Loading

Între știință, religie, filosofie și paranoia

aprilie 12th, 2009

Am avut de curand ocazia sa citesc doua lucrari scrise de un domn ( Cosciug) si de fiul sau, student la medicina ( tot Cosciug).

Trebuie sa spun ca niciodata nu am mai vazut asa ceva! Lectura respectiva mi-a dat intr-adevar fiori de groaza!
Si totusi cred ca este necesar sa vorbesc despre acest tip de „stiinta”, intrucat, din nefericire exista o clientela larga pentru pseudostiinta in Romania (si nu numai).

1. Criteriul eliminarii notiunii de „perpetuum mobile”

Trebuie sa spun de la inceput ca dupa ce am citit ambele „lucrari” sau ambele variante ale unei „lucrari”, am ramas socat.

Cu un secol in urma, fizicianul Albert Einstein a lucrat intens la crearea teoriei relativitatii simple (in 1905) si a celei generalizate, ceva mai tarziu, datorita faptului ca a avut suficient timp liber ca sa lucrezi si „la serviciu” la aceste teorii. De ce? Pentru ca munca lui la „Oficiul de Brevete si Inventii din Berna” era extrem de simpla. Cum vedea expresia „perpetuum mobile” pe orice cerere de brevet, cum arunca la cos acea cerere! Maculatura! Fara sa trebuiasca sa dea explicatii nimanui! Pentru ca simpla propunere pentru brevetare a acestei sintagme era o dovada suficienta ca respectivul autor este „dus cu pluta”. Adica este in afara gandirii stiintifice! Si, ce pot spune despre aceasta pretentie de a crea un perpetuum mobile de catre cei doi domni Cosciug? Sa ma mir?

Ori, primul lucru ce mi-a atras atentia in prima varianta a acestei „lucrari” (care nu este prezenta pe acest site) a fost faptul ca nici dupa un secol de la teoria relativitatii a lui Einstein, autorii (cei doi membrii ai familiei Cosciug) nu au aflat acest lucru, si au propus un asemenea perpetuum mobile. E drept ca prima varianta a fost modificata, devenind cea de fatza, dar cu ce? Cu lucruri care provoaca aceeasi durere de cap.

2. „Vartej invartosat de vorbe” pompieristice

Citez: „Noi, conform celei mai celebre şi complete definiţii a managemetului…”. Intrebarea mea pentru „voi”: ce legatura are managementul cu titlul pompos, neacoperit cu nimic de continut, de „Teoria creaţionismului evolutiv al omului”??

Sigur, cuvantul „Noi” se poate referi aici fie la faptul ca tatal si fiul scornesc impreuna o „teorie”, fie la pluralul majestatii. Dupa vorbele bombastice ce urmeaza nici nu stiu ce sa cred; as spune ca e vorba mai degraba de un accent paranoid. Mai departe: „datǎ acum mai bine de trei secole de Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz, prin emiterea “metodei certitudinii şi a artei de a inventa lucruri noi în vederea ….”.

Vorbe goale. Sigur ca a da numele intreg al unei celebritati suna „bine”. Numai ca nu asa se procedeaza in adevaratele lucrari stiintifice, unde se incearca comprimarea informatiei in cat mai putine cuvinte. Conciziunea e un dar al zeilor, spuneau si latinii. Cea mai scurta conversatie in latina e data mereu ca exemplu suprem de conciziune: „Eo rus!” „I.” Adica „merg la tara!” „Du-te!”

Doamne fereste de analfabetism! Si de ghiveciul in gandire!

3. Logica „lucrarii de stiinta”

Cand cineva vrea sa comunice vreo descoperire, primul lucru pe care trebuie sa il faca este sa formuleze pe scurt care este starea actuala a cunostintelor in domeniul respectiv. Subliniez: in domeniul respectiv, nu intr-o suta de domenii care nu au a face unul cu altul. Apoi expune pe scurt lucrarea in sine, metodologia urmata si in final rezultatele. Lucrarea se termina prin a arata ceea aduce lucrarea respectiva ca noutate in domeniu.

Nimic din toate acestea aici! Din contra, autorii jongleaza cu diverse nume, zeitati, notiuni, teorii si altele, insiruind mai ales cuvinte „radicale” fara sa formuleze nici o explicatie a lor, chiar cand le folosesc total aiurea, in contexte nepotrivite.

De exemplu: ce legatura este intre Isus Christos si „diagrama manageriala a trairii umane” (cum definiti aceasta diagrama inexistenta?) si „apendicele xifoid al sternului (Evrei 4.12)” ; (nici nu incerc sa caut acest pasaj in biblie, pentru ca sunt sigur ca acest citat este complet aiurea; biblia nu se ocupa de „stern”; apoi cu constatarea „Conform calculelor noastre teoretice, frecvenţa de rezonanţǎ sau fundamentala acestui rezonator energetic..etc”.Etc.

Este paranoia curata! Dar face impresie la ignoranti si la sfertodocti!

Mai departe insir la nimereala, asa cum sunt date in lucrare urmatoarele notiuni: Adam, mtDNA (de ce nu ADN, ca in romaneste?), sau „acest biolaser care comunica cu mitocondriile feminine”. Mi-e si sila sa mai citez aceste boscoane. In plus, alaturi de citatele alandala din de toate pentru toti, numele lui Steven Hawking este utilizat de autori pentru a-i falsifica credintele si mesajele.

4. Intre Hawking si profetul Daniel

Faptul ca autorii acestia il citeaza pe Hawking are scopul de a le intari celelalte citate din biblie, complet nepotrivite in context.

In realitate Hawking face parte dintre ateii celebri si a divortat de sotia lui care a avut totusi grija de el timp de multi ani, tocmai pentru ca ea era credincioasa si el ateu! Intr-adevar, Hawking a pus intrebarea retorica „cine a pus foc in ecuatii” dar asta nu inseamna ca el este credincios!

In rest, cine ar putea gasi vreun sens in urmatoarele: „Transcrierea informaţiei din câmp pe suportul substanţial, ca atare naşterea limbajului cu a doua articulare, care foloseşte cuvinte şi fraze, realizate prin combinaţii ale elementelor baze azotate (ARN, ADN), în corespondenţă, în omomorfism cu listele de aminoacizi, din spectrele Fourier, deci geneza codului genetic (substanţial) asociat memoriei operative poate fi înţeleasă prin interferenţa undelor, şi anume folosind ipoteza holografică.”

Sunt sigur ca autorii mizeaza pe cititori ca vor cadea in extaz in fata atator cuvinte radicale!

Nici prin cap nu le trece ca atunci cand un cititor va exclama: „Oh, mon Dieu” nu va fi o exclamatie de incantare ci pe dos!

5. Cel patru sau mai multe VANTURI

Citez din cele doua genii neintelese ale noastre in continuare:

„Aceste vorbe ne-au condus către Biblie, cartea de căpătâi a lumii creştine, unde am găsit cea mai scurtă descriere a creaţiei şi evoluţiei omului: “Cele patru vânturi ale cerului au sfredelit marea cea necuprinsă şi patru fiare uriaşe au ieşit din mare, una mai deosebită decât alta. Cea dintâi semăna cu un leu şi avea aripi de vultur. M-am uitat la ea până ce aripile i-au fost smulse şi a fost ridicată de pe pământ şi pusă pe picioare ca un om şi i s-a dat inimă de om.” (Daniel 7.2-4) Conceptul biblic cu vânturile creatoare ale cerului ne-au readus în zilele noastre, către conceptul matematicianului Paul Constantiescu privind geneza sistemelor: “Marele univers apare astfel ca fiind format din câmpul fundamental ca un rezervor nestructurat, infinit (ortoexistenţa), reprezentat ca un fluid metarelativist, şi restul marelui univers (structurat, finit) ce constituie existenţa, având spaţiu-timpul ca un prim câmp grefat pe câmpul fundamental.”

