în privinţa industriei auto şi mai precizau că intenţioneau să adopte un act normativ pentru eliminarea temporară a taxei auto la maşinile noi.

20 noiembrie 2008

Vacanţă forţată la Dacia. Uzina de la Mioveni îşi opreşte producţia, iar angajaţii vor primi în această perioadă 85% din salariu. S-a hotărât din 19 noiembrie să nu se perceapă taxă la maşinile Euro 4. Premierul Călin Popescu Tăriceanu a discutat, în prealabil, cu preşedintele de la Palatul Cotroceni tema taxei auto pentru maşinile noi. După o discuţie de 45 de minute, urmată de o şedinţă de Guvern de 4 ore, s+a ajuns la varianta suspendării taxei auto pentru maşinile Euro 4 pe o perioadă de un an de zile. Soluţia are şanse să fie acceptată de Uniunea Europeană, pentru că nu se referă doar la maşinile noi, ci şi la second+ hand cu această normă de poluare, ceea ce contravine regulilor privind libera concurenţă.

Efecte

La Subansamble vor fi disponibilizaţi 800 de angajaţi… Fabrica de Subansamble auto are peste jumătate din producţie destinată Daciei, aşa că se va plia pe programul uzinei şi se va opri lucrul timp de două săptămâni. Peste 2000 de angajaţi vor primi 75% din salariu în perioada de şomaj. Având în vedere scăderea comenzilor la export al fabricii adică de 50%, nu mai puţin de 800 de angajaţi vor fi disponibilizaţi.

26 noiembrie 2008

Revelion pe drumuri… Conducerea Uzinei ia în calcul neprelungirea unor contracte de muncă. Purtătorul de cuvânt Silviu Sepciu preciza că la începutul lunii viitoare ( decembrie) se va decide dacă va prelungi sau nu contractele de muncă a 600 de angajaţi pe perioada determinată care expiră la 31 decembrie 2008. Uzina mai are încă 2.200 angajaţi pe perioadă determinată, iar asupra lor se va decide în momentul cînd acestea se vor apropia de sfârşit. Cei 600 de angajaţi în discuţie reprezintă 4% din totalul forţei de muncă de la Dacia…

3 decembrie 2008

Schimbare la Dacia- un nou Logan, mai economic….

Potrivit afirmaţiilor directorului RTR, Philipe Prevel urmează să apară pe piaţă în 2010, cel mai devreme, sau în 2012, cel mai tarziu. Moua generaţie Logan va păstra şi va evidenţia trăsăturile actualului model şi anume spaţiul, fiabilitatea şi raportul preţ- prestări..

13 ianuarie 2009

Protest la Mioveni al salariaţilor Dacia

După aproape o lună de şomaj tehnic salariaţii de la Uzina Dacia s-au întors la lucru şi au primit vestea că in intervalul 26 ianuarie- 8 februarie, se va intrerupe din nou producţia , ca urmare a scăderii dramatice si continue a pietelor auto.

Un comunicat al Dacia preciza că salariatii care vor rămâne la domiciliu, in somaj tehnic, vor fi remuneraţi cu 85% din salariul individual brut, conform contractului colectiv de muncă
pe 2008.

Această pauză de două săptămâni aduce îngrijorări angajaţilor .

În luna decembrie, Dacia a vândut doar 3.622 maşini pe piaţa internă, cu 55% mai puţine decât în decembrie 2007. Piaţa maşinilor noi a înregistrat o scădere dramatică începând cu luna octombrie 2008.

Directorul general al Uzinei , Francois Fourmont declara:

“Luna decembrie a adus două recorduri: scădere record a pieţei auto, cu 55% faţă de anul anterior şi record în înregistrarea vehiculelor de ocazie, care au ajuns la 54.000, aproape cât în întregul an 2006. Toate acestea au dus la o scădere a cererii de vehicule. Prin urmare, şi comenzile au scăzut, de aici decizia de a opri lucrul.

Activitatea la Uzină va fi oprită până pe 8 februarie. Se va lucra doar două săptămâni, având în vedere comenzile din sfârşitul lunii decembrie şi din prima parte a lunii ianuarie.

Nu au mai fost prelungite 900 contracte cu perioadă determinată, care expirau la sfârşitul lui decembrie, nu se prelungesc nici cele 300 care expiră în ianuarie.

Clienţii decid, atunci când fac o comandă. Producţia de comenzi o facem atunci când avem comenzi. Astăzi, nimeni nu poate să prevadă câte comenzi vor fi. Deocamdată, avem pentru două săptămâni.

Avem un termen de aprovizionare, vom vedea care va fi situaţia, ce comenzi vot fi pe 8 februarie şi vom lucra în consecinţă. Decizia se ia aici, dar nici eu şi nici Parisul nu o luăm. Doar clientul decide dacă producem maşini sau nu. Deci cumpăraţi maşini!”

În încheiere despre mitingul de protest preciza că va avea un rol important, de sensibilizare a decidenţilor economici şi politici, naţionali sau locali, asupra faptului că oamenii sunt afectaţi. La fel se întâmplă în SUA, Marea Britanie, Germania şi Spania, unde statul a luat măsuri care să protejeze producţia de automobile. Este vorba de zeci de mii de locuri de muncă.

Peste 6000 de persoane au participat la mitingul organizat de Sindicatul uzinei Dacia in fata Casei de Cultura a Sindicatelor din Mioveni.

La faţa locului au fost mobilizaţi reprezentanţi ai Jandarmeriei si ai Poliţiei.

Viceliderul de sindicat, Ion Iordache, preciza că, la miting, participă liderii sindicali şi angajaţii Dacia.

“Ne-a adus mari prejudicii, dincolo de criza financiară, intrarea în ţară a maşinilor second-hand. Suntem în competiţie cu maşini second hand care au nişte preţuri derizorii, nu e o competiţie corectă, considerăm noi”.

Liderii sindicali ai BNS si ai Sindicatului Automobile Dacia li s-au adresat protestatarilor, indemnandu-i sa fie uniţi şi să nu accepte ca “sub masca unui import de masini second hand” locurile lor de muncă să fie desfiinţate.

Ion Iordache, Vicepresedintele Sindicatului Automobile Dacia, spunea , că salariaţii de la Dacia “nu doresc pâine si circ, ci doar pâine”.

Dumitru Costin, Presedintele Blocului National Sindical (BNS), preciza că a vorbit cu ministrul Economiei Adriean Videanu despre situaţia de la Dacia, iar acesta a promis sprijin.

Dacia îşi va menţine, de asemenea, investiţiile în dezvoltarea şi diversificarea gamei de modele.

2 februarie 2009

Într-un interviu acordat în exclusivitate cotidianului local Curierul Zilei Francois Fourmont, directorul general de la Dacia, despre situaţia locurilor de muncă explica: “Oamenii nu tebuie să uite un lucru: ei nu sunt plătăţi de patron , ci de client ! De asemenea, în aprilie, Dacia ar putea concedia între 3.000.. 4.000 de oameni, prin renunţarea la un schimb, dacă piaţa nu se va relansa”

11 februarie 2009

Premierul Boc a avut o vizită-fulger la Uzină- a promis menţinerea locurilor de muncă la Dacia- Executivul va relua progrmul Rabla şi că va avea în vedere soluţia cea mai bună pentru taxa de primă înmatriculare. Declaraţiile primului ministru au fost făcute în interiorul fabricii de cutii de viteză, inaugurată anul trecut. A mai vizitat şi fabrica de montaj general, pe tot parcursul fiind însoţit de directorul Dacia, Francois Fourmont, de vicepreşedintele Constantin Stroe, dar şi de liderii de sindicat Nicolae Pavelescu şi Ion Iordache.

