Loading

UN CONT PENTRU FIECARE

martie 15th, 2009
Cresterea zilnica a procentajului mediu al indexului FTA în timpul si imediat dupa perioadele de participare de vîrf la dinamica de grup a constiintei în Marea BritanieCresterea zilnica a procentajului mediu al indexului FTA în timpul si imediat dupa perioadele de participare de vîrf la dinamica de grup a constiintei în Marea Britanie

De multe ori un ziar finaciar, cum ar fi de exemplu Financial Times, cu zecile lui de coloane scrise cu cifre mărunte, pare destinat exclusiv unei elite a iniţiaţilor. Noi credem însă că noţiunile de baza ale finanţelor sunt fundamentate pe legile vieţii şi că ele trebuiesc cunoscute de toată lumea. Deoarece noi suntem la începuturile economiei de piaţă credem că una dintre raţiunile de a exista ale ziarelor financiare, raţiune la care subscriem şi noi prin acest articol, este aceea de a crea modele care să apropie de “omul ca toţi oameni” elementele fundamentale ale finanţelor. Aceste citeva elemente sunt de fapt cunoscute de fiecare om care trăieşte intr-o economie de piaţă tradiţională.

Deci pentru a nu crea senzatia că scriem pentru o elită – elita celor care au cont în bancă – vom încerca să demonstrăm, că fiecare din noi are, prin chiar natura sa, un cont în bancă şi că acesta este unul fără limită de sumă. Chiar dacă sensul este în ultimă instanţă, unul la figurat, vom arăta că acest cont este ceva mai mult decît o metaforă semnificativă, este ceva care se află chiar la originea banilor în societate.

Ideea de a defini o sursă a banului însuşi, această cărămidă fundamentală a sistemului financiar, a pornit de la o metaforă. Un cunoscut program de actualizare a potenţialului uman, Tehnologia Maharishi a Cîmpului Unificat, utilizează metafora băncii pentru a descrie capacitatea naturală a minţii de a se cupla la potenţialul informaţional infinit al naturii de la nivelul câmpului unificat: “Aşa cum cineva care are mulţi bani în cont poate cheltui fără teamă, tot astfel cineva care are acces la potenţialul creator infinit al CU poate activa fără reţineri pentru că această rezervă de energie creatore este inepuizabilă.”

Este deci câmpul unificat banca la care fiecare din noi are un cont prin însăşi natura minţii şi a fiziologiei umane?
În “Monedă, Credit, Bănci”, Ed. Didactică şi pedagogică 1994, autorii se întreabă “La ce serveşte moneda? În mod fundamental oamenii îşi satisfac trebuinţele prin producerea de bunuri şi servicii… Dacă se dublează producţia de bunuri şi servicii oamenii trăiesc mai bine. Dacă se dublează cantitatea de monedă nu înseamnă că va fi mai bine.”

Schumpeter, reprezentantul unei şcoli care consideră dobînda ca un impozit asupra profitului, spune că prin esenţa sa capitalul trebuie să asigure înfăptuirea inovaţiilor. Inovaţia este aici pusă la originea unei dinamici ascensionale a avuţiei unei societăţi. Să mai reamintim că un specialist în creativitate spunea că realizările Americii s-au născut din idee, deci că nu banul în sine ci forţa ideii creatoare face prosperitatea unei naţiuni.

Numeroase studii atestă că actualizarea potenţialului uman creşte creativitatea, productvitatea că întăreşte economia şi sporeşte forţa monedei naţionale.
“Noi utilizăm cel mai puternic şi mai bine cercetat program de dezvoltare umană” spun creatorii “Programului de dezvoltare a Corporaţiilor” care are la bază Tehnologia Maharishi a Câmpului Unificat. Cu ajutorul meditaţiei transcendentale, primul curs din Tehnologia Maharishi a Câmpului Unificat, care a fost însuşită de mii de executivi, manageri şi angajaţi a sute de companii dintre care Sony, Sumitomo Heavy Industries, Volvo, Tandem Computers, etc conştiinţa individului vine în contact cu un câmp al creativităţii nelimitate, conştiinţa pură, care este câmpul unificat al tuturor legilor naturii. Peste 500 de studii de cercetare ştiinţifică a căror rezultate au fost publicate în reviste de primă mărime printre care Lancet, Science, Scientific American, Academy of Management Journal. atestă efecte pozitive printre care o creativitate crescută, creşterea cu 52% a productivităţii, creşterea cu 120 % a salariului per salariat, etc.

Un studiu care a făcut parte din prezentarea Tehnologiei Maharishi a Câmpului Unificat la Dag Hammarskjold Auditorium, Naţiunile Unite, New York, 3 iunie, 1987 demonstrează posibilitatea îmbunătăţirii tendinţelor economiei mondiale prin utilizarea acestei tehnologii a câmpului unificat. Analiza seriilor temporale a arătat că în trei perioade experimentale – în care numărul experţilor practicând meditaţia transcendentală şi programul MT Sidhi se apropia sau depăşea 7000(număr reprezentând rădăcină pătrată din 1 % din populaţia lumii – cifră pe care studii anterioare au dovedit-o suficientă pentru un impact global) World Index of Internaţional Stock Prices (o medie aritmetică a stocurilor pieţelor din 19 ţări) a crescut semnificativ ( de 5 până la 7 ori).

Din aceasta reiese foarte clar că lucrul care poate creşte avuţia fiecărui individ şi a naţiunii ca o consecinţă este actalizarea potenţialului nostru creator. Acesta este la originea banului în societate şi am putea spune că el este moneda prin excelenţă, referinţa absolută a valorii. În acest fel ne apare clar că orice monedă nu este decât expresia de suprafaţă, o convenţie fără valoare în sine, a acestei monede originare. Multe din mărfuri şi produse, şi chiar banii care deşi sunt recunoscuţi ca expresia valorii, nu au valoare în sine. Dar potenţialul creator al câmpului unificat are o valoare în sine sau cum ar spune profesorul M Drăgănescu are o valoare “din sine întru sine” el este chiar dinamica valorii şi poate fi referinţa absolută a tuturor valorilor în societate inclusiv a celor financiare.

Este acum evident de ce discursurile politicianiste despre productivitatea muncii, despre necesitatea de a muncii pentru a avea mai mult nu vor avea efect. Numai dacă tot mai mulţi indivizi vor actualiza potenţialul lor creator realizând prosperitatea în propria lor viaţă, naţiunea va reuşi să prospere. Prosperitatea unei naţiuni nu e decît compunerea vector cu vector a prosperităţii indivizilor. Chiar dacă toţi politicienii vor uza de toată priceperea lor nu vor putea convinge măcar un om să crească productivitatea muncii. Dar odată ce un om va actualiza în viaţa lui imensul potenţial creator care este în interiorul său nimic în lume nu-l va putea împiedica să-şi realizeze aspiraţiile care au devenit din acel moment cu totul altele şi care acum sunt alimentate de o sursă de energie inepuizabilă.

Dacă avuţia unei naţiuni depinde de forţa ei tehnologică atunci aşa cum spunea regretatul fizician Ionel Purica fiecare tehnologie care utilizează o forţă a naturii (electomagnetică, interacţii tari sau slabe si supergravtaţia sau câmpul unificat) determină o anume civilizaţie. De exemplu civilizaţia celui de al treilea val este o civilizaţie a câmpului electromagnetic. Tehnologii ale forţei de culoare vor determina o civilizaţie cromo-dinamică iar iar tehnologii ale câmpului unificat vor crea o civilizaţie bazată pe cîmpul unificat.

Important este însă că analiza tehnologiilor utilizate de omenire arată că pe măsură ce ne îndreptăm spre nivele tot mai profunde , mai unificate, efectul, aria de impact şi valorea acestor tehnologii este mai mare. Tehnologiile cîmpului electromagnetic costă mai puţin decât cele ale ale forţei de culoare (tehnologiile nucleare) iar tehnologiile cîmpului unificat ar avea în mod logic valori mai mari decît ale celor de culoare. Din acest motiv noi invităm pe toţi cei care se gândesc la viitor să investească în aceste tehnologii ale câmpului unificat acum când preţul lor este derizoriu. Nici o altă investiţie nu va valora mai mult în viitor decât această investiţie în potenţialul uman. Iar la nivel individual aceasta nu ar avea decât semnificaţia deschiderii unui “cont fără limită de sumă”: un cont pentru fiecare.

Sorinel Bălan este expert în Internet http://m-t.ro

“Cine vă plătește?”

martie 15th, 2009

Când am stabilit noua linie editorială a revistei ACUM în vara trecută http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=7897 nu ne-am făcut iluzii că ea va fi acceptată de toți cititorii.

Unul dintre cei înverșunați oponenți ai acestei linii afirma că nu și-a dat seama de la început că noi nu scriem pentru “majoritate”.

Alții se miră că “ne punem lumea în cap” sau “ne pune la zid” pentru că publicăm articole pe care poate nicio altă publicație de limbă română nu le-ar publica.

Tot ce e iese din tiparul “majoritar”, apreciativ la adresa naționalismului etnicist românesc, a creștinismului ortodox, a tradiționalismului habotnic, a heterosexualității, e prilej de acuzații că suntem “anti-români”, “dorim să distrugem poporul român și creștinismul”, “suntem dușmanii ortodoxiei” și alte astfel de elucubrații.

Dar acuzația cea mai gravă este aceea că am fi “vânduți”, adică am fi în solda unor “agenturi” ostile intereselor României. Nu contează că cei care fac astfel de afirmații calomnioase nu au nici cea mai vagă probă în susținerea lor, că noi am afirmat în mai multe rânduri că revista este editată EXCLUSIV pe bază de voluntariat, nu contează că aceia care fac astfel de afirmații o fac de regulă anonim, această acuzație revine mereu.

Ea este reflectarea unei mentalități moștenite din perioada dictaturilor fascistă și comunistă, cu prelungire în perioada de după 1989. Interesant este că nu numai oameni din România, ci și unii care trăiesc în Diasporă de zeci de ani adoptă aceeași atitudine, bazată pe teoria conspirației anti-românești.

Dacă nu suntem plătiți de evrei, francmasoni, unguri sau romi, avem cine știe ce sponsori obscuri cu interese financiare în România pe care vor s-o transforme în piață de desfacere.

Dar care ar fi cauza unei astfel de atitudini resentimentare? În primul rand ignoranța și refuzul de a gândi cu propria minte. E mult mai ușor să iei clișee de-a gata, utilizate timp de zeci de ani de propaganda totalitară, care îi acuza pe cei care gândeau altfel de intenții sinistre și de subordonare unor centre oculte.

Este aici de multe ori un complex de inferioritate, inclusiv din partea unora din Diasporă, de multe ori niște români marginali și neintegrați, care disprețuiesc societatea occidentală, vinovată în ochii lor de a nu le fi recunoscut pe deplin “meritele”.

Până la urmă însă e un teribil conformism și lipsă de originalitate, cu rădăcini tot în regimurile de dictatură. Acești oameni nu-și pot imagina, pentru că nu au învățat niciodată acest lucru, că nu e nevoie să strigi în gura mare că vrei binele țării și al poporului ca să fii crezut, că faptele sunt mai importante decât vorbele și că a dori acest bine nu se realizează într-un mod unic, lăudând fără rezerve tot ceea ce e românesc și denigrând ceea ce nu e.

Într-un fel, faptul că atâția oameni nu vor să creadă că revista ACUM e făcută fără bani e flatant. Nu ne facem iluzii că acești jalnici calomniatori vor dispărea, suntem însă reconfortați însă de majoritatea tăcută, care validează linia noastră editorială și care, potrivit statisticilor care nu pot fi puse la îndoială, e în continuă creștere.

ACUM este o publicaţie care nu are de ce să se justifice nimănui, o linie editorială care nu depinde de nimic în afară de conştiinţa propriilor editori şi ambiţia de a aduna în jurul ei cât mai mulţi autori care au ceva de spus fără ca acest ceva să fie condiţionat de alt avantaj decât satisfacţia de a-şi exercita, aşa cum cred ei mai bine, calitatea de cetăţeni.

Celor cărora nu le convine ceva, îi invităm să publice acest lucru chiar aici daca retorica lor va fi urbană. Celor care s-ar simţi mai bine dacă am dispărea, un sfat să-şi caute idiosincrazii mai lucrative şi cu şanse.

Prietenilor noştri, oricât de puţini, un salut incorigibil optimist şi o asigurare reînnoită că “nu mor caii când vor câinii”!

15 martie şi maghiarii

martie 14th, 2009

Revoluţia franceză izbucnită la 22 februarie 1848, a trezit din somn popoarele Europei dominate de puterile Sfăntei Alianţe. Fluxul revoluţionar la 13 martie a atins Viena, capitala imperiului habsburgic, iar peste două zile, a ajuns la cele două oraşe maghiare de pe malul Dunării: Pesta şi Buda,

Primind vestea revoluţiei vieneze, tineretul maghiar în frunte cu poetul Sándor Petőfi, (descendentul unei familii de slovaci, la naştere înmatriculat ca Alexander Petrovic) a ocupat cu forţa o tipografie, unde au tipărit o proclamaţie cuprinzând cele 12 revendicări vestite privind desfiinţarea iobăgiei, participare generală la obligaţiile publice, formarea unui guvern propriu, unirea Ungariei cu Transilvania, care din 1691 făcea parte din imperiul habsburgic, etc., A urmat eliberarea din închisoarea Budei a scriitorului Mihailo Stanciċ. Locuitorii celor două oraşe încă neunite, au crezut că a venit ziua libertăţii. Ziua de 15 martie, devenind după 1989, sărbătoare naţională, a rămas şi pentru zilele noastre, ca simbolul identităţii maghiare.

Pentru respectarea adevărului, trebuie să menţionez însă că încă în toamna anului 1847, opoziţia ungară condusă de contele Lajos BATTHYÁNY (şeful primului guvern revoluţionar în 1848, condamnat la moarte şi executat în 1849) şi de Ferenc DEÁK (în 1867 principalul realizator al concilierii austro-ungare) a elaborat programul reformelor necesare, care practic coincid cu cele 12 puncte ale tineretului revoluţionar proclamate la 15 martie 1848.

Revoluţiile burgheze izbunite în 1848 la periferia imperiului habsburgic, pot fi numite şi revoluţii naţionale, deoarece aspiraţiile îndreptate spre lichidarea restricţiilor feudale, se împletesc cu recunoaşterea justeţii pretenţiilor autodeterminării naţionale. În atmosfera unui optimism general, când regimul Sfântei Alianţei întrodus după căderea lui Napoleon era deja pe marginea prăbuşirii definitive şi numai Rusia ţaristă putea să ameninţe cu o intervenţie, toate revendicările revoluţionare păreau că sunt realizabile. „Primăvara popoarelor” – cum se numeşte primăvara anului 1848, a început ca o festivitate de solidaritate a mişcărlor de eliberare naţională, şi pentru puţin timp, a deviat atenţia despre faptul că popoarele acestor meleaguri datorită unor relaţii sociale şi naţionale complexe, pot fi uşor păcălite şi puse faţă-n faţă, unul contra altuia

Cu toate că problema naţională, doleanţele mişcărilor naţionale ale popoarelor conlocuitoare cu maghiarii figura pe agenda disputelor politice ungare de mai mulţi ani, iar liderii românilor, croaţilor, serbilor, slovacilor (ne mai vorbind de saşii transilvăneni), elita politică, deci clasa nobiliară maghiară (inclusiv pe miile de familii de origine română), cu excepţia câtorva capete luminate cum au fost Miklós BEZERÉDY, Ferenc Deák şi mai ales István SZÉCHENYI, nu a sesizat percicolul ce ameninţa naţiunea maghiară şi în consecinţă, nu a realizat concilierea istorică cu naţionalităţile din Bazinul carpatin. Abia spre sfârşitul luptei pentru libertate, la mijlocul anului 1849 ajunge la Lajos Kossuth la concluzia că fără reconcilierea popoarelor din Bazinul carpatin, ideile revoluţionare nu au nici o şansă de câştig. Într-o situaţie deja disperată are loc întâlnirea lui cu Nicolae Bălcescu.

Transilvania la zi… oriunde ai fi !

martie 13th, 2009

Începând din 15 martie TVR Cluj emite zilnic între orele 9.00 – 23.00. Programele studioului din Transilvania al televiziunii publice române pot fi recepţionate liber, în cadrul pachetului transmis de Societatea Română de Televiziune, pe Satelitul Eutelsat W2M, 16 grade est, frecvenţa de recepţie 11,471 Mhz, SR 29950, FEC 5/6, (detalii pe site-ul Televiziunea Română)
TVR Cluj s-a înfiinţat în 3 ianuarie 1990. În cei aproape 20 de ani de existenţă şi-a alcătuit un profil distinct, caracterizat, în primul rând, prin multiculturalitate. Până în prezent TVR Cluj emitea sub siglă proprie, în spaţiile de o oră sau două alocate, mai întâi de TVR1, apoi de TVR2, şi producea emisiuni pentru TVR1, TVR2, TVR Cultural şi, în ultima jumătate de an, pentru TVR3. Începând din 15 martie se constituie într-un canal de sine stătător, fără a renunţa la colaborările anterioare.

Romeo Couţi, directorul TVR Cluj: Ne-am îndeplinit visul nutrit de la înfiinţarea postului, acela de a emite 24 de ore, sub siglă proprie. Emisiunea transmisă prin satelit ţinteşte publicul din Transilvania şi diaspora transilvană. De luni până vineri, în tronsonul orar 16.00 – 18.00, transmitem, în direct, o emisiune magazin sub genericul Transilvania la zi
Marţi, miercuri şi vineri această emisiune este realizată de Redacţia Română, iar luni şi joi, de Redacţia Minorităţi, Magazinul de joi este integral în limba maghiară, spaţiul de luni fiind împărţit între emisiunea în limba maghiară şi cele ale altor minorităţi naţionale.
Sándor Bardocz, redactor şef al Redacţiei Minorităţi: În cadrul emisiunilor noastre de luni şi joi, vom încerca să nu realizăm un amalgam al minorităţilor, ci să ne prezentăm cu vocea distinctă a fiecăreia, respectiv emisiuni în limba maghiară, în limba germană, în limba romani şi emisiunea evreiască, iar o dată pe lună difuzăm un magazin al diversităţii etnice. Vom evita să transformăm emisiunile pentru minorităţi în activităţi de genul „Cântarea minorităţilor”. Nu dorim să fim festivişti, ci să prezentăm minorităţile cu bucuriile şi grijile lor. Să arătăm ce aşteptăm unii de la alţii, care ne sunt prejudecăţile şi cum putem lupta împotriva lor.

TVR Cluj se adresează şi transilvănenilor din diaspora.

Romeo Couţi, directorul TVR Cluj ; TVR Cluj doreşte să reprezinte pentru transilvănenii din afara ţării, un loc unde să se simtă acasă. Să se regăsească în programele noastre şi să ne semnaleze doleanţele lor. Sperăm să avem resurse să realizăm şi emisiuni care să reflecte viaţa lor.

Sándor Bardocz, redactor şef al Redacţiei Naţionalităţi: Ne adresăm celor care s-au risipit prin lume, dar zilnic citesc presa locală pe Internet, urmărind viaţa ardeleană. De acum înainte vor vedea imagini şi chipuri cunoscute, de acasă. Şi sperăm să-i bucure această revedere.

TVR Cluj difuzează jurnale de ştiri, reportaje, filme documentare, emisiuni culturale şi de divertisment, precum şi ciclul Teleuniversitaria, realizat în colaborare cu instituţiile de învăţământ superior din Cluj.

Bernard Madoff se declară vinovat de fraudă

martie 12th, 2009

Omul de afaceri american Bernard Madoff s-a declarat vinovat la toate cele 11 capete de acuzare într-un caz de fraudă care atinge 50 de miliarde de dolari.

Madoff, în vârstă de 70 de ani, a organizat o schemă Ponzi (de tip piramidal, asemănătoare Caritasului din România de la începutul anilor ’90).

Procurorii cer o pedeapsă cu închisoarea de 150 de ani, dar nu este de așteptat ca el să fie condamnat înainte de câteva luni.

Audierea urmează să permită câtprva din miile de victime ale fraudei să se adreseze curții. Cel puțin 20 de investitori ai lui Madoff și-au exprimat dorința de a vorbi.

Curtea urmează să decidă și dacă să prelungească starea de libertate sub cauțiune. Madoff s-a aflat în arest la domiciliu de la aresatarea sa din decembrie 2008.

Spectacol în memoria poetului Grigore Vieru

martie 12th, 2009

Avem placerea să vă invitam la spectacolul ÎN MEMORIAM Grigore VIERU, Taina care ne apără, la Sala Palatului, Bucureşti, ora 19.00,pe data de 27 martie 2009.

Spectacolul de poezie şi muzică pe versurile poetului, include cântece interpretate de artişti de renume din România şi R.Moldova
(Angela Similea, Anastasia Lazariuc, Dida Drăgan, Gabriel Dorobanţu, Irina Loghin,Ionuţ Dolănescu, Fuego, Tudor Gheorghe, Gheorghe Zamfir,Petru Neamţu, orchestra Folclor, Mihai Munteanu, Mihai Ciobanu, Ion Suruceanu, Iurie Sadovnic, Cristi Aldea Teodorovici, Ştefan Petrache, ş.a) cât şi lansarea ultimelor cărţi a poetului Taina care mă apără, Cele mai frumoase pozii şi a calendarului pe 2009, În memoriam, dedicat lui Grigore Vieru.

Spectacolul, un eveniment înălţător şi important pentru conştiinţa unităţii naţionale şi pentru perpetuarea idealului, pe care l-a slujit şi căruia i-a consacrat întreaga viaţă regretatul poet, este unul caritabil, urmand ca banii adunati sa fie varsati pentru inaltarea unui monument al poetului Grigore Vieru.

–––––––––––––––––––––––––
Grigore Vieru

In aceeasi limba
Toata lumea plange,
In aceeasi limba
Rade un pamant.
Ci doar in limba ta
Durerea poti s-o mangai,
Iar bucuria
S-o preschimbi in cant.

In limba ta
Ti-e dor de mama,
Si vinul e mai vin,
Si pranzul e mai pranz.
Si doar in limba ta
Poti rade singur,
Si doar in limba ta
Te poti opri din plans.

Iar cand nu poti
Nici plange si nici rade,
Cand nu poti mangaia
Si nici canta,
Cu-al tau pamant,
Cu cerul tau in fata,
Tu taci atuncea
Tot in limba ta.

Principele Radu se adresează Academiei Române

martie 11th, 2009

Alteta Sa Regala Principele Radu al Romaniei a luat cuvantul in cadrul ceremoniei de lansare a celui de al doilea Raport al Institutului de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare (IPID) intitulat: „Sansa Romaniei- oamenii. Reprofesionalizarea României II”.
Este pentru prima oara cand un membru al Familiei Regale, altul decat Majestatea Sa Regele, este chemat sa se exprime in Aula Academiei Romane.

Domnule Preşedinte al Academiei Române,
Distinşi invitaţi,

Este o onoare să mă adresez personalităţilor prezente la Academia Română astăzi, într-o împrejurare în care energia şi ideile unor români dau naştere unui model de asociere sub crezuri pe care le-am uitat înainte să le deprindem bine.

Suntem în secolul al XXI-lea şi în al douăzecilea an de la căderea dictaturii comuniste în România, prăbuşirea bipolarismului mondial şi triumful democraţiilor. Avem mai multă libertate, opţiuni, deschidere internaţională, suntem membri ai Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord şi ai Uniunii Europene, ne bucurăm de beneficiile re-conectării ţării noastre cu lumea civilizată. Din păcate, la începutul anului 2009, atât lumea cât şi ţara se află într-un delicat moment de tranzit de la entuziasm la depresie, adevăr care nu poate fi evitat, ci trebuie trăit, înţeles şi depăşit.

Uitându-mă la ultimii o sută cincizeci de ani de istorie românească, admirând lăcaşurile de cultură, administrative, de cult sau de învăţământ ridicate sau refăcute de Familia Regală, am fost impresionat să surprind forţa pe care o aveau asociaţiile de breaslă, meşteşugarii, artiştii, oamenii de ştiinţă sau funcţionarii, cu alte cuvinte profesioniştii României din toate domeniile.

Bisericile şi primăriile, bibliotecile şi cercurile militare, universităţile şi colegiile naţionale, şcolile de arte şi meserii şi liceele, templele artelor şi camerele de comerţ, toate atestă prezenţa în România secolelor al XIX-lea şi al XX-lea a unor puternice bresle: comercianţi, meseriaşi, artizani, alături de asociaţii respectate de pictori şi arhitecţi, sculptori ori constructori. Asociaţiile de breaslă erau puternice şi în domeniul literaturii, al gazetăriei, al învăţământului, ştiinţei sau tehnicii. Indiferent cat de grele au fost împrejurările istorice, România modernă a fost pe mâna oamenilor care şi-au cunoscut profesia, a specialiştilor.

Ca un simbol al coincidenţei istorice, Constituţia statului modern, Casa Regală şi Academia Română au aceeaşi dată de naştere: 1866. Fiecare, dintre aceşti piloni ai statalităţii noastre moderne, cu uneltele specifice, a promovat în societatea românească conceptul şi valorile morale asociate profesionalităţii.

Carol I a construit statul român pe principiul profesionalismului, al perfecţionării neîncetate. Instituţiile moderne ale statului s-au făurit, din anul 1866 până în 1947, pe temeiul calităţii profesionale şi al meritului. A fost timpul unei aspiraţii instituţionale către mai bine, în care cuvintele întru care neamul nostru s-a manifestat în Europa au fost „solidaritate“, „unire“, „împreună“, „prin noi înşine“. Travaliul Casei Regale din 1866 până astăzi a fost unul de adunare a energiilor bune, talentelor şi oamenilor de calitate ai ţării. Academia, Biserica, Armata şi Casa Regală au pus împreună esenţele rare ale naţiunii. Ne-am cucerit independenţa pentru că am stat împreună. Am făcut Marea Unire pentru că am fost împreună, am făcut o ţară modernă pentru că am fost împreună, am depăşit crize şi am câştigat războaie pentru că am fost împreună. Nu este nici un secret aici. Oamenii de calitate, profesioniştii nu divizează, nu separă, nu distrug. Profesioniştii inspiră, construiesc şi unesc. Aduc valoare breslei lor, aduc valoare epocii şi ţării lor, stând împreună.

După anul 1989, societatea românească, slăbită, începea să-şi manifeste instinctul binelui. S-au restructurat uniuni de creaţie, s-au organizat pe principiul libertăţii sindicate şi patronate, s-au refăcut Camere de comerţ, Bursele de valori şi mărfuri, s-a dat frâu liber spiritului civic şi iniţiativei personale. Din păcate, dispreţul faţă de instituţii şi valori şi umilinţa, frica, sărăcia instalate timp de patruzeci de ani au inhibat sensul, importanţa, criteriul profesionalismului. Societatea românească a părut impermeabilă la bine. În mai toate domeniile publice ale anului 2009 găsim încă destui neaveniţi, oameni incapabili de construcţie, egoişti şi lipsiţi de viziune. România de astăzi este liberă, dar nu este încă profesionistă.

Profesionistul uneşte, diletantul dezbină. Principala problemă a societăţii româneşti informate, democratice, libere şi din ce în ce mai prospere este amatorismul care contaminează cu dezbinare. În fiecare dintre domeniile vieţii româneşti este urgentă nevoie de seriozitate, etică şi pricepere. De meşteşug, artă şi ştiinţă. De capacitatea de a face bine un lucru, de a stăpâni propria îndeletnicire. Profesionalism înseamnă lucru de calitate, spirit de răspundere, altruism, respect, grija de a forma ucenici, iubirea de profesie, dedicaţie şi dorinţa de a avansa în cunoaştere.

Profesioniştii români din diverse domenii, cei care există, au nevoie să fie în primele rânduri ale domeniilor lor de activitate, protejaţi, încurajaţi, pentru a da puterea exemplului personal şi pentru a fi stăpâni pe destinul propriului lor domeniu. Pentru ca expertiza lor, cuvântul lor să atârne greu în deciziile ţării. Ei sunt “aristocraţia” vremurilor democratice, reprezentanţii meritului şi ai predictibilităţii. Profesioniştii din toate domeniile au nevoie să vorbească pe o singură voce, să se manifeste de pe o platformă comună. Pentru că au o misiune comună, aceea de a duce mai departe ţara, de a-i oferi perspectivă şi viitor.

Societatea românească înţelege din ce în ce mai bine că patriotismul are o măsură precisă şi obligatorie în dezvoltarea infrastructurilor sociale; că etalonul etic, moral şi profesionist al guvernării este tot atât de necesar ca reprezentarea parlamentară şi alegerile libere; că puterea exemplului personal este tot atât de valoroasă ca şi prosperitatea; că legitimitatea dată de voturi nu înlocuieşte mândria şi încrederea; că inteligenţa societăţii civile nu ţine loc de generozitate şi că abilitatea politică nu poate suplini loialitatea.

Temeinicia profesionalismului şi a instituţiilor reprezintă un element structural tot atât de necesar societăţii româneşti pe cât este cel politic, construit în armonie şi complementaritate cu acesta.
Profesionalismul este o condiţie a generaţiei noastre pentru a pune umărul la statornicia României. Profesioniştii, chiar cei fără putere politică sau răspunderi administrative au o vocaţie naturală de leadership.
Peste tot în Europa, unde sistemul democraţiilor liberale funcţionează performant şi coerent de şase decenii încoace, se caută soluţii pentru administrarea schimbărilor dramatice care au loc în societate, pentru a opri degradarea substanţei puterii publice, pentru a face faţă lipsei de generozitate, de entuziasm şi de responsabilitate.
În România, deşi de aproape douăzeci de ani încoace încercăm să consolidăm instituţiile democratice, sistemul a depins mereu, prea mult, de comportamentul şi de acţiunile indivizilor, de multe ori nepotriviţi cu locul pe care îl ocupau.

Mercantilismul şi superficialitatea au adus mediocritate în spaţiul public, au instalat modele false, cu grave consecinţe sociale.
Instituţia trebuie să fie mai importantă decât omul, iar noi am îndeplinit rar acest criteriu. Doar cu aceasta precauţie a sistemului putem împiedica devierile pe care democraţia, ca instrument, nu le poate evita. Daca ne uitam la România ultimelor două decenii, vom realiza măsura în care a lipsit profesionalismul, deşi performanţa democratică a fost într-o evoluţie continuă.

Lumea de astăzi este într-o puternică stare de disconfort identitar, iar Europa, deşi bine administrată, este campioană în acest sens. Se pot administra politic instituţiile publice. Nu se pot însă administra politic demnitatea, încrederea, entuziasmul, mândria şi afecţiunea. Ele pot fi inspirate, servite doar cu instrumentele profesionalismului, în toate domeniile vieţii româneşti.

Împlinirile lui Carol I rămân în istorie nu fiindcă au fost monarhice, ci fiindcă au fost fondatoare de stat modern, vizionare şi aducătoare de statornicie. Ele au validat profesionalismul, ca element structural al societăţii româneşti.

România europeană, folosind fără complexe de inferioritate aceste valori, va fi o ţară mai puternică, pragmatică şi capabilă să înfrunte timpuri ce nu se anunţă nici liniştite şi nici paşnice.

Au trecut douăzeci de ani de la căderea comunismului, o naţiune întreagă a trăit speranţa libertăţii, şi-a dorit progresul şi a aşteptat împlinirea unui vis de mai bine. Unii au numit acest moment o revoluţie. Dar modul în care ne-am privit instituţiile şi în care ne-am comportat unii cu alţii ne-au aruncat într-un cerc vicios la nivelul societăţii şi al fiecărei surse de progres efectiv. Nu am pus mai deloc omul potrivit la locul potrivit. Nu am servit instituţiile, ci ni le-am aservit. Acest an, de criza economică globală şi naţională, pregăteşte şanse pentru o adevărată schimbare, pentru o altfel de Românie. Iar răspunsurile pe care le căutăm de douăzeci de ani sunt acum la îndemâna şi în faţa noastră.

Un record de imbecilitate: Propunere de boicot împotriva produselor italiene

martie 10th, 2009

Pe internet a început să circule cea mai recentă găselniță a brigăzii autodesemnate a apărătorilor interesului național: un îndemn la boicotarea produselor italiene:

“Italia – in scandalul inceput impotriva noastra – nu tine cont ca Romania este a saptea tara ca marime in U.E. si o piata de douazeci de milioane de consumatori pentru firmele italienesti. Acestea au avut vanzari record, la noi, in ultimii ani. Pana vor invata sa faca diferenta intre romanii onesti si tiganii infractori, sugeram ca – in forma de protest – sa nu mai cumparam produse italienesti ca…:” se spune în acest manifest sforăitor.

Și urmează o serie de mărci de renume din peninsulă.

“Au parte cam de multa apreciere pentru cat tupeu au, nu credeti? Daca esti de acord, da mai departe mesajul! Plus ca asta ar ajuta si economia noastra.” se încheie cu emfază apelul.

Că autorii acestui apel sunt niște complexați cu mintea năclăită de ură, rasism și xenofobie nu cred că poate fi pus la îndoială cineva.

Dar în plus lansarea unui apel la boicot împotriva principalului investitor străin din țară, justificând și beneficii economice pentru România, e dovada unei ignoranțe pe lânga care spusele Coanei Chirița sau ale lui Jupân Dumitrache Titircă apar ca izvoare de înțelepciune.

Pentru astfel de persoane și apelurile lor ridicole nu pot decât să citez proverbul românesc cu o mare aplicabilitate la ora actuală: “Prostul dacă nu e și fudul, parcă nu e prost destul.”

De ce NU e bine ca Ţinutul Secuiesc să fie autonom

martie 10th, 2009

Sa fim clari de la bun inceput: nu ne preocupa disputele nationaliste anacronice, imorale, sau – mai rau – falacioase. Nu importa pentru tema discutiei originea secuilor, ori numarul cetatenilor care s-au declarat secui si nu maghiari sau romani la ultimele referendumuri.

Aceste argumente falacioase sunt invocate de personaje debusolate care si-au gasit in vartejul postmodernitatii o forma comoda a identitatii – natiunea. Inteleasa ori in revoluta maniera frantuzeasca de secol nouasprezece – ori in sensul “tare”, al conceptului nemtesc de “Volk”. Neam, semintie purtatoare de mesaj si destin istoric. Pentru debusolatii deveniti dogmatici – rasa.

Dupa cum usor putem observa atat francezii cat si nemtii vehiculeaza si aplica azi alte concepte: european, civilizatie, relativism cultural, Drepturile Fundamentale ale Omului. De altfel niciodata vreun “nationalist” nu a pretins ca doreste altceva decat Binele natiunii cu care se identifica. Sofismul nationalistilor duri a constat in faptul ca au acordat “dreptul” de a se circumscrie conceptului de Om doar indivizilor apartinand propriei natiuni. Cel putin in teoriile lor demagogice. Practica i-a contrazis imediat dupa obtinerea puterii, prin multiplele aliante pe care le-au facut. Uneori si intre natiunile lor.

Or aceasta arata ca drepturile indivizilor natiunilor erau drepturile indivizilor ce le compuneau, si nu ale natiunilor sau ale liderilor acestora. La fel cum “Binele general” era compus din suma binelui indivizilor particulari ai oricarei natiuni, neam, rasa, popor. Sofismul a costat mult umanitatea in general, si milioane de indivizi in particular. El ramane insa cu tenacitate in inconstientul colectiv.

Si aceasta dintr-o pricina profunda, si la fel de veche precum Omul: dorinta de delimitare, identitate, si afirmare a acestei identitati. Varianta maligna a acestei dorinte se numeste dorinta de dominatie, si constituie temeiul psihologic al sofismului nationalist extremist. Kant aplica imperativul categoric, regula de conduita morala – “fiintelor rationale” in genere. Hitler il aplica unui singur popor, in care isi ipostazia de fapt propria dorinta de dominatie. Dar nu te poti delimita (logic) drept individ decat in raport cu un alt individ, cu atribute si drepturi asemanatoare. Altfel esti.. specie. Judecati care dintre cei doi credea in notiunea de “individ rational” si care este sofistul.

Tot astfel nationalisti falaciosi, precum Ion Coja, infirma dreptul la identitate proprie al cetatenilor minoritari maghiari pe motiv ca acestia ar fi secui, si ca secuii nu ar fi maghiari. Nu importa presupusele origini turcice sau scitice ale acestora. Nimic nu e mai invalid logic, dreptul la identitate fiind al oricarui individ si, prin extensie, al oricarei minoritati. Si majoritati etnice. De aceea nu importa nici cati cetateni romani s-au declarat secui la ultimul referendum.
Aici insa “proto-nationalistii” vin cu un alt argument: anume ca, daca secuii din Transilvania vor sa isi ceara autonomia ar trebui sa si-o ceara si in alte regiuni, precum in Voivodina sau chiar in Ungaria. Aici nu pot considera decat ca argumentul lor este invalid – raspunzandu-le cu un alt argument evocat tot de ei: prea putini cetateni s-au declarat de etnie secuiasca in aceste regiuni, ca si in Romania…

Premisele dezbaterii avand subiect autonomia Tinutului Secuiesc sunt in principal: 1 – dreptul la identitate proprie al grupurilor etnice. 2 – dreptul la egalitate de sanse al indivizilor compunand aceste grupuri etnice.

Aici ma intalnesc cu domnul Tihamér Czika in articolul sau “De ce e bine ca Ținutul Secuiesc să fie autonom” http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=9177 . Cele doua premise principale ale acestui articol sunt simple, in fond: 1 – autonomia teritoriala a Tinutului Secuiesc implineste drepturile minoritatii maghiare-secuiesti, si 2 – aceasta autonomie nu aduce vreun prejudiciu integritatii teritoriale a statului roman, sau destul de substantialei minoritati romanesti (de aproximativ 25%) din Tinut. Sa vedem daca domnul Czika are vreo eroare in rationamentele sale.

Autonomia Tinutului Secuiesc, intre federalism si nationalism

Domnul Czika enunta, preliminar, ca “autonomia teritoriala nu inseamna stat in stat”, afirmand ca tinuturile autonome nu poseda de obicei armata, buget, ori politica proprie. El da ulterior exemplul Kosovo, nu in acelasi context strict. Noi contra-argumentam: Kosovo va avea armata si buget propriu, conform declaratiilor politice ale liderilor kosovari. La fel ca si Osetia. Autonomia teritoriala, dpdv. juridic nu exclude aceste attribute, prin prevederi ale dreptului international.

Apoi, in ultima parte a articolului, “De ce ar fi benefică autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc?” domnul Czika afirma ca, citam – “ 1 – Împreună cu autonomia culturală benefică întregii comunităţi maghiare din România ar acorda o garanţie pe termen lung pentru păstrarea şi afirmarea indentităţii acestei minorităţi etnice, una dintre cele mai mari din Europa. Vezi un exemplu asemănător al minorităţii suedeze din Finlanda care, fiind 5,5% din populaţia ţării, beneficiează în teritoriul Insulelor Aland de autonomie teritorială iar în restul comunităţilor cu prezenţă însemnată suedeză de autonomie culturală ”.

Si ca “ 2 – Ar oferi o construcţie juridică teritorială autonomă pentru jumătate din maghiarii din România. Populaţia maghiară a Ţinutului Secuiesc în graniţele ei tradiţionale (cam 80% din teritoriul judeţul Covasna şi Harghita, 40% din teritoriul judeţului Mureş) este cam 700.000. Prin acest gest s-ar reunifica după prima dată după 1960 teritoriul scaunelor secuieşti – un gest de o importanţă de neimaginat pentru cei mai mulţi”.

(Aici ne permitem un amendament, in raport cu ultimul enunt al argumentului nr. 2: nu ar fi un “gest de o importanţă de neimaginat pentru cei mai mulţi”, daca se intelege prin “cei mai multi” – “cei mai multi cetateni minoritari maghiari”, intrucat in Tinutul Secuiesc nu se gasesc cei mai multi cetateni minoritari maghiari din Romania, numarul total al acestora fiind dupa recensamantul din 2002 de 1.434.377 de cetateni, si dupa cel din 1992 – de 1.624.959 de cetateni.)

La punctul 6 domnul Czika afirma: “ 6 – Acordarea de garanţii lărgite pentru păstrarea şi afirmarea populaţiei româneşti din interiorul teritoriului. Astfel s-ar putea controla prin statutul autonomiei şi prin legi speciale orice abuz sau discriminare din partea unor autorităţi locale faţă de populaţia românească. Trebuie menţionat că o autonomie teritorială a Ţinutului Secuiesc în cazul în care ar încorpora şi teritoriile istorice secuieşti din judeţul Mureş ar avea cel puţin 25% din populaţie de etnie românească. Din această cauză aceste garanţii sunt absolut necesare.”

In cele din urma domnul Czika aminteste, la punctul 8: “ 8 – Acordarea autonomiei teritoriale ar începe, după 90 de ani de înstrăinare reciprocă, un proces de reconciliere, care pe termen mediu ar ajuta foarte mult la dezvoltarea unei loialităţi reale, a unui ataşament voluntar al secuilor faţă de România, ataşament practic neexistent în ziua de azi.”

(Aici remarcam, din nou in ultimul enunt, al punctului nr. 6 – un argument posibil falacios: nu reiese din premisa – obtinerea autonomiei teritoriale – ca ar produce, in mod valid o “loializare neexistenta azi”, intrucat “loializarea” viitoare s-ar produce in alte conditii politice (autonomia teritoriala), si deci nu ar fi echivalentul conceptului de loializare utilizat in prima instanta, cea din cadrul unui stat unitar roman. Ergo, ar fi loializarea unei populatii autonome teritorial in raport cu statul roman, precum romanii din Republica Moldova de astazi, intru pilda.) Si la final, in punctul 9: “9 – În sfârşit s-ar păstra promisiunea făcută la Alba Iulia în 1918. În punctul 1 al articolului III din Rezoluţiunea Marii Uniri se specifică următoarele:

„III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sînul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”.

Ne aflam insa aici in mijlocul unei subtile contradictii, daca, intr-o formatiune statala pornim, conform dreptului international, de la premisa ca drepturile tuturor etniilor trebuie respectate intr-o maniera completa. Intrucat autonomia teritoriala a Tinutului Secuiesc nu ar putea garanta:

1 – drepturile celeilalte jumatati, continand peste 50% din cetatenii romani de etnie maghiara.

Si ar putea cu greu garanta:

2 – drepturile cetatenilor romani de etnie romana, formand aproximativ 25% din populatia Tinutului Secuiesc.

Astfel am crea o dubla discriminare in ipoteza autonomiei teritoriale a Tinutului. Atat a majoritatii maghiarilor din Transilvania, prin comparatie cu cei din Tinutul Secuiesc. Cat si a minoritatii romanesti din Secuime, prin comparatie cu cei din restul Transilvaniei, intrucat ar fi nevoie de garantii speciale si de numeroase legi locale pentru prezervarea identitatii acesteia in cadrul Tinutului autonom. Ori am vazut cat de complex a fost procesul acordarii de drepturi minoritatilor in cazul Romaniei, din 1990 si pana acum. Observam deci ca obiectivele autonomiei Tinutului Secuiesc se afla in dezacord cu premisele domniei sale, enuntate de domnul Czika in inceputul articolului:

a)“autonomia teritorială nu atentează în niciun fel la integritatea teritorială a statului.”

b)“Autonomia teritorială nu înseamnă stat în stat. Un teritoriu autonom etnic nu are graniţe controlate. Graniţa unui astfel de teritoriu este la fel cum este orice graniţă între orice alte entităţi administrativ teritoriale ale ţării: o tăbliţă de pe şosea care vă salută în acea regiune. Teritoriile autonome de obicei nu au armată proprie, nu au bani proprii, nu au politică externă proprie.”

c)”Existenţa unei autonomii teritoriale nu este un motiv de instabilitate politică. În Europa există cel puţin 12 autonomii teritoriale pe criterii etnice, din care 8 în interiorul UE”[…]” De asemena pe continentul nostru există trei state în care fiecare etnie majoră autohtonă este recunoscută ca şi naţionalitate constituitoare a statului, profitând practic de o autonomie teritorială pe criterii etnice: Elvetia (germani, francezi, italieni, retoromani), Belgia (flamanzi, francofoni, germani), Bosnia-Herţegovina (sârbi, croaţi, bosniaci musulmani). Elveţia este o construcţie foarte veche, fondată din start pe împărţirea puterii între diferitele etnii. Însă în cazul Belgiei şi mai recent în cazul Bosniei se poate observa că acordarea de autonomii teritoriale puternice pe criterii etnice fiecărei naţiuni constituente ale statului, a fost decizia care a stabilizat aceste ţări, care de fapt a păstrat integritatea lor teritorială (!).”

Din ce motiv sunt obiectivele autonomiei teritoriale a Tinutului, enuntate de catre domnul Czika la punctele 1, 2, 6, 8 si 9 din ultima parte a articolului domniei sale numita “De ce ar fi benefică autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc?” – in contradictie cu premisele expuse la inceputul articolului sau, citate mai sus?

Intrucat aceste obiective nu se pot indeplini complet decat intr-un cadru juridic diferit de autonomia teritoriala a Tinutului, ce se dovedeste a fi mai degraba o viziune de tipul vechiului nationalism (precum cazul interbelic al regiunii germanilor Sudeti din Cehoslovacia). Si acest nou cadru ar putea fi o Transilvanie federala, asa cum a fost evocat conceptul de Sabin Gherman la sfarsitul anilor `90. Stricto sensu, obiectivele urmarite de autonomia teritoriala a Tinutului Secuiesc sunt, asa cum le defineste domnul Czika – in contradictie nu numai cu premisele domniei sale referitoare la integritatea statului roman, ci cu insusi conceptul de autonomie teritoriala a Tinutului in forma prezentata de chiar domnia sa.

De ce? Pentru ca autonomia teritoriala (doar) a Tinutului Secuiesc nu “ar acorda o garanţie pe termen lung pentru păstrarea şi afirmarea identităţii acestei minorităţi etnice, una dintre cele mai mari din Europa”, intrucat s-ar referi la mai putin de jumatate din membrii acestei minoritati. Ea nu ar putea garanta cu certitudine nici “acordarea de garanţii lărgite pentru păstrarea şi afirmarea populaţiei româneşti din interiorul teritoriului”, din motive care tin de dificultatea inerenta manifestarii depline a drepturilor minoritatilor etnice intr-un stat autonom. Si, in cele din urma – nu ar respecta insusi punctul 1 din articolul III al Rezolutiunii Marii Uniri din 1918, referitor la libertatile depline ale popoarelor conlocuitoare, citat de domnul Czika in finalul articolului domniei sale. Intrucat o parte de putin peste 50% din poporul conlocuitor maghiar ar ramane in Romania, iar 25% din populatia conlocuitoare din noul Tinut autonom ar fi de etnie romana si ar trebui sa pretinda drepturi si garantii specifice minoritatilor nationale.

Briciul lui Occam

Acesta e un concept vechi al istoriei culturii, ce ne indeamna “sa nu multiplicam inutil entitatile” (“entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem”), cele logice, in contextul dat de filosoful englez. Sansa de a crea concepte eronate si otioase ar fi mai mare, ne sugera scolasticul. De ce ar fi in teoria si in practica politica altfel?
Nu putem observa decat ca, prin analogie, notiunea autonomiei teritoriale a Tinutului Secuiesc poarta cu sine un sofism, o fatala eroare de logica. Ea vrea sa indeplineasca in totalitate drepturile unei minoritati, dar nu face decat sa obtina o dubla discriminare. Intrucat lasa peste jumatate din cetatenii acestei minoritati in afara obiectivului vizat – si creaza o noua minoritate (romaneasca), destul de consistenta.
Florilegiul etnic al Transilvaniei nu isi poate obtine egalitatea de drepturi politice in cadrul acestui Tinut autonomizat, din motive geografice si demografice evidente. Iar daca se va raspunde la aceste argumente prin rationamentul obtuz ca cel putin o parte a minoritatii maghiare si le va obtine – nu vom putea raspunde decat ca si le va obtine cumva schizoid, discriminand cealalta parte a sa.
Ne ramane deci solutia federalizarii Transilvaniei. In Transilvania exista o populatie majoritar romaneasca. Daca populatia Transilvaniei ar fi de acord in cadrul unui referendum cu desprinderea de Romania si transformarea sa intr-un stat federal situatia actuala fara indoiala ca s-ar schimba intr-un mod radical.

De asemenea, daca drepturile minoritatilor nu vor implini pe deplin standardele juridice ale dreptului european in domeniu situatia se va schimba radical.

In acest moment, ramanem deci cu un paradox conceptual: “deplina libertate nationala a popoarelor conlocuitoare”, citata de domnul Czika din Rezolutiunea Marii Uniri nu se poate implini intr-un Tinut autonom. Ci intr-un stat federal – ori intr-un stat national unitar roman.

In primul caz insa ar trebui adoptata aceeasi masura pentru toate zonele cu mai multe etnii din statele membre UE (precum Romania si Ungaria), pentru a consolida unitatea politica europeana. Cine ridica manusa?
In al doilea caz, ramanem cu lipsa de discernamant, subtilitate logica si unitate de vointa politica a respectabililor domni politicieni din Romania. Ce nu pun in miscare suficiente parghii economice si politice pentru a asigura o deplina egalitate de sanse maghiarilor si romanilor din unele zone ale Transilvaniei, si ale Romaniei.

Ne aflam aici in fata unei alegeri, de tipul “Sau-sau”, cum spunea un filosof danez. Insa dilema se va dovedi aparenta daca vom discuta de o Uniune Europeana de tip federal. In fata caruia din coarnele ei veti ridica acum capa?

S-a stins din viaţă profesorul universitar clujean Andrei Roth

martie 9th, 2009
Profesorul Andrei Roth, stop cadru la ultimul interviuProfesorul Andrei Roth, stop cadru la ultimul interviu

În 7 martie s-a stins din viaţă, în urma unei boli necruţătoare, profesorul universitar Andrei Roth, de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, unul dintre reprezentanţii de marcă ai şcolii româneşti de sociologie,autor a numeroase cărţi şi articole ştiinţifice din domeniul sociologiei ştiinţei şi culturii, despre societatea în tranziţie, condiţia minorităţilor, naţionalism şi democraţie. În continuare publicăm traducerea articolului de adio semnat de eseista Júlia Szilágyi, în cotidianul clujean, de limbă maghiară, Szabadság

Rămas bun de la profesorul Andrei Roth

S-a născut la Timişoara, a crescut la Arad, îl îngropăm la Cluj. Aici şi-a împlinit viaţa şi opera.Aici a fost student, aici a devenit profesor şi tată de familie. Depăşise deja optzeci ani, dar îşi continua neobosit, chiar şi la foruri internaţionale, activitatea ştiinţifică. Incă nu s-a împlinit un an de cînd a prezentat la o conferinţă internaţională de sociologie ţinută în Germania o ultimă lucrare care a contribuit la prestigiul ştiinţific al pămîntului natal. In generaţia sa s-a numărat printre cei pe care nu i-a depăşit timpul, cu dramaticele sale schimbări. Andrei Roth nu a negat şi nu a renegat tot ce a studiat şi a predat , ci şi-a regîndit viaţa şi opera. A supus unei reexaminări critice ce rămîne şi ce nu rămîne valabil. Pentru regretatul nostru prieten profesia, profesoratul, cercetarea nu se rezuma la crispate afirmaţii definitive, ci însemna o căutare permanentă. Scruta viaţa, realitatea, lumea şi procesele care se desfăşoară în ea cu o nobilă curiozitate, le studia şi le interpreta sensul. Deseori cu nelinişte. La ultima mea vizită, cu două săptămîni înainte de ne părăsi definitiv, mi-a arătat un teanc de cărţi noi scrise în engleză şi germană, le explica cu pasiune, îmi împărtăşa bucuria sa cu un avânt care părea să dezmintă starea sa fizică vizibil subredă, şi spera „dacă totul merge bine”, să împărtăşească aceste revelaţii colegilor, studenţilor…
Nu era profesionistul închistat în meserie. Oamenii de litere au apreciat cartea despre Shakespeare a sociologului Roth. Şi nu evita problemele spinoase: cînd cu competenţa deplină a istoricului de idei a dedicat o carte dilemei Naţionalism sau democratism, dilemă care decide soarta unor societăţi – a atras atenţia cercului restrîns al specialiştilor cît şi a opiniei unui public mai larg, dar nu toată lumea a fost mulţumită de răspunsul tranşant al omului de ştiinţă. A scris un studiu dedicat cercetării sociologice maghiare din Transilvania anilor nouăzeci, la Darmstadt a fost publicată expunerea sa despre problema romilor din ţara noastră.Cerceta modernitatea şi modernizarea. Nu ţinea prelegeri despre multiculturalism, în schimb îl practica: citea în cinci limbi, preda şi scria româneşte, ungureşte, nemţeşte şi publica în ţară şi în străinătate fără traducător.
Ultima ispravă ştiinţifico-cetăţenească a savantului deja grav bolnav a fost un interviu televizat în toamna lui 2oo8 (publicat în numărul din 8 ianuarie al revistei Acum sub genericul Patriotismul civic, fenomenul Obama şi morala pentru România) : mesajul unui cuget curajos adresat contemporanilor. Îl putem considera drept testamentul spiritual al profesorului Andrei Roth, în care ştiinţa se adresează demnităţii şi conştiinţei umane.

Portret creionat din cuvinte: Tereza Mózes

martie 9th, 2009

Citisem două dintre cărţile Terezei Mózes: Decalog însângerat şi Evreii din Oradea. Am fixat data întâlnirii, în miezul lunii august 2005, când familia Mózes, stabilită în Israel de ceva vreme, revenea la Oradea pentru o scurtă vacanţă. Am sunat la poarta casei cochete din centrul Oradiei, cu o oarecare emoţie, având senzaţia că acest interviu avea să fie mai degrabă un examen. Din primul moment al întâlnirii m-a fascinat privirea de un albastru intens, ageră şi scrutătoare, dar şi ţinuta elegantă a gazdei noastre. Gheaţa s-a topit în aburul cafelei aromate cu care ne-a servit domnul Carol, plin de bunăvoinţă, deşi dădusem buzna cu toată aparatura într-un interior care ne-a tăiat răsuflarea, creând impresia unei biblioteci şi a unui muzeu etnografic, fără însă a pierde din atmosfera unei ambianţe locuite. Am început interviul răsfoind albumul de familie în care, printr-un miracol, s-au păstrat şi câteva fotografii din perioada antebelică. Cel mai mult m-a fascinat o poză a tinerei Tereza, purtând o blană de astrahan. Arăta ca o prinţesă deşi era doar o ucenică intr-ale croitoriei. Expresia ei blândă dar tenace, am regăsit-o pe chipul doamnei care începuse să-mi depene povestea vieţii ei.

Aspiraţii năruite şi umbra morţii

Copilăria petrecută la Şimleul Silvaniei i-a fost luminată de chipul bunicilor şi al învăţătorului de la şcoala evreiască, iar vâltoarea multicoloră a târgurilor săptămânale i-a inoculat pasiunea pentru costumele şi obiectele populare. Elevă fiind la Liceul Oltea Doamna nutrea dorinţa de a studia la universitate, însă declanşarea prigoanei antievreieşti, mai întâi sub administraţia românească şi mai apoi sub cea maghiară, au obligat-o să se orienteze către meseria de croitoreasă. Curând avea să se dovedească imposibilitatea de a-şi croi un drum în viaţă, nici în condiţiile celor mai modeste aspiraţii. După Diktatul de la Viena şi anexarea Ardealului de Nord de către Ungaria, soarta evreilor a devenit din ce în ce mai grea, iar în aprilie 1944, după ocuparea Ungariei de trupele germane, a început punerea în practică a soluţiei finale. Organizarea ghetoului a fost prima etapă.
Tereza Mózes ne-a condus în fostul ghetou, aflat la câteva străzi distanţă de centrul Oradiei, unde s-au păstrat aproape intacte câteva case (şi clădirea unei foste sinagogi), ca un memento al istoriei teribile. În luna mai a anului 1944, cei 30.000 de evrei orădeni, daţi afară din case şi spoliaţi de toate bunurile, au fost înghesuiţi într-un perimetru de câteva străzi, din apropierea fostei fabrici de bere Dreher, devenit loc de tortură şi umilinţă. Firea voluntară şi simţul practic au determinat-o pe Tereza Mózes să se facă să utilă, contribuind la organizarea vieţii cotidiene, în condiţiile în care 40 de persoane împărţeau o singură cameră, baia şi WC-ul (înfundat din prima zi), şi aveau la dispoziţie rezerve minime de hrană.
Curând ghetoul a început să fie golit stradă cu stradă, evreii fiind îmbarcaţi şi deportaţi. Într-o zi, încumetându-se să iasă din casă, Tereza a nimerit pe o stradă învecinată. Imaginea dezolantă a porţilor căscate, a boccelelor, rucsacurilor şi jucăriilor zăcând abandonate pe trotuar, au făcut-o să presimtă tragedia care o aştepta. Auschwitz, Riga Spilva, Kaiserwald, Stutthoff, Gutau au fost lagărele prin care a trecut Tereza Mózes. Peste tot a înfruntat spectrul cumplit al selecţiei, însă firea ei tenace, robusteţea şi norocul au ajutat-o să supravieţuiască.

O femeie realizată

Tinereţea, setea de viaţă şi cunoaştere, au ajutat-o pe Tereza Mózes, să depăşească durerea pierderii celor dragi şi trauma celor îndurate în lagăr. Şi-a reluat studiile dedicându-se etnografiei care o atrăsese încă din copilărie. Şi-a luat licenţa în istoria artei, etnografie şi limba franceză şi a obţinut doctoratul cu o teză despre portul popular din nord-vestul Transilvaniei. În calitate de etnolog, muzeograf şi critic de artă a elaborat peste o sută de studii de specialitate publicate în ţară şi străinătate şi mai multe volume monografice despre ceramica şi portul popular de pe valea Crişurilor. Dragostea pentru arta populară, competenţa şi rigoarea Terezei Mózes s-au pus în valoare şi în calitate de şefă a secţiei de Etnografie de la Muzeul Crişurilor din Oradea, la a cărei înfiinţare pusese umărul într-o perioadă când însăşi viaţa ei era în pericol, după un grav accident de maşină.
Tereza Mózes se numără printre rarele femei care au reuşit să îmbine împlinirea profesională cu armonia familială. Soţul ei, doctorul Carol Mózes, era o personalitate a medicinii orădene. A înfiinţat liceul sanitar din localitate, îndrumând generaţii de viitoare cadre medicale, a publicat cărţi de specialitate în medicină şi a fost şef de secţie la spitalul de boli infecţioase. Oraşul l-a răsplătit în 2003, conferindu-i titlul de Cetăţean de Onoare. În timpul vizitei ne-a arătat, cu amabilitate, biblioteca organizată de el şi albumele cu fotografiile de familiile care imortalizaseră clipele fericite din vacanţe, alături de cei doi copii. Mai târziu fiica Anna, de profesie urbanist, avea să se stabilească în Canada, iar fiul Gabriel, să devină chirurg în Israel. Fotografiile cu nepoţii aveau să umple alte albume dragi, în învelitori cu cusături populare. Tereza Mózes ne-a mărturisit că fără sprijinul de zi cu zi al soţului şi al copiilor, cariera ei nu s-ar fi putut desăvârşi.
Cele câteva ore de filmare au trecut în zbor; ne-am luat rămas bun cu promisiunea de a reveni, peste un an, pentru a realiza filmul portret al doctorului Carol Mózes. Din păcate, doctorul avea să se stingă din viaţă peste câteva luni.
Numele Terezei Mózes l-am regăsit într-o ştire de presă din vara anului trecut care relata că recunoscuta muzeografă şi etnografă donase Muzeului Crişurilor 700 de obiecte rare de ceramică şi 3000 de cărţi de specialitate, una dintre cele mai importante colecţii din ţară. Alte 5000 de cărţi au fost donate Bibliotecii Gheorghe Şincai.
Acest gest superb de devotament, faţă de instituţia pe care a înnobilat-o prin munca de o viaţă, s-a dovedit un cadru superb pentru portretul Terezei Mózes, pe care am încercat să-l creionez din cuvinte.

(articolul a fost publicat în Jurnalul Săptămânii)

Avertisment – becurile “economice” (cu vapori de mercur)

martie 9th, 2009

Acest tip de becuri a fost impus de UE ca inlocuitor al becurilor cu filament. S-a omis insa sa sa atraga atentia asupra pericolului pentru sanatate, foarte ridicat in cazul spargerii cand sunt in stare de functionare.

Avertismentul vinde de la Inspectia Chimica si Autoriatea energiei suedeze care precizeaza. In aceata spargerii in stare calda se degaja in incapere vapori de mercur, periculosi pentru ca pot fi inspirati si se raspandesc cu mult mai mare usurinta decat mercurul in stare lichida sau de amalgam.

Ce trebuie facut:

– aerisiti 20-30 minute cu usa INCHISA si cu parasirea incaperii.
– strangeti resturile folosind o bucatica de carton ca faras.
– stergeti suprafetele din apropiere cu o carpa umeda. NU folositi aspiratorul pentru ca sa nu raspanditi picaturle de mercur pe care apoi sa le respirati.
– puneti resturile becului si carpa folosita intr-un borcan cu capac. Marcati borcanul cu un text de avertisment si predati-l ca deseu toxic.

A se nota ca si in cazul spargerii lor in stare rece procedura este aceeasi, mai putin aerisirea.

In concluzie: varianta nepericuloasa, desi mai scumpa si care da o lumina prea directa (nu difuza), este becul cu diode.

DINTRE SUTE DE CATARGE

martie 9th, 2009

Asa cum scriam intr-o semnalare editoriala anterioara paginile noastre sunt deschise creatorilor consacrati sau nedebutati avand ca prim criteriu de selectie –talentul si calitatea materialelor primite.
Un volum de micro-poeme de contemplatie. intitulat Pseudo-aforisme (Editura Etape,2003) apartine poetei, actritei si criticului literar Ioana Blaga-Frunzescu.
Versurile definesc o derulare grava, caligrafie a trairilor existentiale, devin pretext pentru intrebari, nedumeriri ori transcedenta. Lirismul se ingemaneaza cu o incercare de explicitare filozofica, netradand poetul.
Autoarea se apropie de tonalitatea catrenelor lui Omar Khayam si ne incanta tocmai prin concentrarea rostirii in economia mijloacelor stilistice.
Reproduc cateva mostre in a releva un stil mai rar uzitat in prezent.Transpunerile in engleza ii apartin de asemenea Ioanei Blaga-Frunzescu :

1. LIBER ARBITRU
Fiecare are dreptul sa-si bata joc de viata.
De propria viata!

1. FREE –WILL
Each of us has the right to make a mess of his life.
Only of his own life!

2. LIBERTATE CU LANTURI LA PICIOARE
Viata e asa de putina,
Bolile – asa de multe,
Moartea – asa de curand…

2. FREEDOM WITH BOUND FEET
There’s so little of life,
So much of diseases,
So much rushing to death.

3. PLEDEZ: VINOVAT!
N-am fost dintre cei mai buni;
Am risipit darurile lui Dumnezeu.
Pedeapsa mea: viata.

3. I PLEAD: GUILTY!
I wasn’t among kind ones,
I’ve wasted the God’s gifts.
My sentence: life.

4. MONOLOG
Limitele pe care ni le impunem precum si cele care ne sunt impuse,
Falsifica notiunea de libertate si o degradeaza.

4. MONOLOGUE
The limits that we impose on ourselves
as well as those that are imposed on us
Mystify the meaning of freedom and degrades it.

Scriitoarea Ioana Blaga-Frunzescu lucreaza in prezent la un studiu critic si psihanalitic dedicat operei lui I.L.Caragiale dovedindu-se o interpretare personala, diferita de multe etichete, sabloane critice publicate anterior. Analiza operei caragialesti dispune de o cunoastere temeinica a valorii scenice din unghiul actorului. Lucrarea in sine pare si o provocare, o dezbatere indrazneata: IMAGINEA FEMEII IN EPOCA LUI I.L.CARAGIALE SI REFLECTAREA ACESTEIA IN TIPOLOGIA FEMININA A OPEREI SALE (teatru, proza)