Interesanta problema asta a vanturilor! Mai ales daca observam ca aceasta „lucrare” este o insiruire a unor notiuni si nume care nu au nici o legatura una cu alta! Care e lucrarea?

Singura paralela cu ceea ce cunoastem din cultura umana pana acum pare a fi similaritatea lucrarii cu enumerarea de catre Aladin din „1001 de nopti” a continutului desagei sale, care contine printre altele: „o mie de cadane, salvarii profetului, o suta de cirezi de vaci, cela patru zari, sapte oale cu ulei, toate furnicile din lume, pantofii califului, hamamurile din Siria, dervishii in cautare de baieti, toti hotzii din Maghreb, zebbul eunucilor de la palat, ….etc etc…si toate cele patru vanturi de camile batrane si imputite”.

M-am straduit sa fac o analiza cat mai potrivita a acestei „lucrari”. Recomandarea mea? Nu este de a indemna pe autori sa mai studieze, pentru ca nu vor intelege asta. Sau in cazul ca autorii au intentionat sa faca un banc (ceea ce nu cred totusi!) nu pot decat sa-i rog sa plece cu lucrarea in cele patru vanturi!

Addenda: In prima varianta a „lucrarii”, autorii au precizat ca si-au incuiat lucrarea undeva intr-o biblioteca (a spitalului?), ca sa nu o fure cineva.

In acest caz ii rog eu insistent sa arunce cheia, sa nu o gaseasca nimeni!

Armonii pascale la Cluj

aprilie 12th, 2009

Atmosfera febrilă care precede Paştele s-a înstăpânit în Clujul multiconfesional şi multietnic. După un martie răcoros, aproape iernatic, primele zile de aprilie, calde şi prietenoase, au încurajat arborii să-şi pună horbotele de flori, mugurii magnoliilor stau să plesnească, pieţele s-au umplut de ridichi, ceapă verde, salată, spanac şi flori: narcise galbene cu miez oranj şi lale multicolore. Ouăle mari şi dolofane stau rânduite în cofraje, aşteptând momentul unic, în care vor fi colorate şi dichisite pentru a trece în dimensiunea sărbătorească. Oamenii forfotesc prin magazinele pline cu iepuraşi şi ouă de ciocolată, obiecte decorative fanteziste, menite să sublinieze sărbătoarea pascală.
Anul acesta paştele catolic şi cel ortodox se succed la un interval de o săptămână. Un sfert din locuitorii oraşului, în majoritate de etnie maghiară şi de confesiune catolică, luterană, calvinistă sau unitariană, sărbătoreşte „paştele unguresc”, în timp ce marea majoritate, de confesiune ortodoxă sau greco-catolică, ţine „paştele românesc”. La intervale mai mari de timp, în urma unor socoteli bisericeşti complicate, cele două sărbători se suprapun. Dar şi acum, când Duminica Floriilor la ortodocşi coincide cu Duminica Paştelui la catolici, practic toţi clujenii sărbătoresc. Dacă maghiarii au un mod ceva mai sobru de a marca paştele, prezenţa la liturghia de la miezul nopţii Învierii, deşi numeroasă, fiind mai reţinută, în noaptea Învierii Paştelui ortodox, oraşul este animat ca în miez de zi.
Diferă şi alimentele tradiţionale. Ungurii coc renumitele beigli (nişte rulade) umplute cu nucă şi cu mac, în timp ce românii prepară cozonacii aurii şi bine crescuţi, umpluţi cu nucă, mac şi stafide. Mielul e prezent pe mesele tuturor; la unguri se mănâncă supă de miel cu tarhon şi smântână, în timp ce românii preferă drobul bine condimentat. Şi se vopsesc ouă. Toată lumea se întrece să aibă pe masă ouă cât mai frumoase. De la ouăle roşii tradiţionale, fierte în foi de ceapă, care au aspect mozaicat, până la ouăle încondeiate cu modele arhaice, a căror confecţionare se învaţă, mai nou, şi la şcoală. Alţii împodobesc ouăle cu abţibilduri sau le colorează cu tradiţionala vopsea de ouă.
Lunea paştelui, fie el catolic sau ortodox, este foarte importantă, pentru că se merge la udat. Casele cu fete şi femei aşteaptă sosirea băieţilor şi bărbaţilor înarmaţi cu sticluţe de colonie (astăzi mai ales sub formă de spray) pentru a stropi doamnele şi domnişoarele care, altfel, riscă să se veştejească. Stropitul este precedat de rostirea unor poezioare de genul „Eu sunt micul grădinar, cu sticluţa-n buzunar, am auzit că aveţi o floricică…”. În schimbul poeziei şi a celor câţiva stropi de parfum, udătorii pot alege câte un ou roşu din coşul sau tava oferite în aşa fel, încât oul cel mai frumos să ajungă la cavalerul preferat. De-a lungul anilor poeziile de stropit s-au diversificat şi s-au adaptat epocilor, alcătuind un adevărat folclor urban. Taţii şi fiii, bunicii şi nepoţii, tinerii şi vârstnicii pornesc de după amiază pe la casele doamnelor şi domnişoarelor, unde sunt trataţi cu bunătăţi, stau în poveşti şi pleacă mai departe, cu săculeţul de ouă tot mai plin şi paşii tot mai nesiguri. Este un prilej de revedere, de reconciliere, de a afla noutăţi. De „paştele unguresc” mulţi români merg la stropit la prietenii şi vecinii maghiari, aceştia returnând vizita la „paştele românesc”. Udatul se încheie târziu în noapte, lăsând în urmă un miros amestecat de colonie şi coji colorate de ouă aruncate pe trotuar.
A doua zi toate doamnele şi domnişoarele se spală pe cap şi povestesc, cu lux de amănunte, cum au petrecut.
Anul acesta Pesahul sau Paştele evreiesc cade miercuri seara, înainte de Joia Mare catolică. Membrii comunităţii (vreo sută la număr) se adună la cantina rituală pentru a celebra seara de Seder, care evocă eliberarea poporului evreu din robia egipteană. Se mănâncă azimă, în amintirea fugii din Egipt, când aluatul de pâine nu a avut timp să dospească şi s-a copt la soare, rădăcini amare pentru a nu uita de amărăciunea sclaviei, ouă care simbolizează fertilitatea, un amestec de mere şi nuci numit hroises, simbol al mortarului cu care sclavii evrei construiau piramidele egiptenilor şi totul se stropeşte cu apă sărată, în amintirea lacrimilor din robie. Nici vinul nu lipseşte de pe masa sărbătorească. Cel mai tânăr membru al comunităţii pune întrebarea milenară „Ma niştana ?” Prin ce se deosebeşte seara aceasta de toate
celelalte ? Răspunsul se află în Hagada sau Cartea Ieşirii, din care se citeşte în limba ebraică şi se cântă cântece de Pesah. Azima se consumă timp de opt zile, cât durează Pesahul.
Evreii clujeni le duc în dar azimă, prietenilor români şi maghiari. Iată că în Clujul multietnic şi multiconfesional, pe masa de paşte azima (maţesul), cozonacul românesc şi beigliul unguresc se împacă foarte bine.