În declaraţia de la finalul întalnirii , Emil Boc a spus că a luat informaţiile necesare pentru rediscutarea în Guvern a taxei auto, la reluarea programului Rabla. La randul sau Francois Fourmont a precizat că se aşteaptă ca Guvernul să vină cu un nivel cat mai bun al taxei auto, dar şi că ar fi preferat ca Remat să înceapă mai devreme. În privinţa exporturilor de maşini, directorul Dacia a susţinut: ” Constat că în prezent avem un nivel important al comenzilor în Germania, însă pe celelalte pieţe nu se înregistrează o creştere a comenzilor. Pentru moment ne uităm la comenzile ce ne parvin, abia la sfarşitul lunii în curs vom decide în privinţa derulării activităţii în continuare. Sper ca prima acordată prin Remat să ducă la prelungirea activităţii”

18.02.2009

În Germania vânzările Dacia au explodat!

Pur şi simplu, de când Berlinul a introdus prima de casare in valoare de 2.500 euro, vanzarile de autoturisme Dacia in Germania au explodat preciza saptămâna trecută Financial Times Deutschland.

Tocmai in acestă tara europeana in care inainte de criza era cel mai greu sa vinzi masini ieftine ale unor producatori putin renumiti, marca romaneasca Dacia, detinuta de grupul francez Renault, cunoaste, de la introducerea primei de casare, o explozie cu totul neasteptata a vanzarilor .

Explicaţia dată de Renault : in cazul unei masini care costa doar 7.500 euro, prima de 2.500 este mult mai atractiva decat in cazul unui Mercedes.
Vicepreşedintele Renault, Patrick Pelata, a declarat : ‘Prima de casare a dus la o evolutie neasteptata in Germania. Comenzile au crescut de sase ori’

Ironia situatiei actuale, în timp ce cancelarul Germaniei Angela Merkel si presedintele Frantei Nicolas Sarkozy denunta reciproc protectionismul pachetului in valoare de miliarde de euro de ajutorare a industriei auto franceze, sefii concernului Renault sunt principalii beneficiari ai banilor dati si de Sarkozy, si de Merkel.

Din modelul compact Sandero se vand in prezent in Germania circa 1.000 de masini pe saptamana, în compraţie cu 80 de bucati pe saptamana.. cât vindeau înainte.

Se pare că importatorii germani prefera acele modele care, din cauza crizei, nu-si mai gasesc cumparatori in Romania si Rusia , Renault nu are decât de câştigat şi fără să facă reduceri.

O gură de oxigen – Duster, primul crossover

Conceptul pe care Dacia l-a prezentat la Salonul Auto de la Geneva se numeşte Duster şi este un model de tip crossover. Privit din partea şoferului, Duster este un coupe sportiv. Văzut din partea pasagerului, Duster este un MPV ( Multi Purpose Vehicle), avand două uşi cu deschidere în sensuri contrare. Conceptul are 1,49 metri înălţime, 4,25 metri lungime şi 1,64 metri lăţime. Ampatamentul măsoară 2,8 metri, maşina fiind un crossover robust şi sportiv. Interiorul Duster degajă o senzaţie agreabilă, datorită combinaţiei a două culori dominante, ciocolatiu şi albastru. Structura integral vitrală a pavilionului permite luminii să pătrundă în habitaclu. Scaunele faţă au un profil foarte subţire, iar forma lor oferă ocupanţilor confort şi o susţinere optimă. Scaunul şoferului este susţinut de o structură care se prelungeşte pană la consola centrală….

sursa: curier.ro

Ascendenta aparenta a autocratiilor capitaliste

martie 8th, 2009

In urma prabusirii Uniunii Sovietice, multi au crezut ca intreaga omenire va adopta cu entuziasm democratia liberala si capitalismul bazat pe proprietatea privata ca fiind singurul model social capabil sa modernizeze societatea, sa asigure prosperitate si sa evite confruntari violente intre state. Criza economico-financiara din 2008-2009 a provocat o neincredere grava in capacitatea democratiilor capitaliste de a asigura functionalitatea institutiilor financiare, progresul economic si bunastarea cetatenilor.

In ultimii 20 de ani, unele state cu regimuri autocrate, in frunte cu Rusia si China, au contestat superioritatea societatii liberal-democrate si s-au solidarizat cu alte autocratii impotriva democratiilor occidentale. Aceasta ascendenta aparenta a autocratiilor capitaliste contemporane a provocat tensiuni in relatiile internationale, a precipitat o concurenta acerba intre tabere rivale si a dus la situatii conflictuale care creaza instabilitate si pericliteaza aspiratiile de cooperare globala.

In secolul trecut, regimurile tiranice din Germania, Japonia, Uniunea Sovietica si China au esuat lamentabil. Autocratiile actuale pretind ca, fiind perfect compatibile cu capitalismul generator de bunastare economica, ofera un nou model social autoritarist care, rivalizand cu democratia liberala, asigura modernizarea mai eficienta a societatii.

In Rusia, autoritatile conduse de Vladimir Putin au ingradit drepturile individuale, au subordonat justitia, au emasculat opozitia si au acaparat controlul asupra mijloacelor de informare in masa. In aceeasi perioada, ambitiile expansioniste si politica externa adversariala a Kremlinului au agravat divergentele dintre Rusia si democratiile euro-atlantice. In disonanta cu NATO si UE, Moscova insista sa-si restabileasca dominanta asupra statelor din vecinatate care au facut parte din fosta Uniune Sovietica si din Pactul de la Varsovia, sa evite cu orice pret aderarea unor tari din CSI precum Georgia si Ucraina la structurile euro-atlantice si sa nu permita constructia unui gazoduct care sa conecteze bazinul Marii Caspice cu piata occidentala fara sa treaca prin Rusia deoarece o asemenea conducta de gaze ar diminua monopolul energetic si influenta politica a Moscovei in relatiile cu Europa.

Partidul Comunist din China, demonstrand ca este capabil sa stimuleze cresterea economica, si-a prezervat monopolul puterii politice si a rezistat cu succes presiunilor domestice de liberalizare prin represiune, prin cenzurarea informatiilor si prin exagerarea consecintelor „nefaste” ale unei „instabilitati politice”.

Desi dependenta de acces la pietele occidentale, China are divergente politice majore cu Statele Unite din cauza Taiwanului, a respectarii drepturilor omului in China si a concurentei pentru importul de resurse naturale si energie.

Rusia si China, impreuna cu alte state nedemocrate din Asia, au format asociatii ostile fata de puterile occidentale precum Organizatia de Cooperare de la Shanghai. Incurajate si sprijinite de Rusia si China, regimurile autocrate din tari precum Sudan, Venezuela si Iran creaza instabilitate in regiunile respective si agreseaza propagandistic „imperialismul american”. La ONU, obstructionismul Moscovei si Beijingului au paralizat functionalitatea Consiliului de Securitate ca in timpul Razbouilui Rece.

RUSIA SI VECINII

Atitudinea anti-liberala si anti-occidentla a Rusiei, ca si solidaritatea cu alte regimuri autoritariste, sunt evidente in politica Moscovei in cadrul Comunitatii Statelor Independente (CSI). In relatiile cu tarile din CSI, Kremlinul s-a solidarizat consistent cu liderii autocrati si a ostracizat pe cei care au promovat politici liberalizante.