(fragment)
X
X X

“Imaginea femeii din epoca lui Ion Luca Caragiale a avut un impact considerabil asupra întregirii viziunii acestui scriitor despre lumea urbană din teritoriile româneşti, despre tipologiile feminine, care i-au populat apoi opera. Nu este vorba de copierea imaginii societăţii româneşti din secolul XIX, ci de transfigurarea acesteia în operă, în teatrul şi în proza literară caragialiană. Asupra tipologiilor feminine din opera lui Ion Luca Caragiale vom zăbovi cu atenţie şi răbdare în capitolele dedicate acestora din cercetarea pe care o întreprindem. Pentru început, este necesară identificarea şi integrarea acestora într-un sistem, construct coerent, în scopul întreprinderii unei minuţioase cercetări literare, utilizând şi instrumentarul statisticii, dar şi al sociologiei. Este utilă evidenţierea şi corelarea tipologiilor feminine din scrierile lui Caragiale cu datele pe care le avem din documentele vremii, enunţate la începutul capitolului, despre femeile din diferite clase sociale aparţinînd cu precădere mediului urban românesc din secolul XIX. Este interesant de urmărit cum transfigurează Caragiale o lume în care femeia este umilită şi lipsită de drepturi, considerată – de un sistem legislativ şi în baza cutumelor vremii – o proprietate ( chiar dacă, uneori, e tratată ca o păpuşă obedientă, cuminte şi răsfăţată ! ) şi cum o trece prin mecanismele laboratorului său literar pentru a -i da diferite înfăţişări, reprezentări, măşti. în congruenţă cu propriul mental .
Mircea Braga supune atenţiei, prin prisma teoriei lui Jung despre arhetip, cu ale sale aspecte – pozitiv (persona) şi negativ (umbra), o abordare şi cercetare a operei lui Caragiale inedită, dar temeinic argumentată. Utilizând grila teoriei lui Jung, conform căreia orice arhetip are deopotrivă componentă pozitivă şi negativă, în studierea mentalităţii colective a poporului român în secolul al XIX- lea şi a modului cum se reflectă această realitate în scrierile lui Caragiale, criticul a surprins posibilitatea abordării acestei opere din perspectiva complementarităţii “personei” si “umbrei”: “[…] Caragiale însuşi era prins în anomalia unei duble condiţionări: pe de o parte, aparţinea, era produsul unei realităţi de care, pe de altă parte, se putea detaşa, situându-se aşadar într-un exterior de unde privirea sa acoperea obiectiv registrul convingerilor şi comportamentelor aberante ale interiorului.Din acel punct, […] lui Caragiale îi apărea persona momentului ca o caricatură, pentru ca, prin transparenţa ei, deci printr-un profil stabilit doar prin câteva tuşe, umbra să se ridice la suprafaţă, să-şi etaleze structurile de substrat, sub aura suverană a negativului.”26) Este una din nenumăratele perspective interesante şi utile de re-lectură (la care vom reveni în studiul nostru) şi de abordare critică a operei lui Caragiale (dacă ar fi să rememorăm, chiar la întâmplare, câteva dintre ele: biografică, sociologică, psihologică, tematică, genetică, stilistică, semiotică, ontologică, comparatistă, structuralistă, impresionistă …) – importantă în egală măsură şi care demonstrează, în ultimă instanţă, (asemeni tuturor celorlalte) potenţialul creativ şi regenerativ al acestei opere, precum şi impactul ei incontestabil asupra tuturor generaţiilor de receptori.
Caragiale a fost adesea considerat “eroul propriei literaturi, unde subiectul ştie că distanţa estetică este secretul suprem; după cum în omul Caragiale se regăsesc personajele sale, fiecare cu câte ceva […]”.27) Autorul , abordând o poză aproape flaubertiană, concentrează într-o replică aforistică plină de tâlc şi nelipsită de umor, esenţa scrisului său : “ Sunt fiul operelor mele al căror tată sunt”. De aceea, personajele lui nu sunt indistincte, ci au coordonate exponenţiale care conduc spre formularea de tipuri, aşa cum a şi stabilit, în al său tablou sinoptic, Pompiliu Constantinescu, pornind de la ideea individualizării personajului caragialian “ în cadrul tipizării lui”.28) Din lista tipurilor psihologice din scrierile lui Caragiale, stabilite cu acribie de Pompiliu Constantinescu, nu lipsesc tipurile personajelor feminine, asupra cărora ne vom concentra în mod deosebit în continuare. Deşi aparţin unor medii sociale urbane diferite: mahala, mică sau mare burghezie, tipurile feminine din comediile lui Caragiale fac parte, cu două explicabile excepţii( Efimiţa şi Safta), din categoria – cochetă şi adulterină, la o cercetare rapidă a tabloului sinoptic deja menţionat. Tot astfel, Efimiţa se înscrie în tipologia confidentului, iar Safta – în cea a servitorului. Pompiliu Constantinescu face precizarea că toate cele nouă categorii tipologice alcătuiesc genul uman al “ egoismului şi conformismului etic şi social”.29)
Pentru niciunul dintre cercetătorii teatrului şi prozei lui Caragiale nu există, în scrierile acestuia, tipul de feminitate – ingenuă. Mai mult decât atât, George Călinescu distinge, în “ Domina Bona”30), patru tipuri feminine situate în apropierea celuilalt pol: Zoe- acea “domina bona”, (şi) în sens peiorativ – damă bună, “ o femeie care este idolul bărbaţilor”, Veta- “redusă mintal şi lipsită de imaginaţie”, Ziţa – bovarică , dar mai degrabă – moftangioaică, iar Miţa Baston – o profesionistă a erotismului violent, mahalagioaică pur sânge.
Tipurile feminine din Năpasta, O soacră, monologul 1 Aprilie, monologul burlesc Modern, Începem, traducerea Roma Învinsă, Hatmanul Baltag şi 1oo de ani vor constitui obiectul acestei cercetări în capitolul VI.
Deplasându-ne atenţia dinspre teatru ( fără a neglija tipul femeii vindicative – Anca, din Năpasta) către proza literară a lui Caragiale, ne aflăm în faţa unei galerii tipologice de o amploare ( şi diversitate, în acelaşi timp) remarcabilă .
În proza fantastică ne întâlnim cu femeia vrăjitoare şi cu cea demonică, malefică. Ambele tipuri potenţează nebunia bărbatului – Mânjoala, baba din Calul dracului, Acriviţa din Kir Ianulea, Nina etc. De altfel, fantasticul se manifestă „ sub emblema feminităţii”31) în proza lui Caragiale.
Respectând cronologia publicării, în primul volum de proză, Trei novele (1892) sunt cinci tipuri de personaje feminine: nevasta „blajină”- preoteasa Sultana, Sura”balabusta”; nevasta cu „tact diplomatic”- cele două doamne Guvidi; tipul văduvei neastâmpărate -văduva din Păcat, femeia blestemată, cu destin tragic – Ileana şi mijlocitoarea – femeia „ din umbra gangului” din Păcat. Fiecare dintre aceste tipuri va deschide o serie lungă de personaje feminine cu caracteristici comune, evident, individualizate.
Următorul volum – Note şi schiţe ( 1892) completează tabloul tipologiilor feminine cu scandalagioaica isterică din Grand Hotel Victoria Română şi moftangioaica de provincie – soţia directorului din prefectură şi cea a decanului avocaţilor, din 25 de minute… .
Schiţe uşoare (1896), volumul care aduce în prim plan figura pedagogului de şcoală nouă ( Mariu Chicoş Rostogan), opune mahalagioaicelor – „madamele”( doamne din înalta societate, precum madame Ftiriadi).
Cu cele două volume apărute în 1897- Schiţe şi Notiţe şi fragmente literare- Caragiale introduce segmentul personajelor de basm (împărătese, fete de împărat, doici, slujnice de la curte, doamne de la curte etc.) descrise cu o savuroasă, uneori indulgentă ironie. Aceste personaje au acelaşi regim tipologic cu al celorlalte din scrierile lui Caragiale. Astfel, împărăteasa din Poveste e tot o nevastă descurcăreaţă, o femeie care ştie să-şi impună voinţa „cu tact diplomatic”.Ileana , fata adoptată de împărăteasă, aduce tipul de personaj feminin inefabil, gingaş şi fragil, extrem de rar întâlnit în opera lui Caragiale, mai ales într-o descriere lipsită de accente ironice.Acest tip de personaj dezvăluie, în tuşe de reală sensibilitate, nevoia scriitorului de contrapunct în panoplia personajelor feminine: „ca un luceafăr scânteietor şi vesel în faţa unui drumeţ ostenit”.32)
În Momente (1901) reapare tipul soţiei infidele, se reînnoadă, astfel, firul personajelor din comediile lui Caragiale (nevasta din Cănuţă, om sucit), dar apare cel al victimei nevinovate („chivuţa” din Două loturi), al damei colportoare ( dama din societate, care intră în circuitul bârfei – Reportaj), tipul şantajistei disperate (D-ra Porţia Popescu din Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii), al moftangioaicei de capitală (De închiriat, Proces- verbal),al mamiţicii preocupate de buna educaţie a progeniturii ( Dl.Goe, Vizită, Lanţul slăbiciunilor ). Tot în acest volum facem cunoştinţă cu un tip de personaj feminin aparte în opera lui Caragiale, cu valoare de simbol, de inserţie mitică în ethosul contemporan – Coana Lucsiţa, întrupare a lăcomiei şi a foamei pantagruelice- asupra căruia vom reveni în cercetarea noastră. Five o`clock deschide grupajul de momente ce au în prim plan moftangioaicele din lumea mare, în care „damele sunt dificile, pretenţioase, capriţioase” 33) – madame Esmeralde Piscopesco, Miţa Protopopescu, Athenais Gregoraschko, Madam Buzdrogovici etc.
După publicarea broşurii Mitică, în 1902, Caragiale mai scoate de sub tipar, în volum, abia în 1910 – Schiţe Nouă. În panoplia tipologică feminină deja constituită se adaugă personaje precum Graziella, soţia lui Mitică, din Ţal!… – „o intelectuală”, o femeie cultivată, educată, emancipată, care, după ce are o sumedenie de invitaţi la „un prânz împărătesc”, îi invită să asiste la „lectura studiului cel nou: Femeia în istoria şi în poezia poporană a românilor, în trecut şi prezent şi-n viitor”.34) Acest tip de personaj primeşte repede „ întăriri”, în următoarea schiţă – O Conferenţă – şi anume: madam Parigoridi, madam Trahanache şi, în general, damele din comitetul SPMDR ( Societatea protectoare a Muzelor Daco-Romane). Se cuvine menţionată prezenţa unui personaj feminin cu valoare de simbol în opera lui Caragiale, pe lângă cel deja binecunoscut al Lucsiţei, şi anume – sora geamănă a lui Ion din bucata cu acelaşi titlu, Ion. Personajul are o dublă valenţă – minciuna şi superficialitatea, în funcţie de termenii în care se constituie sau interpretăm parabola conţinută în text, nefiind văduvit (prin aceasta) de amprenta vreunei tipologii.
Din cele peste două sute de texte literare publicate de Caragiale în periodice, majoritatea dezvoltă şi îmbogăţesc tipologia feminină din teatrul, schiţele, momentele, poveştile, povestirile, basmele şi nuvelele sale apărute în volume. Apare (ca noutate) personajul feminin – receptor al scrierilor, personaj căruia Caragiale nu ezită să i se adreseze în nenumărate ocazii ( scrieri), luându-l ca martor ( prin intermedierea propusă chiar de scriitor ) al unor savuroase istorisiri, interlocutor agreabil sau ironizat sau chiar oaspete în laboratorul său de creaţie. Astfel, în Cronică fantastică, scriiitorul se autoproclamă ghid în cetatea fantastică imaginată, Tâmpitopole, adresând unei doamne, reprezentantă simbolică a cititoarelor, invitaţia inedită de a intra în jocul şi spaţiul imaginat de scriitor, devenind co-părtaşă ( împreună cu soţul ei ) la instaurarea ficţiunii (de notat că acest demers atestă convingerea scriitorului că şi oaspetele său feminin îi înţelege şi îi acceptă jocul): ” Cred, acum, doamnă, că sunteţi ca şi mine de părere, după atâta umblet şi fatigă, să intrăm în acest elegant stabiliment public. Vom lua ceaiul şi vom fuma opiul…”35) Doamnele, alături de domnii lor, mai sunt părtaşe la întâmplările, pe cât de savuroase, pe atât de neverosimile, din Cronica fantazistă, dar şi martorii –spectatori imaginari ai unui spectacol de revistă în care scriitorul are prilejul să introducă un alt tip de personaj feminin- artista ( „ domnişoara Rosa Schweinereien, membru feminin de clasa întâia din personalul artistic de la cutare cafe – chantant”).36) În majoritatea cronicilor din perioada de început a publicisticii literare, Caragiale apelează la acest tip de personaj feminin, martor al instaurării ficţiuniii şi interlocutor, deopotrivă. Scrierile publicate în periodice, între 1874 şi 1877, fie abundă în personaje feminine, cu predilecţie personaje colective ( cocoane din mahala, o mulţime însemnată de dame din Bucureşti, o sumă de cocoane, toate femeile, damele, copile etc.), fie sunt construite pe formula de manifest sau calendar de evenimente, ştiri parodiate sau comentate şi nu au personaje feminine.
În Lache şi Mache, criza, dizarmonia între cei doi prieteni apare datorită „persoanei”, „imprudentei” – personajul feminin absent ( care aparţine marii familii de cochete infidele din scrierile lui Caragiale).
La limita halucinaţiei se situează portretul Domnişoarei Salsafette din Sistema doctorului Catran şi a profesorului Pană, o reuşită şi inedită traducere „prescurtată” după Baudelaire a unei povestiri de E.A.Poe: ”o femeie tânără şi foarte fromoasă cânta la clavir o arie de Bellini.Când intrarăm, se opri şi mă privi cu cea mai gingaşă curtenie. Vorbea încet, şi în toate mişcările ei se vedea mare oboseală. Mi se păru că văz trăsuri de mâhnire pe faţă-i, a cărei gălbeneală peste măsură, după mine unul, nu o făcea tocmai neplăcută. Era cernită de sus până jos, şi-mi deşteptă în inimă un simţământ, amestec de respect, de interes şi de mirare.[...] Luam seama bine la tot ce-mi ieşea din gură de faţă cu tânăra cernită, fiindcă nu eram sigur dacă îşi are ori nu mintea întreagă; şi în adevăr, ochii ei aveau o strălucire neliniştită care mă cam făcea să crez că nu.[...] Îmi răspundea la toate ca o femeie în toată firea şi chiar vorbele şi ideile ei se vedeau pornite dintr-o minte sănătoasă.[...] Dedei cu ochii de tânăra persoană căreia mă înfăţişase d. Maillard când sosisem, însă mare-mi fu mirarea când o văzui înfundată într-o rochie cu fioncuri, cu tocurile de o şchioapă la pantofi, cum se purta odinioară, şi cu un bonet în cap cu mult prea mare pentru dânsa, ceea ce-i micşora chipul aşa, că te făcea să râzi. Când o văzusem întâia oară, era de sus pînă jos în negru, şi-i şedea minunat de bine.[...] .” 37) Într-o descriere atât de pătrunzătoare, minuţioasă şi cuceritoare ca aceasta se derulează, halucinant şi fascinant deopotrivă, sub ochii cititorului, etape ale cumplitei boli a pierderii minţii…Traducerea lui Caragiale se dovedeşte iarăşi a fi mai degrabă o interpretare originală, un alt text, cu o bogăţie semantică de necontestat.
Din 1893, de la apariţia Moftului român, Caragiale dă un anume sens acestui cuvânt – moft, întreprinzând, în acest sens, un „studiu de mitologie populară”38), o savuroasă parodie a unei prelegeri erudite, o alegorie şi, în acelaşi timp, un rezumat al unei mitologii atipice: „ pentru un moft Adam a fost înduplecat să mănânce din mărul Evei ”39), „ printr-un moft s-a dărâmat Troia”40), „ moftul este un demon cu trei capete oribile: Minciuna, Bârfirea şi Zavistia”41), a fost alăptat de „ Hârtia”, doică i-a fost „ Presa”, s-a însurat cu „ Opinia”[...] etc. Chiar în pseudo-parcursul mitologic, moftul descinde printre oameni dintr-un spaţiu alegoric al umbrei, al negativului, în care ponderea o au personajele simbolice feminine – Minciuna, Secătura, Bârfirea, Zevzechia.
Tot în 1893 îi apare lui Caragiale, în Lumea ilustrată, Poveste de contrabandă, cu un personaj feminin excepţional, realizat în puţine tuşe – „contrabandista” păcălită, în persoana unei tinere doamne care a încercat fără succes să treacă, din Belgia în Franţa, cusute în căptuşeala rochiei, dantele…Reacţiile sale sincere şi demne, când se dă de gol în faţa unui călător că are dantele ascunse în haine, când se vede denunţată de acesta autorităţilor vamale, când acesta o caută apoi acasă ca să îi explice faptul că el este cu adevărat contrabandist şi îi răscumpără marfa confiscată în tren, toate aceste reacţii dovedesc un caracter puternic al unui om ( femeie!) care ştie să privească şi cu umor situaţiile delicate ale vieţii şi care îşi asumă tot felul de riscuri pentru un ulterior confort. Acest personaj feminin face dovada curajului de a supravieţui în jungla urbană, dincolo de orice reguli şi principii, deci dincolo de orice comentariu despre onestitate, morală etc. E o femeie care se comportă bărbăteşte şi transformă un eşec, o situaţie umilitoare, într-un câştig, în hohote de râs: ” Doamna a râs din toată inima şi, dacă a râs, se-nţelege a primit şi darurile şi scuzele cinstitului negustor.”42) Este şi ea, în felul ei, o Zoe.
În numărul 3 al Moftului român din 1893, scriitorul răspunde unei doamne/domnişoare care l-ar fi apostrofat ( în scris) că nu trebuia să scrie o asemenea revistă de „ bas-etage”, cum e Moftul, după ce şi-a dat dreapta măsură a talentului său literar în Noaptea furtunoasă, O făclie de Paşti etc…Textul ( O lămurire) merită redat în întregime pentru mesajul pe care îl are de transmis scriitorul, fără rezerve şi cu duritate ironică şi frustă, femeilor, în general, celor care îi comentează şi îi clasifică valoric scrierile,în special. E vorba de orgoliu masculin, de acea doză, recunoscută şi dovedită prin nenumărate texte, de misoginism şi de vanitate a scriitorului, a celui care îşi cunoaşte laboratorul secret al creaţiei şi îşi valorizează în mod subiectiv operele literare, ca părţi ale unui întreg. E vorba şi de palierul valoric pe care situează Caragiale opinia femeilor ( chiar pe a acelor femei cu ambiţii literare sau critice) şi se pare că de abia acesta e de bas-etage , din păcate (!?). Dar, să ne amintim atmosfera secolului XIX din Ţara Românească în această privinţă ( pe care am descris-o la începutul capitolului), condiţia femeii şi cutumele societăţii româneşti cu privire la acest subiect şi atunci lucrurile se pot clarifica oarecum. Atunci când vorbim de un spirit atât de complex ca al lui Caragiale ne-am fi aşteptat la mai multă indulgenţă, dacă nu chiar înţelegere, dar şi amprenta profund masculină a firii sale, temperamentul său vulcanic trebuie luate în considerare în comentarea unei astfel de reacţii, sub dubla pecete – „scriitorul” şi „bărbatul” Caragiale. Textul e ironic, dur, nedrept de dur uneori, dar savuros (sublinierile ne aparţin): „ Primim ( de la o damă desigur, scriptura şi felul de a judeca nu mai pot lăsa nici o îndoială) nişte aspre critice asupra unor articole, şi totodată şi laude pentru altele. Doamna sau domnişoara – căci asta nu o putem şti la sigur, asta e cum se simte dumneaei- se vede că pe de o parte e mulţumită de unele dintre glumele „ Moftului român”, iar pe de altă foarte supărată pe modul nostru de a vedea lucrurile. N-avem alt ce răspunde decât că cu de toate nu se poate, că oricare lucrare omenească este totdeauna sortită a nu fi perfectă, deşi nu imperfectibilă. Dama îşi însoţeşte criticele cu această măgulitoare întrebare: „Nu-i păcat ca autorul Nopţii furtunoase, Făcliei de Paşti şcl. să publice asemenea gazetă de bas-etage?” Răspundem: O fi! însă autorul în cestiune s-a socotit că, pe potriva puterilor sale intelectuale şi pe potriva cererii, a oferit destule mofturi până acuma onor. public.” Ia să dau la lumină şi ceva serios!” şi-a zis el, şi a scos „ Moftul român”, care, slavă Domnului!, până acuma vedem că merge binişor, n-avem de ce ne plânge! Şi mai la urmă, ce să mai vorbim una şi alta! Nu poate cineva mulţumi pe toţi bărbaţii, darmite pe toate damele!”43)
Textul e emblematic pentru recunoaşterea implicită, subînţeleasă, din partea scriitorului, a profundei respingeri a participării, sub orice aspect şi la orice nivel, a femeii la viaţa culturală, literară a vremii.Scriitorul pare că, dacă nu ar fi iritat de atitudinea doamnei – cititoare, nici nu ar lua în serios asemenea atitudini. Scrisoarea ( imaginară sau nu) e un pretext utilizat de Caragiale pentru a sublinia calitatea revistei „ Moftul român” şi de a-i face reclamă în rândul cititorilor. Până la urmă, O lămurire exploatează la maximum un posibil dezavantaj în politica de distribuire, de vânzare a revistei ( datorită atitudinii critice la adresa unor articole din revista considerată de o cititoare – de bas-etage) convertindu-l, cu măiestrie literară, într-un succes de vânzare („ să dau la lumină şi ceva serios!” sau „a scos Moftul Român, care, slavă Domnului!, până acuma vedem că merge binişor”), aplicând o foarte bună strategie de „management şi marketing cultural”, prin care, în limbajul de specialitate actual, s-ar transmite un eventual mesaj de tipul: Dacă alţii spun că e o glumă, eu vă garantez că e ceva serios, care merită în continuare citit şi nu mai luaţi în seamă frazele defăimătoare, dar agramate şi lipsite de logică, ale unei dame care nu înţelege „ că cu de toate nu se poate”. Nu putem să nu ne întrebăm care ar fi fost răspunsul scriitorului la o depeşă critică semnată de un bărbat ? Probabil am fi fost văduviţi de O lămurire şi de schiţa de portret a damei intelectuale, tip de personaj întâlnit în câteva din scrierile lui Caragiale. Dincolo de faptul, dovedit încă o dată, dacă mai era nevoie, că, pentru Caragiale, femeia avea un loc recunoscut în viaţa personală intimă şi în opera sa, dar nu şi în tumultul vieţii culturale, dincolo de subiectul facil, dincolo de maliţiozităţile, uneori de o explicabilă gratuitate, din răspunsul scriitorului, textul este spumos, savuros, scris cu umor, fără indulgenţă, din vârful peniţei (având, pe alocuri, stil de anecdotă, de banc bun) şi demonstrează harul literar incontestabil, migala, atenţia şi alte atribute esenţiale ale poeticii lui Caragiale, aspecte care ne interesează cu precădere în această cercetare.
În numărul 5 al Moftului român din 1893, Caragiale publică, sub titlul Moftangioaica, un text pe care îl reia în a doua serie a revistei (1901), cu titlul Rromânca. Proza este magistrală, ca formă şi conţinut.Este o bijuterie literară, în care abia se întrevăd intervenţiile instrumentarului din laboratorul de creaţie al scriitorului asupra „ materialului de lucru”. Aproape că am putea spune că autorul a lăsat liber subiectul scrierii sale, să se manifeste şi să poată fi observat nestingherit, indicându-i (cu grijă) doar punctul terminus, ca într-un insectar ( fie-mi scuzată expresia) sau într-un clasor cu timbre, oricum într-o colecţie constituită premeditat, cu răbdare, umor şi indulgenţă, din dorinţa de a o împărtăşi şi altora ( nu din egoism, orgoliu şi frustrare, ca în cazul personajului lui Fowles). Tipologic, rromânca se constituie în etalonul literar al moftangioaicei, impunând acest tip de personaj în literatura română. Vom reveni asupra acestui tip de personaj în capitolul consacrat studiului tipologiei feminine din proza literară a lui Caragiale.
În Savantul, publicată anterior cu titlul Moftangiul în ştiinţă, Caragiale mai introduce un tip de personaj feminin – cocheta bătrână, care se teme să nu se afle „ în sfârşit că are dinţi falşi şi păr prepus”.44)
În paginile Moftului român, Caragiale a publicat şi un roman modern, cum l-a subintitulat, roman rămas neterminat, în care un loc central ocupă un personaj feminin, de o candoare deosebită – Smărăndiţa. De altfel, acesta e şi titlul romanului- Smărăndiţa. Fragmentul de roman publicat abundă în personaje feminine, deseori cu trimitere la lumea basmului sau a snoavei populare, dar şi la mediul artistic citadin (mama Ilinca, Zâna zorilor, fata împăratului, cosânzene bălaie, fetele, nevestele, vădanele, Avestiţa, marea logofeteasă Marghioliţa Sorescu, străinele, baletistele, femei pierdute, o femeie du monde, artiste ş.m.a.).
În Istoria mutului, scriitorul şarjează genial aşa- zisa cuminţenie morală şi abstinenţă sexuală a maicilor, introducând personaje din mediul mănăstirilor, al lăcaşurilor sfinte: călugăriţe, femei închinate, sfinte maici, Maica Stariţă.
Numărul 2 al Epocii literare din 1896 găzduieşte o proză deosebit de interesantă sub aspectul formei şi al temei propuse – Scrisorile unui egoist. Este un text modern, neterminat, în care autorul descrie mai multe posibile căi prin care ar fi putut ajunge în posesia unor scrisori, propunând, în preambul, un joc cititorului curios…Este o modalitate prin care se şi distanţează, delimitează chiar, de conţinutul scrisorilor, pe care îl devoalează prin publicare. În scrisori, personajele feminine gravitează în jurul nepotului egoistului – nenumărate soţii, Mariana, doamna Z …
În schiţa Poetul Vlahuţă, Caragiale nu ezită să îşi reitereze, ironic, opiniile despre caracterul femeilor „de pe la noi”: „ [...] cititorul să nu uite că povestea nu se petrece la noi, unde domnişoarele sunt prea cuminţi ca să fie entuziaste, prea culte ca să aibă admiraţie pentru literatură [...]”.45) Dar, poate cea mai meschină figură feminină din proza lui Caragiale este Aglaia Cuţopolu, fostă Popescu, din schiţa O blană rară: „ cea mai splendidă, cea mai infatigabilă dintre elegantele bucureştene ! E o arătare ca din poveşti…O rochie de catifea vânătă-deschis ca opalul…Pe cap, pe umeri, pe gât, pe braţe, în degete, în urechi, o avere, o avere întreagă în pietre scumpe.”46) După o adolescenţă furtunoasă, în care, accidental a rămas însărcinată, apoi a născut, iar copilul a rămas în grija surorii ei, Aglaia s-a descurcat şi s-a cuminţit, căsătorindu-se cu Cuţopolu, un influent om politic, deosebit de bogat. Copilul Aglaiei, crescut în mare secret de sora ei – Lucreţia şi de tatăl acestuia- căpitanul Mişu, cândva o iubire cu năbădăi a actualei doamne Cuţopolu, nu este, pentru aceasta din urmă, decât subiect de conversaţie protocolară, fugară şi rară, cu sora ei. Copilul este aspectul ruşinos al vieţii ei, în concepţia Aglaiei, trecutul secret şi mizerabil. De aceea, la balul la care merge, întâlnindu-se cu sora sa şi cu Mişu, care se ocupă de protocol, află cu totul întâmplător ca s-a îmbolnăvit rău copilul şi, la aflarea veştii, remarcă cinic : „Dacă nu-l îngrijiţi!”.47) Mişu, disperat că nu îi ajută cu bani să salveze copilul…şi având în mâini chiar blana superbă de vulpe, exemplar unic în Bucureşti, pe care Aglaia i-a lăsat-o, ca unui garderobier, la intrarea în sala de bal, o face dispărută. La plecare, Aglaia nu-şi găseşte blana, iar Mişu nu e nici el de găsit. Când acesta reapare, palid şi urlând de durere „ Copilul! Îmi moare copilul!”, aceasta îi răspunde sec:” Bine, bine, copilul,[...] dar blana? Unde e blana?”.48) Finalul schiţei e magistral: „ Copilul s-a făcut, din norocire, bine, dar, din nenorocire, blana nu s-a mai găsit ! A! Ce mediu social!”.49) Vom reveni asupra acestui tip de personaj feminin în capitolele următoare.
Între 1898 şi 1899 îi apare lui Caragiale – În vreme de război, în numerele 21, 22, 23, 24, apoi în nr.3 din Gazeta săteanului. Personajele feminine, apariţii meteorice în acest text, atrag atenţia prin conturul cenuşiu în care sunt creionate, indiferent de vârstă. Fie că e vorba de bătrâna mamă a lui Stavrache, de o babă care locuia la arendaşul din Dărmăneşti, de nevasta negustorului sau de fetiţa rebegită, trimisă de părinţi după gaz şi ţuică – aceste personaje, fulgurante apariţii în succesiune, nu sunt construite cu acribie, ci, mai degrabă, schiţate din două sau trei tuşe – ca elemente ale unui ansamblu, ca viziuni care contribuie la amplificarea nebuniei lui Stavrache. O asemenea apariţie în economia textului, cu multiple semnificaţii, este personajul bătrânei, mama lui Stavrache şi a popii Iancu : ”după ce zăcuse de inimă rea vreo câteva săptămâni, murise dimineaţa…” 50). Moartea ei, data morţii ei, este pomenită şi reiterată ulterior, cu valoare de simbol şi de semn mistic, ca reper temporal al declanşării întregului calvar sufletesc pătimit de Stavrache, al ruperii treptate a acestuia de planul realităţii sale imediate: „ se întorcea de la parastasul de nouă zile al maică-sii”, poştaşul îi dă o scrisoare de la Turnu –Măgurele, cu veşti de la fratele său: ”cu data din ajunul morţii bătrânei”.51) Încep, apoi, viziunile – fratele (despre care a aflat dintr-o altă scrisoare a camarazilor de pe front că ar fi murit) îi apare în vise până când planul real al ficţiunii se întretaie cu planul ficţional în asemenea măsură încât unele apariţii (precum cea a fetiţei rebegite de frig care vine să ceară pentru acasă ţuică şi gaz) nu mai pot fi cu precizie abordate ca aparţinând planului realităţii din ficţiune – de grad 0 sau vreunui plan ficţional total al ficţiunii înseşi (dacă am extinde şi la proză abordarea critică a operei dramatice a lui Caragiale propusă de M.Tomuş, care porneşte de la ipoteza conform căreia construcţia scrierilor lui Caragiale are la bază „ principiul existenţei şi manifestării mai multor nivele de realitate/ficţiune”, adică „ anumite planuri de ficţiune reprezintă ficţiunea ca atare, pe când altele reprezintă, aşa cum pot, realitatea”52), delimitând o realitate a ficţiunii – de grad 0, o realitate a ficţiunii de grad I, o altă realitatea a ficţiunii de grad II şi planul ficţiunii totale). Indiferent din ce perspectivă am aborda opera literară a lui Caragiale, măiestria şi rigoarea creatorului de lumi ficţionale în stăpânirea perfectă a textului şi luarea absolută a acestuia din urmă în posesie de scriitor vor fi repere sigure, nemodificate. Revenind la intersectarea (uneori, chiar contopirea) planurilor ficţionale din proza În vreme de război, rememorarea personajului copilei îngheţate de frig care intră în hanul lui Stavrache este edificatoare în acest context, ca argument : „ vântul de-afară duhneşte pe uşă aruncând înăuntru o fetiţă foarte rebegită. Copila d-abia poate vorbi; fălcile i sunt înţepenite de frig, deşi, pe potrivă de copil sărac, e destul de bine îmbrăcată : are peste cămăşuţă minteanul lui tată-său; pe picioarele goale nişte cizmuliţe vechi ale mă-sii, şi pe cap un testemel.[...]- M-a trimes maica, să-i dai de un ban gaz, şi taica, de doi bani ţuică. Şi fata scoate de sub mintean cu băgare de seamă două clondire. – Da`…zice să nu mai pui gaz în a de ţuică şi ţuică-n a de gaz, ca alaltăieri, că iar mă bate…şi….să măsori bine…[...] Fetiţa, apropiindu-se de d. Stavrache, care-i toarnă ţuică, rămâne cu ochii pe un covrig stingher, uitat pe tarabă. Hangiul s-apleacă sub tarabă să ridice tinicheaua cu gaz; în clipa aceea, fetiţa întinde mâna, ia covrigul şi dă să-l vâre iute sub mintean; dar d. Stavrache se ridică. O fi tras cu coada ochiului, ori ştia că fusese un covrig pe tarabă şi acu pierise? – că, fără vorbă, lip! O palmă peste fălcuţa-ngheţată : – Lasă covrigul jos, hoaţo!…De mici vă-nvăţaţi la furat, fire-aţi ai dracului! Fata a lăsat covrigul şi a pus mâna la fălcuţa-ncălzită. Apoi, a luat cuminte sticlele, le-a ascuns sub mintean şi a pornit afundându-se în negura nopţii viscoloase…”.53) Vom aprofunda, în capitolele următoare, studiul şi încadrarea tipologică a acestor pesonaje.
Schiţe ca Slăbiciune, Zgomot, Despre cometă (prelegere populară), Scrisorile anonime, Cum devine cineva revoluţionar şi om politic…?, La Paşti abundă în personaje feminine de tipul moftangioaicei, indiferent de apartenenţa la vreo categorie socială.
În Dărâmarea bisericii Vărzaru, publicată în 1900 în Universul, Caragiale dă, în câteva fraze, imaginea deteriorării avansate a mentalităţii populaţiei locuitoare în preajma unei biserici- monument istoric din Târgovişte. Nu localizarea metehnei colective interesează, în acest caz, ci exmplificarea în sine ( oamenii aruncau gunoiul în biserica în ruină, transformând-o, treptat, în groapă de gunoi şi focar de infecţie pentru întreaga comunitate), cu toată amărăciunea scriitorului, atent la „măruntele” chestiuni din viaţa de zi cu zi a neamului nostru: „ pe pardoseala ei [ a bisericii n.n.], sub care zăceau osăminte de viteji jupâni şi strălucite jupâniţe, se prăseau acuma, pe mormane de putrejuni dospite-n umbră, tot soiul de muşte şi fel de fel de gângănii infecte”.54) Acest fragment ni se pare a fi una dintre cele mai concise şi elocvente caracterizări ( prin ricoşeu, indirectă) a habitudinilor unui popor european din secol XX rămas, în mentalitate, cu câteva veacuri în urmă ( autorul nu precizează până când… şi nu ne hazardăm nici noi …). Acest peisaj urban al deprinderilor de zi cu zi (care, nefiind „ marile chestiuni interne şi internaţionale”55), caracterizează un grup de oameni,o categorie socială sau un popor) atrage atenţia scriitorului şi explică atitudinea acestuia faţă de asemenea populaţie – exprimată frecvent şi plastic în scrierile sale, dar şi în viaţă. Şi în acest fel devine clar şi explicabil de ce tipul feminin ( pentru că numai acesta e obiectul studiului nostru) predominant în scrierile lui Caragiale este acela de moftangioaică, cu toată gama de trăsături – cochetă(!) superficială şi adulterină, mincinoasă, capricioasă, învârtită, needucată (dar, cu pretenţii), lacomă în toate sensurile, snoabă, intrigantă ş.a.m.d. Doar atât şi tot ar fi suficient cât să argumenteze, dar şi să determine şi chiar să credibilizeze o atitudine maliţioasă, de respingere şi, după caz, misogină ( a autorului, a cititorului, a unei importante părţi din masa personajelor masculine). Nu ne vom mărgini doar la studierea acestui aspect al abordării tipologiei feminine în opera lui Caragiale pentru că ar fi restrictiv, univoc, limitativ şi incomplet pentru cercetarea noastră, dar vom ţine cont de el, considerându-l viabil. Tipul feminin inefabil din [ Dărâmarea bisericii Vărzaru] este al evocatelor „ strălucite jupâniţe”56), acum oseminte în bietele neîngrijite morminte. Poate fi şi o formă de cinism, dar mai degrabă e delimitarea ( atribut exclusiv al autorului) celor două tipuri feminine care aparţin aceluiaşi areal, dar unor contexte istorice diferite. Aşadar, un tip feminin este evocat ( al strălucitelor jupâniţe ), iar celălalt este indus şi subînţeles, deopotrivă ( al moftangioaicei ).
Parcurgerea, în ordinea cronologică a publicării în periodice, a scrierilor literare ale lui Caragiale se dovedeşte a fi şi o călătorie într-un univers în care multe personaje feminine sunt variaţiuni ale tipului moftangioaicei, fie ea – tânără graţioasă, femeie răscoaptă, copilă destul de coaptă, babă ( sau bătrână), copilă, fetiţă, nepoată, surioară, verişoară, soacră, menajeră, slujnică, telegrafistă, bucătăreasă, guvernantă, artistă, primadonă, tânără uşuratecă, literată, profesoară, prezidentă a vreunui consiliu sau a unei asociaţii, călugăriţă, doftoroaie, rentieră, nevastă de demnitar, de agent diplomatic, de funcţionar, de grec sau de român, de tânăr sau de moşneag, divorţată sau domnişoară bătrână, văduvă, amică, prietină, iubită, amantă, mătuşă, naşă, mamiţă ( sau mamă, mumă), mamiţică, mam`mare, madame (sau madam), damă, cucoană, cuconiţă, doamnă, domnişoară, mamazel, duduie, lele, mahalagioaică, chivuţă, jupâneasă, dobitoacă, nenorocită victimă, leneşa satului, nobilă doamnă sau stăpâna casei etc. În tabla de materii a textului Moşii, apărut în numărul 8 al Moftului român din 1901, avem o perfectă ilustrare prin enumerare a tipologiei feminine din schiţele şi momentele lui Caragiale: ” mahalagioaice [...] bone-doici [...] nepoate-mătuşi-ţaţe [...] văduve [...] dame [...] târgoveţe [...] ţărance [...] mame prăpădite [...].” 57)
În scrierile publicate postum – Poveste, Mare excursiune română prin judeţul Neamţ, Repertoriu de nume proprii, Dă-dămult… mai dă-dămult, Ultime cugetări – se remarcă predispoziţia lui Caragiale spre basm ( prezentă şi în ultimele texte literare publicate de acesta), cu o tipologie feminină caracteristică acestui gen literar, pe care o vom urmări îndeaproape în capitolul dedicat tipologiei mitice şi mitologice din proza fantastică a lui Caragiale, din poveştile, povestirile şi basmele sale, precum şi din unele schiţe cu inserţii tematice religioase şi de mitologie populară.
„Bucata literară”58), cum o numeşte Şerban Cioculescu, Din carnetul unui vechi sufleor 59), reconstituie atmosfera din culisele teatrelor bucureştene ale vremii lui Caragiale şi, deşi considerată la graniţa dintre text autobiografic şi ficţiune ( de aceea o tratăm aici), ne oferă posibilitatea de a urmări tipul artistei, o categorie aparte în universul literar caragialian. Nu mai puţin de şapte artiste ne sunt descrise în filele carnetului de sufleor, fie că sunt actriţe de teatru, primadone de operă, cântăreţe de cafenea sau artiste de circ. Alte personaje feminine gravitează în jurul acestor artiste – slujnici, spectatoare etc. Tipul actriţei este foarte bine surprins în patru variante – Raluca Stavreasca şi Mariţa „Blonda” în Nenorocirea unei regine, tânăra şi zvelta Tudoriţa Pătraşcu din Ruşine şi „ M-lle Gangon, o femeie aproape genială” – actriţă într-o „ trupă franceză de operete mici”60) din Chestie personală. Tipul artistei este completat de primadona de operă italiană – „apilpisita”61) Bianchi din Quiproquo. În Exces de zel, imaginea exotică a cântăreţei de cafenea care, la reprezentaţia de deschidere a unei grădini cu cafenea şi program de divertisment trezeşte indignarea publicului pudic – „ negustori chiaburi cu nevestele, cu fete mari, cu copii…”62) prin apariţia sa pe scenă şi prin programul prezenta, se poate situa în panoplia danasatoarelor de cafenea, de cabaret, gen Rosa Schweinereien din Zig Zag. În Bonbon avem o imagine foarte minuţios redată a unei superbe artiste de circ – domnişoara Henriette – şi a calului ei, femeie care aprinde fantezia unui tânăr telegrafist, spectator permanent la circ. Este interesant de urmărit procedeul descrierii celor doi – artista şi calul ei – prin care scriitorul a ales să şarjeze subtil: ” Luceafărul circului era domnişoara Henriette, fiica directorului: frumoasă de basmu. Înaltă, subţire şi mlădioasă ca o nuia de răchită; talia nu-i trecea printr-un inel, ce-i drept, dar o puteai cuprinde desigur într-un covrig cu susan; trăsuri fine; pieliţa trandafirie; părul negru şi creţ; ochii verzi deschişi- ce raze umede aruncau acei ochi!- gura ca o cireaşă coaptă; dinţii mărunţi, cei de sus cu strungăreaţă la mijloc…Alte signalmente n-are…ba da : în bărbie o gropiţă şi când râdea alte două în obraji.”63) Iar calul – o mândreţe şi el: „ Fata avea un armăsar adevărat arăbesc, favorit al ei, tânăr de trei- patru ani, alb tot ca laptele, părul lucios ca sideful, coama şi coada ca nişte fuioare de borangic în unde, urechile străvezii şi rumene, nările roşii şi ochii aprinşi ca doi cărbuni…Alte signalmente n-are…ba da : era pintenog la trei picioare cu câte o pată neagră. Cum era fata era şi Bonbon – aşa-l chema.”64) Şi apoi, descrierea pare să continue la nesfârşit, cu numărul de circ al celor doi, cu atmosfera eclatantă din sală etc., culminând, în stilul lui Caragiale, cu păţania din culise a telegrafistului îndrăgostit, care nu are noroc la nurii Henriettei… Aceste variate figuri feminine cuprinse în tipul artistei, aceste individualizări, furnizează material amplu pentru cercetarea operei lui Caragiale.
Secolul al XIX-lea a adus, în teritoriile româneşti, un suflu nou, al schimbării relaţiilor sociale şi a conturat imaginea femeii care lupotă pentru recunoaşterea drepturilor sale sociale, economice, politice, pentru recunoalterea statutului său de fiinţă umană cu drepturi egale cu bărbatul în societate.Această imagine a fost transfigurată, după cum am demonstrat prin acest studiu, în opera literară a lui Ion Luca Caragiale, relevând o galerie de personaje feminine de un pitoresc excepţional, care vin să certifice valenţe deosebite ale feminităţii – intuiţie, voinţă, spirit practic, putere de persuasiune, dar şi superficialitate, incultură sau pseudo- cultură, snobism, labilitate emoţională, lipsă de scrupule etc.Caragiale reuşeşte în opera sa un portret complex al feminităţii, în general, şi, deopotrivă, al femeii acelei epoci din arealul românesc, care poate incita generaţii la rând la meditaţie, analiză şi cercetare. “

Sinistraţi prin furtunile timpului

martie 9th, 2009

Soarele coboară săgeţi în flăcări
Printre stropii dintâi.
Se sparg în şapte culori
Şi se amestecă din nou, tăcute,
În ochii tăi.
De ce doar verde?
„Hai să fugim prin ploaie!”
În glasul tău era muzica stropilor.
Am alergat, ploaia ne-a udat.
Până seara abia ne-am uscat.
Furtuna a venit cu noaptea odată.
Ne-am ascuns în spatele ferestrelor luminate.
După ce s-au stins,
Puhoaiele ne-au luat casa cu totul.
Ne-au dus departe.
Dimineaţa a venit cu frig.
Nu era locul nostru.
Nu era locul tău.
Pustiu împrejur.
Acum nu mai plouă ca atunci,
Altădată, demult.
Soarele coboară şi acum
Cu săgeţile-i înflăcărate.
Se sparg tot în şapte culori.
Dar nu mai am pe-aproape ochii tăi.

Dan David, Los Angeles, Feb.-14-2007.

Retorica

martie 9th, 2009

dimineaţa începuse mai devreme decât de obicei
iar tu fară să pot înţelege
te-ai îmbrăcat în lumină
şi ţi-ai aşezat migălos
un zâmbet ciudat
nici măcar nu m-ai sărutat
şi nu mi-ai spus să cumpăr pâine
nici să hrănesc papagalul
de-abia puteam să te privesc
dintre aşternuturi
poate pentru că eram prea prins
într-un zbor nocturn atât de firesc pentru mine
şi desigur rochia ta
sau ce o fi fost
strălucea mai puternic
decât ar fi putut suporta pupilele mele
prizoniere încă ale altui eu

de aceea am adormit imediat
grăbit să mai zbor măcar peste o câmpie
mai târziu mult mai târziu
doar atunci când mâinile tale
nu mi-au mai spus nimic
am înţeles
mi-ai lăsat aşa doar ca un suvenir
trupul tău
de dragul amintirilor semănate
pe o câmpie împreună

unde eşti

FIRUL ALBASTRU, FIRUL ROŞU

martie 9th, 2009

m-a apucat paranormalul după Felix… dar partea bună! şi anii mei s-au înmulţit ca paginile unei cărţi despre vise, şi visele mele le-ai visat şi tu… şi ne-am iubit aşa… şi ne-am zâmbit aşa… prin perdelele toamnei, ghicindu-ne unul pe altul… ningând, apoi! de dorul cel mai alb… mirosind, apoi! a ploi de primăvară, a casa de la ţară şi-a rădăcină de iubire albă… înflorind, apoi! ca macul lângă spicul de grâu, simplificând pământul…
şi mă apucă, iar, paranormalul după Felix… dar partea rea! a amintirii care îţi leagă prezentul şi-ţi sfârtecă ochii! a glasului care îţi vinde prezentul şi-ţi pătrunde în casa inimii! şi totul strigă, şi crezi că e o copie din filmele americane… Honey, I’m Home!

23 iulie 2008, 12:27
Daniela Voiculescu
Indigo şi portocaliu

Impresii de Calatorie: Australian Outback (Partea II-a)

martie 9th, 2009

27 Martie, Alice Springs. Nici nu era 7 dimineaţa, când porterii mi-au bătut în uşe ca să ridice bagajele nostre şi să le ducă la maşină. Am mers, Vali şi cu mine în urma lor, în grabă, la breakfast. Aveam numai jumatate de oră la dispoziţie si cum oboseala începuse să se acumuleze, nici pofta de mâncare nu mai răspundea corespunzător celor aflate pe tăvile expuse cu mulţime de mâncăruri, compoturi şi fructe. Ca deobicei, m-am rezumat la două ouă moi, un tost, un pahar de suc de potocale şi se întelege, o cană de cafea. Motorcoach-ul ne-a dus din nou la Uluru, dar de data asta a oprit la Aboriginal Cultural Centre, care de fapt este o rezervaţie organizată şi în mare masură, coordonata de autorităţi. Un parc înconjurat de gard înalt din pari înfipţi în pământ, o cisternă imensă din metal pentru apa potabilă care are forma unui butoi uriaş în poziţie verticală, un magazin de suveniruri, rest rooms şi cam atât e tot ce se putea vede. Din interior, după un timp, a apărut un bushman însoţit de un tâlmaci alb. Aborigenul, om de statură potrivită, faţă tuciurie, cu părul vălvoi, netuns, cu barba neagră şi nas turtit, era desculţ, în pantaloni deschişi la culoare şi o cămaşe galbenă. După ce ne-a fost recomandat, a cerut prin interpret să nu fie înregistrat video, dar a îngăduit să fie fotografiat. In urma lui, interpretul, era un baiat tânăr, blond, ce căra o mână de beţe de diferite lungimi şi alte câteva obiecte. Bushman-ul a mers în faţa noastră pe o cărare îngustă care ne-a forţat să înaintăm în spatele lui în şir indian şi a oprit sub umbrarul unei canopii de canvas întinsă pe stâlpi peste capetele noastre. S-a aşezat pe pământul gol şi ne-a făcut semn să luăm loc pe buştenii din jur. A început să vorbească cu ajutorul translatorului, dar acesta, nu totdeauna putea să-i ţină ritmul sau ideia şi atunci bushmanul se traducea singur în engleză. A inceput prin a culege o ramură înfrunzită dintr-un copăcel din apropiere, pe care, cu ajutorul un tocător de lemn, a curătit-o de frunze şi continuând s-o bată încet peste o făşie de pânză, a selecţionat o mânuţă de seminte, înlăturând frunzele şi resturile căzute din crenguţă. Interpretul, în timpul acesta a cules din jur, ceva iarbă uscată şi vreascuri subţiri pentru foc, pe care le-a pus în faţa bărbosului. Acesta, după ce a vânturat seminţele pe foaia de pânză, a aprins focul cu o brichetă de ţigări şi luând din noianul de beţe aduse, unul scurt cam de vre-un cot, cu o gămălie rotunjoară la un cap pe care a început s-o încâlzească în foc, rotind-o mereu. Apoi a început s-o rostogolească fierbinte peste seminţele de pe pânza de canvas. Seminţele păreau că se topesc şi se înegreau lichide ca smoala, adăugându-se la suprafaţa rotunjimii in capâtul băţului. Un exponat din cele aduse cu el, arăta ca o ghioagă, făcută în acest fel, cu răşina din aceste seminţe firave. A povestit apoi despre îndeletnicirile femeişti şi cele ale bărbaţilor, cum cei în vârstă îi instruiesc pe copii în mânuitul armelor şi a vânatului, A vorbit despre universalitatea învăţăturilor şi a experienţei colective care se transmite orar de la trib la trib până face calea întoarsă la izvorul de unde a plecat. In simplitatea lui, acest om fără şcoală, a desenat cu o crenguţă pe pământul sterp un cerc şi a arătat cum o legendă născută undeva pe un punct al acestui cerc, face roată şi devine un bun comun. Şi în acest fel, ei învaţă, unii de la alţii, acumulează această învăţătură şi o transmite mai departe la noile generaţii. Istoria aceasta m-a făcut să privesc omul din faţa mea cu alţi ochi; nu mai aveam în faţă un sălbatic de la care nu ai ce învăţa. Sălbaticul din faţa mea era un filozof.
După discuţia cu el şi câteva demonstraţii în mânuirea armelor, în care m-a pus şi pe mine să arunc cu o lance, care de fapt era un băţ drept, ne-am întors la autobus şi am plecat spre Alice Springs. Aveam în faţă un drum lung de aproape 300 de miles, prin deşertul roşu care părea insensibil la viteza noastră şi părea că se repetă nesfărşit. Frosty, cu vocea lui adâncă, ne povestea ce familie stăpâneşte aceste locuri, ca poprietatea acesta întretâiată de şosea, se intinde de-a lungul a vre-o 60 de miles şi că e cam tot atât de largă. Ne-a mai povestit despre viaţa celor care îngrijesc de vite, că in comparaţie cu cowboii americani, aceştia nu călăresc caii, ci scuterele sau motocicletele cu care mâne vitele. De multe ori se folosesc de helicoptere pe ntru a le aduna de pe câmpuri. Inaintatul prin deşert părea monoton, mulţi au înclinat capetele şi au început să sforâie, iar eu am mai potrivit numere pe cartea de sudocu. Pe la jumătatea drumului, bus-ul a oprit la singura casă ce a răsărit la şosea după aproape trei ore de drum, un fel de restaurant han, cu mâncare caldă şi rece şi o colecţie de lucruri din arta aborigenă. Aborigenii nu sunt iniţiaţi să muncească, mai ales de când guvernul le acordă welfare (pensie socială). In tradiţia lor, ei nu au nevoie de bani. După colonizarea Australiei, influenţa europenilor a avut un efect nociv asupra lor, mulţi devenind adicţi la fumat şi băutură. Tot europenii au introdus şi bolile venerice. Astăzi, situaţia se prezintă în felul următor:
Fermierul: John, uite banii pentru munca de astăzi. Dacă mâine şi poimâine munceşti la fel, te angajez la mine permanent.
John:Dece permanent?
Fermierul: Dacă munceşti permanent, poţi să mergi la bancă, deschizi un cont şi strângi banii.
Jhon:Si?
Fermierul:In fiecare săptămână primeşti alţi bani şi-i pui în contul tău.
Jhon:Si?
Fermierul: Când ajungi să ai o suma bună de bani în cont, poţi să te retragi şi să te odihneşti, fără să te mai doară capul de nimic.
Jhon:A!!! Păi asta fac acum!
In limbajul lor, aborigenii au un cuvânt pentru noi care se traduce cu termenul de \”furnici\”. Furnici, aşa ne văd ei pe noi. Oare asta vor ei să explice prin punctele în ulei de pe picturile lor?
După alte ore de drum prin pustiul roşu, orizontul a început să reliefeze în negura distanţei forme deluroase şi văi. Treceam cu maşina peste poduri sub care nu sa vedea nici o picătură de apă, desi Frosty continua să ne spună că în timpul ploilor, apa poate să treacă şi peste poduri. Fermele pe lângă care treceam nu aveau garduri şi numai rare ori am văzut în câteva locuri ţarcuri înconjurate cu sârmă ghimpată. Pentru vite apa era trasă cu pompe din adâncuri şi răsturnată în bazin. In aceasta zonă, locurile sunt aşa de remote, că nu e posibil să ai o şcoală şi un profesor pentru unul sau doi copii ai unei familii care locuieste pe o proprietate de sute de hectare. De aceea, s-a format printr-o iniţiativăa personală \”The School Of The Air\” in Alice Springs. Mai târziu, şcoala a fost extinsă în mai toate regiunile. Această şcoală a funcţionat la început prin radio, iar acum prin internet şi fiecare copil înscris primeşte echipamentul necesar, computer, video, printer, cârţi şi caiete, etc. Prin internet e în legătură directă cu profesoara, care prin video predă lecţia, chestionează separat pe fiecare copil, poate supraveghea dacă lecţia e făcută de copil cu sau fără ajutorul părinţiilor şi poate urmării evoluţia creşterii fiecărui copil. Mi-a plăcut atât de mult idea, că am donat şi eu o carte pentru unul din viitori elevi. Alţii au făcut la fel.
In drum spre Alice Springs, am oprit la o ferma de cămile. Se înţelege că Rose, nu a pierdut prilejul să facă o plimbare călare pe-o cămilă. Pentru mine, căldura de afara era aşa de mare, că aş fi vrut să nu fi oprit deloc aici. Dar cu motorul oprit şi uşa la aotobus larg deschisă, cu noianul de muşte care te găseau fără greş oriunde te-ai ascunde, era mai bine afară decât înăuntru. Am făcut un tur cu video-camera în mână şi după ce am convins căteva cămile să-mi pozeze, am descoperit un ţarc în care câţiva canguri stăteau la soare. In centrul ţarcului, era unul din punga căruia ieşeau afară piciorele din spate ale unui pui. Probabil că puiul intrase în punga din pântecul mamei pentru o doză de lapte proaspat. Mie mi-a plăcut imaginea şi am ramas s-o filmez până la sfârşit. Când mama s-a plictisit, şi-a introdus şi ea capul în pungă, a tras uşor afară pe nesătulul de pui, după care şi-a spălat cu grije interiorul pântecului.
In sfârsit, Alice Springs. Un oraşel mic, curat, în centru lanţului muntos MacDonnel, de-a lungul râului Todd, ce oglindeşte în apele lui, măreţia spectaculară a acestor stânci. Dar din păcate şi acest râu este uscat, cu excepţia timpului ploios, aşa cum avea să se întâmple în timpul nopţii, după care am avut privilejul să-l vedem în ziua următoare în formă. Inainte de-a ne duce la hotel, am avut şansa să hoinărim timp de-o oră în centrul oraşului, la Todd Street Mall. Vali şi cu mine am coborât pe strada centrala, plină de magazine pe amândouă părţile. Turişti mulţi, suveniruri, magazine de îmbrăcăminte, cărţi, retaurante, etc. Vali a vrut un capucino şi-am intrat într-un restaurant cu gradina. Pe pereţii restaurantului, picturi înrămate, excepţional de frumoase. Am luat o masa lângă geamul de la stradă. Interesant, şi aici, ca şi pretutindeni în Noua Zelanda, majoritatea prăvăliilor au canopi largi peste trotuare, susţinute pe deasupra cu bare goase de metal. A început să picure şi trecătorii mergeau pe sub aceste canopi. Dar pe partea opusă, după biserica, era un părculeţ fără bânci ce da spre stradă. Doua femei mai în vârstă, aborigene, stăteau pe iarbă, una din ele cu un bebeluş în braţe, nestingherite de ploaie. Un copil de vre-o patru anişori, desculţ, cu părul creţ, se juca în jurul lor, în calea trecătorilor. După capucino, ne-am continuat drumul în josul străzii. Din ce in ce mai mulţi aborigeni pe stradă. Unii stăteau jos pe trotuar, spatele lipit de o clădire, cu sticle pitite în pungi, din care beau. Femei tinere, în grupuri de câte doua sau trei, cu copii urmându-le, făceau cursa în sus şi în jos pe caldarăm discutând, unele desculţe, altele cu sandale, fără a da atenţie celor ce le treceau prin faţă. Am ajuns până in dreptul clădirii ce adăpostea banca locală şi aici grupuri de aborigeni ocupau strada din ambele direcţii. Aveam impresia că o şatră de ţigani au inundat Strada Mare. La acest punct, mi s-a părut că nu e bine să ne mai continui drumul şi ne-am întors la autobuz.
(Va urma)

Prejudecăţile maghiarofobe şi adevărul despre ele (I)

martie 8th, 2009

Scriind online de mai mult de doi ani pe teme interetnice, am avut parte de sute de discuţii româno-maghiare foarte interesante. Unele au avut sens, altele parcă au pornit din start cu piciorul stâng. Dar nu cred că a fost vreuna în care nu au apărut interlocutori care au venit cu aceleaşi argumente anti-maghiare arhicunoscute şi arhifolosite, care nu prea au acoperire în realitate. Majoritatea lor sunt prejudecăţi născute în conştiinţa românească în perioada tulbure a anilor ’90. În acest articol nu îmi propun să le cataloghez pe toate. Nu mă ocup acum de cele legate de istorie. Istorie obiectivă nu există de nicio parte. În general cred că discuţiile despre istorie sunt total contraproductive, atâta timp când suntem crescuţi cu manuale total paralele. Cred însă că a explica prejudecăţi despre prezent şi viitor ar fi necesar şi binevenit. În continuare o să încerc să arăt adevărul aflat în spatele celor mai folosite 12 argumente, lozinci anti-maghiare din România. În articolul de azi o să discut un număr de 6, urmând să închei materialul săptămâna viitoare, cu alte 6.

1. Ungurii vor să ne ia Ardealul

Acuzaţia clasică, probabil cea mai folosită, cea care vine aproape ca un reflex când se vorbeşte despre maghiari.

În primul rând cu privire la Ungaria ca stat trebuie ştiut că acesta nu şi-a manifestat oficial niciodată interesul, nici politic, nici juridic pentru re-anexarea Transilvaniei după anul 1947. În acel an, prin semnarea tratatelor de la Paris care au încheiat al II-lea Război Mondial statul ungar a recunoscut graniţele actuale fără rezerve. Acest lucru a fost repetat mai recent şi în textul tratatului bilateral româno-maghiar semnat în 1996. Nu există în momentul de faţă nici un partid parlamentar în Ungaria care ar revendica Transilvania, sau alte teritorii pierdute în folosul ţărilor vecine. Ungaria fiind membru NATO şi UE împreună cu majoritatea ţărilor vecine, nici nu şi-ar putea permite enunţarea unor revendicări teritoriale.

În al doilea rând marea majoritate a maghiarilor din România, de asemenea, nu se gândesc deloc la schimbarea graniţelor actuale. Simpatia pentru Ungaria în ultimii ani a scăzut destul de mult, ea nefiind prea mare nici înainte. Majoritatea maghiarilor din România sunt conştienţi de faptul că au probabil mai mult în comun cu vecinul român din Cluj decât cu un maghiar din Veszprém sau Szolnok. De asemenea, identitatea maghiarilor din România e legata de Transilvania, de transilvanism. Cum Transilvania este în România, patria maghiarilor ardeleni e România, cu toate relele şi bunele provenite din acest fapt.

În al treilea rând populaţia actuală a Transilvaniei (împreună cu Partium, Maramureş şi Banat) este până la 74% românească, maghiarii constituind numai 19,6%. Cu astfel de procente etnice, orice schimbare de suveranitate aparţine domeniului science-fiction.

În al patrulea rând graniţa etnică în Ardeal este atât de încurcată încât ar fi practic imposibil de trasat măcar o nouă graniţă de genul celei din cazul Dictatului de la Viena. Populaţia este foarte amestecată. Azi, în afară de o parte a Ţinutului Secuiesc nu prea mai există localităţi monoetnice maghiare în Ardeal. Dacă ad absurdum s-ar pune această probleamă vreodată, orice încercare de partajare a Transilvaniei în care Ungaria ar lua Ţinutul Secuiesc ar rezulta într-o Transilvanie de Nord majoritar românească, neanexabilă.

În al cincilea rând maghiarii deja „au Ardealul”, cam în proporţia în care îl populează. Prin restituirea unei mari părţi a terenurilor, pădurilor, imobilelor private şi comunitare confiscate de regimul comunist, se poate zice că teoretic comunitatea maghiară are în proprietate o parte a Ardealului. Probabil cam 20%, cât sunt şi din populaţia teritoriului.

2. Ungurii refuză să vorbească româneşte

Să fie clar: marea majoritate a maghiarilor din România vorbesc româneşte la un nivel satisfăcător sau foarte bun. Nu am văzut încă o statistică clară în acest sens, dar după părerea mea cu cel puţin 80% din maghiarii din ţara noastră de poţi înţelege satisfăcător sau foarte bine în limba română. Mai ales maghiarii care trăiesc în regiuni cu populaţie majoritar românească, vorbesc limba majoritară foarte bine, chiar fără accent (de ex. cei din judeţele Cluj, Maramureş, Braşov, Arad).

Vorbind de ceilalţi 20% trebuie ştiut că sunt comunităţi, poate întregi microregiuni mai izolate în Ţinutul Secuiesc şi Partium, unde omul de rând are nevoie să folosească limba română rar, doar la şcoală la ora de română, sau la vreun oficiu judeţean unde întâlneşte un funcţionar care nu vorbeşte maghiara (deşi probabil o înţelege). Folosind limba foarte rar, bineînţeles că omul are greutăţi. Această problemă provine deja din şcoală, din educaţia limbii româneşti neadaptate condiţiilor locale. Dacă un minoritar creşte într-un mediu în care limba română aproape că nu este folosită, ar fi indicat ca ea să fie învăţată ca şi limbă străină. Degeaba ne aşteptăm ca cineva care aude limba doar ocazional, şi nu o foloseşte aproape deloc, să o poată învăţa la acelaşi nivel din clasa a 5-a ca şi unul căruia îi este limba maternă, vorbită zilnic. Problema e că deja din clasa a 5-a, când manualele devin identice, elevul maghiar din Secuime devine dezavantajat. Acest handicap este târât până la sfârşitul clasei a 8-a, sau până la bacalaureat, unde majoritatea iau Limba şi literatura română cu un excelent 5-6, după care se reîntorc în viaţa cotidiană maghiară, fără a cunoaşte limba statului la nivelul de a putea concura cu succes la un loc de muncă unde cunoaşterea bună a limbii române este obligatorie. Astfel ei devin cetăţeni de clasa a II-a (cu şanse de afirmare de clasa a II-a) de fapt deja din clasa 5-a. Preşedintele Traian Băsescu a punctat foarte bine faptul că este necesară o revizuire radicală a modului în care este învăţată limba română în regiuni unde maghiarii sunt în majoritate. Învăţarea corespunzătoare a limbii române de către maghiari este şi în interesul românilor nu numai al maghiarilor. Maghiarii recunosc asta. UDMR vorbeşte de acesta problemă de 15 ani.

Concluzionând: nu există reavoinţă în neputinţa ocazională şi regională de a putea vorbi satisfăcător româneşte. Problema este în educaţie, o educaţie în cazul căreia din păcate mândria naţionalistă (“cum să fie româna învăţată ca limbă străină în România?”) este mai importantă decât eficacitatea.

3. Ungurii sunt aroganţi şi îi privesc pe români de sus.

Există maghiari care sunt aroganţi şi îi privesc pe români de sus, cum există şi români care sunt aroganţi şi îi privesc pe maghiari de sus. Aceşti oameni sunt însă în minoritate de ambele părţi. Nu se poate nega că la unele grupuri de dreapta, sau de extremă dreapta idea practic nazistă de superioritate a unei naţiuni sau rase, există încă şi azi, ori recunoscută făţiş, ori doar în discuţii private. Dar această mentalitate deşi există la toate naţiunile europene, este de obicei una izolată. Nu cred că cei mai mulţi maghiari se uită de sus la români, şi nu cred de asemenea că cei mai mulţi români se uită de sus la maghiari. Commentari de genul „ţărani valahi necivilizaţi” sau „mongoli necivilizaţi”, „noi eram la Roma pe când voi mâncaţi carnea de sub şea” sau „Noi eram Vestul civilizat pe când voi încă cutreieraţi munţii cu turmele de oi” sunt nişte aberaţii naţionaliste ale unor oameni care îşi revarsă toate frustrările naţionale în a huli pe celălalt.

Trebuie de asemenea menţionat şi faptul că stăruinţa unei astfel de mentalităţi de partea unor maghiari a fost ajutată foarte mult de „şmecheria”, „balcanismul”, „miticismul”, „corupţia” unor funcţionari sau politicieni aduşi de noul stat în Ardeal din 1918 până azi. Acest mit de superioritate ardelenesc însă nu este specific numai maghiarilor din Transilvania, el fiind răspândit şi între românii ardeleni.

Există şi un punct comun în „privitul de sus” la maghiari şi români: romii. Din păcate plaga rasistă anti-ţigănească este generală atât la români cât şi la maghiari.

4. UDMR e o organizaţie extremistă, episcopul László Tőkés e un extremist

UDMR nu este o organizaţie extremistă. Pur şi simplu nu este. Nu are mesaje şovine, anti-româneşti, sau anti-alte naţiuni sau grupuri etnice, religioase, sexuale, etc. Nu se pot identifica în mesajele UDMR instigări la violenţă sau la război. UDMR nu are nici în programul său, nici în mesajele sale, vreo referire la o eventuală separare teritorială a comunităţii maghiare, sau măcar a Ţinutului Secuiesc. UDMR nu are aripă înarmată, nu are terorişti sau tabere de pregătire a lor. UDMR nu instigă la nerespectarea legilor, la revoltă, nici măcar la „rezistenţa pasivă” de tip Ghandi.

O organizaţie extremistă ar presupune măcar unele din cele menţionate mai sus. UDMR este o organizaţie politică care îşi desfăşoară toată activitatea respectând legile României. Dacă nu ar fi aşa, ea ar fi fost interzisă de mult. Uniunea a câştigat nenumărate procese în acest sens, mai ales împotriva PRM-ului.

László Tőkés este o figură neînţeleasă în politica românească. El a fost numit extremist cam la mijlocul anilor ’90, pentru nişte mesaje care la vremea respectivă “spărgeau becul” în viaţa politică autohtonă. Trebuie ştiut că majoritatea mesajelor sale de atunci sunt astăzi folosite şi de UDMR, fără a crea vreo indignare extraordinară în viaţa publică din România. Tőkés de fapt vorbea deschis de autonomie teritorială şi culturală (deşi nu folosind exact aceşti termeni) pe vremea când reprezentantii UDMR, fiind în Bucureşti de ceva timp şi cunoscând exact posibilităţile reduse ale vremii, încercaseră obţinerea unor doleanţe mai moderate, cum ar fi legea învăţământului favorabilă minorităţilor, universitatea în limba maghiară, dreptul de folosire a limbii în administraţie şi altele. Mesajele din domeniul etnic ale lui Tőkés nu au fost niciodată extremiste în sensul celor amintite mai sus. El pur şi simplu a cerut prea mult, prea devreme, fără a şti pe dinăuntru care era atmosfera în politica din Bucureşti în anii 90. Azi mesajele politice în materie de drepturi minoritare ale lui Tőkés şi UDMR deja diferă foarte puţin.

Dacă există un domeniu în care europarlamantarul-episcop se apropie de extremism (deşi cu siguranţă nu îl atinge), acesta aparţine mesajului religios, câteodată aproape fundamentalist, el făcând vâlve în Parlamentul European prin cerinţa de a „întoarce Europa la rădăcinile creştine”, prin oficializarea creştinismului ca religie a Uniunii Europene, prin ideea necesităţii ca bisericile şi preoţii să facă politică contra „ateismului materialist” al Europei Centrale şi de Est şi a „ateismului vulgar” al societăţilor de consum din ţările Europei de Vest.

5. Ungurii au pretenţii exagerate, şi dacă acestea ar fi satisfăcute ei ar avea mai multe drepturi decât românii

În primul rând trebuie clarificat un lucru: opinia publică românească nu cunoaşte aproape deloc legislaţia minoritară a altor ţări. Nu este mare diferenţă nici în cazul politcienilor sau al jurnaliştilor români. Aceasta este o problemă şi a politicienilor maghiari, care poate nu s-au străduit îndeajuns să facă cunoscute modelele de legislaţie minoritară evoluată din Europa. Ca să calificăm nişte pretenţii exagerate, sau ca să facem afirmaţii de genul „maghiarii au mai multe drepturi deja decât celelalte minorităţi din Europa” ar trebui să ştim care este adevărul obiectiv, juridic, în materie. Să fiu cât mai concis: în Europa sunt cel puţin 13 comunităţi minoritare etnice care au mai multe drepturi decât maghiarii din România. Bineînţeles că sunt şi destule care au mai puţine drepturi (de obicei cele de dimensiune mai mică). Pretenţiile maghiarilor nu devin exagerate dacă le compari cu unele drepturi colective pe care le au bascii, catalanii, austriecii tirolezi din Italia, suedezii din Finlanda sau germanii din Belgia. Ca să dau şi detalii: de exemplu în regiunea autonomă suedeză Aland din Finlanda, un finlandez poate primi reşedinţă numai dacă locuieşte 5 ani în teritoriu şi a învăţat bine limba suedeză. Alt exemplu: în Tirolul de Sud (Italia) orice funcţionar sau poliţist poate fi angajat numai dacă vorbeşte bine limba germană. Ţara Bască (Spania) are un parlament, un guvern şi un sistem de educaţie şi poliţie proprie. Exemplele ar putea continua cu drepturile economice ale Cataluniei, cu dreptul la politică externă proprie a Insulelor Aland, etc.

Dacă în materie de drepturi minoritare să zicem că Ţara Bască sau Tirolul de Sud reprezintă 100%, iar situaţia curzilor din Turcia reprezintă 0%, putem zice că situaţia juridică a maghiarilor din România este undeva pe la 60-65%. Deci încă este mult de luptat pentru politicienii maghiari.

De asemenea trebuie înţeleasă idea de discriminare pozitivă, sau zisă mai modern: affirmative action. Dacă de exemplu dai unui minoritar dreptul de a se adresa autorităţii locale în limba proprie, el nu primeşte mai multe drepturi, pentru că pentru el limba materna nu este cea majoritară. Prin acest gest drepturile lui sunt pur şi simplu egalizate cu cele ale unui majoritar. Affirmative action aduce minoritatea la nivelul majorităţii, nu deasupra lui. În România pentru minoritar nu limba română este limba maternă. Pentru minoritar, nu folosirea aceleaşi limbi (a limbii române) este egalitatea, ci posibilitatea folosirii limbii materne, în acelaşi fel cum are dreptul şi majoritarul să-şi folosească limba proprie. Trebuie să încercăm să ieşim măcar pentru un moment din perspectiva proprie, subiectivă, altfel nu putem înţelege esenţa drepturilor minoritare. Majoritarul nu are nimic de pierdut dacă minoritarul îşi poate folosi limba proprie, fiindcă drepturile sale (ale majoritarului) nu se schimbă şi în nici un caz nu devin mai mici.

6. Ce drepturi au românii din Ungaria? Lor de ce nu li se dă autonomie?

În Ungaria sunt cam 8.000 de români. Asta înseamnă opt mii, respectiv 0,08% din populaţia Ungariei de 10 miloane. În România sunt aproape 1,5 milioane de maghiari, respectiv 6,6% din populaţia ţării. Din punct de vedere al drepturilor minoritare lucrurile sunt diferite. Aici numărul contează enorm. Comunitatea românească din Ungaria este una foarte mică, într-un grad avansat de asimilare şi divizată politic.

Maghiarii din România, cu cei 1,5 milioane de persoane, sunt cea de a doua minoritate etnică ca mărime din Europa după catalanii din Spania, care numără peste 6 millioane. Să facem nişte comparaţii ca să vedem de ce mărimea unei comunităţi etnice are o mare relevanţă.

În Europa există populaţii apropiate sau mai mici care au ţară proprie suverană: Slovenia (1,9 milioane), Estonia (1,3 milioane), Cipru (0,8 milioane), Muntenegru (0,7 milioane), Luxemburg (0,5 milioane), Islanda (0,3 milioane) să nu mai vorbesc de ţările pitice. De asemenea există minorităţi apropiate sau de obicei mai mici care au autonomii teritoriale pe criterii etnice: bascii din Spania (2.1 milioane), germanii din Tirolul de Sud – Italia (0.3 milioane), suedezii din Finlanda (0.3 milioane), francezii din Vale de Aosta – Italia (0,1 miloane), găgăuzii din Rep. Moldova (0,15 milioane), germanii din Belgia (0.07 milioane), feroezii din Danemarca (0,05 milioane), etc. Maghiarii din România sunt deci 1,5 milioane. Dacă această minoritate cu această mărime ar fi undeva în Europa de Vest, foarte probabil ar beneficia deja cel puţin de o autonomie teritorială pe criterii etnice.

Eu am toată simpatia pentru românii din Ungaria, chiar simt şi o oarecare solidaritate cu această comunitate, ei fiind celălalt grup care cunoaşte amândouă culturile, cea maghiară şi cea românească. Totuşi trebuie văzut că cei circa 8000 de români din Ungaria sunt o comunitate foarte mică, răspândită într-o mână de sate aprope de graniţă, şi în oraşul Gyula.

Şi încă ceva, foarte important: românii din Ungaria de fapt beneficiază de autonomie culturală, ca şi toate celelalte minorităţi etnice ale Ungariei, conform legii nr. LXXVII din 1993 cu privire la drepturile minorităţilor naţionale şi etnice. Ungaria deci, are o lege a minorităţilor încă din 1993, fapt ignorat întotdeauna în discursurile politicienilor români. Această lege acordă drepturi largi în domeniul culturii, al educaţiei şi al folosirii limbii prin delegarea unor puteri aşa numitelor „autoguvernări minoritare” („kisebbségi önkormányzatok”). Aceaşi lege interzice expres de exemplu orice act prin care se încearcă asimilarea forţată a minorităţii sau orice modificare intenţionată a compoziţiei etnice a unei localităţi sau regiuni locuite de o minoritate.

România oare când o să aibă măcar o astfel de lege a minorităţilor?

Un bebeluş de 10 luni are nevoie urgentă de transfuzie!

martie 8th, 2009

Va rog mult dati mai departe! Un bebelus de 10 luni foarte bolnav, internat la spitalul Emilia Irza, are nevoie urgenta de transfuzie. Are o grupa rara, 01, RH negativ.

Daca ai aceasta grupa sanguina si vrei sa ajuti acest sufletel, te rog sa iei legatura cu tatal copilului, Catalin Lupascu, la nr de telefon: 0723-232.147.

Donand putin din sangele tau daruiesti viata unui bebelus! Te mai rog sa trimiti mesajul la cat mai multi prieteni, astfel sansele copilului de a gasi donatori vor creste!

Mircea Diaconu dă o replică prostiei habotnice

martie 8th, 2009
Mircea Diaconu îi înfruntă pe habotniciMircea Diaconu îi înfruntă pe habotnici

“Refuz semnul fiarei 666″ – se putea vedea la o demonstraţie din Bucureşti împotriva noilor paşapoarte biometrice cu un cip care ar conţine acest număr asociat de unii creştini ortodocşi cu diavolul.

Recent a fost lansată pe internet o petiţie împotriva acestor paşapoarte iar forumurile ortodoxe vuiesc de protestele celor îngrijoraţi de această presupusă pactizare cu diavolul.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a respins valabilitatea argumentului teologic împotriva noilor acte oficiale, iar purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, preotul Constantin Stoica, a declarat că va fi printre primii care-şi va scoate un astfel de paşaport.

În urma dezbaterii în Senat a Ordonanţei de Urgenţă 207/2008 prin care erau introduse noile paşapoarte biometrice s-a decis retrimiterea ei la comisiile de specialitate pentru o analiză suplimentară a textului.

Exasperat, senatorul PNL, actorul Mircea Diaconu a remarcat ironic: “Telefonul meu a conţinut, vreme de 30 de ani, cifrele 666 şi iată-mă întreg, sănătos”.

Dar intervenţia de la tribuna Senatului a acestei personalităţi publice cunoscută pentru integritatea sa are prea puţin efect în rândul oponenţilor, adeseori isterici şi fanatizaţi, ai introducerii paşapoartelor biometrice.

Ironia face ca să existe un argument perfect valabil împotriva acestor documente, acela al intruziunii statului în viaţa privată a cetăţeanului. Dar acest argument vine din tradiţia libertariană, faţă de care brigada habotnicilor are cel mai profund dispreţ.

André Le Gall – «Eugène Ionesco. Mise en scène d’un existant spécial en son œuvre et en son temps»

martie 8th, 2009

«Eugène Ionesco. Mise en scène d’un existant spécial en son œuvre et en son temps»
Flammarion, 2009
ISBN 978-2-0812-1991-5
624 pagini
25 euro

În colecţia „Grandes biographies” a Editurii Flamarion în ianuarie 2009 a fost publicat volumul «Eugène Ionesco. Mise en scène d’un existant spécial en son œuvre et en son temps» de André Le Gall.

În calitate de fost elev ENA (Ecole nationale d’administration), André Le Gall a reuşit să îmbine cu succes cariera sa în serviciul Statului cu o activitate literară remarcabilă, fiind considerat nu numai un autor dramatic cu zeci de creaţii remarcate de critică dar şi autorul unor biografii celebre publicate la «Flammarion», ale marilor clasici Pascal, Racine, Corneille, precum şi unor alte scrieri şi eseuri.

Prin subtitlu se propune o punere în scenă remarcabilă a pieselor de arhivă studiate, pe lângă mărturiile sau memoriile contemporanilor săi, a extraselor din presă, a evenimentelor socio-istorice care au marcat trecerea prin Timp al celui mai mare clasic modern, reprezentantul teatrului absurd, dramaturgul francez de origine română Eugène Ionesco (Slatina, România, 26 noiembrie 1909 – Paris 28 martie 1994).

André Le Gall ne prezintă în această biografie amănunţită, graţie sprijinului fiicei marelui scriitor, Marie-France Ionesco, o serie de fotografii, informaţii şi documente preţioase ce completează cu succes profilul scriitorului Eugène Ionesco. Acest mistic deghizat în farsor modern de un spirit strălucitor, înarmat cu umor, devorat însă de angoasă, într-o pluralitate a identităţilor care îl locuiesc cu titlu permanent, poetul insolitului, Eugène Ionesco, aşa cum îl caracterizează însuşi André Le Gall, a fost ales membru în Academia franceză în 1970, devenind o personalitate literară de mare ţinută. Fiul unui magistrat român căsătorit cu fiica unui inginer francez, Eugène Ionesco, va fi atras de filonul cuvintelor încă din copilărie, şi va ajunge, nu inginer, cum dorea tatăl său ci datorită unui doctorat în poezia modernă, beneficiarul unei burse de studii, la Paris în 1938, ceea ce îi va schimba sensul vieţii.

Anul 1950 este anul în care piesa de teatru « Cântăreaţa cheală » atrage atenţia criticilor şi publicului, devenind treptat un maestru al teatrului absurd. Eugène Ionesco este prieten încă de la Bucureşti cu Mircea Eliade şi Emil Cioran, o prietenie de o factură specială, ce o va inspira pe Alexandra Laignel-Lavastine (Prix européen de l’essai “Charles Veillon” 2005) să scrie «Cioran, Eliade, Ionesco: L’Oubli du fascisme», (Paris, Presses universitaires de France) «Cioran, Eliade, Ionesco: Uitarea fascismului», (Editura Est, 2004).

Volumul «Eugène Ionesco. Mise en scène d’un existant spécial en son œuvre et en son temps» alcătuit din zece capitole: «Images d’enfance et d’extrême enfance» ,«Premier épisode roumain» , «Solstice d’été» , «Douleurs roumaines» , «Second épisode roumain» , «Les chaises vides» , «L’ascension de Mont Parnasse par la face de l’avant-garde» , «Apothéose d’Eugene Ionesco» , «Bérenger sur la place» şi «Contre la montre» .

«Lucrurile cele mai importante, cele mai semnificative pentru mine, lucurile care mă preocupă adânc total, nu le prea scriu aici. E lene pe care mi-o reproşez veşnic; îmi promit să scriu tot, să scriu măcar un ceas pe zi în caiet şi uite, zile, săptămâni, luni trec şi trece viaţa pe lângă mine, îmi alunecă printre degete şi aici niciun semn despre această trecere, nicio urmă» va scrie în «Jurnal» Eugène Ionesco în 1937, purtându-şi propriile dezastre interioare cu disperare, în marele salt în gol al propriului destin, niciodată mulţumit de propria sa identitate, de propriul său parcurs.

«La main peint toute seule» va declara Eugène Ionesco şi va picta şi va desena ca terapie, va expune în 1987 câteva litografii alături de Dubuffet, Manciet şi alţii, şi pentru că «frumuseţea lumii a fost consolarea sa» va accepta acest exerciţiu în faţa deznădejdii care îl macină. «Dacă aş înceta să pictez, aş fi disperat în totalitate» spune Eugène Ionesco căutând liniştea, o linişte în vacarmul provocat de toate cuvintele scrise ce le percepe ca pe nişte zgomote reale, metamorfozate astfel. «Je rêve de silence»… A fost prieten cu Dali, Giacometti, Victor Brauner, Yves Tangui şi mulţi alţii. Saul Steinberg îi va oferi în 1958 o caricatură la «Cântăreaţa cheală», Nathalie Dumitresco îi va trimite o lucrare cu un rinocer, Max Ernst tablouri.

Eugène Ionesco poartă indivizibila nelinişte şi dezrădăcinare într-o continuă luptă acerbă în faţa tragediilor ce i-au devastat existenţa, spunându-ne că «ultima oară a zâmbit în urmă cu secole, alături de îngerul surâzător de la catedrala din Reims».

Eugène Ionesco a fost un scriitor şi un militant al drepturilor omului, deseori luând o poziţie radicală publică împotriva îngrădirii libertăţii de expresie, a oprimării şi xenofobiei.

În februarie 1989, ceea ce se întâmpla România îl determină să ia atitudine în ciuda bolii şi să trimită un adevărat rechizitoriu împotriva genocidului provocat de guvernul de atunci ce va fi înaintat Comisiei europene de Marie France Ionesco. «Dieu est de nouveau roumain» (Dumnezeu este din nou român!) va exclama la evenimentele din 1989.
Pe 30 decembrie 1989, i se va atribui, însă fără asentimentul său, calitatea de membru de onoare al Uniunii scriitorilor din România.

În acest an în care se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Eugène Dimitri Ionescu alias Ionesco, André Le Gall propune prin volumul «Eugène Ionesco. Mise en scène d’un existant spécial en son œuvre et en son temps», un punct nou de perspectivă privind viaţa şi opera unui scriitor major care a schimbat prin geniul său mentalitatea unei întregi epoci.

Muzele diletantului (II). Pocitania își ia revanșa; Manele, manele!

martie 8th, 2009
Freddie Wadling își ia revanșaFreddie Wadling își ia revanșa

Suedezul Freddie Wadling, http://www.freddiewadling.net/, născut în 1951 la Göteborg, nu a avut de ales când, elev fiind, viata a început sa-i scoată la iveala surprizele pe care i le rezervase: căderea părului și, puțin mai încolo, un accident la coloana vertebrală l-au transformat într-o pocitanie. Copii de vârsta lui nu au pierdut nicio ocazie sa-l ,,taxeze\”; a ajuns repede un introvertit lipsit de speranță.
Dar surprizele ce-i erau rezervate nu s-au terminat aici. A devenit o voce de excepție în muzica rock. Si-a cucerit gloria pas cu pas, târându-se pe scenă. A cântat în cele mai prestigioase spectacole, printre altele pentru Familia Regală a Suediei.
Cândva, după mulți ani, la sfârșitul unui concert s-a apropiat de el o femeie: ,,Freddie, eu sunt colega ta de scoală primară. Ți-ai luat revanșa!!!

Ascultați-l pe youtube:

Flow my ashes

Once


Once we do
Once could change everything
Once could tell
and help me to clear out some things
Once would make
no difference at all
Once or not
I’ve already made this fall

Manele, manele
Cu toții știm ce sunt manelele: cântece turnate în serie după o rețeta comercială sigura. Mulți ar ave a de adăugat o listă întreagă de vorbe de ocară pentru ,,piesele” care au năpădit România.
Si totuși, ce e o manea?
MANEÁ, manele, s.f. Cântec de dragoste de origine orientală, cu melodie duioasă și tărăgănată. – Din tc. manì. (www.dexonline.ro)
Oare câți știu ca maneaua a existat de când lumea în folclorul romanesc, stand cuminte alături de geampara, sârbă, învârtită și toate celelalte delicii ale nuntașilor.
Ce a fost a fost… Mai puțin cunoscute sunt abordări serioase chiar ale acestui gen. Jaro, prestigioasa casa de discuri germană, specializată în culegerea perlelor folclorice internaționale, a muzicienilor deosebiți, a descoperit corul bulgăresc de femei ,,Angelite\”. Fascinați de tonalitățile și maniera vocală tulburătoare, cu rădăcini în cântecul slav, au înregistrat cu ele o serie de discuri, printre care „Balkan Passions”.

http://www.jaro.de/php/endex.php3/page/content:flypage/cd_id/113/artist_id/5fb69237aa6a19c54f1841f9398cb2b2

Discul conține o compilație de cântece din Balcani, cântate de interpreți invitați din Grecia, Turcia, România pe care corul îi susțină cu țesătura armonică. Rezultatul este divers, autentic plin de prospețime și de mare frumusețe. Dirijor și orchestrator este talentatul

Georgi Petrov, http://www.jaro.de/php/endex.php3/page/content:artist/artist_id/0d38503e2b3c9ea81e5fa19580dc4702
Dacă aveți ocazia, ascultați discul lui „After Sunset”.

Al treilea cântec de pe disc este nici mai puțin decât „Dilelé – Manea Cu Voce (Tradițional)” cântat de Fanfara Ciocârlia.
Da, se poate și altfel…

În final, îmi pregătesc terenul pentru întâlnirea de săptămâna viitoare cu o impresie. Prestigiosul arhitect american
Robert Venturi, întrebat într-un interviu ce tip de lucrări i s-a părut cel mai dificil, cu cel mai înalt grad de provocare. A răspuns fără ezitare: ,,blocul de locuințe”.

Cu gândul la Estera

martie 8th, 2009
Rembrandt: Ahasverus, Haman si Estera (detaliu)Rembrandt: Ahasverus, Haman si Estera (detaliu)

Mărţişorul a fost singura zi însorită din acest început de lună, însă vremea mohorâtă şi ploaia măruntă care s-a abătut asupra Clujlui, nu-i împiedică pe florarii şi vânzătorii de suveniruri să rămână pe poziţii în centrul oraşului, îmbiindu-şi muşterii. Suntem într-o săptămână a femeilor. Fiecare zi este atribuită unei „Babe”, iar ultima e chiar Ziua Femeii. 8 Martie pare să se fi desprins de semnificaţiile sociale şi propagandistice, constituindu-se într-o sărbătoare în care femeile se îmbracă elegant, se coafează, se machiază, petrec şi primesc în dar, măcar o floare

Anul acesta Postul Esterei cade în 9 martie, a doua zi fiind Purimul. Asta m-a dus cu gândul la Estera, una dintre eroinele fascinante din Biblie; cea care, ajunsă regină a Persiei, avea să-şi salveze neamul de la pieire. Cartea care-i poartă numele îi dezvăluie, rând pe rând, însuşirile. Frumuseţea, graţia, modestia, obedienţa, discreţia, farmecul, devotamentul, smerenia, credinţa şi curajul. Şi din nou frumuseţea, eleganţa şi farmecul, iar în final înţelepciunea şi măreţia.

Mă întreb dacă, în ziua de azi, calităţile enumerate sunt suficiente să transforme o floare de mirt (Hadassa) într-o regină, o stea (Estera) ?

PSD vrea preşedinţia?

martie 8th, 2009

Dacă ne uităm la declaraţii, la disputele din partid şi la numele vehiculate, răspunsul la întrebarea din titlu pare, mai degrabă, unul negativ. Mai că îţi vine să crezi că înţelegerea „în trei” – PDL, PSD şi Dl. Băsescu –, la care a făcut referire, mai întîi, dl. Ilie Sîrbu, dar care a fost confirmată şi de alte surse din interiorul hipertrofiatului şi cumva antagonicului, dacă nu chiar agonalului partid social-democrat, pare să fi prevăzut şi neprezentarea unui candidat competitiv la prezidenţialele din acest an din partea acestuia. Iar dacă „trista înţelegere”, care a condus la alianţa cumva contranaturii, după cum spun unii, sau la refacerea FSN, cum susţin alţii, n-a avut o asemenea prevedere, PSD se comportă ca şi cum înţelegerea ar fi bătut-o în cuie!

Pentru că numele vehiculate pînă acum – iar de acum încolo e cam tîrziu să mai apară altele – nu-mi dovedesc că PSD chiar are vreun gînd să cîştige poziţia supremă în stat, chiar în statul nostru cu o republică atît de imprecisă. La o primă strigare, în calitate de prezindeţiabili, răsar numele D-lor Mircea Geoană şi Adrian Năstase, cărora se adaugă, nu-mi dau încă seama dacă din postură de „independent” sau de oiţă rătăcită reîntoarsă la turmă, Dl. Sorin Oprescu, glumeţul, dar şi umoristicul primar al Bucurescilor.

În ce-l priveşte pe dl. Năstase, lucrurile sînt clare. După ce Parlamentul a dat liber la continuarea cercetărilor în două dosare penale, al treilea fiind deja în lucru, mă îndoiesc că D-Sa mai are şansă să cîştige o biată titularizare la candidatură, darămite preşedinţia însăşi! Şi asta nu pentru că acuzaţiile de corupţie ar compromite excesiv la noi – Dl. Băsescu a cîştigat alegeri purtînd în spate asemenea acuzaţii! – ci, pur şi cimplu, pentru că dl. Năstase, cu atîta DNA, atîtea cercetări şi atîtea procese pe cap, n-ar mai avea vreme de campanie electorală în partid, nicidecum pe tot cuprinsul eternei, fascinantei, mereu surprizătoarei şi chiar fabulspiritualei noastre ţărişoare. În acelaşi timp, nu susţin că procesele dumisale ar fi instrumentate politic – nu cred că s-ar juca DNA cu asemenea acuzaţii dacă n-ar avea şi nişte probe –, dar cred că ar fi fost mai înţelept din partea-i să nu se fi ascuns după fustele mătuşii şi votul fostului Parlament, deci să se fi lăsat cercetat mai din vreme. Dacă este nevinovat, cum susţine, acum poate ar fi fost clare lucrurile şi s-ar fi putut prezenta cu fruntea sus, iar nu cu spatele la perete, să-şi prezinte eventuala candidatură.