Izvinite, Tavarisci Vladimir Nikolaievici Voronin!

aprilie 12th, 2009

Mult iubite si stimate tovarase Voronin,

Va rog sa ma iertati, dar trebuie sa fac cuvenita rectificare a spuselor dvs: caci este foarte adevarat, adica pravilna, conducerea politica a Romaniei nu are nimic de-a face cu tot ce se petrece in Basarabia, ma iertati, in republica Moldova. Daca in Romania ar fi fost oameni de stat adevarati, dvs erati de mult istorie, sau mai précis nu erati. Asa, este precum spun oamenii politici romani (care nu sunt oameni de stat), Romania nu are nici un amestec, nada, nicevo!

Cum nici europenii in general n-au nici un amestec. “Observatorii” europeni la alegeri au vrut sa fie orbi, surzi si muti. Au reusit. Maladietz!

Nici CNN nu a gasit de cuvinta sa mentioneze c-ar fi ceva in neregula prin tarisoara dvs. Ocin harasho!

Cit despre opozitia “liberala”, sau “democrat-liberala” din republica Moldova, n-aveti nici o grija, sunt si ei tot … romani. N-o sa va deranjeze, sunt oameni politicosi: spasiba, pajalusta.

Este vorba doar de niste tineri disperati, nauciti de Internet, twitter, facebook si alte nascociri diavolesti. Sciortii! O sa-si revina ei, nici o grija, uitati-va la noi dupa 20 de ani, mai aratam noi a revolutionari?
Eh, ma gandesc ca poate o-ti fi crezut in povestea aia cu axa Washington – Londra – Bucuresti si de aici toata confuzia … kakaia informatia!

In concluzie, izvinite tovarasci Voronin, dar pe noi ne intereseaza altele, Becali, Piturca, EBA, etc., …

PS. Ce se intimpla azi in Basarabia este consecinta de netagaduit a politicii lase a tuturor guvernelor de la Bucuresti din 1990 pina in prezent.

Raymond Luca este senator PNL

Represaliile din Moldova si pierderea legitimitatii morale a lui Voronin

aprilie 12th, 2009

Incep prin a cita un crampei din discursul oficial al premierului RM Zinaida Greceanii, citat de Moldpres: „Organizatorii celei mai mari crime din istoria Republicii Moldova planifica pentru miine si duminica sa foloseasca din nou copiii pentru a devasta cladirea Guvernului, de data aceasta. Daca acest lucru va fi admis de noi toti, jertfele umane va fi foarte greu de evitat. Politia va folosi toate mijloacele necesare pentru apararea constitutionalitatii Republicii Moldova, inclusiv armele”.

Foarte interesant! Ca sa fie si mai clar, dna Greceanii mai adauga ca parintii trebuie sa aiba grija de copii, pe care ii asteapta o soarta tragica daca vor fi prinsi la demonstratia anticomunista.

Intr-adevar, lucrurile sunt confirmatre de mesajele primite de mine de la prietenii din Chisinau. Iata ce scrie un asemenea mesaj primit azi:

„……………..simt nevoia sa tac, am dat in seara asta un interviu pt. ……si pt. ……. Ma intrebau de Romania, vorbiti aceeasi limba nu? :) In rest, stat politienesc…. rectorii, profesorii si patronii au fost amenintati ca daca permit studentilor sau angajatilor sa iasa la proteste vor fi judecati. Copii sub 16 ani prinsi in strada batuti cu bestialitate”.

Cu alte cuvinte se confirma promisiunea dnei Premier ca se va interveni cu metode drastice contra tinerilor. Asta da democratie! Una este ceea ce face politia din tarile civilizate, si alta se intampla in RM. Chiar in mult-hulita America exista o responsabilitate clara a politiei pentru ordinele date si incalcarea legii de catre politie, chiar si la nivel individual; cu atat mai mult la nivel colectiv, mai ales cand e vorba de minori sub 16 ani! Acestia nu sunt retinuti de politie decat daca au facut crime; regula este sa fie dusi de politisti acasa la familiile lor care sunt singurele in drept sa-i pedepseasca (daca nu e vorba de crime majore).

Ma intreb: ce tupeu mai poate avea conducerea comunista a RM sa invoce „regulile democratiei” cand practica in mod deschis metodele staliniste? Oricat de vinovati ar fi acei copii si chiar adultii respectivi, nimic nu justifica suspendarea aplicarii legilor asa-zisului stat (sau „non-stat”, cum il caracterizeaza presa germana) Rep. Moldova. Iar aceasta, chiar fara a declara legea martiala!

Se pare ca Voronion a ramas cu ideologia stalinista nereformata, in stare pura. In mod sigur el gandeste in termenii gandirii lui Stalin: „daca nu le vin de hac eu lor, atunci imi vor veni de hac ei mie”. El este incapabil sa inteleaga ca perioada guvernarii lui este condamnata chiar si de copiii din RMoldova, nu numai de adulti!
Sa nu uitam ca RM a ajuns de pe locul 32 pe locul 34 (si ultimul) in Europa, ca nivel de trai, in timpul domniei lui Voronin, nu inainte de ea.

Situatia a devenit imposibila: pe de o parte intelectualitatea ramasa in tara este in mare parte fie la nivelul minim de saracie, fie la nivelul maxim de coruptie. Din doua una!

In plus, au inceput sa apara in presa fotografii cu babuste „care condamna”. Dar nicidecum interviuri care sa caute sau sa explice explice cauzele adevarate ale revoltei.

Presa mondiala a inceput sa discute extensiv cauzele tulburarilor. Rolul Romaniei in aceste tulburari este considerat practic inexistent de majoritatea jurnalistilor; actiunea conducerii RM de a declara „persona non grata” pe ambasadorii romani nu are nici o justificare.
Este interesant ca aproape toate agentiile de presa au pus punctul pe i aratand ca aceasta revolta nici macar nu a fost indreptata contra comunismului in general ci a fost mai degraba o manifestare a rupturii dintre generatii. Numai in comentariile din Ungaria s-a vorbit tendentios de faptul ca „moldovenii nu vor sa fie considerati romani”, ceea ce cred ca e o dovada de miopie; depinde de „care” moldoveni vorbesc aceste agentii. In realitate generatia tanara, care nu a cunoscut ororile comunismului, a dat dovada de mai mult curaj decat generatia matura sau decat cea „post-matura”, ca sa ma exprim asa, care a votat „continuitatea comunista”.

Criza politica majora, care se poate solda cu vietile atator tineri, se datoreaza unei succesiuni de decizii politice extrem de gresite ale conducerii RM de dinainte de venirea la putere a lui Voronin. De exemplu, intreaga populatie din Moldova a respins umbrela NATO, care ar fi scutit Moldova de delirul ce a cuprins astazi conducerea acestei foste republici unionale. Nu pentru NATO, nu pentru EU; „Moldova trebuie sa fie neutra!” Acesta era sloganul moldovenesc din deceniul al zecelea al secolului trecut. Ori se stie ca vecinii Rusiei nu au putut fi cu adevarat neutri vreodata. Romania a ales politica corecta; Moldova, nu.