Boris Eltan si Vladimir Putin nu au incurajat niciodata reforme democratice in fostele republici sovietice din CSI. Avand preferinte autoritariste proprii, Putin a preferat sa conlucreze cu lideri despotici din tarile vecine care, ideologic, nu se simt apropiati de democratiile occidentale. Revolutiile populare din Georgia in 2003, Ucraina in 2004 si Kazahstan in 2005 au inlaturat electoral tirani pro-rusi de la conducerea tarilor respective, au deraiat ambitiile reintegrationiste ale elitei politice de la Moscova si l-au infuriat pe Putin, presedintele rus in perioada respectiva.

Inainte de revolutia portocalie din Ucraina, Putin planuise sa creeze o comunitate-nucleu care sa includa Rusia, Belarus, Ucraina si Kazahstan in cadrul careia sa se accelereze convergenta economica, politica si de securitate. Cei de la Kremlin au blamat puterile occidentale pentru „esecul” ucrainean, au asaltat propagandistic noua conducere de la Kiev si au acuzat organizatiile pro-democrate autohtone ca ar fi „grupari subversive”, „spioni” si „agentii unor forte externe sinistre”.

Putin a facut eforturi majore ca sa intimideze, sa submineze si sa preseze economic statele din CSI care au virat spre democratie, care au permis dialog politic sau care au preferat o anumita transparenta in procesul de guvernare. In paralel, el a oferit laude, aranjamente economice avantajoase si subventii celor care au suprimat aspiratiile de liberalizare ale propriilor cetateni. In 2005, cand massmedia internationala critica masacrarea demonstrantilor pasnici de la Andijan de catre autoritatile uzbece, Putin l-a primit cu bratele deschise pe presedintele-dictator uzbec Islam Karimov si l-a felicitat ca a reusit sa „controleze situatia” si sa „elimine agitatorii incitati de agenti straini”. Karimov, impins puternic de Putin, a ordonat expulzarea militarilor americani din Uzbekistan si a reprezentantilor organizatiilor neguvernamentale care primeau asistenta din strainatate.

In ultima campanie electorala din Belarus, ca de obicei, presedintele Alexandr Lukasenko a reprimat cu brutalitate demonstrantii opozitiei si s-a proclamat invingator absolut. Putin s-a grabit sa-l elogieze pe tiranul de la Minsk ca a demonstrat decisiv cum trebuie sa actioneze liderii (necontestati) ca sa mentina „stabilitate”.

In cadrul CSI, Putin i-a incurajat pe liderii autocrati din Kazahstan, Turkmenistan, Tadjikistan si Azerbaidjan sa interzica activitatea organizatiilor neguvernamentale, sa suprime gruparile pro-democrate autohtone si sa recompenseze generos jurnalisti ca sa publice articole favorabile despre liderii respectivi si programele lor.

ROLUL CLASEI MIJLOCII IN CHINA

Cresterea economica din China a creat o clasa mijlocie care a ajuns aproape de 800 de milioane de cetateni. Aceasta categorie de „mici burghezi” a devenit o forta sociala redutabila, a influentat componenta Partidului Comunist si, „infiltrand” partidul, i-a domolit partial comportamentul represiv. Intr-adevar, sondajele de opinie internationale au aratat ca marea majoritate a celor care apartin clasei mijlocii prefera un sistem democratic concurential, respectarea libertatii individuale si independenta pentru massmedia.

In decembrie 2008, 300 de cetateni proeminenti din China, riscand represalii drastice, au semnat o proclamatie publica, denumita Carta 08, in care au solicitat abolirea dictaturii politice a Partidului Comunist, elaborarea unei noi constitutii, alegeri libere, separarea puterii in stat, o justitie independenta si respectarea drepturilor individuale. Intensificarea presiunii clasei mijlocii si a noilor centre de putere economica in favoarea reformarii democrate a sistemului politic ar putea, in viitor, duce la liberalizarea societatii chineze. Incercand sa-si mentina monopolul politic, comunistii chinezi au incurajat cooptarea in partid a „profesionistilor capabili”, se identifica puternic cu „interesele nationale” si exagereaza pericolele liberalizarii care, ar duce la „instabilitate politica”, ar deteriora progresul economic si ar putea submina integritatea teritoriala a Chinei permitand activitatea neigradita a agentilor straini rau-voitori.

AUTOCRATIE VERSUS LIBERALISM

Progresul economic spectaculos din China autocrata si centralizarea puterii politice intr-un partid unic in Rusia au sugerat ca autoritarismul, fiind compatibil cu sistemul economic capitalist, reprezinta o alternativa viabila pentru dezvoltare economica si modernizarea societatii. Ascendenta aparenta a autoritarismului capitalist a creat dezbateri aprinse in occident in legatura cu validitatea si durabilitatea regimurilor autocrate, cu evolutia viitoare a rivalitatii dintre autocratie si liberalism si cu obligatia statelor democrate de a-si reevalua politica externa, aranjamentele de securitate si initiativele necesare ca sa asigure ordinea mondiala.

In cazul in care liderii autocrati din China si Rusia isi consolideaza monopolul politic si continua sa se solidarize cu liderii autocrati din alte tari, incompatibilitatea politica si rivalitatea cu democratiile occidentale vor duce progresiv la realtii conflictuale si vor preveni evolutia societatii umane spre o pace liberala durabila.

Majoritatea observatorilor politici preconizeaza ca progresul economic din China si Rusia va duce in cele din urma la liberalizare politica. Ei afirma ca exista contradictii ireconciliabile intre monopolul politic si economia capitalista. Cu cat nivelul de trai se va imbunatati si cu cat populatia va deveni mai educata, cu atat mai intense vor fi presiunile din partea clasei mijlocii de a participa la activitatea politica si de a trage la raspundere guvernantii.

Economia capitalista, bazata pe respectarea propreitatii particulare, are nevoie de functionalitatea neingradita a justitiei pentru respectarea contractelor, a regulamentelor si a legilor care afecteaza activitatea economica. In cele din urma, sistemul judiciar, devenit independent, va fi capabil sa stavileasca puterea statului si sa asigure dreptul publicului de a participa la selectionarea liderilor politici.

In regimurile autocrate, oligarhia guvernanta abuzeaza de autoritatea statului si, controland justitia, isi permite sa se implice in activitati flagrante de coruptie. Aceasta viciaza functionalitatea guvernarii si delegitimizeaza guvernantii. Cu toate eforturile periodice de a limita abuzurile de putere ale oficialilor si de a rectifica practicile lor pradatoare, coruptia nu poate fi controlata fara un sistem judiciar puternic si independent.

Societatea moderna nu poate functiona satisfacator fara specialisti, fara relatii socioeconomice complexe si fara circulatia libera a informatiilor. Aceasta functionare nu este compatibila cu monopolul politic si cu incorsetarea populatiei.

Autoritatile din Rusia si China nu au reusit sa creeze un echilibru stabil intre autocratie si capitalism in asa fel incat sa ofere un model universal de evolutie spre modernitate. Opacitatea deciziilor guvernamentale, coruptia rampanta si lipsa de responsabilitate a oficialilor va continua sa delegitimizeze elitele conducatoare, sa agraveze inegalitatea economica si sa tensioneze relatiile dintre guvernanti si populatiile respective.