Cît îl priveşte pe Dl. Geoană, ce să spun? Pe fruntea dumisale scrie învins încă dinainte de a cîştiga vreo candidatură la apropiatul Congres al PSD! Ideea de a candida contra D-lui Băsescu ţine fie de un orgoliu nemăsurat, arătat mai degrabă colegilor de partid decît adversarului, fie de porecla cu care l-a blagoslovit Dl. Iliescu. Pînă acum, preşedintele PSD se poate lăuda cu cîştigarea şefiei partidului prin trădarea lui Mitrea şi jocurile lui Hrebenciuc şi prin mandatul luat prin bostănăriile Olteniei, unde i-o fi impresionat pe săteni cu gesticulaţia americănească, de-a dreptul obamaviană. Că Dl. Geoană pare complet inadecvat oriunde l-ai pune, că se loveşte ca nuca de perete cu electoratul carpato-danubiano-pontic, că e artificial pînă la disperare nici nu mai contează. Mai important mi se pare că principalul său contracandidat din toamnă n-a cunoscut încă gustul înfrîngerii electorale, iar după cum arată „opoziţia”, mă tem că nici nu-l va cunoaşte!

Dl. Oprescu? Desigur, aşa cum arată sondajele, cînd e ba în ceafa preşedintelui, ba tinde să i-o ia înainte, pare să aibă mai multe şanse. Dar, după ce consilierii PSD i-au blocat nişte proiecte importante, ca să nu mai vorbesc că partidul i-a refuzat candidatura la Primărie, parcă nu-l văd reîntors la baştină. Iar dacă se decide să lase Primăria şi să candideze în toamnă, tare mă tem că şansele arătate de sondaje se vor diminua. S-or fi săturat şi bucureştenii ăia să-şi tot aleagă primari care se preschimbă peste noapte în preşedinţi sau prim-miniştri. Să presupunem însă că Dl. Oprescu, totuşi, candidează. Dacă se întoarce în PSD, pierde avantajul pe care l-a avut vara trecută, acela al poziţiei de independent. Dacă o face din poziţia de independent, ce-ar cîştiga PSD susţinîndu-l? Nimic, ar arăta doar că nu e în stare să ofere un candidat credibil şi cu şanse. Unul credibil ar avea, dl. Cristian Diaconescu, actualul ministru de Externe, probabil cel mai credibil dintre pesedişti. Dar cu şanse în faţa D-lui Băsescu? Nu. Dar măcar ar putea să arate că e în stare de o schimbare de stil!

CONCURSUL PENTRU REALIZAREA MEMORIALULUI AERONAUTICII

martie 8th, 2009

PROMOTOR: FUNDAŢIA CULTURALĂ „BARTOC”, CU SPRIJINUL PRIMĂRIEI
MUNICIPIULUI BUCUREŞTI
ORGANIZATOR: ORDINUL ARHITECŢILOR DIN ROMÂNIA

Vă informăm că 10 martie 2009 este data limită pentru adresarea întrebărilor asupra documentaţiei de concurs. Conform regulamentului, art. 3.3.1 „Concurenţii au dreptul de a pune întrebări privind conţinutul documentaţiei de concurs,numai în scris, fie prin fax sau e-mail, către Secretariatul concursului, fie în pagina de prezentare a concursului de pe site-ul Internet al OAR www.oar.org.ro, secţiunea Concursuri.”
Pentru cei dintre dumneavoastră care nu aţi parcurs anunţul iniţial al lansării concursului, reluăm informaţiile respective.

Fundaţia Culturală “Bartoc” lansează în parteneriat cu Ordinul Arhitecţilor din România un concurs public pentru realizarea, în 2010, a Memorialului Aeronauticii, propus a fi amplasat pe Bulevardului Aviatorilor, între Piaţa Aviatorilor şi Piaţa Charles de Gaulle. Se doreşte instalarea unor piese de artă monumentală, pe care să fie înscrise numele eroilor şi personalităţilor comemorate, de-a lungul prospectului, de-o parte şi de alta a lui, corelate cu ambientul construit şi spaţiul verde existent. Această iniţiativă se înscrie într-un amplu proiect de comemorare a 75 ani de la inaugurarea – pe data de 20 iulie 1935 – a Monumentului Eroilor Aerului, amplasat în actuala Piaţă a Aviatorilor, ca o expresie a recunoştinţei faţă de cei care au făcut ca zborul să devină posibil oamenilor, o adevărată şcoală a curajului, inventivităţii şi progresului. Promotorul concursului beneficiază de sprijinul autorităţilor publice locale – Primăria Municipiului Bucureşti şi Primăria Sectorului 1 Bucureşti. Scopul concursului îl constituie selectarea, cu stabilirea unei ierarhii, a celor mai bune soluţii de realizare a unui Memorial al Aeronauticii pe Bulevardul Aviatorilor, tronsonul cuprins între Piaţa Aviatorilor şi Piaţa Charles de Gaulle. Concomitent, proiectele vor propune o amenajare urbanistică generală a amplasamentului care să ridice statutul zonei, de care autoritatea locală competentă va ţine cont în condiţiile însuşirii iniţiativei.

Amplasamentul propus pentru proiect este tronsonul aparţinând Bulevardului Aviatorilor între Piaţa Aviatorilor şi Piaţa Charles de Gaulle, excluzând pieţele.
Concursul este public într-o singură fază. Ulterior jurizării, promotorul va încheia cu câştigătorul competiţiei contractul de proiectare pentru realizarea documentaţiei tehnice a Memorialului Aeronauticii.

Premiile concursului sunt următoarele:
Premiul I – 18000 lei
Premiul II – 11000 lei
Premiul III – 7500 lei

Juriul este format din 5 membri titulari şi 2 membri supleanţi:

Membri titulari:
1. Alexandru Dan Bartoc, preşedintele Fundaţiei „Bartoc”
2. Arh. Hanna Derer
3. Arh. Liviu Dobre, arhitect-şef adjunct, reprezentant al Primăriei Municipiului Bucureşti
4. Dan Hadârcă, reprezentant al Autorităţii Aeronautice Civile Române
5. Arh. Vasile Mitrea, reprezentant desemnat de Ordinul Arhitecţilor din România
6. Mihai Oroveanu, membru al Comisiei Naţionale pentru Monumente de For Public
7. Arh. Romeo Simiraş, reprezentant desemnat de Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti

Membri supleanţi:
1. Arh. Ştefan Bâlici
2. Florin Necula, Director al Administraţiei Monumentelor şi Patrimoniului Turistic al Municipiului Bucureşti
3. Arh. Diana Olteanu, reprezentant al Primăriei Municipiului Bucureşti.

Proiectele se pot înscrie în concurs, la Secretariatul acestuia, începând cu data de 17.02.2009 şi se vor preda până la termenul de 7 mai 2009, ora 16.00. Jurizarea proiectelor va avea loc în perioada 15-16.05.2009 iar anunţarea rezultatelor finale şi vernisajul expoziţiei la data de 20.05.2009.
Participanţii individuali sau, în cazul echipelor, cel puţin unul dintre membrii echipei, trebuie să fie arhitecţi cu drept de semnătură, membri ai Ordinului Arhitecţilor din România sau ai unei organizaţii profesionale similare din ţările Uniunii Europene sau Spaţiului Economic European.

Documentaţia pentru participarea la concurs, prezentată sub forma unui DVD, se poate ridica (gratuit) începând cu data de 17.02.2009 de la Secretariatul concursului, care funcţionează în sediul Ordinului Arhitecţilor din România.
Documentaţia se poate trimite prin poştă de către Secretariatul concursului, la solicitare şi cu plata costurilor de expediere la destinaţie. Informarea asupra concursului, înscrierea şi formularea întrebărilor sunt accesibile şi pe site-ul Internet al OAR http://www.oar.org.ro/concursuri.php?st=0.

Coordonatele Secretariatului OAR: Bucureşti, str. Pictor Arthur Verona nr. 19, sector 1, tel./fax: 021-3172634, 021-3172635; e-mail: office.oar@rdslink.ro sau concursuri@oar.bicau.ro. Persoană de contact: dl. Dumitru Ţepure.

Dezgheţul Rusia – NATO şi efectul asupra Republicii Moldova

martie 8th, 2009
Hillary Clinton e în favoarea unui dezgheţ în relaţiile cu RusiaHillary Clinton e în favoarea unui dezgheţ în relaţiile cu Rusia

Statele membre NATO au decis să revigoreze dialogul cu Rusia (în cadrul reuniunii de la Bruxelles, din 5 martie curent). Acest lucru a fost posibil în primul rând datorită poziţiei Administraţiei de la Washington, care intenţionează să detensioneze la maximum relaţiile cu Rusia, din considerente strategice globale (Afganistan, Iran, terorismul internaţional, neproliferarea armamentului nuclear). Acest lucru are loc pe fondul modelării unei abordări americane inedite de relaţionare cu o Rusie ambiţioasă şi agresivă, dificil controlabilă şi impredictibilă, dar la fel ca şi celelalte state ale lumii, puternic afectată de criza financiară mondială. De fapt, producerea colapsului economic a egalat actorii internaţionali majori atât în oportunităţi strategice, cât şi în marja acţiunilor lor pe plan extern. Din această perspectivă, eventuala destindere formală şi practică a relaţiilor NATO-Rusia cuprinde o serie de avantaje şi pentru Republica Moldova, focusată pe campania electorală şi cu perspective europene incerte corelate la calitatea desfăşurării alegerilor parlamentare din 5 aprilie curent.

În cele ce urmează vom trasa principalele efecte posibile în rezultatul turnurii în relaţiile dintre Occident (NATO, SUA) şi Rusia, analizate prin prisma scenariului optimist şi celui pesimist a eventualei conjuncturi prefigurate.

Conform scenariului optimist, Republica Moldova ar putea beneficia de următoarele:

• De(geo)politizarea parţială a campaniei electorale, prin diluarea discrepanţelor dintre partidele pro-ruse (sau a celor de sorginte anti-NATO: PCRM, UCM, PSD) şi a celor pro-occidentale, care sunţin aderarea expresă sau tacită la NATO (PL, PLDM, AMN, MAE). Ameliorarea dată va fi posibilă în condiţiile unei mediatizări intense de către mass-media autohtonă a “reconcilierii” NATO-Rusia caracterizată prin restabilirea cooperării formale la nivel politic şi a funcţionalităţii Consiliului Rusia-NATO, ceea ce va permite demagnetizarea mediului electoral de la paradigmele geopolitice.

• Intensificarea negocierilor aferente celor privind FACE adoptat (îndeplinirea angajamentelor de la Istanbul de către Rusia cu privire la evacuarea potenţialului militar rusesc din regiunea transnistreană). Acordul NATO de a negocia propunerea Rusiei de constituire a unui sistem de securitate pan-european nou, în cadrul Consiliului Rusia-NATO, deschide o “fereastră de oportunitate” pentru revizuirea regulilor şi parametrilor de menţinere şi asigurare a securităţii în Europa, care vor cuprinde “mini-dosarul transnistrean” şi respectiv realizarea proiectului de reglementare a conflictului transnistrean.

• Facilitarea sau “relaxarea” climatului în jurul integrării euro-atlantice a Europei de Est ( inclusiv în cazul RM). Această circumstanţă reiese din eventualitatea înrădăcinării sistemului de securitate promovat de Rusia (iniţiativa lansată de D. Medvedev), care va exclude temerile actorilor internaţionali de pe ambele părţi ale Atlanticului. Prin urmare, va fi posibilă eliminarea prejudecăţilor şi clişeelor moştenite din perioada Războiului Rece, nu numai din dialogul NATO-Rusia, dar şi din raporturile actualmente ostile ale Moscovei cu fostele republici sovietice cu aspiraţii euroatlantice mai mult sau mai puţin accentuate.

În cazul derulării scenariului negativ, Republica Moldova va continua să fie o piesă minoră în jocurile geopolitice ale actorilor internaţionali (Rusia, NATO etc.), sub incidenţa următoarelor împrejurări:

• Revanşismul şi agresivitatea Rusiei amplificate continuu, ca urmare a actului de reconciliere adoptat de statele NATO (SUA), tratat şi calificat de Moscova drept concesie majoră a Occidentului, admisă în realitate cu scopul obţinerii unei colaborări din partea Kremlinului în cazul Afganistanului, Iranului, luptei împotriva terorismului internaţional etc.. Or, printre primele „obiective” ale Rusiei vor fi restabilirea deplină şi durabilă a influenţei sale în vecinătatea apropiată, subordonarea proiectelor europene (Parteneriatul Estic, Pactul de Stabilitate şi Asociere pentru Balcanii de Vest, prin loializarea politică a guvernelor naţionale şi crearea dependenţei economico-energetice pregnante a statelor din aceste regiuni: Balcanii de Vest, Europa de Est), obstrucţionarea sau blocarea euroatlantizării regiunii (incluzând RM).

• Paralizarea şi/sau încetinirea proiectelor de integrare europeană din Europa de Est de către Rusia, care va încerca să echilibreze astfel ponderea sa geo/politică în Europa, trasând hotarele unui nou spaţiu exclusiv de influenţă (la care accesul actorilor occidentali va fi monitorizat, limitat şi reglementat la maximum de către factorii de decizie de la Moscova).

• Conturarea unei conjucturi politice moldoveneşti favorabile penetrării ulterioare a influenţei ruse pe termen lung, în condiţiile în care direcţiile politicii externe ruseşti vor avea drept puncte de pornire principiile invocate în conflictul militar cu Georgia şi criza energetică cu Ucraina, dar nicidecum nu ofertele de conciliere lansate recent de Occident. Astfel, chiar dacă agenda politică a RM dupa 5 aprilie 2009 va avea o tentă pro-occidentală, pârghiile posedate de Rusia (conflictul transnistrean, dependenţa energetică etc.), în combinaţie cu politica externă belicoasă a Moscovei, ar putea fi folosite de ea pentru a disciplina şi de-occidentaliza vectorul extern al RM din nou, dar cu pierderi mult mai costisitoare pentru Chişinău (punerea în joc a cărţii “transnistrene”, problema migranţilor moldoveni din Rusia, datoria şi dependenţa din sfera energetică etc.).

Indiferent de scenariul desfăşurat, dar şi de posibilele îmbinări de previziuni relatate mai sus, autorităţile moldoveneşti actuale şi viitoare trebuie să stabilească astfel priorităţile în relaţiile cu Rusia, dar şi cu Occidentul, încât să asigure pe de o parte suveranitatea şi integritatea, iar pe de altă parte, să furnizeze securitate şi stabilitate Republicii Moldova.

Cine încurajează înmatricularea maşinilor cu „K” (Kishinev) la Chişinău?

martie 8th, 2009

Nu mai este o noutate că pe străzile capitalei R. Moldova vedem tot mai multe maşini care conţin pe placa de înmatriculare litera K în loc de C. Pentru cine nu ştie, K vine de la Kishinev (trad. rusă Chişinău). La început se vorbea că pentru K optează mai mult vorbitorii de limbă rusă sau „cei care vor să se dea “cool” – vorba unui ziarist.

Am constatat că nu e chiar aşa. Printre cei cu K sunt şi alte categorii.

Maşina din imagine este a unei cunoştinţe. Atenţie la număr: K în loc de C. De ce a optat proprietarul pentru acest număr? Iată explicaţia: A vrut ca plăcuţa de la maşină să conţină iniţialele numelui său. Spune că a cerut un număr C VR 444, dar i s-a explicat că seria VR cu C în faţă a fost deja epuizată. Aşadar, i s-a propus K. Şi, cum „respectul de sine” contează, a preferat să ia un număr cu K.

Dar eu nu înţeleg – despre ce respect de sine este vorba aici?

Nu sunt puţine asemenea manifestări. Are omul o maşină frumoasă şi, respectiv, vrea să aibă şi un număr pe măsură. Totuşi, de ce anume K a trebuit să fie litera aleasă de autorităţi? Şi de ce anume din rusă? Are limba rusă un statut special chiar şi în ceea ce priveşte numerele de înmatriculare? Este ea cumva a doua limbă de stat că ieşim din situaţie prin introducerea acestui K? Cu aceeaşi ocazie puteam să punem iniţiale din limbile altor minorităţi, care locuiesc pe teritoriul R. Moldova: găgăuzi, bulgari etc. etc. De ce este favorizată doar o singură minoritate? Celelalte minorităţi ar putea protesta contra unei asemenea decizii motivând ca fiind discriminate! Şi ar fi pe deplin în drept să o facă în asemenea situaţie.

De altfel, oficiali de la Ministerul Dezvoltării Informaţionale spun că schimbarea în cauză a fost o decizie care a intervenit în urma mai multor solicitări din partea şoferilor. Nu am văzut asemenea liste difuzate presei. Totul s-a făcut pe ascuns şi repede.

Şi încă ceva. Oare cum în marile oraşe se găsesc soluţii în asemenea cazuri numai la noi nu? S-au epuizat cumva ideile celor de la Ministerul Dezvoltării Informaţionale? Mă îndoiesc. Din ce în ce mai mult, lumea se convinge că mai degrabă este vorba de un pas politic şi care ne arată clar încotro mergem.

Şi încă ceva – aşa cum spuneau şi alţi colegi din presă şi din blogosferă, dacă, de exemplu, chinezii ar cere la Moscova să fie introdusă o ideogramă chinezească, ar fi acceptabil, oare? Cred că moscoviţii ar crede că e mai degrabă o glumă… Şi ar avea dreptate. Asta se numeşte respectul faţă de sine şi valorile naţionale, pe care, de altfel, le tot invocă la fiecare pas comuniştii moldoveni. Dar la noi asemenea respect sau demnitate nu există…

p.s. Mai jos maşina de la Victoria Banc înregistrată cu K. Concluzia: „K” devine din ce în ce mai important, de vreme ce este solicitat şi de instituţii. Pe când vom vedea „K” şi la maşinile instituţiilor de stat?

Bucureştiul arată jalnic

martie 8th, 2009
Beirut 1984? Nu, Bucureşti 2009, Calea Griviţei.Beirut 1984? Nu, Bucureşti 2009, Calea Griviţei.

Când ieşi din casă pe stradă în Bucureşti peste câteva ore revii cu pantofii plini de praf. Veţi spune: e firesc, e început de primăvară (sfârşit de iarnă), nu prea a plouat, se construieşte mult, etc.

Se poate, dar la vară cum o să fie? De ani şi ani de zile, de când Ceauşescu s-a apucat să demoleze după capriciile lui de semianalfabet paranoic, capitala României arată ca un şantier, de cele mai multe ori părăsit.

E drept, în ultimii ani au început să răsară, uneori în timp record, clădiri de birouri, centre comerciale de tip mall sau platforme de hipermagazine ca la Băneasa şi uneori chiar şi blocuri de locuit. S-au renovat numeroase imobile, mai ales cele trecute în proprietate particulară în urma restituirii lor către proprietarii de drept.

Dar aspectul general al oraşului, capitală a unei ţări din Uniunea Europeană, rămâne unul jalnic. De la intrarea din nord, de la aeroporturile Otopeni şi Băneasa, eşti izbit de haosul creeat de lărgirea celebrului DN1 şi a prafului ce se ridică printre coloanele de maşini care înaintează cu viteza de 5 km/oră.

Apoi, în plin centru al Capitalei dai de întinse terenuri virane, de sute de hectare, pe care nu se construieşte nimic. Menţionam în urmă cu câteva luni în urmă cazul Esplanada, la o aruncătură de băţ de Piaţa Unirii, unde un teren care valorează sute de milioane, dacă nu peste un miliard de euro zace nefolosit de ani de zile.

Un alt astfel de teren, ce e drept de dimensiuni mai mici, se află în spatele maternităţii Polizu, între Calea Griviţei, Buzeşti şi strada Polizu, având un aspect ce te duce cu gândul la Beirutul anilor războiului civil, 1975 – 1990.

Şi exemplele pot continua. Cauza acestui abandon, cel puţin temporar, care generează pierderi uriaşe şi dă un aspect sinistru oraşului, este nerezolvarea problemei prorietăţii.

Statul comunist a expropriat şi demolat pe aceste terenuri sute de case, iar după 1990 statul post-comunist nu a putut sau nu a vrut să rezolve această problemă. Ca urmare, litigiile sau teama de litigii au blocat orice începere a asanării acestor focare de decrepitudine urbană.

Dar problema proprietăţii care impietează dezvoltarea urbanistuică a Bucureştiului nu îşi are originea doar în perioada comunistă. Construcţia Pasajului Basarab – lucrare majoră de urbanism prin descongestionarea traficului – a fost suspendată datorită unei hotărâri judecătoreşti care spunea că proiectul nu e de interes public şi de aceea nu se pot face exproprieri.

Între timp, guvernul a emis o Ordonanţă de Urgenţă (mult mai comod, nu-i aşa, la ce mai e nevoie de parlament?) prin care declară lucrarea de interes public, deschizând calea exproprierii cetăţenilor care au case în raza proiectului, aşa cum prevede Constituţia la art. 44, alin. 3:

Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Este simptomatic faptul că parlamentul nu a adoptat o lege în acest sens, deşi proiectul a început în 2007 şi a perturbat vieţile a numeroşi bucureşteni.

Imagine a decrepitudinii

Un alt aspect mi-a atras atenţia: din ce în ce mai multe imobile din centrul Capitalei sunt nefolosite. Este evident că cele mai multe dintre ele, până recent sediul unor instituţii publice sau restaurante, librării, etc, au fost recuperate de proprietarii de drept şi evacuate de cei ce le-au folosit mai mult sau mai puţin abuziv în ultimii aproape 60 de ani.

Cei ce se opun restituirii proprietăţilor vor spune: “Iată ce se întâmplă, proprietarii recuperează imobilele şi nu au resursele să le exploateze.” Se poate ca actuala scădere a preţurilor la imobiliar să-i fi determinat pe unii proprietari să amâne investiţiile sau vânzarea imobilelor.

Dar vinovat principal este statul, cel care a sabotat în continuu din 1990 până azi (şi continuă s-o facă) rezolvarea problemei proprietăţii în România, generând cu fiecare zi ce trece dificultăţi tot mai mari. De altfel, e de ajuns să vezi cum arată imobilele care încă mai au pe ele plăcuţă IAL, deci unde statul mai este total sau parţial proprietar – cu tencuiala căzută, cu geamuri vechi de zeci de ani, etc – ca să realizezi cine e de fapt artizanul acestei situaţii catastrofale (oare ce se va întâmpla la un cutremur, între altele cu imobilele care au celebra bulină roşie de risc major de prăbuşire?).

Spaţiile verzi arată şi ele deprimant, fiind adeseori invadate de gunoaie.

Când mergi pe stradă, de la colţul caselor adeseori bucăţi de tencuială sau cabluri stau într-un echilibru precar, riscând să-ţi cadă în cap în orice clipă.

La aspectul jalnic al caselor şi terenurilor se adaugă starea drumurilor şi mai ales traficul, haotic, supracongestionat şi totalmente nedisciplinat.

Este clar că reţeaua de drumuri a Bucureştiului n-a fost construită pentru un asemenea trafic, care a explodat pur şi simplu în ultimii 20 de ani, dar nici şoferii bucureşteni nu sunt mai puţin responsabili.

Au fost introduse cadrilajele galbene în centrul intersecţiilor, semn de interdicţie a staţionării automobilelor acolo. Credeţi că respectă cineva acest semn? Evident că nu. Iar parcarea pe trotuar şi în locuri nepermise a devenit practic o normă.

Toate acestea mă fac să afirm că Bucureştiul arată jalnic, afişând un aspect ce este nedemn pentru capitala unei ţări membre a Uniunii Europene.

Sorry! – cuvântul cel mai greu de pronunţat

martie 8th, 2009
Scuzele nu  figurează în lexicul lui Gordon BrownScuzele nu figurează în lexicul lui Gordon Brown

Săptămâna trecută, un reporter BBC l-a întrebat în repetate rânduri pe primul ministru britanic Gordon Brown dacă nu crede că ar trebui să-şi ceară scuze populaţiei pentru modul în care a condus economia ţării în ultimii 10 ani, întâi ca ministru de finanţe şi apoi ca prim ministru. De fiecare dată, premierul a răspuns că actuala criză este globală, evitând să răspundă durect la întrebările reporterului. Cu aceeaşi asiduitate (şi cu acelaşi rezultat), liderul opoziţiei încearcă de luni de zile să-l facă pe primul ministru să-şi ceară scuze pentru că a promis populaţiei sfârşitul ciclului de “boom and bust” adică de expansiune economică rapidă urmată de recesiune, ciclu în care ţara se afla de la cel de al doilea război mondial încoace. De ce îi este însă atât de greu unui politician sau unui director de companie să admită că a greşit?

Răspunsul este complex. În unele cazuri, cererea de scuze, deci recunoaşterea greşelii sau a vinovăţiei, atrage formularea unor pretenţii de despăgubiri. (Poate de aceea, niciun lider japonez nu şi-a cerut până astăzi scuze pentru tratamentul aplicat prizonierilor de război aliaţi în cursul celui de al doilea război mondial.) Apoi, fiecare politician sau şef de companie se vrea infailibil. Dacă îşi recunoaşte greşelile, dă apă la moară celor care râvnesc la funcţia lui şi abia aşteaptă o asemenea ocazie.

În ultima vreme, presa şi opinia publică în general cer tot mai insistent ca persoanele care au greşit să îşi ceară scuze, care în engleză se pot exprima rapid prin cuvântul “sorry” Eu unul nu văd deloc care este rostul. Fac însă o mare deosebire între “sorry”, adică “îmi pare rău” şi “îmi cer scuze”. Tuturor ne pare rău, chiar foarte, foarte rău că s-a produs criza financiară actuală, că zeci de mii de oameni sunt concediaţi zilnic, că fondurile de pensii ale unui număr inestimabil de pensionari au pierdut o treime, unele chiar jumătate din valoarea de acum un an.

Dar scuze trebuie să-şi ceară doar directorii de bănci sau şefii fondurilor de investiţii care au folosit banii depunătorilor şi investitorilor practic ca nişte mize la ruletă. Şi mulţi dintre ei au făcut-o. Şi-au cerut scuze în public sau în faţa comisiilor guvernamentale care au încercat să afle ce s-a întâmplat exact, care este cauza acestui tsunami financiar. Ei şi? Sir Fred Goodwin, fostul director executive al Royal Bank of Scotland şi-a cerut scuze şi este acum bine mersi, s-a retras de la conducerea băncii, la vârsta de 50 de ani, cu o pensie de 700.000 de lire sterline annual. Da, aţi citit bine, peste un million de dolari pensie anuală. Şi apropos, el nu a fost concediat pentru că sub conducerea sa înţeleaptă banca a înregistart anul trecut pierderi în valoare de 24,1 miliarde lire sterline, cea mai mare pierdere anuală din istoria comercială a Marii Britanii. Nu, de regulă, oameni de clasa lui Sir Fred nu sunt concediaţi, în cel mai rău caz se retrag “la cererea consiliului de administraţie” iar în cel mai bun, “ de comun acord”, “în urma unei înţelegeri amicale”, etc. etc. Iar faptul că a refuzat cererea guvernului de a renunţa de bună voie la o parte din această pensie fabuloasă, dovedeşte poate că nici nu vede cu ce a greşit.

Interesant este însă că la negocierea pensiei şi a beneficiilor sale cu consiliul de administraţie al băncii el a dat dovadă de mare grijă şi pricepere, a fost mult mai vigilent decât a fost cu banii depunătorilor. Contractul este se pare “beton” şi nu poate fi modificat.

Aşa că stau şi mă întreb, de ce se pune tot mai mult accent pe nevoia de a spune “sorry”? Nu este cumva o altă formă de manipulare a omului de rand, căruia i se flutură în faţă acest cuvânt, ca să nu mai ceară tragerea la răspundere a vinovaţilor? Formula “îmi pare rău” sau “îmi cer scuze” îşi are loc în tramvai sau autobuz când ai călcat pe cineva din greşeală pe picior, în gura unui copil care a făcut o poznă, în faţa soţiei dacă ai uitat aniversarea căsătoriei sau ziua ei de naştere. Pentru cei ale căror vieţi au fost însă ruinate de incompetenţa, neglijenţa criminală sau lăcomia unor bancheri, scuzele prezentate nu au nici o valoare. Dar cum spuneam, este o modalitate aparent eficace de a pune punct unei afaceri şi de a reîncepe de la capăt.

Aţi putea întreba: aceşti bancheri, acum după ce şi-au cerut scuze, recunoscându-şi implicit vinovăţia, nu pot fi daţi în judecată de păgubaşi? Nu li se pot confisca averile cu care să fie despăgubiţi, fie chiar numai parţial, cei care şi-au pierdut mijloacele de trai? In teorie da. În practică însă, căile justiţiei sunt mai întortocheate decât cele ale Domnului. Ca unul din aceşti bancheri să fie condamnat trebuie să se dovedească reaua lui credinţă sau intenţia de a provoca pagube. Neglijenţa criminală, care dacă e dovedită poate duce la condamnare pentru incendiu, pentru omucidere,etc, nu intră în joc în cercurile marilor finanţe. Ori, maximum de ce pot fi acuzaţi este că şi-au asumat riscuri nesăbuite. În apărarea lor, ei pot riposta însă că profiturile realizate în anii precedenţi şi de care au beneficiat şi micii investitori, s-au datorat aceloraşi riscuri. Tot ce se poate face, susţin acum autorităţile, este stabilirea unui sistem de control mai strict decât cele de până acum “pentru ca aceste lucruri să nu se mai repete” (alt clişeu de care personal sunt sătul până în gât. Sigur că nu o să se mai repete, o să inventeze ei altceva!)

Între timp, dacă v-am plicitist prea mult cu aceste gânduri, sorry! Dar sincer!

MARTIE CU ADRIAN MUNTEANU

martie 8th, 2009

In a doua parte a lunii martie sunteti invitati la o serie de manifestari generate sau organizate de poetul Adrian Munteanu.

1. În cadrul Targului International de Carte si Muzica de la Brasov ( 19-22 martie)

Joi, 19 martie 2009, ora 19, in Aula Universitatii Transilvania
Recitalul de muzica si sonete de dragoste
“ SPUNE-MI, IUBITO, UNDE-TI E POPASUL ?
Muzica : Florin Sasarman si Heidi Schmidt (SUA)
Sonete de Adrian Munteanu in interpretarea autorului

2. Vineri, 20 martie, ora 12
Lansari ale editurii ARANIA ( director Adrian Munteanu) in cadrul Targului de Carte :

I. Debut in roman – “GOANA DUPA LUMINA “ de Petronela Prepelita
prezinta : asist. univ. dr. Virgil Borcan si Adrian Munteanu

II. “ Calea spre Mantuire “ ( eseu), de prof. univ. dr. Aurel Octavian Berea
prezinta : prof. univ. dr. Mircea Ciumara, dir.gen. al Institutului
National de Cercetari Economice al Academiei Romane.
si prof. univ. dr. Valeriu Ivan Franc, dir.gen.adj. al aceluiasi
institut.

III. “ De La Dumnezeu La Om Si Inapoi…” ( aforisme), de Ovidiu Predescu
prezinta : prof.univ.dr., medic neurolog si psihiatru Dumitru
Constantin-Dulcan

3. Vineri, 20 martie, ora 18, la Muzeul Stefan Baciu,
Lectura publica din romanul “Goana dupa Lumina” de
Petronela Prepelita
citesc : autoarea si Adrian Munteanu
Isi dau concursul studenti ai Facultatii de Muzica a Universitatii
Transilvania

4. Miercuri, 25 martie, ora 18, la Muzeul Stefan Baciu
Intalnire a grupului de litere-sunete si culori CAII VERZI DE
PE PERETI, cu tema “Certitudini si perspective in poezia
Brasovului”.
participa poetii : Adriana Lisandru, Daniel Dragan, Baubec Izet,
Adrian Lesenciuc, Adrian Munteanu, Laurentiu Ciprian Tudor,
Andrei-Adam Dosa, Ana Maria Susanu, Raul Coldea si Vlad
Dragoi.
Isi da concursul trio-ul vocal ANATOLY

5. Vineri, 27 martie, ora 17, la Casa Baiulescu
Recitalul “VIAŢĂ, PUTRED GHEM DE SFOARĂ ! “,
alcatuit din sonete de Adrian Munteanu .
Interpreteaza actorul Mihai Bica.
Isi da concursul violoncelistul Florin Craiu

Pentru recitalul de muzica si sonete de dragoste “ SPUNE-MI, IUBITO, UNDE-TI E POPASUL ?, este necesar sa va anuntati participarea, pentru a primi invitatii. Restul manifestarilor sunt gratuite si sunteti asteptati cu drag si cu speranta unor intalniri agreabile si consistente.

Republica Moldova: Neutralitate faţă de UE?

martie 8th, 2009

„Trebuie să creăm – şi încă în cel mai scurt timp posibil – un front defensiv real în Europa”

Winston Churchill, 1950

Recentul scandal al spionilor din România indică un singur lucru: confruntarea Est-Vest nu s-a terminat, de fapt, niciodată, doar că acum aceasta se practică preponderent la niveluri discrete, în spatele scenei. Din când în când, un scandal de tipul celui iţit la Bucureşti ne reaminteşte că acolo, dedesubt, temperatura e mare şi, uneori, când atinge cote de fierbere, dă un pic în clocot. Atunci intervin în scenă jurnaliştii, comentatorii politici. Dar dincolo de aspectul mediatic, miza întregii poveşti e una de securitate – când vezi acest tip de confruntări, îţi doreşti să fii într-un spaţiu în care garanţia de securitate să fie cât mai consistentă.

Direct în UE. Dar ce fel de UE?

Problemele de securitate ale zonei din afara NATO sunt departe de a fi soluţionate. În cazul RM, teza oficială presupune o strategie unică pentru spaţiul răsăritean: integrarea direct în UE, fără a trece prin filtrul Alianţei. Argumentele sunt deja uzate: neutralitate, dorinţa de a nu incita Rusia relativ la conflictul transnistrean etc., etc. La toate acestea se adaugă, recent, un argument mai consistent – cel puţin, în ochii celor care îl formulează. Celor care spun că RM nu are o soluţie de securitate reală decât prin intermediul NATO li se răspunde, superior, că prin integrarea în UE se va răspunde tocmai acestei nevoi de securitate, din moment ce Bruxellesul vrea să devină, din ce în ce mai intens în ultima vreme, un actor coerent şi impetuos pe piaţa de securitate globală. Argumentul acesta se aude tot mai des şi la Chişinău, dar şi la Kiev. „Direct în UE” devine sinonim cu „direct în spaţiul de securitate al UE”. În esenţă, ideea că Uniunea năzuieşte să devină aşa ceva este corectă. Dar că asta permite evitarea NATO şi estompează temerile unora din Est care văd roşu atunci când aud de extinderea Alianţei Tratatului de Nord – nu. Dimpotrivă!

Un actor de securitate care încurcă lucrurile

Eforturile UE de a deveni actor pe scena securităţii globale sunt din ce în ce mai vizibile, cel puţin la nivel declarativ. Pe 9 februarie 2009, Parlamentul European emite o Rezoluţie referitoare la strategia europeană de securitate şi politica europeană de securitate comună, unde se fac următoarele recomandări: UE trebuie să îşi dezvolte autonomia strategică printr-o politică externă, de securitate şi apărare puternică (PESA) „pentru a-şi apăra interesele la nivel mondial”; nevoia coordonării acţiunilor UE şi NATO la nivel de securitate, cu „respectarea autonomiei şi înţelegerii reciproce în cazul unor abordări strategice diferite”; o politică de apărare comună în Europa necesită „o forţă armată europeană integrată, ce trebuie să fie echipată cu sisteme de armament comune”, iar UE ar trebui să dispună de „un efectiv permanent de 60.000 de soldaţi”; trebuie susţinute programele europene de tip Eurofighter, care va fi coloana vertebrală a celor cinci Forţe Aeriene Europene în anii următori. E bine sau e rău pentru parcursul european al neutrei RM? În realitate, pentru cei care pretind că integrarea în UE nu afectează sensibilitatea unora cu pretenţii la „vecinătate apropiată”, e rău. Dar pentru a înţelege asta trebuie să ne întoarcem un pic în timp, cu mai bine de 50 de ani în urmă.

Moscova versus Europa

Secretul uitat al Europei este că procesul facerii ei postbelice a fost, deopotrivă, o naştere reuşită şi un avort. Prima este exemplificată de celebrul Tratat de constituire a Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, semnat în 1950 şi avându-l drept iniţiator şi, ulterior, preşedinte, pe Jean Monnet. De acolo a apărut Uniunea de astăzi. Avortul este Comunitatea Europeană de Apărare. Puţină lume îşi mai aminteşte astăzi că acelaşi Jean Monnet a fost însărcinat cu elaborarea unui document crucial pentru Europa – un tratat similar celui semnat în 1950, dar în domeniul apărării. Aşa cum industriaşii francezi şi germani trebuiau să lucreze împreună, aşa urmau să facă şi soldaţii. Tratatul a căzut pentru că Franţa – la fel ca în 2005! – l-a respins în parlament. În august 1954, partidele gaullist (dreapta) şi comunist prăbuşeau documentul, flancate de un partid socialist divizat.

Important este pentru noi nu de ce a respins partidul preşedintelui Charles de Gaulle, promotorul „Europei patriilor”, un asemenea document, cât mai ales de ce l-au respins comuniştii. Argumentele Partidului Comunist Francez erau atunci cele ale Kominformului, adică ale Moscovei: nu trebuie admisă nicio construcţie de securitate, niciun efort de apărare mutual între statele europene şi care ar fi putut ameninţa patria comunismului, adică URSS şi posibilităţile ei de mişcare strategică. SUA erau suficiente ca inamic, iar scopul strategic al Moscovei era să împiedice cu orice preţ apariţia unui altui, potenţial, la graniţele sale. În termeni de securitate, orice proiect de genul „Europa comună” este un inamic pentru Moscova şi, în concluzie, trebuie împiedicat sau descurajat.

Astăzi este la fel. Deocamdată, Bruxellesul nu este un actor convingător în termeni de securitate, relaţiile dintre UE şi NATO fiind definite în special de aşa-numitele hotărâri „Berlin-Plus”, care au creat un mecanism pentru utilizarea europeană a mijloacelor aliaţilor. Dar printr-o politică de securitate coerentă a Europei, lucrurile par să se schimbe. Şi nu avem nicio garanţie să credem că Moscova şi-ar fi schimbat poziţia în această chestiune.

Criza proiectului răsăritean

În plină campanie electorală la Chişinău, din când în când, se mai ridică o voce care vituperează împotriva NATO sau explică, „doct” de ce nu are nevoie RM de aşa ceva.

Ideea este, cum am sugerat, complet eronată. O asemenea strategie de ocultare a NATO nu diminuează cu nimic animozităţile puterii regionale de la Răsărit. Căci Federaţia Rusă nu are doar cu NATO o problemă, ci cu orice structură de securitate occidentală colectivă care ar putea deveni jucător pe piaţa de securitate şi, pe termen mediu şi lung, virtuală contrapondere la Moscova. Că această structură se numeşte NATO sau UE, contează mai puţin. Altminteri spus: cu cât UE devine mai centrată pe problematica de securitate, cu atât mai mult se va mobiliza Rusia pentru a bloca integrarea „vecinătăţii apropiate”. Şi va spune din ce în ce mai răspicat că „neutralitatea” RM în traducere rusă este, deopotrivă, neutralitate faţă de NATO şi UE… Să fim bine înţeleşi. Asta nu înseamnă că Moscova are sau ar trebui să aibă un cuvânt de spus în eforturile de integrare ale unor ţări ca RM sau Ucraina. Înseamnă doar că evitarea NATO este o îmbătare cu apă rece. În realitate, strategia „direct în UE” evită eventual disonanţele cognitive ale elitei guvernante de la Chişinău sau Kiev, dar în niciun caz nu evită marile provocări de securitate regionale. În final, nu face decât să releve confuzia şi criza de proiect a elitelor locale din periferia răsăriteană, dar şi criza de viziune a elitelor de la Centru care încurajează aşa ceva.

Articolul a apărut iniţial în cotidianul Timpul www.timpul.md

Razbunarea istoriei

martie 8th, 2009

Un rus prezice sfirsitul Statelor Unite. Preziceri similare despre Uniunea Sovietica s-au vehiculat de pe partea opusa a cortinei de fier.

Previziune apocalitica despre disparitia dusmanului nu este ceva nou. In principal este o dorinta strigata cu glas tare.

Cine din public poate intelege daca exista motive sa-l credem pe rus. Sigur ca numai specialisti ar putea prognoza o evolutie.

Cert este ca rusul uita un element. O partida se joaca pina la ultima mutare. Inca nu am vazut mutarile partilor.

Cert este ca nici Rusia nu sta prea bine.Poate chiar mult mai rau. Daca America incearca sa aiba vointa sa iasa din criza, Rusia nu mai are vointa sa fie lider mondial.

Rusia vrea ceea ce vrea clasa conducatoare: cit mai multi bani si lux. Clasa conducatoare nu vrea sa conduca lumea.

Este prea ocupata cu imbogatirea peste orice limite.
Ar fi mai practic sa ne gindim la o sursa de intelepciune Mircea Crisan.

Cu zeci de ani in urma circula o caseta cu momente inregistrate in specatole cu Mircea Crisan. Cea mai inspirata parte era descrierea situatiei din Orientul Apropiat cu extindere influienta fiecarei puteri.

Astfel trei milioane de israelieni tin piept la 30 milioane de egipteni si la alte zeci si sute de miloane de arabi dintre care in spatele sirienilor sunt 250 miloane de sovietici dar in spatele carora sunt un miliard de chinezi.
Mai exacta estimare a situatiei si evolutie istorice nici ca nu se putea.

Mircea Crisan a vazut esentialul intrucit cunostea viata in mod practic.

Teoria a spus ca dupa sfirsitul razboiului rece isotoria a inghetat. Vedem insa ca lucrurile au evoluat si ca istoria continua si corodeaza foarte tare pozitia celor doua supraputeri rivale.

Sigur ca o noua stea se ridica. Este China. China nu se va razboi cu cele doua supraputeri intrucit ele se macina intre ele. China este pragmatica, lasa timpul sa lucreze pentru ea.

Dar ce face islamismul fundamentalist? Ramine fara dusmanul aboslut din vest?

Un nou comflic se prevede intre musulmani si China.
Va fi ceva imprevizibil si foarte singeros cu previzibila victorie Chinezeasca.

Ceea ce trebuie sa uitam de pe acum este perioada de destindere si bunastare. Intram in instabilitate si comflict.
Vestul se ofileste si isi joaca ultima sansa.

Democratia va fi uitata si lumea va intra intr-un joc reality foarte agresiv. Este un proces firesc de reinventare a civilizatiei si supravietuire a celui mai adaptat.

Cauza decaderii vestului ar fi chia practicarea mondializarii. China aplica pragmatic pricipiul leninist si stalinist, isi vinde pina si funia de care va fi spinzurat.
Sovieticii au intuit slabiciunea dar nu au putut sa o foloseasca in practica, chinezii sunt mult mai pragmatici au trecut la fapte.

Subteranele puterii comuniste

martie 8th, 2009

Ceauşescu nu ar fi ajuns la puterea absolută dacă nu ar fi existat sprijinul \”baronilor\” comunişti.

Reiau aici, cu acordul lui Cristian Vasile, o parte din textul care a prefaţat cartea lui Pierre du Bois, intitulată Ceauşescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice şi apărută la Humanitas în excelenta traducere a Ioanei Ilie.

Cartea este o incursiune temerară în istoria comunismului românesc, cu accent special asupra unui episod foarte controversat. Regretatul profesor Pierre du Bois, politolog elveţian specializat în relaţii internaţionale, a dorit să înţeleagă un moment crucial din istoria dictaturii de la Bucureşti – lupta pentru succesiunea lui Gheorghiu-Dej şi modalităţile prin care cel mai tânăr membru al Biroului Politic, Nicolae Ceauşescu, a reuşit să acapareze puterea absolută. A rezultat o fascinantă investigaţie privind universul de intrigi şi manipulări care explică felul cum se structurează relaţiile de putere în momente de criză. Se ştie că până la reunirea Plenarei CC, care urma să desemneze un succesor, jocurile fuseseră făcute. Un grup restrâns decisese asupra destinelor a milioane de oameni, oferindu-i cu funestă lipsă de responsabilitate puterea unui personaj care s-a dovedit nefast. Restul, votul unanim al membrilor Comitetului Central, nu era decât ritual vid de sens, exerciţiu mecanic menit să perpetueze mitologia „centralismului democratic”.

Profesorul de la Institut d’Etudes In ter nationales, din Geneva, a reuşit să intervieveze câţiva dintre potentaţii regimului Dej – Gh. Apostol, I. Gh. Maurer, Paul Niculescu- Mizil, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Fazekas János, Mihai Florescu, chiar şi ideologul-şef, Leonte Răutu. A fost ajutat în aceste discuţii atât de capacitatea de a conecta fenomenul comunist românesc la cel internaţional, cât şi de ştiinţa de a distinge între ceea ce afir mă aceşti lideri comunişti şi ceea ce a fost, de fapt, o acerbă luptă pentru putere, calităţi care au lipsit uneori intervievatorilor români – câteodată superficiali şi insuficient informaţi despre backgroundul celor cu care discutau – aflaţi faţă în faţă cu personaje ale nomenclaturii dominate de pernicioasa retorică autojustificatoare. Nu principiile îi animau pe aceşti demnitari cinici, ci dorinţa de a perpetua dominaţia nomenclaturii. Cu diverse prilejuri, Maurer şi alţi acoliţi ai lui Dej au insistat că l-au susţinut pe Ceauşescu să ajungă secretar general fiind convinşi că acesta va accepta principiul conducerii colective. Maurer a sperat că va rămâne principalul regizor al politicii externe. Bodnăraş a crezut că va juca rolul unui venerabil sfetnic. În fapt, Ceauşescu visase de mult să ajungă în vârful piramidei, iar Dej îi încredinţase în ultimul său an de viaţă nu doar conducerea treburilor organizatorice, ci şi domeniul relaţiilor internaţionale ale partidului.

Volumul aruncă o lumină revelatoare asupra naturii relaţiilor la vârf din PMR şi explică metodele utilizate pentru dobândirea puterii absolute de către un aparatcik aparent incolor precum Ceauşescu. Eroarea „baronilor” lui Dej a fost să-l subestimeze: viclean, ranchiunos, introvertit, mohorât şi suspicios, Ceauşescu a fost un stalinist din categoria dură. A mimat un timp o deschidere reformistă, dar nu a cedat în ceea ce priveşte sacrosanctul „rol conducător al partidului”. Avem de-a face în aceste pagini cu spaţiul rarefiat al puterii supreme în sectele totalitare bolşevice. Aceşti oameni erau obligaţi să comunice întotdeauna codificat pentru a nu fi acuzaţi de păcatul cel mai grav, „fracţionismul”. Conspiraţiile se făceau aluziv, prin ridicări de sprânceană şi insinuări bizantine. Utopismul doctrinar al comuniştilor români se combină cu o versiune decăzută a „bizantinismului politic”, politica din spatele uşilor închise, absenţa transparenţei şi insinuări atent confecţionate cu scopul anihilării rivalilor politici.

Printre celelalte contribuţii istoriografice care ar putea fi menţionate se numără convorbirile Laviniei Betea cu câţiva lideri comunişti. Evident, nici unul dintre interlocutori nu scrutează cauzele degenerării stalinismului naţional în experimentul grotesc şi dezastruos al comunismului dinastic. Merită amintite, de asemenea, scrierile lui Pavel Câmpeanu şi eseul Cristinei Luca-Boico despre „Oamenii care l-au adus la putere pe Ceauşescu”. Nici unul dintre staliniştii români nu a ajuns la concluziile devastatoare ale unui Stefan Staszewski din volumul Oni, al Teresei Toranska. De la Maurer la Verdeţ, comuniştii români au rămas prizonierii unei viziuni vetuste despre istorie, om şi economie. Mai sofisticat decât Ceauşescu şi membrii grupului aparatului de partid, Maurer nu a fost sub nicio formă atras de revizionismul marxist. Nici unul dintre demnitarii comunişti nu a generat vreo idee originală. Tocmai de aceea l-au detestat Maurer şi Răutu pe Pătrăşcanu: sterili din punct de vedere teoretic, nu puteau să nu îl antipatizeze pe cel care – chiar dacă rămânând îndatorat unui determinism îngheţat – a încercat să propună ipoteze istorico-sociale în răspăr cu dogmatismul oficial.

Cartea lui Pierre du Bois luminează ceea ce putem numi subteranele puterii comuniste, rivalităţile mistuitoare dintre cei care jurau pe „idealurile socialismului ştiinţific”, natura eminamente falsă a „principialităţii” comuniste. Vorbind cu foştii potentaţi, inclusiv cu expertul în sofisme dialectice Leonte Răutu, politologul elveţian a reuşit să decanteze şi să demonstreze esenţa malefic-distructivă a unui sistem întemeiat pe o ideologie fals-egalitaristă, în care exclusivismul se transfigurează în narcisism megaloman. În finalul cărţii, profesorul Du Bois îl citează pe Maurer, cel care mărturiseşte că a descoperit târziu că Ceauşescu devenise paranoic. Este o afirmaţie self-serving, o îndoielnică autojustificare. Nu psihopatologia liderului explică aberaţiile sistemului, ci invers. Spre a relua ideea lui Jacek Kuron, regretatul disident şi gânditor politic polonez, totalitarismul e zămislit de o formă paranoică de gândire şi generează respectiva formă de gândire.

Raphael (4)

martie 8th, 2009
Vlad Solomon cu Raphael Chercheve - Paris, 1997Vlad Solomon cu Raphael Chercheve – Paris, 1997

Seara am luat un aperitiv cu Chercheve la Hotel de Paris.
– Mon cher Vlad, mi-a spus, tie iti voi dezvalui anul nasterii mele, nu multi il stiu -1904 ( avea deci 93 de ani). N-am idee cit voi mai trai, as dori sa donez deja biblioteca mea Asociatiei Franceze de Sofrologie. Iar maine, cand imi voi tine prezentarea, am de gand sa sustin si eu ca nu este o diferenta esentiala intre hipnoza si sofrologie, asa ca nu trebuie sa te simti izolat.
– Bine, Raphael, dar iti vor sari toti in cap.
– Ei si, a chicotit el, avea un chicot special, ce-mi pasa, la varsta mea? Ce parere ai, scriem o carte impreuna, sau macar un indrumator?
– Ei, Raphael, am raspuns magulit, dar eu sunt un lenes in ale scrisului, n-as vrea sa incepem si s-o lasam balta.
– Si eu sunt lenes, rase Zeus, daca nu eram, scriam mai mult.
A doua zi, Chercheve a declarat sus si tare ca astazi el nu vede nici o diferenta intre cele doua notiuni, ca si-a schimbat ideile din trecut, mi-a pomenit de cateva ori numele, m-am inrosit tot, si a propus sa se renunte complet la termenul de sofrologie, sa ne intoarcem la cel folosit in mai toate tarile din lume – hipnoza. A inceput o discutie in contradictoriu cu unii participanti, am intervenit si eu, marturisind ca ma simtisem la inceput in afara congresului, dar ca prefer lucrurile clare, si s-a cam ajuns la concluzia noastra, ceea ce era mare lucru, nu m-am asteptat.
Am plecat din Monaco la jumatatea ultimei zile a congresului. La despartire, Raphael mi-a amintit ca, in curind, o va trimite pe ruda sa in Israel. Si spera sa ajunga si el, poate la anul.
L-am intrebat:
– Spune-mi, care este secretul tau, de unde ai adunat atata energie?
Chercheve a ras, asa cum radea el mereu:
– Iti voi spune, dar n-o sa ma crezi. N-am facut niciodata in viata, pentru cineva, vreun lucru care m-ar fi obligat la vreun sacrificiu personal, ceva ce m-ar fi lezat pe mine insumi. Asta-i tot secretul.
– Nu te cred, i-am ripostat.

***

Intr-o buna zi, primesc un telefon de la Cherchève:
– Ruda mea, un fel de nepoata, vine pentru prima oara in Israel, te rog, plimb-o cat poti, ajunge impreuna cu sotul ei, care cunoaste foarte bine istoria Israelului.
Françoise, era o femeie deosebit de frumoasa, ochii ei aratau exact ca ai lui Raphael, un albastru transparent. Sotul ei, Jean-Paul, cunostea intr-adevar multe aspecte ale religiei, istoriei, traditia evreiasca, ei erau crestini catolici, nepracticanti, aveau insa multi prieteni evrei si o mare sete de a afla lucruri noi.

Mi-a facut multa placere sa colind cu ei, au stat doar o saptamana, la plecare, Françoise mi-a soptit:

– Raphael nu va mai putea veni in Israel, e bolnav, are o insuficienta cardiaca, a fost deja internat de cateva ori, nu cred ca mai are mult de trait… In ultima vreme vorbeste des despre moarte, vrea sa fie ingropat in cimitirul evreiesc, dupa datina.
A doua zi i-am telefonat lui Chercheve:
– Ce se intampla?
– Ei, nu m-am simtit prea bine, am dormit uneori la spital, dar totul e in regula. Si a ras, cu rasul lui tipic, sincopat.
– Raphael, peste doua saptamani vin sa te vad.
– Sigur, Vlad, ne vom plimba impreuna prin Paris.
I-am telefonat lui Heinrich la Muenchen: Chercheve nu-i sanatos, plec in Franta peste doua saptamani.
– Vin si eu, anunta-ma cand ai avionul.
Dupa vreo trei zile, ajung acasa de la cabinet, gasesc un mesaj pe repondeur:

– Vlad, azi dimineata Raphael a incetat din viata. Telefoneaza-mi sa te anunt cand va fi inmormantarea, Françoise.
Am inceput sa tremur tot, i-am telefonat imediat.

– Cum s-a intimplat?
– O zi dupa ce-a vorbit cu tine a fost din nou internat. Medicul s-a apropiat de el si i-a zis:

– Stiti, prof. Chercheve, la varsta dumneavoastra, viata devine o problema filozofica, nu poate fi vorba de un trai de calitate, doar sa va sustinem inca putin.

Atunci Raphael si-a chemat familia, era linistit, i-a anuntat ca acesta e sfirsitul, ca nu mai are rost sa se chinuiasca. Le-a facut si o destainuire, ca mai are trei copii nelegitimi, apoi a cerut sa fie inmormantat dupa datina evreiasca si pur si simplu a inchis ochii si a coborit cortina.

-Ah, am exclamat, nu am cunoscut pe nici unul din descendentii lui!
-Cum nu, Vlad, m-ai cunoscut pe mine, eu sunt fiica nelegitima a lui Raphael!
Am ramas stupefiat.
– Da, a continuat Françoise, eu si cei doi frati ai mei suntem copiii lui. El m-a prezentat ca nepoata, caci nu avea cum sa-ti explice. Dar n-ai remarcat asemanarea?

Da, o remarcasem, dar n-am realizat.
L-am anuntat pe Bibi Heinrich, am cautat sa ajungem la Paris, la inmormantare, n-am reusit. Am trimis, cu ajutorul unui prieten din Paris, un imens buchet de flori.
Dupa o saptamana mi-au sosit citeva randuri de la Dominique, sotia lui:
\”Vlad, multumesc pentru flori, Raphael iubea mult florile si tot ce era frumos\”.
Raphael s-a stins la o varsta inaintata, 97 de ani, dar avea spiritul atit de tinar! De cite ori vizitam Parisul, treceam pe Avenue de l’Opéra, ma uitam la locul de altadata al firmei, numele lui disparuse, dar Hotel Normandy ramasese neschimbat. Ultima oara am intrat in hotel, m-am indreptat spre bar, era gol, am privit spre stanga, parca-l vedeam, la aceeasi masa din colt, acoperita cu ziarul deschis la pagina de politica externa. M-am asezat pe acelasi scaun de odinioara, brusc am tresarit, auzeam foarte clar chicotul lui, parca era acolo, in fata mea, totul numai zambet, intrebandu-ma: \”Stii idish?\”

***

In loc de epilog, poate un prolog: Nu de mult primesc un telefon:
-Sunt fiul lui Françoise, sunt la Tel-Aviv, as vrea sa va intalnesc.
Ne-am intalnit in aceeasi dupa amiaza, era intr-o vineri, pe malul marii, la o cafenea. Era un tanar de 20 de ani, cu aceeasi privire albastra transparenta, privirea mamei sale, ochii lui Raphael, zambetul lui.
– Am dorit sa va cunosc, mama mea mi-a spus ca puteti sa-mi povestiti despre bunicul meu, profesorul Chercheve. Imi era foarte apropiat, nu intelegeam de ce se purta atit de parinteste cu mine. Abia dupa ce s-a prapadit, mama mi-a dezvaluit adevarul. Eu studiez medicina, as vrea sa devin stomatolog, sa ma ocup de implantologie si de hipnoza. Va rog, povestiti-mi…

Mi-a luat timp sa-mi revin. Asadar istoria se repeta. I-am povestit multe, l-am sfatuit cui sa se adreseze, sa afle si lucruri pe care eu nu le stiam.
Simteam ca cineva ma urmarea dintr-un colt, ba parca l-am zarit pe Raphael, plimbandu-se pe faleza, privind spre Yaffo. Deodata, baiatul isi privi speriat ceasul:
– E tarziu, se apropie Shabatul, trebuie sa plec.
– Shabat? Ei si?
– Ah, nu v-am pus la curent, eu ma convertesc la iudaism, dupa inmormantarea bunicului am inceput sa ma simt evreu, iau lectii cu un rabin la Paris, pastrez Shabatul, vreau sa devin evreu dupa Halacha, tara mea e Israelul, strabunicul meu e din Hebron doar, probabil ca ma voi stabili in Israel.
L-am condus la Ramat Aviv, in nordul Tel Aviv-ului, unde era gazduit. Cand a coborat din masina, am vazut ca pasea ca Raphael, cu pasi mici si repezi. M-am intors spre Kiriat-Ono, spre casa, eram tulburat, chicotul lui Raphael, ritmul in care-si canta cuvintele, ma insoteau. Si imaginea lui, cantand la pian, sau conducand in viteza prin Paris.
Din cand in cand imi amintesc de Zeus, mi-e dor, Parisul fara el nu e la fel. Nici stomatologia, nici hipnoza medicala.
Nici eu.

Atat.

Vlad Solomon – 2005 (C)

Tragedia ESTHER de Jean Racine la Teatrul MIC

martie 8th, 2009

În perioada 11-14 martie 2009, la orele 19:30, Teatrul MIC din Bucureşti găzduieşte patru reprezentaţii ale tragediei ESTHER a clasicului francez Jean Racine, pe muzica originală a lui Jean-Baptiste Moreau, cu elevii din clasele a unsprezecea şi a douăsprezecea ai liceului francez Anna de Noailles, în regia lui Dominique Depaule şi pe scenografia lui Constantin Ciubotariu, într-un spectacol în limba franceză, subtitrat în limba română.

Tinerii actori vor fi înlocuiţi, pentru părţile muzicale şi coruri, de Corul de Copii al Radiodifuziunii, sub bagheta dirijorului Voicu Popescu şi acompaniat de ansamblul baroc Collegio Stravagante. Solistele vocale Iulia Dan şi Valentina Năforniţă vor asigura părţile solo.

Sophie Boulin, solistă vocală, regizoare şi profesor de declamaţie şi gestică barocă la Conservatorul Regional Naţional din Paris, intervine în calitate de consilier privind punerea în scenă şi stilul vocal.

Compusă pentru tinerele din pensiunea «Maison de Saint-Cyr» şi jucată pentru prima dată în 1689 pentru Ludovic al XIVlea, Esther este o alegere de teatru clasic şi o pledoarie pentru «stilul francez» atât de în vogă în Europa secolelor XVII şi XVIII.

A juca Esther reprezintă un prilej unic pentru adolescenţi din ziua de azi de a se confrunta, «din interior», cu retorica şi morala Marelui Secol, prin prisma punerii în scenă a unui mit cu rezonanţe politice şi religioase atât de actuale. Exerciţiul mai presupune iniţierea la declamarea versului alexandrin, îndeplinirea exigenţei gesturilor, posturilor şi mişcărilor într-un spaţiu şi un spirit apropiat tragediilor din secolul al XVIIlea siècle, pentru a reuşi într-un final – conjugând pentru aceasta versuri şi gestică – incarnarea unor personaje care se înfruntă în duritatea sublimată a unei tragedii cu uşile închise dintr-un palat oriental.

Ţinută, sobrietate, pasiune: cuvintele cheie ale unei estetici puse în slujba unui teatru care rămâne, în primul rând, civic.

Mecenii nu s-au înşelat. Cu ajutorul lui Nathalie Dufaux, profesoară de engleză la liceul francez Anna de Noailles şi responsabilă cu partea de comunicare a proiectului, susţinerea financiară şi materială nu a întârziat să apară : Lafarge, BRD, Club Cortina, Ipso, RCI leasing, Matricia, L’Oréal, Bricostore, Carrefour, cât şi cabinetul de avocaţi Popovici şi asociaţii, se numără printre sponsorii proiectului.

Nu ezitaţi să consultaţi site-ul oficial al spectacolului.

Coproducţie inedită a liceului francez Anna de Noailles, a Institutului Francez din Bucureşti şi a Societăţii de Radiodifuziune Română, acest proiect educativ reuneşte, cu aceeaşi voinţă de exigenţă şi de reciprocitate, elevi, profesori şi artişti francezi şi români, care (re)descoperă împreună una dintre bijuteriile patrimoniului teatral şi muzical al Europei.

http://www.estherbucarest2009.com/

sursa: comunicat de presă

Uzina Dacia Piteşti de la agonie la extaz

martie 8th, 2009
Duster - cel mai nou membru al familiei DaciaDuster – cel mai nou membru al familiei Dacia

Recenta explozie a vânzărilor de automobile Dacia în Germania a scos uzina de la Piteşti dintr-o situaţie disperată, începută în toamna trecută datorită prăbuşirii vânzărilor. Cum s-a ajuns aici?

Orasul Mioveni are o istorie de peste 500 de ani. Prima atestare documentară a fost, aşa cum ne arată izvoarele istorice, în anul 1485. Denumirea sa vine de la un cneaz local, Mihu ( Mihov în slavonă ) Mihoveni ( Mioveni ), făcând referire directă la locuitorii acestei formaţiuni sociale. Tot aici la Mioveni….

Istoric Dacia

1966 incepe constructia Uzinei de Autoturisme Pitesti la Colibasi, judetul Arges

1968 dupa semnarea unui contract de licenta intre Renault si statul roman, incepe fabricatia modelului Dacia 1100 sub licenta R8

1969 este lansat pe piata modelul Dacia 1300 sub licenta R12

’70-’80 Dacia dezvolta o intreaga gama de modele care va cuprinde mai multe tipuri de vehicule de persoane si utilitare

1978 Automobile Dacia continua autonom productia de autoturisme derivate din gama Renault 12

1995 se lanseaza Dacia Nova, primului autoturism de conceptie 100% romaneasca

1998 la trei decenii de la producerea primului automobil Dacia, a iesit de pe portile uzinei autoturismul cu numarul 2.000.000

1999 se semneaza contractul de privatizare al societatii, si Dacia devine o marca a Grupului Renault

2000 are loc lansarea modelului Dacia SupeRNova, prima concretizare a colaborarii franco-romane

2003 lansarea modelului Dacia Solenza

2004 lansarea modelului Dacia Logan

2006 lansarea modelului Dacia Logan MCV

In prezent, uzina de la Pitesti se situeaza la cele mai inalte standarde europene, cu metode de lucru aplicate in uzinele Grupului Renault.

24 octombrie 2008

Timp de patru zile, 30-31.10 şi 13-14.11.
2008, activitatea de producţie a Uzinei Dacia-Renault din Piteşti se va întrerupe, ca urmare a necesităţii de adaptare a programului de fabricaţie la cererea comercială. Vor continua să funcţioneze fară întrerupere anumite sectoare ale Uzinei Mecanice, centrul CKD, precum şi fabricaţia de piese de schimb – au precizat reprezentanţii companiei.

În comparaţie cu anul trecut, în primele nouă luni s-au vândut cu 17% mai multe automobile

1 noiembrie 2008

După lansarea lui Sandero în iunie şi a noului Logan în iulie, Dacia vine cu o nouă versiune modelul MCV, mai atrăgător, mai dinamic, mai lung:

#calandrul este mai mare şi afişează noua siglă a mărcii

#noua bară de protecţie faţă se află în prelungirea conturului caroseriei

# blocurile optice au fost mărite

# proiectoarele de ceaţă sunt încadrate de ornamente de carbon sau în culoarea caroseriei

# vehiculul este mai lung cu 2 cm, ajungând la 4,47 m#gama de culori a fost îmbunătăţită cu 4 nuanţe

# modelul are inclus ABS şi o garanţie de trei ani sau 100.000 de km. Reprezentanţii Dacia Renault sperau ca acest model să se vândă la fel de bine ca şi cel vechi, care a fost comercializat în 187.962 de exemplare, în toată lumea.

11 noiembrie 2008

Criza a început să se simtă şi în Argeş. Conducerea Dacia a hotărât oprirea lucrului cu excepţia CKD, în perioada 20 noiembrie.. 7 decembrie. Unul dintre motivele pentru care au scăzuz vânzările Uzinei de la Mioveni este, potrivit Consiliului de Administraţie, acordul dat de Guvern de introducere masivă a maşinilor second_ hand în ţară. Piaţa auto a scăzut în octombrie 2008 faţă de octombrie 2007 în România cu circa 30%, în Spania cu 40%, în Marea Britanie, cu 23%, în Suedia, cu 22,7 %, în Italia, cu 18,9 %, în Germania, cu 8%, în Franţa, cu 6,2 %, iar tendinţa este de scădere…Dacia este nevoită să+şi întrerupă producţia….Salariaţii care vor ramâne la domiciliu ca urmare a înreruperii activităţii vor fi remuneraţi cu 85% din salariul total brut, conform Contractului Colectiv de Muncă, şi vor beneficia de tichetele de masă aferente zilelor de întrerupere a activităţii, tichete pe care le+au primit în avans.

15 noiembrie 2008

Întreruperea lucrului fusese anunţată pentru adaptarea programului de fabricaţie la evoluţia pieţei. Doar 3000..4000 de oameni, adică jumătate din efectiv, au lucrat în primul schimb, iar în schimbul al doilea prezenţa a fost chiar redusă. Oprirea lucrului fusăse anunţată încă din 24 octombrie pentru zilele 30,31 octombrie şi 13, 14 noiembrie..

Liderul Sindicatului Auto Dacia, Nicolae Pavelescu, declara: “Noi am spus că sunt trei cauze ale situaţiei de acum; criza mondială, pentru care Renault a decis să+şi reducă stocurile, iar noi să nu mai producem pe stoc, apoi reglementările mai aspre din zona de creditare, care nu ne mai lasă să vindem maşini pe credit, şi taxa auto, care permite intrarea maşinilor second+ hand pe segmentul Daciei, de 7000..10.000 euro. Nu am spus că taxa auto e singura cauză şi dacă ar fi astfel, am fi continuat producţia. Dar este una dintre cauzele pentru care nu mai avem o parte din potenţialii clienţi. Nu mă deranjează concurenţa, nu vreau să se asigure protecţie pentru Dacia. Doar am spus că am ajuns în situaţia polonezilor de acum câţiva ani. Iar maşinile mai ieftine, care nu sunt pe segmentul de preţ al Daciei, sunt poluante şi eu , ca cetăţean, nu vreau să inhalez gazele lor”

18 noiembrie 2008

Preşedintele Băsescu face o vizită surpriză la Dacia Piteşti…

Vizita președintelui Traian Băsescu la uzina de automobile Dacia Pitești a fost anunţată doar cu puţin timp înainte şi programul în ultimul moment.. Concluziona atunci :” Funcţionarea la capacitate cât mai mare a uzinei Dacia este esenţială pentru România, atât din punctul de vedere al creşterii exportului, de care avem nevoie ca de aer”- a pecizat Preşedintele Traian Băsescu.

Pentru prima dată Băsescu şi Tăriceanu au aceeaşi poziţie în privinţa industriei auto şi mai precizau că intenţioneau să adopte un act normativ pentru eliminarea temporară a taxei auto la maşinile noi.

20 noiembrie 2008

Vacanţă forţată la Dacia. Uzina de la Mioveni îşi opreşte producţia, iar angajaţii vor primi în această perioadă 85% din salariu. S-a hotărât din 19 noiembrie să nu se perceapă taxă la maşinile Euro 4. Premierul Călin Popescu Tăriceanu a discutat, în prealabil, cu preşedintele de la Palatul Cotroceni tema taxei auto pentru maşinile noi. După o discuţie de 45 de minute, urmată de o şedinţă de Guvern de 4 ore, s+a ajuns la varianta suspendării taxei auto pentru maşinile Euro 4 pe o perioadă de un an de zile. Soluţia are şanse să fie acceptată de Uniunea Europeană, pentru că nu se referă doar la maşinile noi, ci şi la second+ hand cu această normă de poluare, ceea ce contravine regulilor privind libera concurenţă.

Efecte

La Subansamble vor fi disponibilizaţi 800 de angajaţi… Fabrica de Subansamble auto are peste jumătate din producţie destinată Daciei, aşa că se va plia pe programul uzinei şi se va opri lucrul timp de două săptămâni. Peste 2000 de angajaţi vor primi 75% din salariu în perioada de şomaj. Având în vedere scăderea comenzilor la export al fabricii adică de 50%, nu mai puţin de 800 de angajaţi vor fi disponibilizaţi.

26 noiembrie 2008

Revelion pe drumuri… Conducerea Uzinei ia în calcul neprelungirea unor contracte de muncă. Purtătorul de cuvânt Silviu Sepciu preciza că la începutul lunii viitoare ( decembrie) se va decide dacă va prelungi sau nu contractele de muncă a 600 de angajaţi pe perioada determinată care expiră la 31 decembrie 2008. Uzina mai are încă 2.200 angajaţi pe perioadă determinată, iar asupra lor se va decide în momentul cînd acestea se vor apropia de sfârşit. Cei 600 de angajaţi în discuţie reprezintă 4% din totalul forţei de muncă de la Dacia…

3 decembrie 2008

Schimbare la Dacia- un nou Logan, mai economic….

Potrivit afirmaţiilor directorului RTR, Philipe Prevel urmează să apară pe piaţă în 2010, cel mai devreme, sau în 2012, cel mai tarziu. Moua generaţie Logan va păstra şi va evidenţia trăsăturile actualului model şi anume spaţiul, fiabilitatea şi raportul preţ- prestări..

13 ianuarie 2009

Protest la Mioveni al salariaţilor Dacia

După aproape o lună de şomaj tehnic salariaţii de la Uzina Dacia s-au întors la lucru şi au primit vestea că in intervalul 26 ianuarie- 8 februarie, se va intrerupe din nou producţia , ca urmare a scăderii dramatice si continue a pietelor auto.

Un comunicat al Dacia preciza că salariatii care vor rămâne la domiciliu, in somaj tehnic, vor fi remuneraţi cu 85% din salariul individual brut, conform contractului colectiv de muncă
pe 2008.

Această pauză de două săptămâni aduce îngrijorări angajaţilor .

În luna decembrie, Dacia a vândut doar 3.622 maşini pe piaţa internă, cu 55% mai puţine decât în decembrie 2007. Piaţa maşinilor noi a înregistrat o scădere dramatică începând cu luna octombrie 2008.

Directorul general al Uzinei , Francois Fourmont declara:

“Luna decembrie a adus două recorduri: scădere record a pieţei auto, cu 55% faţă de anul anterior şi record în înregistrarea vehiculelor de ocazie, care au ajuns la 54.000, aproape cât în întregul an 2006. Toate acestea au dus la o scădere a cererii de vehicule. Prin urmare, şi comenzile au scăzut, de aici decizia de a opri lucrul.

Activitatea la Uzină va fi oprită până pe 8 februarie. Se va lucra doar două săptămâni, având în vedere comenzile din sfârşitul lunii decembrie şi din prima parte a lunii ianuarie.

Nu au mai fost prelungite 900 contracte cu perioadă determinată, care expirau la sfârşitul lui decembrie, nu se prelungesc nici cele 300 care expiră în ianuarie.

Clienţii decid, atunci când fac o comandă. Producţia de comenzi o facem atunci când avem comenzi. Astăzi, nimeni nu poate să prevadă câte comenzi vor fi. Deocamdată, avem pentru două săptămâni.

Avem un termen de aprovizionare, vom vedea care va fi situaţia, ce comenzi vot fi pe 8 februarie şi vom lucra în consecinţă. Decizia se ia aici, dar nici eu şi nici Parisul nu o luăm. Doar clientul decide dacă producem maşini sau nu. Deci cumpăraţi maşini!”

În încheiere despre mitingul de protest preciza că va avea un rol important, de sensibilizare a decidenţilor economici şi politici, naţionali sau locali, asupra faptului că oamenii sunt afectaţi. La fel se întâmplă în SUA, Marea Britanie, Germania şi Spania, unde statul a luat măsuri care să protejeze producţia de automobile. Este vorba de zeci de mii de locuri de muncă.

Peste 6000 de persoane au participat la mitingul organizat de Sindicatul uzinei Dacia in fata Casei de Cultura a Sindicatelor din Mioveni.

La faţa locului au fost mobilizaţi reprezentanţi ai Jandarmeriei si ai Poliţiei.

Viceliderul de sindicat, Ion Iordache, preciza că, la miting, participă liderii sindicali şi angajaţii Dacia.

“Ne-a adus mari prejudicii, dincolo de criza financiară, intrarea în ţară a maşinilor second-hand. Suntem în competiţie cu maşini second hand care au nişte preţuri derizorii, nu e o competiţie corectă, considerăm noi”.

Liderii sindicali ai BNS si ai Sindicatului Automobile Dacia li s-au adresat protestatarilor, indemnandu-i sa fie uniţi şi să nu accepte ca “sub masca unui import de masini second hand” locurile lor de muncă să fie desfiinţate.

Ion Iordache, Vicepresedintele Sindicatului Automobile Dacia, spunea , că salariaţii de la Dacia “nu doresc pâine si circ, ci doar pâine”.

Dumitru Costin, Presedintele Blocului National Sindical (BNS), preciza că a vorbit cu ministrul Economiei Adriean Videanu despre situaţia de la Dacia, iar acesta a promis sprijin.

Dacia îşi va menţine, de asemenea, investiţiile în dezvoltarea şi diversificarea gamei de modele.

2 februarie 2009

Într-un interviu acordat în exclusivitate cotidianului local Curierul Zilei Francois Fourmont, directorul general de la Dacia, despre situaţia locurilor de muncă explica: “Oamenii nu tebuie să uite un lucru: ei nu sunt plătăţi de patron , ci de client ! De asemenea, în aprilie, Dacia ar putea concedia între 3.000.. 4.000 de oameni, prin renunţarea la un schimb, dacă piaţa nu se va relansa”

11 februarie 2009

Premierul Boc a avut o vizită-fulger la Uzină- a promis menţinerea locurilor de muncă la Dacia- Executivul va relua progrmul Rabla şi că va avea în vedere soluţia cea mai bună pentru taxa de primă înmatriculare. Declaraţiile primului ministru au fost făcute în interiorul fabricii de cutii de viteză, inaugurată anul trecut. A mai vizitat şi fabrica de montaj general, pe tot parcursul fiind însoţit de directorul Dacia, Francois Fourmont, de vicepreşedintele Constantin Stroe, dar şi de liderii de sindicat Nicolae Pavelescu şi Ion Iordache.

În declaraţia de la finalul întalnirii , Emil Boc a spus că a luat informaţiile necesare pentru rediscutarea în Guvern a taxei auto, la reluarea programului Rabla. La randul sau Francois Fourmont a precizat că se aşteaptă ca Guvernul să vină cu un nivel cat mai bun al taxei auto, dar şi că ar fi preferat ca Remat să înceapă mai devreme. În privinţa exporturilor de maşini, directorul Dacia a susţinut: ” Constat că în prezent avem un nivel important al comenzilor în Germania, însă pe celelalte pieţe nu se înregistrează o creştere a comenzilor. Pentru moment ne uităm la comenzile ce ne parvin, abia la sfarşitul lunii în curs vom decide în privinţa derulării activităţii în continuare. Sper ca prima acordată prin Remat să ducă la prelungirea activităţii”

18.02.2009

În Germania vânzările Dacia au explodat!

Pur şi simplu, de când Berlinul a introdus prima de casare in valoare de 2.500 euro, vanzarile de autoturisme Dacia in Germania au explodat preciza saptămâna trecută Financial Times Deutschland.

Tocmai in acestă tara europeana in care inainte de criza era cel mai greu sa vinzi masini ieftine ale unor producatori putin renumiti, marca romaneasca Dacia, detinuta de grupul francez Renault, cunoaste, de la introducerea primei de casare, o explozie cu totul neasteptata a vanzarilor .

Explicaţia dată de Renault : in cazul unei masini care costa doar 7.500 euro, prima de 2.500 este mult mai atractiva decat in cazul unui Mercedes.
Vicepreşedintele Renault, Patrick Pelata, a declarat : ‘Prima de casare a dus la o evolutie neasteptata in Germania. Comenzile au crescut de sase ori’

Ironia situatiei actuale, în timp ce cancelarul Germaniei Angela Merkel si presedintele Frantei Nicolas Sarkozy denunta reciproc protectionismul pachetului in valoare de miliarde de euro de ajutorare a industriei auto franceze, sefii concernului Renault sunt principalii beneficiari ai banilor dati si de Sarkozy, si de Merkel.

Din modelul compact Sandero se vand in prezent in Germania circa 1.000 de masini pe saptamana, în compraţie cu 80 de bucati pe saptamana.. cât vindeau înainte.

Se pare că importatorii germani prefera acele modele care, din cauza crizei, nu-si mai gasesc cumparatori in Romania si Rusia , Renault nu are decât de câştigat şi fără să facă reduceri.