Gandindu-ma sa gasesc analogii cu situatia din RM, mi-am adus aminte de o intamplare din al doilea razboi mondial, povestita de tatal meu si de colegii lui. Intr-o imprejurare cand armata inamica a pus pe fuga unitatea romaneasca respectiv, tendinta soldatilor a fos sa se opreasca la marginea unei paduri. „Alergat, alergati, a venit ordinul”. Intr-adevar in cateva minute artileria inamica a distrus liziera padurii. Daca nu ar fi alergat mai departe, toti soldatii ar fost ucisi. La fel si aici: dupa caderea comunismului, toate statele care au scapat de URSS ar fi trebuit sa „fuga” cat mai departe, pentru ca oricand poate veni refluxul care sa mature orice independentza. Filosofia „neutralitatii” poate fi valabila pentru Andorra, Liechtenstein, Luxemburg, dar nu pentru tarile vecine Rusiei.

Tocana spaniola de miel

aprilie 12th, 2009

Am ales aceasta reteta inspirata din bucataria lui Jamie Oliver tocmai pentru a rezista multor consumatori pretentiosi si ostili gustului carnii de miel.
Carnea prin marinare redobandeste o savoare noua si multa fragezime.
In alte retete rozmarinul poate fi inlocuit cu menta ori cu oregano-ul.

Durata de preparare : 2-3 ore.
Grad de dificultate: mijlocie
INGREDIENTE
1 1/2 kg de carne de miel (poate fi si cu os,taiata in bucati a 5-6cm fiecare)
8 catei de usturoi curatat si pisat
2-3 fire de rozmarin proaspat
1 pahar de vin alb, preferabil sec (cca 100ml)
3 linguri ulei de masline extra-virgin
1 ceapa mare, curatata si taiata marunt
Sare si piper macinat proaspat 2 lingurite de boia dulce de ardei
3 ardei rosii grasi taiati in laniere
2 rosii mari curatate de pielita taiate in cuburi mici
3-4 crengute de patrunjel verde taiat marunt
2 frunze de dafin
1 pahar de vin rosu(cca 100 ml)
! pahar de supa de pui strecurata (100ml)
30 ml de cognac
METODA DE PREGATIRE
1 Amestecati carnea de miel cu vinul alb cu jumatatea cantitatii de usturoi, sare, piper si cu foile de dafin. Lasati carnea la marinat peste noapte intr-un loc rece (frigider sau camara).
2 In locul prajirii carnii de miel sugerez sa lasati in cuptorul bine incins bucatile de carne intinse pe o tava timp de 20 30 minute. Le scoateti si le lasati sa se scurga de grasime .
3. Intr-o cratita sau tigae mai mare(wok} incalziti uleiul de masline si introduceti carnea. Dupa vreo 5-10 minute adaugati ceapa si restul de usturoi, ardeiul gras, rosia,boiaua de ardei si vinul rosu. Aveti grija sa nu se arda amestecul amestecand mereu cu o lingura de lemn . Dupa alte 10-15 minute adaugati supa strecurata, rosmarinul si coniacul. Reduceti arzatorul la un foc domolit si lasati continutul doua ore ori mai mult (de la caz la caz in functie de fragezimea carnii) .
4. Inainte cu 10 15 minute de servire adaugati patrunjelul proaspat, alte condimente dupa gust.
Se poate servi cu o garnitura de orez pilaf sau buchetiera de legume fierte (morcovi, cartofi, conopida, brocoli).

Science-fiction: A apărut Pro-Scris 1 (59-60) / 2009

aprilie 12th, 2009

A apărut Pro-Scris 1 (59-60) / 2009, un număr dedicat parodiilor SF.

Revista on-line de critică a literaturii SF româneşti şi-a înnoit înfăţişarea şi cuprinde acum un forum.
Un prim subiect de dezbatere îl reprezintă Premiile Sigma.

Următorul număr va fi dedicat primei aselenizări (20 iulie 1969).

C U P R I N S

PRO-DOMO
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ pro-scris- 1-59-60-2009

PRO-TESTE

Voicu Bugariu – Tipologia fanului
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ tipologia- fanului

Liviu Radu – Schimbarea la faţă a SF-ului
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ schimbarea- la-fa%C5% A3%C4%83- sf-ului

PRO-EMINENŢE

Dan Popescu – Premiile SIGMA pentru Cărţi F & SF Ediţia 2009
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ premiile- sigma-pentru- c%C4%83r% C5%A3i-f- sf-edi%C5% A3ia-2009

Gyorfi-Deak Gyorgy – Un taloner cu imaginaţie debordantă
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ un-taloner- cu-o-imagina% C5%A3ie-debordan t%C4%83

Robert Lazu – „Tolkien a fost un adept al autonomiei esteticului”
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ %E2%80%9Etolkien -fost-un- adept-al- autonomiei- esteticului% E2%80%9D

Gyorfi-Deak Gyorgy – Spuse corbul: „More and more”
http://proscris. 110mb.com/ ?q=node/69

Szerb Antal – Edgar Allan Poe
http://proscris. 110mb.com/ ?q=node/73

PRO-FILE

Gyorfi-Deak Gyorgy – Un barometru al literaturii tinere
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ un-barometru- al-literaturii- tinere

Gyorfi-Deak Gyorgy – Despre SF în Acta Iassyensia Comparationis
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ despre-sf- %C3%AEn-acta- iassyensia- comparationis

Gyorfi-Deak Gyorgy – Autograf 7-8-9/2008
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ autograf- 7-8-92008
Gyorfi-Deak Gyorgy – Nautilus la capătul primei spirale
http://proscris. 110mb.com/ ?q=node/67

Gyorfi-Deak Gyorgy – Nautilus 3 spre 10
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ nautilus- 3-spre-10

Gyorfi-Deak Gyorgy – Un mărţisor nautilizat
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ un-m%C4%83r% C5%A3i%C5% 9For-nautilizat

PRO-PUNERI

Gyorfi-Deak Gyorgy – Aşa scrieţi voi
http://proscris. 110mb.com/ ?q=node/63

Catalin Ionescu – „Amuzat până la moarte” sau de la parodie la realitate
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ %E2%80%9Eamuzat- p%C3%A2n% C4%83-la- moarte%E2% 80%9D-sau- de-la-parodie- la-realitate

PRO-POZIŢII

Gyorfi-Deak Gyorgy – Galaxia, cea mai voioasă cazarmă
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ galaxia-cea- mai-voioas% C4%83-cazarm% C4%83

Gyorfi-Deak Gyorgy – Robert Lazu, romancier
http://proscris. 110mb.com/ ?q=node/68

Mircea Opritza – Meandrele imaginarului
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ meandrele- imaginarului

Mircea Opritza – Mercenar la iele
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ mercenar- la-iele

PRO-GRESII

Gyorfi-Deak Gyorgy – Nave spaţiale origami
http://proscris. 110mb.com/ ?q=node/66

Gyorfi-Deak Gyorgy – Einstein şi Eddington
http://proscris. 110mb.com/ ?q=node/65