Din nefericire, nimeni nu poate prezice daca si cand tranzitia de la autoritarism la democratie liberala va avea loc, cand liderii autoritari vor accepta sa fie inlocuiti electoral si care vor fi evenimentele decisive in aceasta evolutie. Ceeace obliga democraatiile occidentale sa-si coordoneze activitatea poltica, economica si de securitate ca sa faca fata provocarilor, revizionosmului si atitudinii ostile a puterilor autocrate asecendente si sa incurajeze la unison evolutia lor spre liberalism.

Washington 15 februarie 1009

Acoperişul Gării de Nord

martie 8th, 2009

Nu suntem în stare într-un deceniu să punem pe Gara de Nord un acoperiş prin care să nu mai plouă, lucrare de maximum jumătate de an.

Acum vreo şase luni, în plină campanie electorală, m-am nimerit la o dezbatere publică despre infrastructură, având ca invitaţi pe candidaţii principalelor partide pentru ministeriatul Transporturilor: fostul, actualul şi încă vreo patru-cinci aspiranţi. Discuţia fugea permanent spre subiectul autostrăzi, fetişul din ultima vreme al jurnalistului român, specializat de nevoie în numărarea de fracţiuni de kilometru finalizat. Cum spunea odată cineva, autostrăzile sunt precum megafauna pentru campaniile ecologiste: mari, vizibile, charismatice, numai bune să stârnească emoţii publice intense.

Din păcate, strategia de investiţii în transporturi nu trebuie să se reducă la construirea de autostrăzi, nici măcar într-o ţară aşa de lipsită de ele ca România, ci să echilibreze judicios această prioritate cu investiţia în drumuri secundare, în centuri în jurul oraşelor, în căi ferate etc. Ca să nu mai vorbim de cheltuiala de întreţinere a reţelelor de transport deja existente, un capitol veşnic neglijat şi subfinanţat la noi. Numai că e greu să te pui contra curentului opiniei publice, iar politicienii sunt oricum ultimii oameni care ar face- o. Toată discuţia a luat deci turnura previzibilă a unei licitaţii cu kilometri de autostradă. A desena trasee cu carioca pe hartă e uşor, însă ceea ce lipseşte în România este capacitatea de a transpune proiecte – orice proiecte – în practică. E bine să fim mai rezervaţi cu promisiunile grandioase când ne împotmolim mereu la lucruri mici.

De exemplu, cum în ziua aceea plouase binişor, le-am reamintit celor prezenţi că de ani buni în Gara de Nord a Bucureştiului se tot cârpeşte acoperişul incintei principale, fără niciun rezultat notabil. Apa intră parcă şi mai abitir, prin porţiunile tocmai reparate, prelingându-se pe stâlpi, chioşcuri, călători şi formând bălţi pe gresia spartă şi denivelată. E curios cum de zece ani, de când se tot lucrează, nu se reuşeşte finalizarea acestui banal acoperiş gen hangar, situat la 12-15 metri de sol, care nu pune probleme deosebite: duzini întregi de malluri sau hale industriale similare sunt ridicate anual în România de investitori privaţi.

SNCFR şi gările sunt în subordinea Ministerului Transporturilor, deci mi-am permis să-i întreb pe candidaţii prezenţi în cât timp de la preluarea mandatului ar putea promite că gara principală a Capitalei va avea un acoperiş cât de cât impermeabil. Poate vi se pare un fleac, dar exact genul acesta de nereuşite mărunte dau măsura incapacităţii administrative la noi: o strategie bună are şi măsuri provizorii, pe termen scurt, care să facă situaţia suportabilă până când noile reţele grandioase de transport vor fi gata. Altminteri, retorica avântată a marilor proiecte poate fi doar un refugiu pentru cei incompetenţi sau delăsători, care n-au nici cea mai mică idee cum se poate îmbunătăţi situaţia aici şi acum.

Cum era de aşteptat, întrebarea mea a produs la o avalanşă de promisiuni pe alăturea cu drumul: unul a zis că nu mai e nevoie să reparăm acoperişul, deoarece are el un plan meseriaş care va face din Gara de Nord o uriaşă construcţie a viitorului, în formă de farfurie zburătoare, concurând cu noua gară centrală din Berlin; altul a replicat, aş, nici vorbă, o mutăm la Basarab şi o transformăm în mall comercial şi nod intermodal de transport, după cele mai avansate scheme occidentale. Însă nimeni n-a putut da un termen pentru repararea nenorocitului de acoperiş.

Jumătate de an mai târziu, la prima ploicică a acestei primăveri timpurii, Gara de Nord s-a udat din nou, ca piaţa San Marco sub acqua alta. Aceleaşi materiale de construcţie stau depozitate prin colţuri, aceleaşi echipe de meşteri Manole se învârt pe schelele plimbate de colo-colo, sub folii de plastic. Îngrijitoarele de la WC, în halate decolorate, sunt scoase de administraţie să împingă cu teurile apa de pe peroane, printre provinciali cu sacoşe de rafie şi cei câţiva străini uluiţi, cu rucsace. Ei au crezut în mod eronat că sunt în Europa, unde trenul e un mijloc de transport rapid şi modern, semn al civilizaţiei, şi au comis greşeala să renunţe la maşină.

Ei bine, uite că nu e. Ce să te mai miri că proiectul cel mai mare finanţat de UE în România (300 de milioane de euro pentru calea ferată Bucureşti- Constanţa, proiect aprobat în 2001 şi cu termen de încheiere iunie 2010) este abia pe la început cu lucrările; sau că trenul pierde constant călători în favoarea transportului rutier, deşi strategia UE prevede exact invers – când noi nu suntem în stare într-un deceniu să punem pe Gara de Nord un acoperiş prin care să nu mai plouă, lucrare de maximum jumătate de an şi câteva sute de mii de euro. În schimb, bovarizăm cu ochii la stele, visând autostrăzi, viaducte şi TGV-uri.

Prea mulţi paşi cu stângul!

martie 8th, 2009

Mai greu e de înţeles şirul de gafe gratuite comise de partidul dlui Boc, cele mai multe din categoria celor „de personal“.

Pentru că a desemnat doi premieri în mai puţin de o săptămână, de bună seamă că PDL poate da vina pe angoasele dlui Stolojan, recidivist în „răzgândeală“. Că au fost doi miniştri de Interne meteorici până a fost nimerit al treilea, iarăşi vinovăţia poate fi pasată PSD, chiar dacă nominalizările au fost acceptate de dl Boc şi consacrate de preşedinte. Până şi în cazul bugetului, depăşit în prevederi încă din prima lună, vinovăţia poate fi măcar împărţită cu PSD, fanul „măsurilor sociale“, chiar dacă proiectul aparţine dlui Pogea şi s-a bucurat de binecuvântarea întregului Guvern.

Cam multe sincope pentru un început de mandat, dar să le punem pe seama începutului! Până la urmă sunt probleme dificile, greu de rezolvat în cazul unei alianţe formate din parteneri de ponderi egale, dar cel puţin principial aflaţi pe poziţii doctrinare nu diferite, ci de-a dreptul opuse. Mai greu e de înţeles şirul de gafe gratuite comise de partidul dlui Boc, cele mai multe din categoria celor „de personal“. Şi nici măcar nu-mi dau seama în ce măsură acestea sunt efectul lipsei de abilitate, al jocurilor de orgolii ori al aroganţei. Dacă e vorba despre ultimul motiv, le-aş aminti respectuos liderilor PDL că un politician purtând, printre altele, porecla Arogantul şi-a rupt gâtul politic şi din pricina acestei „calităţi“, iar acum, din cauza altora la fel de strălucite, e pe cale să şi-l rupă şi pe cel juridic! Dar să-l lăsăm pe dl Năstase cu pietrele sale şi să revenim la PDL şi la problemele sale de personal.