O gură de oxigen – Duster, primul crossover

Conceptul pe care Dacia l-a prezentat la Salonul Auto de la Geneva se numeşte Duster şi este un model de tip crossover. Privit din partea şoferului, Duster este un coupe sportiv. Văzut din partea pasagerului, Duster este un MPV ( Multi Purpose Vehicle), avand două uşi cu deschidere în sensuri contrare. Conceptul are 1,49 metri înălţime, 4,25 metri lungime şi 1,64 metri lăţime. Ampatamentul măsoară 2,8 metri, maşina fiind un crossover robust şi sportiv. Interiorul Duster degajă o senzaţie agreabilă, datorită combinaţiei a două culori dominante, ciocolatiu şi albastru. Structura integral vitrală a pavilionului permite luminii să pătrundă în habitaclu. Scaunele faţă au un profil foarte subţire, iar forma lor oferă ocupanţilor confort şi o susţinere optimă. Scaunul şoferului este susţinut de o structură care se prelungeşte pană la consola centrală….

sursa: curier.ro

Ascendenta aparenta a autocratiilor capitaliste

martie 8th, 2009

In urma prabusirii Uniunii Sovietice, multi au crezut ca intreaga omenire va adopta cu entuziasm democratia liberala si capitalismul bazat pe proprietatea privata ca fiind singurul model social capabil sa modernizeze societatea, sa asigure prosperitate si sa evite confruntari violente intre state. Criza economico-financiara din 2008-2009 a provocat o neincredere grava in capacitatea democratiilor capitaliste de a asigura functionalitatea institutiilor financiare, progresul economic si bunastarea cetatenilor.

In ultimii 20 de ani, unele state cu regimuri autocrate, in frunte cu Rusia si China, au contestat superioritatea societatii liberal-democrate si s-au solidarizat cu alte autocratii impotriva democratiilor occidentale. Aceasta ascendenta aparenta a autocratiilor capitaliste contemporane a provocat tensiuni in relatiile internationale, a precipitat o concurenta acerba intre tabere rivale si a dus la situatii conflictuale care creaza instabilitate si pericliteaza aspiratiile de cooperare globala.

In secolul trecut, regimurile tiranice din Germania, Japonia, Uniunea Sovietica si China au esuat lamentabil. Autocratiile actuale pretind ca, fiind perfect compatibile cu capitalismul generator de bunastare economica, ofera un nou model social autoritarist care, rivalizand cu democratia liberala, asigura modernizarea mai eficienta a societatii.

In Rusia, autoritatile conduse de Vladimir Putin au ingradit drepturile individuale, au subordonat justitia, au emasculat opozitia si au acaparat controlul asupra mijloacelor de informare in masa. In aceeasi perioada, ambitiile expansioniste si politica externa adversariala a Kremlinului au agravat divergentele dintre Rusia si democratiile euro-atlantice. In disonanta cu NATO si UE, Moscova insista sa-si restabileasca dominanta asupra statelor din vecinatate care au facut parte din fosta Uniune Sovietica si din Pactul de la Varsovia, sa evite cu orice pret aderarea unor tari din CSI precum Georgia si Ucraina la structurile euro-atlantice si sa nu permita constructia unui gazoduct care sa conecteze bazinul Marii Caspice cu piata occidentala fara sa treaca prin Rusia deoarece o asemenea conducta de gaze ar diminua monopolul energetic si influenta politica a Moscovei in relatiile cu Europa.

Partidul Comunist din China, demonstrand ca este capabil sa stimuleze cresterea economica, si-a prezervat monopolul puterii politice si a rezistat cu succes presiunilor domestice de liberalizare prin represiune, prin cenzurarea informatiilor si prin exagerarea consecintelor „nefaste” ale unei „instabilitati politice”.

Desi dependenta de acces la pietele occidentale, China are divergente politice majore cu Statele Unite din cauza Taiwanului, a respectarii drepturilor omului in China si a concurentei pentru importul de resurse naturale si energie.

Rusia si China, impreuna cu alte state nedemocrate din Asia, au format asociatii ostile fata de puterile occidentale precum Organizatia de Cooperare de la Shanghai. Incurajate si sprijinite de Rusia si China, regimurile autocrate din tari precum Sudan, Venezuela si Iran creaza instabilitate in regiunile respective si agreseaza propagandistic „imperialismul american”. La ONU, obstructionismul Moscovei si Beijingului au paralizat functionalitatea Consiliului de Securitate ca in timpul Razbouilui Rece.

RUSIA SI VECINII

Atitudinea anti-liberala si anti-occidentla a Rusiei, ca si solidaritatea cu alte regimuri autoritariste, sunt evidente in politica Moscovei in cadrul Comunitatii Statelor Independente (CSI). In relatiile cu tarile din CSI, Kremlinul s-a solidarizat consistent cu liderii autocrati si a ostracizat pe cei care au promovat politici liberalizante.

Boris Eltan si Vladimir Putin nu au incurajat niciodata reforme democratice in fostele republici sovietice din CSI. Avand preferinte autoritariste proprii, Putin a preferat sa conlucreze cu lideri despotici din tarile vecine care, ideologic, nu se simt apropiati de democratiile occidentale. Revolutiile populare din Georgia in 2003, Ucraina in 2004 si Kazahstan in 2005 au inlaturat electoral tirani pro-rusi de la conducerea tarilor respective, au deraiat ambitiile reintegrationiste ale elitei politice de la Moscova si l-au infuriat pe Putin, presedintele rus in perioada respectiva.

Inainte de revolutia portocalie din Ucraina, Putin planuise sa creeze o comunitate-nucleu care sa includa Rusia, Belarus, Ucraina si Kazahstan in cadrul careia sa se accelereze convergenta economica, politica si de securitate. Cei de la Kremlin au blamat puterile occidentale pentru „esecul” ucrainean, au asaltat propagandistic noua conducere de la Kiev si au acuzat organizatiile pro-democrate autohtone ca ar fi „grupari subversive”, „spioni” si „agentii unor forte externe sinistre”.

Putin a facut eforturi majore ca sa intimideze, sa submineze si sa preseze economic statele din CSI care au virat spre democratie, care au permis dialog politic sau care au preferat o anumita transparenta in procesul de guvernare. In paralel, el a oferit laude, aranjamente economice avantajoase si subventii celor care au suprimat aspiratiile de liberalizare ale propriilor cetateni. In 2005, cand massmedia internationala critica masacrarea demonstrantilor pasnici de la Andijan de catre autoritatile uzbece, Putin l-a primit cu bratele deschise pe presedintele-dictator uzbec Islam Karimov si l-a felicitat ca a reusit sa „controleze situatia” si sa „elimine agitatorii incitati de agenti straini”. Karimov, impins puternic de Putin, a ordonat expulzarea militarilor americani din Uzbekistan si a reprezentantilor organizatiilor neguvernamentale care primeau asistenta din strainatate.

In ultima campanie electorala din Belarus, ca de obicei, presedintele Alexandr Lukasenko a reprimat cu brutalitate demonstrantii opozitiei si s-a proclamat invingator absolut. Putin s-a grabit sa-l elogieze pe tiranul de la Minsk ca a demonstrat decisiv cum trebuie sa actioneze liderii (necontestati) ca sa mentina „stabilitate”.

In cadrul CSI, Putin i-a incurajat pe liderii autocrati din Kazahstan, Turkmenistan, Tadjikistan si Azerbaidjan sa interzica activitatea organizatiilor neguvernamentale, sa suprime gruparile pro-democrate autohtone si sa recompenseze generos jurnalisti ca sa publice articole favorabile despre liderii respectivi si programele lor.

ROLUL CLASEI MIJLOCII IN CHINA

Cresterea economica din China a creat o clasa mijlocie care a ajuns aproape de 800 de milioane de cetateni. Aceasta categorie de „mici burghezi” a devenit o forta sociala redutabila, a influentat componenta Partidului Comunist si, „infiltrand” partidul, i-a domolit partial comportamentul represiv. Intr-adevar, sondajele de opinie internationale au aratat ca marea majoritate a celor care apartin clasei mijlocii prefera un sistem democratic concurential, respectarea libertatii individuale si independenta pentru massmedia.

In decembrie 2008, 300 de cetateni proeminenti din China, riscand represalii drastice, au semnat o proclamatie publica, denumita Carta 08, in care au solicitat abolirea dictaturii politice a Partidului Comunist, elaborarea unei noi constitutii, alegeri libere, separarea puterii in stat, o justitie independenta si respectarea drepturilor individuale. Intensificarea presiunii clasei mijlocii si a noilor centre de putere economica in favoarea reformarii democrate a sistemului politic ar putea, in viitor, duce la liberalizarea societatii chineze. Incercand sa-si mentina monopolul politic, comunistii chinezi au incurajat cooptarea in partid a „profesionistilor capabili”, se identifica puternic cu „interesele nationale” si exagereaza pericolele liberalizarii care, ar duce la „instabilitate politica”, ar deteriora progresul economic si ar putea submina integritatea teritoriala a Chinei permitand activitatea neigradita a agentilor straini rau-voitori.

AUTOCRATIE VERSUS LIBERALISM

Progresul economic spectaculos din China autocrata si centralizarea puterii politice intr-un partid unic in Rusia au sugerat ca autoritarismul, fiind compatibil cu sistemul economic capitalist, reprezinta o alternativa viabila pentru dezvoltare economica si modernizarea societatii. Ascendenta aparenta a autoritarismului capitalist a creat dezbateri aprinse in occident in legatura cu validitatea si durabilitatea regimurilor autocrate, cu evolutia viitoare a rivalitatii dintre autocratie si liberalism si cu obligatia statelor democrate de a-si reevalua politica externa, aranjamentele de securitate si initiativele necesare ca sa asigure ordinea mondiala.

In cazul in care liderii autocrati din China si Rusia isi consolideaza monopolul politic si continua sa se solidarize cu liderii autocrati din alte tari, incompatibilitatea politica si rivalitatea cu democratiile occidentale vor duce progresiv la realtii conflictuale si vor preveni evolutia societatii umane spre o pace liberala durabila.

Majoritatea observatorilor politici preconizeaza ca progresul economic din China si Rusia va duce in cele din urma la liberalizare politica. Ei afirma ca exista contradictii ireconciliabile intre monopolul politic si economia capitalista. Cu cat nivelul de trai se va imbunatati si cu cat populatia va deveni mai educata, cu atat mai intense vor fi presiunile din partea clasei mijlocii de a participa la activitatea politica si de a trage la raspundere guvernantii.

Economia capitalista, bazata pe respectarea propreitatii particulare, are nevoie de functionalitatea neingradita a justitiei pentru respectarea contractelor, a regulamentelor si a legilor care afecteaza activitatea economica. In cele din urma, sistemul judiciar, devenit independent, va fi capabil sa stavileasca puterea statului si sa asigure dreptul publicului de a participa la selectionarea liderilor politici.

In regimurile autocrate, oligarhia guvernanta abuzeaza de autoritatea statului si, controland justitia, isi permite sa se implice in activitati flagrante de coruptie. Aceasta viciaza functionalitatea guvernarii si delegitimizeaza guvernantii. Cu toate eforturile periodice de a limita abuzurile de putere ale oficialilor si de a rectifica practicile lor pradatoare, coruptia nu poate fi controlata fara un sistem judiciar puternic si independent.

Societatea moderna nu poate functiona satisfacator fara specialisti, fara relatii socioeconomice complexe si fara circulatia libera a informatiilor. Aceasta functionare nu este compatibila cu monopolul politic si cu incorsetarea populatiei.

Autoritatile din Rusia si China nu au reusit sa creeze un echilibru stabil intre autocratie si capitalism in asa fel incat sa ofere un model universal de evolutie spre modernitate. Opacitatea deciziilor guvernamentale, coruptia rampanta si lipsa de responsabilitate a oficialilor va continua sa delegitimizeze elitele conducatoare, sa agraveze inegalitatea economica si sa tensioneze relatiile dintre guvernanti si populatiile respective.

Din nefericire, nimeni nu poate prezice daca si cand tranzitia de la autoritarism la democratie liberala va avea loc, cand liderii autoritari vor accepta sa fie inlocuiti electoral si care vor fi evenimentele decisive in aceasta evolutie. Ceeace obliga democraatiile occidentale sa-si coordoneze activitatea poltica, economica si de securitate ca sa faca fata provocarilor, revizionosmului si atitudinii ostile a puterilor autocrate asecendente si sa incurajeze la unison evolutia lor spre liberalism.

Washington 15 februarie 1009

Acoperişul Gării de Nord

martie 8th, 2009

Nu suntem în stare într-un deceniu să punem pe Gara de Nord un acoperiş prin care să nu mai plouă, lucrare de maximum jumătate de an.

Acum vreo şase luni, în plină campanie electorală, m-am nimerit la o dezbatere publică despre infrastructură, având ca invitaţi pe candidaţii principalelor partide pentru ministeriatul Transporturilor: fostul, actualul şi încă vreo patru-cinci aspiranţi. Discuţia fugea permanent spre subiectul autostrăzi, fetişul din ultima vreme al jurnalistului român, specializat de nevoie în numărarea de fracţiuni de kilometru finalizat. Cum spunea odată cineva, autostrăzile sunt precum megafauna pentru campaniile ecologiste: mari, vizibile, charismatice, numai bune să stârnească emoţii publice intense.

Din păcate, strategia de investiţii în transporturi nu trebuie să se reducă la construirea de autostrăzi, nici măcar într-o ţară aşa de lipsită de ele ca România, ci să echilibreze judicios această prioritate cu investiţia în drumuri secundare, în centuri în jurul oraşelor, în căi ferate etc. Ca să nu mai vorbim de cheltuiala de întreţinere a reţelelor de transport deja existente, un capitol veşnic neglijat şi subfinanţat la noi. Numai că e greu să te pui contra curentului opiniei publice, iar politicienii sunt oricum ultimii oameni care ar face- o. Toată discuţia a luat deci turnura previzibilă a unei licitaţii cu kilometri de autostradă. A desena trasee cu carioca pe hartă e uşor, însă ceea ce lipseşte în România este capacitatea de a transpune proiecte – orice proiecte – în practică. E bine să fim mai rezervaţi cu promisiunile grandioase când ne împotmolim mereu la lucruri mici.

De exemplu, cum în ziua aceea plouase binişor, le-am reamintit celor prezenţi că de ani buni în Gara de Nord a Bucureştiului se tot cârpeşte acoperişul incintei principale, fără niciun rezultat notabil. Apa intră parcă şi mai abitir, prin porţiunile tocmai reparate, prelingându-se pe stâlpi, chioşcuri, călători şi formând bălţi pe gresia spartă şi denivelată. E curios cum de zece ani, de când se tot lucrează, nu se reuşeşte finalizarea acestui banal acoperiş gen hangar, situat la 12-15 metri de sol, care nu pune probleme deosebite: duzini întregi de malluri sau hale industriale similare sunt ridicate anual în România de investitori privaţi.

SNCFR şi gările sunt în subordinea Ministerului Transporturilor, deci mi-am permis să-i întreb pe candidaţii prezenţi în cât timp de la preluarea mandatului ar putea promite că gara principală a Capitalei va avea un acoperiş cât de cât impermeabil. Poate vi se pare un fleac, dar exact genul acesta de nereuşite mărunte dau măsura incapacităţii administrative la noi: o strategie bună are şi măsuri provizorii, pe termen scurt, care să facă situaţia suportabilă până când noile reţele grandioase de transport vor fi gata. Altminteri, retorica avântată a marilor proiecte poate fi doar un refugiu pentru cei incompetenţi sau delăsători, care n-au nici cea mai mică idee cum se poate îmbunătăţi situaţia aici şi acum.

Cum era de aşteptat, întrebarea mea a produs la o avalanşă de promisiuni pe alăturea cu drumul: unul a zis că nu mai e nevoie să reparăm acoperişul, deoarece are el un plan meseriaş care va face din Gara de Nord o uriaşă construcţie a viitorului, în formă de farfurie zburătoare, concurând cu noua gară centrală din Berlin; altul a replicat, aş, nici vorbă, o mutăm la Basarab şi o transformăm în mall comercial şi nod intermodal de transport, după cele mai avansate scheme occidentale. Însă nimeni n-a putut da un termen pentru repararea nenorocitului de acoperiş.

Jumătate de an mai târziu, la prima ploicică a acestei primăveri timpurii, Gara de Nord s-a udat din nou, ca piaţa San Marco sub acqua alta. Aceleaşi materiale de construcţie stau depozitate prin colţuri, aceleaşi echipe de meşteri Manole se învârt pe schelele plimbate de colo-colo, sub folii de plastic. Îngrijitoarele de la WC, în halate decolorate, sunt scoase de administraţie să împingă cu teurile apa de pe peroane, printre provinciali cu sacoşe de rafie şi cei câţiva străini uluiţi, cu rucsace. Ei au crezut în mod eronat că sunt în Europa, unde trenul e un mijloc de transport rapid şi modern, semn al civilizaţiei, şi au comis greşeala să renunţe la maşină.

Ei bine, uite că nu e. Ce să te mai miri că proiectul cel mai mare finanţat de UE în România (300 de milioane de euro pentru calea ferată Bucureşti- Constanţa, proiect aprobat în 2001 şi cu termen de încheiere iunie 2010) este abia pe la început cu lucrările; sau că trenul pierde constant călători în favoarea transportului rutier, deşi strategia UE prevede exact invers – când noi nu suntem în stare într-un deceniu să punem pe Gara de Nord un acoperiş prin care să nu mai plouă, lucrare de maximum jumătate de an şi câteva sute de mii de euro. În schimb, bovarizăm cu ochii la stele, visând autostrăzi, viaducte şi TGV-uri.

Prea mulţi paşi cu stângul!

martie 8th, 2009

Mai greu e de înţeles şirul de gafe gratuite comise de partidul dlui Boc, cele mai multe din categoria celor „de personal“.

Pentru că a desemnat doi premieri în mai puţin de o săptămână, de bună seamă că PDL poate da vina pe angoasele dlui Stolojan, recidivist în „răzgândeală“. Că au fost doi miniştri de Interne meteorici până a fost nimerit al treilea, iarăşi vinovăţia poate fi pasată PSD, chiar dacă nominalizările au fost acceptate de dl Boc şi consacrate de preşedinte. Până şi în cazul bugetului, depăşit în prevederi încă din prima lună, vinovăţia poate fi măcar împărţită cu PSD, fanul „măsurilor sociale“, chiar dacă proiectul aparţine dlui Pogea şi s-a bucurat de binecuvântarea întregului Guvern.

Cam multe sincope pentru un început de mandat, dar să le punem pe seama începutului! Până la urmă sunt probleme dificile, greu de rezolvat în cazul unei alianţe formate din parteneri de ponderi egale, dar cel puţin principial aflaţi pe poziţii doctrinare nu diferite, ci de-a dreptul opuse. Mai greu e de înţeles şirul de gafe gratuite comise de partidul dlui Boc, cele mai multe din categoria celor „de personal“. Şi nici măcar nu-mi dau seama în ce măsură acestea sunt efectul lipsei de abilitate, al jocurilor de orgolii ori al aroganţei. Dacă e vorba despre ultimul motiv, le-aş aminti respectuos liderilor PDL că un politician purtând, printre altele, porecla Arogantul şi-a rupt gâtul politic şi din pricina acestei „calităţi“, iar acum, din cauza altora la fel de strălucite, e pe cale să şi-l rupă şi pe cel juridic! Dar să-l lăsăm pe dl Năstase cu pietrele sale şi să revenim la PDL şi la problemele sale de personal.

N-o să reiau discuţia privind competenţa unora dintre membrii Cabinetului – dl Pogea tocmai ce şi-a dat măsura cu ocazia bugetului, dl Videanu măcar stă ascuns, nu şi dna Udrea, din păcate! -, pentru că mai îngrijorătoare, fiind mai spectaculoasă cantitativ, mi se pare situaţia la niveluri mai mici, de la secretari de stat la funcţionari guvernamentali şi de la candidaturile la europarlamentare la posturile din deconcentratele din teritoriu. Nu ştiu cum stau lucrurile în alte judeţe, deşi unele ecouri ajung în presă, dar la Iaşi se aud nişte nume că-ţi vine să te întrebi de ce s-o mai fi schimbat pu­terea. Pe de altă parte, să desemnezi pe post de secretar de stat pe cineva căutat de DNA, printre altele, pentru sechestrare de persoane nu mi se pare de bun augur. Că respectivul a fost retras e OK, doar că imaginea a fost deja afectată.

Cum afectată va fi şi de nepoata dlui Boc, adusă din Primăria Cluj în structurile guvernamentale, dar şi de nominalizarea anunţată a drei Elena Băsescu pe un loc eligibil pentru alegerile europene. Că nepoata e de-a nu ştiu câta spiţă, că e competentă etc., că n-a angajat-o direct dl Boc nu e important, important este că dl Boc a dat ocazia să fie acuzat de nepotism în sensul cel propriu al cuvântului. În cazul fiicei preşedintelui, nici măcar nu se mai pune problema competenţei – „succesurile“ şi „european click“ ne-au lămurit pe toţi în privinţa calităţilor dumisale. Faptul că e aleasa organizaţiei de tineret nu spune nimic în plus despre acestea, dar spune multe despre viitorul clasei noastre politice! Scuza că şi alte partide fac la fel nu ţine. Nimeni n-a pozat mai abitir ca partid altfel decât PDL. Iar dacă această imagine se duce, se duce şi scorul pe tobogan!

Articolul a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

Istoria ca meditație transcendentală

martie 8th, 2009

Ar putea fi descrisa istoria ca Meditatie Transcendentala?

Aparent da deoarece constiinta transcendentala este sursa istoriei. Istoria omenirii este istoria celor care au avut acces la constiinta transcendentala. Marile directii ale istoriei au pornit de la nivelul cel mai profund al constiintei

Stiinta ne spune astazi ca sursa tuturor evenimentelor cuantice este cîmpul unificat al legii naturale. Acest nivel profund al naturii, cîmpul etern al constiintei transcendentale, fiind si cel mai profund nivel al constiintei umane este sursa tuturor evenimentelor microscopice si macroscopice.

De la acest nivel se nasc particulele elementare de la acest nivel se nasc universurile si tot la acest nivel revin dupa miimi de secunda sau milione de ani. Acest nivel este o referinta absoluta a istoriei.

S-a spus ca istoria lumii a fost scrisa de patru oameni si acestia sunt marii creatori de sisteme spirituale. Aceasta afirmatie demonstreaza forta actiunilor proiectate de la nivelul constiintei transcendentale.

Odata cu Tehnologia Maharishi a cîmpului unificat, care este o tehnologie a constiintei în care autoreferentialitatea cîmpului unificat este experimentata ca cea mai simpla stare a constiintei umane, constiinta transcendentala, aceste simple observatii empirice au devenit modele riguroase verificate de peste 500 de studii care utilizeaza un aparat matematic ce exclud eroarea sau întîmplarea. Aceste studii au aratat ca de fiecare data cînd numarul celor care practica dinamica de grup a constiintei a fost într-o zona anume de peste 1% din populatia zonei respective, a existat în acea zona o crestere a pozitivitatii în tendintele economice, politice si sociale. Atunci cînd numarul a scazut negativitatea si turbulenta a erupt la nivel national si international.

Daca profesorul Paul Constantinescu vorbeste de un cod ontic al universului care este scris în spectre Fourier noi am putea spune, întarind, ca misteriosul cod secret al istoriei este cel al numarului celor care genereaza coerenta în constiinta nationala si internationala, cel al numarului de grupuri de dinamica constiintei si al fluctuatiilor în activitatea lor.

Sa fie doar o coincidenta faptul ca nonconformismul, miscarile student power, power flower, miscarile de lupta.pentru pace au început în acelasi timp cu primele cursuri de initiere în America si aproximativ în acelasi loc?…

Sa fie caderea zidului Berlinului si apoi a Cortinei de Fier efectul înfiintarii unor grupuri mari de dinamica constiintei. Ar putea fi miracolul Africii de sud, acea incredibila “revolutie la urne” doar istoria introducerii pe scara larga a grupurilor de dinamica constiintei în Mozambic si în alte tari africane.

“Miracolul indian”, revigorarea începînd cu 1990 a economiei acestei tari, al carui nume era asociat cu saracia, sa fie oare legata de istoria unui grup de dinamica constiintei de 7000 (grup de impact planetar).

În Romania de dupa 1981 toata lumea asocia acest an cu începutul declinului. Anii 80 erau referinta pentru un fel de illo tempore sau paradisul memoriei de scurta durata.

Sa fi fost acea mica perioada fericita, în care o elita a intelectualilor acestei tari au oferit tarii o mostra din gustul utopiei cuplînd constiinta nationala la acea sursa de ordine care este cîmpul unificat de inteligenta pura.? Declinul si infernul instaurat încet dar sigur dupa 1981 sa fi fost oare numai istoria unei tari decuplate de la sursa de ordine a cîmpului de inteligenta pura, ?

Chiar si trecerea de la regimul democratic a fost în unele tari o tranzitie de catifea. Sa fie acest lucru legat de faptul ca în acele tari exista o minima coerenta chiar daca aceasta era realizata de grupuri mici ? Au contribuit ele la o faza de tranzitie fara probleme pentru sistem?

Modul în care expertii în TM raspund la aceste întrebari în numeroasele studii publicate este poate dezarmant pentru omul obisnuit dar incitant pentru omul de stiinta. O expresie cum ar fi “puternic semnificativ din punct de vedere statistic P=0.0001 ” nu supraliciteaza la nivel de limbaj. Dar analizînd semnificatia acestor cifre statistice constatam ca posibilitatea ca aceste coincidente sa fie o întîmplare este de 1 la 100000.

Istoria tarii va fi oricînd legata de constiinta sa. Pentru a-l parafraza pe M Eliade cu parabola Regelui Pescar putem spune ca o tara este în paragina pentru ca prea putini oameni se mai îndreapta spre locul aceala tainic din centrul fiintei lor care este izvorul care însufleteste arborele cosmic. Tara este în paragina pentru ca nimeni nu se mai îndreapta spre acei oameni care detin tehnologia ce poate restitui fiecaruia potentialul sau creator infinit. Pentru Mihai Draganescu, fostul presedinte al Academiei Romîne, nerecunoasterea fenomenologicului, care este ceva asemanator constiintei transcendentale, ar putea afecta chiar succesul universului nostru în cosmos.

Daca acest model este viabil înseamna ca oricînd un om simplu poate contribui mai mult la istoria fericita a tarii sale decît un presedinte sau un guvern care nu practica o tehnologie de integrare a vietii si oricînd oamenii prosperi ai acestei tari pot scrie cea mai frumoasa istorie fericita a acestei tari creînd un grup de dinamica constiintei. Daca acest grup va fi un grup de 7000, ne spun practicantii MT, aceia care il vor crea vor fi fericiti de a scrie nu numai istoria fericita a tarii ci si un capitol din istoria fericita a lumii. Pentru ei cei care doresc sa-ti aseze viata la temelia propasirii si prosperitatii Romaniei moderne pot acum sa o faca mai eficient ca oricînd contribuind la istoria fericita a tarii contribuind cu prosperitatea lor la prosperitatea natiunii.

Putem finanta o uzina sau 10, spun ei, dar concluzia la care ajung tot mai multi cercetatori ai domeniului si firme cu reputatie internationala este ca fara acel ceva care îi uneste pe oameni într-un spirit de echipa, fara elenul sufletului, fara creativitate si entuziasm aceste realizari vor fi asemeni plantarii unor copaci vigurosi într-o zona în care nu aveti posibilitatea de a îi uda.

A crea un grup de dinamica constiintei înseamna a crea mediul în care sute de asemenea intreprinderi vor aparea spontan, natural, de la sine. O afacere buna nu consta atît în utilaje cît în echipa ei, Oameni entuziasti, creativi, energici, intreprinzatori, vor atrage întotdeauna circumstantele necesare.

“Un gradinar talentat uda radacina plantei. Fiti gradinarul care creînd un grup de 7000 uda copacul natiunii si al lumii de mîine.” par a ne spune ei. Promotorii acestor programe au trimis permanent invitatii de participare la sponsorizarea acestor programe dar ei au facut-o cu constiinta ca ne invita sa udam radacina însasi a intreprinderii noastre.

Ei sustin ca pot oferi dovezi temeinice care sa fie o garantie ca o atare investitie va schimba istoria comunitatii noastre. Peste 40 de studii stiintifice pot fi consultate în rezumat sau în detaliu si prin extensie toate cele 500 de studii stiintifice pot fi puse la dispozitia celor interesati.

–––––––––––––––––––––––––––

“Influenta grupurilor de dinamica constiintei asupra stocurilor pietei si a evenimentelor si tendintelor nationale si internationale”
Studiul a aratat ca în 1982-1983 de fiecare data cînd numarul celor care practica dinamica de grup a constiintei la MIU îm Fairfield, Iowa, a fost de 1600 sau mai mult, a existat o crestere a pozitivitatii în tendintele economice, politice si sociale. Atunci cînd numarul celor de la MIU a scazut negativitatea si turbulenta a erupt la nivel national si international.

În timpul perioadelor de sapte zile care au urmat nivelelor de participare la maxima în grupul de dinamica a constiintei la MIU, media zilnica a cresterii stocului pietei a fost de 47 de ori mai mare decît în restul anului: 6,6 puncte / zi fata de 0,14 puncte/zi. Acest rezultat a fost puternic semnificativ din punct de vedere statistic: p=.0004.

Numere mari la MIU au creat coerenta în constiinta nationala si internationala.

A) Sfîrsitul lunii martie si aprilie 1982
Inflatia lunara cea mai micadin ultimii 4 ani
Alegeri pasnice în El Salvador
B) August 1982
Încetarea luptelor în Liban
C) Octombrie si începutul lui noiembrie 1982
Venitul personal în US creste cu 0,7%
India si Pakistan au primele convorbiri prietenoase din ultimii 10 ani
China si URSS încearca sa restabileasca legaturile
D) Decembrie 1982
În timpul lui Decembrie 1982 2000 de oameni participînd la grupul de dinamica constiintei din Italia au compensat scaderea nivelului la MIU si au mentinut coerenta în constiinta colectiva.
Ridicarea legii martiale în Polonia.
URSS si SUA propun reducerea arsenalelor nucleare.
E) Aprilie 1983
Productia industriala a SUA creste cu 2,1%, cea mai mare crestere din ultimii opt ani. Venitul individual creste cu 0,8 %
Încrederea cumparatorilor americani este cea mai mare înregistrata vreodata.
Numere mici la MIU insuficiente pentru a mentine coerenta în constiinta nationala si internationala.
F) Iunie si iulie 1982
Lupte în Falkland
Invazie în Liban, bombardamente în Beirut
Escaladarea razboiului Iran Irak
G) Septembrie 1982
Noi lupte în Liban, masacru în Beirut
Revolte de masa în Polonia
H) A doua parte a lui noiembrie 1982
Violente civile în Washington DC
I) Mijlocul lui aprilie 1983
Bombardarea Ambasadei SUA în Beirut
J) Prima parte a lui mai 1983
Tornade în Vestul mijlociu si Estul SUA
Revolte în Warsovia, Polonia.

Îmbunatatirea calitatii vietii în 1982 si în primul trimestru al lui 1983 în ansamblul US reflecta puternica influenta a grupurilor de crearea coerentei de la MIU si Colegiul MIU al legii naturale.

– Stocul pietei, Balanta de venituri si plati si valoarea dolarului fata de monedele straine (Lira engleza, Francul elevetian, Marca germana si Yenul Japonez) toate au crescut pe masurace numarul în programul de super-radianta la MIU a crescut. Oamenii de stiinta de la MIU au descoperit ca aceasta corelatie pozitiva între cresterea numarului în programul de super-radianta si cresterea acestor indicatori ai fortei economice a SUA este puternic semnificativa din punct de vedere statistic.
– Indicatorii economici principali au crescut sapte luni la rînd, septembrie 1982-martie 1983
– Produsul National Brut a crescut cu 5,8 procente si indicele stocurilor care are la baza peste 3000 de companii a crescut cu 16,5 % pentru primul trimestru al lui 1983
– Productivitatea la nivel national în sectorul ne-agricol a crescut cu 4,4 % în primul trimestru al lui 1983, cea mai mare crestere în ultimii doi ani.
Preturile de vînzare au scazut pentru primul trimestru al lui 1983 – cel mai mare declin trimestrial din 1952.
– Preturile consumatorului cresc numai cu 0,1 % în martie, cea mai mica crestere lunara în 18 ani, facînd economia aproape lipsita de inflatie timp de cinci luni.

Somajul scade cu 0,6 % în primul trimestru din 1983.
– Criminalitatea scade cu 4 procente în 1982

Accidentele de circulatie scad cu 10,7 procente în 1982; rata de accidente pe pasager-mila cea mai scazuta din istoria natiunii.

Rata de mortalitate infantila scade cu 4% în 1982 la cea mai joasa rata înregistrata vreodata.
– Rata divorturilor scade cu patru procente în 1982, prima scadere în 20 de ani

Testele scolare de Aptitudini verbale si matematice cresc în 1982 pentru prima oara dupa 14 ani.

Sorinel Bălan practică Meditaţia Transcendentală din anul 1980

Festin cu zâne și ospăț păgân – in memoriam Radu Anton Roman

martie 8th, 2009

Fascinatia artei culinare nu izvoraste doar in bucatariile aglomerate de tehnologia digitala, de cuptoarele cu microunde ,de alte gaselnite hi-tech. A gati nu inseamna a distruge ingredientele prin elaborare exagerata.
O reintoarcere catre bucataria primara in care gusturile individuale ale consituentilor retetei nu se schimba cu mult, sunt acelea ce persista prin disocierea lor gustativa si unesc spiritul nostru gourmand si gourmet cu natura, cu intreaga fiintare cosmica.

Nu traim sa mancam, dar traim sa ne bucuram de savoarea diversificata oferita de catre gradina adevarata si trudita cu patima de catre adevaratii tarani din mosi stramosi.

Germinatia semintelor , incoltirea ca apoi cresterea plantelor si stropitul lor cu toate celelalte indeletniciri de grija si protectie pana la implinirea soarelui cu apa, a pamantului cu aerul curat se defineau in plin rod ca victorie varatica si trofee pe masa de lemn din casa bunicilor.

Stralucitul gazetar, cronicar de teatru, realizator tv, si mai presus de toate un eminent cunoscator al artei gastronomice Radu Anton Roman ne–a parasit in urma cu cativa ani lasandu-ne o un ghid de bucatarie, documentat, si personalizat, numit Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti, (Editura Paideia, 1998), un real testament si referinta pentru generatiile urmatoare. Regretatul autor scrie retetele folosindu-se de si experienta unui cunoscator al gastronomiei franceze, el insusi fiind un vorbitor impecabil al acestei limbi si prieten cu exploratorul J.Y. Cousteau.

Retetele sale ne imbie la calatorire in timp prin tinutul Fagarasului, al Romaniei taranului ca locuitor majoritar si liber.

Radu Anton Roman, cu un simt rafinat al umorului, in ipostaza unui Rabelais prietenos, al unei gazde minunate ar trebui sa ramana un simbol de referinta in restaurarea turismului romanesc despre care mai mult se vorbeste…
Un han, o casa memoriala, un muzeu urmand idei, retete din documentarele tv numite Bucataria lui Radu (2001-2005) s-ar inscrie in bunul circuit de turism european. Sa nu uitam ca o alta carte Savoureuse Roumanie (Les Editions Noir sur Blanc,2004) a adus un inegalabil succes de prezentare a bucatariei romanesti in Franta .
Cele mai adecvate cuvinte zugravind portretul lui Radu Anton Roman, sunt propriile-i marturisiri dintr-un interviu acordat revistei Formula As (2004, Numar 623):
“Stangaci si umil, as cauta ambrozie si nectar pentru a le amesteca in licorile pregatite cu sarg si osardie pentru feericele fapturi, doar-doar le-as imbuna si le-as face sa-mi indeplineasca dorinta mea secreta: sa fiu din nou tanar. Le-as da serbet de flori de tei argintiu (care se va umple de floare, chiar in preajma Sanzienelor, pentru ca a plouat mult anul acesta), petale de trandafiri si caise coapte imbaiate in vin sec, siropuri si licori din muguri de brad si fructele padurii, salata de ierburi si flori. Aceasta din urma am sa vi-o descriu cu de-amanuntul, daca vreti. Exista aceasta bucurie a mea, ca in fiecare inceput de vara, sa reinventez si sa redescopar aceasta salata, nu atat de prospaturi, cat de prospetimi, in care amestec frunzele de papadie, de podbal, de leurda, de untisor si ce se mai gaseste pe la poala casei si pe la marginea padurii, buruieni pe care le calcam in nestire, altfel, si le ignoram, cenusarese persecutate ale gradinii. Peste acestea, florile de papadie, paralute, banutei, sunt foarte gustoase in aceasta salata a mea, pe care o dreg cu un pospai de sare, un strop de ulei de salata (din cel presat la rece, din samburi alesi) si cu un pic de otet de prune oltenesc, care este la mare cinste in bucataria mea, sau otet de mere facut de mine. Pentru ca buruienile acestea sunt un pic acrisoare, nu dresul e important, ci insasi intocmirea salatei, faptul ca ele sunt impreuna in farfurie.

Salata aceasta imi descopera mie o radacina “bunicoasa”, ca atunci cand fac mancaruri de-acestea simple, taranesti, ce ma fac sa ma simt la masa cu bunii mei si cu cei dragi mie de altadata. Pentru ca le asez in strachini de lemn uriase, facute de mine, nu pun decat ceea ce e adunat si facut de mana mea, crescut sau grijit de mine, astfel incat sa ma cred, sa ma aflu in stare sa fiu in rand cu o lume care nu mai e, sa o chem, ritualic, la masa mea. Imi face placere sa regasesc atmosfera asta, chiar si intr-un blid de lemn, de talie urieseasca. Am fost crescut in poala bunicii, care avea o pledoarie naturista permanenta, ca alta n-avea, nu stia, acesta era felul lor, al fagarasenilor mei, de-a fi. Bunica mea mulgea bivolita, care se cheama drigana in Fagaras, laptele ajungea direct in blidele noastre, ale nepotilor, caci nu mai aveam noi rabdare sa-l fiarba. Il strecura doar, insa o gaza in plus sau in minus nu strica cu nimic, era parte din lume, iar “lumea-i frumoasa toata!”, zicea ea, bunica. Mai punea pe masa o mamaliga din farina de malai facut la moara in fuga mare si luata cu tot cu tarata ca, deh, in Ardeal suntem si Ardealu-i chibzuit. Trei oua atunci luate din cuibar si sparte, cu un pic de untura in care caleai ceapa mare si rosie, dar si cateva felii zdravene de cartof, intocmeau papara fagaraseneasca. Cinci pescuti, prinsi de noi pe salba de lacuri facute pe drumul Oltului prin Fagaras, taiati bucati, faceau mirozna si fudulia paparei bunicii, mai ales in zilele de dezlegare din post. Si iti era destul! Aceste mancari taranesti, innobilate si sfintite de mana bunicii si de icoana chipului ei bland si muncit, reprezinta cei “sapte ani de la masa” din copilaria mea.”

Bucataria lui Radu este un omagiu adus unui retetar “de la lume adunat” ce revigoreaza traditia precrestina a locuitorilor din spatiul carpatin, surprinzand tocmai prin punere in evidenta a ingredientelor naturale, la indemana oricui, dar nu oricum, caci arta gatitului pentru el este o maieutica aparte, un ritual in care pe langa rigorile tehnice ale bucatarului, e multa nevoie de talent, de dragoste si de ce nu de o cinstire cu un pahar de vin.
Prezentarea mancarurilor pe regiuni, pe perioade calendaristice nu ne apare ca niste clasificari didactice, ci ca o impletire a istoricului multora dintre bucate cu remarci anecdotice, amintiri, destainuiri.

Dintre sutele de pagini ale editiei din 2001 a cartii Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti, Editura Paideia am ales o reteta sugestiva, reusita, si care in acceptiunea mea, se grupeaza in specificul gastronomiei romanesti:

Ciorba de fasole boabe

„Daca mirosul ciorbei de „pasula” ajunge la Managua tocmai din Jucu de Jos este pentru ca este o lucrare baroca acrita cu otet de mere si aromata cu afumatura si tarhon.
(…)
– 750 g fasole boabe – 1,500 kg ciolan afumat porc
– 100g morcov carnos
– 50g pastarnac – 2 cepe (rosii, de Turda sau
– 500 g rosii rascoapte Fagaras)
– 20 boabe piper – 50 g telina
– 1 lingura de zahar – 200 ml bulion rosii cat de gros
– 100 ml otete de mere(sau de vin)
– tarhon (in otet!), 3 ramurele de cimbru, patrunjel
– sare (la sfarsit, in functie de cat e sarat ciolanul)
– 1 lingurita boia (paprika, ca tot suntem in Ardeal)

Seara:
– Se pune fasolea in multa apa sa se umfle si sa se inmoaie.
Dimineata:
– Se pun la fiert fasolea si ciolanul, piperul intr-o oala mare, in cca 4 l apa rece
– Se taie cepele, se rad morcovii, se taie pastarnacul, telina, rosiile marunt
– Se spumuieste, mai ales ca, prin fierbere, se desprind parti din pielite de pe boabe, ceea ce usureaza mancarea si digestia
– Dupa o ora de fiert molcom, acoperit, se adauga ceapa, zarzavatul si rosiile, ramurile de cimbru, tarhonul, paprika si otetul
– Se toarna patrunjelul
– Daca zeama mai fierbe inca 1 ora, toata chestia devine miracol
– A si scazut vreo 2 litri – mai mult nu-i bine
– Se scoate ciolanul si cimbrul
– Se adauga bulionul, sa mai fiarba 12 minute
– Se dezoseaza ciolanul, se taie carnea in bucati civilizate, care incap in polonic, in farfurie si in gura
– Se termina ciorba in triumf, inapoindu-i carnea si lasand sa mai dea in cateva clocote
– Daca a fiert fasolea, gata, ninge cu patrunjel, imbracand in straie de primavara zana buna a noptilor de iarna, ardelene, care numai cu paine nare, de tara, si ceapa rosie, taiata felii si stropita cu otet de mere, isi arata superbele puteri.”(p.504)

Eseu despre ţăran

martie 8th, 2009

Ţăranul român aşa cum l-a văzut Iorga şi o întreagă generaţie de sămănătorişti, poporanişti şi gândirişti nu a existat niciodată. El trebuia inventat pentru a legitima aşa zisa fibră naţională. Astăzi, prin ţăran se înţelege un individ needucat şi grobian. Sintagma “eşti un ţăran” e profund peiorativă. Şi în interbelic şi astăzi, lucrurile s-au înţeles greşit. Nu există ţărani, ci indivizi. Judecaţi in corpore, ei sunt material idilic pentru literatură păşunistă. De abia judecaţi individual, dăm peste Elisabeta Rizea şi alţii ca ea. Satul românesc patriarhal nu poate fi privit maniheist; el nu era nici bun nici rău, nici moral nici imoral, ci doar un univers foarte bine ordonat, cu ierarhii precise, rituri şi ritualuri clare… In rest, mai nimic. Toţi cei care s-au extaziat cu lacrimi în ochi citând patetic din Blaga (“Veşnicia s-a născut la sat”) erau, în definitiv, naturi urbane. Niciunul dintre ei nu s-a retras în lumea patriarhală pe care, la nivel discursiv, o adorau. Odată în plus, trebuie să constatăm că, văzute de departe, unele lucruri sunt fascinante. De departe nu se văd ridurile, inconsecvenţele, incoerenţa sau superficialitatea. Privit în faţa porţii, ţăranul este monumental; analfabetismul lui nu mai e deranjant, inapetenţa la orice fel de evoluţie poate fi interpretată drept stoicism, rezistenţă în faţa efemerităţilor de tot felul, caracterul mioritic e o mare virtute ş.a.m.d.

Mara, Vitoria Lipan, Ilie Moromete sunt personaje exemplare, atâta doar că nimeni nu se va întâlni vreodată cu ele în satul românesc. Ele s-au ratat şi ca personaje (pentru că exemplaritatea şi structura lor interioară greoaie, monolitică nu le pot califica în grilele de lectură ale modernităţii postcomuniste) şi ca reprezentanţi ai românului autentic. Fibra naţională nu se găseşte printre căpiţele cu fân şi în general nu poate fi identificată prin analiza unor colectivităţi. Mircea Cărtărescu observa (este, de fapt, o evidenţă) că suntem cu toţii urmaşi ai ţăranilor. Are dreptate. Urbanizarea românească a fost un proces forţat, realocare a unui profund spirit rural. Mutaţi în blocurile comuniste, ţăranii au luat cu ei băncile din faţa porţilor (pe care le-au aşezat acum lângă coloşii de beton), şi-au mutat găinile în balcoane şi cultura de morcovi şi-a găsit, de asemenea, locul în vreun colţişor al apartamentului. Dacă fibra naţională ar fi fost, după cum spun unii interbelici, în lumea rurală, ar fi fost şi ea transbordată în lumea oraşului – târg de la începutul secolului XX. E greu de crezut că o identitate profundă se alterează doar pentru că a fost momentan mutată în alt spaţiu.

Senzaţia mea (doar modestia mă împiedică să spun certitudinea) este că undeva, pe parcurs, literatura română şi-a dat seama de exagerare. Aşa interpretez lipsa unui roman serios păşunist, rural, în postcomunism. Sorin Stoica, un romancier din tânăra generaţie, mărturiseşte că are de gând să scrie un asemenea roman (în “O limbă comună”), dar pare că nu găseşte deloc tonul, registrul în care poate fi scris un asemenea text. Şi asta se întâmplă tocmai pentru că romanul tradiţionalist românesc se legitimează pe o ideologie şi nu pe un anume principiu estetic. În plus, în romanele interbelice importante cu personaje ţărani, momentele cele mai rezistente estetic sunt acelea care se abat de la teza binecunoscută a bunului ţăran român. În “Ion”, finalul tragic, descrierile naturaliste, lumea abjectă, câteodată aproape de nivelul animalicului, intelectualitatea decrepită sunt cele care atrag, nicidecum morala subţire şi vigoarea ţăranului român.

În “Moromeţii”, cu excepţia lui Ilie (care este, în definitiv, un personaj atipic pentru lumea ţărănească), toţi ceilalţi nu sunt altceva decât victimele perfecte ale unui regim care profită de ignoranţa şi lipsa de orizont a lumii româneşti rurale. Ca anecdotă, Ion, personajul lui Rebreanu, era un personaj cât se poate de real, la apariţia romanului el arătându-se profund jignit de modul în care îl transfigurase Rebreanu. Unde găsim fibra naţională în zvârcolirile bieţilor ţărani ajunşi peste noapte personaje de literatură? Poate la Sadoveanu… Să vedem. Vitoria Lipan e mai degrabă un personaj mistic decât tipologic. O ţărancă analfabetă, superstiţioasă, reuşeşte lucruri miraculoase, deşi nimic nu o recomandă ca fiind o natură excepţională. Aşadar, textul lui Sadoveanu suferă de o crasă lipsă de veridicitate. Poate Şoimăreştii să reprezinte fibra naţională? În niciun caz… Povestea din “Neamul Şoimăreştilor” are un nucleu romantic plictisitor, o poveste de dragoste cu toate ingredientele clasice ale unei astfel de poveşti şi cam atât…

Pe interbelici îi înţeleg şi privesc destul de amuzat idilizările contemporane care se concentrează pe acea perioadă. Ceea ce nu pot înţelege este de ce se continuă şi astăzi un asemenea discurs? Nu vorbesc doar de discursurile politice (pentru că elitele politice româneşti sunt atât de agramate încât nu mai am demult aşteptări din zona asta), ci chiar de manualele de literatură, care continuă şi astăzi, în anul de graţie 2009 să ne vorbească despre un ţăran reflexiv, filozof, profund moral (asta e o mare gogomănie!), român verde (prototipul prin excelenţă este ţăranul lui Slavici). Repet, nimeni nu a văzut cum arată ţăranul acesta şi cei care pretind că l-ar fi văzut nu au fost prin satele româneşti decât în vizite de lucru. Şi (repetitio est mater studiorum) văzut de la o asemenea distanţă, până şi cel mai violent dintre ţărani, are o aură indistinctă de mister.

„Reality Check”

martie 8th, 2009

Începând aproximativ de la jumătatea lunii februarie, generată sub rezerva anonimatului dar difuzată de distribuitori de informaţie de mare calibru (New York Times, ABC News, Reuters), o informaţie cu implicaţii uriaşe face ocolul lumii şi dă bătaie de cap analiştilor politici de pretutindeni.

Este vorba de informaţia potrivit căreia preşedintele Obama ar fi oferit Moscovei o variantă de încetinire sau chiar renunţare la planurile de instalare a unui sistem de protecţie anti-rachetă pe teritoriile Poloniei şi Cehiei.

Informaţia nu este falsă, chiar dacă interpretarea ei ar trebui să fie mai nuanţată. Astfel, la începutul lui martie, preşedintele Obama a precizat încă o dată rolul sistemului anti-rachetă, de a descuraja posibilele presiuni împotriva Europei care ar veni din partea unui Iran înarmat nuclear şi având posibilitatea teoretică de a pune sub ameninţare ”Bătrânul Continent”. Cu alte cuvinte, angajarea Rusiei în acţiunea de prevenire a înarmării nucleare a Iranului ar face investiţiile respective din Estul Europei între mai puţin importante şi practic inutile.

Toate aceste informaţii sunt de fapt publice, alături de reacţia preşedintelui Medvedev, planurile ruseşti de implicare în programul nuclear iranian şi multe alte date. Pentru cei care urmăresc mai îndeaproape ce se întâmplă (şi nu puţini speră ca efectul acestei comunicări „cu cărţile pe faţă” să ducă la o reîncălzire a relaţiilor dintre SUA şi Rusia) evenimentele se succed cu tensiunea unui roman poliţist realmente interesant.

Pentru editorialul din această săptămână însă, mie îmi servesc doar ca fundal. Şi aceasta pentru că în loc ca scrisoarea preşedintelui Obama sau comunicarea pe canale diplomatice sau ce-o fi fost să fie semnată de fapt de domnia-sa alături de alţi preşedinţi ai unor ţări europene, dar cel puţin de liderii Cehiei şi Poloniei, întregul demers poartă o semnătură americană în exclusivitate.

Ce este de fapt „Reality Check”? Cea mai bună traducere pe care aş putea-o oferi în limba română ar fi „revenirea cu picioarele pe pământ”. „Reality Check” se foloseşte în genere în discuţii în care se expun idei generoase, vise dacă doriţi, planuri încântătoare despre un viitor mai bun, etc. „Reality Check” este folosit de regulă de acel partener la discuţie care vede realitatea şi aduce celorlalţi la cunoştinţă ca această realitate „verifică” planurile măreţe şi le pune în cadrul potrivit, cuvenit, meritat.

Mi s-a părut potrivit să utilizez expresia în jargon american tocmai pentru că această impunere a realităţii vine dinspre SUA. Abrupt, fără drept de apel. Iar mesajul citit de mine printre rânduri este următorul: „suntem împreună în NATO, dar în problemele cu adevărat grele, voi staţi în banca voastră şi executaţi figurile care se impun.”

Indiscutabil SUA are nevoie de o restabilire a prestigiului în politica externă iar dezgheţarea relaţiilor cu Rusia este în interesul întregii planete. Totuşi, nota bene: o superputere îşi mai permite şi luxul de a nu-i păsa de imaginea aliaţilor săi, îşi mai permite şi luxul de a „uita” şi de a considera cu prea multă uşurinţă această imagine drept „victimă colaterală”.

Lecţia care se desprinde la nivelul microscopic al fiecăruia dintre noi?

Ca într-o fabulă esopiană: menţine-ţi spiritul critic atunci când te aliezi cu cineva mai puternic şi negociază-ţi din timp despăgubirea pentru ziua în care, într-un fel sau altul, vei fi călcat în picioare. Se poate întâmpla din neatenţie, pentru o cauză bună şi uneori chiar din prea multă, disproporţionată dragoste.

Propunere de condamnare a comunismului în Parlamentul European

martie 7th, 2009

Mai multe personalităţi din România au repus pe tapet necesitatea condamnării crimelor comuniste în Parlamentul European.

La sediul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR), a avut loc o dezbatere vizând necesitatea condamnării comunismului în Parlamentul European. La eveniment au luat parte dl. episcop László Tökés, membru al Parlamentului European, dl. Marius Oprea, preşedinte al IICCR (gazda întrunirii), dl. Stelian Tănase, politolog, dl. Ladislau Csendes, preşedinte al Colegiului CNSAS, dl. Dinu Zamfirescu, preşedinte al INMER, d-nii Radu Filipescu şi Andrei Oişteanu, membri ai conducerii GDS, dl. Cristian Pîrvulescu, preşedinte al Asociaţiei Pro Democraţia.

Dezbaterea, care a pus în discuţie Declaraţia de la Praga, din 3 iunie 2008, şi necesitatea implicării active a României în procesul de condamnare a comunismului la nivel european, a fost urmată de o conferinţă de presă, la sediul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România.

sursa: http://www.crimelecomunismului.ro/

Revista ACUM la Radio România Internaţional

martie 6th, 2009

Radio România Internaţional transmite vineri începând cu ora 21:00, ora României, Republicii Moldova şi a Israelului, o emisiune la care vor participa Ştefan N. Maier, directorul revistei electronice ACUM, Petru Clej, redactor şef al aceleiaşi reviste, www.acum.tv , alături de senatorul PNL Raymond Luca (membru al partidului de la reînfiinţarea sa în ianuarie 1990), ales în parlamentul României în noiembrie 2008 în colegiul 2 al Diasporei, care reprezintă cetăţenii români din cele două Americi, Orientul Apropiat şi Mijlociu şi Africa.

Se poate asculta online pe web : www.rri.ro/stream/rri2.asx

Lansare de carte la Sibiu

martie 5th, 2009

Vineri, 6 martie, 2009, incepand cu ora 18.00 Libraria Humanitas din Sibiu invita iubitorii de carte la lansarea reusitei antologii de poezie sibiana, “Piata Aurarilor”(Editura Perenna), in care sunt prezente numele a 50 poeti de la “inceputuri pana azi”. Reusita aparitiei editoriale se datoreaza scriitorului si criticului literar Ioan Radu Vacarescu. Semnalam ca antologia cuprinde creatii a catorva poeti deja colaboratori permanenti ai saptamanalului nostru on line www.Acum.tv.

Carol Iancu – «Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din antichitate până în zilele noastre»

martie 5th, 2009

În anul 2005, Editura Hasefer a publicat în traducerea lui Ţicu Goldstein «Les mythes fondateurs de l’antisémitisme. De l’Antiquité a nos jours» de Carol Iancu. Acest volum apărut în 2003 la Editions Privat din Toulouse, reprezintă unul din studiile extrem de elaborate în istoria iudaismului ale distinsului autor Carol Iancu, ale căror lucrări de specialitate au fost de curând menţionate şi în bibliografia unui best-seller «Eugene Ionesco. Mise en scène d’un existant spécial en son œuvre et en son temps», Flammarion, 2009, al scriitorului André Le Gall.
Originar din România, Carol Iancu este profesor la Universitatea «Paul Valery» din Montpellier, doctor honoris causa al Universităţii «Babeş – Bolyai» din Cluj-Napoca, director al «Centrului de studii şi cercetări evreieşti» din Montpellier, copreşedinte al Asociaţiei pentru înţelegere iudeo – creştină din Franţa.
«Les mythes fondateurs de l’antisémitisme. De l’Antiquité a nos jours» se constituie într-o analiză istorică detaliată a fenomenului antisemit prin prisma socio-politică şi este în primul rând, aşa cum menţiona şi Carol Iancu: «O datorie a memoriei şi o datorie de recunoştinţă faţă de o lume care nu mai este, faţă de un idişland dispărut în demenţa Shoah-ului. O datorie de recunoştinţă, dublată de o necesară avertizare în privinţa nocivităţii antisemitismului.».

Volumul «Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din antichitate până în zilele noastre» este structurat în şapte mari capitole: «De la antiiudaismul la antiiudasmul creştin», «Antiiudaismul medieval creştin şi musulman», «Fundamentele ideologice ale antisemitismului modern», «Manifestările antisemitismului modern: de la pogromuri la Shoah, «Miturile antisemitismului modern», «De la antisionism la „noul” antisemitism contemporan» şi «Miturile antisionismului şi „noul” antisemitism» pe care vă invit să le aprofundaţi.

Într-o lume în care toleranţa interetnică este absolut necesară în dezvoltarea civilizaţiei umane, antisemitismul devine un real pericol ca orice altă formă de rasism.
De ce acest fenomen a luat o asemenea amploare, cine şi cum a provocat resorturile iudeofobiei şi implicit xenofobiei, din antichitate până în perioada contemporană, acest factor major distructiv, care antrenează spre genocid şi distrugere purtând spectrul conflagraţiilor mondiale, iată întrebări cărora autorul le prezintă răspunsurile prin prisma cercetării istorice în acest studiu.

„Iudeofobia este o psihoză” aşa cum menţiona medicul rus Leo Pinsker în 1881, o psihoză gravă ca şi xenofobia generalizată împotriva contemporanilor noştri, indiferent de grupare etnică, de convingeri religioase şi politice. De la idolatrie la monoteism, de la protorasism la antisionism, revizionism şi negaţionism, xenofobia constituie regresul civilizaţiei moderne, într-un secol în care ajungem paradoxal, în spaţiul cosmic dar nu suntem capabili să acceptăm pe ceilalţi semeni de lângă noi.

Prin cartea sa «Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din antichitate până în zilele noastre», Carol Iancu demonstrează necesitatea cunoaşterii istoriei civilizaţiilor şi susţinerea “moştenirii intelectuale comune” a omenirii, fiind un militant consecvent alături de alţi oameni de ştiinţă din întreaga lume, în lupta pentru eradicarea nu numai a iudeofobiei ci a xenofobiei, indiferent de rasă şi credinţă.

La Cluj a fost dezvelită statuia episcopului Márton Áron

martie 5th, 2009
Coroana de flori depusa de Comunitatea Evreiasca din ClujCoroana de flori depusa de Comunitatea Evreiasca din Cluj

În grădina Bisericii Sfântul Mihail din Cluj, a fost dezvelită statuia episcopului Márton Áron, personalitate de referinţă a diecezei romano-catolice de Alba Iulia. Amplasarea statuii a fost tergiversată timp de trei ani, aprobarea fiind obţinută de curând, în timpul interimatului viceprimarului maghiar László Attila.
Márton Áron s-a născut în 1896, la Sândominic, comitatul Ciuc şi a îndeplinit funcţia de episcop romano-catolic de Ardeal între anii 1938 – 1980. Episcopul Márton Áron a avut curajul să înfrunte atât regimul fascist cât şi cel comunist.
După Diktatul de la Viena, sediul diecezei romano-catolice de Alba Iulia a rămas în Ardealul de Sud. În vara anului 1944, episcopul aflat la un turneu de miruire în Ardealul de Nord, ( care atunci aparţinea Ungariei), a ţinut o predică la Biserica Sfântul Mihail din Cluj. Márton Áron şi-a ridicat glasul împotriva ghetoizării şi deportării evreilor. În urma acestei atitudini a fost expulzat de autorităţi şi escortat până la graniţa de la Feleac,
Într-o scrisoare adresată primului ministru ungar Döme Sztójai, episcopul Márton Áron scria: Împreună cu credincioşii Diecezei mele a trebuit să constat cu stupoare măsura iresponsabilă prin care nu se cruţă viaţa evreimii, mergându-se până la ultima limită a inumanului. Cu respect şi în deplină cunoştinţă a responsabilităţii mele, vă atrag atenţia că pentru o astfel de faptă un om, chiar dacă este prim-ministru, ori un guvern, nu are mandat pentru că povara o va purta un întreg popor. Tocmai de aceea, vă rog să retrageţi imediat această măsură!
La 19 martie 1948, PS Áron Márton şi alţi şapte episcopi catolici au trimis o scrisoare guvernului României arătând contradicţiile din Constituţia RPR din anul 1948, care îngrădeau libertatea de conştiinţă şi religie. Ei au solicitat acordarea de libertate religioasă pentru toate confesiunile din România, asigurarea educaţiei religioase din şcoli şi oficierea de servicii divine în armată, în spitale, orfelinate şi închisori.
Márton Áron a fost arestat la 21 iunie 1949, în timp ce se îndrepta către localitatea Teiuş, unde urma să celebreze o liturghie. La 13 iulie 1951 a fost condamnat la închisoare pe viaţă. A fost eliberat din închisoarea Sighet la 24 martie 1955 la intervenţia Dr. Petru Groza şi s-a reîntors la Alba Iulia, după ce i s-a refuzat intrarea în Bucureşti. I s-a desemnat domiciliu forţat la Alba Iulia. În 1968 a făcut primul turneu prin ţară, fiind primit cu entuziasm de enoriaşi. Márton Áron a încetat din viaţă în 1980. La 27 decembrie 1999, Institutul Yad Vashem din Ierusalim i-a conferit post-mortem titlul de \”Drept între popoare\”.
La dezvelirea statuii au participat peste o mie de oameni. Printre coroanele de flori aşezate la soclul statuii s-a numărat şi cea a Comunităţii Evreieşti din Cluj.

O voce de tip nou in Parlamentul României

martie 4th, 2009

Într-o corespondenţă oficială, adresată în calitate de preşedinte al Comisiei Parlamentare a Revoluţionarilor din Decembrie 1989, senatorul liberal Raymond Luca a adus la cunoştinţǎ preşedinţilor Senatului şi Camerei Deputaţilor faptul cǎ deputatul PDL Mihail Boldea, vicepreşedinte al aceleiaşi comisii, se aflǎ într-o situaţie clară de conflict de interese, fiind în acelaşi timp vicepreşedinte al Comisiei Parlamentare a Revoluţionarilor din Decembrie 1989 şi avocatul unuia dintre liderii Asociaţiei de Revoluţionari. De asemenea, corespondenţa demonstrează că domnul Mihail Boldea se aflǎ şi în situaţie de incompatibilitate cu funcţia de deputat!

În argumentaţia sa, senatorul Raymond Luca arată că, printre alte atribuţii, Comisia are şi pe aceea de a primi şi soluţiona contestaţii şi de a aviza orice act ori iniţiativǎ legislativǎ cu referire la Revoluţia din decembrie 1989 şi la revoluţionari. D-l Boldea se aflǎ însă în situaţia de a-şi exprima, prin vot, opinia cu privire la soluţionarea unei contestaţii formulatǎ de un revoluţionar care şi l-a ales ca avocat… tot pe domnul Mihail Boldea! (Însuşi Mihail Boldea a confirmat, în faţa membrilor Comisiei, cǎ îl reprezintǎ în calitate de avocat pe domnul Dorin Lazǎr Maior, lider de asociaţie.)

Mai mult, tot conflict de interese este şi situaţia în care un avocat ce apǎrǎ drepturile unor revoluţionari are atribuţia, în calitate de vicepreşedinte al Comisiei, sǎ avizeze acte sau iniţiative legislative cu referire la revoluţionari. Este evident faptul cǎ în aceastǎ situaţie existǎ posibilitatea, mǎcar teoreticǎ, de a aviza favorabil doar acele acte sau iniţiative legislative care sunt în favoarea celor pe care îi apǎrǎ în calitate de avocat.

Înlocuirea domnului deputat Mihail Boldea din calitatea de membru al Comisiei Parlamentare a Revoluţionarilor din Decembrie 1989 se impune de la sine, conchide senatorul Luca.

Senatorul Raymond Luca solicită Parlamentului României aplicarea corectă a legilor, având în vedere că Mihail Boldea nu este doar în conflict de interese, dar nici nu a dat curs, ca deputat, procedurii de notificare a acestei situaţii în termenele prevăzute de lege. Boldea se află în incompatibilitate cu însăşi calitatea de deputat, singura măsură acceptabilă fiind în această situaţie, demiterea de drept a lui Mihai Boldea din funcţia de deputat.

Nu este lipsit de interes şi faptul că Mihail Boldea este cercetat penal pentru cǎ ar fi folosit acte false pentru obţinerea în instanţǎ a unui teren de 640 de metri pǎtraţi, în centrul Galaţiului, teren ce aparţinea Primǎriei municipiului şi pe care se afla un hotel, monument istoric, fapt semnalat şi de “Curentul”, din data de 3 martie 2009.

Raymond Luca, fondator PNL, este, începând din Noiembrie 2008 senator liberal din partea Diasporei şi a revenit in Parlamentul României după o absenţă de 12 ani din viaţa politică, timp în care a lucrat la Ambasada României la Washington, a obţinut un MBA în economie şi specializări în domeniul financiar-contabil, a lucrat în Statele Unite pentru o firmă de tehnologii avansate, având o carieră remarcabilă şi în această direcţie.

“Un simț al delicateței” de Cehov, cu Mihai Arsene, la Londra

martie 3rd, 2009

‘A Sense of Delicacy’, one of Chekhov’s best comic stories, comes to the London stage, performed by the Romanian actor Mihai Arsene. Performances are at the Leicester Square Theatre on 9 & 16 March 2009.

The Romanian actor and his crew return to London for a short visit.

Mihai Arsene believes passionately that this Chekhov short story makes wonderful drama, and so would appeal to any lover of Chekhov or of the theatre.

A Sense Of Delicacy

Notes from the Journal of a Quick-Tempered Man
by Anton Pavlovich Chekhov

A one-man show with Mihai Arsene as Nikolay Andreich

Directed and Designed by Veronica Lazar
Produced by AVAnti Productions
9 & 16 March 2009 at 20.00 (doors open at 19.30)
Leicester Square Theatre, 6 Leicester Place, London WC2H 7BX
Box Office 0844 847 2475. Tickets: £12.50 / £10 (concessions). Book your tickets online on
www.leicestersquaretheatre.com/events.asp?eventid=131&categoryid=3
Limited seats. Book early to avoid disappointment.

‘A Sense of Delicacy’ can be seen as the story of Everyman. The first dramatization of one of Chekhov’s best comic stories written when he was still a young man, this is one of those countless holiday stories in which bachelor men are placed in very uncomfortable and delicate situations.

Mihai’s most recent stage appearance was at the Edric Hall Theatre of the London South Bank University on 29 January 2009, in a play reading of ‘Bucharest Underground’ by Saviana Stanescu and Toma Enache, which was supported by the Ratiu Foundation / Romanian Cultural Centre in London.

‘A Sense of Delicacy’ is also supported by The Romanian Cultural Centre in London.

Ramona Mitrica, Director of the Romanian Cultural Centre in London, has said that she believes this project is a great artistic initiative and deserves encouragement.

She went on to say: “We are so glad to see that there are Romanian actors living and working in the UK. Mihai Arsene has a great ability to delve into the world of the characters he inhabits, as witnessed by the audience in the sold-out production at the Edric Hall Theatre last month. Now, ‘A Sense of Delicacy’ comes to the West End. We are delighted to support this project and are looking forward to many other such initiatives”.

Actor Mihai Arsene was born in Pitesti, Romania. He studied Performing Arts at the University of Craiova, where he graduated in 2001. Just before graduation, he was awarded The Best Actor Award for the role Mr. Bogoiu in “The Holiday Game” by Mihail Sebastian, which was part of the Student Actor Festival in Iasi, Romania.

Shortly after graduating his performance in Mangalia, Romania, as The Teacher in “The Lesson” by Eugene Ionesco (another one-man show) earned him a Participating Internship at the International Festival of Avignon, as part of The “HOP” Young Actor’s Gala.

Mihai then joined the National Theatre of Craiova. With 15 years of experience as a stage actor, Mihai Arsene now lives in England, where he hopes to continue a successful artistic career.

Director Veronica Lazar was born in Rimnicu Valcea, Romania. She started a career in education, but very soon it became clear to her that her passion lay somewhere else: in the theatre. She worked in Romania as Assistant Artistic Director to the late Vlad Mugur, assisting him on his last four productions. In 2001, after his sudden death, she continued to work on his production of ‘Hamlet’ at the National Theatre of Cluj-Napoca and the Opening Night proceeded as scheduled.

She is making her debut in the West End as the Producer, Director and Designer of ‘A Sense of Delicacy’.

Ungaria dorește limitarea prin Constituție a exprimării rasiste

martie 3rd, 2009
Premierul Gyurcsany vrea să limiteze exprimările rasistePremierul Gyurcsany vrea să limiteze exprimările rasiste

Guvernul Ungariei va iniția procedura de amendare a Constituției în vederea limitării libertății de exprimare a opiniilor rasiste, a anunțat premierul Ferenc Gyurcsany citat de portalul de știri Hirszerzo.

Anunțul premierului Gyurcsany constituie o reacție la o recentă declarație a președintelui Curții Constituționale a UIngariei, Peter Paczolay, că instanța va apăra libertatea de exprimare dacă cineva folosește termeni duri precum “crime țigănești”.

“Părerile meu sunt complet diferite,” a declarat premierul Gyurcsany.

“Dacă un concept califică drept criminal un întreg grup social sau îi face să se simptă țapi ispășitori pe membrii acestuia, atunci el violează identiatea acelui grup și demnitatea membrilor săi.”

Premierul Gyurcsany a citat un recent raport al Consiliului Europei care afirma că datorită protejării libertății de exprimare nu se poate adopta în Ungaria o legislație eficace împotriva exprimărilor rasiste.

scene de familie

martie 2nd, 2009

scene de familie

odată însurat m-am pricopsit şi cu otrava de cumnată-mea de fapt de Cătălina mă îndrăgostisem de când am văzut-o-ntâia-şi dată la familia Fumurescu eram coleg de scârbici cu Mădălin ne invitase acasă împlinea 40 de ani o sumă rotundă şi o vârstă profundă Cătălina a venit târziu şi a stat puţin destul cât să ne sucească minţile recunosc m-am apropiat de Mădălin cu intenţia de a o întâlni pe verişoară-sa o iubeam fără speranţă nu eram eu de nasul ei şi nici unul din grupul nostru îşi purta nasul mult mai pe sus în stratosfera vipurilor nici n-a mai stat mult în ţară a plecat în America la taică-su ai ei erau divorţaţi Rucsandra sora ei mai mare a rămas s-o îngrijească pe maica lor de-abia atunci am realizat că există şi o soră mai mare Rucsandra nu era nici pe departe atât de strălucitoare Cătălina punea în umbră orice femeie din preajma ei de-aia nici nu avea prietene şi nu doar fiindcă femeile ar fi fost din calea-afară de geloase ci mai ales din cauza capriciilor Cătălinei căreia-i plăcea să se joace cu bărbaţii îi aţâţa îi zăpăcea apoi dispărea hohotind cristalin fără să-i pese de consecinţe era subiectul predilect al bârfelor şi calomniilor ce n-au încetat decât la câţiva ani buni de la plecarea ei peste ocean mă împrietenisem cu Mădălin cum v-am mai spus şi amiciţia noastră nu s-a destrămat după ce a plecat Cătălina dimpotrivă atunci când Mădălin şi-a înfiinţat firma ne-a propus să lucrăm pentru el eram un grup de câţiva colegi cu idei şi preocupări asemănătoare aşa am cunoscut-o mai bine pe Rucsandra după un timp familia Fumurescu a găsit cu cale să ne unească destinele sunt reticent la asemenea manevre însă de data aceasta mi-am dat seama că eram o alegere judicioasă Rucsandra e blândă şi plăcută iar după ce am început s-o curtez am observat că e şi o gospodină pricepută peste câteva luni ne-am căsătorit mai bine-zis m-am măritat cum se glumeşte în asemenea situaţii când soţul se mută în casa jumătăţii sale toate bune şi frumoase până şi-a băgat coada ştim-noi-cine mai întâi s-a îmbolnăvit soacră-mea Ruxi a îngrijit-o cu devotament dar după o lungă şi grea suferinţă cum se spune maică-sa a trecut la cele veşnice poncifele inevitabile ştiţi cum e toţi trecem prin asta Cătălina a revenit în ţară de-abia după câteva luni susţinea că a trebuit să-l plaseze pe taică-său într-un aşezământ cât mai convenabil era bătrân şi din ce în ce mai şubred Cătălina a stat puţin ne-am văzut doar de cîteva ori a bântuit pe unde nu te aşteptai cum îi era obiceiul mă trata cu nepăsare mie-mi tresărea inima ori de câte ori mă aflam în preajma ei Ruxi s-a prins a avut foarte mult tact era obişnuită cu reacţiile pătimaşe stârnite de vijelioasa ei soră după câteva săptămâni s-a întors în State nu înainte de a-i pune în vedere că v-a reveni curând pentru dezbaterea succesorală ceea ce s-a întâmplat în anul următor după moartea socrului meu Cătălina s-a întors şi nu singură soţul ei e un american sadea lungan şi blond cu ochi albaştri-lăptoşi de albinos aveau de gând să pornească o afacere zis şi făcut firma lor imobiliară mergea teribil de-atunci a început coşmarul pentru noi Rucsandra a propus ca dezbaterea succesorală să se deruleze printr-un notariat iniţial Cătălina s-a arătat de acord după care i-a recuzat pe toţi notarii atât pe cel contactat de Ruxi cât şi pe cei cu care ea însăşi luase legătura am stat de-o parte şi bine am făcut Cătălina o luase razna vedea în jur numai conspiraţii şi sforării azi lua o decizie mâine renunţa ba chiar nu mai voia să recunoască nici în ruptul capului că acea iniţiativă îi aparţine era ca o pisică turbată zgârâind şi împroşcând totul în jur fără pic de remuşcare ne făcea troacă de porci ne-a dat în judecată pe Rucsandra pe mine pe Mădălin pe soţia acestuia dar şi pe unchiul ei tatăl lui Mădălin pentru că am încercat s-o domolim situaţia singura ieşire din impas era calea amiabilă mi-au cedat nervii la un moment dat şi am plecat Ruxi m-a înţeles de altfel nici nu aveam ce să-i reproşez poate doar resemnarea cu care o iubeşte pe dezaxata de Cătă Mădălin n-a încercat să mă oprească mi-a spus să-mi iau concediu şi după aia om vedea ce-om mai face am plecat la fratele meu în Italia am vorbit de câteva ori la telefon cu Rucsandra tot nu se potolise vijelia Mădălin m-a asigurat că-mi va îngheţa postul la firmă am găsit între timp ceva de lucru la Livorno sunt de aproape 2 ani în peninsulă de curând a izbucnit isteria nu ştiu ce să fac m-am acomodat aici câştig destul de bine am o iubită la care mi-ar fi greu să renunţ macaronarii au devenit intoleranţi m-am săturat să mă tot facă ţigani parcă ei n-ar fi tot atât de bruneţi ca noi pe de altă parte părinţii mei sunt bolnavi şi se simt părăsiţi degeaba le trimitem bani şi eu şi fratele-meu mai e şi Ruxi o victimă inocentă între timp Cătălina s-a plictisit de Românica s-a întors în Lumea Nouă după ce a păpat mai toată partea ei de moştenire cu procesele pe care bineînţeles că le-a pierdut cât o fi justiţia de oarbă nu e şi cretinăo să mă întorc acasă şi-oi vedea la faţa locului ce şi cum

Mihail Medrea

Triste

martie 2nd, 2009

Alură tragică, figură tristă,
Destinată parcă suferinţei.
Madona alături de lemnul însângerat
Al răstignirii Fiului Său.
Cum o fi viaţa în care cunoşti
Atât de rar fericirea?
Când ochii i s-au deschis,
Părinţii s-au stins.
Singură, piatră prăfuită
La marginea drumului
Pe care lumea aleargă indiferentă
Să-şi caute rosturile necunoscute.
Când i-a chemat cu disperare,
Copiii nu au venit..
O singurătate amară, o linişte bolnavă
I s-au mutat în casă, pe masă, în pat.
Împinge căruciorul.
Vegetează lângă un om
Care nu mai ştie demult
De unde a venit, când, unde a plecat.
Alură tragică, figură tristă
Destinată parcă suferinţei.
Madona alături de lemnul însângerat
Al răstignirii Fiului Său.

Dan David, Los Angeles, feb.-15-2007.

Momeală rusească pentru comuniștii din Moldova

martie 2nd, 2009

Intervenţiile mediatice recente ale preşedintelui Republicii Moldova Vladimir Voronin, difuzate intens de presa rusească, reflectă intenţiile politice ale actualei conduceri din perspectiva alegerilor parlamentare 2009 şi a viitoarei componenţe politice a Parlamentului RM. Miza măsurilor iniţiate de liderul comuniştilor constă atât în convingerea Rusiei de a investi încredere şi resurse sporite pentru susţinirea PCRM-ului, cât şi pentru a monopoliza retorica pro-rusă în contextul electoral. Dat fiind faptul că, Moscova continuă să fie precaută faţă de Voronin, sub impactului amintirilor privitor la abandonarea Memorandumului Kozak, precum şi din considerentul că există forţe politice pro-ruseşti alternative (UCM, PSD, parţial AMN etc.), PCRM-ul acţionează pe mai multe filiere în vederea atragerii sprijinului factorilor de decizie de la Moscova: soluţionarea problemei transnistrene, consolidarea legăturilor umanitare şi a poziţiilor limbii ruse în RM (astfel, cu ocazia vizitei ministrului rus de externe a fost deschis Centrul rus de Cultură şi Ştiinţă etc.).

Comportamentul comuniştilor este determinat de faptul că, pe de o parte, UE condiţionează aprofundarea relaţiilor moldo-comunitare prin respectarea, promovarea şi avansarea statului de drept, drepturilor omului şi independenţei mass-media, acordând astfel susţinere indirectă opoziţiei pro-occidentale. Pe de altă parte, Bruxellul investeşte masiv în desfăşurarea unor alegeri parlamentare corecte şi democratice (recent, Comisia Europeană a decis alocarea a 3 mln. de euro în acest scop), cu scopul de a influenţa conduita electoratului (mobilizarea şi motivarea lui), precum şi bilanţul final al scrutinului (cu toate acestea, Bruxellul nu este îndeajuns încrezut de faptul că opoziţia politică dezbinată şi ostilă ar putea reprezenta o alternativă viabilă PCRM-ului, în condiţiile crizei financiare şi a conflictului transnistrean nerezolvat). Indiferent de efoturile justificate depuse de europeni, comuniştii încearcă să le contrabalanseze de bună voie cu interferenţa factorului rusesc în procesul electoral, urmărind să-şi asigure după cum a declarat Voronin “majoritatea parlamentară, dar în cel mai bun caz, cea constituţională” (27.02.09, www.kommersant.ru).
Printre opţiunile politice lansate de Voronin în raport cu Rusia se numără: prioritizarea formatului de negocieri “2+1” în detrimentul celui “5+2”; modificarea Constituţiei RM în procesul de soluţionare a conflictului transnistrean (posibila reanimare a Memorandumului Kozak); trivializarea şi subestimarea „Parteneriatului Estic”; echilibrarea influenţei europene cu cea euroasiatică în RM (intensificarea raporturilor cu Organizaţia de Cooperare de la Shanghai şi China); intensificarea mesajelor anti-româneşti etc.