Liviu Radu – Paralele între lumi paralele: Un serial fantasy?
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ paralele- %C3%AEntre- lumi-paralele- un-serial- fantasy

Victor Martin – Continuum spaţio-temporal în science fiction-ul românesc
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ continuum- spa%C5%A3io- temporal- %C3%AEn-science- fiction-ul- rom%C3%A2nesc

Victor Martin – Un fragment de interviu
http://proscris. 110mb.com/ ?q=node/70

PRO-TON

Gyorfi-Deak Gyorgy – Harababura şi pendula
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ harababura- %C5%9Fi-pendula

Marius Ionutz Iurascu – Evening Star Wars
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ evening-star- wars

Marcel Luca – Mistreţul SF cu colţi de argint
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ mistre%C5% A3ul-sf

Marcel Luca – Fanzin Parodic
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ fanzin-parodic

Mircea Opritza – Parodii cu naftalină
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ parodii-cu- naftalin% C4%83

Anghel Pop – Crăciunul domnului Avasilichioae
http://proscris. 110mb.com/ ?q=node/64

Justiţia şi poporul de la Maglavit

aprilie 12th, 2009

Un spectacol de neuitat a avut loc în faţa Tribunalului Bucureşti, unde se judeca recursul la cererea de reţinere a lui Gigi Becali.

Profitând de vremea frumoasă de primăvară, au venit să strige democratic pe peluză şi să ia o gură de soare, ca în anii buni de după Revoluţie, nu doar previzibilele familii de romi din Ştefăneşti, pe care le ştim de la alegerile locale din 2008, când iobagii de pe domeniile latifundiarului se încăierau cu cei cumpăraţi de organizaţia PSD Ilfov (între timp căzută la datorie în războiul civil cu aripa Vanghelie).

Nu, a fost lume mult mai multă şi colorată: călugăriţe cu duhovnicul în frunte, într-un gen de mobilizare nervoasă care amintea de scandalul paşapoartelor diavoleşti 666 sau de cazul „Tanacu”; cetăţeni sărmani din sate inundate pe unde a făcut Becali filantropie, suiţi în autocare şi aduşi în mod spontan la Bucureşti; sportivi-mândria ţării, probabil colegi de disciplină olimpică cu dl Smărăndescu şi ceilalţi trei oameni de casă, reţinuţi şi ei în arest şi pe nedrept ignoraţi de opinia publică în favoarea mult mai celebrului lor patron; galeria Steaua, dar nu aia rea, care e contra patronului, ci aia bună, care stă la tribunele 1 şi 2; avocăţaşi veniţi să se bage singuri în seamă şi să pupe în fund fără să le-o ceară nimeni, doar-doar i-o angaja şi pe ei vreun mogul cu probleme când o avea nevoie; domni în costum ponosit şi purtând ecusoane naive, auto-confecţionate, ce încearcă să intre în cadru când se filmează ceva, Don Quijoţi ai vreunei cauze obscure de care ştiu doar vecinii lor din scara blocului (o specie foarte numeroasă în anii ‘90 şi care între timp credeam că dispăruse); poliţie care dirijează circulaţia şi se ceartă cu motocicliştii; jandarmi care, din fericire, nu fac nimica; în fine, popor gură-cască, târgoveţi, oşteni.

A, şi televiziunile desigur, dacă e vorba de gură cască, ele ilustrând perfect această ocupaţie ajunsă hobby naţional. Ca de obicei, legiuni de comentatori s-au repezit să-şi dea cu presupusul şi să emită scenarii abracadabrante legate de criza „Becali”. Cei mai tari au fost ăia sportivi, pentru care are aerul că justiţia trebuie să se oprească la porţile stadionului, sportul fiind aşa o chestie strategică în România încât făcătorii de bine în acest domeniu trebuie cumva trataţi cu altă măsură, mai îngăduitoare: reţinerea în arest a unui şef de fotbalişti nu se poate face, că se stresează bieţii jucători care mâine au etapă.

Cât priveşte partidele politice, PNL şi PSD ar putea trimite un cartonaş gata scris să-l rezeme de paharul cu apă la talk-show-uri, în loc de puzderia de reprezentanţi cu viu grai, că oricum spun toţi acelaşi lucru agreat în prealabil: de ce să-l reţină procurorii pe Becali „chiar acuma”, când aveam deja pe agendă cazul „Popoviciu – Agronomie” (tot ei aburindu-l oricum şi pe acela cât a fost cap de afiş, străduindu- se din răsputeri să evite fondul problemei, adică marea ţeapă cu terenul din Băneasa, şi să mute totul spre familia lui Băsescu; iar familia în chestiune i-a ajutat din plin s-o facă, ce e drept); nu cumva este o maşinaţiune aici?

Dacă-i aşa, ar fi bine ca domnii Geoană şi Antonescu să tipărească un calendar bisericesc 2009 cu posturile judecătoreşti şi de anchetă, adică perioadele în care nimeni nu poate fi săltat de procurori, că se tulbură poporenii de la preocupări mai înalte. Spre exemplu, să se spună clar: în următoarele două luni nu mişcă nimeni pe dosare, că avem campanie de alegeri europene; nici în toamnă, că avem prezidenţiale; şi nici în zilele de vineri, că se supără fostul premier Năstase, care ne spunea odată că nu crede în anchetele declanşate vinerea.

În tot acest iarmaroc sentimental cu pancarte şi antene parabolice, s-a pierdut complet esenţa problemei: Gigi Becali nu este încă judecat pe fond, deci ieri nu urma să aflăm nici dacă e vinovat, nici dacă nu e. Ci doar dacă, rămas în libertate pe parcursul cercetărilor, împreună cu cei patru curteni ai săi, el reprezintă un pericol pentru societate şi pentru modul cum se derulează ancheta mai departe. Văzând pe viu cam ce fel de mobilizare de marginalizaţi gen Maglavit pot orchestra apropiaţii săi, şi ce ameninţări directe la adresa magistraţilor proferează bărbaţii liberi ai clanului Becali, cred că răspunsul vine cumva de la sine.

Cazul disparitiei graficianului Iulian Duna – o ultima mare lucrare de arta fara titlu