N-o să reiau discuţia privind competenţa unora dintre membrii Cabinetului – dl Pogea tocmai ce şi-a dat măsura cu ocazia bugetului, dl Videanu măcar stă ascuns, nu şi dna Udrea, din păcate! -, pentru că mai îngrijorătoare, fiind mai spectaculoasă cantitativ, mi se pare situaţia la niveluri mai mici, de la secretari de stat la funcţionari guvernamentali şi de la candidaturile la europarlamentare la posturile din deconcentratele din teritoriu. Nu ştiu cum stau lucrurile în alte judeţe, deşi unele ecouri ajung în presă, dar la Iaşi se aud nişte nume că-ţi vine să te întrebi de ce s-o mai fi schimbat pu­terea. Pe de altă parte, să desemnezi pe post de secretar de stat pe cineva căutat de DNA, printre altele, pentru sechestrare de persoane nu mi se pare de bun augur. Că respectivul a fost retras e OK, doar că imaginea a fost deja afectată.

Cum afectată va fi şi de nepoata dlui Boc, adusă din Primăria Cluj în structurile guvernamentale, dar şi de nominalizarea anunţată a drei Elena Băsescu pe un loc eligibil pentru alegerile europene. Că nepoata e de-a nu ştiu câta spiţă, că e competentă etc., că n-a angajat-o direct dl Boc nu e important, important este că dl Boc a dat ocazia să fie acuzat de nepotism în sensul cel propriu al cuvântului. În cazul fiicei preşedintelui, nici măcar nu se mai pune problema competenţei – „succesurile“ şi „european click“ ne-au lămurit pe toţi în privinţa calităţilor dumisale. Faptul că e aleasa organizaţiei de tineret nu spune nimic în plus despre acestea, dar spune multe despre viitorul clasei noastre politice! Scuza că şi alte partide fac la fel nu ţine. Nimeni n-a pozat mai abitir ca partid altfel decât PDL. Iar dacă această imagine se duce, se duce şi scorul pe tobogan!

Articolul a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

Istoria ca meditație transcendentală

martie 8th, 2009

Ar putea fi descrisa istoria ca Meditatie Transcendentala?

Aparent da deoarece constiinta transcendentala este sursa istoriei. Istoria omenirii este istoria celor care au avut acces la constiinta transcendentala. Marile directii ale istoriei au pornit de la nivelul cel mai profund al constiintei

Stiinta ne spune astazi ca sursa tuturor evenimentelor cuantice este cîmpul unificat al legii naturale. Acest nivel profund al naturii, cîmpul etern al constiintei transcendentale, fiind si cel mai profund nivel al constiintei umane este sursa tuturor evenimentelor microscopice si macroscopice.

De la acest nivel se nasc particulele elementare de la acest nivel se nasc universurile si tot la acest nivel revin dupa miimi de secunda sau milione de ani. Acest nivel este o referinta absoluta a istoriei.

S-a spus ca istoria lumii a fost scrisa de patru oameni si acestia sunt marii creatori de sisteme spirituale. Aceasta afirmatie demonstreaza forta actiunilor proiectate de la nivelul constiintei transcendentale.

Odata cu Tehnologia Maharishi a cîmpului unificat, care este o tehnologie a constiintei în care autoreferentialitatea cîmpului unificat este experimentata ca cea mai simpla stare a constiintei umane, constiinta transcendentala, aceste simple observatii empirice au devenit modele riguroase verificate de peste 500 de studii care utilizeaza un aparat matematic ce exclud eroarea sau întîmplarea. Aceste studii au aratat ca de fiecare data cînd numarul celor care practica dinamica de grup a constiintei a fost într-o zona anume de peste 1% din populatia zonei respective, a existat în acea zona o crestere a pozitivitatii în tendintele economice, politice si sociale. Atunci cînd numarul a scazut negativitatea si turbulenta a erupt la nivel national si international.

Daca profesorul Paul Constantinescu vorbeste de un cod ontic al universului care este scris în spectre Fourier noi am putea spune, întarind, ca misteriosul cod secret al istoriei este cel al numarului celor care genereaza coerenta în constiinta nationala si internationala, cel al numarului de grupuri de dinamica constiintei si al fluctuatiilor în activitatea lor.

Sa fie doar o coincidenta faptul ca nonconformismul, miscarile student power, power flower, miscarile de lupta.pentru pace au început în acelasi timp cu primele cursuri de initiere în America si aproximativ în acelasi loc?…

Sa fie caderea zidului Berlinului si apoi a Cortinei de Fier efectul înfiintarii unor grupuri mari de dinamica constiintei. Ar putea fi miracolul Africii de sud, acea incredibila “revolutie la urne” doar istoria introducerii pe scara larga a grupurilor de dinamica constiintei în Mozambic si în alte tari africane.

“Miracolul indian”, revigorarea începînd cu 1990 a economiei acestei tari, al carui nume era asociat cu saracia, sa fie oare legata de istoria unui grup de dinamica constiintei de 7000 (grup de impact planetar).

În Romania de dupa 1981 toata lumea asocia acest an cu începutul declinului. Anii 80 erau referinta pentru un fel de illo tempore sau paradisul memoriei de scurta durata.

Sa fi fost acea mica perioada fericita, în care o elita a intelectualilor acestei tari au oferit tarii o mostra din gustul utopiei cuplînd constiinta nationala la acea sursa de ordine care este cîmpul unificat de inteligenta pura.? Declinul si infernul instaurat încet dar sigur dupa 1981 sa fi fost oare numai istoria unei tari decuplate de la sursa de ordine a cîmpului de inteligenta pura, ?

Chiar si trecerea de la regimul democratic a fost în unele tari o tranzitie de catifea. Sa fie acest lucru legat de faptul ca în acele tari exista o minima coerenta chiar daca aceasta era realizata de grupuri mici ? Au contribuit ele la o faza de tranzitie fara probleme pentru sistem?

Modul în care expertii în TM raspund la aceste întrebari în numeroasele studii publicate este poate dezarmant pentru omul obisnuit dar incitant pentru omul de stiinta. O expresie cum ar fi “puternic semnificativ din punct de vedere statistic P=0.0001 ” nu supraliciteaza la nivel de limbaj. Dar analizînd semnificatia acestor cifre statistice constatam ca posibilitatea ca aceste coincidente sa fie o întîmplare este de 1 la 100000.

Istoria tarii va fi oricînd legata de constiinta sa. Pentru a-l parafraza pe M Eliade cu parabola Regelui Pescar putem spune ca o tara este în paragina pentru ca prea putini oameni se mai îndreapta spre locul aceala tainic din centrul fiintei lor care este izvorul care însufleteste arborele cosmic. Tara este în paragina pentru ca nimeni nu se mai îndreapta spre acei oameni care detin tehnologia ce poate restitui fiecaruia potentialul sau creator infinit. Pentru Mihai Draganescu, fostul presedinte al Academiei Romîne, nerecunoasterea fenomenologicului, care este ceva asemanator constiintei transcendentale, ar putea afecta chiar succesul universului nostru în cosmos.