“2+1” şi eventualitatea amendării Constituţiei
În cadrul ultimului interviu acordat revistei ruse “Kommersant”, din 27 februarie curent, Vladimir Voronin a accentuat faptul că contează pe ajutorul Rusiei pentru a convinge partea transnistreană. În orice caz, nici Chişinăul, dar nici Moscova, nu vor renunţa definitiv la formatul “5+2”, deoarece după cum a menţionat Preşedintele Voronin, acest mecanism permite asigurarea respectării şi implementării soluţiei finale ale reglementării transnistrene (de către toţi mediatorii şi observatorii procesului de negocieri). Interesul pentru ecuaţia “2+1” a guvernării comuniste nu derivă atât din imposibilitatea obiectivă a RM împreună cu Occidentul de a atrage elitele politice transnistrene sau de a minimiza ponderea Rusiei în regiune, cât din faptul că problema transnistreană este convenabilă pentru a dialoga în mod facil cu europenii şi a justifica necesitatea finanţărilor din partea Bruxellului pentru securizarea frontierelor europene estice (sursele europene sunt solicitate pentru consolidarea încrederii dintre părţile în conflict etc.). Totodată, în cadrul acestui proces clasa politică (cea alcătuită din statalişti) de la Chişină are posibilitatea să-şi asigure nu numai importanţă politică în dialogul cu UE, în vederea împiedicării eventualei unificări a RM cu România, dar şi accesul la fondurile europene relevante.
Imperativul revizuirii Constituţiei evocată de V. Voronin în acelaşi interviu denotă gradul de sacrificiu al PCRM-ului în schimbului susţinerii electorale din partea Rusiei. Totuşi, acest gest poate fi interpretat şi ca o stratagemă aplicată de comunişti pentru o mai mare persuadare şi motivare a factorului rusesc în vederea obţinerii de către comunişti a unui număr mai mare de mandate în noul Parlament. Acest pretext a fost invocat de Voronin referindu-se la faptul că PCRM-ul ar avea nevoie de o majoritate parlamentară (dar în cel mai bun caz constituţională) pentru a putea modifica Constituţia RM, dacă reglementarea transnistrenă va prevedea acest lucru, evitând negocierile cu alte partide. Or, Moscova s-ar putea folosi de premisa dată pentru a putea reînvia anumite clauze ale Memorandumului Kozak (menţinerea prezenţei militare etc.). Până atunci însă, autorităţile ruse vor continua să testeze loialitatea PCRM-ului, vizând totodată asigurarea unor “ferestre de oportunitate” prin forţe politice alternative sau adiţionale (UCM, AMN etc.).

Parteneriatul Estic” – proiect secundar

Tendinţa Preşedintelui Voronin de a fideliza RM Moscovei se observă şi în cazul „Parteneriatul Estic”, care a fost comparat de liderul moldovean cu un „CSI-2” gândit cu scopul de a-l substitui pe cel original şi de a crea un „inel în jurul Rusiei”. Indiferent de faptul că această iniţiativă oferă oportunităţi pentru liberalizarea regimului de vize, consolidarea relaţiilor economice, securizarea energetică etc., Voronin a subestimat importanţa lui, discreditând Bruxellul, care a fost acuzat de el că ar încerca să stabilească supremaţia sa asupra Europei de Est. Asemenea retorică coincide cu mesajul ce este vehiculat curent în rândul oficialilor ruşi, care privesc cu scepticism Parteneriatul Estic (de altfel ca şi Sinergia Mării Negre). Recent, Bruxellul a fost învinuit de oficiali ruşi de faptul că ar forţa Belarusul să nu recunoască independenţa Osetiei de Sud şi Abhaziei, în schimbul includerii lui în acest Parteneriat. Or, pentru a atrage de partea sa Moscova, reprezentanţii actualei conduceri abordează comportamentul ei, inclusiv vizavi de iniţiativa polono-suedeză menită în realitate să apropie calitativ Europa de Est de UE. Totodată, prin asemenea afirmaţii Voronin încearcă să revendice în continuare includerea RM în “pachetul balcanic”, în schimbul Parteneriatului Estic care după el “a fost proiectat pentru statele caucaziene cu perspective europene îndepărtate” (27.02.09, www.kommersant.ru). În final acest demers ar putea constitui o evetuală platformă de şantaj faţă de UE, care ar arăta în felul următor “sau includerea RM „în pachetul balcanic” sau refuzul la participarea plenară în cadrul „Parteneriatului Estic”, drept echivalent cu revenirea RM în zonă de influenţă rusă” (acest lucru va putea fi posibil în cazul unei majorităţi parlamentare sau constituţionale a comuniştilor în următorul Parlament).
O mişcare în direcţia opusă Occidentului ar putea fi intensificarea relaţiilor RM cu ţările Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai. Tendinţa euroasiatică a comuniştilor se datorează nu numai relaţiilor cu Rusia, dar şi cooperării dinamice cu China, de la care PCRM-ul intenţionează să împrumute un credit în condiţii mai nefavorabile decât cele asigurate de FMI (4% versus 0,4%), în cazul victoriei la alegerile parlamentare din 5 aprilie. Totodată, Moscova interesată de revenirea în forţă şi revigorarea supremaţiei sale pe spaţiul ex-sovietic ar putea promova forţele politice din statele CSI care acceptă acest lucru (în cazul dat: PCRM).

Anti-românism în favoarea Moscovei

Politica anti-românească continuă să fie utilizată de liderul comuniştilor şi PCRM în general drept argumente pro-ruse. În cadrul vizitei lui Lavrov la Chişinău, Voronin a subliniat că nimeni în RM şi România nu doreşte unificara celor două state româneşti. Pentru a statornici acest lucru guvernarea comunistă sărbătoreşte 650 ani de la constituirea RM contemporane, ceea ce în fond neagă orice argument în favoarea unei posibile reunificări, dorite de un segment restrâns al populaţiei RM. Din motive geopolitice şi de securitate, Rusia a susţinut în permanenţă acest deziderat al comuniştilor. Astfel, în timpul deplasării la Chişinău Lavrov i-a transmis lui Voronin materiale de arhivă despre creaţia şi activitatea lui Dimitrie şi Antioh Cantemir, ceea ce confirmă importanţa relaţiilor moldo-ruse, dar şi statalităţii moldoveneşti pentru Rusia.

Acest act constituie încă o dovadă clară a faptului că comuniştii sunt în posesia unui set larg de pârghii eficiente în raport cu Rusia, care ar putea să-i ajute să o motiveze să întreprindă acţiuni proactive şi variate pentru a favoriza PCRM-ul în alegerile parlamentare din aprilie curent (începând cu CSI şi terminând cu organizarea întâlnirii trilaterale dintre Medvedev-Voronin-Smirnov).

Ai fost acolo, Doamne?…

martie 2nd, 2009

Ai fost acolo, Doamne

Am plans o noapte-ntreaga la fereastra-
mustea pamantul de noroi si rame-
Plangeam incet cu inima albastra
Cu pumnii stransi, cu sufletul farame

Am plans cat sa ma satur intr-o viata
cu scancet mic, mototolit si trista
nu pricepeam ca si sa mori se-nvata
ca si nimicul in nimic exista

Cadeau din mine picurii de ploaie
Si-am plans un veac cu inima pustie
Mustea pamantul galben de noroaie
Ai fost acolo, Doamne?… Nu se stie…

Si-am putrezit cu picurii-n tarana-
asa mi-a fost tristetea de adanca-
Si noaptea s-a facut o saptamana,
Ai fost acolo, Doamne?…Nu stiu inca…

S-a spart cu zgomot cerul de fereastra
brazdandu-mi ochii in culori straine
Si-atat am plans ca m-am facut albastra
Ai fost acolo, Doamne?…Nu stiu bine…

sanja-adriana

AIESEC Bucuresti invita studentii sa gandeasca global prin Programul de stagii “Global Internships”

martie 2nd, 2009

Bucuresti, 01 Martie 2009 – AIESEC Bucuresti recruteaza in aceasta primavara o noua generatie de membri pentru „Programul de Internship-uri la nivel global”. Acest program este adresat studentilor bucuresteni din ani terminali, masteranzi sau absolventi de cel mult doi ani, interesati de o experienta profesionala internationala. Inscrierile se fac pe site-ul http://recruitment.aiesec.ro/ pana pe data de 17 martie.

„In fiecare primavara, AIESEC ofera sansa cat mai multor studenti din universitatile bucurestene de a patrunde in mediul de lucru international, de a cunoaste oameni din peste 100 de tari si culturi in cea de-a doua jumatate a anului 2009. « Programul de Internshipuri la nivel global reusete sa le aduca studentilor un mediu diferit de ceea ce au cunoscut pana acum pentru formarea lor atat la nivel personal cat si profesional.” (Razvan Radu, coordonatorul proiectului « Global Internships »)

AIESEC Bucuresti ii invita pe studentii care doresc sa aiba o experienta personala si profesionala relevanta intr-un mediu international sa faca primul pas spre indeplinirea acestui obiectiv.

Inscrierile se fac pe site-ul http://recruitment.aiesec.ro/ pana pe data de 17 martie. Studentii pot afla mai multe detalii despre program, participand la evenimentele “Big Picture”, care au loc pe data de 10 martie in cadrul Academiei de Studii Economice si pe 11 martie in cadrul universitatii Politehnica.

AIESEC ofera peste 5000 de stagii de practica in peste 100 de tari in toata lumea. In fiecare an sunt oferite patru tipuri de stagii de practica, potrivite pentru diferite domenii universitare. Aceste stagii ofera tinerilor posibilitatea dezvoltarii profesionale in domenii ca management, economie, resurse umane, IT, inginerie sau educatie.Prin intermediul programului, tinerii pot beneficia de o experienta socio-profesionala internationala care ajuta la dezvoltarea multor abilitati si calitati atat de necesare pentru un viitor job in Romania.

Impactul oferit de aceasta experienta unica participantilor din anii trecuti, exprima importanta si beneficiile unui stagiu de practica pentru tineri. “Prin intermediul acestui stagiu mi-am facut prieteni nu numai din Turcia, am cunoscut persoane din toata lumea, am invatat sa ma adaptez unor situatii care inainte mi-ar fi parut imposibil de rezolvat iar compania la care lucrez este una dintre cele mai renumite in domeniul organizarii de targuri si evenimente la nivel international. “ (Mariana Dumitrascu, paticipanta in cadrul programului, intr-un stagiu in Turcia, pe domeniul management)

AIESEC este cea mai mare organizatie internationala de tineri studenti, prezenta in peste 100 de tari si teritorii, cu peste 40.000 de membri şi 61 de ani de existenta. Scopul AIESEC este dezvoltarea liderilor care sa aiba mai tarziu impactul necesar in societate. In Bucuresti AIESEC are o experienta de 19 ani in proiecte dedicate tinerilor, activitati menite sa le stimuleze implicarea activa in comunitatea locala si sa le dezvolte calitatile şi abilitatile.

sursa:www.bucharest.aiesec.ro

Impresii de Calatorie: Australian Outback (Partea I-a)

martie 2nd, 2009

26 Martie, Ayers Rock. In timp ce noi eram jos in holul hotelului la breakfast, porterii cărau bagajele nostre cu etichete de diferite culori, la autobuze. In scurt timp trebuia să mergem la aeroport, pentru un zbor de trei ore până la Ayers Rock, o localitate în plin deşert în mijlocul continentului. Spre deosebire de zborurile interne din America si Canada în care s-a suspendat mâncarea în costul călătoriei cu excepţia celor de la clasa I-a, Qantas, compania Australiană de zbor, serveşte masa şi băutura la toţi pasagerii. După aterizare la Ayers Rock, bagajele au fost aduse la autobuze şi am fost transportaţi la hotel. Cerul era înourat, pământul era roşu cărămiziu şi vegetaţia firava şi uscată. Pe alocuri, câte un eucalipt răsărea izolat între smocuri de plante joase. Pavajul şoselei în dublu sens, tâia drumul drept către orizont. Şi era cald, foarte cald. După vre-o 30 de minute, a apărut un drum nou din şosea pe partea stângă şi şoferul ne-a explicat că aici este vilage-ul celor ce activeaza în zonă. Intr-adevăr, vilişoare aliniate la stradă, cu mai multă verdeaţă în jur, unele cu etaj, dădeau un aspect pitoresc locului. In drum am trecut pe lângă clădirea poliţiei, birourile organelor de stat şi chiar o şcoală. Autobuzele au oprit în faţa unei piaţete cu un centru betonat, destul de larg, acoperit cu o imensă foaie de canvas imitând aripile unui porumbel. In jur, bănci de ciment, mese şi magazine aliniate cu canopii largi pentru umbră şi un restaurant care avea mese şi afară. Am fost lăsaţi aici timp de-o oră, ca să dea răgaz autobuzelor să descarce valizele noastre la hotel. Rose a sfătuit-o pe Vali să cumpere o plasă pe care s-o aşeze peste borurile pălăriei ei de soare ca s-o izoleze de mustele care se dau om cu o insistenţă neobosită. Eu m-am interesat fără success de o baterie suplimentară la aparatul meu video, care mă forţa să fiu foarte econom la luatul imaginilor. Mulţi au făcut coadă la prăvalia cu îngheţată. Inainte de ora unu, Ella a venit să ne cheme la autobuze.
Şoferul nostru de autobuz, Frosty, bărbat cam la vre-o 45 de ani, cu înfăţişarea lui Yul Briner şi la fel ca el ras în cap, ne informa în avans despre ce urma să vedem. După vre-o 30 de minute a început să apară la orizont conturul muntelui Ayers Rock sau Uluru, în denumirea băstinaşilor. Dacă se socoteşte că localitatea Alice Springs se află chiar în centrul geografic al Australiei, Uluru e la o depărtare de 280 mile nord of Alice Springs. Din direcţia din care veneam noi, Uluru părea ca un uriaş trunchi retezat de copac, răsărit peste suprafaţa plană a deşertului. E un monolit roşu, care măsoara peste 5.5 miles în circonferinţă şi are o înalţime de 340m. ridicat majestos peste această întindere de nisip bătătorit de mileni, ce odată a fost fund de ocean. Ajuns în vecinatatea lui, Frosty şi-a continuat drumul mai departe spre west, fără să opreasca maşina. El continua să ne vorbească de anumite legende ce ciculă în triburile locale Anangu, precum şi de primii europeni care au descoprit aceşti munţi izolaţi, precum şi alte date istorice. Cunoştiinţele lui păreau inepuizabile dar de multe ori era greu de înţeles vorbind cu accentul specific australian care deformează vocalele. In câteva minute, pe direcţia noastră a răsărit o altă prezenţă reliefată la orizont, la fel de roşie ca Uluru, dar diferită ca formă şi mai înaltă, muntele Olga. Numele dat de aborigeni este Kata Tjuta, care înseamnă \”multe capete\”, referitor la faptul că îmbrăţişează 30 de domuri de piatrăa ce răsar pe orizontul nesfârşit al deşertului atât de plan. Pentru triburile locale aceşti munţi au o significaţie religioasă şi culturală, ei fiind tradiţionalii stăpâni ai parcului Uluru – Kata Tjuta. Din respect pentru cultura lor, accesul turiştilor pe munţi este restrâns. Distanţa de la Uluru la Kata Tjuta este de 19 miles şi dintre toate aceste domuri de piatră, Muntele Olga este cel mai înalt, ridicându-se peste 535 m. Aici autobuzul a oprit şi ne-am dat jos din maşină. In faţă, o potecuţă marcată cu bolovani, ne încuraja să ne apropiem de masivul roşu, ca şi pământul din jur. Soarele răsărit din nori, străjuia peste capetele noastre şi arunca umbre misterioase pe suprafaţa domurilor ce imitau căciulile ţărăneşti. Inaintam greu pe drumul ascendent în aerul dogoritor de afară şi burboanele de sudoare de pe fruntea şi faţa mea, atrăgeau o armată de muşte care zbârnăiau în jurul capului şi nu-mi da pace. Eram atât de aproape de acest masiv şi nu-mi doream nimic mai mult decât să-i mângăi cu palma deschisă rotunjimea netedă de piatră ca al unui sân. Dar urcuşul devenea mai greu şi muştele mai obraznice. Vali venea la scurtă distanţă în spatele meu cu o sticlă de apă şi în urma ei, mai mulţi călători din maşina noastră, îl înconjurau pe Frosty. M-am oprit să-i aştept. In stânga muntelui Olga se deschidea o vale ce-o despărţea de-o altă formaţie. Drumul ducea spre această vale, Valea Vânturilor, dar timpul şi programul nostru nu permitea să mergem acolo. Si nici muştele. Din apropiere, muntele nu părea deloc ca un monolit de piatră ci mai curând, ca un conglomerat format prin stratificări succesive de rocă şi nisip. Când mişcările tectonice şi-au lăsat amprenta pe aceste formaţii, urmele de stratificare şi-au schimbat poziţia de la orizontal, către verticală şi asta se putea urmării aici. Inapoi în maşina, cu motorul în plină presiune şi aerul condiţionat la maxim, Vali lupta de pe locul ei de lângă geam să scoată afară mulţimea de muşte intrate în cabină. Frosty ne-a asigurat că aerul condiţionat pune muştele la dormit. Eu încă mă chinuiam să usuc şiroiul de transpiraţie ce nu contenea pe trupul meu. După ce-am făcut un tur în jurul Olgăi, ne-am întors la Uluru. Aici Frosty s-a apropiat de baza muntelui şi mergând în jurul lui, privelişti noi s-au aşternut în faţa noastră: grote şi văi, găuri-orbite goale către vârful muntelui în care vulturii şi alte păsări de pradă î-şi afla culcuşul, forme abrupte pe suprafaţa masivului arăta ca şi cum forţa unei barde i-a tâiat rotunjimea. Autobuzul a oprit la începutul unei pajişti. De data asta, un plai verde în mijlocul deşertului roşu. Mulţi copăcei cu frunză verde proaspătă şi unii mai bătrâni, cu scoarţa neagră, cârbune. Frosty a luat-o în faţa noastra pe-o potecă pavată cu borduri de lemn. Am oprit în dreptul unei grote mici, apoi mai sus, la o grotă mai largă. O lespede mare de piatră ce forma tavanul grotei, de la distanţă, te făcea să desluseşti cu uşurinţă forma unui imens cap de şarpe cu gura larg deschisă şi gâtul încovoiat. Este una din acele minuni naturale care de multe ori uluiesc prin asemănarea cu o creatură reală. În acest caz, Liru, şarpele de pe deasupra grotei, a căpătat în cultura Anangu o semnificaţie deosebită. Am intrat în grotă. Urme de foc au lăsat piatra pereţiilor înegrită. Multe scrilejituri albe în rocă sau desenate cu vopsea roşie şi verde au lăsat un amalgam de note pe pereţi şi tavan. Aborigenii nu au scriere. Cultura lor e transmisă oral. Foloseau o serie de simboluri ca să transmită anumite informaţii. Un cerc mic, indica prezenta apei. O înşuruire de cerculeţe în linie, indica numărul de zile necesare ca să ajungi la apă. Am aflat mai tărziu că ei trăiesc în triburi mici, nu au şef de trib, nu practică agricultura şi nu cresc animale. E un popor nomad ce are o atitudine înrădăcinată despre diviziunea atribuţiilor între bărbaţi şi femei. Supravieţuiesc prin vânătoare şi vegetaţia existenta în deşert. Nu se acoperă cu blanurile animalelor fiind suficient de cald tot timpul anului, deci stau goi. Căsătoriile se fac în cadrul grupului restrâns al tribului, sau între triburi, având o singură normă, aceea de-a nu se încruţişa relaţiile între fraţi şi surori, părinţi şi copii sau veri direcţi. Dar în colectivitatea lor, nevestele fraţiilor mei sunt şi nevestele mele, iar copii lor, devin automat şi copii mei. In acestă colectivitate nu există văduvi, văduve sau orfani, deşi moartea e frecventă. Orice băiat care a împlinit 17 ani şi stăpâneşte arta vânatului, se poate căsători cu o fată de 12 ani, aleasă de mamele lui. Aceste mame, sunt singurile care se pot descurca în acest labirint familiar şi care stabileşte cine se poate căsători cu cine. Trăiesc colectiv pe un anumit loc, atât timp cât este mâncare suficientă. Dacă mâncarea s-a epuizat, dau foc pământului şi merg în altă parte. \”Dar animalele\” am întrebat, \”acestea nu vor pieri în foc?\” \”Animalele părăsesc locul înaintea oamenilor\” a fost răspunsul. Frosty ne-a făcut să-l urmăm mai departe pe poteca de lemn, la marginea pajistei neasemuit de verde şi plină de viaţă. Totul părea aici proaspăt şi ocrotit de vânturi şi căldură. Muntele şi-a supt parcă pântecele în interiorul lui creând această pajiste până într-o adâncitură formată de valea unde se îmbina două versante în unghi drept al muntelui. Sus pe creastă, mici ca nişte puncte, legaţi unii de alţii, un grup de alpinişti, căutau să treacă de pe un versant pe celălalt. La îmbinarea celor doi versanţi, piatra muntelui era şlefuită de căderea apelor pe timp de ploaie, iar jos, la poala lor în V-ul îngust, se oglindea la cer un lăculeţ de apă potabilă. Aici, oamenii şi animalele veneau la apă, şi tot aici, la ora înserări, vânătorii î-şi aşteptau vânatul. Acum devenise clar dece numai aici am găsit prospeţimea aceastei pajisti ca de rai.
Inapoi la hotel, am primit cheia de la unitul nostru. O clădire elegantă, cu spaţii largi şi restaurant îmbietor ce are la intrare doi lei falnici chinezeşti poleiti în aur şi la mijloc, o statuetă gen siamez. Trecând pe lângă ea, am păşit într-o curte interioară cu un bazin imens de înot, străjuit de palmieri, iar în jur, câteva clădiri lungi, albe, cu terase încârcate de flori. Am găsit camera noastră, spaţioasă şi foarte răcoroasă, cu bar, picturi, oglinzi şi o splendita terasa acoperită. Flori diferite în răsaduri pe margine şi scaune, masă şi o confortieră te atrăgea să te laşi uitat în ea, măcar şi pentru un scurt timp. O oază nesperată în mijlocul deşertului ce îndemna la reflecţie. Dar timpul nostru era limitat. La ora şase, Ella ne-a planificat să ne întoarcem la autobuz, ca să prindem apusul de soare în faţa masivului Uluru, ca să înregistrăm splendoarea gamei de culori prin care muntele trece, odată cu apusul. Invioraţi după un duş şi în haine proaspete, autobuzul ne-a lăsat în faţa lui Uluru, acolo unde zeci de alte autobuze au parcat. Ella, din spatele unei mese lungi, încârcată cu chips, sandvişuri şi sticle de şampanie, avea rolul de gazdă pentru grupul nostru. Din păcate, numai parţial soarele a putut fi văzut, şi efectul schimbărilor de culoare al muntelui a fost minimal.
(Va urma)

ultimul canine

martie 2nd, 2009

de-acum sufǎr mai încet
am ales cǎrarea fǎrǎ de rǎni mǎ va duce la marginea oraşului
acolo inima mea seamǎnǎ a câmpie
strǎzile se paveazǎ de sus dinspre cer oamenii nu se numesc oameni
nimeni nu plânge eu aştept tǎlpile noi legea tribului de margine

am plecat spre stǎpânul cel nou
voi învǎţa un alt schelǎncǎit mai sǎlbatic decât cel de la bloc
am sǎ dorm cu câini liberi voi vâna cu leii de circ
nu departe de-aici mǎ va înghiţi pǎmântul
de zece ori îmi voi tǎia capul pânǎ când am sǎ scǎp de disperare

las insomnia într-o plasǎ
sǎ-i citeascǎ-n vecernii o sutǎ de popi
de mâine voi chema un soare nerod, glastre cu multǎ secarǎ
voi scoate de azi s-arunc peste casǎ un ultim canine
las prin hǎţişuri tuberculi cu mine şi ultimul pas va fi ca prinos

nu mǎ voi recunoaşte în atâta rostogolire
printre frunze de mentǎ voi iubi fǎrǎ poftǎ de carne
cu vârful de coasǎ zgâriind în timpane vei auzi
cum sufǎr tot mai rece în târziul ajuns la cel mai târziu…

sunt fiarǎ, ştii bine cǎ sunt… pânǎ-n ultimul os…

De ce a venit ministrul de externe al Rusiei la Chişinău?

martie 1st, 2009
Serghei Lavrov s-a întâlnit cu șefa guvernului, Zinaida GrecianîiSerghei Lavrov s-a întâlnit cu șefa guvernului, Zinaida Grecianîi

“…nu e loc de niciun fel de interpretări”(Serghei Lavrov)

Pentru a afla de ce un ministru de Externe al Rusiei descinde la Chişinău, după opt ani de zile, primul lucru care trebuie făcut este înlăturarea zgurii diplomatice. Adică explicaţiile candide ale reprezentantului Kremlinului: „Şi imediat ce am finalizat toate pregătirile pentru deschiderea Centrului de Ştiinţă şi Cultură al Rusiei la Chişinău şi am elaborat Programul de cooperare umanitară, am şi coordonat această vizită – şi aici nu e loc de niciun fel de interpretări”. Greu de crezut, totuşi, că însuşi Serghei Lavrov, impresionat pesemne de aniversarea a 650-a de la înfiinţarea statului moldovenesc, a descins în RM doar să aducă preşedintelui Voronin manuscrise ale lui Dimitrie şi Antioh Cantemir. Şi acelea, copii.

Agent electoral. Dar al cui?

În atmosfera încinsă a campaniei electorale de la Chişinău, primul lucru care vine în minte este funcţia politică a vizitei. Care este evidentă, inclusiv pentru presa rusă. Dincolo de orice justificări oficiale, miza aceasta este incontestabilă. Însuşi Lavrov – nu vreun reprezentat mai mic al Federaţiei Ruse – a venit şi s-a afişat cu liderii comunişti de la Chişinău. S-a lămurit un lucru: de partea cui este Rusia, care sunt oamenii ei în această campanie – cel puţin o parte dintre aceştia. Indiferent că Moscova numeşte asta „răul cel mai mic”, în pânzele electorale ale Partidului Comuniştilor suflă acum, oficial, plămânii mâncaţi de criză ai Rusiei.

Dar asta nu clarifică peisajul electoral din RM. Dimpotrivă! În primul rând, vizita lui Lavrov arată că Moscova a simţit nevoia să sufle în pânzele roşii ale partidului de guvernământ. Şi asta ar trebui să spună ceva electoratului despre slăbiciunea politică a PCRM, percepută, iată, şi la Kremlin, care a decis să îi ofere o mână de ajutor, aşa cum făcuse, anterior, şi în cazul permisiunii afişării ostentative, pentru camerele de luat vederi, a lui Vladimir Voronin cu cei mai populari lideri politici pentru electoratul RM: Putin şi Medvedev. În al doilea rând, nu se ştie cu exactitate în care pânze a suflat, indirect, Moscova. Căci, dacă nu e clar cât „combustibil” a oferit Lavrov favoriţilor săi, nu e limpede nici câtă muniţie a oferit acest gest făţiş de susţinere adversarilor comuniştilor. Care îşi simt şi ei pânzele politice umflate… Oricum, astăzi la Chişinău nimeni nu-şi mai poate face iluzii că a vota comuniştii înseamnă a vota contra Rusiei – susţinând PCRM, Lavrov a pulverizat dintr-o lovitură justificările celor care mai văd în acest partid şi liderul său promotorii unei (geo)politici anti-ruse în republică.

În al treilea rând, susţinerea PCRM-ului moldovenist de către Moscova a furnizat şi mai multe argumente – dacă mai era nevoie – celor care afirmau că „lumina” acestui discurs vine tot de la Răsărit. Vizita oficialului de la Kremlin ne-a arătat încă o dată: moldovenismul nu te îndepărtează de Rusia. Dimpotrivă! Cu certitudine, Serghei Lavrov s-a transformat cu ocazia acestei vizite într-un agent electoral. Dar numai ziua de 5 aprilie ne va arăta, cu adevărat, al cui.

Transnistria jucată la ruleta rusească

A doua motivaţie a vizitei ţinteşte chestiunea transnistreană. Şi nu fără temei. Din această perspectivă, incursiunea în RM vine după un şir de evenimente ce au marcat dosarul (vizita preşedintelui Igor Smirnov la Moscova, respingerea „pachetului de măsuri” de către Tiraspol, înmuierea poziţiei occidentale faţă de principiile soluţionării conflictului şi accentul pe implementarea unor „măsuri de încredere” între cele două maluri despre care nimeni nu ştie ce consecinţe vor avea). Iar declaraţiile lui Lavrov au schiţat dincolo de orice dubiu tabloul întregii poveşti. Tuşele fixate de oficialul rus nu sunt neapărat noi, dar au fost, cu ocazia vizitei, sintetizate ferm: egalitatea părţilor (RM şi Transnistria), trecerea la formatul „1 plus 2” de negociere, reglementarea principiilor de bază (statut) ale viitorului stat înainte de orice discuţie legată de misiunea de pacificare, despre demilitarizare sau despre formatul forţelor armate. Declaraţiile lui Lavrov indică faptul că Rusia nu cedează niciun pas în această chestiune. Mingea este acum în terenul Chişinăului. Numai că RM a ajuns să joace la o singură poartă – cea proprie. În aceste condiţii, maximul pe care îl poate obţine este… un autogol.

Dincolo de Moldova

În realitate, cheia vizitei lui Serghei Lavrov nu este palierul bilateral, indiferent cât de la îndemână ar fi aceste explicaţii. Că sunt corecte şi coerente, este dincolo de orice dubiu. Dar la fel de clar e că sunt departe de a fi suficiente. Am mai spus în această pagină că relaţia Federaţia Rusă – RM nu este bilaterală, ci e doar parte a unui tablou mai larg, în care Chişinăul în sine nu este element principal. Din această perspectivă, ceea ce a făcut Lavrov la Chişinău este o jalonare a terenului, o marcare a teritoriului, un avertisment că RM rămâne un element pe tabla de negocieri globale în viitoarea configuraţie, mai ales pe relaţia Federaţia Rusă – SUA. Care încă nu este limpezită… Că America are interese cruciale în spaţiul Asiei Centrale a devenit clar – la fel de clar ca şi nevoia, acolo, de colaborare cu Rusia. Ceea ce nu este tocmai lămurit este ce primeşte Moscova în schimb sau ce se aşteaptă să primească. Nu este deloc întâmplător că vizita lui Lavrov la Chişinău vine pe fondul unor mişcări semnificative din perspectivă strategică şi care sunt, toate, o arătare de muşchi geopolitici.

Resuscitarea masivă de către Moscova a Organizaţiei Tratatului de Securitate Comună (viitor furnizor de trupe de menţinere a păcii în spaţiul CSI); vizita şefului Companiei Nucleare de Stat din Rusia în Iran şi anunţul că cele două ţări vor să semneze un contract de furnizare a energiei nucleare pe zece ani; ambiguităţile reuniunii NATO de la Varşovia din 20 februarie; lipsa de certitudini faţă de viitorul scut antirachetă din Polonia şi Cehia şi propunerea rusă pentru un scut tripartit: Rusia-UE-SUA etc. – toate acestea indică o neclarificare a relaţiei dintre SUA şi Rusia. Şi tocmai pentru că încă nu s-a clarificat peisajul global, Rusia – care consideră relaţia cu Washingtonul prioritară – continuă iniţiativa pe toate fronturile: din Iran – element strategic-cheie pe relaţia cu America -până la… Chişinău.

Votul geopolitic de la 5 aprilie

În realitate, acest palier, al treilea, este cel mai important, inclusiv în logica vizitei lui Lavrov. Şi în perspectiva lui trebuie citite primele două explicaţii. În contextul acestor reaşezări globale, ceea ce poate face Chişinăul este să dea un semnal – în ce măsură este dispus să intre în logica „stabilităţii” dorită de Rusia sau în logica spaţiului euroatlantic dorită, pe hârtie, de majoritatea celor care trăiesc în stânga Prutului. După vizita reprezentatului Moscovei la Chişinău, devine şi mai limpede că semnificaţia votului din 5 aprilie aceasta este.

Articolul a apărut inițial în cotidianul Timpul www.timpul.md

De ce e rusa tot mai populară la est de Prut?

martie 1st, 2009

Motto: „Care opinie publică? De ce această opinie publică nu urmăreşte procesul destrămării poporului român cu aceeaşi fervoare cu care urmăreşte procesul destrămării unei familii. Ce ferocitate!”
(Dan Puric, „Cine suntem”, Bucureşti, 2008)

Conform statisticilor mondiale, limba rusă se află pe lista celor mai vorbite 10 limbi în lume. Totodată, aceleaşi statistici estimează că numărul oamenilor care vorbesc ruseşte este în descreştere. În multe ţări din Europa Centrală şi de Est, limba rusă este asociată cu lecţii obligatorii sub regimul comunist. În ciuda scăderii influenţei limbii ruse la nivel mondial, în unele foste ţării sovietice, inclusiv în R. Moldova, se constată o resurecţie a acesteia. Cum am ajuns aici? Aceasta este întrebarea de bază a acestui articol.

Unora le place rusa

Cu ceva timp în urmă presa de la Chişinău titra o ştire care avea un titlul, pe cât de intrigant, pe atât de alarmant: „Moldovenilor le place tot mai mult limba rusă”! Agenţiile de aici făceau trimitere la un studiu realizat de organizaţia de cercetare a opiniei publice Gallup Polls. Trebuie să recunosc că nu mică mi-a fost mirarea când am văzut datele difuzate. Din sondaj am aflat cu stupoare că în R. Moldova, procentajul respondenţilor care spun că este foarte important ca limba rusă să fie învăţată de copii, a crescut uluitor, tocmai cu 12 puncte procentuale. Astfel că, de la 27 % în anul 2006 numarul celor care vor să îşi înveţe copii să vorbească limba rusă s-a ridicat la 39% în 2007. La acest punct, mi-am amintit o serie de experienţe personale.

Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi… limba rusă?

Primul şoc în raport cu evoluţia limbii ruse la noi am avut-o cu puţin timp în urmă când, o veche cunoştinţă mi-a declarat cu nonşalanţă că îşi va da odrasla să studieze la o şcoală rusă din capitală. Şocul a fost pe măsură. Nu se poate, am zis atunci. Cum să meargă copilul tău să studieze la o şcoală rusă, de vreme ce voi, părinţii, sunteţi români / basarabeni, iar acasă vorbiţi doar româna?! Ce identitate va avea acest copil? V-aţi gândit ce istorie va învăţa copilul vostru?! Şi atunci – marea dezamagire – am primit un raspuns cum nu am mai auzit până atunci: „El va face afaceri când va fi mare, ca mine, iar în bussiness-ul de la noi, dacă nu ştii rusa nu ai ce căuta (sic!). Ş-apoi, româna o cunoaşte de acasă…”.

Asta e! Interesul poartă fesul, iar, pentru unii, bunăstarea face cât tot naţionalismul altora la un loc. Ce puteam să răspund ? Să-i zic că acest copil poate să se compare, în timp, cu un copac care îşi va pierde frunzele şi va rămâne uscat, pentru că nu va avea ceea ce este absolut vital pentru un OM – identitatea? Mai avea oare rost să explic? Un lucru am înţeles atunci: iată de unde ies struţo-cămilele moldoveneşti ! Vorba unui scriitor: „Tineretul nostru este aur, dar noi suntem cei care îl distrugem”.

Spaţiul cotidian – cucerit treptat de limba rusă

În afară de Belarus, Kazahstan şi Kârgâzstan, unde limba rusă şi-a mai păstrat statutul de limbă oficială, în alte trei foste republici sovietice – R. Moldova, Ucraina şi Tadjikistan, aceasta este considerată „limbă pentru comunicare interetnică”. Aici am rezerve. Realitatea de la noi este mult mai gravă. În R. Moldova, rusa ocupă un loc şi un rol mult mai important decat „limbă de comunicare etnică”. La noi această limba este pretutindeni: în politică, afaceri, hârtii oficiale, documente, instrucţiuni tehnice, programe, inclusiv la computerul de la care scriu acest text.

M-am tot întrebat: de ce, de cele mai multe ori, diplomaţii, care vin în misiune la noi în ţară, aleg să înveţe mai degrabă limba rusă pentru a se exprima şi nu limba ţării unde vin? Au învăţat oare atât de prost domniile lor geografia încât nu ştiu asemenea detalii sau, dimpotrivă, au fost instruiţi să procedeze exact cum procedează? Şi de ce nu îi putem convinge de contrariul? Nu ştiu răspunsul, doar întreb…

Din propria experienţă, pot spune că, de ani buni de când sunt în Chişinău, am resimţit creşterea influenţei limbii ruse. Exemplele sunt nenumărate. Începând de la clasicul exemplu din transportul public când, la întrebarea „Coboraţi la staţie?”, ţi se răspunde pe un ton grav şi nemulţumit un „niet” apăsat (trad. din rusă – nu), până la revolta cretină a unui chelner de pizzerie care refuză să te servească, pentru că, atenţie, nu vorbeşti „na normalinom iaziche” (trad. din rusă – într-o limbă normală), sau şi mai sus, până la instituţiile mediatice şi instituţionale ale statului unde, în anumite cercuri, dacă refuzi să te exprimi în rusă, „rişti” să nu mai fii invitat a doua oară.

Iată un exemplu elocvent. Lucrarea „The language of the Moldovans. Romania and Russia, and Identity in an Ex-Soviet Republic”, semnată de Matthew H. Ciscel (Lexington Books, 2007) afirmă că: „În R. Moldova, există o dominaţie clară a limbii ruse”, iar „din 2001, guvernul a insistat în mod repetat că limba moldovenească este o limbă separată şi a susţinut, până la momentul când s-a confruntat cu o opoziţie virulentă, că limba rusă trebuie ridicată la acelaşi nivel cu ea”.

Dincolo de toate, greşeala este în primul rând în noi, adică a etnicilor basarabeni. Precum a sesizat şi Matthew H. Ciscel în cartea sa: „limba română nu este încă percepută de mulţi moldoveni educaţi din mediul urban ca o limbă cu prestigiu…” El adaugă: „În unele ocazii, am fost rugat să scuz utilizarea limbii ruse la evenimentele formale, protocolare, unde era utilizată pentru că toată lumea o cunoştea. Nu am participat niciodată la un eveniment în R. Moldova unde limba română să fi fost folosită pentru aceleaşi motive!”.

Mai mult, în rândul tinerilor din R. Moldova limba rusă devine tot mai „cool”, iar la nivelul „high-life-ului”, utilizarea limbii ruse devine cel mai nou test al snobismului local.

Nu suntem “moldoveni exotici”!!!

Un test al snobismului moldovenilor poate fi şi exemplul unora care, atunci când merg peste hotare, în special în România, preferă să vorbească în rusă. Exemple sunt destule, mai ales în showbiz. Nu ştiu cum se face, dar tot mai multe vedete din R. Moldova, care ajung la Bucureşti, preiau rețeta succesului Anei Lesco (o interpretă rusoaică născută în R.M. care s-a afirmat în showbiz-ul românesc) şi preferă să fie considerate “moldovence exotice”, cum spunea un prezentator din România la o emisiune de divertisment, cu gândul de a se afirma în showbiz-ul de peste Prut.

Din păcate, aceşti conaţionali nu înţeleg că, prin astfel de intervenţii, lovesc în imaginea basarabenilor şi crează şi mai mult impresia majoritară greşită, care persistă peste Prut – că noi vorbim numai în rusă! Să fiu bine înţeleasă: nu am nimic împotriva VIP-urilor de orice natură. Dar de ce unii dintre cei care ajung în România mizeză pe roluri ruseşti în media românească sau interpretează piese în rusă şi, mai mult, chiar cred ca e “cool” să te dai rus la Bucureşti? Oare de ce, pentru succes și afirmare, compatrioţii şi compatrioatele nostre aleg să se identifice cu personaje exotice vorbitoare de limbă rusă? Altă cale nu o mai fi? Se poate să ai succes în România și fără a mima identitatea rusească. E timpul să nu mai fim exoticii României fandosindu-ne la televiziuni într-o rusească deşucheată! Iată cum devenim noi exotici! Şi iată cum se construieşte o imagine rusească pentru cei de dincolo. Mai bun PR nici că ne trebuie!

“Moldovenism” în limba rusă

Revenim în R. Moldova. Datele statistice şi cercetările din ultimii ani confirmă observaţiile mele empirice de mai sus. Uşurinţa celor care trăiesc în stânga Prutului, de a trece de la o limba la alta, este bine cunoscută, iar studiul Gallup Polls, de la care am pornit acest articol, demonstrează acest fapt. Un exemplul: în R. Moldova, 23% dintre respondenţii solicitaţi să răspundă la sondaj au acceptat cu uşurinţă să răspundă în limba rusă. Aici, o mică precizare comparativă. Acelaşi studiu a fost realizat în Georgia şi Armenia, unde doar 3% din respondenţi au acceptat să răspundă la întrebări în limba rusă (deşi datele atestă şi la ei o creştere a influenţei limbii ruse). Să nu mai existe oare demnitate naţională în R. Moldova? Am uitat oare valul de entuziasm al anilor ‘90? Sau pe cel din 2002-2003?

Aceste date din 2008 sunt confirmate şi de studiul sociologic din octombrie – noiembrie 2007, realizat în cadrul proiectului „Monitorul Euroasiatic”. În acest studiu, ar trebui să ne dea de gândit atitudinea celor 61% dintre intervievaţi, care au o atitudine pozitivă faţă de susţinerea limbii ruse de către Moscova în R. Moldova. Mai mult, ar trebui să ne pună în gardă şi să ne îngrijoreze serios indiferenţa celor 15% dintre respondenţi, care au răspuns că nu le pasă de implicarea lingvistică a Rusiei în stânga Prutului. Dacă am aduna cifrele, am obţine un procent de 76 care susţin sau sunt indiferenţi la implicarea lingvistică a Moscovei în R. Moldova! Creşterea influenţei fostului imperiu la noi şi, mai ales, indiferenţa periculoasă a cetăţenilor noştri lasa loc de un no comment elocvent.

În ce limbă vor vorbi copiii noştri?

Programul „moldovenist” şi „patriotic” al partidului comunist a generat o sistematică creştere a influenţei limbii ruse în R. Moldova. Din 2001, de când au venit la putere comuniştii, influenţa limbii ruse a crescut constant şi puternic inclusiv in rândurile tinerilor. Faptul că în unele şcoli s-a introdus obligativitatea studierii limbii ruse vorbeşte de la sine. Şi mai asistăm la un fenomen periculos: părerea mea este că limba română se vorbeşte mai neglijent în rândul elevilor, decât acum 5-10 ani, de exemplu. Această neglijenţă, dacă nu este în clase, atunci o întâlnim în recreaţii, în jurul blocului, cu prietenii etc.. Cu toate acestea, nu este vorba numai de tineri. Datele sociologice confirmă şi ele acesastă evoluţie.

Studiul comandat de „Monitorul Euroasiatic”, arată că în Republica Moldova, vorbesc în limba rusă, acasă, 20 % din respondenţi, pe când alţi 27 % atât în rusă cât şi în română. Prin urmare, însumând procentul celor care se exprimă fie curat în limba rusă, fie şi in rusă este de 47 %. Doar jumatate din respondenţi, mai exact 52 %, vorbesc acasă curat în română. Cifrele sunt mari dacă e să comparăm cu alte ţări din spaţiul fostei URSS. Să luăm, de exemplu, Georgia. Aici, în limba naţională vorbesc acasă, 89%, alte 8% vorbesc şi în rusă, pe când doar 1% dintre vorbitori se exprimă curat în rusă. Situaţia este aproape similară şi în Letonia. Aici, 88 % vorbesc acasă în limba natională, 5 % şi în rusă, iar alte 2 % doar în limba rusă. De aici şi întrebările: De ce aşa şi nu altfel? De ce în Georgia şi Letonia procentul este atât de diferit faţă de cel din R. Moldova? Chiar nu ne interesează în ce limbă vor vorbi copiii noştri?

Apropo de influenţa pe care o exercită limba rusă în spaţiul autohton, mai trebuie relevat un rezultat. Faptul că 46 % dintre minorii de la noi posedă limba rusă la perfecţie, şi doar 11% nu o cunosc (fac trimitere la acelaşi sondaj), relevă impactul acestei limbi asupra tinerei generaţii. De ce oare in Letonia nu se întâmplă la fel? De ce acolo 47% dintre minori nu cunosc deloc limba rusă şi doar 6 % o vorbesc fără oarecare probleme? Iată una dintre explicaţii: mass-media şi influenţa covârşitoare a limbii ruse în R. Moldova.

Mass-media stagnează, controlul politic creşte

În R. Moldova, pe lângă faptul că aproape toate posturile de televiziune de la Chişinău sunt controlate politic şi fac, explicit, jocul cuiva, nici vorbă de şanse de schimbare, de şanse de diversificare, mai ales acum, în prespectiva campaniei electorale. Dimpotrivă, la noi încearcă să se restrângă domeniul şi să se pună căluşul în gură celor care nu convin actualei puteri. Ştie ea ce ştie, guvernarea! Mass – media este o forţă! Ea poate să unească şi să dezbine, poate să construiască şi, respectiv, să strice imaginea. Aşa că, pentru a îngusta orizontul european sau românesc al moldovenilor, cei de la conducere au procedat cum nu se poate mai bine: ne îmbuibă zilnic capul şi urechile numai cu media rusească.

Mai nou, au adoptat o altă strategie: după ce au scos TVR – ul din R. Moldova, iar acum pun piedici şi PRO TV – ului de la Chişinău. Pentru mimarea diversităţii de care vorbeam, comuniştii ne bagă pe gât în reţelele de cablu posturi româneşti puţine şi minore, în special de divertisment, fără nici un mesaj politic. Excepţie fac doar Naţional TV, Realitatea TV, TVRi şi PRO TV retransmis de Chişinău, pe arii foarte restrânse. În rest, numai canale în rusă şi ucraineană.

Şi încă ceva. Mă uit la sistemul mediatic de la noi şi mă mir de schimbările care se produc. Şi mari! Din dorinţa de afirmare, în ultimul timp, unii colegi de breaslă se aruncă cu capul în vâltoarea mediatico-politico comunistă (cacofonia e bine venita!) si acceptă, direct sau indirect, să le facă jocul. Tot acum se fac schimbările si se alege grâul de neghină. Puterea de a rezista tentaţiilor şi ispitelor nu o au însă toţi. Pentru unii este mai important să fie „pe cal roşu”, făcând jocul comuniştilor, decât propria moralitate.

Mass-media rusă – lider de piaţă

Aşadar, mass – media rusească este şi lider de piaţă in R. Moldova, iar efectul este clar vizibil, o arată chiar sondajele.

Pomeneam într-un articol anterior că un studiu comandat de Eurasia Foundation, realizat de IDIS Viitorul şi publicat anul trecut – „Raport asupra studiului de evaluare a percepţiei publice privind procesul de integrare europeană şi implementare a Planului de Acţiuni Uniunea Europeana – Republica Moldova”, arată clar influenţa masivă a mass – media rusă în R. Moldova, cel puţin la nivelul încrederii publice. Astfel, 67,5% „tind să aibă încredere” în posturile TV din Rusia. Mai mult, instituţiile TV din Rusia sunt cele în care populaţia R. Moldova are cea mai mare încredere după Mitropolia Moldovei, dar la o diferenţă nesemnificativă, de 0,2%. Pe locurile următoare se clasează „posturile TV din Moldova cu acoperire largă” (62,3%), urmate de „posturile de radio din R. Moldova cu acoperire largă” (59%) şi de „posturile de radio in limba rusă” (53,6%). În acelaşi studiu se arată faptul că, în R. Moldova, încrederea acordată mijloacelor de informare de la Moscova este relativ egală cu cea acordata mijloacelor de informare de la Chişinău.

Studiul din 2007 inclus in proiectul „Monitorul Euroasiatic”, pe care l-am mai pomenit, atestă un procent de 71% dintre respondenţi care afirmă că urmăresc canalele de la Moscova „regulat”, şi alte 15%, „doar uneori”. Asta înseamnă că 85% de privitori la canalele ruseşti de televiziune. Ca să nu mai vorbim despre canalele neruseşti, dar traduse şi ele preluate tot în… limba rusă.

La noi, la pas!

Şi-a dacă în România, de exemplu, posturile de televiziune dezbat intens şi nestingherit orice temă, plus filialele deschise în întreaga ţară, la noi e tocmai invers. De când mă ţin minte, în republică se extind doar posturile care convin cui este la putere. Doar acele canale televizate primesc licenţe şi au arie de acoperire în ţară, în rest, „SĂ TACĂ!” – asta spun, direct sau indirect, prin acţiunile pe care le întreprind, cei din fotoliile de sus. De fiecare dată, când merg la ţară să îi vizitez pe cei apropiaţi, îmi amintesc de timpurile copilăriei când, cu excepţia TVM, ORT şi slab recepţionatul TVR, nu am mai avut nimic ce vedea la televizor! Acum, situaţia nu diferă mult. Paleta rămâne la fel de îngustă. Ah, da, au mai fost adăugate ceva „noi idei televizate” ale NIT-ului lui Voronin. Iar noi vrem şi aşteptăm schimbarea! Vorba unui personaj dintr-o binecunoscută reclamă: N-ai cu ce mă, n-ai cu ce!…

Ce e de făcut?

Să fiu înţeleasă corect. Nu am nimic cu limba rusă, dimpotrivă, apreciez literatura rusă şi am citit şi eu marii clasici, m-au impresionat şi pe mine scriitorii uriaşi ca Tolstoi şi Dostoievschi. Sunt şi eu de acord ca cine ştie mai multe limbi este mai câştigat. Doar că în R. Moldova avem de-a face cu limba ca purtător de interese geopolitice, cu influenţe politice sau economice ale Moscovei, prin intermediul mass-media, pieţii cărţilor, afacerilor etc.. Creşterea influenţei limbii ruse în R. Moldova este direct proporţională cu creşterea influenţei politice a Rusiei la noi. Ce facem în situaţia asta? Nicolae Iorga spunea ca numai aplecandu-ne asupra trecutului putem avea tăria faptelor de astăzi. Dar mai putem să facem asta? În cartea „Cine suntem”, Dan Puric ne avertiza şi pe noi, cei din stânga Prutului: „Ce trebuie să facem noi acum? Trebuie să ne definim, ca să le spunem şi altora cine suntem, ca să ştie şi ei cu cine stau de vorba… Altfel suntem pierduţi”.

Limba rusă – limbă de stat?

În ultimul timp R. Moldova este tot mai mult văzută şi asemănată, din afară, cu o struţo-cămilă. Nu o mai compătimeşte nimeni, nici măcar cei plecaţi de nevoie din R. Moldova. Actuala guvernare îşi taie singură craca de sub picioare şi ţipă în gura mare, continuând să dea vina pe alţii. O fi dur spus, dar ăsta este adevărul. De ce afirm acesta? Ei bine, după ce câţiva comsomolişti nostalgici au mărşăluit cu câteva luni în urmă prin centrul Chişinăului, slăvindu-i pe Lenin şi Stalin, un nou val de susţinători ai partidului pro – rus “Ravnopravie” şi membri ai Ligii tineretului rus din R. Moldova, le-au urmat exemplul şi au mărşăluit prin oraş scandând în gura mare: „Limba rusă – limbă de stat!”

Cică, au motiv serios să iasă în stradă. Şi anume: să ceară autorităţilor oficializarea limbii ruse şi declararea ei ca a doua limbă de stat pentru că, vezi doamne, nu înţeleg ce scrie în documentele întocmite în română. (Dar oare părinţii noştri cum au învăţat, au vorbit şi au folosit limba rusă la fiecare pas până în ’89?) Mai mult, potrivit presei de la Chişinău, organizatorii şi participanţii la eveniment îşi motivau agresiv cerinţa prin faptul că „jumătate din populaţia R. Moldova vorbeşte în limba rusă” şi afirmau că populaţia din republică „este supusă românizării”, iar ruşii sunt „discriminaţi” (sic!). E de la sine înţeles că, într-o R. Moldovă, cu un popor băştinaş, atât de tolerant, cum e al nostru, pentru urmaşii lui Lenin pare ciudat şi “aberant” să depună efort şi să înveţe limba acestuia, după cum afirma un binecunoscut jurnalist de la noi. E vorba de minim respect. Dar, care respect şi mai ales din partea cui …?

Aşadar, continui. Pentru că le sunt „încălcate drepturile”, aceşti tineri „feciori ai neamului”, înarmaţi cu drapele ale Rusiei, ca să iasă în evidenţă, s-au felicitat reciproc şi cu ocazia Zilei Unirii Popoarelor, nicăieri în altă parte decât în faţa ambasadei Rusiei de la Chişinău. Păreau mai fericiţi şi mai uniţi „în cuget şi-n simţiri” ca niciodată de la ‘90 încoace. E şi firesc. Acum au undă verde. Nimeni nu îi deranjează, ba chiar îi încurajează…

Două feluri de manifestări. Pe cine înăbuşim şi pe cine ne facem a nu vedea?!

Îmi amintesc de manifestările de acum un an ale tinerilor care optau în Piaţa Marii Adunări Naţionale pentru cauza occidentală şi românească a republicii. Deşi aveau autorizaţie de protest din partea Primăriei capitalei, acestora, totuşi, le-a fost interzis să protesteze paşnic. În acele cazuri, nici nu începea bine protestul că, pe loc, apăreau şi forţele de ordine înarmate cu toate cele „necesare”. Coloane întregi de poliţişti au fost scoşi atunci în stradă! Acel val de protestatari a fost, până la urmă, înăbuşit! Totodată, tinerilor li s-a reproşat că purtau „drapele ale altui stat”, adică cel al României. „Feciorilor neamului”, pro-comunişti, nimeni însă nu le-a ripostat nimic şi nu le-a interzis să poarte drapelele Federaţiei Ruse, când au mărşăluit în voie şi nestingheriţi de niciun reprezentant al forţelor de ordine prin centrul Chişinăului. Nu erau şi ele oare „drapelele altui stat”? Nu pare evident că este vorba de o comanda politică aici? Cine trage, de fapt, sforile?

Cazul tinerilor liberali agresaţi la Bălţi şi profanarea lui Eminescu – o continuare

Acum stau şi mă gândesc: În ultima vreme tot mai mulţi astfel de activişti sau „bastarzi ai lui Voronin”, cum îi numeşte Constantin Tănase într-un articol de al său din Timpul, apar şi se manifestă… Cazul tinerilor membri ai PL, agresaţi la Bălţi, de către astfel de „apărători ai patriei”, se înscrie şi el perfect în această serie de exemple de noi răbufniri „moldovenisto – naţionalo – ruse”. La fel şi profanarea tot mai insistentă din ultima perioadă a bustului marelui Eminescu! Ce să fie aceste toate? Nu cumva au slăbit prea mult frâele în mâinile unora care ne reprezintă voturile acordate? Şi când se va opri acest val de revendicări în limba rusă? Oare în această primăvară când au loc alegerile? Greu de spus.

Doar 16% vorbesc, de obicei, în limba rusă

Un lucru este cert. Tinerii, asmuţiţi de partidul „Ravnopravie” al lui Valeri Klimenko, care este şi preşedintele comunităţii ruseşti din R. Moldova, nu cunosc sau nu vor să accepte realitatea existentă în R. Moldova. Să apelăm la cifre concrete. Astfel, potrivit datelor ultimului recensământ efectuat în R. Moldova (în toamna anului 2004), 75,2 la sută din populaţia republicii (fără Transnistria) a declarat că vorbeşte, de obicei, în limba română/moldovenească, 16 la sută – în limba rusă, 3,8 la sută – în ucraineană, 3,1 la sută – în găgăuză, 1,1 % – în bulgară şi 0,4 la sută – în alte limbi. Deşi în R. Moldova, arată datele aceluiaşi plebiscit, numai 5,9 la sută din populaţie este de naţionalitate rusă, în limba lor mai vorbesc şi moldoveni/români, şi ucraineni, şi găgăuzi. Astfel, cu toate că majoritatea ucrainenilor, găgăuzilor şi a bulgarilor a indicat ca limbă maternă cea a naţionalităţilor pe care le reprezintă, fiecare al doilea ucrainean, fiecare al treilea bulgar şi fiecare al patrulea găgăuz au susţinut că vorbesc de obicei limba rusă. Iar moldovenii care vorbesc de obicei limba rusă constituie 5,0%.

Recensământul din 2004 mai relevă faptul că moldovenii/românii constituie populaţia majoritară în spaţiul dintre Prut şi Nistru, adică 78% din numărul total de locuitori. Ucrainenii reprezintă 8,4% din populaţie, ruşii – 5,9%, găgăuzii – 4,4 %, bulgarii – 1,9%, alte naţionalităţi – 1% şi pentru 0,4% din locuitori nu a fost înregistrată naţionalitatea.

În aceste condiţii şi în baza argumentelor aduse, presa de limbă română şi democrată de la Chişinău se întreabă: De ce ar merita limba rusă să devină a doua limbă de stat a R. Moldova?

Eu, la rândul meu, mă solidarizez şi pun aceeaşi întrebare: Dacă doar 16 la sută din populaţia R. Moldova vorbeşte, de obicei, în limba rusă, cum se face că aceasta este limba numărul unu în R. Moldova în anumite cercuri decisive şi importante, inclusiv la nivel înalt de stat, şi cum de am ajuns ca reprezentanţii unei minorităţi, în a cărei limbi vorbesc doar 16%, să aibă asemenea pretenţii după 18 ani de independenţă? Cum am ajuns aici?

Conflictele dintre Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVII

martie 1st, 2009

Evul mediu a fost şi continuă să fie perceput de publicul larg ca un timp al luptelor eroice pentru apărarea patriei sau a credinţei, în care suveranii şi cavalerii se disting prin fapte de arme şi şi norme de conduită de natură să-i transforme în idealuri morale pentru contemporani. O asemenea percepţie s-a născut în ambianţa intelectuală a romantismului european, istoricii şi autorii literari căutând să identifice în fragmentele unui trecut ce abia începea să fie reconstituit cu mijloacele scrisului istoric critic, notele definitorii ale acelui volksgeist invocat de paradigma herderiană.

Dacă scepticismul abordărilor pozitiviste a fost de natură să nuanţeze imaginea idilică asupra realităţilor medievale, fenomenul a vizat categoriile instruite ale societăţii, şi acestea doar în limitele unui interes concret pentru cunoaşterea istoriei cât mai apropiate de adevăr. Confruntările care i-au opus pe francezi germanilor, pe aceştia din urmă cehilor, pe polonezi ruşilor sau pe români maghiarilor, au determinat o investigaţie mai elaborată asupra trecutului, dar şi un mai ferm ataşament al comunităţilor etnice faţă de oameni şi fapte asumate ca valori ale patrimoniului identitar .

Chiar dacă studiile medievale sunt orientate mai curând spre cunoaşterea structurilor şi fenomenelor în durată lungă, lăsând într-un plan secund factologia, manualele de istorie rămân fidele tradiţiei unei istorii constând într-o succesiune de date, războaie şi revoluţii, în care evocarea unor figuri intrate în legendă devine singurul mijloc de captare a interesului cititorilor. Din această perspectivă, o temă precum rivalităţile care au escaladat adeseori în conflicte armate care au marcat relaţiile dintre Moldova şi Ţara Românească devine dacă nu prohibită, cel puţin greu de abordat, chiar în absenţa unei presiuni oficiale nemijlocite. Cu toată detaşarea dată de trecerea timpului, avem dificultăţi să acceptăm un trecut mai puţin idealizat, în care aceia care i-au învins pe turcii cuceritori ai Constantinopolului, pe tătari, maghiari sau polonezi, şi-au înfruntat pe câmpul de luptă şi fraţii de aceeaşi limbă şi lege, de care îi separau interesele de moment.

Rivalitatea moldo-munteană nu s-a eliberat cu totul de presiunea unor intenţionalităţi politice, câtă vreme tema unei identităţi etnice moldoveneşti îşi mai găseşte adepţi în unele spaţii istoriografice. Fondatorii istoriografiei româneşti moderne, credincioşi aspiraţiei către o istorie obiectivă, au evocat asemenea momente cu destule rezerve, căutând să le explice prin cauzalităţi externe sau prin disensiunile obişnuite între capetele încoronate ale vremii. Numeroşi autori s-au simţit tentaţi să devină ei înşişi parte în conflict, identificându-se cu unul sau altul dintre protagoniştii acestor confruntări. Propaganda comunistă a exclus aproape complet astfel de subiecte din sfera de interes a istoriei românilor.

Imaginea unei lumi româneşti divizate din punct de vedere politic şi cu manifestări pluraliste distona în prea mare măsură cu ideea unei naţiuni române aflată în luptă cu marile puteri vecine şi cu exploatatorii din interior, pentru unitate şi libertate. În plus, orice contestare a puterii domneşti, cu care se căutau echivalenţe simbolice, putea da naştere la stări de spirit prea subversive într-o ambianţă totalitară. Evul mediu românesc a fost plasat sub auspiciile conceptului de conştiinţă de neam, menit să substituie realităţile pe care istoricii occidentali le-au subsumat celui de naţiune medievală. Atunci când disputele dintre domnii români nu puteau fi evitate, ele deveneau aspecte ale luptelor dintre facţiunile boiereşti sau expresii ale unor acte de trădare. De acest din urmă tratament au beneficiat personalităţi de talia Movileştilor sau a lui Vasile Lupu.

Odată cu eliberarea de vechile clişee, în contextul cultural din anii 90, s-au manifestat şi reacţii disproporţionate, în sensul tentativelor de destructurare a tot ce s-a scris până acum, ori al restituirii unei istorii a românilor marcată de conflicte interne şi de mediocritate politică. În aceeaşi direcţie, s-a pus problema existenţei sau inexistenţei manifestărilor identitare în rândul românilor, chestiune aflată încă în dezbaterea mediilor de specialitate. Actele de frondă faţă de interpretările canonice ale trecutului nu justifică totuşi negarea unor tendinţe şi procese istorice, documentate în condiţii vitrege prin eforturile unor specialişti care n-au abdicat de la valorile spiritului critic. În ultimă analiză, protagoniştii unor episoade controversate nu sunt responsabili de faptul că semnificaţiile demersurilor lor politice şi militare au fost instrumentalizate de discursul politic contemporan.

Fără a avea pretenţia de a epuiza subiectul în aceste câteva rânduri, sunt necesare câteva clarificări ale conceptelor cu care operează istoriografia contemporană. Naţiunea medievală nu poate fi identificată cu forma clasică pe care această formă de agregare a comunităţilor umane a cunoscut-o în evul de mijloc. Conceptul de natio a fost asumat de slexicul medieval pe filiera creştină care a asigurat transferul terminologiei latine clasice asupra noilor realităţi ale lumii născute pe ruinele vechiului orbis romanus. Vitalitatea şi în cele din urmă impunerea ca marcă a identităţii etnice în majoritatea limbilor europene s-a datorat tocmai caracterului său plurivalent, încorporând atât ideea originii familiale,, cu conţinut etnic implicit, cât şi o accepţie socială distinctă. Oamenii instruiţi ai evului mediu au dat naţiunii diverse, reflecţia pe această temă culminând în epoca dezbaterilor conciliare de la Pisa şi Konstanz şi a revoluţiei husite.

Dacă magistrul Ieronim de Praga includea în cadrele natio totalitatea membrilor comunităţii, dincolo de diferenţierile sociale, prelaţii englezi şi francezi operau o distincţie majoră între naţiunile generale, definite prin originea, reală sau presupusă, din strămoşi comuni, locuirea unui teritoriu moştenit de la aceştia, relativa unitate lingvistică şi de credinţă . Originea familială, cu aspectul său etno-lingvistic implicit, era importantă pentru evul mediu. Precum Tatăl, aşa şi Fiul, era una din paradigmele spiritului acelor vremuri, cel puţin sub aspectul teoriei. Faptul avea consecinţe directe asupra destinului individual şi colectiv, coroanele şi privilegiile, libertatea şi patrimoniul, se moşteneau în virtutea descendenţei.

Expresia livrescă a acestei realităţi este dată de cronicile şi gestele medievale, care invocă în serviciul unor cauze contemporane, originea ilustră a comanditarilor sau a comunităţilor etnice aflate sub autoritatea acestora din urmă. Oricât de tentante ar fi extrapolările în relaţie cu modernitatea, trebuie precizat faptul că naţiunea medievală este doar una din formele de solidaritate care guvernau viaţa omului medieval. Înafara solidarităţii etnice, acţionau în direcţia potenţării sau inhibării ei afinităţi sociale, religioase, regionale sau patrimoniale. Manifestări ale solidarităţii şi conştiinţei etnice au fost documentate în cazul majorităţii naţiunilor, iar azi puţini istorici mai contestă apartenenţa acestora la spiritul medieval .

Expresii ale unor astfel de sensibilităţi au fost propuse şi în ceea ce-i priveşte pe români, fiind evidenţiată conştiinţa şi preocupările pentru propria origine, solidarităţile confesionale transfrontaliere şi de la un anumit moment, tendinţe de confederare politică. Chiar dacă precaritatea surselor lasă muncii în arhive şansa unor noi încheieri pe această temă, o conştiinţă identitară a românilor nu a însemnat şi nu putea însemna o premisă a loialismului etatic. Inexistenţa unei similitudini între specificul identitar şi raporturile de putere este specifică şi altor naţiuni europene. Patriotismul militant ce s-a manifestat în Franţa la începutul secolului al XIV-lea nu a fost de natură să inhibe rivalitatea franco-burgundă şi războiul civil ce i-a dat expresie, tocmai în momentul în care inamicul englez triumfa asupra celor care îi refuzaseră succesiunea lui Edward al III-lea pe temeiul legii salice şi al drepturilor naţiunii franceze.

Chiar istoricii sceptici cu privire la existenţa reală a naţiunii medievale recunosc în cazul ruşilor existenţa unui ataşament primar, aproape vegetativ, faţă de pământul rusesc şi credinţa rusă. Cu toate acestea, principii Moscovei şi marii duci rusificaţi ai Lituaniei s-au înfruntat în războaie pe durata câtorva secole pentru refacerea vechiului ansamblu politic al Ruricizilor. Loialităţile politice n-au alterat sentimentul patriotic al protagoniştilor, iar o dovadă în acest sens este furnizată de dramaturgia engleză elisabetană. Discursurile atribuite de Shakespeare protagoniştilor unor rebeliuni şi uzurpări sunt mult mai bogate în semnificaţii identitare decât tiradele naţionaliste contemporane.

În ceea ce priveşte realităţile româneşti, secolul al XIV-lea a însemnat naşterea a două entităţi politice, Ţara Românească şi Moldova. Geneza lor se circumscrie tipologiei generale de evoluţie a statelor medievale, centralizarea puterii şi afirmarea sa prin succesul militar, integrarea în ordinea politică şi spirituală prin consacrarea structurilor ecleziastice prin intercesia patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. Fenomene cu impact local precum transferul demografic şi instituţional de peste munţi şi mai ales constituirea etatică prin subordonarea unor poli regionali de putere, se cer a fi aprofundate în viitor. Studiile medieviste româneşti au examinat problema constituirii a două state româneşti, găsind explicaţii în condiţionările politice externe sau în dinamica economică a regiunii .

Indiferent de circumstanţe, proximitatea crea ca pretutindeni în evul mediu, premisele unor relaţii conflictuale. Chiar dacă societatea românească nu a cunoscut formele feudale clasice apusene, privilegiile sociale şi puterea politică se legitimau în raţiunea militară. Vitejii şi slujitorii munteni şi moldoveni sunt echivalenţi ai aşa-numitor bellatores, la care se referă norma medievală a societăţii tripartite. Cea mai vizibilă formă de expresie a autorităţii era capacitatea de a asigura supuşilor securitatea şi resurse . Dacă integrarea, cu ezitări iniţiale din partea puterii, în cadrele bisericii ortodoxe şi presiunile de la frontiere erau de natură să ofere o bază pentru colaborare între cele două state româneşti, existau suficiente elemente care să le aducă în conflict.

Primul şi cel mai important dintre acestea au fost înseşi relaţiile de putere. În măsura în care o domnie se consolida în plan intern, resimţea tendinţa obiectivă în a exercita un anume patronaj asupra principatului vecin. În ecuaţia internă, jucau un rol activ şi raporturile cu regatele apostolice vecine şi mai târziu cu Poarta Otomană. Primul angajament antiotoman al Ţării Româneşti sub Mircea cel Bătrân (1386-1418) a coincis cu un episod conflictual cu Ştefan I al Moldovei, care l-a susţinut pe Vlad Uzurpatorul. Alianţa dintre Mircea şi Alexandru cel Bun, privilegiată de scrisul istoric de la noi, a fost urmată de tentativa domnului moldovean de a-şi subordona Ţara Românească prin susţinerea pretendentului Alexandru Aldea, demers urmat şi de achiziţii teritoriale în zona frontierei.

Proiectele de acţiune antiotomană concretizate de Iancu de Hunedoara au însemnat din punct de vedere legal şi în accepţiunea contemporanilor, integrarea principatelor extracarpatice în sfera de autoritate a regatului Ungariei şi transformarea voievozilor acestora în vasali ai Hunedoreanului . Campaniile militare care însoţeau schimbarea domnilor aveau acelaşi caracter distructiv ca orice invazie, ori astfel de episoade nu aveau darul de a câştiga simpatia celor vizaţi. Relaţiile moldo-muntene au evoluat în manieră ambivalentă chiar în condiţiile contemporaneităţii unor eroi ai cruciadei târzii, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare. Dacă ultimul a câştigat tronul cu un aport militar muntean, cele două ţări s-au aflat angajate în disputa pentru controlul cetăţii Chilia, cu importanta sa poziţie în comerţul de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră.

Implicarea Moldovei în lupta antiotomană a început la mai bine de un deceniu de la sfârşitul celei de-a doua domnii a lui Vlad Ţepeş, iar o eventuală colaborare odată cu revenirea sa pe tron în 1476 a fost compromisă de asasinarea sa. Intervenţiile lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească, socotite azi expresii ale unui program politic înaintat, au luat forma unor expediţii violente, consemnate ca atare în cronistica vremii şi stârnind resentimentele boierimii muntene. Este cunoscută scrisoarea în care exponenţii acesteia i se adresează în termeni puţin reverenţioşi, reproşându-i încercările de a aduce pe tronul Ţării Româneşti domni nelegitimi.

Rivalităţile de aceeaşi natură au implicat şi generaţiile următoare de dinaşti, războiul dintre Bogdan al III-lea al Moldovei şi Radu cel Mare al Ţării Româneşti putând fi evitat doar datorită apelului unor prelaţi la credinţa comună a celor doi principi. Nici integrarea mai strictă a statelor româneşti în ansamblul controlat de sultan nu a atenuat cu totul stările de tensiune. Noile motivaţii şi-au aflat originea în ambiţia unor familii domnitoare de a controla ambele ţări, în actele de disidenţă ale facţiunilor boiereşti, urmate de exil în masă peste hotare, sau opţiunile diferite în ceea ce priveşte politica externă. Episodul care s-a bucurat de o amplă reflectare istoriografică a fost cel al antagonismului dintre Movileşti şi Mihai Viteazul. Protagoniştii, exponenţi ai unor facţiuni boiereşti, una captivată de modelul libertăţilor din Polonia barocă, pe care le-ar fi dorit translatate pe solul Moldovei, cealaltă interesată în contracararea presiunii otomane prin colaborarea cu Habsburgii, au propus în fapt maniere proprii de realizare a unor proiecte politice româneşti, fundamentate pe realitatea identităţii etnice a moldovenilor şi muntenilor.

Concurenţa în demararea unor astfel de proiecte, complicată şi de problema boierimii de origine greacă, a dat naştere la conflictele din secolul al XVII-lea, cunoscând forma unor angajamente militare în timpul lui Matei Basarab şi Vasile Lupu.

Stările conflictuale care au opus de-a lungul secolelor medievale principatele româneşti extracarpatice sunt o parte a trecutului propriu şi merită studiate fără complexe şi prejudecăţi, ca expresii ale unor realităţi specifice şi altor naţiuni şi care, fără a pune în cauză existenţa naţiunii române medievale, ci mai curând îi adaugă faţete remarcabile.

Florian Dumitru SOPORAN este doctor în istorie medievală

Farkas Paneth, un senior al paletei

martie 1st, 2009

Farkas Paneth se apropie de 92 de ani. Din păcate, de o vreme încoace prezenţa sa fermecătoare şi elegantă lipseşte din spaţiul public clujean. Farkas Paneth este ţintuit în casă de boală, însă prezent în memoria celor care-l cunosc
şi-l apreciază pe acest senior al paletei. Viaţa sa, dedicată sportului şi încununată de laurii internaţionali, a început pe vechea Uliţă Regală din Cluj, la 17 martie 1917, în casa unui croitor nevoiaş. Tatăl său dorea să-l vadă rabin, asemenea rudelor din faimoasa dinastie Paneth, dar tânărul rebel n-a rămas mult timp pe băncile şcolii evreieşti, urmându-şi pasiunea pentru mingea de celuloid. După cum spune, cele însuşite în anul petrecut la Yeshiva i-au fost de mare folos în viaţă şi în activitatea de sportivă.
A început să joace ping-pong la clubul evreiesc Haggibor, dar curând s-a legitimat la Clubul Electrica Cluj şi a fost selecţionat în echipa naţională a României. În 1936 cucerea titlul de vicecampion mondial, stabilind un record care n-a fost egalat nici până astăzi: cea mai lungă minge jucată într-un meci. Două ore şi 15 minute, în partida cu polonezul Alex. Erlich.
Războiul a întrerupt cariera promiţătoare a lui Farkas Paneth care, dintr-un performer sărbătorit, a devenit un paria, un evreu persecutat şi trimis pe front, într-un detaşament de muncă. În primăvara lui 1944, părinţii, soţia, socrii şi fraţii, au fost adunaţi în ghetoul de la Cluj şi îmbarcaţi în trenul către Auschwitz. Tânărul Paneth, revenit de pe front, s-a ascuns un timp în oraşul ocupat de germani şi curăţat de evrei, până când a fost prins de autorităţi, arestat şi apoi îmbarcat într-un tren cu destinaţia Auschwitz. Graţie condiţiei fizice excelente, voinţei şi curajului său, care uneori friza nebunia, a înfruntat maşinăria morţii. A evadat şi a fost capturat în mai multe rânduri. Norocul deosebit şi întâlnirea cu oameni inimoşi l-au ajutat să supravieţuiască, la Budapesta. A revenit în oraşul natal în primăvara lui 1945, a zugrăvit şi a remobilat casa devastată, aşteptând întoarcerea familiei. Curând avea să constate că nu supravieţuise niciuna dintre rudele sale apropiate
În acele momente sportul a devenit singurul sprijin pentru sufletul său răvăşit de durere. A iniţiat reorganizarea clubului de tenis de masă şi a reînceput antrenamentele, obţinând din nou titlul de campion naţional la tenis de masă. Peste câţiva ani şi-a început cariera de antrenor care a durat patru decenii şi i-a adus cele mai mari satisfacţii. Dacă în calitate de jucător, a fost vicecampion mondial şi multiplu campion al României, în cea de antrenor a adus 15 titluri mondiale şi 33 europene, 56 de campioni naţionali individuali şi 126 cu echipa şi un rezultat inegalabil: 5 titluri consecutive a cupei campionilor europeni, cu echipa CSM Cluj. Distins cu titlul de antrenor emerit, Farkas Paneth a continuat să muncească pentru a găsi noi soluţii tehnice şi a creşte juniori talentaţi, fiind încredinţat că secretul campionilor se află în descoperirea lor timpurie.
Anii senectuţii i-au adus Medalia de Merit a Federaţiei Internaţionale de Tenis de Masă, o recunoaştere a rezultatelor excepţionale ca jucător şi ca antrenor. Clujul natal, al cărui nume l-a înscris pe harta campionilor lumii, i-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare. Farkas Paneth nu şi-a irosit nici anii de pensie; împreună cu istoricul clujean Gheorghe I. Bodea a scris cartea Paleta şi Planeta, a cărei primă ediţie a apărut în 1997 iar a doua în 2001. O lectură palpitantă despre viaţa sa, despre de triumful tenisului de masă românesc.
Până acum un an şi jumătate îl întâlneam adesea, pe străzile Clujului, pe bărbatul chipeş, înalt, cu o ţinută elegantă şi cu o claie de păr alb ca neaua. Era un excelent povestitor, cu o memorie teribilă şi un deosebit simţ al umorului. De sărbători sau cu prilejul evenimentelor comemorative era prezent la sinagoga de pe strada Horea. De câtva timp boala şi bătrâneţea l-au ţintuit în pat. Din fericire societatea sportivilor clujeni nu l-a uitat. Cum era să-l uite dacă şi actualele titluri naţionale şi europene obţinute de clujeni îşi au sorgintea în şcoala de tenis de masă, înfiinţată de Farkas Paneth , acum peste o jumătate de veac ?

CAPITALELE VERZI EUROPENE ÎN 2010- 2011 VOR FI STOCKHOLM ŞI HAMBURG

martie 1st, 2009

Primele orase castigatoare ale premiului Capitala verde europeana sunt Stockholm, capitala Suediei şi oraşul german Hamburg .

Stockholm va fi Capitala verde europeana in 2010, iar orasul Hamburg ii va urma in 2011.