aprilie 12th, 2009
Iulian DunaIulian Duna

Pe trei mai, 2009, se implinesc trei ani de la disparitia in conditii neelucidate, a graficianului Iulian Duna, in zona Seattle, Washington. Licentiat al Facultatii de Arte Frumoase din Cluj Napoca, sectia grafica, Duna isi castiga existenta la UBISOFT ROMANIA, o firma de grafica si animatie pentru jocuri computerizate. Talentul, munca si pasiunea pe care le dovedeste in perfectionarea profesionala ii aduc lui Iulica, asa cum il numesc familia si prietenii, recunoasterea din partea expertilor in domeniul artelor plastice. Aflat la varsta la care relatiile se leaga inca destul de usor, Duna, avand pe atunci 28 de ani, incepe in octombrie 2005, o prietenie cu Ana Gabriel (in prezent in varsta de 43 de ani), cetateana americana de origine romana. La sfarsitul aceluiasi an, obtine viza SUA “Business & Tavel” si in prima luna din 2006 soseste in America, unde locuieste pentru inceput, doua saptamani la New York. In februarie, dupa o vizita de zece zile la Las Vegas, Iulian si Ana se stabilesc la Seattle, in casa unor rude ale acesteia, Constantin Adamovici si Nina Toma, care le ofera gazduire. Pentru grafician si iubita lui urmeaza acum o perioada destul de tensionata, cu certuri dese, dar care nu se sfarsesc totusi, cu ruperea relatiei, ci doar cu despartiri temporare, in timpul carora ea doarme pe la prieteni. „Miercuri dimineata i-am reamintit ca nu ne vom vedea seara, dar sa vina joi la mine la serviciu, unde dupa premiera spectacolului se tinea o petrecere si i-am sugerat sa se imbrace adecvat. Mi-a raspuns: „O.K.” Ne-am urat o zi buna cu un scurt sarut”, declara Ana, in 2006. Este ultima data cand Iulica si prietena sa se mai intalnesc, pentru ca pe 3 mai, Duna dispare pe neasteptate. Familia incepe demersurile pentru gasirea lui si contacteaza Ambasada Romaniei din Statele Unite, fara a primi insa, vreun raspuns. Tot ce mai reusesc mama si sora sa, ramase in tara, sa afle este ca pe 2 mai, Ana si Iulian au avut din nou o disputa, incheiata pentru aceasta cu o noapte petrecuta singura, la niste amici din oras. Dimineata, vazand ca bicicleta cu care Iulica se deplasa zilnic nu se mai afla la locul obisnuit, Constantin si Nina deduc ca plecase la munca, de aceea temerile si nedumeririle lor incep sa apara abia seara, cand acesta nu mai revine acasa. Faptul este semnalat la politia din Seattle, insa raspunsul primit nu aduce nimanui nici un fel de speranta, ci doar sporeste ingrijorarea, pentru ca desi se afla inscris in baza de date ca persoana disparuta, o ancheta pare imposibil de demarat. Motivele? Iulian Duna este adult si a parasit domiciliul din proprie initiativa, ceea ce face ca presupunea ca nu ar mai dori sa ia legatura cu familia sa devina plauzibila. Ramane inexplicabila insa, aceasta schimbare brusca de comportament din partea lui Iulica, daca ne gandim ca de cand ajunsese in America, scria saptamanal acasa, pe messenger sau prin e-mail. Mai mult, mama si sora lui isi amintesc ca atunci cand au vorbit ultima data, el era oarecum dezamagit pentru ca desi se afla de trei luni pe pamantul fagaduintei, nu reusise sa faca rost de un job potrivit.
Asa stateau lucrurile atunci, iar in prezent, se afla in acelasi stadiu. In ultimele sase luni, obosite si dezamagite de atatea incercari fara nici un rezultat, cele doua femei nu au mai avut puterea sa faca altceva decat sa astepte si sa creeze scenarii. Dupa parerea lor, acesta fie a devenit in urma unei depresii puternice, generata de singuratate si de lipsa de sprijin moral si financiar, un homless, fie a fost ucis, in cazul in care ar fi nimerit intr-un anturaj dubios. Povestea graficianului este cunoscuta de altfel, si de mass-media, atat din Romania, cat si din Statele Unite ale Americii, pentru ca familia a informat postul de televiziune “Antena 1”, precum si o serie de publicatii, printre care “Gandacul de colorado”, “Clujeanul”, “Sibianul”, “Adevarul”, “Averea”, “Libertatea”, dar si unele site-uri si blog-uri, cum ar fi “Romanian Portal” sau “Pagina Loteristilor”, cu privire la cele petrecute. Totodata, FBI-ul a demarat o ancheta in acest sens, a prelevat probe pentru stabilirea ADN-ului si a audiat persoanele cu care Iulian a intrat in contact in perioada premergatoare disparitiei, printre care se numara si Ana Gabriel.
Am contactat-o pe fosta prietena a lui Iulian, care ne-a prezentat propriile ipoteze asupra celor intamplate. In opinia ei, este vorba fie de un caz de abandonare, fie de o decizie proprie de a intrerupe orice legatura cu familia si cunoscutii, insa nu exclude nici posibilitatea unui accident, a unei depresii sau amnezii ori chiar a sinucideii. Impreuna cu un var al lui Duna stabilit in Statele Unite, Ana a incercat sa angajeze un detectiv particular care sa mearga pe firul evenimentelor, varianta ce a cazut imediat, intrucat onorariul s-a dovedit a fi mult prea mare pentru bugetul ei sau al familei lui Iulian, mai ales ca acesta nu avea cont in banca, asigurare sociala sau medicala si nici carduri. Concluzia? Din vara lui 2007, nu s-a mai aflat nimic. Ana tine in mod regulat legatura cu mama si sora prietenului ei disparut, carora le trimite mesaje pline de incurajare.
Cu certitudine, acestea au nevoie de incurajare, pentru ca prinse intr-un vartej de sentimente contradictorii, ce oscileaza intre frustrare, speranta, dor, neputinta, deznadejde si indignare fata de lipsa de implicare a autoritatilor si ajunse la capatul puterilor, considera ca nu prea le-a mai ramas mare lucru de facut. Mai au o singura dorinta – sa apara el, sa le dea un semn de viata… sau, in cel mai rau caz, sa afle in sfarsit, ce i s-a intamplat, pentru a se ocupa de “tot ce este crestinesc in vederea pomenirii”. Din pacate, odata cu trecerea timpului, le este tot mai clar ca in afara de Dumnezeu, altcineva nu are cine sa le mai vina in ajutor. Supararea lor este indreptata in special impotriva Ambasadei Romaniei din Statele Unite, care “nu se implica absolut deloc”, dar sunt deranjate si de mersul foarte greoi al anchetei FBI.
S-au scurs deja trei ani si Iulian nu a mai aparut, iar vestile despre el se lasa asteptate. Totusi, in inima mamei si surorii lui, amintirile nu s-au sters, din contra, continua sa fie la fel de intense ca si in ziua cand a inceput cosmarul. Imaginea lui Iulian a ramas si va ramane vie in amintirea lor – un om activ, inconjurat de prieteni, plin de viata, sociabil, cu simtul umorului, avand incredere in talentul si in valoarea lui, un adevarat artist, cum isi spunea chiar el, visand sa ajunga in America, sa lucreze pentru studiourile Disney, sa se realizeze in plan profesional, sa razbeasca in domeniul graficii computerizate. Dincolo de hotarul aducerilor aminte, printre lacrimi, amaraciune si tristete, in mintea lor mai persista nelamurita, inca o intrebare – sa fi vrut cineva sa il priveze de libertate pe Iulica pentru a profita de pe urma talentului sau recunoscut de grafician?
Daca exista persoane care au informatii despre Iulian ii rugam sa ne scrie la: justitia@justice.com