Daca acest model este viabil înseamna ca oricînd un om simplu poate contribui mai mult la istoria fericita a tarii sale decît un presedinte sau un guvern care nu practica o tehnologie de integrare a vietii si oricînd oamenii prosperi ai acestei tari pot scrie cea mai frumoasa istorie fericita a acestei tari creînd un grup de dinamica constiintei. Daca acest grup va fi un grup de 7000, ne spun practicantii MT, aceia care il vor crea vor fi fericiti de a scrie nu numai istoria fericita a tarii ci si un capitol din istoria fericita a lumii. Pentru ei cei care doresc sa-ti aseze viata la temelia propasirii si prosperitatii Romaniei moderne pot acum sa o faca mai eficient ca oricînd contribuind la istoria fericita a tarii contribuind cu prosperitatea lor la prosperitatea natiunii.

Putem finanta o uzina sau 10, spun ei, dar concluzia la care ajung tot mai multi cercetatori ai domeniului si firme cu reputatie internationala este ca fara acel ceva care îi uneste pe oameni într-un spirit de echipa, fara elenul sufletului, fara creativitate si entuziasm aceste realizari vor fi asemeni plantarii unor copaci vigurosi într-o zona în care nu aveti posibilitatea de a îi uda.

A crea un grup de dinamica constiintei înseamna a crea mediul în care sute de asemenea intreprinderi vor aparea spontan, natural, de la sine. O afacere buna nu consta atît în utilaje cît în echipa ei, Oameni entuziasti, creativi, energici, intreprinzatori, vor atrage întotdeauna circumstantele necesare.

“Un gradinar talentat uda radacina plantei. Fiti gradinarul care creînd un grup de 7000 uda copacul natiunii si al lumii de mîine.” par a ne spune ei. Promotorii acestor programe au trimis permanent invitatii de participare la sponsorizarea acestor programe dar ei au facut-o cu constiinta ca ne invita sa udam radacina însasi a intreprinderii noastre.

Ei sustin ca pot oferi dovezi temeinice care sa fie o garantie ca o atare investitie va schimba istoria comunitatii noastre. Peste 40 de studii stiintifice pot fi consultate în rezumat sau în detaliu si prin extensie toate cele 500 de studii stiintifice pot fi puse la dispozitia celor interesati.

–––––––––––––––––––––––––––

“Influenta grupurilor de dinamica constiintei asupra stocurilor pietei si a evenimentelor si tendintelor nationale si internationale”
Studiul a aratat ca în 1982-1983 de fiecare data cînd numarul celor care practica dinamica de grup a constiintei la MIU îm Fairfield, Iowa, a fost de 1600 sau mai mult, a existat o crestere a pozitivitatii în tendintele economice, politice si sociale. Atunci cînd numarul celor de la MIU a scazut negativitatea si turbulenta a erupt la nivel national si international.

În timpul perioadelor de sapte zile care au urmat nivelelor de participare la maxima în grupul de dinamica a constiintei la MIU, media zilnica a cresterii stocului pietei a fost de 47 de ori mai mare decît în restul anului: 6,6 puncte / zi fata de 0,14 puncte/zi. Acest rezultat a fost puternic semnificativ din punct de vedere statistic: p=.0004.

Numere mari la MIU au creat coerenta în constiinta nationala si internationala.

A) Sfîrsitul lunii martie si aprilie 1982
Inflatia lunara cea mai micadin ultimii 4 ani
Alegeri pasnice în El Salvador
B) August 1982
Încetarea luptelor în Liban
C) Octombrie si începutul lui noiembrie 1982
Venitul personal în US creste cu 0,7%
India si Pakistan au primele convorbiri prietenoase din ultimii 10 ani
China si URSS încearca sa restabileasca legaturile
D) Decembrie 1982
În timpul lui Decembrie 1982 2000 de oameni participînd la grupul de dinamica constiintei din Italia au compensat scaderea nivelului la MIU si au mentinut coerenta în constiinta colectiva.
Ridicarea legii martiale în Polonia.
URSS si SUA propun reducerea arsenalelor nucleare.
E) Aprilie 1983
Productia industriala a SUA creste cu 2,1%, cea mai mare crestere din ultimii opt ani. Venitul individual creste cu 0,8 %
Încrederea cumparatorilor americani este cea mai mare înregistrata vreodata.
Numere mici la MIU insuficiente pentru a mentine coerenta în constiinta nationala si internationala.
F) Iunie si iulie 1982
Lupte în Falkland
Invazie în Liban, bombardamente în Beirut
Escaladarea razboiului Iran Irak
G) Septembrie 1982
Noi lupte în Liban, masacru în Beirut
Revolte de masa în Polonia
H) A doua parte a lui noiembrie 1982
Violente civile în Washington DC
I) Mijlocul lui aprilie 1983
Bombardarea Ambasadei SUA în Beirut
J) Prima parte a lui mai 1983
Tornade în Vestul mijlociu si Estul SUA
Revolte în Warsovia, Polonia.

Îmbunatatirea calitatii vietii în 1982 si în primul trimestru al lui 1983 în ansamblul US reflecta puternica influenta a grupurilor de crearea coerentei de la MIU si Colegiul MIU al legii naturale.

– Stocul pietei, Balanta de venituri si plati si valoarea dolarului fata de monedele straine (Lira engleza, Francul elevetian, Marca germana si Yenul Japonez) toate au crescut pe masurace numarul în programul de super-radianta la MIU a crescut. Oamenii de stiinta de la MIU au descoperit ca aceasta corelatie pozitiva între cresterea numarului în programul de super-radianta si cresterea acestor indicatori ai fortei economice a SUA este puternic semnificativa din punct de vedere statistic.
– Indicatorii economici principali au crescut sapte luni la rînd, septembrie 1982-martie 1983
– Produsul National Brut a crescut cu 5,8 procente si indicele stocurilor care are la baza peste 3000 de companii a crescut cu 16,5 % pentru primul trimestru al lui 1983
– Productivitatea la nivel national în sectorul ne-agricol a crescut cu 4,4 % în primul trimestru al lui 1983, cea mai mare crestere în ultimii doi ani.
Preturile de vînzare au scazut pentru primul trimestru al lui 1983 – cel mai mare declin trimestrial din 1952.
– Preturile consumatorului cresc numai cu 0,1 % în martie, cea mai mica crestere lunara în 18 ani, facînd economia aproape lipsita de inflatie timp de cinci luni.

Somajul scade cu 0,6 % în primul trimestru din 1983.
– Criminalitatea scade cu 4 procente în 1982

Accidentele de circulatie scad cu 10,7 procente în 1982; rata de accidente pe pasager-mila cea mai scazuta din istoria natiunii.

Rata de mortalitate infantila scade cu 4% în 1982 la cea mai joasa rata înregistrata vreodata.
– Rata divorturilor scade cu patru procente în 1982, prima scadere în 20 de ani

Testele scolare de Aptitudini verbale si matematice cresc în 1982 pentru prima oara dupa 14 ani.

Sorinel Bălan practică Meditaţia Transcendentală din anul 1980

Festin cu zâne și ospăț păgân – in memoriam Radu Anton Roman

martie 8th, 2009

Fascinatia artei culinare nu izvoraste doar in bucatariile aglomerate de tehnologia digitala, de cuptoarele cu microunde ,de alte gaselnite hi-tech. A gati nu inseamna a distruge ingredientele prin elaborare exagerata.
O reintoarcere catre bucataria primara in care gusturile individuale ale consituentilor retetei nu se schimba cu mult, sunt acelea ce persista prin disocierea lor gustativa si unesc spiritul nostru gourmand si gourmet cu natura, cu intreaga fiintare cosmica.