Avand o populaţie de 800.000 de locuitori, Stockholm-ul a reuşit obiectivul ambitios de a deveni un oras fara combustibili fosili pana in anul 2050. Capitala suedeza dispune de un sistem de management integrat care garanteaza ca problemele privind mediul sunt incluse in bugetul municipalitatii, in planificarea operationala si in programul de monitorizare urbana.

Orasul german Hamburg are 1,8 milioane de locuitori si si-a propus ca obiectiv reducerea nivelului emisiilor de dioxid de carbon din 1990 cu 40% pana in 2020 si cu 80% pana in 2050. Printre măsurile introduse de edili se include economisirea energiei in cladirile publice, existand programe speciale privind inlocuirea sistemelor de iluminat si de conditionare a aerului.
In comparatie cu anul 1990, nivelul emisiilor de CO2/locuitor a scazut in Hamburg cu 15% pana in prezent, energia economisita ajungand la 46.000 MWh pe an.

Premiul Capitala Verde Europeana este o noua initiativa la nivel european. Pentru a fi desemnat oraşul castigator sunt analizati 10 indicatori privind mediul si dezvoltarea durabila a oraselor cu respectarea standardelor ecologice.

Au concurat 35 de orase, iar in final au fost selectionate opt orase: Amsterdam, Bristol, Copenhaga, Freiburg, Hamburg, Münster, Oslo si Stockholm.

Juriul care a desemnat oraşele castigătoare a fost alcătuit din reprezentanti ai Comisiei Europene, ai Agentiei Europene pentru Mediu, ai Federatiei Europene pentru Transport si Mediu, ai Uniunii Capitalelor din UE si ai Comitetului Regiunilor.

Pentru următorul concurs solicitarile pot fi depuse incepand cu luna septembrie 2009.

Martori evrei ai unui secol românesc – expoziție de fotografii

martie 1st, 2009

Fotografii şi poveşti din interviurile Centropa
La Muzeul de Artă, Timişoara 2009: 6 martie – 20 martie.

Această expoziţie are la bază o cercetare începută în România, la Arad, în anul 1999, de Edward Serotta (fotograf, scriitor şi producător de film), directorul Centropa. Pornind de la filmul documentar a apărut ideea unui proiect de conservare pe suport digital a amintirilor şi fotografiilor comunităţilor evreieşti din Europa centrală şi de est.

În cadrul Centropa: The Central Europe Center for Research and Documentation, organizaţie cu sediul central la Viena şi reprezentanţe în peste 15 ţări din Europa, lucrează aproximativ 100 de istorici, regizori de film, web designers, jurnalişti, profesori, care pe parcursul a aproximativ 8 ani, au intervievat peste 1500 de evrei, culegând date despre cultura şi tradiţiile acestei comunităţi, din amintiri şi experienţe de viaţă. Mărturiile sunt personale, legate de felul în care au trăit şi trăiesc evreii şi nu încearcă o prezentare a evreilor legată strict de perioada Holocaustului. Toate aceste informaţii sunt disponibile pe site-ul www.centropa.org.

Expoziţia Martori evrei ai unui secol românesc, bazată pe fotografii de familie ale bătrânilor evrei din România, îşi propune să reconstituie viaţa evreiască aşa cum a fost înainte de al doilea război mondial, în timpul războiului şi după acesta până astăzi. Fiecare fotografie este însoţită de o scurtă poveste, spusă de membrii familiei rămaşi în viaţă sau chiar de cei din imagini.

Scopul principal al expoziţiei este didactic şi sperăm pe viitor, în parteneriat cu Centrul de Studii Ebraice “Goldstein Goren” al Universităţii Bucuresti, Asociaţia Idee, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România şi ca partener local Institutul Intercultural Timişoara să dezvoltam aplicaţii în muzee, universităţi şi şcoli. De aceea expoziţia va călători în special în oraşele din ţară şi în afara ţării, în dorinţa ca mulţi copii şi adulţi să cunoască o parte din istoria României prin intermediul fotografiei.

Vernisajul va avea loc pe 6 MARTIE 2009, la ora 16. 00.
Locaţie: Palatul Baroc, Piaţa Unirii nr. 1, Timişoara.
Program de vizitare: zilnic între orele 10 – 18, cu excepţia zilei de luni.

Expozitia va ajunge la Arad, in luna aprilie.

Despre Iubire

martie 1st, 2009

In vremuri de demult, dragostea, indragostirea avea o semnificatie mistica, implicand puteri divine care ar fi influentat gandirea si perceptia celuilalt. Scrierile vechi, indiene, numesc fenomenul de constientizare a sentimentului fericirii, starea de extaz indusa de iubire, “ananda”. Iar Bhagavad Gita spune ca “ viata e iubire iar iubirea este viata”.

Si ce altceva mi-as dori pentru mine? Cred ca asta facem in tot decursul zilelor noastre; cautam, asteptam, dorim sa ajungem sa cunoastem adevarata iubire.

Deepak Chopra afirma ca totalitatea experientelor iubirii constituie de fapt telul vietii noastre spirituale. Daruirea de sine este poarta care se deschide pentru a gasi calea inimii. Fara daruire de sine pasiunea este limitata pana la simpla posesie, emotii si bucurii sterile, false.

Daruirea de sine face ca drumul inimii sa fie indicatorul nostru catre viata adevarata. Putin mai spiritual, si in stilul lui Deepak Chopra, as putea spune: daruirea de sine ne conduce pe drumul inimii, cel care ne calauzeste in curentul tumultuos, vesnic si fara de sfarsit al vietii.

Ce cred eu c-ar cuprinde daruirea de sine in iubire? Cate putin din:

– senzatia ca te poti sprijini moral pe cel de langa tine si ca nu trebuie sa treci peste momentele grele de unul singur
– dorinta ca cel de langa sa nu te dezamageasca si sa-ti impartaseasca sentimentul
– dorinta unui viitor impreuna
– arata-te, poarta-te asa cum esti, fara sa-ti fie teama ca celalalt o sa te judece altfel in cazul in care n-ai putea demonstra in permanenta “calitati deosebite”. Sa fii deschis, simplu si natural.
– nu intra in panica daca persoana iubita nu-si arata direct si in permanenta entuziasmul

…Nu-i prea mult, dar nici foarte putin. Si sunt convinsa ca numai cu atat si nimic mai mult, putem sa ne bucuram intens si total neconditionat, de cele mai adanci, mai frumoase, mai deosebite si mai adevarate momente de iubire, de intimitate.

Exista totusi cateva motive diferite pentru care ne renegam dreptul de a trai la intensitate maxima iubirea. Unii n-au uitat amintirea experientelor mai putin placute traite in trecut, tradarile, suferintele, si ca urmare se izoleaza, isi construiesc un zid protector, altii gandesc ca dragostea adevarata nu exista si prin urmare nu indraznesc nici macar sa creada in ea, si o alta categorie, in care ma includ si pe mine, cei care-am avut parte in copilarie, acasa, de tot felul de comentarii izvorate din anumite situatii petrecute in jurul nostru.
La noi, discutiile au aparut ca urmare a experientelor nefericite in domeniu ale sorei mele, care, la 24 de ani era divortata si avea doi copii din doua casatorii; exemplu negativ subliniat si evidentiat la infinit, aproape in orice situatie. Asa mi s-a intiparit in minte un anumit sablon: “sa am grija, sa fiu prevazatoare”, sa nu cred niciodata niciun barbat in totalitate.

Mi s-a inoculat ca pe barbatii din generatia mea nu-i caracterizeza integritatea, profunzimea sentimentului, deschiderea catre partener, responsabilitatea. Deci, multa prudenta si fara daruire totala de sine.
Ca urmare, intotdeauna au existat motive de gandire care m-au facut sa fiu atenta, distanta, retrasa, motive care m-au tinut constant departe de aventura, de dorinta de a ma lasa purtata de sentiment. N-am dat niciodata totul, imi gaseam permanent “portite” de iesire si n-am ajuns nicicand la profunzimi la care doar visam c-ar fi putut exista. Imi doream sa existe.

Eram exemplul tipic de iepure fricos atunci cand ma aflam cat de cat in apropierea unei situatii care ar fi trezit simturi.. Preferam sa renunt si sa fug din legatura respectiva exact in momentul in care ar fi trebuit sa ma deschid, sa accept si sa daruiesc sentiment. Si asta in timp ce in alte traditii, daruirea totala in iubire este descrisa drept cheia catre adevarata viata!

Mi s-a-ntamplat deseori sa am senzatia ca un barbat ori este prea instabil, prea agitat, prea copilaros, superficial, necitit, coleric, prea flegmatic, prea neserios, sau oricum altfel, si chiar daca am trecut prin momente in care am fost atrasa de cativa intr-un mod deosebit, aveam ce discuta si ma simteam bine in compania lor, tot n-am avut niciodata curajul de a-mi “arde aripile”. Si de fiecare data…. am renuntat; de fiecare data am avut grija sa tai toate legaturile chiar si atunci cand a trebuit sa-mi calc pe propriile dorinte.

Intotdeauna am fost “on the safe side”. Nimic mai mult decat trebuie; nimic mai departe de “coaja”. Am preferat sa fug si sa ma refugiez doar eu cu mine la adancimi unde n-a patruns nimeni, niciodata.

Iar acum am aceeasi problema; imi vine sa fug pentru ca n-am curajul sa cred; pentru ca sentimentul este atat de profund si de necunoscut mie, incat ma apuca groaza; nu sunt eu, nu ma recunosc, vibrez la fiecare sunet interior, am ajuns sa ma sperii de mine!
Niciun motiv, niciun dubiu care sa ma tina-n sablonul cunoscut.

Am ajuns sa depasesc faza, sa-mi inving temerile si fricile mele cele multe si-am ajuns sa iubesc la deplina maturitate, total, culmea, fara a tine cont de nimic. Si nu sunt indragostita de Fat-Frumos, Printul Desertului sau de un Superman, ci de unul absolut normal, cald, mult prea sensibil, inteligent, profund, senzual, capricios, talentat, agitat, imprastiat, samd.

Sunt confuza si speriata de moarte. Dar stiu si simt ca nu-mi doresc altceva; nu vreau sa impart sentimentul asta cu nimeni altcineva de pe planeta asta.
Asa c-am hotarat sa nu las frica si ratiunea sa invinga in lupta cu iubirea.

Mi-am lasat nelinistile deoparte si sunt gata sa recunosc deschis ca m-am indragostit. Total. Nebuneste. Asa cum ar fi trebuit la 20 de ani, probabil.

In engleza se spune “falling in love” si chiar asa este. Cazi, te prabusesti in iubire. Te duci. Celalalt ajunge sa-ti patroneze gandurile si sentimentele, il gasesti absolut adorabil si deosebit, si chiar esti gata sa-ti schimbi viata de dragul lui. Ti se umple sufletul de speranta dar in egala masura si de frica. Isi fac aparitia dubiile: este sentimentul asta premergator unei situatii care-mi va schimba viata in viitorul apropiat, stralucirea unui moment glorios de adevar, o capcana, o inchipuire sau o autotradare?

Si toate intrebarile astea apar in momentul in care esti pur si simplu inecat in iubire, incat, cu toate riscurile, nu-ti mai poti permite sa nu crezi in ea.
E usor sa ramai sceptic in privinta lucrurilor si situatiilor nesemnificative atunci cand e vorba de sentimente, dar a avea dubii asupra justetii iubirii atotcuprinzatoare devine mult prea dureros.

A continua sa analizez “la rece” este o metoda verificata de a pastra controlul situatiei dar trebuie sa recunosc ca iubirea reuseste sa-l anihileze.

In momentul in care am realizat ca m-am indragostit au aparut si metamorfozele psihologice, am ajuns sa ating o stare de eliberare spirituala. Dintr-o data, totul este posibil, totul are sens, toate sunte legate intre ele. Am deodata, o alta viziune asupra vietii din jurul meu, alte perceptii, cine sunt cu adevarat, ce vreau.

In faza de indragostire, daruirea totala vine de la sine. Ne contopim, ne intrepatrundem, ne confundam unul in altul, ego-ul personal dispare.

Limitele stricte pe care in mod normal le pastram in jurul eu-lui personal nu mai exista si lasam cale libera unei revarsari de nou care ne patrunde si ne inunda pana-n cea mai indepartata celula. Nu-mi mai apartin, nu ma mai recunosc.

Asta, cred eu, este cel mai mare cadou al starii de iubirie: o dilatare a spatiului de langa, eliberarea din chingile Eu-lui singuratic.

Iubirea a reusit sa darame toate barierele, primesc cu inima deschisa tot ceea ce vine-n calea mea si descopar ca incep sa se trezeasca-n mine calitati pe care le-am gasit in celalalt. Si poate tocmai de asta, inconstient, m-am indragostit total si ma scurg lin, in iubire.

Si chiar asa, pierduta-n cel mai profund sentiment pe care-l poate trai un om, realizez totusi ca nu putem renunta la infint la ego-urile noastre. Niciunul din noi. Dupa un timp, inarmat cu forte proaspete, fiecare ego isi va revendica pozitia. Este absolut normal ca fiind total diferiti sa avem pozitii si conceptii total diferite. Asta n-are insa, nimic comun cu iubirea fiecaruia, cu ceea ce ar trebui sa simta fiecare pentru celalalt.

Daruirea de sine este increderea in puterea si profunzimea iubirii care are forta de a trece peste orice obstacol, chiar si atunci cand nu putem sti nici care va fi el si nici care vor fi urmarile lui.

Daruirea de sine este impulsul venit din inima, impuls care in numele iubirii negociaza cu Eul personal satisfacerea si implinirea dorintelor iubitului, oricare ar fi ele. Si aici nu as vrea sa se inteleaga gresit; a indeplini dorintele iubitului nu inseamna pentru o femeie renuntarea la sine. Nu inseamna nici docilitatea si supunerea oarba in fata ego-ului iubitului. Daruirea de sine nu este capitularea in favoarea nevoilor si preferintelor iubitului. Puterea daruirii de sine este alta: daruirea de sine nu este renuntarea la propriul eu, ci supunearea oarba in fata iubirii pe care o am si o simt pentru celalalt.

Daruirea, in iubire si in viata de toate zilele este aproape similara cu notiunea de eliberare. Eliberare de idei preconcepute precum “asa trebuie sa fie”.

Daruirea de sine inseamna deschidere, acceptarea faptului ca fiecare situatie aparuta in iubirea dintre noi doi are un sens si o solutie.

Daruirea de sine nu inseamna cramponarea pe situatie, limitarea orizontului si a libertatii celui de langa mine, ci acceptarea lui, asa cum este el.

Daruirea de sine inseamna incredere in propria persoana, in eul personal, dar si traire totala; trebuie sa traiesc la maxim cu fiecare celula, pentru cel pe care-l port in suflet.

Si asta, nu poate inseamna altceva decat faptul ca iubirea pe care o primesc din partea celuilalt, izvoraste practic din propria-mi inima.

Despre poezia eponimelor

martie 1st, 2009

Nu degeaba se spune ca omul sfinteste locul sau mai bine zis ceea ce intreprinde in trecerea sa prin existenta sa efemera. Un calendar eponimic ar reprezenta cinstirea multor nume vehiculate ca niste monede fara sa le stim valoarea. Eponimul (din greaca veche eponymos) inseamna a da numele cuiva unui fenomen, unei creatii, unei inventii etc.
O retrospectiva a eponimelor nu face decat sa re-creeze o ierarhizare a altor genuri de sfinti sau mituri umbrite de gloria politicii, a religiilor.
In urma cu ani am pregatit de nenumarate ori un desert numit La Peche Melba, ignorand semnificatia numelui. Maestrul si primul meu initiator in bucataria franceza la Montreal, Stefan Sajin (rrom banatean si devenit bucatar sef la Paris in anii ’60) mi-a daruit o carte voluminoasa, precizandu-mi ca aceasta constituie biblia tuturor timpurilor in arta culinara, ca fara lectura acesteia nu te poti numi un bucatar desavarsit. Sutele de pagini se reunesc sub titlul Le Guide culinaire de Auguste Escoffier….
Am lecturat cartea din scoarta in scoarta. Ii dau dreptate si astazi prietenului meu Stefan ce obisnuia sa ma numeasca “fratila”…
Auguste Escoffier avea sa revolutioneze industria restaurantelor la nivel mondial, sa impuna modulele de traditie culinara franceza intr-o linie moderna, fiabila. Maestrul Auguste disciplineaza, reorganizeaza bucataria intr-o echipa dirijata de catre bucatarul sef. Astfel se impune disocierea bucatarilor pe urmatoarele specialitati: sef sosier, sef garde-manger, sef grill, patiser, cofetar etc.
La Belle Epoque, cu noul avant economico-cultural, il include si pe marele revolutionar gastronom, ce isi extinde activitatea de coordonator al sistemului si retatarului sau in: Franta, Elvetia, Italia, Ungaria, Anglia ,S.U.A. Hotelurile Ritz-Carlton, vagonul restaurant al Orient-ului Express,
cazinourile din Monte Carlo si Nisa contribuie la explozia luxurianta a Coastei de Azur sub marca Escoffier.
Maestrul s-a lasat mereu sedus de lumea artistilor in care s-a simtit in largul lui, el insusi fiind un creator. S-a lasat sedus de frumusetea femeilor din saloanele “epocii minunate”.
Multe din bucatele lui sunt dedicate unor femei celebre. Un Francois Villon al artei culinare devine trubadur, printr-o serie de retete consacrate: Salata Réjane, Pere Mary Garden, Pui Adelina Patti, Capsuni Sarah Bernhardt, Isabelle, Eve, Solange, Hélène, Alice, Georgette, Cecilia, Rosemonde, Dora, Katinka,etc.
La Londra, Escoffier avea sa se bucure de mai multa incredere decat in tara sa natala, unde abia dupa pensionare ii sunt recunoscute cu adevarat meritele. In 1928 i se atribuie rangul de Ofiter al Legiunii de Onoare.
Tot la Londra, sub directia maestrului Auguste, renumitul Savoy isi deschide portile in 1890, ca unul dintre cele mai sofisticate si luxoase localuri din lume, iar in 1899 Hotelul Carlton. In acest interval isi face aparitia pe scena din Covent Garden (in Lohengrin) renumita soprana de origine asutraliana Nellie Melba (1861-1931). Interesant este faptul ca Escoffier a intuit valoarea vocii austaliencei Nellie Melba ce s-a bucurat de afirmarea ei la Paris, si nu la Londra.
Nellie evita consumul inghetatei din teama de a nu-i fi afectate corzile vocale. Maestrul, constient de acest aspect, elaboreaza o reteta noua cu ingrediente socante prin alternarea inghetatei de vanilie cu un sos/ jeleu de zmeura dispuse in cele doua jumatati de piersica. Astfel desertul dedicat sopranei ce l-a captivat in sala de concerte a intrat in registrul culinar international.
Turnedoul Rossini este o alta reteta dedicata unui artist, la fel de mondializata.
Va propun o varianta a Piersicii Melba, un desert simplu ce sugereaza senzatia unei ploi de vara prin care alergi descult si te bucuri de generozitatea stropilor de ploaie, poem tradus oricarui gourmet prin cateva simboluri varatice: smeura, piersicile ingrediente des uzitate de catre neuitatul Maitre Auguste:

Durata de preparare: 50 minute
Grad de dificultate: Mijlocie
Ingrediente pentru 6 portii:
– 6 piersici sau 12 felii conservate in sirop (in absenta fructului proaspat)
– 1/2 litru inghetata de vanilie
– 100 gr de zahar pudra
– 8 linguri de jeleu de smeura sau de coacaze rosii de munte
– extract de vanilie
– 30-50 cl de crema de frisca
– 30 gr zahar tos
– 30 gr migdale efilate si usor prajite sau alune de padure sfaramate, nu pisate

Metoda de preparare:
Taiati in jumatati, si curatati de pielita piersicile si le lasati cateva minute in putina apa clocotita amestecata cu extractul de vanilie, dupa care le scoateti si le lasati sa se raceasca la temperatura camerei.
Reduceti putin intr-o cratita mai mica jeleul de smeura ori coacaze cu putina apa la foc domol si lasati sosul sa se raceasca
Bateti crema impreuna cu zaharul tos obtinand frisca (Chantilly).
Pe rand dispuneti in cate-o cupa de metal o lingura sau doua din inghetata de vanilie, doua sau trei felii de piersici decorand apoi cu frisca, migdalele sau alunele de padure. La urma cerniti zahar pudra.
Vocea de neuitat a sopranei Nellie Melba surprinsa intr-o inregistrare de epoca, in duet cu Enrico Caruso sporeste ambianta de readucere a unui timp recastigat, si nu pierdut.

http://www.youtube.com/watch?v=5usPPXwCKms

Timişoara: CONCURS – creaţie literară “Pavel Dan”

martie 1st, 2009

Cenaclul literar Pavel Dan din cadrul Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara lansează o nouă invitaţie la cea de a XII-a ediţie a Concursului naţional de creaţie literară studenţească Pavel Dan.

Competiţia se va derula pe următoarele secţiuni: poezie, proza, eseu, critică literară.

Lucrările (minim 7 – maxim 10 poeme; minim 5 – maxim 10 pagini de proza/ critică / eseu) vor fi trimise într-un plic mare semnat cu un moto. În interiorul acestuia va fi introdus un plic mic închis pe care va figura acelaşi moto şi care va conţine numele şi datele concurentului, inclusiv adresa de mail şi numărul de telefon.

Concurenţii trebuie să fie încadraţi în învăţământul universitar (facultate, master) şi eventual preuniversitar.

Lucrările se depun până la data de 1 aprilie, pe adresa Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara, Bd. Regele Carol I, nr.9, 300 180 Timişoara, cu menţiunea: pentru concursul de creaţie literară.
Rezultatele vor fi comunicate până în 1 mai, iar la sfârşitul aceleiaşi luni va avea loc festivitatea de premiere şi lansarea volumului colectiv.

Cenaclul literar „Pavel Dan“
În anul 1958 ia fiinţă, în cadrul Casei de Cultură a Studenţilor, un cenaclu literar având, la acea oră, două secţiuni : un cerc de proză şi unul de poezie. Din 1965 şi până-n prezent — cu modificări pasagere — se va numi cenaclul „Pavel Dan“, numeroase generaţii de scriitori recunoscându-şi, cu plăcere, în timp, sorgintea „paveldanistă“. Amintim doar câteva nume : Cornel Ungureanu, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Petre Ilieşu, Marcel Tolcea, Eugen Bunaru, Robert Şerban, ş.a.
Din 1980 îşi începe „stagiunea estivală“ tabăra de creaţie literară de la Crivaia care a reunit, în repetate rânduri, alături de studenţi, scriitori din marile centre culturale ale ţării, cât şi membrii cenaclului „Semenicul“, din Reşiţa, (îndrumat de regretatul poet Ioan Chichere), oaspeţi aproape permanenţi.
1996 este anul care marchează debutul Concursului Naţional Studenţesc de Creaţie Literară, desfăşurat sub egida cenaclului şi ajuns, la această oră, la cea de a XI-a ediţie. Fiecare ediţie s-a finalizat cu editarea unui volum colectiv de debut, conţinând o parte din creaţiile premiate, la secţiunile poezie, proză, eseu şi teatru.

surse:
Casa studentilor Timisoara

http://ccs-tm.ro/index.html

http://cenaclulpaveldan.wordpress.com/istoric/

În proximitatea despotului

martie 1st, 2009

Tiraniile ideologice ale veacului trecut au fost inspirate de dogme cu pretenţii mântuitoare.

Învăluite de haloul ideologiei, era greu de pătruns logica (sau ilogica) lor internă, iar luptele pentru putere ajungeau să fie ştiute doar când se mai prăbuşea câte un grupuscul de potentaţi. Eroii de ieri deveneau peste noapte renegaţi, trădători, deviatori. Aşa au stat lucrurile şi în România comunizată. Ceauşescu a fost beneficiarul unui cult deşănţat, iar informaţiile despre „Conducător” erau filtrate de cei pe care Monica Lovinescu i-a numit „trepăduşii de Curte Nouă”. Conversaţiile secrete în care se făceau şi se desfăceau adevăratele jocuri se purtau de fapt între doi, trei indivizi. La un moment dat, centrul puterii s-a redus strict la cuplul prezidenţial, susţinut fără crâcnire de mamelucii din ceea ce se numea Comitetul Politic Executiv. Basmul despre „conducerea colectivă” nu mai convingea pe nimeni. Tiranul şi soţia sa îşi puteau face mendrele în voie, fără să conteze în vreun fel opinia acoliţilor lor.

Istoricul şi jurnalistul Toma Roman Jr. ne oferă cu „Ceauşescu văzut de aproape” (Curtea Veche, 2008) o serie de interviuri fascinante cu oameni direct legaţi de defunctul dictator. Autorul ştie istorie, întreabă inteligent şi competent, pregătind, vreau să sper, o carte care ar putea fi, în fine, veritabilul pandant românesc al volumului faimos „Oni” (Ei) al Teresei Toranska. Nu se lasă sedus de trucurile retorice ale interlocutorilor. Nu este procuror, ci ziarist. Discuţia cu Alexandru Budişteanu, fostul arhitect-şef al Capitalei, este extrem de revelatoare pentru capriciile paranoice ale perechii prezidenţiale. Fostul secretar al CC, membru al Comitetului Executiv, ba chiar şi al Biroului Permanent (instanţa supremă conform Statutului PCR), Iosif Banc, apare aşa cum era pomenit din epocă: „un banc sinistru”. Troglodit, stupid, agramat. Despre cazul doctorului Abraham Schechter, mort (sinucis, asasinat?) în condiţii misterioase, ar trebui purtată o discuţie aparte. Ion Stănescu ar trebui să lămurească multe dedesubturi ale acestui tenebros caz. Abraham Schechter a fost doctorul familiei Ceauşescu. Dar şi al familiei Drăghici, inclusiv după excluderea fostului călău-şef al României din conducerea de partid, la Plenara din aprilie 1968. Gene ralul securist Stănescu nu va vorbi pe acest subiect pentru că ştie că este unul exploziv. Nu va fi el acela care să dezvăluie crimele Securităţii, o instituţie pe care a iubit-o şi a păstorit-o. Mă întreb cât timp vor mai beneficia foştii generali ai unei instituţii criminale de statutul lor militar?

Nu era vorba în acel univers josnic şi înjositor de dispute principiale. Nici unul dintre magnaţi nu a îndrăznit să se opună de pe o platformă originală tot mai acutului delir al faraonului de Dâmboviţa şi al soţiei sale pe care o numeam cândva, într-un text transmis la Europa Liberă, o „Mesalina cu pretenţii de Newton”. Cei care şi-au închipuit că un Virgil Trofin, de pildă, a fost mazilit pentru cine ştie ce abatere „fracţionistă” vor afla de la Iosif Banc că adevăratul motiv al eliminării acestuia din „organele superioare” ţinea de gafa comisă în timpul unei călătorii a dictatorului peste hotare: „Trofin a început să meargă în casa de protocol a lui Ceauşescu de la Scroviştea, ba chiar şi-a băgat nasul în pivniţele cu vin. Când s-a întors Ceauşescu, i s-a raportat că Trofin a fost pe domeniul lui. De aici i s-a tras lui Trofin. Ceauşescu era bănuitor. În câtva timp a fost scos din funcţie şi trimis la munca de jos”. Am scris despre cazul Trofin ca expresie a „scurtei memorii a nomenklaturii” în volumul „Arheologia terorii” (Curtea Veche, 2008).

Din interviurile conduse în chip alert de Toma Roman Jr., Ceauşescu apare ca un personaj agresiv, primitiv, ranchiunos şi total lipsit de umor. Un demon suspicios şi meschin care a ajuns în vârful pira midei utilizând pârghiile unui sistem alergic la merit şi valoare. Amintesc aici şi interviul cu Serghei Mizil, în care fiul fostului ideolog en titre găseşte prilejul să deplângă, nu fără insolenţă, ispita „dinastică” a românilor şi vituperează, în limbaj birjăresc, împotriva actualului preşedinte al României şi al celor care îl susţin: „Uite ce e cu fata lui Băsescu acum, e mai rău ca la Nicu, morţii ma mei ei de treabă. Iartă-mă, da’s nervos pe toţi probăsescenii ăştia care-i ridică osanale preşedintelui. Vin toţi analiştii lu’ Nămol care le ştiu pe toate (pasaj nereproductibil – V.T.) … şi laudă iubiţii conducători”. Dacă m-a inclus şi pe mine printre „analiştii lu’ Nămol”, primesc sudalma lui Serghei Mizil drept un nesperat compliment. Extrem de interesante, pline de informaţii care ar merita discutate pe larg sunt interviurile cu Stefan Kostyal (implicat alături de N. Militaru şi foarte probabil Ion Ioniţă într-o serie de avortate conspiraţii pentru înlăturarea clanului Ceauşescu, deci nu a regimului) şi cu fostul ofiţer superior la direcţia paşapoarte, devenit după 1990 avocat şi profesor de drept, Voicu Zdrenghea. Pe scurt, o carte necesară, vie, lămuritoare.

P.S. Pentru cei interesaţi, blogul meu „Memorie, libertate, moderaţie” este accesibil la adresa: http://tismaneanu.wordpress.com/

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/841092/SENATUL-EVZ-In-proximitatea-despotului

Buget nesigur, disperare fiscală

martie 1st, 2009

Bugetul pe 2009, adoptat în mare viteză, dar nu responsabil, de Parlament la sfârşitul săptămânii, a fost construit plecând de la un deficit estimat de 2% din PIB şi o creştere economică sperată de 2,5%.

În cifre absolute, cheltuielile bugetului general consolidat sunt previzionate la 205,5 miliarde de lei (51,3 miliarde de euro), deci 35,5% dintr-un PIB sperat de 579 de miliarde de lei (145 de miliarde de euro). Doar că, abia adoptat, bugetul pune deja probleme! Chiar în ziua votului, ministrul Finanţelor vorbea despre o rectificare cu reducerea cheltuielilor! Şi are dreptate!

Încasările la buget prevăzute sunt supraestimate. În ianuarie, veniturile bugetului general consolidat au scăzut cu aproape 9% faţă de cele din ianuarie 2008, fiind însă mai mici şi decât cele estimate de Ministerul Finanţelor. Acesta prevăzuse încasări de 14,75 miliarde de lei, dar n-a adunat decât 13,82 miliarde. Situaţia nu poate fi pusă doar pe seama lentorii plăţilor la început de an, ci şi pe aceea a manifestărilor vizibile ale efectelor crizei, care nu permiteau estimări aşa de mari. Poate că Banca Mondială e pesimistă când prevede o creştere economică pentru România anului 2009 de doar 0,2%, dar cu siguranţă că estimarea Finanţelor suferă de un exces de optimism.

Înţeleg raţiunile politice ale acestor exagerări – promisiunile din campanie, an dublu electoral etc. -, dar nu cred că va mai rămâne mare lucru din ele atunci când Guvernul va fi nevoit să taie din cheltuieli. E chiar ciudat că, în condiţii de criză, bugetul, care a sacrificat austerităţii şcoli, spitale etc., are bani pentru construirea şi reabilitarea a aproape o mie de biserici. E logic numai dacă Guvernul îşi pune nădejdea ieşirii din criză mai mult în Dumnezeu decât în inteligenţa şi eforturile proprii! Poate nu se înşală!

De altfel, acest buget, ce pleacă de la o creştere economică estimată de 2,5%, este construit mai degrabă pe disperare fiscală decât pe o creştere reală. Cheltuielile strict bugetare merg în cea mai mare parte în consum, investiţiile fiind lăsate pe seama unor credite pe termen lung. Nu asta e problema, te poţi dezvolta foarte bine prin acest sistem, e chiar recomandabil. Pe de-o parte, am însă mari dubii în ceea ce priveşte accesul nostru la creditele nerambursabile UE, domeniu în care nu ne-am dovedit mari experţi până acum; pe de altă parte, mă interesează în ce condiţii vom obţine împrumuturi bancare pe fondul actualei crize financiare. În schimb, fiscalitatea să trăiască. În momentul de faţă avem 540 de taxe şi impozite parafiscale, de aproape cinci ori mai multe decât cele prezentate de Finanţe, 115!

Se mai anunţă creşterea anticipată a accizelor la alcool şi tutun – probabil că ministerul se bazează pe faptul că oamenii, necăjiţi de criză, se pun serios pe băut şi fumat! -, mărirea impozitelor pe clădiri şi terenuri. Dl Pogea declară că nu va fi mărită TVA, dar dat fiind nivelul veniturilor, am mari dubii. Singura măsură de stimulare economică, scutirea de impozit pe profitul reinvestit, e frecţie la picior de lemn. Care profit? Cine reinvesteşte? Sunt estimate 20.000 de falimente. Măsura avea sens pe fond de creştere economică, atunci când mărea baza de impozitare, nu pe recesiune. Mai vorbim în martie, când va veni prima rectificare „în jos“ a bugetului disperării.

Articolul a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

Fundația Ion Rațiu oferă cărți rare Universității Babeș-Bolyai

martie 1st, 2009

Transylvanian students will soon be reading rare books that once belonged to the important Romanian statesmen Ion Ratiu and Viorel V. Tilea, after The Ion Ratiu Library was recently transferred for safekeeping to the ‘Lucian Blaga’ Central University Library of the Babes-Bolyai University in Cluj.

Until now The Library was housed at the Ratiu Foundation offices in London, said The Ratiu Foundation.

The Ion Ratiu Library will give researchers access to some 5,500 items: books, periodicals and brochures, as well as academic and other types of publications.

The subjects range from the arts and biography, to diplomacy, economics, law, politics, political sciences, religion, memoirs and literature, in Romanian, English, German, French, Hungarian and other languages.

Some of the books are very rare – such as an important number of Romanian publications from exile; some are priceless through their charting of events and people that influenced the fate of nations. Spanning such a vast array of subjects, the Ion Ratiu Library offers an accurate and unique image of the twentieth century, of its great upheavals, challenges, and changes, and it forms a most valuable resource for scholars of recent and contemporary history.

Part of Ion Ratiu’s library consists of books that belonged to his uncle, Viorel V. Tilea, Minister Plenipotentiary and Head of the Romanian Legation in London before WW2. The two collections were merged and Ion Ratiu later improved and augmented this repository of knowledge, bringing it to its present form.

The Ratiu Foundation enjoys a very successful partnership with the Babes-Bolyai University of Cluj-Napoca, in Transylvania, Romania, one of the major seats of learning in the country.

“To emphasise this long-term and productive partnership with the Babes-Bolyai University, and as a sign of appreciation for the University’s prominent role in Transylvania’s and Romania’s life, the Ratiu Foundation decided to make this special endowment that will benefit scholars and further promote learning”, said Nicolae Ratiu, Chairman of the Ratiu Foundation.

Once installed in a room that has been specifically set aside for the purpose, the Ion Ratiu Library will form a special book collection of the Central University Library, and will be open for research.

This significant move has been made this year, in memory of Ion Ratiu, on the 30th anniversary of the Ratiu Foundation he established in London in 1979.

In the opinion of the Foundation’s trustees, conditions now prevailing in Romania in general and at the Central University Library in Cluj in particular, are well suited to housing such a collection and making it freely available for research.

The late Ion Ratiu (6 June 1917 – 17January 2000), the well known democracy campaigner, lawyer, journalist, writer, politician, businessman and philanthropist, was a dedicated collector of books, and an avid reader.

The Ion Ratiu Library: all packed… and on its way to Cluj-Napoca

The Ratiu Foundation has also delivered its unique collection of ‘The Free Romanian / Romanul liber’ newspaper to the ‘Lucian Blaga’ Central University Library, from its first issue in May 1985 up to 1995. ‘The Free Romanian / Romanul liber’ was a monthly newspaper, published by Ion Ratiu as President of the Uniunea Mondiala a Romanilor Liberi, following the first Congress of the World Union of Free Romanians (Geneva, 1984). It was published in two separate editions, in English and Romanian.

In Ion Ratiu’s own words, the paper was “the place where we could present Romanian problems; [the place where] we attacked all major issues, discussed them and presented them to the free world”. ‘Romanul Liber’ will soon also be followed by the full collection of the earlier ‘Free Romanian Press’ – a weekly independent newsletter of news and views on Romania dating from 1958. This is a unique, objective, uncensored contemporary history of Romania as viewed from exile.

At the same time, another book collection, assembled over many years by British author Alan Ogden, a good friend and connoisseur of Romania, was moved to Turda, a historic neighbouring city in Cluj County and home to the Ratiu Center for Democracy.

The Ratiu Center for Democracy was founded in 2004 to promote those values and behaviours associated with democracy that Ion Ratiu championed throughout his life. Alan Ogden’s collection will be housed in the Center’s comfortable library and reading room.

For more information on the Ion Ratiu Library and how its contents can be accessed, contact:

The ‘Lucian Blaga’ Central University Library
Str. Clinicilor nr. 2, Cluj-Napoca, cod 400006, Romania
Tel. +40 264 597 092; Fax: +40 264 597 633
E-mail: webmaster@bcucluj.ro ; Web site: www.bcucluj.ro

The Ratiu Foundation in London was established in 1979, by Ion and Elisabeth Ratiu. In 2009, this generous initiative celebrates 30 years of the fight for independent thought and cultural excellence. The main objective of the Foundation is to promote and support projects which promote further education and research in the culture and history of Romania and its people.

At the moment, the Foundation maintains offices in London, Washington, Turda and Bucharest and is one of the main independent supporters of educational, cultural, civil society projects in Romania.

The Ratiu Foundation offers 100 annual grants, principally for postgraduate courses. The Ratiu grants are awarded to Romanian students to study a wide range of subjects in the UK. The Ratiu Foundation also offers annual seed funding for innovative projects, which foster Romanian arts and civilisation, heritage, civil society, democracy, and environmental protection.

More details on www.ratiufamilyfoundation.com

Patriotismul ca alergie. Cazul românesc.

martie 1st, 2009
Deputatului Prigoană nu îi place imnul naționalDeputatului Prigoană nu îi place imnul național

M-am întrebat adesea de ce patriotismul nu se bucură astăzi în România de un credit suficient… Dacă ne-am propune să fim sinceri, am recunoaşte că orice gest asociat patriotismului devine azi ridicol (imaginaţi-vă doar mâna dreaptă dusă în dreptul inimii la intonarea imnului). Mai mult, literatura română numără printre textele ei realmente incitibile câteva mostre de patriotism receptate în contemporaneitate cu maximă rezervă – ca să ne exprimăm eufemistic.

Cu greu se poate lua cineva în serios când declamă Umbra lui Mircea. La Cozia (Grigore Alexandrescu), Peneş Curcanul (Vasile Alecsandri), Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie (Mihai Eminescu), şi exemplele ar putea continua. La modă este astăzi redescoperirea cu frenezie a oricărui rid al construcţiei identitare româneşti, mulţi scriitori îşi fac un titlu de glorie din punerea la zid a tot ceea ce poartă marca made in Romania.

Dacă citiţi proza contemporană (Sorin Stoica, Dan Sociu, Lucian Dan Teodorovici, Alexandru Vakulovski, Ioana Băeţica ş.a) veţi constata cu uşurinţă elanul demolator, furibund, al textelor. Personajele sunt, aproape fără excepţie, alcoolici (mai mereu vodca este preferată), înjură copios România, confundă democraţia cu anarhia si libertatea de expresie cu alterarea gravă a discursului narativ prin minimalism.

Cum s-a ajuns aici?

De ce patriotismul degenerează mereu în exces? Avem de a face ori cu vadimiştii gregari aflaţi la limita alfabetizării culturale, ori cu prozatorii de azi, gropari voioşi ai unei identităţi pe care nici măcar nu se străduiesc să o cunoască.

Posibile răspunsuri… Orice alergie de tipul acesta se naşte fără doar şi poate, dintr-un exces. Într-un roman al Simonei Popescu (Exuvii), personajul, un alter ego al autoarei, pare a fi marcat de momentul în care, în timpul comunismului, a relaţionat cu ideea de românism şi patriotism. Deşi episodul este periferic în text, cred că aici găsim răspunsul atitudinilor de astăzi. Amintirea orelor în care lăcrimam la gândul că suntem români, a orelor în care am fost învăţaţi să ne privim ca victime perpetue ale imperialiştilor, pare mutilantă. Alergia la patriotism se dezvoltă compensatoriu ca refuz al limbii de lemn, ca refuz al tabuizării, ca refuz al mi(s)tificării, ca refuz al protocronismului aberant teoretizat în 1974 de Edgar Papu.

Comuniştii nu au lăsat literatura să îşi dezvolte organic patriotismul, ci l-au impus cu forţa, l-au propus spre îngurgitare unor pacienţi care ştiau că pilulele pentru bolile lor erau altele. Ieşiţi din comunism, nimic nu e mai firesc decât să te revolţi violent împotriva patriotismului prea adesea asociat discursului comunist. Apoi, de cât patriotism poate da dovadă o naţiune care în nici un secol a avut parte de patru dictaturi (dictatura carlistă, dictatura antonesciană, dictatura dejistă, dictatura ceauşistă)? Valorile culturale româneşti, cele care ar fi putut da patriotismului consistenţă, au fost supuse în timpul tuturor acestor dictaturi unor repetate violuri colective.

Încă ceva. De fiecare dată când patriotismul este practicat de personaje profund imorale, lipsite de educaţie, noţiunea însăşi se demonetizează. Jucătorii de fotbal care cu o seară înainte au dansat pe manele şi au apelat la serviciile prostituatelor intonează grav imnul naţional, cu mâna la piept si încercând un playback jenant…

Prigoană și imnul național

Un parlamentar al României se declară împotriva imnului naţional pentru simplul motiv că el conţine versul deşteaptă-te, române (este vorba de Silviu Prigoană, care nu ştie câte sensuri poate avea un verb precum a se deştepta, care nu poate contextualiza, nu ştie situaţia concretă în care a apărut textul şi valoare lui simbolică). Asupra unui imn naţional nu se practică analiza pe text; dacă vom face asta, vom descoperi că niciun imn naţional nu este vreo capodoperă literară. Nici nu trebuie să fie, de altfel, el fiind invocat nu în calitate de text, ci în calitate de simbol, de liant al unui mental colectiv naţional… Cei care şi-au adjudecat eticheta de patrioţi au adesea discursuri publice patriotarde care nu pot genera decât alergii (citiţi România Mare)…. Nu mai ştim astăzi care este tonul firesc cu care ar trebui să vorbim despre România.

Soluţia nu poate fi alta decât plasarea la mijlocul drumului între patriotarzii gângavi şi demolatorii frenetici. Să ne recuperăm din istorie ceea ce poate fi recuperat, lucid, fără excese (cum face Lucian Boia uneori), să scoatem limba română din letargie şi clişeu, să ne scoatem eroii de la naftalină (ştiu că deranjează eroul pentru că el însuşi este demonetizat) şi să ne eliberăm de frustrări. Patriotismul nu înseamnă inventarea unor merite inexistente (poetul latin Ovidiu era cât pe ce să fie integrat literaturii române, Ştefan cel Mare a apărat de unul singur creştinătatea Europei iar Mihai Viteazul visa la unitatea românilor încă de la sfârşitul secolului XVI), dar nici negarea unora evidente (Cantemir este copleşitor ca personalitate şi depăşeşte cu mult graniţele ţării sale, alegerea lui Cuza – încurajată de un context internaţional, e adevărat – e un moment de maximă luciditate şi inteligenţă politică românească iar Brâncuşi marchează covârşitor arta secolului XX).

Poate criza ne va ajuta. Deşi e cinic, trebuie afirmat că pentru consolidarea identităţii naţionale, pentru reactivarea unor simboluri colective şi a unor mituri fondatoare puternice nimic nu e mai favorabil decât o criză (fie ea şi economică). Există o teorie a catastrofelor pe care trebuie să o luăm în discuţie. Orice progres masiv în istoria profundă a umanităţii este generat de un moment de criză (o fascinantă demonstraţie face Roberto Quaglia în Gândirea stocastică). În momentele calme ale istoriei cea care progresează e civilizaţia; în momente de criză, cultura îşi recâştigă drepturile (cf. Oswald Spengler, Samuel Philips Huntington, George Steiner ş.a).

Raphael (3)

martie 1st, 2009
Michele FreudMichele Freud

Venirea lui Chercheve in Israel a coincis cu o caldura atat de mare, incat pana si la aeroport m-am carat cu o sticla de apa inghetata. Dar, pe toata durata sederii lui aici, nu s-a plans niciodata de caldura. Am mers cu el peste tot, la Cesareea aproape am lesinat, eu si Dominique, am fost si la pestera stalactitelor (Mearat Hanetifim), cine a vizitat-o stie cit de grea e urcarea la intoarcere.
La Yaffo, Raphael tremura ca o frunza-n vant, de emotie. S-a oprit pe malul marii, i-a luat mana sotiei lui si i-a soptit:
– Vezi, pe-aici venea, in tinerete, tatal meu. Aici as fi zburdat eu, daca ai mei nu emigrau in Franta…
Il intrebam mereu- nu ti-e cald, Raphael? Ridea: – Nu mi-e cald de loc, sunt \”motivat\”, sunt in tara mea.
La Eilat au plecat in mod organizat, s-au intors proaspeti si bronzati. Chercheve intinerise cu 20 de ani. Gusta fiecare clipa, admira fiecare cladire, orice amanunt il interesa, puteai crede ca va emigra in Israel, am fotocopiat din cartea de telefon lista tuturor Cherchevski si Shershevski, parca voia sa-si reintregeasca familia.
Tocmai in perioada aceea se tinea la Facultatea de Stomatologie din Tel-Aviv un curs de hipnoza. Am crezut ca toti se vor bucura daca-l aduc pe Chercheve sa tina o prelegere, sa ne prezinte cateva cazuri clinice, sa ne povesteasca din experienta lui.
Dar (surpriza?) sefii mei s-au cam impotrivit. In primul rand din cauza varstei lui, apoi aveau o usoara alergie la scoala franceza. A trebuit sa insist, pana la urma au acceptat, dar pe responsabilitatea mea si in contul orelor pe care trebuia sa le predau eu. E inutil sa va spun ca participantii la curs s-au delectat, el prezenta simplu si placut (in franceza, eu traduceam simultan), oprindu-se la aspectele practice, des intalnite, cu rezolvari imediate, logice.
Voiajul lor a durat 10 zile, la plecare Dominique m-a luat de-o parte :
– Nu-ti imaginezi cat si-a dorit Raphael sa ma aduca in Israel, sper sa nu fie ultima noastra vizita aici.

Chercheve avea ochii inlacrimati, imi tot multumea, parca eu as fi inventat Israelul. L-am condus la aeroport impreuna cu tatal meu, cu care si-a gasit un limbaj comun de la bun inceput, tatal meu era un asiduu cititor de literatura franceza, dar au palavragit si in idish. A luat cu el cateva exemplare din cartea tatalui meu, \”Strigat in desert\”-versuri-in editie bilingva, romana si franceza. O citise toata, in timpul sederii in Israel, voia s-o daruiasca unor prieteni.

-Vlad, dragul meu, nu realizezi ce ai facut pentru noi, esti un prieten adevarat, imi tot multumea Raphael. Te astept la Paris. Dar sa stii ca o voi trimite aici pe o ruda mai indepartata de-a mea, te vei putea elibera, sa-i arati si ei centrul spiritual al omenirii?
-Mai incape vorba?-l-am imbratisat la plecare.
Cine-ar fi indraznit sa-l refuze pe Zeus?

***

Dupa vizita lui Raphael in Israel, ne telefonam cam o data pe saptamana, de doua ori ne-am intalnit la Paris, arata neschimbat, mereu vesel, optimist, plin de energie. Intr-o buna zi ma anunta ca in martie 1997 are loc la Monaco-Monte Carlo congresul mondial de sofrologie, ca voi fi invitat oficial si ca tine foarte mult sa particip.
– Bine, Raphael, dar tu stii ca eu sunt convins ca sofrologia e de fapt hipnoza, vor arunca cu rosii in mine, ce rost are sa vin la un congres si sa ma simt izolat, sau sa ma cert?
– Pai tocmai asta-i, ca si eu am inceput sa cred ca nu-i nici o deosebire semnificativa intre cele doua notiuni, te astept, vei fi surprins.
Aveam multe rezerve. Nu fusesem niciodata la Monaco, mi se parea o alta lume, prea luxoasa, prea snoaba, ma simteam cam provincial. Si, in plus, eram destul de sceptic, cum va fi primita afirmatia mea legata de sinonimul notiunilor? Puneam la indoiala chiar si capacitatea mea de a intelege conferintele altora despre sofrologie, din cartile citite totul mi se parea incalcit, neclar. De ce sa nu recunosc, aveam complexe de inferioritate si emotii.
Dupa sosirea invitatiei am avut trei conversatii telefonice cu Hubert, presedintele congresului, sa ma lamuresc cam la ce se asteapta de la mine, eram, in afara lui Chercheve, singurul stomatolog invitat. N-am devenit mai breaz, am recitit citeva carti de sofrologie, am ajuns la concluzia ca notiunile sunt atat de confuze, incit eu voi vorbi, ca de obicei, despre hipnoza in stomatologie si nu voi aminti termenul \”sofrologie\”.
Monaco era chiar mai impresionant decit crezusem. Nu-mi puteam lua ochii de la masinile de lux, de la femeile elegante, de la vasele ancorate in port, de la natura din jur. Daca va duceti la Monaco, sa nu pierdeti gradina botanica de cactusi, muzeul oceanografic, bineinteles Casino-ul si Hotel de Paris.

***

Dar sa revin la congres. Multe dintre conferintele prezentate erau o ameteala de cuvinte, de notiuni, nu se intelegea nimic, fiecare isi declama poezia, se cam barfea pe la spate si nu prea ma simteam in largul meu. Unii erau mai curiosi, eram doar singurul israelian, am cunoscut o droaie de medici, o japoneza tinea mult sa pastram contactul si dupa congres (nu l-am pastrat, din vina mea) si, desigur, am fost intrebat si despre situatia politica.

Chercheve nu a venit la inceput. Dar cind am urcat eu pe scena, a aparut deodata in sala si s-a asezat in primul rand. M-am auzit singur spunand: \”Deoarece la noi se foloseste termenul de hipnoza, iar eu nu vad nici o deosebire intre hipnoza si sofrologie, voi vorbi despre hipnoza in stomatologie\” – si mi-am tinut conferinta dupa cum am prevazut, ca si cum as fi fost la un congres de hipnoza. S-a hotarit ca subiectul hipnoza-sofrologie sa fie redeschis la dezbateri, in ultima zi a congresului, si mi s-a cerut sa revin a doua zi, chiar daca nu era planificat in program, cu mai multe detalii relativ la utilizarile hipnozei in Israel.
Chercheve s-a apropiat de mine in pauza, m-a felicitat si mi-a spus ca o doamna tine neaparat sa ma cunoasca, dar are impresia ca sunt cam distant, ar prefera sa-mi fie prezentata in mod oficial. Si, a adaugat Raphael, diseara vreau sa stam de vorba mai pe larg, bem un pahar la Hotel de Paris.
Se apropie, cu sfiala, o femeie superba, cam de virsta mea, blonda cu ochi albastri, Chercheve ne face cunostinta.
– Sunt Michele Freud, psiholog, sunt nepoata lui Sigmund Freud, as vrea sa ne cunoastem mai bine, sa vorbim despre hipnoza, Israel, poate colaboram in viitor.
S-o cunosti pe nepoata lui Freud nu ti se intampla in fiecare zi. Doar cateva cuvinte despre ea – conferinta ei de a doua zi a fost una dintre putinele clare. Desi eu am poreclit-o \”iceberg\” caci are o privire de gheata, care tine oamenii la distanta, am devenit amici, in timp a devenit mult mai comunicativa. Chiar daca mi-a spus-o deja de 10 ori, nici pana azi nu stiu daca e nepoata sau stra-nepoata lui Sigmund Freud, e mare incalceala in familia Freud, tatal ei locuia in Anglia – Sir Clement Freud, om politic, scriitor, actor. Cu Michele n-am colaborat in acesti ani, dar vorbim uneori la telefon, recent mi-a trimis ultima ei carte, \”Mincir et se reconcilier avec soi\”. Sper totusi ca odata sa organizam un workshop impreuna. Despre Michele Freud, personajul, ar fi multe de povestit…

( sfarsitul in numarul viitor)

Sunteţi inteligent sau rasist?

martie 1st, 2009
Arthur Miller a fost un mare luptător împotriva rasismului și intoleranței religioaseArthur Miller a fost un mare luptător împotriva rasismului și intoleranței religioase

Pe la începutul anilor ’80, mă aflam cu un prieten într-un pub din centrul Londrei. La un moment dat, în berărie a intrat un tânăr care a atras imediat privirile tuturor consumatorilor. Avea părul portocaliu, încleiat în şuviţe rigide, verticale, numeroase inele în urechi şi în nas, şi purta jeans plini de găuri şi de ţinte şi o vestă asortată dar zdrenţuită în şuviţe lungi şi aparent întâmplătoare.

– Eşti de acord, mă întrebă prietenul, că dacă tipul ăsta apare aşa cum e îmbrăcat acum pe Calea Victoriei din Bucureşti, riscă să fie luat la bătaie fără nici un motiv?
– Da, am răspuns, şi nu numai la Bucureşti. Pentru că e altfel!

Şi tocmai aici este paradoxul. Englezii au o vorbă: „Variety is the spice of life”. (Varietatea este condimentul vieţii) Dar deşi vrem să ne îmbrăcăm altfel decât marea masă din jurul nostru, deşi vrem să conducem o maşină mai aparte, deşi vrem mobilă care nu se vede foarte des în magazine, deşi ne preţuim originalitatea, când vine vorba de alţii devenim intoleranţi. Şi dacă la baza piramidei acestei intoleranţe se află tot felul de compartimentalizări, critici, şuşoteli pe la spate, etc, la vîrful ei tronează rasismul cu bijuteriile coroanei sale, Auschwitz, Dachau, Darfur, Kosovo, etc, etc, etc.

Nu am auzit pe nimeni vreodată să se declare făţiş rasist, din contră. Dar o ureche formată detectează imediat semnele exterioare ale prejudecăţilor adânc înrădăcinate: „dacă toţi evreii ar fi ca tine….sau „sunt totuşi prea mulţi evrei în finanţe, cinema, presă”, „nu am nimic contra arabilor dar de ce se îmbracă în cearceafuri şi poartă pe cap feţe de masă ?” (respectvul se voia şi spiritual), „nu poţi pune bază pe cuvântul unui arab, dacă nu mă crezi, citeşte El Zorab”, „negrii sunt OK dar corpul lor are parcă un miros specific” sau, fals admirativ, „negrii au ritm”, „aa, ungurii, ştim noi”, „nu e român e rom”, etc, etc.

Nu am ales în mod provocator titlul acestui articol. Dar am considerat toată viaţa că rasismul, de orice fel, este o formă de prostie, de ignoranţă. Şi nu numai rasismul ci orice delimitare pe bază de culoare a pielii, religie, profesie, nivel de educaţie, etc. Situaţia nu este însă ireversibilă, şi am să vă dau un exemplu:

De sute de ani, evreii visau la o ţară a lor în care să nu mai fie o minoritate persecutată, o ţară în care toţi să fie evrei, de la măturătorul de stradă până la primul ministru. În 1948 visul s-a împlinit şi sute de mii de evrei din toată lumea au emigrat în Israel. Curând după ce am ajuns la Tel Aviv, în 1965, am observat că într-adevăr era o ţară a evreilor dar…cu trimiteri în josul paginii. Toţi erau evrei dar aveau ceva în plus, eticheta ţării natale. Auzeam tot timpul „s-a căsătorit cu un „polonez” dar e un băiat bun”, sau „la ce te poţi aştepta de la el, vine din Maroc”, sau e „român dar poţi avea încredere în el”. Desigur, nu era rasism ci o compartimentalizare, o precizare, punerea punctului pe i. Noile generaţii de israelieni nici nu ar înţelege sensul afirmaţiilor de acest gen. Unul din verii mei este căsătorit cu fata unor imigranţi din Yemen, verişoara mea cu fiul unor imigranţi tot din Yemen. Delimitarea de acest gen a dispărut. Poate nu complet, acum la ordinea zilei fiind „ruşii” (imigranţii evrei din fosta URSS). Integrarea este însă o realitate şi ce e şi mai frumos este că varietatea s-a păstrat: în posturile de televiziune sau ziarele în diferite limbi, în magazinele alimentare cu specific naţional, etc.

Un alt exemplu, poate şi mai pertinent:

Ştim cu toţii cât au suferit negrii din SUA, de la perioada de sclavie, până la discriminarea la care erau supuşi în urmă cu doar câteva decenii. Recent, majoritatea americanilor a ales un preşedinte negru, Barack Obama. O fi poate un om excepţional, dar eu consider că alegerea sa se datorează în primul rând americanilor care s-au deşteptat, care nu mai judecă valoarea unui om după culoarea pielii sale, care, ca să revin la opinia mea, nu mai sunt ignoranţi. „Aaaa, dacă toţi negrii ar fi ca el…” ar putea spune unii, „Obama este un om educat, soţia lui la fel, valorile lor sunt şi ale noastre…”. Dar dacă Obama a putut, înseamnăp că orice negru american poate, dacă are voinţa necesară. În definitiv diferenţa dintre un ignorant şi un om educat constă în doar câţiva ani de şcoală. (Depinde însă şi de şcoală.) Şi tocmai aici ar trebui guvernele responsabile să facă cele mai mari investiţii, în educaţie. (Dacă liderii britanici ar fi deschis mult mai multe creşe şi grădiniţe de copii acum 30 de ani, nu ar fi fost confruntaţi astăzi cu situaţia închisorilor din ţară, pline până la refuz, trebuind să construiască noi închisori.)

Nu vă spun nimic nou afirmând că suntem ceea ce suntem, fiecare dintre noi, datorită accidentului naşterii. Unul s-a născut negru, altul chinez, altul rom, etc. (Regretatul Georges Brassens spune într-unul din cântecele sale: „Nu-ţi bate joc de prostituata asta, pentru că n-a lipsit mult să-ţi fie mamă”). Cu religia este la fel, cei mai mulţi dintre noi o moştenim de la părinţi. De noi depinde însă dacă şi cum o vom folosi. Dramaturgul american Arthur Miller, care provenea dintr-o familie de evrei foarte religioşi, a declarat într-unul din ultimele sale interviuri că poţi fi în acelaşi timp italian şi american, sau britanic şi israelian dar nu poţi fi evreu musulman, sau musulman creştin sau creştin evreu, şi că de aceea a renunţat la religie, ca să nu fie automat împotriva altor religii. Poate unora opţiunea lui Miller li s-ar părea prea drastică. Dar de toleranţă pot da dovadă. În definitiv, deocamdată cel puţin, este loc pentru toată lumea.

Țiriac și Nadia Comăneci cele mai importante personalități în viață – sondaj BCS

martie 1st, 2009

Stiati ca Ion Tiriac si Nadia Comaneci sunt cele mai importante personalitati in viata ale Romaniei, urmate de Florin Piersic si Traian
Basescu?

Ion Tiriac si Nadia Comaneci sunt considerate cele mai importante personalitati in primul rand de catre electoratul PDL, pe cand Florin
Piersic este personalitatea suprema a votantilor PSD. Alegatorii PNL ii trec in topul marilor valori pe Gheorghe Hagi, Adrian Mutu si Mugur Isarescu.

Absenteistii ii admira in mod special pe Cristian Tudor Popescu, Silviu Prigoana, Radu Beligan si Dinu Patriciu.

Va invit sa cititi un sondaj interesant, realizat la inceputul lunii
februarie de catre Biroul de Cercetari Sociale. El nu a fost comandat de
nimeni si a fost realizat din resurse financiare proprii.

Veti mai afla din el ca Victor Ponta sufla in ceafa premierului Boc la capitolul incredere in ministri, ca Elena Udrea este considerata cel mai incompetent ministru, ca alianta PDL-PSD nu este privita cu ochi buni de catre alegatori si ca nota medie acordata de cetateni lui Traian Basescu pentru comportamentul in acest mandat este 6,66. Veti citi despre asteptarile publicului fata de guvernul Boc, despre atitudinea cetatenilor
fata de principalele evenimente post-electorale si despre intentiile de
vot la urmatoarele alegeri.

Acordati atentie cateva momente opiniilor exprimate de cetateni in acest
sondaj national reprezentativ si va rog sa priviti cu incredere sporita
cifrele BCS, deoarece estimarile intentiilor de vot au fost confirmate de
electorat la alegerile precedente.

Bruno Ștefan este președintele institului de sondare a opiniei publica BCS.

Date sondajului se găsesc în fișierul PDF atașat.

Misterul sacru al capitalului

martie 1st, 2009

Prevestită de câţiva proroci rătăciţi în deşert, dezmințită cu o aroganţă dogmatică de experţii şi guvernanţii care proslăveau cu ochii închişi la altarul Pieţei, actuala criză a făcut să dispară în neant sume inimaginabile de bani. Bani care – ne încredinţează cu o oarecare penitenţă mai marii finanţelor – nici măcar nu au existat.

Dacă am pierdut ce n-am avut, de ce atâta panică?

Precum creştinii care credeau cu toată forţa făpturii lor în predici rostite într-o limbă necunoscută – latina – tot aşa şi omul modern a crezut în mirajul capitalismului financiar deşi nu i-a înţeles prea bine mecanismele. A crezut că este la adăpostul unor instituţii solide şi că dacă nu se lansează în speculaţii riscante, instrumente financiare cu denumiri obtuze şi intraductibile nu au cum să-i pună în pericol slujba, locuinţa, familia, pensia şi economiile. A crezut că sumele obscene cu care se răsplătesc bancherii sunt justificate de eficienţa cu care menţin un sistem funcţional.

I-a crezut până şi pe politicienii care până recent declamau aproape la unison binefacerile liberalizării şi care se întrec acum în a denunţa cu aceeaşi convingere lipsa de reglementare ca şi când n-ar fi fost tot ei cei care au instituit-o. Rezultatul – o lipsă de încredere molipsitoare, un scenariu aproape apocaliptic care se joacă pe scena globală.

Încă de acum 100 de ani, sociologi şi economişti de vază explicau că oamenii acționează sub impulsul percepţiilor şi că de-abia pe urmă îşi găsesc argumente raționale pentru a-și justifica acţiunile. Iar percepţiile cu care suntem confruntaţi acum sunt sumbre şi derutante: inflaţie, deflaţie, reflaţie, stagflaţie – cuvinte-diagnostic, toate terminate în flaţie, un sufix prevestitor de rău.

George Soros ale cărui pronunţări au zguduit în trecut pieţe şi valute dar l-au făcut pe el miliardar prezice „colapsul sistemului financiar” asemănând situația actuală cu „dezintegrarea Uniunii Sovietice”. Paul Volcker fostul președinte al Rezervei Federale şi actualmente consilier al preşedintelui american, nu dă nici el multe şanse de supraviețuire capitalismului financiar deşi rămâne convins de viabilitatea sistemului capitalist.

Singurul care ne mai dă cutezanța de a spera este mesianicul Barack Obama şi zbaterile lui de transforma ‘nebanii’ în bani şi de a restaura credinţa în mai bine.

Ca să mă întorc la analogia cu religia, capitalismul financiar se aseamănă unui cult, un fel de scientologie care foloseşte un limbaj cu rezonanţe ştiinţifice pentru a răspunde nevoii umane de a crede într-o putere benefică şi misterioasă. Dacă lumea raţională în care trăim a destrămat în mare parte misterul divin al vieţii, singură economia modernă mai are puterea să ne facă să credem în forţe pe care nu le înţelegem.

Dar simpla nevoie de mister nu explică expansiunea explozivă a capitalismului modern. Orice sistem care reușește să se impună fără multă vărsare de sânge trebuie să ofere o alternativă mai bună. Şi oferta trebuie să includă masele.

Creștinismul s-a extins numai atunci când versiunea de iudaism predicată de Isus a devenit inclusivă şi s-a adresat maselor indiferent de provenienţa lor. Creştinismul a promis oamenilor că dacă sunt săraci şi nedreptăţiţi îşi vor găsi consolarea în viaţa de apoi. Comunismul a încercat şi eşuat să impună forţat egalitatea în viaţa de pe pământ.

Ceea ce a reuşit capitalismul ultimelor decenii a fost să deschidă larg porţile templului financiar şi să permită omului de rând să aibă acces la capital. Creditele au devenit spiritul, Sfântul Duh, care a pătruns adânc în modul de viaţă al oamenilor obișnuiți. O sursă a bunăstării, deopotrivă salvatoare şi apăsătoare.

O bancă cu un capital de 10 miliarde de dolari a putut da credite de 100 de miliarde. Bani fictivi, inexistenţi, după cum ni se dă acum de înţeles. Dar cu aceşti bani, oamenii şi-au construit case reale, şi-au dat copiii la şcoli reale, au făcut călătorii reale pe meleaguri pe care strămoşii lor poate nici n-ar fi ştiut să le localizeze pe hartă. Şi s-au bazat pe posibilitatea de a obţine credite peste credite, convinşi că vor reuşi cumva să-şi achite datoriile.

Până la abandonarea standardului aurului economia avea rădăcini adânci în lumea materială. Expansiunea financiară care a urmat s-a bazat din ce în ce mai mult pe bani lipsiţi de o acoperire concretă, bani transferaţi şi retransferaţi electronic în toate colţurile lumii. O lume în care marile bănci s-au transformat treptat în iluzionişti creând parcă din aer credite de mii de trilioane de dolari prin scamatorii din ce în ce mai sofisticate, mai nereglementate şi mai greu de urmărit. Bani al căror temei a fost credinţa că valorile imobiliare şi bursiere vor continua să crească, că pierderile se vor strecura neobservate în haosul unor instrumente financiare din ce în ce mai speculative. Că puterea credinţei în mai mult va perpetua impenetrabilul mister al marilor finanţe.

Lelia Galis este corespondent permanent pentru Radio France Internationale si intre 1995-2000 a fost corespondentul Europei Libere la Londra. Intre 1980 – 1995 a lucrat 15 ani in dezvoltare economica internationala in Europa si Statele Unite.

Muzica și rugby-ul înving naționalismul sectar

martie 1st, 2009
Rugbyștii irlandezi sunt mobilizați de Ireland's CallRugbyștii irlandezi sunt mobilizați de Ireland’s Call

La meciul de rugby Irlanda – Anglia din Turneul Celor Șase Națiuni de la Dublin comentatorul de la TVR2 unde am privit meciul (mă aflam din întâmplare la București) nu a reușit să explice de ce înaintea începerii partidei se intonează două imnuri ale gazdelor, alături de God Save The Queen pentru echipa oaspete.

Alături de Amhrán na bhFiann (termenul în limba irlandeză pentru “The Soldier’s Song” – Cântecul soldatului) se cântă și Ireland’ Song, care spre deosebire de primul imn este intonat de toți purtătorii tricoului verde cu trifoi.

Care e explicația? Primul cântec este imnul național oficial al Republicii Irlanda, pe când al doilea este un cântec scris special pentru echipa de rugby în anul 1995 de compozitorul Phil Coulter.

Trebuie spus că echipa de rugby a Irlandei este una a ÎNTREGII insule, cuprinzând nu numai jucători din Republicii Irlanda, ci și jucători din Irlanda de Nord, Ulster, care este parte a Regatului Unit.

Republica Irlanda este în majoritate catolică, iar Ulster-ul în majoritate protestant, așa încât acest imn, neutru din punct de vedere politic și religios a devenit un cântec de mobilizare pentru jucătorii de rugby irlandezi, fie ei catolici sau protestanți, fie cetățeni irlandezi fie bitanici, ca și pentru cei peste 82000 de spectatori de pe Croke Park stadionul unde joacă doar de doi ani XV-le irlandez.

De ce doar de doi ani? Deoarece Lansdowne Road, stadionul pe care-și desfășoară în mod obișnuit meciurile nu numai echipa de rugby dar și naționala de fotbal a Republicii Irlanda (separată de cea a Irlandei de Nord) este în reconstrucție.

Croke Park (sau “Croker” cum mai este dezmierdat de dublinezi ) este un stadion construit special pentru sporturile “gaelic” – irlandeze – și în special pentru fotbalul gaelic – o variantă irlandeză a soccerului englezesc.

Până în 2005 asociația sporturilor gaelic interzicea jucarea jocurilor “englezești” – fotbal și rugby – pe gazonul de la Croke Park.

Explicația ținea de politică – la 21 noiembrie 1920, cu un an înaintea obținerii independenței Irlandei de Regatul Unit, un detașament de auxiliari ai armatei britanice au deschis focul împotriva spectatorilor la un meci de fotbal gaelic ucigând 14 persoane.

Memoria acelui masacru, precum și faptul că asociația jocurilor gaelic a fost un bastion al naționalismului a împiedicat până acum doi ani pătrunderea jocurilor “englezești” pe superbul gazon al celui mai mare stadion al Irlandei, în care încape 2% din populația țării.

Renovarea stadionului Lansdowne Road a prilejuit însă schimbarea (votată oricum, cu majoritate, în 2005), iar testul principal l-a constituit meciul Irlanda – Anglia de la 24 februarie 2007. Când a fost intonat God Save the Queen nu s-a auzit niciun murmur, necum huiduieli așa cum se temuseră unii.
Iar sâmbătă, atmosfera solemnă s-a repetat la intonarea imnului fostei puteri ocupante, apoi al celui al Republicii Irlanda, devenind înflăcărată atunci când s-a intonat imnul non-politic – Ireland’s Call – care reunește pe irlandezii din două țări, de două credințe și cu două loialități politice și naționale diferite.

Rugby-ul (nu însă fotbalul) și muzica au învins naționalismul sectar, moștenire a unui conflict care a durat timp de secole, dovedind desuetudinea acestui sentiment care a generat atâta vărsare de sânge.

Puteți asculta Ireland’s Call aici> http://www.youtube.com/watch?v=eIxe5ooQtqI

Ne vom aştepta la statuia lui Matei Corvin

martie 1st, 2009
Eva si Laci la Cluj, in 1941Eva si Laci la Cluj, in 1941

Ninge peste acoperişurile caselor baroce, peste turla bisericii Sf. Mihail, peste schela de lemn care protejează statuia lui Matei Corvin, cu promisiunea renovării. Fulgii jucăuşi, de sfârşit de februarie, se aştern peste tarabele cu buchetele de ghiocei, zambile şi lalele, peste sumedenia de mărţişoare si inimioare care vestesc primăvara şi iubirea. Ninge peste umerii, părul şi genele tinerilor care forfotesc, căutând cel mai frumos mărţişor pentru cea mai iubită fată. Privindu-i, mi-am amintit de o minunată poveste de dragoste. Mi-au depănat-o acum câţiva ani Eva şi Akiva (Laci) Leob, din Natanya, aflaţi într-o vizită în Clujul natal.

EL : Îţi mai aminteşti unde ne-am întâlnit prima oară şi mi-am dat seama
că nici un alt băiat nu-mi va mai plăcea, în afară de tine. Îţi mai aminteşti unde era ?
EL: În locuinţa lui Ferkó Goldstein ( Peretz Goldstein, avea să devină unul dintre paraşutiştii israelieni, tovarăşii Hannei Szenes, ucişi în misiune în Ungaria ocupată de nazişti) . Locuia undeva în apropierea Gării. Ne adunasem mai mulţi adolescenţi. Trebuie să recunosc că pe atunci încă nu te remarcasem…
EA: În schimb eu, da.
EL: Dar peste câteva zile, aveam să fiu fermecat de tine…
EA: Atunci s-a petrecut un episod foarte interesant. Fetele şuşoteau despre băieţi şi una dintre ele m-a întrebat: „Tu pe care băiat ţi-l alegi ?”Am privit în jur şi
i-am răspuns că mie îmi place „băiatul acela blond care-şi sprijină capul de dulapul acela negru”. Fata mi-a răspuns „Pe acela nu-l poţi alege, pentru că mi l-am ales eu”. Atunci eu i-am spus: „Ştii ce, mie alt băiat nu-mi trebuie ! ”.
EL: Aceea fost prima noastră întâlnire şi apoi ne-am văzut zilnic. La început ne duceam cu prietenii la terenurile de sport ale Clubului Haghibor, ne plimbam şi făceam drumeţii. Dar ne întâlneam şi noi doi. Eu veneam de acasă, de pe strada Bariţiu, până pe strada Universităţii la numărul 2, unde locuiai tu. Priveam fereastra de lângă balcon, aşteptând un semnal că pot urca la tine, că părinţii tăi au plecat de acasă…
EA: Eram foarte tineri şi nu aveam lucruri de ascuns, dar nu eram siguri că părinţii ar fi aprobat această prietenie… Dar bunicul meu era acasă şi-mi spunea mereu: „Fetiţa mea, nu-s cam dese întâlnirile astea ?” Bunicul stătea în fotoliu şi fuma, iar noi discutam şi ţeseam planurile de viitor.
EL: Visam şi plănuiam, trăiam vremuri foarte grele atât noi cât şi toţi prietenii noştri. Îţi aminteşti ?
EA: Cum să nu-mi amintesc…
EL: Atmosfera sumbră a războiului apăsa asupra existenţei noastre cotidiene. Îmi aduc aminte că în camera mea aveam o hartă a Europei şi însemnam poziţia frontului cu ace de gămălie,
EA: În ce an era asta ?
EL: Prin 1942 – 1943…Visul nostru era să scăpăm din capcana aceea cumplită. De altfel, şi scopul întâlnirilor noastre de pe terenul Haghibor era să găsim calea de a pleca în Palestina şi de a începe o viaţă nouă. Din păcate, noi n-am mai reuşit acest lucru, dar câţiva dintre prietenii noştri au reuşit să plece şi să construiască o ţară nouă Israelul. Noi am rămas la Cluj şi a urmat tragedia.
EA: Mai ţii minte ce mi-ai spus într-o seară când mă conduceai acasă ?
EL: Era camuflaj; treceam pe o străduţă din preajma Casei Matei Corvin şi am zărit o luminiţă care se strecura prin geamul fostului meu liceu. Atunci ţi-am spus, ca într-un fel de premoniţie: „Eva, vezi luminiţa aceea? Şansa noastră de a rămâne împreună e la fel de firavă!”
EA: Mă întrebam cum am să te pot reîntâlni dacă războiul ne va despărţi ? Şi atunci ne-am decis că orice s-ar fi întâmplat şi oriunde ne-ar fi risipit soarta, în fiecare an, în ziua de 27 martie, să venim la întâlnire şi să ne aşteptăm unul pe altul… Unde ?
EL: La statuia lui Matei Corvin,
EA: În faţa statuii lui Matei Corvin, în data de 27 martie, la ora şase după amiaza.
EL. Eu am fost înrolat în detaşamentul de muncă forţată, de la Baia Mare, în aprilie 1944. Mama a presimţit că nu ne vom mai întâlni niciodată…Eva îmi scria zilnic câte o scrisoare, iar militarii fascişti decideau dacă îmi putea parveni sau nu
EA: Oricum era cenzurată.
EL: Într-o zi am fost convocat la comandant. M-am speriat foarte tare. Habar
n-aveam de ce mă chema, nu mă simţeam vinovat cu nimic. Am alergat la comandament, am intrat şi am salutat „Să trăiţi, vă raportez cu respect că soldatul László Leob, s-a prezentat la raport !”. Comandantul m-a măsurat din cap până în picioare şi mi-a zis:„Am vrut să văd soldatul care primeşte astfel de scrisori de dragoste, în fiecare zi”
EA: Când ne-au dus în ghetou am luat cu mine un album de fotografii. În tren nu mai aveam decât o singură poză de-a ta. Am sosit la Auschwitz şi ne-au mânat într-o baracă unde ni s-a poruncit să ne dezbrăcăm toate hainele şi să ne descălţăm. Fotografia ta era ascunsă într-un pantof. M-am aplecat s-o iau, crezând că am voie să fac aşa ceva. Am scos poza din pantof şi am arătat-o SS-istei, explicându-i că este a logodnicului meu. Mi-a smuls fotografia din mână şi a zvârlit-o pe jos. Profitând de un moment de neatenţie al gardienei, m-am aplecat şi am luat poza de pe jos. Fotografia aceasta am păstrat-o la mine pe tot parcursul deportării. Trebuia s-o ascund. O vreme am ţinut-o în mână, apoi am învelit-o într-o bucată de pânză ruptă din rochie. Au fost momente când a trebuit s-o ţin în gură, pentru că ne controlau mâinile. Eram nevoită să-i tot rup marginile până când a ajuns de dimensiunea unei monede de 10 bani…Dar am reuşit s-o păstrez până la sfârşitul războiului şi am adus-o acasă. O am şi acum. Tu ştii…
EL: Da… Din păcate, eu nu aveam o astfel de relicvă, însă amintirile pe care
le păstram în suflet au înlocuit, într-un fel, obiectele palpabile.
EA: Pe noi ne-au deportat în lagăr, pe tine te-au dus la detaşamentul de muncă.
EL: Şi apoi în lagăr.
EA: Multă vreme n-am ştiut nimic unul de altul. Dar am supravieţuit.
EL: După eliberare, trecând prin Praga, am găsit numele tău pe o listă cu supravieţuitorii lagărelor naziste .
EA: Dar eu nu ştiam nimic despre tine. Muriseră mama, tata şi fratele meu. M-am dus la unchiul meu de la Timişoara.
EL: Când am sosit acasă, la Cluj, mă aşteptau doi prieteni din copilărie: Gyurika Stoessel şi Laci Rosenberg, care m-au anunţat: „Evi este la Timişoara, caut-o imediat la telefon !” Şi atunci…
EA: Imediat ai dat telefon la Timişoara.
EL: A răspuns unchiul tău şi mi-a promis că te va aduce la Cluj. Aşa s-a şi întâmplat şi de atunci suntem împreună,.
Suntem căsătoriţi de peste 63 de ani şi sperăm să mai avem parte de câţiva ani frumoşi spre bucuria copiilor şi nepoţilor noştri.
EA Şi a noastră.

Muzele diletantului

martie 1st, 2009
Rassemblement des écoliers dans la cour du pavillon central – Photographie anonyme, 1890 (coll. Familistère de Guise).Rassemblement des écoliers dans la cour du pavillon central – Photographie anonyme, 1890 (coll. Familistère de Guise).