Octavian Curpas

„Partage” la Paris (4)

aprilie 12th, 2009

Cum va povesteam in fragmentul anterior, eram la masa in cladirea UNESCO, in pauza de prinz a celei de a doua zi a Forumului „Le Partage”. Si polemizam cu Umberto Eco, care venise cu propuneri originale si „revolutionare”, pentru rezolvarea conflictului din Orientul Mijlociu.
-Israelul nu are interlocutor la ora actuala, i-am spus. Arafat nu este un partener onest de dialog, nu a abandonat violenta si terorismul, iar solutiile impuse cu forta de marile puteri sint inacceptabile. Israelul e un stat suveran, nu o colonie a Uniunii Europene, iar Chirac, desi incearca sa se erijeze in intermediar, adopta in mod deschis o atitudine pro-araba. Interesele Frantei in tarile arabe nu reprezinta un secret pentru nimeni. Chirac s-a compromis deja in ochii guvernului israelian, sustinindu-l intotdeauna pe Arafat.
Umberto Eco a ramas surprins de interventia mea, si-a retras incet-incet propunerile, am inceput sa ne tutuim, s-a interesat de originea mea; cind a aflat ca sint nascut in Romania a cautat sa ma maguleasca, afirmind ca cei mai inteligenti evrei sint cei de origine romana. Interviul cu Roger-Pol Droit a fost intrerupt si m-am trezit, brusc, in centrul atentiei. Toti ochii erau indreptati catre mine, mi se puneau intrebari, cursul dialogului s-a schimbat, cei din jur devenisera deodata pro-israelieni, plini de intelegere pentru lupta impotriva terorismului si pentru dorinta Israelului de a-si asigura securitatea.
-Sintem in aceeasi barca, le-am spus; civilizatia occidentala se confrunta cu terorismul mondial, cu fundamentalismul islamic, se uita prea repede 9/11, iar presa occidentala prezinta unilateral conflictul din Orientul Mijlociu, fiind ostila Israelului, atit prin selectivitate in mentionarea faptelor, cit si prin terminologie, se folosesc denumiri absurde, precum kamikaze sau combatanti, in loc de teroristi.
Nu va voi relata intreaga discutie, dar cel putin am avut satisfactia sa vad persoane de cultura, din diferite tari europene, fiind dispuse sa asculte si sa isi reconsidere pozitia. Baroneasa Helena Kennedy, la sfirsitul mesei, s-a ridicat, m-a atins prieteneste pe brat in semn de solidaritate si aprobare. Un reprezentant al Ministerului de Externe Francez s-a apropiat de mine, mi-a oferit cartea de vizita si m-a rugat sa transmit Ministerului de Externe Israelian si Ambasadei Israelului la Paris, ca Franta doreste ameliorarea relatiilor cu Israelul.
-Dar eu sint o persoana privata, nu am nici o legatura cu lumea politica, am ripostat.
-Pastrati, totusi, cartea de vizita, mi-a soptit el. Oare credea ca sint un agent secret sau un delegat trimis in mod special, incognito, la Congres?
Am ramas la masa doar eu si Umberto Eco, cu care am mai dialogat putin in franceza si italiana, ne-am schimbat adresele si, cu toate ca ii combatusem toate opiniile, ne-am despartit in relatii cordiale. M-am oprit apoi citeva minute langa Wole Soyinka (laureat al Premiului Nobel pentru Literatura si bun prieten cu Shimon Peres), la masa caruia sezuse… Stephanie.
Reveniti in sala, am audiat conferinta doamnei Michelle Perrot, ”Le partage des sexes”, apoi discursul baronesei Helena Kennedy pe tema ”Le partage des cultures”. In pauza, Helena Kennedy a coborit in sala, s-a apropiat de mine, mi-a povestit ca este maritata cu un chirurg maxilo-facial, evreu, ca a inteles perfect punctul meu de vedere in disputa cu Umberto Eco si ca era de acord cu fiecare cuvint. Urma sa viziteze in scurt timp Israelul.
Simpozionul a continuat cu o masa rotunda, moderata de Franz-Olivier Giesbert, cu participarea Juliei Kristeva si a lui George Charpak pe tema ”Le partage comme experience humaine”. Poate unele nume va sint necunoscute, dar puteti gasi numeroase informatii pe internet sau in presa, nu are rost sa prezint fiecare personaj in parte.
Pe la 17:30 rumoare in sala: preotul Ceyrac si sora Emmanuelle se urca pe scena si, impreuna cu Elie Wiesel, incep o dezbatere infocata, pe teme religioase, desigur, legate de „Partage”. Interesant ca, pe cit de linistite fusesera discutiile, indiferent de aspectul la care se refereau, cind s-a ajuns la teme religioase, spiritele s-au incins, interventii si din sala, se vedea ca preotul si sora aveau numerosi admiratori. Forumul s-a incheiat la 6 seara prin concluziile lui Elie Wiesel. M-am despartit de cei pe care i-am cunoscut in aceste doua zile, Michelle Perrot m-a sfatuit sa iau parte in mod activ la simpozionul din anul urmator, pe tema ”Comunitati”. Din pacate, in 2004 nu am putut veni, iar in 2005, Academie Universelle des Cultures si-a suspendat activitatea din lipsa de fonduri.
Am parasit cladirea UNESCO, peste Paris cobora intunericul, dar, simultan, se aprindeau luminile feerice, am baut singur un espresso in apropierea statiei de metrou ”Scoala Militara”, apoi am revenit la hotel, linga Gare de l`Est.
Am ramas in Paris inca sase zile, intr-una din seri am fost invitat la cina, la Francoise si Jean Paul, unde l-am revazut pe Maximilian Barret, fiul lui Francoise si nepotul biologic al regretatului Raphael Chercheve, despre care v-am povestit in trecut. Peretii casei erau impinziti cu picturile lui Raphael. Francoise mi-a daruit \”Migrations et errances\” si \”Imaginer la Paix\”, volume ce sintetizau forumurile din 2000 si 2002, organizate de Academie Universelle des Cultures, care, asa cum mentionam mai sus, dupa inca doi ani, si-a intrerupt reuniunile anuale. Mare pacat! Atitea personalitati, oameni de cultura, cu dorinta de deschidere catre un dialog cu mesaje umanitare, in perpetua cautare a progresului spiritual, uniti de un ideal comun, pentru a imbunatati comunicarea intre oameni, acceptarea alteritatii, pentru a darui ceva din ei insisi… Si totul s-a prabusit din lipsa de bani, in ciuda apelului repetat adresat Ministerului Francez al Educatiei si Presedintelui Chirac.
Poate ca, odata cu venirea lui Sarkozi, pentru care nu imi ascund simpatia (si pentru nevasta sa, Carla Bruni, dar asta e o alta poveste), Academia Universala a Culturilor va porni pe un drum nou.
Pentru mine a fost o experienta de neuitat. In afara de ocazia de a cunoaste oameni de buna credinta, care au capacitatea creativa de a realiza schimbari in lume, care s-au dedicat unor idei, au daruit din timpul, energia si cultura lor si, mai ales, din dorinta de a face bine, reuniunea de la Paris m-a facut sa cred ca exista o sansa de progres, o fereastra deschisa spre o lume mai buna.
In ciuda conflictelor internationale, a razboaielor, a violentei, atita timp cit exista citiva oameni cu conceptii diferite, dar animati de nazuinta de a asigura punti pasnice, cautind armonia si nu divergentele, putem avea o speranta. Iar eu ma simt onorat ca am putut participa, macar o data, la intilnirea dintre aceste spirite deschise, la Paris, unde, desi ajuns doar in calitate de spectator, am reusit, in jurul unei mese sau pe coridor, sa schimb, chiar intr-o mica masura, ideile unora dintre ei, relativ la Israel si situatia din Orientul Mijlociu.
Aici se incheie relatarea mea despre ”Partage la Paris”. As fi vrut, poate, sa povestesc mai mult despre ”Raportul Wiesel”, elaborat in anul 2004, care, dupa parerea mea, si-a realizat doar in mod partial scopul, neajungind la cunostinta populatiei din Romania, desi acceptat ca raport oficial. Dar despre asta, cu alta ocazie.
A, da! Am uitat sa va pun la curent cu episodul Stephanie. Ei bine, aici m-am jucat cu fantezia. Bineinteles ca am glumit, pe Stephanie nu am revazut-o si, de fapt, nu aveam nimic personal sa ne spunem. Oricum insa, sint convins ca nu Stephanie va interesa, ci, desigur, Congresul ”Le Partage” si povestea valizei pierdute, nu-i asa?