Nu traim sa mancam, dar traim sa ne bucuram de savoarea diversificata oferita de catre gradina adevarata si trudita cu patima de catre adevaratii tarani din mosi stramosi.

Germinatia semintelor , incoltirea ca apoi cresterea plantelor si stropitul lor cu toate celelalte indeletniciri de grija si protectie pana la implinirea soarelui cu apa, a pamantului cu aerul curat se defineau in plin rod ca victorie varatica si trofee pe masa de lemn din casa bunicilor.

Stralucitul gazetar, cronicar de teatru, realizator tv, si mai presus de toate un eminent cunoscator al artei gastronomice Radu Anton Roman ne–a parasit in urma cu cativa ani lasandu-ne o un ghid de bucatarie, documentat, si personalizat, numit Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti, (Editura Paideia, 1998), un real testament si referinta pentru generatiile urmatoare. Regretatul autor scrie retetele folosindu-se de si experienta unui cunoscator al gastronomiei franceze, el insusi fiind un vorbitor impecabil al acestei limbi si prieten cu exploratorul J.Y. Cousteau.

Retetele sale ne imbie la calatorire in timp prin tinutul Fagarasului, al Romaniei taranului ca locuitor majoritar si liber.

Radu Anton Roman, cu un simt rafinat al umorului, in ipostaza unui Rabelais prietenos, al unei gazde minunate ar trebui sa ramana un simbol de referinta in restaurarea turismului romanesc despre care mai mult se vorbeste…
Un han, o casa memoriala, un muzeu urmand idei, retete din documentarele tv numite Bucataria lui Radu (2001-2005) s-ar inscrie in bunul circuit de turism european. Sa nu uitam ca o alta carte Savoureuse Roumanie (Les Editions Noir sur Blanc,2004) a adus un inegalabil succes de prezentare a bucatariei romanesti in Franta .
Cele mai adecvate cuvinte zugravind portretul lui Radu Anton Roman, sunt propriile-i marturisiri dintr-un interviu acordat revistei Formula As (2004, Numar 623):
“Stangaci si umil, as cauta ambrozie si nectar pentru a le amesteca in licorile pregatite cu sarg si osardie pentru feericele fapturi, doar-doar le-as imbuna si le-as face sa-mi indeplineasca dorinta mea secreta: sa fiu din nou tanar. Le-as da serbet de flori de tei argintiu (care se va umple de floare, chiar in preajma Sanzienelor, pentru ca a plouat mult anul acesta), petale de trandafiri si caise coapte imbaiate in vin sec, siropuri si licori din muguri de brad si fructele padurii, salata de ierburi si flori. Aceasta din urma am sa vi-o descriu cu de-amanuntul, daca vreti. Exista aceasta bucurie a mea, ca in fiecare inceput de vara, sa reinventez si sa redescopar aceasta salata, nu atat de prospaturi, cat de prospetimi, in care amestec frunzele de papadie, de podbal, de leurda, de untisor si ce se mai gaseste pe la poala casei si pe la marginea padurii, buruieni pe care le calcam in nestire, altfel, si le ignoram, cenusarese persecutate ale gradinii. Peste acestea, florile de papadie, paralute, banutei, sunt foarte gustoase in aceasta salata a mea, pe care o dreg cu un pospai de sare, un strop de ulei de salata (din cel presat la rece, din samburi alesi) si cu un pic de otet de prune oltenesc, care este la mare cinste in bucataria mea, sau otet de mere facut de mine. Pentru ca buruienile acestea sunt un pic acrisoare, nu dresul e important, ci insasi intocmirea salatei, faptul ca ele sunt impreuna in farfurie.

Salata aceasta imi descopera mie o radacina “bunicoasa”, ca atunci cand fac mancaruri de-acestea simple, taranesti, ce ma fac sa ma simt la masa cu bunii mei si cu cei dragi mie de altadata. Pentru ca le asez in strachini de lemn uriase, facute de mine, nu pun decat ceea ce e adunat si facut de mana mea, crescut sau grijit de mine, astfel incat sa ma cred, sa ma aflu in stare sa fiu in rand cu o lume care nu mai e, sa o chem, ritualic, la masa mea. Imi face placere sa regasesc atmosfera asta, chiar si intr-un blid de lemn, de talie urieseasca. Am fost crescut in poala bunicii, care avea o pledoarie naturista permanenta, ca alta n-avea, nu stia, acesta era felul lor, al fagarasenilor mei, de-a fi. Bunica mea mulgea bivolita, care se cheama drigana in Fagaras, laptele ajungea direct in blidele noastre, ale nepotilor, caci nu mai aveam noi rabdare sa-l fiarba. Il strecura doar, insa o gaza in plus sau in minus nu strica cu nimic, era parte din lume, iar “lumea-i frumoasa toata!”, zicea ea, bunica. Mai punea pe masa o mamaliga din farina de malai facut la moara in fuga mare si luata cu tot cu tarata ca, deh, in Ardeal suntem si Ardealu-i chibzuit. Trei oua atunci luate din cuibar si sparte, cu un pic de untura in care caleai ceapa mare si rosie, dar si cateva felii zdravene de cartof, intocmeau papara fagaraseneasca. Cinci pescuti, prinsi de noi pe salba de lacuri facute pe drumul Oltului prin Fagaras, taiati bucati, faceau mirozna si fudulia paparei bunicii, mai ales in zilele de dezlegare din post. Si iti era destul! Aceste mancari taranesti, innobilate si sfintite de mana bunicii si de icoana chipului ei bland si muncit, reprezinta cei “sapte ani de la masa” din copilaria mea.”

Bucataria lui Radu este un omagiu adus unui retetar “de la lume adunat” ce revigoreaza traditia precrestina a locuitorilor din spatiul carpatin, surprinzand tocmai prin punere in evidenta a ingredientelor naturale, la indemana oricui, dar nu oricum, caci arta gatitului pentru el este o maieutica aparte, un ritual in care pe langa rigorile tehnice ale bucatarului, e multa nevoie de talent, de dragoste si de ce nu de o cinstire cu un pahar de vin.
Prezentarea mancarurilor pe regiuni, pe perioade calendaristice nu ne apare ca niste clasificari didactice, ci ca o impletire a istoricului multora dintre bucate cu remarci anecdotice, amintiri, destainuiri.

Dintre sutele de pagini ale editiei din 2001 a cartii Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti, Editura Paideia am ales o reteta sugestiva, reusita, si care in acceptiunea mea, se grupeaza in specificul gastronomiei romanesti:

Ciorba de fasole boabe

„Daca mirosul ciorbei de „pasula” ajunge la Managua tocmai din Jucu de Jos este pentru ca este o lucrare baroca acrita cu otet de mere si aromata cu afumatura si tarhon.
(…)
– 750 g fasole boabe – 1,500 kg ciolan afumat porc
– 100g morcov carnos
– 50g pastarnac – 2 cepe (rosii, de Turda sau
– 500 g rosii rascoapte Fagaras)
– 20 boabe piper – 50 g telina
– 1 lingura de zahar – 200 ml bulion rosii cat de gros
– 100 ml otete de mere(sau de vin)
– tarhon (in otet!), 3 ramurele de cimbru, patrunjel
– sare (la sfarsit, in functie de cat e sarat ciolanul)
– 1 lingurita boia (paprika, ca tot suntem in Ardeal)