Creația artiștilor, ca și cea a slujitorilor științei este supusă bunăvoinței muzelor. La ce i-ar sluji acestea diletantului?
Poate că tocmai el este cel mai în nevoie de inspiratia din exterior care să-l călăuzească prin jungla artelor.
 
În rândurile care urmează voi lăsa milele mele muze să vă însoțească, dându-vă sugestii despre un anume fel de muzica, literatura, film sau design, arhitectura, peisagistică sau călătorie. Poate unele va vor plăcea, în vreun moment când marii titani ai artelor sunt în pauza și va lăsa sa va dedicați unor creații mai modeste. Voi ilustra aceasta trecere cu multe referințe de pe internet, pe care va îndemn, dacă aveți posibilitatea, sa le consultați direct.
 
Cineva are sa spună ca am inventat acest ajutor al muzelor ca un pretext să-mi ,,vând\” propriile preferințe Nicidecum. Inițierea contactelor mele cu diverse noi stiluri, genuri, a fost departe de a fi un act conștient sau deliberat. Una din sursele care m-au pus pe un făgaș mai nou a fost Televiziunea și Radioul suedez.
 
Radioul suedez are patru programe. Programul 2, ,,P2\” este dedicat în întregime muzicii și națiunilor conlocuitoare. Dintre emisiunile tematice de muzica, nu mai puțin de 6-7 sunt dedicate unor teme diverse de folclor național și international.

http://www.sr.se/p2/

M-a cucerit total abordarea deosebita, curățată de clișee și naționalism excesiv, astfel încât dintr-un ,,om de oraș\” destul de sceptic la ,,lălăielile\” mult comercialilor ,,interpreți\” am ajuns sa mă hrănesc aproape exclusiv din aceasta muzica. Voi explica mai târziu care sunt, în opinia mea, calitățile ei.

Un alt moment a fost descoperirea regizorului Emir Kusturica, prin filmul Vremea țiganilor – informații aici: http://www.imdb.com/title/tt0097223/. Autenticitate, umorul în registru larg, de la autoironie, ironie amara, pana la bucurie pura, muzica debordând de bucurie, pendulând și ea între naiv și gravitate, conflicte care te plimba de la ridicol la sublim și dramatic – balcanism, ca iubire, nu complex și rușinare.
 
Astfel de impulsuri m-au scos din bârlogul obișnuințelor și m-au împins pe un drum pe care nu mai fusesem. Internetul a fost vehiculul magic care m-a dus ca gândul acolo unde aveam nevoie de informație. Sa știu și sa re-ascult de exemplu, o piesa care ma fascina în copilărie dar căreia nu-i știam numele și de aceea o credeam pierdută pe vecie ,,This Land Is Mine\”. De fapt, muzica din filmul Exodus, compusa de Ernst Gold:

http://www.youtube.com/watch?v=tVZpeNGFrB8

http://www.imdb.com/title/tt0053804/

 
Saiturile www.youtube.com pentru imagini filmate și www.imdb.com pentru informații despre filme sunt instrumente de neprețuit.
 
Fiind, vorba lui Dante, trecut binișor de mijlocul vieții, am privilegiul de a mă putea bucura de frumos cu intensitate mai mare – lucru total neinteresant, dar sper prin asta ca odată cu sugestiile mele va intra în rezonanta și predispoziția unora din cititori la același fel de bucurie. Lui Brâncuși, pe care mulți îl vor găsi un artist abstract, i se atribuie vorbele <<În artă, ceea ce importă este bucuria. Aveți fericirea să contemplați (să vă minunați!). Aceasta este totul.>>.

http://agonia.net/index.php/prose/71216/Aforisme

 
Ideea este dezvoltată de elvețianul Alain de Bouton, filosof al arhitecturii în cartea lui ,,Arhitectura bucuriei\”.

http://www.amazon.co.uk/Architecture-Happiness-Alain-Botton/dp/0241142482

El sugerează ca frumusețile arhitecturii nu sunt în primul rând observate și savurate de indivizii aflați în perioade fericite ale vieții – tineri, de exemplu – ci de oameni cărora sursele de bucurie obișnuite odată secate, caută să-și ostoiască nevoia naturală de frumos prin contemplarea frumosului creat de om sau natura – nu numai dând curs atracției pentru exemplarele umane frumoase.
 
Aveam de gând sa las exemplele de arhitectura pentru mai târziu. Planurile mi-au fost zădărnicite de serialul francez Achitectures realizat de Catherine Adda.
 
Este vorba de industriașul Jean Baptiste Gaudin (da, acela cu ,,godinul\”, dacă va reamintiți!) care la mijlocul secolului al 18-lea a conceput și realizat un proiect fantastic. ,,Le Familistere\” (parafrază după Falansterul lui Fourier) primul bloc de locuințe din lume, cu 70 ani înainte de lansarea conceptului de către arhitecți (Le Corbusier).
 
Având ca fir roșu ideea de a oferi muncitorilor condiții de trai ,,ca într-un palat\” Godin a introdus o serie de inovații, de fapt un pachet întreg, cum ar fi apartamentele de locuit cu planificare rațională, toalete, lumina, colector de gunoi, sistem de ventilație cu tiraj natural pentru prevenirea efectului de sera din curtea interioară acoperită. Si nu în ultimul rând, asociația de locatari. Condominiul, Familisterul, dăinuie și astăzi în orașul Guise din Franța. Pentru început îl puteți vizita pe internet la adresa de mai jos

http://www.familistere.com/site/decouvrir/histoire_images/chronologie.php 

sau urmări episodul în franceza pe saitul Televiziunii Suedeze:

http://svtplay.se/t/104649/banbrytande_arkitektur

 
Pe curând!

Viața la țară, versiune 2009 – 3. Tipologii rurale

martie 1st, 2009

Lumea rurală e una deosebită şi cu totul aparte. Lăsând la o parte lacunele informatice şi culturale datorate lipsei de tehnologie, ţăranul meu mult iubit compensează prin alte calităţi. Cu toate că provenim din lumi diferite şi cu diferenţe categorice de cultură, am reuşit să mă integrez de minune în noua lume în care m-am mutat. Rămân de multe ori plăcut surprins de oamenii din jurul meu. Lumea rurală e pentru mine un spectacol continuu. Iar eu sunt genul de spectator care nu se ruşinează să se ridice în picioare şi să aplaude frenetic. Cer uneori chiar şi câte un bis.

Oamenii, în general, se împart în diverse categorii, o împărţire ce are la bază tipologia comportamentală din care face parte. La sat lucrurile stau exact la fel. Prima persoană pe care o văd dimineaţa pe stradă e vecinul de peste drum. Un bărbat ce are undeva peste 50 de ani. La prima noastră întâlnire mi-a spus că e zidar. Şi că are o casă de vânzare. I-am dezvăluit că şi eu lucrez în construcţii şi între noi s-a creeat imediat o legătură pe care nici acum nu am reuşit să mi-o explic. În fiecare dimineaţă când mă duc după pâine el stă în faţa porţii. El e genul de “ţaţă”. Ştie tot ce se întâmplă pe stradă. Ştie cine s-a mutat ultimul. Cine are o aventură cu vecina. Cine s-a certat cu soţia şi doarme în camera “rece”. Toate ştirile trec prin “mâna” lui. E genul de om cu care poşi sta ore în şir de vorbă fără să vorbeşti despre ceva anume. Ştie politică, fotbal, economie, are metode de ieşire din criză şi câteva idei de afaceri. Niciodată nu a avut curaj să pornească o afacere. Dar el ştie. E genul de om care se pricepe să dea sfaturi dar nu le pune niciodată în aplicare. Puţin superficial şi cu teamă de aprofundare.

Una din persoanele mele preferate din sat a devenit tanti de la magazin. De la început s-au stabilit între noi raporturi bazate pe respect reciproc. A aflat că am terminat o facultate ( probabil de la vecinul de peste drum), ştie că lucrez în construcţii dar că repar şi calculatoare. Pentru ea o persoană supra-calificată merită tot respectul. Şi mă bucur din plin de acest statut. Zilele trecute am rămas fără bani. Lipsa de lichidităţi şi frigul de afară mă împiedică să mai lucrez momentan. Dar familia trebuie hrănită. Aşa că m-am îmbrăcat şi m-am dus la magazin să negociez un împrumut pe termen scurt cu tanti vânzătoarea. Am tras-o deoparte şi i-am explicat situaţia în care mă aflu pentru urmatoarele câteva zile. Mi-a răspuns în şoaptă şi m-a rugat să aştept să se golească puţin magazinul. Zis şi făcut. După ce am rămas doar noi doi, m-a rugat să îi fac o listă cu lucrurile de care am nevoie. Am încercat să mă scuz şi mi-a răspuns că ştie că vremurile sunt grele. Şi să nu îmi fac probleme. Ea are încredere în mine. Am rămas puţin uimit. O persoană pe care o cunosc de cel mult trei luni are încredere în mine. Nu ştie nimic despre mine. Nu are numărul meu de cont. Nici măcar nu ştie cum mă cheamă. Dar are încredere în mine. După ce mi-a pus în plasă toate produsele cerute, tanti vânzătoarea scoate un caiet de matematică de sub tejghea şi mă notează acolo. Fără touch-pad-uri. Fără carduri. Fără procese verbale de îndatorare.

Încă nu îmi venea să cred că într-o lume în care fiecare trage pentru el, într-o lume a somaţiilor de la bancă şi a plăţilor cu cardul eu cumpăr de la magazinul din sat “pe caiet”. Azi e vânzătoarea mea preferată. Genul de om la care funcţionează simpatiile instantanee. Adică ori te place ori nu. Nimeni şi nimic nu va mai putea schimba lucrul ăsta. E genul de om care te ajută dacă poate. Nu ştiu dacă atitudinea ei se datorează faptului că a înteles că în comerţul rural nu te poţi baza rulajul de bani cash, ci trebuie să ai răbdare ca oamenii să primească salariile. Nu ştiu dacă face la fel cu toată lumea. Bazându-mă pe rugămintea ei de a aştepta să se golească magazinul, cred că pot să afirm că fac parte din clientela selectă a magazinului. Oamenii ca ea mă fac să zâmbesc involuntar. De ce? Pentru că, lăsând la o parte toate greutăţile pe care fiecare din noi le are, nu uită ce înseamnă să fii om. Şi dacă ţăranul meu m-a învăţat ceva în lunile astea, m-a învăţat să nu uit niciodată să fiu om. Când o să cresc mare vreau să mă fac… om.

P.S. La ora publicării articolului voi fi primit deja şi lemnele luate tot pe datorie de la tipul care se ocupă cu aşa ceva în sat. Şi ne ştim de două săptămâni.

Sistemul de pensii și bomba demografică în România

martie 1st, 2009

Am asistat la o dezbatere despre efectele nerespectarii calendarului de angajamente pentru cresterea contributiilor la pensiile public-private (pilonul II). Va sistetizez principalele idei, pe fond corecte, lansate de catre domnul Mihai Bobocea (secretarul executiv al ):

1. Bomba demografica ticaie in Romania mai rapid decat in restul Europei – in urmatoarele decenii Romania va inregistra o evolutia mai defavorabila din punct de vedere demografic decat multe alte state europene, iar filosofia actuala a sistemului de pensii, axat in cea mai mare parte pe rolul statului, va falimenta.

2. Inghetarea contributiilor in 2009 reprezinta o eroare de strategie si de viziune – efectele cele mai grave constau in faptul ca salariatii de azi pierd o buna parte din sansa unei pensii decente din sistemul privat, iar Romania pierde increderea investitorilor straini.

3. Pilonul II a facut prima plata, ceea ce darama cel mai nociv mit din jurul acestei piete: “fondurile private = cutii negre”, adica doar pui 20-30 de ani bani si nu ai nicio certitudine ca iiprimesti inapoi.

1. Bomba demografica, in plina explozie in Romania
De ce ne-am apucat, de fapt, de reforma sistemului public de pensii?
• Populatia Romaniei: in reducere si imbatranire accelerata: 23,2 mil. loc. (1990) -> 21,4 mil. loc. (2008);
• Pana in 2050: 16-17 mil. loc. (UE, BM, FMI, ONU, INCE) sau chiar 13,3 mil. loc. (cel mai pesimist scenariu, BERD, 2008);
• Pana in 2050: -21%, una dintre cele mai abrupte scaderi din Europa (dupa BG 28%, LV 26%, LTN 24%);
• Natalitate: 13,7‰ (1990) -> 10‰ (2008);
• Fertilitate: 2,3 copii/femeie (1989) -> 1,3 copii/femeie (2008);
• Varsta medie a mamei, prima nastere: 22,3 ani (1990) -> 26 ani (2008);
• Durata medie a vietii: 70 ani (1990) -> 74 ani (2008);
Evolutiile demografice au afectat grav situatia sistemului public de pensii (Pilonul I, PAYG). Tendinta data de raportul salariati – pensionari continua:
1990: 8,2 mil. la 2,5 mil. persoane (raport 3,3:1)
2008: 4,9 mil.la 4,7mil. persoane (raport ~1:1)

Concluzie 1: Demografia Romaniei este intr-o stare foarte proasta, iar evolutiile asteptate sunt foarte sumbre. Bugetul public de pensii si-a atins limitele, iar sustenabilitatea sa pe termen mediu si lung tinde la zero. Nevoia de reforma este mai mult decat evidenta.

2. Inghetarea contributiilor in 2009 – o eroare. O masura cu efecte mici la buget, dar cu costuri uriase

Efect: o „economie” de 250 mil. lei la buget (MFP).

Costuri:
– afecteaza grav interesele si proprietatea a 4,6 mil. participanti;
– poate reduce pensia lunara a participantilor cu pana la 15% (EFRP);
– afecteaza viitorul actualei generatii, lasand-o la mana statului;
– afecteaza planurile de afaceri ale investitorilor internationali;
– atentie: participantii sunt marii perdanti ai masurii, nu administratorii;
– probleme de imagine si incredere pt. Romania (tratate bilaterale);
– pietele financiare, inclusiv BVB, vor suferi mai mult din cauza crizei;
– inclusiv bugetul public va suferi (lipsa titlurilor „lungi”);
– pierderi totale de 1,07 mil. € la Pilonul II pana in 2017;
– povara fiscala viitoare: datoria structurala implicita PAYG +4,3 mld. €

Avand in vedere starea actuala si evolutia demografica a Romaniei (dezastruoase), existenta unui Pilon II de pensii private, care sa preia in viitor presiunile din sistemul public, este absolut necesara;
Pilonul II romanesc: avantaj major (una dintre cele mai moderne si eficiente arhitecturi institutionale) + dezavantaj major (cel mai redus nivel al contributiilor dintre toate sistemele similare);
Media contributiilor in sistemele asemanatoare Romaniei: 8,7% (FIAP). Ex.: SK 9%, HUN 8%, POL 7,3%. CZE pregateste in acest moment legislatie pentru un Pilon II cu contributii initiale de 6%!
Pilonul II romanesc are deja tot ce trebuie pentru a face performanta in beneficiul participantilor sai. Contributiile nu trebuie „taiate”, ci accelerate, pentru a asigura pensii private decente!
Raul nu a fost inca facut. Situatia poate fi indreptata prin OUG pana pe 20 martie (pentru respectarea L411/2004).

Concluzie 2: Efectele cele mai grave ale inghetarii: salariatii de astazi pierd o buna parte din sansa unei pensii decente din sistemul privat, iar Romania pierde increderea investitorilor straini. Dezvoltarea Pilonului II trebuie accelerata, nu franata!

3. Pilonul II romanesc a facut deja plata primei pensii private

Mitul nociv al „cutiei negre”, desfiintat!

• Vineri, 20 februarie 2009: prima plata a unei „pensii private” in Pilonul II romanesc.
• Suma? Evident mica (doar cateva luni de contributii). Semnalul? Foarte puternic.
• Cel mai nociv mit din jurul pietei de pensii private: „Fondurile de pensii sunt niste cutii negre in care doar pui bani 20-30 de ani si nu ai nicio certitudine ca ii primesti inapoi”. (mit provenit din informare insuficienta) FALS!
• In Romania, doar un caz de plata in mai putin de un an de la startul Pilonului II. In regiunea Europei Centrale si de Est, sute de mii de beneficiari ai sistemului de pensii private.

Ce se intampla in alte tari?

Ungaria

Pilonul II (1998-2008): 60.000 de beneficiari, plati de 23 mil. €
Piata in 2008: 3.000.000 de participanti si active nete de 7,5 mld. €
Pilonul III (1994-2008): 360.000 de beneficiari, plati de 946 mil. €
Piata in 2008: 1.410.000 de participanti si active nete de 2,8 mld. €

Polonia

Pilonul II (1999-2008): cateva sute de mii de beneficiari, plati de 290 mil. €
Piata in 2008: 13.800.000 de participanti si active nete de 33,3 mld. €

Romania

Pilonul II: ~100.000 de beneficiari (cazuri efective de plata) in urmatorii 10 ani
Ex. asigurari de viata: indemnizatii brute platite de 283 mil. € (1998-2008).

Concluzie 3: Daramarea mitului „fondurile de pensii sunt cutii negre in care doar pui bani 20-30 de ani si nu ai nicio certitudine ca ii primesti inapoi”. Pilonul II romanesc asteapta circa 100.000 de cazuri de plata in urmatorii 10 ani.

Rasism, xenofobie, ultranaționalism – adică primitivism

martie 1st, 2009
DemonizareDemonizare

Două evenimente recente reflectate în revista ACUM au generat un interes enorm și o dezbatere care uneori a devenit încrâncenată: cererea de autonomie pentru Ținutul Secuiesc și reacțiile în urma unor delicte comise în Italia și puse pe seama unor cetățeni români.

Nu e greu de ghicit că reacția uneori vehementă e legată de prezența ca subiect al dezbaterii a celor două principale minorități naționale (sau etnice) din România: ungurii și romii (în ordinea datelor oficiale, deoarece estimările ar arăta o ordine inversă).

Articolul care a provocat primul cele mai aprinse dezbateri a fost “De ce e bine ca Ținutul Secuiesc să fie autonom”, http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=9177 scris de Tihamer Czika, un tânăr jurist din Transilvania, fost candidat al UDMR pentru Camera Deputaților în alegerile parlamentare din noiembrie 2008.

N-am să mă refer la reacțiile de pe pagina revistei ACUM, ele pot fi consultate foarte simplu, am să citez câteva reacții de pe blogul lui Tihi, unde acesta a preluat articolul.

Harcov este, asa cum am mai spus, un cimitir economic. Nici iarba nu creste, din lipsa de fonduri. Fonduri blocate, bineinteles, de singurii care au putere de decizie in zona. Adica coietnicii (cum parca-l aud spunand pe dl. presedinte Basescu) domnului deputat nedevenit Czikatihi. Iar de aici situatia se ramnifica: varianta a. Conducatorii Harcovului sunt imbecili, incapabili si impotenti intelectual. In sensul in care nu posed mijloacele intelectuale de a face zona sa prospere. Adica nu pot. varianta b. Sunt parsivi, si inteleg perfect ca saracia generalizata este singura carte pe care o pot juca. O populatie saraca este usor de controlat, dupa cum au demonstrat chinezii in ultimele milenii. Iar retorica separatista ar fi nula in lipsa saraci. sună una dintre reacții.

La care mi-am permis următorul comentariu: “înlocuiți vă rog Harcov cu Botoșani, Vaslui, Ialomița, Gorj, Giurgiu și alte județe din România și o să vedeți ce bine se potrivește.”

Replica a venit din partea unei persoane care se prezenta drept jurnalist și absolvent al unei facultăți de filosofie: Cat despre Botosani, Vaslui, Giurgiu nu putem decat aplauda harnicia cu care roboteste sangele slav pentru o oda a lenei. Inca ceva, Petru: daca stapanul este crucificat vertical, e normal ca sclavul sa fie crucificat avand capul in jos, ca intr-o harta pusa invers in cui. In Obama we trust.

N-am destulă subtilitate ca să înțeleg ce-a vrut să spună cu crucificarea, în orice caz a ținut să adauge: ‘Problema Chineza se poate circumscrie in maniera evocata de Eliade: “Douasprezece mii de capete de vite”…’

Am să revin la rasismul și xenofobia grosolană din acest mesaj, dar am să remarc că în general, mai toate reacțiile negative la articolul lui Tihi au fost lipsite de argumente și violente, presărate de un anti-maghiarism primitiv.

Dar dacă reacțiile la un articol favorabil ungurilor au fost așa, reacțiile la articolul scris împreună cu Ștefan “Atmosfera de ură împotriva romilor se accentuează” http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9226 au depășit cu mult limitele obișnuite, frizând pe alocuri extremismul.

“Nu pot fi acuzat ca discriminez vreo minoritate religioasa, etnica, sociala sau de alt fel pentru simplul fel ca m-am nascut intr-o familie ea insasi discriminata. Am simtit-o pe pielea mea. Nemtii ne-au discriminat pretextand ca suntem comunisti, comunistii sub pretext ca suntem titoisti, legionarii sub pretext ca nu suntem romani, securitatea sub pretext ca nu vrem sa colaboram. Toti acestia ne-au batut si ne-au barat drumul spre o viata mai buna. Acum, tiganii ne fura din buzunare, ne agreseaza verbal si, daca nu ne ferim, ne dau si-n cap. Pentru o epidemie, ajunge un singur virus. Degeaba vreti sa despartiti comunitatea de individ. Noi nu am ucis, nu am violat si nu am furat. Nici unul. Cine pe cine discrimineaza? Cand o minoritate, de orice tip ar fi, vrea mai multe drepturi ca majoritatea, comite o discriminare. Sa ne fereasca Dumnezeu de discriminarea unei minoritati! Aceasta se poate transforma in dictatura. Daca minoritatea nu vrea sa se inscrie in cadrul legal al tarii adoptive, trece pe langa democratie, spre dictatura. La inceput, nazistii au fost o minoritate. La inceput, comunistii romani au fost doar o mie. Lasati sa se inmulteasca, albanezii din Kosovo au furat o tara. Bunicul meu spunea ca, atunci cand te afli in tara altuia, mananci ce mananca gazda, dar trebuie sa fii foarte atent ce mananca aceasta. Daca Dumnezeu mai da rateuri, o face pentru ca numai oamenii sunt pedepsiti pentru greselile lor.” scria o persoană care este un scriitor destul de cunoscut.

Diabolizare

E aici o întreagă panoplie a extremismului de dreapta, de la tratarea unei minorități în bloc ca responsabilă în exclusivitate de delincvență, la atribuirea vinei colective, la cvasi-nazistul “Lasati sa se inmulteasca, albanezii din Kosovo au furat o tara.” (oare trebuiau sterilizați?), la tratarea romilor în ansamblu ca intruși (la fel cum sunt tratați și ungurii uneori – “Dacă nu vă place aici duceți-vă în Ungaria!” – romii sunt de regulă trimiși în India).

S-a găsit chiar și o persoană revoltată de acuzații, care nu a găsit nimic nelalocul său în mesajul citat mai sus:

Este suficient sa pici in forfota unui troleibuz si sa te deplasezi din branci in branci scotocit prin toate buzunarele pe fondul sonor al expresiilor de maidan si a miasmelor”sublime” ca sa-ti dai seama ce inseamna sociologie aplicata la o populatie derutata de mirajul libertatii indecente si a democratiei. Toate astea cer o punere la punct vehementa si curajoasa ci nu obladuirea, de la distanta, a ceea ce este si va ramane condamnabil. Randurile dlui Martin n-au nici o tenta rasista sau fascista, ele exprima o realitate resimtita ca insuportabila de catre o mare majoritate a polulatiei din Romania. Dl Clej, distribuie, cu o usurinta deconcertanta, adjective complet deplasate si lipsite de sens, ca sa nu le spun grotesti, nedemne de functia care ii este atribuita.

Și tot zilele acestea am primit într-un e-mail reproșul că “mă desolidarizez de România”. Motivul? Faptul că am îndrăznit să cataloghez drept rasiste niște mesaje circulate și ajunse la redacție care se indignau de confundarea romilor cu românii, romii fiind, în opinia autorilor acestor mesaje responsabili exclusivi de stricarea imaginii țării în străinătate.

Cum de mi-am permis să am această opinie în contra-curent când patria e în pericol, amenințată de câteva lozinci anonime pe ziduri din Italia, care cereau, Holocaustul, atenție, al ROMÂNILOR, nu al romilor. N-are nicio importanță că autoritățile de la Roma s-au desolidarizat de astfel de elucubrații fasciste, rodul unor minți bolnave, asta a devenit în opinia unora reprezentativ pentru ceea ce crede opinia publică italiană.

Toate aceste reacții au în comun fie rasism, fie xenofobie, fie ultranaționalism, fie pur și simplu o demagogie patriotardă, sechelă a educației dinainte de 1989, care s-a prelungit sub alte forme și după aceea.

Neînțelegerea sau neacceptarea faptului că acuzarea unei minorități de greșelile unor persoane aparținând acelei minorități constituie xenofobie sau rasism e îngrijorătoare pentru situația unei țări membre a Uniunii Europene în anul 2009.

Această reacție, numită foarte plastic în engleză “kneejerk”, denotă la acești oameni (nu știu cât de mulți, dar eu, spre deosebire de ei nu extind la întreg poporul român aceste atitudini adeseori extremiste) un profund sentiment de insecuritate, o fragilitate a identității lor românești dacă o cerere de autonomie le provoacă panică cu privire la iredentismul ungurilor, la fel cum le provacă și confundarea romilor cu românii (cu toții cetățeni ai aceleiași țări) în Italia.

Am mai scris în trecut, o astfel de atitudine de monopolizare a patriotismului și de diabolizare a celor care se ridică împotriva ei, etichetarea lor adesea ca anti-români sau vânduți nu este altceva în secolul XXI decât un primitivism, o atitudine anacronică.

Îi asigur pe toți cei care promovează o astfel de atitudine că vor primi replica cuvenită în revista noastră, chiar dacă această politică editorială nu ne aduce popularitate într-un anumit segment de cititori. Revista ACUM nu se va alinia politicii unui număr însemnat de publicații în limba română care tolerează și încurajează acest primitivism.

Voi încheia cu un citat dintr-un personaj istoric fascinant (care merită un articol separat) – Carl Schurz – născut în Germania în 1829, participant la revoluția din 1848, emigrat în Statele Unite, general în armata unionistă în războiul civil din 1861 – 1865 și ales senator al Statelor Unite în 1869:

I confidently trust that the American people will prove themselves … too wise not to detect the false pride or the dangerous ambitions or the selfish schemes which so often hide themselves under that deceptive cry of mock patriotism: “Our country, right or wrong!” They will not fail to recognize that our dignity, our free institutions and the peace and welfare of this and coming generations of Americans will be secure only as we cling to the watchword of true patriotism: “Our country—when right to be kept right; when wrong to be put right.”

Rețineți, doamnelor și domnilor tentați de primitivismul rasist, xenofob și utranaționalist: nu e nevoie să săriți ostentativ în apărarea patriei ori de câte ori cineva își exprimă opinii critice, căci și ei, ca și dumneavoastră vor binele țării, numai că îl doresc pe căi diferite. Iar într-o democrație acest lucru este perfect legitim, ba chiar de dorit.

Conservatorii sunt cei mai mari utilizatori de pornografie în Statele Unite

februarie 28th, 2009

Daca va intereseaza cum iese statistic adevarul la suprafata, vizitati linkul:

http://abcnews.go.com/Technology/Business/story?id=6977202&page=1

S-a tot discutat si se va mai discuta in aceste zile in revista ACUM despre “judecarea in bloc” a unei populatii.

Care sunt caracteristicile potrivit carora putem emite judecati si care nu? A devenit acceptat in cea mai mare parte a lumii ca nu se pot emite judecati dupa acele caracteristici pe care nu ni le alegem: caracteristici fizice dobandite prin nastere (culoarea pielii, a ochilor, a parului, etc.), genul, preferintele sexuale, originea etnica.

Dar… preferintele politice?

Cititi articolul difuzat de ABC News pentru a cunoaste rezultatele unui studiu privind consumul de produse pornografice. De ce nu ne mira, cum nu ne mira ca “patriotii” cei mai vocali sunt primii care-si denigreaza si tradeaza tara, cum, asemanator, puritanii cei mai vocali au o satisfactie speciala cand se infrupta din ceea ce nu doar dispretuiesc public dar ii si fac propaganda activa impotriva?

Un drept la replică ignorat

februarie 26th, 2009
Dr. Lya Benjamin, Director, Centrul de Studii al Istoriei Evreilor din RomaniaDr. Lya Benjamin, Director, Centrul de Studii al Istoriei Evreilor din Romania

Domnule Adrian Păunescu,
Mă adresez cu rugămintea ca, în virtutea dreptului la replică, să aveţi bunăvoinţa de a publica în ziarul dvs. textul meu de răspuns la somaţiile d-lui Coja. Domnia sa în articolul publicat în ziarul Flacăra lui Adrian Păunescu / 6-12 februarie a.c., mă incriminează pentru faptul că am îndrăznit să scriu despre antisemitismul mişcării legionare, deşi (după părerea domniei sale) nu am reuşit să demonstrez nici până astăzi că ei au fost într-adevăr antisemiţi. În cele ce urmează, citez câteva extrase din lucrările unor lideri ai acestei mişcări. Va fi doar un eşantion infim din multitudinea de texte pe care le-am publicat în diferite scrieri pe tema respectivă. Sunt citate care s-ar putea ca în interpretarea d-lui Coja să reprezinte argumente irefutabile cu privire la dragostea de neam şi ţară a liderilor legionari. În viziunea ştiinţei istorice contemporane, marile drame care au însoţit totalitarismele secolului XX au avut în sorgintea lor şi idei extremiste, de felul celor diseminate de ideologii legionarismului. Iată de ce consider şi eu asemenea idei nu ca factori de educare patriotică a unui neam, ci ca pure instigări împotriva democraţiei, a convieţuirii interetnice şi împotriva a ceea ce numim astăzi spirit european clădit şi pe tradiţia iudeo-creştină.

De altfel, ţin să precizez că exponenţii mişcării legionare nu numai că nu şi-au negat concepţiile lor antisemite, ci dimpotrivă, şi le-au asumat fără rezerve. Astfel, Horia Sima în cartea intitulată Istoria mişcării legionare (Editura Gordian, Timişoara, 1994) la pagina 33 afirmă că: anticomunism(ul), antisemitism(ul), antipoliticianism(ul) pot fi socotite fără îndoială drept părţi ale unui program [...] Ele indică primejdiile ce trebuie combătute şi îndepărtate din viaţa unui neam. Primejdiile sunt considerate a fi evreii, comunismul şi politicianismul.

În decembrie 1931, în Parlamentul României, Corneliu Zelea-Codreanu afirma:
Domnilor deputaţi, generaţia aceasta a noastră trece ca o generaţie antisemită. Aş dori să ştiţi că eu nu am venit aici să strig: Jos jidanii!, după cum cred că n-a făcut-o nimeni… Pentru mine este clar şi precis: inteligentă sau neinteligentă, parazitară sau neparazitară, morală sau imorală, această populaţie este o populaţie duşmană aci, pe pământul ţării şi eu înţeleg să lupt împotriva ei prin toate mijloacele pe cari mi le va pune la dispoziţie mintea, legea şi dreptul meu românesc. (Cuvântul la mesaj în numele Gărzii de Fier. (Câmpulung Muscel, 1932). Vezi şi Monitorul Oficial, partea I, nr. 14 din 21 decembrie 1931.

Din rechizitoriul adresat de Zelea-Codreanu regimului democratic din România:
Democraţia sfarmă unitatea neamului românesc… expunându-l dezbinat în faţa blocului unit al puterii iudaice… deci, dezunirea noastră înseamnă moarte.
Democraţia transformă milioane de jidani în cetăţeni români, făcându-i egali cu românii, dându-le aceleaşi drepturi în stat. Egalitate?… Pe ce bază cer jidanii tratament egal, drepturi politice egale cu ale românilor?[...]
Democraţia este în slujba marii finanţe… ca o consecinţă firească, ajunge sluga marii finanţe internaţionale jidăneşti, care o subjugă plătind-o. În modul acesta, soarta unui neam este dată pe mâna unei caste de bancheri.
(Corneliu Zelea-Codreanu, Pentru legionari, pp. 412-414, apud Horia Sima, Doctrina legionară, ed. Majadahonda, Bucureşti 1995, pp. 210-212).

Pentru Vasile Marin, Antisemitismul legionar: are o natură cu totul superioară şi de altă esenţă. Noi nu suntem antisemiţi pentru faptul că locurile noastre sunt ocupate de alţii; şi pentru aceasta, dar nu este principalul. În corpul viu al unei naţiuni unitare se introduce alt corp, care vine să falsifice sensul vieţii lui, să falsifice sensul dezvoltării în viaţa morală şi să falsifice sensul culturii în viaţa spirituală. Aşa se pune problema antisemitismului legionar… Pentru aceasta, coloratura de antisemitism pe care o capătă naţionalismul nostru este cu totul specifică şi cu totul în afară de considerentele practice pe care ceilalţi le fac. (Vasile Marin, Crez de generaţie, ed. Majadahonda, Bucureşti 1997, p. 76).

În aceeaşi lucrare, tot Vasile Marin conchide:
Nu instincte de troglodit ne mână în acţiunea noastră tinerească şi tocmai din această cauză nepătată, ci ne mână conştiinţa unei superiorităţi de rasă, aceeaşi conştiinţă care făcea acum 2000 de ani pe civis roumanos să scuipe cu scârbă în faţa jigăritului evreu ce se strecura pe lângă zidurile Cetăţii eterne ca o jivină a pământului – şi mai ales ne mână o conştiinţă naţională de care putem fi mândri… Iată deci pentru ce nu numai că suntem, dar trebuie să fim antisemiţi. (Loc. cit., p. 104).

Liderii mişcării legionare considerau problema jidănească ca una dintre cele mai primejdioase pentru soarta poporului român: ei şi-au asumat misiunea istorică de a o rezolva cât mai radical. În Cărticica şefului de cuib se afirmă: Problema jidănească [...] constituie pentru naţiunea română cea mai mare primejdie pe care a cunoscut-o de la începutul istoriei până astăzi. Legionarul este singurul în stare a rezolva această problemă pe care o priveşte cu curaj şi seriozitate. [(Corneliu Zelea-Codreanu), Cărticica şefului de cuib, p. 56 pct. 66, ed. a 5-a cu modificări, 27 februarie 1937].

Despre misiunea mesianică a legionarilor privind rezolvarea problemei evreieşti în România se găsesc numeroase referiri şi în ziarul Cuvântul, care între septembrie 1940 şi ianuarie 1941 era organul central de presă al mişcării legionare. Cunoscutul istoric, P.P. Panaitescu, directorul ziarului în perioada respectivă, în numărul 3 îşi intitula editorialul: Problema evreiască în statul legionar. Numai un stat totalitar, adică stăpân de a dirija toate puterile naţionale – scria marele istoric – se poate încumeta să rezolve această problemă. Iată de ce numai statul naţional legionar are dreptul şi putinţa astăzi de a ataca problema evreiască… Numai revoluţia naţională legionară poate dezlega această chestiune ca o problemă de stat. (Cuvântul, an XVII – seria nouă – nr. 3 din 16 octombrie 1940).

P.P. Panaitescu îşi exprima admiraţia faţă de Germania nazistă care a câştigat prestigiul ei în Europa pentru că a fost cea dintâi care avusese curajul să deschidă lupta contra iudaismului. (P.P. Panaitescu, Germania în Europa nouă, Cuvântul, 8 decembrie 1940).

Mă opresc aici cu exemplificările, nu în speranţa că îl voi convinge pe profesorul Coja cu privire la antisemitismul propovăduit de mişcarea legionară, ci cu dorinţa de a da câteva informaţii despre faţeta ei antisemită. De altfel, dacă spaţiul mi-ar permite, aş da extrase întregi din cartea de referinţă a lui Corneliu Zelea-Codreanu, Pentru legionari, care abundă în stereotipuri antijidăneşti.

P.S. În ceea ce priveşte acuzaţia adusă de dl. profesor Coja persoanei mele că aş fi „o harnică detractoare a românilor”, este sub demnitatea mea să răspund la insulte. Nu am culpabilizat nicicând nici poporul român, nici spiritualitatea românească, ci am analizat pe bază de documente fenomenul extremismului de dreapta în contextul românesc şi consecinţele sale nocive.

Bucureşti – MITING SALVAŢI CIŞMIGIUL

februarie 26th, 2009

În data de 26 februarie 2009, “Asociatia Bucuresti – pro urbe” a transmis următorul Comunicat de presă:

20 ONG-uri susţinătoare ale campaniei SALVAŢI CIŞMIGIUL organizează vineri, 27 februarie, ora 12:00, un miting în faţa Primăriei Municipiului Bucureşti, înaintea şedinţei de Consiliul General. Vom cere consilierilor să respingă Planul Cişmigiu-Brezoianu.

In cadrul şedinţei ar urma să se discute la punctul 28 de pe ordinea de zi Planul Cişmigiu-Brezoianu.

Am cerut prin adresa oficială fiecărui consilier să respingă acest plan ilegal, făcut fără consultarea locuitorilor (http://asociatiabucuresti.ro/blog/?p=219.)
De asemenea, Ministerul Culturii a cerut suspendarea planului până la obţinerea tuturor avizelor legale (http://asociatiabucuresti.ro/blog/?p=207)

Mâine, vom veni în faţa Primăriei să cerem din nou respingerea acestui document, contestat de societatea civilă din nenumărate motive, între care amintim:
– este incorect matematic http://asociatiabucuresti.ro/blog/?p=174
– nu are avizele legale http://asociatiabucuresti.ro/blog/?p=173
– presupune un bloc de 42 de metri gard în gard cu Cismigiul, în Zona Protejată de 16 metri, care a fost special instituită pentru a nu se mai construi înalt
– nu are aviz de mediu, deşi va atrage sute masini pe nişte străduţe înguste, deja poluate
– nu ţine cont de impactul devastator asupra traficului pe strada Brezoianu, care deja se blochează zilnic la orele de varf
– este făcut fără consultarea populaţiei din zonă http://asociatiabucuresti.ro/blog/?p=205
– încalcă prevedererile legale de protejare a monumentelor istorice pe o rază de 100 de metri
– încalcă Hotărârea CGMB 22/2006 fiindcă, la 26 400 mp construiţi, asigură doar 100 de locuri de parcare, în loc de minim 264

Dupa miting, vom merge la şedinţa de Consiliu General unde vom cere, conform prevederilor legale, să ne expunem punctul de vedere în faţa Consiliului General.

Vizitaţi http://asociatiabucuresti.ro/blog/ pentru mai multe informaţii.

Organizaţii susţinătoare ale campaniei SALVAŢI CIŞMIGIUL
– Asociaţia Pro Democraţia Clubul Bucureşti
– Agenţia de Monitorizare a Presei
– Asociaţia Locatarilor din strada Şipotul Fântânilor
– Asociaţia Bucureşti
– Asociaţia pentru Tranziţie Urbană
– Asociaţia Salvaţi Bucureştiul
– Asociaţia EcoCivica
– Asociaţia ViitorPlus
– Asociaţia EcoAssist
– Alianţa Civică
– Asociaţia 21 Decembrie 1989
– Grupul de Acţiune Noii Golani
– Asociaţia Prietenii Şcolii Centrale
– Asociaţia GoodArtOfNoon
– Asociaţia Komunitas
– Grupul Civic Bucureşti
– RPER, membru ICOMOS
– Salvaţi Vama Veche – APCAPBC
– Asociaţia Pro Urbe Arad
– Asociaţia Sighişoara Durabilă

Declaraţia de la Braşov pentru o politică a arhitecturii în România

februarie 25th, 2009

Întrucât societatea în general şi cetăţenii în special sunt în egală măsură clienţii şi utilizatorii produselor care rezultă în urma serviciilor de arhitectură, este imperativ ca politicile în arhitectură, la toate nivelurile, să încerce să elaboreze criterii de apreciere a calităţii clădirilor şi spaţiilor în cadrul societăţii. Dezvoltarea durabilă a clădirilor publice şi private şi securitatea spaţiilor publice influenţează puternic bunăstarea cetăţenilor şi, prin aceasta, structura socială a societăţii. Arhitectura, în sens holistic incluzând planificarea urbană în situri urbane şi rurale, este un element fundamental al istoriei, culturii şi cadrului vieţii comunităţilor – ea reprezintă unul din fundamentele dezvoltării economice şi, în acelaşi timp, modurile esenţiale de expresie artistică a patrimoniul construit de astăzi şi de mâine. A avea un sens al apartenenţei, al identităţii, este o trăsătură importantă a societăţii umane şi a culturii. Expresia arhitecturală este adeseori purtătoarea unor astfel de nevoi culturale şi sociale şi, prin urmare, este important ca aceste influenţe să fie reprezentate în mod adecvat.

Ordinul Arhitecţilor din România şi Uniunea Arhitecţilor din România au organizat la Braşov în 21 februarie 2009 Conferinţa profesională „Către o mai bună calitate a vieţii – contribuţia arhitecturii la politica României”. Ordinul Arhitecţilor din România este ferm convins că atât calitatea arhitecturală cât şi natura specifică a serviciilor de arhitectură trebuie să fie luate în consideraţie în elaborarea tuturor politicilor, măsurilor şi programelor, conducând astfel spre realizarea unei Politici Arhitecturale a României. Astfel, membrii Consiliului naţional al OAR au adoptat în 21 februarie, la Braşov, „Declaraţia pentru o politică a arhitecturii în România”. Finalitatea acestui demers al nostru vizează asumarea, adoptarea de către Guvernul României a politicii pentru arhitectură. În acest sens, textul Declaraţiei de mai jos va fi completat cu elementele specifice.

TEXTUL DECLARAŢIEI:

”Motto: Locuitorii României au dreptul la arhitectură şi peisaj la fel cum au dreptul la sănătate şi justiţie

Declaraţia de la Braşov pentru o politică a arhitecturii în România

Un program de politici pentru aplicarea obiectivelor Declaraţiei de la Cluj din 8.03.2008

1. Ordinul Arhitecţilor din România, întrunit în Consiliul Naţional adoptă şi lansează această declaraţie în scopul:

1.1. Evidenţierii necesităţii şi importanţei elaborării unei politici pentru arhitectură în România
1.2. Initţerii procesului de elaborare a unei politici a arhitecturii în România
1.3. Realizării de parteneriate pentru elaborarea, promovarea şi aplicarea politicii arhitecturii în România.

2. Context 2009

2.1. În Europa
Arhitectura este o componentă fundamentală a calităţtii vieţii şi a devenit o componentă importantă a politicilor majorităţii ţărilor membre ale UE prin care se urmăreşte viitorul sustenabil bazat pe cei patru piloni ai Cartei de la Leipzig (social, economic, mediu si cultura)
2.2. În România
În România toţi cei patru piloni, socialul, economicul, mediul şi cultura reclamă măsuri urgente de reconsiderare. Arhitectura nu este asumată de stat şi de societate ca un factor determinant pentru dezvoltarea durabilă.

3. Elementele unei politici a arhitecturii în România

3.1. Pilonul social – educaţional cu referire la spaţiul social şi la conştiinţa valorii acestuia
3.2. Pilonul economic – arhitectura durabilă care ia în considerare întreg ciclul de viaţă al construcţiilor
3.3. Pilonul mediului – primordial pentru supravieţuirea şi sănătatea societăţii
3.4. Pilonul cultural – generator de identitate, calitate, diversitate, bucurie şi resurse.

4. Instrumentele politicii arhitecturii în România

4.1. Educarea societăţii pentru şi prin arhitectură
4.2. Achiziţiile publice pe bază de selecţie a calităţii
4.3. Mecanismele de decizie şi consultare în totală transparenţă
4.4. Recunoaşterea arhitecturii de către societate şi stat concomitent cu responsabilizarea arhitectului.

5. Ordinul Arhitecţilor din România propune:

5.1. Elaborarea şi adoptarea unei politici a arhitecturii în România
5.2. Parteneriate pentru elaborarea politicii arhitecturii în România
5.3. Parteneriate pentru promovarea şi adoptarea politicii arhitecturii în România.

Consiliul Naţional al OAR

Preşedinte OAR, Şerban Sturdza
Braşov, 21.02.2009”

sursa: Ordinul Arhitecţilor din România

Miniștrii de externe ai Italiei și României încearcă să calmeze spiritele

februarie 25th, 2009

După participarea la Reuniunea Consiliului Afaceri Generale şi Relaţii Externe de la Bruxelles, ministrul afacerilor externe, Cristian Diaconescu, s-a deplasat luni la Roma, unde a întreprins o vizită de lucru, la invitaţia omologului său italian, Franco Frattini.

Parteneriatul strategic care funcţionează în continuare între România şi Italia, dialogul şi relaţiile foarte strânse care se manifestă în plan politic şi economic vor ajuta la rezolvarea priorităţii pe care o au cele două state în acest moment în ceea ce priveşte comunitatea românească – „siguranţa cetăţenilor italieni şi români care trăiesc în ambele ţări şi respectarea legii şi a principiilor statului de drept pentru ambele categorii de persoane” –, a conchis şeful diplomaţiei române, la finalul convorbirilor cu omologul său italian.

„Cetăţenii români sunt cetăţeni europeni cu drepturi şi obligaţii egale în spaţiul european, iar România nu va lua nicio măsură care ar limita vreunul din aceste drepturi, incluzându-l aici şi pe cel la liberă circulaţie”, a declarat Cristian Diaconescu în cadrul conferinţei comune de presă care a urmat întrevederii.

Franco Frattini: După cum ştiţi, am avut împreună cu colegul, ministrul Diaconescu, o ocazie de a ne întâlni la Roma, împreună cu Consiliul de Externe de la Bruxelles şi am avut multe argumente, bineînţeles legate de acele probleme de interes comun ale celor două ţări pe scena internaţională, dar şi raporturi bilaterale, dar, bineînţeles că am avut şi o tema care cred că interesează în mod deosebit şi anume aceea a prezenţei semnificative a unei comunităţi româneşti în Italia – cam un milion de persoane – şi, bineînţeles, o prezenţă în România, nu trebuie să uităm de aceasta, sunt cam 20.000 de firme italiene care dau de lucru miilor de persoane. Deci, există o prezenţă a întreprinzătorilor italieni extrem de răspândită în România. Punctul de plecare este simplu, şi anume, Italia a fost întotdeauna unul dintre susţinătorii cei mai importanţi ai intrării României în UE. Eu am fost, întâi ca ministru de externe, pe urmă ca vicepreşedinte la Comisia Europeană, şi sunt convins astăzi că a fost o valoare adăugată această intrare a României în UE. Sigur că pe urmă, atunci când se vorbeşte de un milion de persoane, care trăiesc în marea majoritate în Italia respectând legea şi muncind, noi le recunoaştem acestor persoane o contribuţie importantă pe care aceştia o aduc la creşterea şi la produsul italian. Bineînţeles că există şi cazuri în care vorbim de mii de persoane cetăţeni români şi care au, în calitate de cetăţeni europeni, aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii italieni, dar bineînţeles că şi cu aceleaşi datorii. Acestea sunt persoane care au comis delicte. Sunt unele cazuri în care diferite tribunale italiene i-au condamnat cu sentinţă definitivă – e vorba de un număr nu foarte mare ridicat, dar sunt persoane – şi acesta este primul punct al poziţiei italiene pe care îl exprimăm cu prietenie colegului Diaconescu – şi noi considerăm că atunci când există persoane condamnate definitiv pentru că au comis o infracţiune este normal ca aceste persoane să execute condamnarea în ţara lor de origine, în cazul acesta România. Pe urmă, există şi alte cazuri, vorbind iarăşi de câteva mii de persoane, care sunt acuzate de infracţiuni în anumite cazuri, este vorba de infracţiuni care au fost aproape comise în flagrant, hai să spunem aşa, dar este evident că noi aşteptăm decizia magistraţilor. Bineîneles, în aceste cazuri, noi suntem convinşi că legile italiene care sunt legi drepte, dar riguroase în ceea ce priveşte criminalitatea românească, italiană, franceză, finlandeză, aceasta nu are absolut niciun fel de importanţă, acele legi trebuie să fie în totalitate aplicate şi noi vorbim de acest lucru.

Vorbind de solicitarea pe care am făcut-o şi care am aflat deja răspunsuri în ceea ce priveşte o mai mare colaborare a autorităţilor române cu Italia. Este vorba de o colaborare – şi aceasta este o altă solicitare pe care eu am formulat-o – ar trebui, după părerea mea, să crească, prin trimiterea unui contingent mai mare de operatori de poliţie română specializată în ceea ce priveşte criminalitatea urbană, acele infracţiuni care sunt infracţiuni de alarmă socială, violenţele, violurile, răpirile, crimele, pentru o colaborare mai intensă şi pentru o cunoaştere mai mare, pe care poliţia, în acest caz, o are faţă de persoane care aparţin comunităţilor naţionale. Cea de-a treia problemă despre care am vorbit cu colegul meu este problema acordului-cadru care o leagă pe Italia de România este un acord care include drepturi şi obligaţii reciproce, şi eu consider că se poate, în lumina aplicării acelui acord, să ne aşezăm împreună aşa cum suntem, ca ţări care împărtăşesc istorie şi prietenie în comun, şi să reflectăm asupra posibilităţii de a întări aceste acorduri bilaterale. Sunt acorduri bilaterale care deja sunt în vigoare, care trebuie să fie mai bine aplicate, o parte dintre acestea, iar o altă parte trebuie să fie aduse la zi în ceea ce priveşte posibilitatea de a revedea o colaborare mixtă, pentru că eu doresc să putem face ceva cât mai repede posibil. Închei /…/ această reflecţie pe care eu v-o împărtăşesc este aceasta, şi anume că, în acest moment, avem nevoie din partea prietenilor români de un semnal foarte clar, aceeaşi colaborarea pe care noi o avem între instituţii, între guverne – guvernele noastre colaboreaază în toate materiile excelent, la nivel economic colaborarea noastră este impecabilă şi bineînţeles că poate să se îmbunătăţească şi mai mult. Acelaşi tip de mesaj este fundamental pentru opinia noastră publică, tocmai pentru a spune cât mai clar ceea ce a fost spus chiar şi astăzi la Conferinţa episcopilor din România, care au trimis un mesaj de mare importanţă morală, condamnând pe aceia care aici, în Italia, comit infracţiuni. Cu acelaşi mesaj, noi suntem gata să-l dăm şi opiniei publice în România şi să spunem, după cum am spus şi în seara aceasta, că noi avem un milion de persoane cum trebuie şi alte persoane care comit infracţiuni. Aceasta este părerea mea, pentru că faţă de cei care comit infracţiuni nu avem toleranţă, nu avem faţă de italieni şi bineînţeles că nu avem faţă de nimeni care comite astfel de infracţiuni atât de teribile. Este un mesaj, nu generalizăm, nu facem comunicări care se referă la un popor, la o ţară, ci se fac afirmaţii precise care spun că cel care a comis o infracţiune şi a fost condamnat este normal să se întoarcă în ţara sa şi să execute acolo condamnarea, iar cel care nu este în condamnat va urma căile justiţiei italiene, iar cel care va comite infracţiuni va fi condamnat, cel care nu, bineînţeles, că va continua să fie primit în Italia ca un prieten, ca un cetăţean european, ca o persoană care face bine. Acesta este mesajul, după mine important, pe care /…/ aşteptăm şi sunt sigur că o să vină dinpartea unei ţări prietene, din partea unui guvern prieten, tocmai pentru că nimic nu poate să afecteze raporturile noastre, nici măcar criminalii, pentru că este vorba despre persoane care au făcut infracţiuni oribile, şi noi nu putem să le acceptăm. Dar aceasta, bineînţeles, că nu poate să ducă pe nimeni să dubiteze în ceea ce priveşte corectitudinea întregului popor, poporul român şi cei care trăiesc în mod legal respectând principiile noastre. Aceasta este, în rezumat, spiritul din care îmi doresc să /…/ tema principiului asupra restituirii celor care au fost condamnaţi, ca să continue această condamnare în conformitate cu o regulă europeană cu care noi suntem de acord, dar care încă nu a intrat în vigoare, dar, printr-un acord bilateral, putem să o implementăm, iar prin munca noastră împreună putem să lucrăm în acel acord-cadru, pentru a vedea cum putem să aducem la zi şi să-l modernizăm. În acelaşi timp, prin comunicare, pentru a spune opiniei publice a noastră, că România este nu numai o ţară prietenă, dar este un prieten pentru Italia, dar susţinem în aceeaşi măsură că noi vedem în instituţiile româneşti o determinare pentru a combate, ajutându-ne venind aici, pe cei care comit infracţiuni. Vă mulţumesc foarte mult.

Cristian Diaconescu: Mulţumesc, Franco, doamnelor şi domnilor, pentru prezenţa dumneavoastră şi interesul manifestat de ambele părţi în legătură cu concluziile dialogului pe care l-am avut cu colegul meu şî prietenul meu, ministrul afacerilor externe italian. În continuare putem afirma cu tărie că relaţiile de parteneriat privilegiat între România şi Italia funcţionează, sunt foarte strânse, profunde şi, mai ales, de perspectivă. În continuare putem afirma că există dialog şi există angajare deplină de partea ambelor părţi pentru a rezolva problemele pe care le avem, probleme care pălesc în faţa conţinutului de substanţă al relaţiilor politice, al relaţiilor economice, al relaţiilor bilaterale şi pe terţe pieţe între România şi Italia. Mărturie stau deciziile, parteneriatele pe care România şi Italia le-au dezvoltat de-a lungul timpului, sprijinul pe care Italia, partener strategic, l-a acordat României în procesul de integrare euroatlantică, în procesul de integrare în Uniunea Europeană, acolo unde domnul Franco Frattini a avut o contribuţie extrem de importantă. Mărturie stau declaraţiile, afirmaţiile, sentimentele militarilor italieni, care, alături de militarii români, atât în Irak, cât şi în Afganistan, ca şi pe alte teatre de operaţiuni, au dovedit faptul că împreună ştiu să aleagă între valoare şi nonvaloare, ştiu să proiecteze ceea ce noi numim democraţie şi funcţionarea statului de drept. Mărturie stau cele 27.000 de companii italiene care funcţionează în România şi aproape 27.000 de companii româneşti care funcţionează în Italia, oameni de afaceri care întreţin un raport economic şi de schimburi aproape de 12 miliarde între cele două ţări. Sunt argumente puternice, care în acest moment ne fundamentează oponia că orice problemă poate să apară în planul relaţiilor noastre poate fi rezolvată într-un spirit de respect reciproc. Acum avem o prioritate în ceea ce priveşte comunitatea românească siguranţa cetăţenilor români şi italieni în cele două ţări şî respectarea legii şi a principiilor statului de drept pentru ambele categorii de persoane. Am discutat cu domnul ministru Frattini faptul că avem suficiente argumente pentru ca pe baza dialogului tehnic de perspectivă să înlăturăm această problemă. Totodată, avem problema unei percepţii, care, din păcate, pas cu pas, şi-a făcut loc în societatea italiană. Să ştiţi că în egală măsură ne preocupă şi siguranţa cetăţenilor români, iar a generaliza la nivelul unei comunităţi fapte sau trăsături este un gest profund injust, poate brutal. Dar nu suntem în acea fază. Vreau să vă spun că, în acest moment, vom discuta aspectele tehnice privind aplicarea Acordului din 2003, vom discuta modul în care, în plan bilateral, având o toleranţă zero faţă de infracţionalitate, indiferent de unde provine aceasta, vom putea să punem în aplicare pârghiile şi instituţiile statului, ca şi, repet, nivelul foarte bun de cooperare dintre cele două ţări. Vor fi luate măsuri prin care participarea reprezentanţilor Ministerului de Interne, reprezentanţilor Ministerului Justiţiei în ceea ce priveşte aprofundarea cooperării bilaterale, inclusiv în legătură cu aplicarea legii, vor fi – în perioada următoare – argumente din nou, sperăm noi, pozitive în legătură cu dezvoltarea acestei relaţii. Vreau să vă spun că şi noi, în România, domnule ministru, avem nevoie de un semnal clar din partea italiană în legătură cu spiritul de cooperare care trebuie să prevaleze până la cele mai profunde niveluri ale societăţii italiene, ca, de altfel, şi ale societăţii româneşti. Sigur că stigmatizarea unei comunităţi nu face parte dintr-un astfel de demers, dar, repet, sunt convins că, plecând de la fondul deosebit de bun al relaţiilor bilaterale, aceste elemente treptat-treptat vor fi înlăturate. Totodată, vreau să vă asigur de întreaga cooperare a instituţiilor româneşti, vreau să vă asigur că discutând direct şi aplicat în legătură cu problemele care apar într-o ţară sau alta le putem rezolva fără ca aceste probleme să dobândească o dimensiune exagerată la nivelul societăţii româneşti saui societăţii italiene. Vă mulţumesc încă o dată pentru spiritul de cooperare, vă mulţumesc încă o dată pentru acest dialog şi în continuare suntem încrezători în legătură cu faptul că ceea ce spunem şi facem între instituţiile noastre va avea un impact cât se poate de bun în viaţa cetăţenilor noştri români şi italieni, în egală măsură cetăţeni europeni.

Întrebări şi răspunsuri

-: Mulţumim pentru aceste intervenţii. Este destul de târziu şi avem posibilitatea să ascultăm patru întrebări – două din partea ziariştilor români şi două din partea ziariştilor italieni. Aş începe cu o întrebare din partea ziarului român.

Mihaela Crăciun, Televiziunea Naţională Română: Domnilor miniştri Diaconescu şi Frattini, aţi discutat concret despre un proiect comun al celor două guverne, pe termen lung – ţinând cont că atât în România, cât şi în Italia sunt cetăţeni europeni, cu afaceri, cu familii, integraţi atât în societatea românească, cât şi în cea italiană? Mulţumesc. Pentru domnul Franco Frattini şi, apoi, pentru ministrul român de externe.

Franco Frattini: După cum vedeţi, şi /…/ despre un proiect pe termen mediu sau lung între România şi Italia înseamnă doar să vorbim pentru a dezvolta raporturi ulterioare, care, oricum, sunt excelente, raporturi care, după cum s-a spus şi de către ministrul Cristian Diaconescu, dar şi de mine, au văzut zeci de mii de firme, dar şi muncitori care lucrează fără nici un fel de problemă. Este clar că acesta este proiectul nostru strategic pe termen mediu, să facem din Italia primul partener comercial al României, să facem din Italia primul investitor în România, să continuăm să îmbunătăţim rapoartele noastre – aceasta este strategia noastră pe termen mediu. Pe urmă, sigur, avem şi acţiuni urgente. Noi trebuie, bineînţeles, să răspundem, pe de o parte, nevoii profunde de siguranţă pentru cetăţenii italieni care sunt speriaţi şi în mod obiectiv sunt speriaţi pentru ceea ce se întâmplă şi, deci, trebuie să spunem cu foarte mare claritate că acele persoane care comit infracţiuni trebuie pedepsite, iar poporul român este un popor prieten, european, ca şi noi şi, bineînţeles, are tot dreptul să trăiască şi să muncească în ţara noastră. Acestea sunt reacţiile urgente pentru ceea ce se întâmplă în fiecare zi, aceasta este distincţia pe care trebuie să o facem. Dar, bineînţeles că, după cum ştiţi şi voi, cei dintre dumneavoastră care trăiesc în Italia, ştiu că noi, dacă întrebăm o sută de cetăţeni italieni de ce le este frică, ei spun că le este frică de criminalitate, nu spun că de criminalitatea românească, dar le este frică de persoanele care violentează, care omoară. Deci, noi trebuie să protejăm cetăţenii de frica lor, deci trebuie să fim foarte severi cu cei care comit infracţiuni. Este obligaţia noastră să primim de la ţara prietenă care este România o reacţie puternică pentru a putea să prindem criminalii şi să-i deferim justiţiei.

-: A doua întrebare pentru un reprezentant al presei italiene. Vă rog.

Jurnalist italian: Bună seara, domnule ministru Frattini, domnule ministru Diaconescu. Întrebarea este pentru oaspetele nostru român. Tocmai pentru a nu face o contrapoziţie între italieni şi români există o scrisoare publică, care a fost scrisă de către reprezentanţi ai Asociaţiei românilor în Italia, muncitori cinstiţi în Italia, care, adresându-se autorităţilor române, solicită o mai mare fermitate, dând posibilitatea ca celor care comit crime să se întoarcă în România pentru a putea să execute această condamnare şi cu ceva în plus, tocmai pentru că au pătat imaginea României. Şi v-aş întreba dacă există iniţiative concrete pe care Guvernul român doreşte să le întreprindă pentru a putea să pună piedică acestui val de crime care creează o mare preocupare. Şi îmi permit să mai întreb încă ceva – tocmai pentru că a fost o foarte mare de cetăţeni români în Italia şi sunt deschise frontierele, chiar dacă Acordul Schengen nu este încă în vigoare până în 2011, vreau să întreb dacă există o coordonare cu poliţia italiană, acolo unde există persoane care au precedente penale? Mulţumesc.

Cristian Diaconescu: Aţi pus o întrebare globală, cu mai multe… Încerc să vă răspund în spiritul ei sau, mă rog, a ceea ce am dedus din întrebareadumneavoastră. Sper că nu sunteţi într-o profundă eroare. Discutăm despre cetăţeni europeni care au drepturi şi obligaţii egale în întreg spaţiul european, atât din punct de vedere al responsabilităţii faţă de legea penală din toate ţările membre ale Uniunii Europene, cât şi faţă de dreptul de a fi protejat de legea ţării în care se află şi muncesc. În egală măsură şi eu pot să întreb care este răspunsul autorităţilor italiene faţă de cetăţenii români care cad victime unor infracţiuni de acelaşi fel. Infracţiunea nu are cetăţenie, infracţiunea nu are naţionalitate. Datoria noastră este să luăm toate măsurile care ne stau la dispoziţie din punct de vedere instituţional pentru a preveni şi pentru a combate. Nu, nu vom lua absolut nici o măsură de a limita dreptul la circulaţie. Noi, cei ieşiţi din comunism, l-am câştigat foarte greu şi este vorba de un drept al unui popor, dar, pe de altă parte, avem într-adevăr responsabilitatea ca cei care se află în afara României, ca cei care se află în afara Italiei să se comporte cu acelaşi respect faţă de legile ţării în care trăiesc pentru o perioadă limitată de timp, la fel cum le pretindem în ţara noastră. Aceasta regula şi aceasta este valoarea care, sigur, trebuie apărată, trebuie apărată prin cooperare şi nu prin confruntare. Instituţiile statului român, italian, german au obligaţia să coopereze şi să identifice toate măsurile adecvate din acest punct de vedere, fără a se contrapune una alteia, respectând suveranitatea fiecărui stat şi demnitatea cetăţeanului europeran din fiecare stat şi protejându-l şi pe cetăţeanul italian şi pe cetăţeanul român de un act imoral sau injust. Aşa văd eu lucrurile şi, repet, ceea ce noi vom face împreună cu partenerii italieni este tocmai în ideea de a ieşi în întâmpinarea acestei situaţii şi nu voi accepta niciodată, nici în cea mai mică sau nesemnificativă interpretare faptul că un incident se poate răsfrânge împotriva unei comunităţi. Este împotriva moralei şi este împotriva oricărei valori.

– Încă o întrebare din partea reprezentantului presei româneşti.

Mihaela Iordache: Bună seara, sunt Mihaela Iordache, corepondentul Antena1 – Antena3 în Italia. Am o întrebare pentru domnul ministru de externe italian Franco Frattini. De dimineaţă încă, agenţiile de presă italiene, apoi au fost preluate şi de către agenţiile româneşti de presă, au prezentat o declaraţie a domniei voastre şi anume faptul că Italia ar cere garanţii României pentru ca infractori români să nu mai ajungă în Italia. Întrebareaeste în ce mod vedeţi această afirmaţie pusă în practică, cum putem opri persoane la graniţă sau în ce cadru legal să fie oprite persoanele să circule liber atâta timp cât şi persoane care au un cazier până la urmă circulă liber – aceasta este întrebarea mea – în Italia şi în Europa? Vă mulţumesc.

Franco Frattini: Este extrem de simplu tabloul legal în care noi trebuie să operăm. Tabloul legal înseamnă control la frontioeră, înseamnă Acord Schengen, care este încă în vigoare şi, conform acestui Acord Schengen, fiecare persoană care intră într-un spaţiu precum cel italian, care este un stat inclus în Acordul Schengen, în comparaţie cu România, care încă nu este membru al Acordului Schengen, trebuie să obţină un paşaport şi, din partea poliţiei de frontieră va exista un control, nu va fi blocat decât dacă există un mandat de captură internaţional şi atunci bineînţeles că va fi oprit, dar ceea ce noi considerăm că trebuie să fie făcut este ca, în anumite cazuri – autorităţile române deja au făcut – atunci când intră în Italia provenind din România şi se prezintă la controlul paşapoartelor o persoană care în România a comis delicte sau în Italia deja a comis delicte şi s-a reîntors în România şi vine din nou în Italia noi aşteptăm o comunicare, ca să fie informată autoritatea italiană, iată, că astăzi, la aeroportul din Bucureşti s-a îmbarcat o persoană pentru Roma şi această persoană este cunoscută în ţara noastră cum că a făcut infracţiuni. Nu putem să o blocăm, tocmai pentru că este libera circulaţie, dar prin colaborare putem informa poliţia italiană şi dumneavoastră înţelegeţi că aceste este modul corect tocmai pentru că nu împiedică libera circulaţie, dar permite poliţiei italiene să facă ceea ce poliţia italiană în acel caz al face şi anume individualizează persoana, o vede când ajunge în Italia, unde se duce să doarmă, ce face şi dacă, eventual, va comite din nou infracţiuni. Dar, dacă nu o face, pentru că a decis să muncească în mod cinstit, este o altă problemă, dar noi suntem informaţi şi aceasta este colaborarea pe care noi o solicităm şi care, în anumite cazuri, s-a făcut prin intermediul acestei comunicări. Nu există niciun secret spunând că acei responsabili ai /…/ adolescentei de 14 ani au fost individualizaţi chiar şi datorită colaborării cu agenţi ai poliţiei române şi nu este un secret, nu este un mister, erau fotografii, am cerut ajutor şi ne-a fost dat acest ajutor. A fost o colaborare, poliţia noastră a lucrat mai bine. Aşa înţeleg eu colaborarea.

Este foarte bună repetarea unui principiu, şi anume că românii, ca delincvenţi în Italia sunt o infimă minoritate şi aceasta este foarte important, dar spunând aceasta nu înţeleg atenţia care se acordă asupra detensionării în Italia şi în România. S-ar putea să greşesc eu şi mi-aş dori să nu fie aşa, dar impresia mea este că ţara noastră atrage mai mulţi delincvenţi, poate pentru că este o ţară mai comodă unde să vii şi să comiţi infracţiuni, dar, în conformitate cu ceea ce spune ministrul român al justiţiei, aceia care au fost condamnaţi în Italia din 2007 până astăzi au cerut 157 de transferuri în închisorile româneşti. Deci, problema este a prevenirii sosirii în Italia şi acea semnalizare în aeroport este o problemă legată de funcţionarea unui acord bilateral, care, datorită acelor motivaţii pe care aţi spus-o dvs. că din 900 de condamnaţi definitiv a funcţionat foarte bine doar pentru câteva zeci de cazuri. Noi cerem – iată de ce eu am solicitat colegului şi prietenului Diaconescu să reflectăm împreună cum putem să aducem la zi acel acord tocmai pentru că acel acord, poate datorită unei întârzieri de aplicare, chiar şi a solicitărilor din partea italiană, dar noi am început o acţiune pe care acum o continuăm în a solicita să preia aceşti deţinuţi sau pentru funcţionarea acestui acord, care nu a funcţionat în mod complet, informaţia este cea pe care a spus-o şi Ministerul de Interne român, deci din 900 de condamnaţi definitiv în Italia, nu ştiu, 10-15 deţiunuţi au fost restituiţi României. De ce principiul este foarte important? Motivaţia este extrem de simplă: e un principiu european pentru că în 2006 s-a ajuns la un acord la nivel de Consiliu de Miniştri european şi acest principiu stabileşte că deţinutul condamnat în mod definitiv va executa această pedeapsă în ţara sa de reşedinţă, în acea ţară tocmai pentru că suntem toţi europeni, va întâlni acelaşi standard de respectare a condiţiilor sale – aceasta este regula europeană – pe care ar gasi-o chiar şi în ţara de domiciliu. Noi tocmai din această cauză, pentru spirit european este normal ca, dacă un criminal comite o infracţiune şi e condamnat în mod definitiv în România, Italia îl va prelua într-o închisoare italiană şi viceversa. Iată de ce vorbeam de a reflecta asupra aducerii la zi a acestui acord bilateral. Solicitarea mea este ca acei 900 de deţinuţi condamnaţi definitiv să se întoarcă să execute pedeapsa în România. Aceasta depinde astăzi de un acord bilateral. Din 2011 va fi aplicarea unei legislaţii europene, care din 2011 va fi obligatorie. Deci noi anticipăm cu doi ani acea regulă care oricum va deveni obligatorie. Deci faptul că miniştri de interne, de justiţie şi cu acordul colegului Diaconescu se vor putea întâlni pentru a discuta cum să facă acest acord cât se poate de efectiv este un fapt definitiv.

Cristian Diaconescu: /…/ analiza din punct de vedere tehnic, legislativ, operativ, cum doriţi dumneavoastră, implementarea acestor acorduri. Sigur că avem toată disponibilitatea din acest punct de vedere, repet, ca, în ceea ce priveşte hotărârile definitive de condamnare, modul de executare a pedepselor să fie stabilit pe cale bilaterală, dar vreau să vă spun un lucru foarte clar: este vorba de o analiză de la caz la caz. Aici nu se poate pune problema, în Europa modernă şi în state membre ale UE de expulzare. Ca să fie foarte clar de la bun început. Mulţumesc.

Franco Frattini: Tocmai pentru că expulzarea se referă la cetăţeni care nu sunt comunitari. Aici ne referim la cetăţeni europeni. Vă mulţumesc foarte mult, la revedere.

http://www.mae.ro/

Telemedicina sosește și în România

februarie 25th, 2009

SISTEMUL TELEMEDICINA IN ROMANIA

Pana cel tarziu pe 15 martie va fi implementat sistemul telemedicina în Romania. Iniţiativa aparţine subsecretarului de stat Raed Arafat care a precizat că “Este un proiect licitat anul trecut, finantat prin Banca Mondiala. Am ajuns la faza de implementare in Regiunea 7 Centru plus judetul Bistrita Nasaud. Toate spitalele cuprinse in proiect vor fi conectate la UPU la Mures”.

Acest proiect va permite ca specialistii sa dea sfaturi pe probleme de urgenta medicilor din spitalele mici avand drept consecinta luarea unei decizii mai rapide privind transferul pacientului”, a explicat Raed Arafat.

Sistemul presupune ca medicii din spitalele mici vor beneficia de sfaturile specialistilor din Targu Mures, dupa ce acestia vad pacientul si analizele care i se fac prin sistem audio-video.

Pe viitor se va face transmisia de ecografie in timp real, Conectarea se face audio – video cu transmiterea de date medicale.

Proiectul este foarte util mai ales in spitalele unde nu sunt de garda medici specialisti. Valoarea proiectului este de 1,6 milioane de euro, bani de la Banca Mondiala din care s-au folosit 890.000 de euro. Medicii vor beneficia de sprijin total din partea ministerului pentru a se pregati in telemedicina.

Dacă aplicarea sa se va dovedi utilă, proiectul va fi extins şi în alte regiuni. Sistemul se va implementa cu ajutorul Serviciului de Transmisiuni Speciale (STS), care coordoneaza implementarea şi pana la 15 martie vom avea primele centre funcţionale.

ÎN SISTEMUL SANITAR SE VA INTRODUCE GHIDURI SI PROTOCOALE TERAPEUTICE

Începand cu 1 martie a.c., o serie de ghiduri si protocoale care se vor adresa tuturor nivelurilor de asistenta medicala, de la cea primara pana la asistenta spitaliceasca avand ca termen de finalizare 1 iunie 2009.

Acesta va avea patru componente:
-Sprijin pentru descentralizarea Sistemului Sanitar
-Analiza performantelor spitalelor
-Sustinerea dezvoltarii ghidurilor terapeutice si implementarii protocoalelor
-Evaluarea si managementul programelor nationale ale MS

Va însemna introducerea regulilor si a normelor in tratarea pacientilor din spitalele si cabinetele medicilor.
Primele ghiduri si protocoale se vor elabora pentru bolile:

-Cerebrovasculare
-Cardiopatia ischiemica si infarctul
-Hipertensiune arteriala
-Bolile pulmonare cronice
-Cancerul de col, de san, de prostata si de colon
-Diabetul zaharat

Acestea vor fi publicate pe un portal special realizat in colaborare cu SNSPMS.

DURATA SOMNULUI INFLUENTEAZA APARITIA TUMORILOR MAMARE

Cercetatorii de la Tohoku University, Japonia, au efectuat un studiu pe un lot de 23.995 femei şi au demonstrat ca durata somnului influenţează apariţia tumorilor mamare, rezultatele studiului fiind publicate in British Journal of Cancer, 2008.

Femeile care dorm mai puţin de șapte ore pe noapte prezintă un risc mai mare de cancer mamar, decat cele care îşi respectă durata de somn.

Studiul a relevat asocierea inversa intre durata somnului si acest tip de cancer, subiectii, care au avut o durata a somnului de 6 ore/noapte sau dormeau in timpul zilei, prezentau un risc semnificativ mai mare aparitie a cancerului la san.

Melatonina, hormonul secretat de glanda pineala, se stie ca are un rol in asocierea dintre durata somnului si tumora mamara.

Melatonina controleaza sinteza si secretia hormonilor sexuali, favorizand eliberarea hormonului de eliberare de gonadotropina.

Sursa: Pharma Business

Romani la Universitatea Indiana

februarie 25th, 2009

La Universitatea Indiana, din orasul Bloomington, statul Indiana, in cadrul Organizaţiei de Studii Româneşti (RomSO), va avea loc la data de 27 si 28 februarie 2009, “Conferinţa Studiilor Romaneşti”. Participa studenţi, profesori şi doctoranzi din Romania si Moldova, precum si membrii ai Diasporei Romane, ale căror lucrări au subiecte istorice, de studii politice, relaţii internaţionale, antropologie, literatură, sociologie si muzică. Conferinţa va fi deschisă de lucrarea “Un exemplu puternic: Legăturile regionale in jurul problemelor româneşti”, sub semnătura binecunoscutului profesor de istorie, domnul Holly Case, profesor asociat la Universitatea Cornell.

Mărţişoare şi la Washington

februarie 25th, 2009

Mărţişoare şi la Washington

Ca in fiecare an, ASTROM, Asociaţia Studenţilor Români din zona Washingtonului, organizează petrecerea de Mărţişor, la data de 28 februarie, in Rockville statul Maryland, pentru a saluta sosirea primăverii şi in spirit românesc. Muzica românească impreună cu mici surprize culinare româneşti, marţişoarele si tombola, vor da serii o admosferă de neuitat.
Pentru detalii, puteţi vizita pagina de internet a evenimentului.

http://www.facebook.com/home.php?#/event.php?eid=63187886353

Expoziția BURSELE ELITE ART

februarie 24th, 2009

Asociaţia ELITE ART Club UNESCO anunţă deschiderea expoziţiei de pictură şi grafică „BURSELE ELITE ART” în zilele de sâmbătă 28 Februarie şi duminică 1 Martie. Expoziţia este dedicată promovării celor mai talentaţi studenţi de la Artele Plastice şi va rămâne deschisă în perioada Martie-Aprilie. De asemenea, expoziţia marchează un an de la inaugurarea în 1 Martie 2008 a spaţiului ELITE ART GALLERY printr-un eveniment dedicat seniorilor artei româneşti. Iubitorii de artă sunt aşteptaţi la deschidere sâmbătă şi duminică între orele 11.00 şi 19.00.

BURSELE ELITE ART sunt un proiect expoziţional iniţiat de ELITE ART GALLERY pentru susţinerea tinerilor artişti plastici. Dorind să reînvie tradiţia acum dispărutelor saloane studenţeşti, proiectul îşi propune să aducă în atenţia publicului iubitor de artă talentul şi hărnicia artistică a unor meritorii studenţi la „belle-arte”. Cei 20 de tineri artişti prezentaţi în expoziţie sunt studenţi în an terminal la secţiile de Grafică şi Pictură ale Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti. Ei ne oferă o selecţie reprezentativă a ceea ce va avea mai bun scena artistică într-un viitor apropiat. Lucrările lor exhibă creativitate şi nonconformism, dând temelor de studiu o fermecătoare graţie tinerească.

BURSELE ELITE ART sunt un proiect de „artă pentru artă”, care îşi doreşte să creeze un spor în domeniul vizat. Astfel, doi dintre tinerii artişti promovaţi au fost nominalizaţi pentru bursele ELITE ART, în urma cărora vor beneficia de sprijin material pentru realizarea proiectului de diplomă şi prezentarea acesteia în forma unei expoziţii personale la ELITE ART GALLERY. Cei doi câştigători ai primei ediţii de proiect sunt CĂLIN CIPRIAN ANDREI (Grafică) şi DRAGOŞ CONSTANTIN (Pictură). Componenţa comisiei este: Marilena Murariu (artist plastic, expert autorizat), Bianca Tudor (istoric de artă) şi Alexandru Mircea (critic de artă, Director de Programe ELITE ART GALLERY).

Proiectul BURSELE ELITE ART este gândit pe termen lung, dorindu-se a deveni în timp o platformă de promovare a tinerilor artişti din toate disciplinele artelor vizuale şi din toate centrele universitare artistice. În acest scop, ELITE ART GALLERY a realizat această primă ediţie de proiect exclusiv din resurse proprii, prefigurându-se atragerea de parteneri pentru dezvoltarea naţională a proiectului. Primul partener oficial al proiectului este Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti.