Seara:
– Se pune fasolea in multa apa sa se umfle si sa se inmoaie.
Dimineata:
– Se pun la fiert fasolea si ciolanul, piperul intr-o oala mare, in cca 4 l apa rece
– Se taie cepele, se rad morcovii, se taie pastarnacul, telina, rosiile marunt
– Se spumuieste, mai ales ca, prin fierbere, se desprind parti din pielite de pe boabe, ceea ce usureaza mancarea si digestia
– Dupa o ora de fiert molcom, acoperit, se adauga ceapa, zarzavatul si rosiile, ramurile de cimbru, tarhonul, paprika si otetul
– Se toarna patrunjelul
– Daca zeama mai fierbe inca 1 ora, toata chestia devine miracol
– A si scazut vreo 2 litri – mai mult nu-i bine
– Se scoate ciolanul si cimbrul
– Se adauga bulionul, sa mai fiarba 12 minute
– Se dezoseaza ciolanul, se taie carnea in bucati civilizate, care incap in polonic, in farfurie si in gura
– Se termina ciorba in triumf, inapoindu-i carnea si lasand sa mai dea in cateva clocote
– Daca a fiert fasolea, gata, ninge cu patrunjel, imbracand in straie de primavara zana buna a noptilor de iarna, ardelene, care numai cu paine nare, de tara, si ceapa rosie, taiata felii si stropita cu otet de mere, isi arata superbele puteri.”(p.504)

Eseu despre ţăran

martie 8th, 2009

Ţăranul român aşa cum l-a văzut Iorga şi o întreagă generaţie de sămănătorişti, poporanişti şi gândirişti nu a existat niciodată. El trebuia inventat pentru a legitima aşa zisa fibră naţională. Astăzi, prin ţăran se înţelege un individ needucat şi grobian. Sintagma “eşti un ţăran” e profund peiorativă. Şi în interbelic şi astăzi, lucrurile s-au înţeles greşit. Nu există ţărani, ci indivizi. Judecaţi in corpore, ei sunt material idilic pentru literatură păşunistă. De abia judecaţi individual, dăm peste Elisabeta Rizea şi alţii ca ea. Satul românesc patriarhal nu poate fi privit maniheist; el nu era nici bun nici rău, nici moral nici imoral, ci doar un univers foarte bine ordonat, cu ierarhii precise, rituri şi ritualuri clare… In rest, mai nimic. Toţi cei care s-au extaziat cu lacrimi în ochi citând patetic din Blaga (“Veşnicia s-a născut la sat”) erau, în definitiv, naturi urbane. Niciunul dintre ei nu s-a retras în lumea patriarhală pe care, la nivel discursiv, o adorau. Odată în plus, trebuie să constatăm că, văzute de departe, unele lucruri sunt fascinante. De departe nu se văd ridurile, inconsecvenţele, incoerenţa sau superficialitatea. Privit în faţa porţii, ţăranul este monumental; analfabetismul lui nu mai e deranjant, inapetenţa la orice fel de evoluţie poate fi interpretată drept stoicism, rezistenţă în faţa efemerităţilor de tot felul, caracterul mioritic e o mare virtute ş.a.m.d.

Mara, Vitoria Lipan, Ilie Moromete sunt personaje exemplare, atâta doar că nimeni nu se va întâlni vreodată cu ele în satul românesc. Ele s-au ratat şi ca personaje (pentru că exemplaritatea şi structura lor interioară greoaie, monolitică nu le pot califica în grilele de lectură ale modernităţii postcomuniste) şi ca reprezentanţi ai românului autentic. Fibra naţională nu se găseşte printre căpiţele cu fân şi în general nu poate fi identificată prin analiza unor colectivităţi. Mircea Cărtărescu observa (este, de fapt, o evidenţă) că suntem cu toţii urmaşi ai ţăranilor. Are dreptate. Urbanizarea românească a fost un proces forţat, realocare a unui profund spirit rural. Mutaţi în blocurile comuniste, ţăranii au luat cu ei băncile din faţa porţilor (pe care le-au aşezat acum lângă coloşii de beton), şi-au mutat găinile în balcoane şi cultura de morcovi şi-a găsit, de asemenea, locul în vreun colţişor al apartamentului. Dacă fibra naţională ar fi fost, după cum spun unii interbelici, în lumea rurală, ar fi fost şi ea transbordată în lumea oraşului – târg de la începutul secolului XX. E greu de crezut că o identitate profundă se alterează doar pentru că a fost momentan mutată în alt spaţiu.

Senzaţia mea (doar modestia mă împiedică să spun certitudinea) este că undeva, pe parcurs, literatura română şi-a dat seama de exagerare. Aşa interpretez lipsa unui roman serios păşunist, rural, în postcomunism. Sorin Stoica, un romancier din tânăra generaţie, mărturiseşte că are de gând să scrie un asemenea roman (în “O limbă comună”), dar pare că nu găseşte deloc tonul, registrul în care poate fi scris un asemenea text. Şi asta se întâmplă tocmai pentru că romanul tradiţionalist românesc se legitimează pe o ideologie şi nu pe un anume principiu estetic. În plus, în romanele interbelice importante cu personaje ţărani, momentele cele mai rezistente estetic sunt acelea care se abat de la teza binecunoscută a bunului ţăran român. În “Ion”, finalul tragic, descrierile naturaliste, lumea abjectă, câteodată aproape de nivelul animalicului, intelectualitatea decrepită sunt cele care atrag, nicidecum morala subţire şi vigoarea ţăranului român.

În “Moromeţii”, cu excepţia lui Ilie (care este, în definitiv, un personaj atipic pentru lumea ţărănească), toţi ceilalţi nu sunt altceva decât victimele perfecte ale unui regim care profită de ignoranţa şi lipsa de orizont a lumii româneşti rurale. Ca anecdotă, Ion, personajul lui Rebreanu, era un personaj cât se poate de real, la apariţia romanului el arătându-se profund jignit de modul în care îl transfigurase Rebreanu. Unde găsim fibra naţională în zvârcolirile bieţilor ţărani ajunşi peste noapte personaje de literatură? Poate la Sadoveanu… Să vedem. Vitoria Lipan e mai degrabă un personaj mistic decât tipologic. O ţărancă analfabetă, superstiţioasă, reuşeşte lucruri miraculoase, deşi nimic nu o recomandă ca fiind o natură excepţională. Aşadar, textul lui Sadoveanu suferă de o crasă lipsă de veridicitate. Poate Şoimăreştii să reprezinte fibra naţională? În niciun caz… Povestea din “Neamul Şoimăreştilor” are un nucleu romantic plictisitor, o poveste de dragoste cu toate ingredientele clasice ale unei astfel de poveşti şi cam atât…

Pe interbelici îi înţeleg şi privesc destul de amuzat idilizările contemporane care se concentrează pe acea perioadă. Ceea ce nu pot înţelege este de ce se continuă şi astăzi un asemenea discurs? Nu vorbesc doar de discursurile politice (pentru că elitele politice româneşti sunt atât de agramate încât nu mai am demult aşteptări din zona asta), ci chiar de manualele de literatură, care continuă şi astăzi, în anul de graţie 2009 să ne vorbească despre un ţăran reflexiv, filozof, profund moral (asta e o mare gogomănie!), român verde (prototipul prin excelenţă este ţăranul lui Slavici). Repet, nimeni nu a văzut cum arată ţăranul acesta şi cei care pretind că l-ar fi văzut nu au fost prin satele româneşti decât în vizite de lucru. Şi (repetitio est mater studiorum) văzut de la o asemenea distanţă, până şi cel mai violent dintre ţărani, are o aură indistinctă de mister.

 
50.19.172.0