Deschiderea expoziţiei va avea loc sâmbătă 28 Februarie şi duminică 1 Martie la ELITE ART GALLERY, în strada Constantin Noica Nr.134 (fostă Ştefan Furtună) din Bucureşti. Oaspeţii sunt aşteptaţi pe tot parcursul celor două zile, expoziţia putând fi vizitată şi ulterior conform programului Luni-Vineri, orele 10:00-18:00. Vizitele pot fi programate la tel. 021.315.65.11 sau la e-mail alexandru.mircea@eliteart.org.

Persoană de contact:
Alexandru MIRCEA
Director de Programe
ELITE ART Club UNESCO
Tel: 0742.355.775
www.eliteart-gallery.com

Norman Manea, premiat la Paris

februarie 24th, 2009

Un nou episod din serialul “Pleaca din Romania ca sa-ti fie recunoscuta valoarea” si-a continuat “filmarile” pe 9 februarie, la Paris, la Teatrul Batranului Porumbar (Théâtre du Vieux Collombier) de pe strada cu acelasi nume.

Eroul acestui serial, in buna traditie pe a carei filiera se afla si alti protagonisti precum Brancusi, Enescu, Ionesco, Cioran si multi altii, se numeste de aceasta data Norman Manea (in imagine) si este laureatul din acest an al Premiului Pentru Literatura acordat de către Foundation du Judaisme Français. Acest premiu a fost prezentat elogios de scriitoarea Clemence Bouloque, care a vorbit despre viaţa si opera scriitorului român.

Mai multe publicatii romanesti si agentii de presa, preluand stirea, il prezinta acum pe Norman Manea ca fiind unul dintre cei mai apreciaţi prozatori şi eseişti români, profesor de literatură europeană şi „writer in residence” la Bard College, New York. Norman Manea a plecat din ţară in 1986 fiind distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979) intr-o epoca in care intelectualitatea in Romania mai avea inca unele zvacniri de demnitate şi Premiul Uniunii Scriitorilor (1984, anulat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste – intr-o epoca neagra in care intelectualii in Romania fusesera practic redusi la tacere). În 1992 a primit Bursa Guggenheim şi Premiul MacArthur, în 1993 Biblioteca Naţională din New York l-a sărbătorit cu prilejul acordării distincţiei de „Literary Lion” al bibliotecii, în 2002 i s-a atribuit Premiul internaţional de literatură Nonino pentru „Opera Omnia”, iar în 2006, Premiul Médicis Étranger pentru “Întoarcerea huliganului”.

La Editura Polirom a publicat: Întoarcerea huliganului (ed. I, 2003; ed. a II-a, 2006, 2008), Plicuri şi portrete (2004), Fericirea obligatorie (ed. a II-a, 2005), Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul (2005), Anii de ucenicie ai lui August Prostul (ed. a II-a, 2005), Plicul negru (ed. a IV-a, 2007), Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici (2008), Înaintea despărţirii. Convorbire cu Saul Bellow (2008), Vorbind pietrei (2008) şi Atrium (2008).

Urmariti in ACUM dialogul Andreei Ghita cu scriitorul http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9209.

Republica Moldova: Băieţii buni şi băieţii răi din campania electorală televizată

februarie 23rd, 2009

Rezultate recente ale Asociaţiei Presei Electronice (APEL) asupra monitorizării emisiunilor care au inclus actori politici în perioada pre-electorală şi au fost difuzate de nouă televiziuni din Chişinău, în perioada 1 ianuarie – 3 februarie, nu m-au surprins deloc. Care e noutatea? Că M1 face partizanat în favoarea Partidului Comuniştilor? Sau că NIT şi N4 fac partizanat politic pro-PCRM? Repet, nimic nou şi nici surprinzător. Nu e decât constatarea pură a realităţii pe care o avem, o vedem şi o tolerăm zilnic în presa de la noi.

În discursul lor, experţii au invocat legislaţia în vigoare specificând modul în care trebuie să se comporte televiziunile, când fac referire la un partid, la o opinie a unei formaţiuni, sau alta. Tot frumos pînă aici. Dar cine cunoaşte realitatea mediatică de la noi poate confirma faptul că, până acum, practic, nu prea s-a ţinut cont de reguli şi norme legislative în acest sens. Doar câteva posturi încearcă să respecte articolul 7 din Codul audiovizualului, care explică comportamentul actorilor mediatici.

În rest, jocul este fără reguli.

Partizanatul comunist de la Moldova 1 – pe banii contribuabililor

Un exemplu elocvent sunt ştirile de aseară ale Postului Public de Televiziune Moldova 1, din cadrul programului informativ Mesager, difuzat la ora 21. Deşi raportul de monitorizare a fost difuzat ieri şi Moldova 1 a fost arătată cel mai mult cu degetul, aceasta nu s-a sinchisit deloc. Fără oarecare jenă, şi aseară, ca de multe alte ori, primele ştiri din buletin, trei la număr, au avut integral, cap coadă, ca figură principală pe nimeni altul decât preşedintele PCRM – Vladimir Voronin.

Voronin la o adunare a medicilor, apoi, tot Voronin la Farmaco, unde s-a adus utilaj medical nou, după care o a treia ştire gen voice over (n.n. – în literatura de specialitate aşa se numeşte tipul de ştire citită de prezentator după cadru, direct din studio, şi care este mai scurtă decât un reportaj) vorbea despre promulgarea de către preşedinte a unei oarecare legi. Aşadar, trei ştiri şi toate despre Vladimir Voronin. Faptul că personajul nu a vorbit în reportaj nu înseamnă nici pe departe că Moldova 1 este echidistantă în reflectarea campaniei electorale. Oare aşa înţeleg jurnaliştii de la M1 respectarea regulamentului privind reflectarea campaniei electorale de către media, aprobat de către Comisia Electorală Centrala?

Partidul Comuniştilor – cuprins de teamă?

Din câte îmi amintesc, în campania din 2005 preşedintele Vladimir Voronin a rugat deschis Compania Publică de Televiziune să nu îi prezinte activitatea prezidenţială, exceptând doar cazurile de absolută necesitate, cum ar fi unele comunicate difuzat de serviciul de presă al instituţiei prezidenţiale. Îmi pare absolut logică şi corectă această acţiune, deşi consider că şeful statului nici nu trebuia să amintească Postului Public de Televiziune despre comportamentul pe care trebuie să îl adopte această instituţie, plătită din banii contribuabililor, în campania electorală.

Totuşi, îmi pun o întrebare: “Oare de ce Vladimir Voronin nu a procedat la fel şi în actuala campanie?” Este oare şeful statului mai puţin sigur de reuşita PCRM-ului în contextul actualelor alegeri? Să fi tras Voronin mai atent cu ochiul la recentele sondaje de opinie şi, deşi le declară mai puţin credibile, în realitate, le ia în consideraţie? Foarte posibil. Opoziţia este din ce în ce mai consolidată şi mai pusă pe acţiune, aşa că un lobby pro PCRM în plus, din partea lui Vladimir Voronin, nu strică, totuşi.

Câştigătorii şi perdanţii timpilor de antenă

Revenind la comunicatul difuzat de APEL, iată care este „verdictul”: „O serie de posturi (M1, NIT, N4) s-au arătat ghidate de interesele politice ale PCRM, iar EU TV a acordat prioritate PPCD. Totodată, se remarcă faptul că alte posturi (PRO TV, TV 7 şi TVC 21) au probat ataşamentul lor faţă de valorile pluralismului politic şi abordării echidistante a evenimentelor şi fenomenelor din societate”. Astfel, raportul atestă că M1 a difuzat 161 de ştiri pro Vladimir Voronin. La fel a procedat şi în cazul prim-viceministrului Igor Dodon (25 ştiri). Nici premierul Zinaida Greceanâi nu a scăpat de laudele insistente ale M1. Ea a apărut într-o lumină favorabilă în 20 de ştiri.

Cât priveşte partidele, situaţia este următoarea: PCRM a fost prezentat pozitiv de către televiziunea publică în 193 de ştiri. A urmat Partidul Social-Democrat cu 6 ştiri pozitive, după care Alianţa Moldova Noastră cu 3 ştiri.

Aşadar, decalajul este evident, iar despre oarecare echidistanţă – nici pomină. Asta se vede şi din tendenţiozitatea pe care o reflectă acest post, plătit, aşa cum spuneam ceva mai sus, din banii noştri, ai cetăţenilor R. Moldova.

Băieţi buni şi băieţi răi

Acum să trecem la persoane. Pentru M1, “băiatul cel mai rău” este Liderul Alianţei Moldova Noastră, Serafim Urecheanu. Contextul negativ în care acesta a apărut a fost de 24 de ştiri. Nici fostul prim-ministru Vasile Tarlev nu este tocmai simpatizat de M1. Contextul ştirilor negative în care a fost inclus fostul oficial constituie un număr de 16 ştiri. Potrivit agenţiilor de ştiri din R. Moldova, „Serafim Urecheanu şi partidul său sunt cel mai des prezentaţi în lumină negativă şi de EU TV, PRO TV şi TV 7, în timp ce primarul de Chişinău, Dorin Chirtoacă este primul în „lista răilor” la NIT şi N4”. De altfel, liberalul Dorin Chirtoacă este şi el în lista politicienilor mai puţin agreaţi de M1.

Campanie corectă şi echidistantă?

Aşadar, peisajul de pe televiziuni nu este deloc divers, aşa cum cer normele unei societăţi democratice fapt, de altfel, deloc îmbucurător. În acest context, unde din nouă posturi TV monitorizate, cinci toarnă apă numai la moara comuniştilor, despre ce libertate de exprimare mai putem vorbi? Şi despre ce campanie corectă şi echidistantă? În plus, un detaliu semnificativ mai este şi faptul că anume cele cinci şi au printre cea mai mare acoperire în republică. Un detaliu important şi deloc de neglijat cred că este şi menţionarea posturilor televizate care, indirect, ajută actualii guvernanţi, chiar dacă nu au intrat în calculul de mai sus.

Unul dintre ele este Prime TV, post de televiziune care retransmite postul naţional moscovit ORT şi care, atenţie!, emite în toată R. Moldova. De ce spun că acest post face propagandă electorală indirectă comuniştilor? Argumentez.

Mass media rusească – liderul de piaţă în R. Moldova- în favoarea comuniştilor

Un studiu comandat de Eurasia Fondation, realizat de IDIS Viitorul şi publicat în aprilie 2008 – „Raport asupra studiului de evaluare a percepţiei publice privind procesul de integrare europeană şi implementare a Planului de Acţiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova”, arată clar influenţa masivă a mass-media rusă în R. Moldova, cel puţin, la nivelul încrederii publice. Astfel, 67,5% din respondenţi „tind să aibă încredere” în posturile TV din Rusia. Mai mult, instituţiile TV din Rusia sunt cele în care populaţia R. Moldova are cea mai mare încredere după Mitropolia Moldovei (67,7%), dar la o diferenţă nesemnificativă. Pe locurile următoare se clasează „posturile TV din Moldova cu acoperire largă” (62,3%), urmate de „posturile de radio din R. Moldova cu acoperire largă” (59%) şi de „posturile de radio în limba rusă” (53,6%). În acelaşi studiu se arată faptul că, în R. Moldova, încrederea acordată mijloacelor de informare de la Moscova este relativ egală cu cea acordată mijloacelor de informare de la Chişinău.

Observăm că din octombrie 2007 până în 2008 situaţia a rămas aceeaşi. Un studiu din 2007 realizat de organizaţia de cercetare a opiniei publice Gallup Polls şi inclus în proiectul „Monitorul Euroasiatic”, atesta un procent de 71% dintre respondenţi care afirmă că urmăresc canalele de la Moscova „regulat”, şi alte 15 %, „doar uneori”. Asta înseamnă 85% de privitori la canalele ruseşti de televiziune. Ca să nu mai vorbim despre canalele neruseşti, dar traduse şi preluate tot în… limba rusă.

Aceste date din 2008 sunt confirmate şi de studiul sociologic din octombrie – noiembrie 2007, realizat în cadrul proiectului „Monitorul Euroasiatic”. În acest studiu, ar trebui să ne dea de gândit atitudinea celor 61% dintre intervievaţi care au o atitudine pozitivă faţă de susţinerea limbii ruse de către Moscova în R. Moldova. Mai mult, ar trebui să ne puna în gardă şi să ne îngrijoreze serios indiferenţa celor 15% dintre respondenţi, care au răspuns că nu le pasă de implicarea lingvistică a Rusiei în stânga Prutului. Dacă am aduna cifrele, am obţine un procent de 76% care susţin sau sunt indiferenţi la implicarea lingvistică a Moscovei în R. Moldova!

Rezultatul? Simplu: „Moldovenilor le place tot mai mult limba rusă” (aşa cum titra presa din R. M în octombrie anul trecut). Nu o spun eu, ci acelaşi studiu realizat de organizaţia de cercetare a opiniei publice, Gallup Polls. Din sondaj reiese clar că, în R. Moldova, procentajul respondenţilor care spun că este foarte important ca limba rusă să fie învăţată de copiii lor, a crescut uluitor, tocmai cu 12 puncte procentuale. Astfel că, de la 27 % în anul 2006, numărul celor care vor să îşi înveţe copii să vorbească limba rusă s-a ridicat la 39% în 2007. Gallup explica această creştere drept urmare a „încălzirii relaţiilor dintre Moscova şi Chişinău, după ce Rusia a anulat embargoul asupra vinurilor moldoveneşti”. Eu cred că este efectul politicii pro-moscovite promovate de comuniştii de la Chişinău, dar şi influenţa masivă rusească exercitată prin intermediul presei autohtone.

De aici şi influenţă asupra electoratului, în favoarea comuniştilor de care pomeneam mai sus, prin intermediul unui post TV precum Prime TV şi contribuţia indirectă în favoarea comuniştilor, chiar dacă, formal, nu se implică.

Cine contabilizeză partizanatul politic al televiziunilor?

Aşadar, cu presa la dispoziţie, comuniştii au, de fapt, „pâinea şi cuţitul”. Întrucât televiziunile au cea mai mare audienţă în Republica Moldova şi ocupă cca 80% din spaţiul public mediatic, va fi greu pentru opoziţie să se facă auzită. Un exemplu au fost şi campaniile electorale precedente, cu unele diferenţe totuşi. Şi ca să nu mergem prea departe, voi face trimitere la campania electorală din anul 2005, care a avut loc tot în primăvară (pe 6 martie) şi în urma căreia “Coaliţia 2005” (aici intra: Centrul Independent de Jurnalism, Centrul de Analiză şi Investigaţii Sociologice, Politologice şi Psihologice CIVIS, Asociaţia Presei Independente şi organizaţia internaţională Campania Globală pentru Libertatea de Exprimare “Articolul 19”) concluziona în Raportul nr 4, din 16 ianuarie – 4 martie din 2005: Reflectarea campaniei electorale de către posturile radio şi TV din RM a fost marcată de partizanat în favoarea partidului de guvernămînt şi discreditare a partidelor de opoziţie.

Prin urmare, aceeaşi tactică, acelaşi fel de a acţiona şi aceeaşi mentalitate.

Mai pierdem un tren?

Teamă mi-e că anume acum, când Europa va sta cu ochii pe noi, poate mai mult ca niciodată, pentru a vedea dacă merităm biletul spre integrare, noi vom pierde şi acest tren, la fel ca multe altele.

Poate, totuşi, nu îl lăsăm să treacă pe lângă noi? Şi vom reuşi şi noi, vorba binecunoscutului Dan Puric, „să ne definim, ca să le spunem şi altora cine suntem, ca să ştie şi ei cu cine stau de vorba”?

Altfel, vorba aceluiaşi Puric, „suntem pierduţi” – cel puţin generaţia noastră.

Dintre sute de catarge

februarie 23rd, 2009

Un manunchi de poeme sosit in plin vifor iernatic repune stralucirea orfica si intampinarea cantului ca stare suprema, lupta impotriva cotidianului efemer. Teodora Szasz(n.1988), studenta in anul II la Facultatea de Electronica si Telecomunicatii din Cluj ni se prezinta ca o poeta autentica, promitand si aparitii editoriale de success in scrisul romanesc al tinerei generatii. Poemele primite la redactia editorialului on line www.Acum.tv surprind printr-o tehnica de construire a imaginarului poetic prin economie de elemente descriptive, printr-o caligrafiere de tip haiku si refigurare cosmica doar printr-o sintaxa simpla, anticalofila.
Poezia Teodorei Szasz este si meditatie, semn de intrebare, exercitiu introspectiv al eului poetic cu eul indragostit, adolescentin:
“purtate spre sfârşitul lumii,
reintru în straniul meu corp
unde le simt fragede
prelungiri ale corpului meu,
sub Orion aproape şters de
lumină cu gaz incandescent-
mă-mbăiez apoi, şi aştept
Privirea…”(Intre cele doua egouri)
Fragilitatea gandirii unui copil in contact cu o lume malefica si angoasanta se deruleaza in poeme, parca marcate de ecourile muzicii grupului Pink Floyd, o tristete strbabatandu-i creatia poetica se transpune in traditia poeziei lui Blaga, in care poetul nu doreste sa destrame “corola de minuni a lumii”.
Teodora, in ciuda varstei tinere, se apropie de marea poezie ce nu refuza lirismul autentic, dublat de constiinta artistica, poetica, matura asupra scrisului ca arta si nu ca un exercitiu fracturist ori distructiv, redus la o pseudoarta hiphop sau mizeria proprie altora din generatia sa. Intentiile sale tradeaza un Orfeu modern ce spune :” Oare dacă am combina diodele cu aripile îngerilor şi curentul electric ar încerca să găsească ceea ce s-a pierdut din iubire,nu am simţi o altă lume? Una în care ne întregim prin tot ce ne înconjoară şi încărcăm cu sentiment lucrurile de langă noi?”
Ma bucur sa am privilegiul in a propune cititorilor poeziile Teodorei Szasz cu invitatia de a deveni colaboratoarea saptamanalului nostru.

Kabuki

Cu \”Sinuciderile din dragoste de la Amijima\”
pe masă, stau de vreo săptămână
şi lângă ea imaginea
unui nătărău îndrăgostit.

Sunt undeva la etajul doi.
Vrei să intri, nu?
Mă tem că n-am vreun motiv.
Etajul trei:cântec, dans,
pudră, femei interpretate de bărbaţi.
Dacă nu-ţi place, pleacă!
O să dai greş ca şi ieri.
Mai sus, mă apropii de moarte…
Patru:camera mea, masa
şi \”eroul\” ce dansa pe prima filă.
23:00. Puls- 146
Liniile din palmă se adânceau
el, mă invita la dans.
Etajul, ora două, lunea,
citesc, probabil o carte
după atâţia ani…

Urme, amintiri, ură,
trupu, infectat de filariază;
Vreau cealaltă cameră
mai întunecoasă.
Ce anume?
Nu vreau la duş să încui uşa,
fierbinţeala mă ameţeşte.
Cred că piesa s-a sfârşit;
Bine,mă opresc din plâns…
Mâinile lui: îi cunosc opera
cântec, dans, pudră.

între două egouri
|
un fel de menire a corpului meu:
îmi place să dezvelesc săruturile
poeţilor cheli, tăiaţi din ziare,
sprâncenaţi- şi să le ascund în
cuburi mici de gheaţă, să le
dezgheţ în iubire, le
dăruiesc constelaţiei de pistrui;
le dezvelesc şi le arunc noaptea
în visele mele trădătoare, închise
s-aud cum se revarsă prin poezii
în lumea umbrelor şi-a maselor
de Apă…
purtate spre sfârşitul lumii,
reintru în straniul meu corp
unde le simt fragede
prelungiri ale corpului meu,
sub Orion aproape şters de
lumină cu gaz incandescent-
mă-mbăiez apoi, şi aştept
Privirea…

Mănunchi de pene

Piciorul meu drept, speriat şi ros
se-ndreaptă spre ziduri mişcate, ruginite
de zgomotul şerpilor încolăciţi de scaunele
ude de sudoarea domnişoarei rătăcite
stângul visează o pasăre amară
venită din lumea universului gol
de sânge şi piele crăpată şi lovită
cu sunet de rug arzând în tăcere.

Ochiul meu drept priveşte-acum
o cobra neagră adulmecând liniştită
un strigăt agonic de porumbel sălbatic
prins de umbra frunzelor strivite
stângul,închis, a adormit de oboseala
aripilor atârnate de marginea norului
purtând pe el o pasăre mângâiată
de-un cântec de vioară, surd.

Mâna mea dreaptă poartă copilul
pe care luna l-a gonit speriată
şi până ieri gravită de păcatele
lumii însetate după duh teluric
stânga se preface moartă
de praful în care râşii şi mistreţii
smulgeau din trupul amorţit
acoperit cu pene aurite şi frunză de stejar.

Anamneză

Şi-n mână cu jenefer-ul meu
de zi, visez cerul prin
telescoape mari:
Cred c-am ascultat prea mult
de cei ce umblau răniţi cu
pancarde umede, jegoase:
\”Loose lips Might Sink Ships\”
şi-acum avem creierele atât
de încinse, încât ne e frică
să ne aproiem de cai…
acum, ficaţii ne sunt aşa
de deranjaţi, încât îi dăm
afară în şuturi.

Credeam că încă sărbătorim
o victorie, a vreunui război;
căutăm doar sicrie de pin
pentru bieţii noştri ţărani.
Bunicule, de ce uneori văd
că am opinci roşii în picioare?
Nimic: din pricina vreunui
război pierdut, scria
\”Cavalerul Galben ţi le-a
dăruit\”- când se vor mânji
de pământ, el va veni ca să
felicite doi negri îndrăgostiţi.
Să vezi atunci cea mai mare
Bătălie a tuturor timpurilor!

Dor de Spes
|
degetele picioarelor mi s-au unit,
deodatã, cu vârfurile despicate
ale pãrului- şi-a început sã mi se
prelingã spre coapse, pe piept,
învelindu-mã într-un ou germinând.

pielea mi s-a desprins de trup,
fiind mâncatã în întregime de acea
noapte cu aripi albe care m-a creat
şi mi-a împletit pe dinãuntru noduri
care aproape mi-au sufocat inima,
ieşind din ea, înconjurând-o,
seva iubirii, deja vâscoasã.

mi-am cuprins braţele în jurul
genunchilor reci, îngheţaţi,
dar oasele s-au prefãcut în aer
cald, hrãnitor, împrãştiat prin
tot trupul- doar ochii îi simt
vii, tulburaţi de seva inimii
şi parcã îngãlbeniţi.

limba s-a descompus în mii de
cuvinte mici, neînţelese de nicio
parte a corpului meu- şi dor…

doare albirea firelor despicate,
vântul care-mi rupe învelişul,
şi-aş vrea sã-mi întind picioarele,
sã sfâşii cu gheara nodurile,
iarba puţin uscatã, sã iau
frunzele şi s-acopãr întreg cerul,
sã nu mã mai vadã…el.

Există o “diasporă moldovenească”?

februarie 23rd, 2009

R. Moldova, stat apărut pe harta lumii cu puţină vreme în urmă, s-a remarcat mai degrabă prin exodul cetăţenilor săi de la 1990 încoace. Această masă de cetăţeni, cea mai importantă din Europa, din punct de vedere proporţional, este definită acum ca o „diasporă”.

Cine sunt ei, câţi sunt, de ce au plecat, ce au lăsat în urma lor şi cu ce au îmbogăţit patrimoniul valorilor autohtone? Aceastea sunt întrebarile care pot clarifica dacă există realmente o diasporă moldovenească şi cu ce se deosebeşte ea de celelalte similare.

Un proverb latin spune ca „Patria mea este acolo unde imi este bine”. Noua, celor din spatiul spiritual romanesc, popor autohton, născut şi crescut pe aceste meleaguri, sintagma data pare sa ne fie mai putin caracteristica. Totuşi, istoria nu ne-a fost favorabilă intotdeauna. Sau, mai bine zis, a fost mai degrabă defavorabilă cu acest neam. De-a lungul vremurilor, multi români basarabeni au fost nevoiti sa intre in diaspora, fie cu voie, fără voie sau de nevoie, din cauze dintre cele mai diverse, politice şi geopolitice, economice şi sociale, spirituale sau religioase.

Este greu de vorbit despre o „diasporă moldovenească”, pentru că nu ştim ce înseamnă, când a început ea, din cine e compusă şi, mai ales, care este legătura ei cu „diaspora românească”.

Ocupaţia sovietică şi diaspora basarabeană

Cei mai mulţi din teritoriul dintre Prut şi Nistru au plecat înainte de ocupaţia sovietică. Nume precum Anton Crihan, (initiator al Unirii de la 1918), Leon Donici (prozator, publicist, dramatirg si actor plecat in 1924 la Paris si fondator al organizatiei „Cercul Basarabenilor”), sau Sergiu Grossu (poet, publicist si activist pe taramul culturii romanesti), Stefan Ciobanu (membru titular al Academiei Romane), au fost printre primii care au conturat specificul diasporei basarabene. Aceste nume celebre sunt cei care, dupa ce au facut periplu prin lume si neputand reveni acasa, in Basarabia, s-au intors in România unde si-au gasit locul prielnic pentru linistea si definitivarea operelor lor.

O intreaga pleiada de intelectuali romani au venit din Basarabia in Romania după ocupaţia sovietică din 1940. Familia Baconschi, de exemplu, a carui descendent, Teodor Baconschi, este astazi ambasadorul statului Roman la Paris este un caz concret. Pentru altii, care nu s-au stabilit in Romania, aceasta a fost mai mult o punte spre Occident. Exemple pot fi gasite chiar printre contemporanii nostri. Nume precum binecunoscutul poet, dramaturg, si eseist Nicolae Lupan, sau lingvistul Eugen Coseriu, ori publicistul Paul Goma, toti situati la Paris, au contribuit esential la ceea ce numim cultură română şi europeană.

Eugen Coseriu, emblemă a diasporei basarabene, este cel care s-a implicat in problemele cuturale si a identitatii romanesti la cel mai înalt nivel. Este cel care a declarat de nenumarate ori de la tribune academice si oficiale, atat in Occident, la Bucuresti, cat si la Chisinau ca: „A promova sub orice forma o limba „moldoveneasca” deosebita de limba romana este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greseala naiva, ori o frauda stiintifica; din punct de vedere istoric si practic e o absurditate si utopie; si din punct de vedere politic e o anulare a identitatii etnice si culturale a unui popor si, deci, un act de genocid etnico-cultural”. Paul Goma este un alt caz. Un alt basarabean refugiat la Paris si care a afirmat clar si sigur ca nu revine la Chisinau pana cand „comunismul nu va fi eradicat din radacina”. Nicolae Lupan, un alt nume celebru expluzat din Basarabia si situat in Belgia, creator al Asociatiei „Pro Basarabia si Pro Bucovina” a devenit si el forta luptatoare a idealul romanitatii.

Astfel, drama exilatilor din diaspora de pana la 1940 arata cert ca ei sunt pastratorii idealului romanesc, in diverse forme. Ei fac parte din categoria care se autoexileaza, mai ales din motive politice. Sunt insa cei pentru care daca lucrurile la ei acasa nu merg bine, nu pot sta deoparte, trebuie sa se implice fie si de la distanta. E si firesc sa fie asa.

Diaspora basarabeana mai are un specific. Cei plecati dupa 1940 s-au exprimat atat in apus cat si in rasarit. Exemple pot fi cazul a doi mari oameni de geniu: cel al marelui regizor Emil Loteanu, talentul caruia a fost pe deplin apreciat la Moscova si cel al lui Eugen Grebenicov, omul care prin forta mintii lui a calculat forta scutului termic al navelor rusesti si a carui nume astazi il poarta o constelatie.

Si daca la Moscova unii s-au dezvolat si au ajuns artisti unionali, totusi exista diverse polemici pe marginea acestor ascensiuni. Sunt voci care sustin ca rusii i-ar fi plasat practic pe cei plecati ca intr-o rezervatie si i-au transformat in masini care sa le fie de folos. Dar chiar si in aceasta ecuatie exista o parte buna a lucrurilor. Avantajul este ca cei care constituiau diaspora basarabeana au fost perceputi aproape intotdeauna ca fiind romani, chiar si in Siberia, indiferent ca veneau din Republica Moldova.

Schimbarea de dupa ’90

După 1990, odata cu apariţia pe hartă a noului stat R. Moldova, situaţia se schimbă. Desi ar trebui sa meargă in România sau în Occident în călătorii turistice, exile intelectuale sau motive de afaceri improtante şi substanţiale, cetăţenii R. Moldova merg de nevoie. E drept că suntem in mileniul trei si lucrurile trebuie vazute in mai mare complexitate; e firesc ca lumea sa se diversifice, dar si sa se unifice. De la ‘90 incoace insa, diaspora moldoveneasca s-a largit vizibil, mai mult de nevoie. Pe lista celor plecati au inceput sa intre tot mai mult basarabeni din diferite categorii sociale. Migrarea masiva a celor peste un milion de cetateni a facut ca astazi diaspora moldoveneasca sa fie răspândită in lume. Saracia de acasa, din ultimii ani, ne-a sporit diaspora substantial. Astfel ca, astazi, „ai nostri” sunt peste tot, atat in vest cat si in est.

Actuala diasporă se poate împărţii în câteva categorii, inegale cantitativ sau calitativ: românii / moldovenii din România, românii / moldovenii din Rusia (cei care s-au adăugat celor deportaţi sau urmaşilor acestora), românii / moldovenii din Occident. Înainte de a le discuta pe fiecare în parte, să abordăm problema şi din punct de vedere teoretic.

Definirea diasporei

Sunt foarte puţine studii şi articole teoretice asupra aceastei probleme. Cercetătorul de la Bucureşti, Dan Dungaciu, identifică în publicaţia Flux (22.02.08) problema principală a diasporei R. Moldova în modul de definire al identităţii R. Moldova ca atare: sau moldovenist sau polietnicist. „Dacă, de pildă, discursul asumat ar fi cel moldovenist, toată armătura instituţională (programe TV, publicaţii, finaţarea unor manifestări culturale, susţinerea prin biserică) trebuie orientată în acord cu acest deziderat „etnic”: limbă, istorie, repere etno-identitare”. În acest caz, consecinţele ar fi următoarele: „prima: rămânerea pe dinafară a cetăţenilor din R. Moldova de alte extracţii etnice, vorbitori de limbă rusă în general. Pentru ei nu ar exista politici de susţinere etno-identitară, căci cele generate de discursul moldovenist-etnicist-istoricist nu îi ating”.

Şi a doua consecinţă identifcată de cercetătorul din România: suprapunerea diasporei din R. Moldova cu cea românească, „căci reperele etno-identitare sunt, practic, identice, inclusiv limba, iar biserica spre care statul R. Moldova ar trebui să îşi orienteze cetăţenii în acest caz ar fi cea… românească, adică Mitropolia Basarabiei şi Biserica Ortodoxă Română, căci un asemenea discurs nu ar putea, riguros vorbind, să orienteze cetăţeanul R. Moldova spre o biserică de cu totul şi cu totul altă identitate etno-lingvistică, respectiv cea rusă de care ţine şi Mitropolia Moldovei (cazul cetăţenilor moldoveni din Italia este emblematic din acest punct de vedere)”.

Dan Dungaciu susţine că, în cazul unui „discurs polietnic şi multicultural asumat la Chişinău”, instituţiile statului trebuie să lucreze în exterior cu aceeaşi platformă polietnică, „respectiv, să aibă drept ţintă, toată gama etnică de cetăţeni aflaţi în afara frontierelor R. Moldova şi să îşi calibreze programele în consecinţă”.

În realitate, concluzionează sociologul Dan Dungaciu, „o asemenea sarcină este dincolo de posibilităţile unui stat, mai ales a R. Moldova, care riscă, în cazul „validării” discursului polietnic şi multicultural la Chişinău, să eşueze într-o incoerenţă endemică, cel puţin la nivelul relaţiei cu cetăţenii ei din afara frontierelor”.

Basarabenii din România

Revenind la categoriile anunţate, prima categorie pe care trebuie sa o avem în vedere este compusă din cei care pleaca din spatiul R. Moldova si se muta in Romania. Sunt din ce în ce mai mulţi şi din ce în ce mai cunoscuţi. Acum cateva luni în urmă, revista VIP Magazin de la Chişinău le-a dedicat un articol amplu şi ne-a făcut cunoştinţă cu unii dintre ei: nu-i vedem foarte des la TV şi nici la cronicele mondene: succesele vorbesc de la sine. Sunt 11 nume noi de basarabeni recent realizaţi peste Prut, pe lângă cele pe care le cunoaştem deja – Anastasia Lazariuc, „Planeta Moldova”, Arsenie Toderaş, Anna Lesko, fraţii Vaculovschi, Tania Popa (actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti), Tina Geru (interpretă), Petrică Ciobanu (actor), Victoria Bucun (coregrafă), Veceslav Ciuhrii (director “InsecFarm”), Nicolae Petrov (preşedinte “CarpatAir”). Text de Rodica Trofimov” (VIP Magazin, aprilie 2008).

Este de asteptat că această parte să crească, să se remarce tot mai mult, să devină mai vizibilă şi mai atractivă pentru cei care trăiesc în R. Moldova.

În ce măsură această categorie se poate defini ca „diasporă moldovenească” este greu de spus. Această categorie se simte bine la Bucureşti, ca şi la Chişinău, şi nu face distincţiile între „român” şi „moldovean” decât geografic, în nici un caz în termeni moldovenişti.

Românii / moldovenii din Rusia şi fosta URSS

O publicaţie cunoscută de la Chişinău prezenta anul trecut, intr-un articol, situaţia românilor / moldovenilor din fostul spaţiul al URSS. Astfel a, la recensământul din 2002 din Federaţia Rusă aproximativ „178 de mii de cetăţeni ruşi s-au declarat români, moldoveni sau volohi (acestora li se mai adaugă peste 250 de mii de cetăţeni moldoveni, aflaţi la munci, mulţi dintre ei împreună cu copii, în Federaţia Rusă, dintre care mai mult de jumătate se află în oraşul şi regiunea Moscova)”. Cu toate acestea, titra ziarul, „în Rusia nu există nici o instituţie de învăţământ sau culturală în limba română cu finanţare de la Bugetul de stat al Federaţiei Ruse”.

Rezultatele guvernului de la Chişinău pe această direcţie nu sunt deloc notabile. Gheorghe Tihenchi, vicepreşedintele Asociaţiei “Moldova” de la Moscova, declara, citat de BBC (mai 2006, autor Corneliu Rusnac), că acel program guvernamental de susţinere a diasporei nu are şanse de reuşită din cauză că legăturile dintre basarabenii din Rusia şi autorităţile de la Chişinău, spune Tihenchi, există mai mult la nivel de declaraţii decât în realitate: “Practic nu-i nici o susţinere. Singura susţinere, şi aceea prea mică, este că, pe lângă o şcoală din Moscova, funcţionează cursuri de limbă numită moldovenească, limbă română. Se mai organizează diferite acţiuni culturale, dar în ultimul timp mai puţin, fiindcă, din păcate, nu prea dispunem de posibilităţi materiale care ne-ar permite să fim mai activi”.

Problema este că, după cum remarcă si reportajul BBC, în unele situaţii este imposibil de deosebit între diaspora “moldovenească” şi cea “românească”, deoarece o bună parte dintre basarabenii din diasporă se consideră români. De aici si concluzia logica: “responsabilitatea pentru această situaţie le revine, în egală măsură, atât autorităţilor de la Chişinău, cât şi celor de la Bucureşti”.

Acest lucru este confirmat şi de Gheorghe Tihenchi, vicepreşedintele Asociaţiei “Moldova” de la Moscova. El spune că la Moscova există câteva organizaţii ale basarabenilor, dintre care una se numeşte Asociaţia de cultură româno-rusă.

Moldovenii / românii din Occident

In prezent, aproximativ un sfert din populatia apta de munca din Moldova se afla peste hotare, arata studioul „O analiza a legaturilor existente intre comunitatile moldovenesti de peste hotare si patria lor” ( OIM, mai 2007). O buna parte dintre acestia muncesc in Occident ( Italia, Spania, Portugalia etc.). Relatia lor cu statul R. Moldova este extrem de firava.

Rolul lor pare sa fie doar de furnizori de remitente pentru membrii familiilor lor. Dupa cum atesta si raportul citat, „aceasta este mai degraba o legatura directa cu familia decat cu o identitate colectiva mai mare”. Un moldovean aflat in Italia mentiona: „Diaspora este ceva inventat la Chisinau din cauza veniturilor pe care le oferim tarii, dar si pentru anumite motive politice, cum ar fi dorinta de a obtine mai multe voturi”.

Se poate constata că exista o ruptura cu locurile de unde au plecat. Cei aflati in afara au prea putina informatie despre cele din tara. In Italia, spre exemplu, sunt disponibile prin satelit canale din Rusia, Ucraina si prea putine din Moldova.

Nici cei din R. Moldova nu prea stiu ce se intampla cu cei plecati. Iata ce spunea un alt migrant in Italia : „Multi oameni din Moldova nu-si imagineaza ce viata grea avem noi aici ; cand ei se gandesc la noi, presupun ca din moment ce lucram aici, peste hotare, trebuie sa fim bine dotati financiar si nu avem deloc probleme. Nu vorbesc doar despre politcieni – care nu stiu si nici nu vor sa stie – dar despre moldovenii de rand, ca si noi ”.

Problema principală din punct de vedere al subiectului pe ccare il discutam aici este următoarea. In cadru aceluiasi studiu realizat de OIM gasim remarca unui medic din Bologna, Italia, care a avut ca pacienti mai multi migranti. El spune asa: „Moldovenii deseori se prezinta ca fiind romani, deoarece foarte putini (italieni) stiu unde se afla Moldova”. Si opinia lui nu este deloc singulara. Observăm asadar şi cazul moldovenilor plecati in Occident aceeaşi problemă a auto-identificării cetăţenilor R. Moldova şi a slabei legăturii cu proiectele de tip moldovenist impuse de la centru.

„Diaspora moldovenească” – semne de intrebare

Nu exista deocamdata o dezbatere publica cu referire la aceasta tema, desi este de la an la an tot mai necesara. După cum s-a remarcat până acum, problemele diasporei moldoveneşti sunt in primul rand problemele statului R. Moldova. In acest context, tindem sa credem ca fără o clarificare a problematicii identităţii statului R. Moldova nu se va putea obţine prea usor o clarificate a problematicii „diasporei R. Moldova”.

A plecat dintre noi Costin Cazaban

februarie 23rd, 2009
Costin CazabanCostin Cazaban

A plecat dintre noi Costin Cazaban, compozitor şi muzicolog important, profesor la Universitatea din Lyon, născut în 1946. Dispariţia lui neaşteptată este o mare pierdere pentru şcoala româneascîa de componistică de notorietate europeană.
Ceremonia religioasă va avea loc mâine, marţi, 24 februarie, la Biserica Jean de Beauvais, Paris Ve, la ora 11.30, iar înmormântarea la Cimetière Parisien d’Ivry-sur-Seine.
Compozitor, estetician şi jurnalist, născut la Bucureşti în data de 9 septembrie 1946. A trăit în Franţa din 1983. Studii la Conservatorul din Bucureşti şi la Universitatea Paris I Sorbonne (doctorat în ştiinţele artei în 1993, cu o teză « Timp muzical/spaţiu muzical ca funcţiuni logice » publicată în 2000 la Casa de Editură L’Harmattan, Paris. Profesor de estetică şi analiză la Universitatea “Lumière”, Lyon-2. Bursier al DAAD, în Germania, şi al Cursurilor de vară de la Darmstadt, unde revine de multe ori ca profesor. Primul şi al doilea premiu la concursurile de compoziţie ICONS, Torino (1987). Lucrează şi în calitate de critic muzical publicând peste 3000 de articole pentru Le Monde, Le Monde de la Musique şi Radio France Internationale (1989-2002). Creaţii prezentate în Romania (Festival “George Enescu”, Semaine Internationale de la Musique Contemporaine), în Franta (Perspectives du Vingtième Siècle – Radio France, Atelier de Recherche Instrumentale – IRCAM), în Italia (Festival “Antidogma”, Torino), în Spania (Festival d’Alicante), Olanda, Statele Unite, Germania, Belgia, Finlanda şi Canada. Înregistrări la Radio România, Radio France, West Deutsche Rundfunk, Hessischer Rundfunk. Discuri la Electrecord şi la Edition Modern. Membru al Centrului Internaţional de Studii Transdisciplinare (CIRET) înfiinţat de Basarab Nicolescu.

http://www.costincazaban.org/bio.html

Atmosfera de ură împotriva romilor se accentuează

februarie 23rd, 2009

Recentele evenimente din Italia care au dus la înăsprirea legislației penale împotriva violatorilor au reaprins dezbaterea despre “stricarea imaginii României” de către romii cetățeni români care ar fi răspunzători de multe delicte penale în țările Uniunii Europene unde se află în acest moment.

Am primit recent un document circulat de o persoană cu veleități de jurnalist, cu cetățenie română, aflată la muncă în Israel. Citez din mesajul respectiv:

“Rușine pentru mass-media manelizată din România!

Presa din Franța a început să ne catalogheze țigani acum 15 ani.
Presa din Italia nu ne scoate din țigani, iar elvețienii ne spun ciori și corbi.
Norvegienii se plâng că sunt victime ale înșelăciunilor din partea țiganilor români care le vând cupru pe post de aur.

Toate aceste națiuni au însă un numitor comun: presa locală, ziariștii din aceste țări, își apără conaționalii, aratând cu degetul România, națiune care în proporție de 70 % ajunge în Europa să se identifice cu sintagma de Țigania sau țara țiganilor europeni.”

N-am să mai citez din această tiradă rasistă decât finalul apoteotic:

”Țara mea se cheamă România, nu RRomânia!”

Am rugat persoana cu veleități de ziarist să nu-mi mai trimită astfel de abjecții rasiste, la care mi-a trimis o reacție din partea unei alte persoane care susține că a fost atacată în București de persoane din “rasa amintită” și care trage concluzia:

“Cunosc clișeele astea cu “rasismul”; se vehiculează și la institutul unde lucrez. Dacă te referi la țigani n-o poți face decât spunând că în România sunt marginalizați, persecutați, stigmatizați, când de fapt ei fac jocurile, mână-n mână cu poliția, cu juriștii și cu înalții demnitari. E musai să spui că sunt foarte săraci, dar nu și de ce (pentru că nu merg la școală, pentru că nu muncesc și trăiesc doar din tâlhării). O mare parte a lor sunt însă foarte bogați, au palate cu aur din abundență (chiar și WC-urile sunt aurite), chit că sunt niste kitchuri sinistre.“

Veți fi de accord că astfel de opinii sunt împărtășite de mulți români. Persoana care diseminează astfel de texte este extrem de zeloasă în combaterea antisemitismului. Când vine vorba de rasism împotriva romilor, zelul se inversează în difuzarea de materiale incitatoare la ură de rasă.

Și tot zilele trecute, pe un forum care chipurile militează pentru “Reîntregirea României” se făcea un apel explicit la linșarea în grup a romilor.

Dar ce se ne mai mirăm, când un “distins intelectual” din România, care s-a supărat pe revista ACUM și a întrerupt brusc colaborarea scria făcând aluzie la clară la redactorul șef al revistei – cu copie la alte persoane – “ce bine sună româna de la BBC, când țigănia e tot de pe Ferentari…”

O astfel de atmosferă de ură și incitare la ură nu e nouă. În toamna lui 2007, când etnicul rom din România Romulus Mailat a ucis o italiancă la Roma fapt pentru care a fost condamnat un an mai târziu la 29 de ani închisoare a declanșat o reacție similară.

Am invitat mai mulți intelectuali romi să-și expună părerea în revista ACUM. N-am primit incă niciun răspuns.

Ceea ce se întâmplă este însă îngrijorător și a fost sesizat și de mai multe organizații civice http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9217.

Suprapus pe ceea ce un alt colaborator al nostru numea isteria naționalistă din jurul problemei autonomiei secuiești din Transilvania http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9225 avem imaginea unei atmosfere încărcate de ură, survenită într-un moment de criză economică, ceea ce face această escaladare a urii și mai periculoasă.

Invităm cititorii revistei ACUM la o dezbatere lucidă și lipsită de prejudecăți pentru găsirea unei soluții la o situație care devine de-a dreptul periculoasă.

Vă invităm să votați în sondajul nostru de opinie Ce impact au romii asupra imaginii României în străinătate? http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt

Eminescu în Cartea Recordurilor sau despre obsesia clasamentelor inutile

februarie 23rd, 2009

Zilele trecute citeam că Mihai Eminescu a intrat în Cartea Recordurilor pentru cel mai … lung poem de dragoste (este vorba de Luceafărul). De parcă nu ar fi fost şi aşa de ajuns că e citit (mai ales recitat) astăzi într-o grilă adesea osificată, Eminescu devine astfel un produs anecdotic, numai bun de aşezat într-o Carte a Recordurilor pe care am putea-o numi eufemistic Locul de Întâlnire al Celor Care au Prea Mult Timp Liber. Ceea ce şochează mai apoi este instrumentarul teoretic ce justifică o asemenea aşezare; singurul criteriu este cel cantitativ. Cu alte cuvinte, dacă în perioada următoare vreun obscur versificator (român sau nu) scrie un poem de dragoste ce are o silabă în plus faţă de cel eminescian, este foarte posibil ca Luceafărul să fie ireversibil detronat.
Ceea ce mi se pare simptomatic la o asemenea abordare este ideea că putem smulge un produs cultural din sfera lui precisă pentru a-l arunca într-o arenă în care el nu mai poate supravieţui decât alterându-se. Apoi, faptul în sine îmi prilejuieşte constatarea că ne aflăm într-un spaţiu obsedat de topuri, de clasamente de tot felul. Lucrurile trebuie neapărat ierarhizate, clasificate, introduse în mentalul colectiv într-o anume ordine… aceasta pare a fi ideea. Umblă frenetic prin lume întrebări de genul: care e cel mai mare poet? Care e cel mai mare prozator? Care este cea mai bună carte a secolului XX? Care este cel mai important roman românesc? Maniheist, produsul cultural se împarte după o paradigmă cel puţin inadecvată. Nichita Stănescu e mai puţin important decât Eminescu pentru simplul motiv că nu a scris niciodată un poem de dragoste de 98 de strofe, ratând astfel intrarea în Cartea Recordurilor?
Cultura este un domeniu al relativismelor de tot felul, este domeniul în care certitudinile absolute sunt de cele mai multe ori semne ale mediocrităţii. Desigur, distincţii estetice între poeţi de primul raft şi cei de rafturile trei-patru se pot face oricând, dar a alcătui clasamente şi a oferi premii ca la o cursă de atletism, este o eroare. Produsul literar nu este datat (deşi critici precum Eugen Negrici par a crede altfel), nu are termen de garanţie. Trecerea timpului poate transfigura orice operă literară aducând-o după caz, în prim – plan sau în planul secund al unei grile de lectură mereu în schimbare, căci, aşa cum există generaţii de scriitori, există şi generaţii de cititori. Mi mult chiar, generaţiile de cititori nu sunt nici ele omogene. Generaţia messenger de astăzi nu este lovită în bloc de superficialitate. Insular, există doze importante de profunzime (care, oricum, dintotdeauna sunt şi au fost minoritare). Eminescu este, deci , pentru unii un simplu făuritor de vers (de vreme ce este reţinut pentru… lungimea textelor), pentru alţii (din păcate şi aceştia destul de mulţi) Eminescu este geniul absolut, care poate fi privit ca reper în literatură, fizică, matematică, astronomie etc. Pentru mulţi, însă, este ceea ce cred ca ar trebui să fie: un poet care a trecut limba română dincolo de minoratul ei atât de evident în a doua jumătate a secolului XIX, primul poet român ce reuşeşte să articuleze un discurs liric coerent în contextul în care limba română era încă brudie (aşa o definise înainte Budai-Deleanu).
Pentru a ne întoarce la textele eminesciene cred că trebuie să boicotăm deopotrivă superficialitatea topurilor şi patetismul discursurilor publice care se inflamează vizibil în fiecare an în preajma datelor de 15 ianuarie şi 15 iunie. Când vom reuşi să facem asta, vom putea să ne bucură şi altfel decât la nivel declarativ de limpezimea ideilor din Odă (în metru antic), de robusteţea limbajului din Glossă ori de coerenţa viziunii din Scrisorile eminesciene… Până atunci, Eminescu este (încă) prezent în Cartea Recordurilor pentru cel mai … lung poem de dragoste.

Pagini dintr-un jurnal neterminat. Iesirea din Florida

februarie 23rd, 2009

Dupa peste un deceniu sub soarele tropical, iata ca in ciuda splendorii palmierilor si a orhideelor Florida isi resimte povara crizei economice mai mult decat alte state americane. Peninsula supranumita the sunshine state cunoaste o cadere financiara de nedescris. Viata economica se restrange mai mult la turism, la activitati imobiliare, la constructii, la productii de citrice si alte produse agro-alimentare tropicale. In general afluenta vizitatorilor in timpul iernii, punctele de croaziera (Cap Canaveral, Port Everglades, Miami, Key West) asigurau un venit mai mult decat suficient unui trai decent.
Am renuntat la nenumarate oferte ,joburi comode in domeniul resurselor umane, al invatatmantului, al muncii de birou in general, in favoarea restaurantului.

Inca in primele luni ale vietii de imigrant in Germania aveam sa inteleg restaurantul ca accesibil loc pentru un castig imediat.

Din octombrie 2008 restaurantele se confrunta cu un declin infricosator. Zeci de restaurante isi inchid portile in Florida, si nu numai. Concedierile din cadrul firmelor DHL, Circuit City si atator alte institutii bancare contribuie la diminuarea clientelei. Lumea nu mai are bani de cheltuit in restaurante sau isi dramuiesc cu grija putinii bani.

Daca ani de zile veniturile-mi proprii imi asigurau luxul inchiriarii unui apartament cu piscina, voiaje si altele, din luna noiembrie-decembrie a anului trecut din cauza scaderii numarului clientelei salariul meu bazat pe comision s-a diminuat cu cel putin 60%.

La un calcul simplu si rapid mi-am dat seama ca in curand nu voi mai fi capabil sa platesc chiria, rata la masina etc. Ce era de facut?

Sa astept o inrautatire a situatiei ?

Am depus peste 30 cereri de munca batand din poarta in poarta, am postat resume-uri pe net. Nici un raspuns pozitiv!

Singura solutie ramane sa ies din Florida in cautarea unui job in alt stat. Georgia, Carolina de Sud, Carolina de Nord –statele mai apropiate vor fi afectate in acelasi mod, mi-am zis. Am analizat ofertele de munca existente din cateva alte zone ca Texas-ul, Virginia, New York ori Canada.

Am ales Virginia din mai multe motive. In suburbiile Washington-ului toti functionarii de stat nu pot fi afectati de criza, avand joburi stabile, si totodata clientela sigura pentru restaurante.

Am reziliat contractul de inchiriere a apartamentului pierzand suma garantiei depuse la inceputul contractului. Multe piese de mobilier, articole de uz casnic, si multe altele ce pot incapea in casa omului si din cate se aduna le-am oferit catorva colegi de munca. La un calcul grabit mi-am dat seama ca m-ar fi costat mai mult transportul bunurilor, plus stresul si oboseala condusului unui mic camion cu remorca pe o distanta de peste 1500 km.
Am trimis cartile si ceva haine prin posta si am incarcat cat a putut cuprinde masina si am purces la drum, lasand o parte semnificativa din viata, un deceniu de amintiri, prieteni si locuri dragi.

Dupa 20 ore de condus am ajuns in Virginia, schimband peisajul tropical multicolor intr-unul gri, inghetat si cu copacii desfrunziti, rascolitori ca niste caracatite sumbre.
In 1996, in plin decembrie si furtuna de zapada lasasem Montreal-ul indreptandu-ma spre tropice, in cautarea unei vieti mai bune. In decembrie 2008 aveam sa refac in sens invers o parte din traseu sperand in mai bine.
Profitand de bunavointa catorva prieteni romani -si aceasta mi s-a intamplat pentru prima oara in viata,- inpamantenirea in alt loc si cumva practica unei noi imigrari nu mi-au fost atat de amare.

Orice inceput implica alte farfurii, alte pahare, alte linguri, alt pat si alta masa… Un sfat bun, cuvintele de imbarbatare valoreaza mult.

Am inceput vanatoarea unui loc de munca chiar inaintea Craciunului. Sa te plimbi pe strazi necunoscute, sa te strecori printre feeria si ghirlandele celebrarii sarbatorilor de iarna cu gandul la ce va fi maine, ce vei face, cum vei plati rata la masina, asigurarile, carti de credit etc face parte parca dintr-un decor al vietii de azi. Nimic nu mai e sigur !

Putine si aici joburile, insa nu ca in Florida. In restaurante posturile de manageri, coordonatori de ocazii festive ori alte locuri de munca reliate pe experienta mea lipsesc.

Ofertele constau in joburi de servicii cu clientii, telemarketing, vanzatori in magazine, casieri, bucatari, ospatari, spalatori de vase. Am invatat din experientele anterioare ca nu trebuie sa eziti, sa accepti si munci considerate joase, tocmai pentru a-ti asigura existenta.
Am acceptat o munca de ospatar intr-un restaurant de cartier, nu departe de casa, ajungand la serviciu in cateva minute de mers pe jos.

Am fost bine primit, sispre deosebire de alte munci mai selecte (banci, birouri), nu castig foarte rau.

La cateva saptamani dupa instalarea mea in Virginia si dupa telefoanele cu prietenii, colegii de munca din Florida inteleg ca viata s-a inrautatit si mai mult acolo. Somajul a crescut la 8.1% situand zona respectiva pe numarul al doilea in toata America. 300.000 de floridieni si-au pierdut locul de munca in luna decembrie.

Iata ce declara Shelly Kazimour, o tanara din Florida, intr-o declaratie interviu intr-un canal de stiri local (wmbb NEWS 13 abc) : “Ma gandeam ca va fi mult mai usor acum, dupa absolvirea facultatii. Incerc cu disperare sa ies din munca de ospatar, sa-mi gasesc un job conform calificarii mele. Am studiat psihologia si pentru a-mi definitiva studiul cu un master aplicat pe terapie ocupationala ar trebui sa ma mut din Florida, in alte zone. Nu am banii necesari pentru a iesi din acest colaps.”

Reproduc un alt mesaj postat pe 14 februarie ac: “Locuiesc in St. Petersburg, Florida. Sunt mama a patru copii in varsta de 12, 11, 8 si respectiv 4 ani. Sunt in cautarea unui loc de munca de luni de zile fara nici un succes. Termenul ajutorului de somaj a expirat, iar acum am depus cerere pentru beneficii oferite in cazuri de urgenta, un fel de somaj prelungit.(…) Adevarul este ca eu si cu copiii, ne vom situa intr-un hau financiar din care nu vom putea iesi, nici in momentul in care primul cec de 150 dolari va sosi.. Daca cineva ar putea sa ma ajute sa platesc chiria pe luna martie, i-as ramane recunoascatoare pe viata. Accept si sa lucrez in schimbul ajutorului. Am lucrat ca secretara intr-un birou juridic. Tastez 55 cuvinte pe minut. De asemenea am lucrat si in domeniul serviciului cu clientii. Sunt disperata. VA ROG AJUTATI-MA!”.

Intentionez sa o ajut cu cativa dolari din putinul meu si voi intreba noii colegi de lucru din Virginia. Incet, incet imi voi reveni financiar, sunt convins ca ma voi pune pe picioare.

Daca in Florida proiectul de operatiuni imobiliare a esuat, aici sper ca un altul, deschiderea unei firme de catering imi va fi urmatorul pas. Studiul de piata, clientela si companiile de catering din zona imi vor fi urmatoarele preocupari menite sa ma poarte spre reusite noi.

Traian Basescu redezgroapă securea urii interetnice

februarie 23rd, 2009

Din lipsa unor noi teme de dezbatere publica, presedintele Traian Basescu a redeschis cartile mai vechi ale principalului lui rival Adrian Nastase si a inceput sa-l plagieze, fara sentimentul ca ar face o impietate, caci modurile lor de gandire si de exprimare sunt mai asemanatoare decat am putea crede.

In “Informare privind concluziile delegatiei parlamentare care a vizitat judetele Covasna si Harghita” Adrian Nastase scria in octombrie 1997 despre romanii care sunt prigoniti in propria tara, despre epurarea etnica pe care o fac maghiarii si despre imbunatatirea configuratiei etnice in Secuime. La mai bine de 11 ani de atunci, Traian Basescu reia aceleasi teme, cu aceleasi cuvinte, cu speranta ca discursul lui va avea parte de acelasi impact ca cel al lui Adrian Nastase, caci si contextele social-politice sunt asemanatoare. Si atunci Romania era in pragul unei mari crize economice, cu disponibilizari masive de personal, cu banci in pragul falimentului, cu o imagine negativa pe plan extern si cu o coruptie generalizata.

In fata acelor probleme (la care guvernarea PDSR contribuise din plin) Adrian Nastase agita problema Secuimii ca o sperietoare menita sa distraga atentia de la responsabilitatile care ii reveneau pentru gestionarea defectuoasa a tarii. Si, intr-adevar, problema maghiarilor care i-au alungat pe romani din Covasna si Harghita atat in 1990, dar mai ales dupa venirea la guvernare a UDMR in 1996, a avut ecouri mai puternice decat s-ar fi putut astepta. Pe fondul tensiunilor interetnice din fosta Iugoslavie si al redesteptarii sentimentelor nationaliste in preajma semnarii tratatelor cu Ungaria si Ucraina, tema maghiarilor din Secuime a inflamat spatiul public romanesc la cote neasteptat de mari. Sute de intelectuali au luat atitudine fata de problema maghiara. George Pruteanu agita in Parlament legea obligativitatii predarii elevilor maghiari a istoriei si geografiei in limba romana. Tema unei universitati cu predare in limba maghiara era dezbatuta cu mare patima, contrapunandu-i-se ideea universitatii multiculturale.

Numeroasele dezbateri pe tema relatiilor interetnice au scos din actualitate temele legate de jefuirea banilor publici, a bancilor, despre organizarea de tip mafiot a administratiei, despre coruptie, despre o tara aflata in incapacitate de plata, inglodata in datorii uriase, intrata adanc intr-o criza fara precedent, cu o inflatie galopanta, un somaj ridicat si o rata a saraciei nefiresc de mare. Toate aceste lucruri pareau nesemnificative in fata pericolului maghiar. Membrii coalitiei aflate la guvernare se certau intre ei pe aceste teme, iar aceste dispute aveau reverberatii puternice la nivelul oamenilor simpli. Odata aruncata samanta urii interetnice, ea a incoltit rapid, sporind bazinul electoral al PRM la cote la care nu s-ar fi asteptat nici cei mai infocati adepti ai lui Corneliu Vadim Tudor. Problema maghiarilor a reconfigurat harta politica pentru ani indelungati, readucand stanga la putere, desi parea definitiv compromisa.

Traian Basescu redezgroapa acum securea urii, cu speranta ca va recastiga puterea cu aceiasi usurinta cu care a recastigat-o Adrian Nastase in anul 2000. Mai ales ca beneficiaza de sprijinul unui consilier care atunci, il slujea cu devotament pe liderul PDSR – ma refer la Sebastian Lazaroiu. Si de sprijinul intregului aparat al fostei securitati si al actualelor servicii secrete. Cum PDL si PSD au o istorie indelungata a exersarii discursului nationalist, ce incepe de la organizarea impreuna a manifestatiilor din Targu Mures in martie 1990 (sub egida FSN-ului), strategii xenofobi de la Cotroceni s-au gandit ca virusul nationalist poate fi din nou inoculat populatiei, mai ales ca acum beneficiaza de intreaga logistica a aparatului guvernamental si de mult mai multe surse media decat in trecut. Caci odata aruncata in spatiul public aceasta boala a antimaghiarismului, ea inflameaza nu doar sufletele si mintile celor din Secuime, ci si pe ale celor din Giurgiu, Botosani sau Dolj, care traiesc in comunitati romanesti compacte si care, din nestiinta, se revolta plini de sfanta indignare in fata obrazniciei unor straini care vor sa distruga aceasta tara.

Ura interetnica este asemenea unui virus care, odata instalat, reformateaza intregul sistem de gandire in jurul unei spaime supreme, stergand toate celelalte probleme altadata importante sau alterandu-le iremediabil. Etapele inocularii lui sunt acum bine-cunoscute; popoarele din Balcani au fost infectate de multe ori cu acest virus si un vaccin care sa-l distruga definitiv inca nu a fost descoperit. Cei care l-au aruncat in spatiul public au folosit aceiasi reteta, acelasi limbaj: epurare etnica, prigoana sarmanilor nostri conationali de catre niste ticalosi de alta etnie. Au folosit din plin serviciile secrete, s-au revoltat cu profunda manie in fata camerelor de luat vederi impotriva dusmanilor straini. Au sorbit ei insisi cu nesat pocalul urii interetnice in ascensiunea spre varful puterii in regimul comunist. De aceea limbajul lui Traian Basescu seamana izbitor de mult cu cel al lui Adrian Nastase.

In 1998, in fata isteriei nationaliste care acaparase dezbaterile publice, am organizat o cercetare a relatiilor interetnice in Covasna, Harghita si Mures. Rezultatele acelei cercetari au fost sintetizate in cartea „Dimensiunile urii interetnice in Secuime”, aparuta la Editura BCS in doua editii, in 1998 si 2001. Va invit sa cititi capitolul „Secuii si romanii – evolutia unei neintelegeri” pentru a vedea cum s-a nascut si a evoluat ura in aceasta zona si care sunt miturile care o hranesc. Desi scris in urma cu 11 ani si jumatate, el redevine actual datorita lui Traian Basescu. Din Secuime imi vin mesaje tot mai nelinistite: oamenii se aduna si discuta ce atitudine sa ia fata de autoritatile de la Bucuresti, intre ei s-a renascut o solidaritate in fata spaimei comune.

Mitingul de sustinere a liderilor lor in administratia centrala le-a aratat ca astfel de manifestari sunt inutile, iar sprijinul autoritatilor din Ungaria va conta prea putin. Unii se gandesc serios sa paraseasca tara, caci nu mai vor sa mai traiasca stresul anilor `80-90, nu mai au putere sa reziste unei noi agresiuni facuta de liderii unor partide fata de care si-au aratat constant buna-vointa. Mandri ca au reusit sa reziste asalturilor antimaghiare ale lui Ceausescu, Iliescu si Nastase si ca au putut sa-l imblanzeaza pe acesta din urma in ultima lui guvernare, secuii nu mai vor sa mai faca fata unui nou asalt. Batranii isi anunta fiii plecati prin tari straine sa le pregateasca un adapost pentru viitorii ani ai puterii lui Traian Basescu. Adultii prevad un exod de mari proportii a populatiei din Secuime, in aplauzele unei majoritati romane isterizate de presedintele ei. In sondajele de opinie maghiarii isi declara admiratia fara margini fata de conducatorul statului, asa cum in trecut si-o declarau fata de Adrian Nastase, pentru a-i mai topi fervoarea urii. In speranta ca nu va reincolti samanta xenofobiei si de aceasta data, va trimit acest articol, cu rugamintea sa-l transmiteti si cunoscutilor dumneavoastra, asteptandu-va in acelasi timp cu interes reactiile, opiniile si parerile despre aceasta tema a relatiilor romano-maghiare.

Ștefan Bruno este președintele Biroului de Cercetări Sociale

LUX UNIVERSALIS sau a trai ARMONIA UNIVERSALA

februarie 23rd, 2009

Articol aparut initial in Revista Medic4all.
www.medic4all.ro

Când Adriana mi-a cerut sa scriu un articol pentru revista sa, viziunea mea despre Arta, nu puteam disocia filozofia mea de existenta. Daca Arta este prin esenta dedicata Armoniei si indrumata de Estetica, nu este totusi decât una din metodele generate de spiritul uman pentru a se degaja de o lume materialista si competitiva care sa-i permita sa acceada la o alta perceptie a existentei. Chiar daca Arta insasi este deseori câstigata in scopuri mercantile, chiar politice, mai ramân destule care reprezinta partea de vis precum si un demers in cautarea Inexprimabilului, a emotiilor si a eliberarii de fiinta constrângerilor si tabu-urilor.
Si atunci vorbim de Arta, despre ce vorbim noi ?
Despre Arta picturala, plastica, grafica, Muzica, Literatura, Dans, Teatru, Comedie sau pur si simplu despre toate formele de reprezentare care ne permit sa exprimam sau sa incercam sa exprimam Inexprimabilul ?

Nu sunt nici Freud, nici Jung, nici Lacan. Las la libera alegere a specialistului de gen sa dezbata subiectul si sa catalogheze diversele motive constiente, subconstiente sau inconstiente care motiveaza « Actul Artei ».
La 35 de ani am luat decizia sa urmez cursurile unei Academii de Arte la Bruxelles : Academia din Anderlecht.
M-am inscris la 5 cursuri diferite, dar la capatul a 3 luni n-am mai urmat decât unul singur, considerând ca celelalte erau inutile si superflue. Era vorba de cursul de compozitie. Acolo era adevarata provocare : a compune. A gasi echilibrul, masele, culorile, luminile, texturile, ritmurile, contrastele, amintirile, intr-un cuvânt : Armonia.
Aceasta era prima regula.
A doua era de a ajunge sa exprimi emotiile sale.
A treia era de a le genera, trebuia ca spectatorul sa resimta emotiile privind rezultatul lucrarii, deoarece este o lucrare, ca sa nu spunem « Opera » in cele mai bune cazuri.

Profesorul nostru ne-a prevenit : « Pentru aceasta trebuie sa renuntati la tot ceea ce ati invatat, la tot ceea ce sunteti. Scoateti aceasta manta de plumb care este educatia, spargeti acest mormant din piatra care sunt ideile primite, spalati-va creierul de toate aceste indoctrinari si, poate, veti fi capabili sa resimtiti in fiinta voastra cea mai profunda emotie care va vor ramâne de exprimat tinând seama de regulile de compozitie. Dar atentie ! In ziua in care veti fi capabili sa realizati aceasta, nu veti mai percepe niciodata lucrurile in acelasi mod. Viziunea voastra asupra existentei se va schimba radical, sensibilitatea voastra va fi la nivelul pielii. Totul vi se va parea altfel ».

Avea dreptate.

Imbatrânind, invatând, maturizându-te, lucrurile devine mai profunde, mai metafizice daca doriti. (Pentru a folosi un cuvânt care poate duce la derapaje…)

Inca din copilaria mea câteva intrebari extrem de simple mi-au bombardat spiritul … Ce ? De ce ? Cum ? Ce este totul ?
Aceasta m-a facut sa ma interesez de filozofie (o alta forma de Arta), religie, istorie, politica, istoria religiilor, misticism, diverse forme de credinta si apoi de stiinte in general : de astronomie, fizica si fizica cuantica in mod special.

Pentru a descoperi ca totul se leaga.
Incercarea mea , modesta fiind de a intelege Absolutul, A Fi, Esenta insasi a Universului.
De la educatia iudaica am trecut la budism, apoi la crestinism pentru a deveni agnostic. Nu pot fi ateu din preocuparea de obiectivitate.

Dar am inteles ca Universul, in infinitatea mica cât si in infinitatea mare este un Univers de Echilibru si de Armonie.
La fel si la scara planetara. Natura, Terra traieste in Armonie.
Nu exista decât o singura fiinta care distruge Armonia ; este, ati ghicit deja, fiinta umana…
Suntem destructivi.
Nu ne multumim cu a ne omorî reciproc, trebuie de asemenea sa distrugem planeta noastra…
Este firesc, imi veti spune, suntem specia dominanta…
A, da ! Si inca cum !
Inteligenta noastra nu ne serveste decât pentru a ne satisface instinctele noastre animale.
Vointa de putere, teritorialitatea, hrana, reproducerea, protectia progeniturii, nevoia de recunoastere si trec mai departe.
Da, chiar ! Gânditi-va !
Un popor vrea sa domine un altul pentru a-si extinde teritoriul, pentru a avea mai multa influenta in zona, pentru a profita de mai multe resurse naturale, pentru a slabi tara vecina, etc … Si atunci ? Animalele nu fac la fel ?

Cineva vrea mai multe terenuri si imobile in proprietate, el va incerca sa-si saboteze concurentii in afaceri, el cea mai mare masina pentru a-si afisa statutul sau social, el are nevoie de mai multe amante ; vrea mai mult decât cimpanezeul mascul care domina un grup in care se reproduce singur si isi distribuie gratitudinile in functie de bunavaointa sa ?
Nu.
Cine isi foloseste inteligenta pentru a accede la o veritabila spiritualitate ?
Ma scuzati, nu vorbesc de religiozitate. Religia ea insasi este folosita ca un instrument de putere si de manipulare. Sa trecem peste.
Instinctele animale ?
Nu scapam de ele, asa functionam noi, este mecanismul nostru.
Cel putin sa fim constienti.
Nu suntem decât masini chimice. Si nu evadam din acest mecanism. Este simplu.
Dar masinile chimice, androidul, tinde spre altceva.
A-ti domina instinctele, a le folosi cu buna stiinta, aceasta inseamna sa te eliberezi.

Cred, am credinta ca fiinta umana Trebuie sa traiasca in Armonie universala.
Este Arta vietii.

Principiile sale de baza trebuie sa fie Concordia Universala, Toleranta, Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea, Solidaritatea, cautarea constanta a unei perfectionari personale la toate nivelele, deasupra politicii, religiilor, ideilor primite, nationalismului, raselor, sexelor, vârstelor, culturilor, spre o veritabila cultura Umanista si Universala ; a munci pentru constructia unei umanitati mai bune pentru un viitor mai bun.
Si aceasta in Armonie, in Echilibru si in respectul Naturii.
Aceasta este si Arta, Marea Arta …

Aceasta incepe prin propria noastra educatie, zilnica si constanta, prin cea a copiilor nostri, prin cea a celor din jurul nostru, prin valoarea exemplului.
Viata noastra trebuie sa fie un mesaj, o profesiune de credinta.

Cred in Lumina.

Fizica particulelor este fascinanta …
Nimeni nu stie daca un electron sau foton sunt unde sau particule…
Observat ca unde, ei se comporta ca atare, observat ca particule, idem…
Sa vizitam un proton sau un neutron. Ei sunt alcatuiti din 16 pereche de cuarci (particule elementare), de leptoni, de anti-cuarci si anti-leptoni, cu proprietati si denumiri stranii, ei au spini, savori, sarcini, mase si sunt responsabili de diferite forte care guverneaza universul nostru.
Unii dintre ei nu au fost inca descoperiti (precum Boson de Higgs, responsabilul gravitatiei) si lumea stiintifica asteapta cu nerabdare primul rezultat al mega acceleratorului de particule, CERN pentru a confirma sau infirma diversele teorii.
Dar nimeni nu stie din ce sunt facute aceste « caramizi » ale materiei…
Energie, materie, lumina ?
Sunt trei expresii ale aceluiasi fenomen. Varza verde si verde de varza.
Orice materie este energie si lumina si invers.
Esenta oricarui lucru este inca imposibil de prins, de definit.
Si mai tare : o echipa de savanti germani a descoperit ca la nivelul particulelor, materia (sau energia sau lumina) nu exista decit atât timp cât n-a fost observata … !)

Bine, as putea fi mai precis si mai prolific, dar nu acesta este scopul meu.

Retin in mod simplist ca esenta oricaror lucruri se manifesta in trei feluri diferite : Materie, Energie, Lumina.
Din dragoste pentru poezie, prefer sa cred ca Universul este deci alcatuit din Lumina.
Suntem facuti din aceasta Lumina, Surorile mele si Fratii mei !
Sa traim in Lumina, sa fim Lumina.

Nu chiar fara motiv aceasta Lumina joaca un rol preponderent in toate religiile si credintele din lume.

Se zareste ceva…

Simbol de baza al tuturor religiilor si civilizatiilor, lumina este si un termen folosit zilnic in limba noastra, fara ca noi sa fim in mod necesar constienti de tot ceea ce reprezinta ea.
Majoritatea nu asociaza lumina decât cu atributele si efectele sale fizice. De altfel, fara sa le cunoasca bine.

Dar ce este lumina ?
Viata noastra cotidiana este ritmata de lumina, suntem fiinte diurne. Unii dintre noi au totusi activitati nocturne destul de intense… Fara lumina viata nu ar exista. ARN-ul primordial este format din combinatia anumitor gaze de amoniac in spatiu in urma bombardamentului continuu de raze ultraviolete. Orice radiatie este lumina, vizibila sau invizibila ochiului uman.
Pe Pamânt toata viata depinde de lumina ; regnul vegetal impinge si isi produce clorofila datorita fotosintezei, regnul animal traieste in simbioza directa cu ritmul soarelui : ziua si noaptea.

In termenii fizicii, lumina este produsa de schimbarea pozitiei electronului in raport cu nucleul indiferent carui atom. In cazul schimbarii pozitiei, electronul emite un foton. Acest foton, urmare a felului in care va fi observat, ca particula, sau ca unda, se comporta ca atare. Nimeni nu stie daca fotonul este particula sau unda. Gama radiatiilor este practic infinita si se masoara in mili-Angstromi pâna la amplitudini care se exprima in kilometri. Vorbim de infrarosii distante, de unde cosmice, de unde gamma, radio, ultraviolete, raze x, vizibile, etc …
Un atom degaja practic intotdeauna lumina. Nu exista decât doua cazuri in care aceasta nu se produce : când temperatura atinge zero absolut, si când gravitatia este atât de intensa incât insasi lumina nu poate sa scape, in ciuda vitezei sale mari, dupa cum toata lumea stie, aproape 300.000 km/secunda. Tin sa precizez ca zero absolut nu s-a obtinut inca in laborator (la aproape 3 grade, de fapt …) si ca nu a fost inca observat in univers.

De fapt, orice energie este lumina, orice lumina este energie. Fiecare atom este un emitator de lumina. Vizibila sau nu. Absolut totul. Lumina este manifestarea energiei universului. Ea ESTE energie si la rândul sau, genereaza energie.
Suntem inconjurati, bombardati, strapunsi, scaldati, iradiati de diverse radiatii. Majoritatea sunt inofensive, dar unele sunt extrem de nocive.

Destul despre lumina fizica.

Lumina mistica.
Noua traducere a Bibliei la editura Bayard.
Geneza, capitolul 1, primul verset.

” Primii.
Dumnezeu infinta ceruri si pamantul.
Pamantul gol si solitudinea.
Negru deasupra adincimilor.
Suflul Dumnezeului.
Miscare deasupra apelor..

Dumnezeu zice lumina,
Si lumina este.
Dumnezeu vede lumina,
Cat de buna este
Dumnezeu imparta luminu si negru.
Dumnezeu numeste lumina ziua si noaptea negru.

Noaptea si ziua.
O zi. ”

Am recitat un haiku…

Noul Testament, Evanghelia dupa Ioan.

« La început era cuvântul
Si cuvântul era cu Dumnezeu
Si Cuvântul era Dumnezeu
El era la inceput cu Dumnezeu
Toate lucrurile au fost prin El
Si nimic din ce a fost facut n-a fost facut fara El.
In El era viata
Si viata era lumina oamenilor
Lumina lumineaza in intuneric
Si intunericul n-a biruit-o. «

Etc..

Evanghelia dupa Ioan asociaza Lumina si Cuvântul lui Dumnezeu cu Joshua ben Iossif, Isus Cristos.

Vechiul si Noul Testament sunt pline de referinte la lumina.
Moise dupa întâlnirea sa cu Dumneze pe muntele Horeb revine transfigurat, radiind literalmente.
Nu tin sa va prezint o lista exhaustiva de exemple existente, dar in toate religiile lumina joaca un rol esential. Nu este numit Buda cel Iluminat ?
Nu aspira toti misticii spre lumina ?
Experientele de trecere pe lânga moarte nu vorbesc ele, practic toate despre lumina din lumea cealalata ?
Cartea tibetana a mortilor nu vorbeste ea despre diferitele lumini pe care sufletul le întâlneste in timpul cautarii de eliberare de ciclul karmelor ?
Incasii si vechii egipteni nu adorau ei soarele ?
Sfintii nu sunt ei reprezentati cu aureole de lumina deasupra capului ?
Corpurile vii nu sunt ele inconjurate de o aura (Fotografiata deja in anii treizeci pentru sceptici …)
Lista este lunga si unii dintre voi stiu mai multe decât mine.

Uf ! Ma opresc aici.

Am început cu Arta, termin cu Arta.
Arta este Eliberatorul.
Momentele de creatie sunt intangibile, inefabile, pentru cel care creaza cu emotiile sale.
Am fericirea de a le atinge pe toate (nu întotdeauna cu succes…), pictura, muzica mai ales, desenul. Dar ador sa cânt si din când în când ma produc impreuna cu un prieten pianist (exceptional). Indraznesc sa cred ca reusim uneori sa întrezarim inefabilul.

Viata mea este ritmata de Dragoste, de familie, munca, muzica, prietenie, placere, cautari, autoeducatie, sport, etc … Toate acestea încercând (nu sunt decât o masina umana, o bestie umana – multumesc Zola) sa respect si sa traiesc principiile mele de Armonie.

Echilibru, Armonie in Lumina.

Arta de a trai, Marea Arta
Dragostea de viata, pasiunea de viata si compasiunea, toate acestea in Armonie.
Iata Cheia.

Multumesc, Adriana.

Alain Godon

Tristeţea măştilor

februarie 23rd, 2009

Mi-e milă de măştile care lâncezesc
Prin penumbrele muzeelor.
Sunt ca nişte orfani luaţi de la mamele lor.
„Binevoitorilor” nu le pasă.
„Pentru binele lor. Să nu dispară.”
Sunt scuze formale;
Cum ţi-ar spune cineva bună ziua, bună seara,
Fără să te privească;
Dus cu gândurile la alte nevoi.
Cu ochii lor uscaţi de timp,
Strălucind de speranţele unor oameni care nu mai sunt,
Pentru mine măştile sunt vii,
Nu doar curiozităţi pasagere
La care vizitatorii privesc plictisiţi
Aşteptând ora închiderii.
Le văd cum plâng triste,
Le aud cum povestesc despre vieţíle lor.

Dan David, Los Angeles, Martie-10-2007.

 
54.167.173.250