Scriitorul lunii aprilie 2009: Anisoara Iordache

aprilie 12th, 2009

Cântecele toamnei,
(Material propus pentru publicare la data de: 27-10-2008)

ascunsă în lacrima muntelui,
libelula
tainice vânturi asmute:
să scuture florile leandrului.

ascuns în lacrima cristalului,
demonul
tainice energii asmute:
să veştejească a tinereţii tărie.
*
dintr-o altă aducere-aminte,
toamna-
în urma căruţei,
vine.

răbdând rana durerii de frunze,
faţa şi-o spală
în ape de peţitoare plângeri.

mirări-
strălucind în aurul gutuilor,
inundă zărea

luceferi însetaţi
se-apleacă asupra ghizdului:
petale de crin alb, scânteietor culeg din fântână.

zvon de dulci arome de gemuri prin bătătură…
gândul scrijeleşte cristalul:
presimţiri înzăpezite bat la uşă
*
improvizaţii la clarinet…
valurile frământărilor
izbesc
malurile luminii.

porniri se netezesc;
profunzimi se transformă
în
poduri de armonii
zbor deasupra norilor
ninge cu petale de trandafir. .
*
marş funebru
cântat
noaptea: pătrar de lună.

plasă de stele
aruncată
pe sfinţenia clopotului:
scântei

murmur nedesluşit
prin crengile bradului:
surâs înlăcrimat eliberat de ţărână.
*
greierii ascund sub frunze uscate cântările…
licuricii aprind în adâncuri de suflete
luminile…

vorbind cu sine însuşi,
căţelul pământului
dezvăluie tainele creaţiei.

cenuşă de alun pe picioare,
orbetele exilat este
în căuşul gândului,
din spatele crucilor.

hore încinse în jurul focului lui Sâmedru,
copiii împart ofrande strămoşilor.
spre dimineaţă,
tăciuni azvârliţi printre rădăcinile crizantemelor

o oaie albă
caută disperată
drumul spre muls…
brumă pe gene,
brumă la tâmplă,
brumă.

clipuri de septembrie ,
(Material propus pentru publicare la data de: 6-10-2008)

claustrat în adâncul tăcerii…
cucul migrează
într-un septembrie
pervertit la plăceri.
aşchii din turnul babel
sparg geamul vitrinei
în care manechine mimează bucuria.
*
fragmente de viaţă,
poştaşul
duce în geantă.
ceasurile îşi răsucesc viclenele limbi,
în timp ce şnururi de ploaie
sugrumă
pe cei ce aspiră aromele toamnei.
*
picături de ploaie-
salivă cu gust de boia de argei,
la streşini.
singurătatea trage spre mal iarba mării.

toamna coace în boabe de struguri,
voioşia.
ficusul-
printre cruci de lumină,
închide
în
tăcere
neodrăslite flori.
*
soarele scapătă;
ţăndări
din
bucuria de a fi copil
în
dulcea beţie a nimicului.

degete
acoperite de valuri.
sete înecată în haos;
foame-în minciună;
conştiinţă aruncată în spirală tăcerii.

înnorat pe alocuri,
hârşâit de paşi prin frunze;
giruetă de amintiri pioase prin aşternutul Fecioarei…
ajuns la finiş,
cronometrul a înţepenit.

ghicind…
(Material propus pentru publicare la data de: 20-08-2008)

bărbatul-
din ceaşca de cafea,
te iubeşte.
Acum aleargă să prindă o
stea.Sigur, o văd!
a căzut la rădăcina unui
bananier.
Cel fugărit de păcatele din tinereţe,
s-a oprit
să adulmece tainele din neînţelesele cuvinte, ascunse in
seminţe.
La bătăile ciocanului, ele se deschid asemeni unor
crini albi, puşi la icoana,
la care se închină
descoperitorul
inocentelor insule
din roiul de stele.

Te văd, către seară
râşnind
vagi atingeri.
roşcate impresii
usuci
pe terasă.

de la tine
la îngeri:
tăcere…
risipită
pe
aripile
albastre
ale
mării.

întâlniri ,
(Material propus pentru publicare la data de: 31-07-2008)
Mariei Banuş

am deschis uşa:
un soare blând aleargă cu plasa după fluturi;
scafandrul se-mpiedică
de peşti zburători.

am deschis uşa:
un gard dintr-un gând şchiopătat
încercuieşte orizontul

am deschis uşa:
de atâtea ori
sufletul lui
brăzdat de durere
a venit şi-a plecat

am deschis uşa:
ruptură de ţipat,
plesnitură de teamă,
salamandra
netulburată
trece prin foc.

am deschis uşa:
printr-o spirală de fum
văd
trecători;
la colţul străzii ,
mirată
umbra mea…

**peisaj metafizic**
daţi-mi o haină,
să-acopăr
văgăunile sufletului!

o bluză înflorată-aş vrea-
ţesută cu fire din sunete de nai,
să risipească furtuna
mâniei din inimă!

un batic cu trandafiri albi, înfloriţi,
zborul gândurilor
să-l îndrept spre
Dumnezeu!

dă-mi o haină, Zosima!
să înăbuş
golul de spaimă
cu
libertatea iubirii.

**haine**
cu
vechile mele semne de întrebare
voi desena
pictograme
pe
ziduri.

de cealaltă parte
cineva-sunt sigură,
va descifra hieroglifele
osmozei
dintre
mine şi marile răsărituri.
altfel va suna dangătul clopotelor,
altfel simţi-voi alintul pădurii,
altfel lumina iubirii.

**spaţii noi**
„Am pierdut lungimea de undă-a pădurii”-
sunet de corn, ce trezeşte profeţii,
„întâia, fragedă identitate,”
sfredelitorul foc diamantin din feţele triunghiulare ale destinului
„când eram frunze cutremurate,”
pur chihlimbar născut din lacrimi,
„şi ţipam cu ţipătul rupt al nervurii”
clopote de tăcere să sparg cu răuflarea iubirii.

„Am pierdut unda de plângeri, de ape”-
trăiri juvenile din jocul de-a v-aţi ascunselea.
„în paradoxul înstrăinării”
din turnul de fildeş, clădit pe deşarte grimase.
„în elemente mă-ntorc, li-s aproape,”
mă mângâie cerul şi vântul şi spumele mării.
„şi totuşi străină şi surdă chemării,”
şi totuşi,
pe cealaltă parte a vieţii… o întâmpin.

***Am pierdut lungimea de undă-a pădurii***

pliant ,
(Material propus pentru publicare la data de: 31-05-2008)

fum de tămâie…
cucul iscodeşte în drumul caravanelor
arderi de tot,
puse pe altarele timpului

smoala curge din ugerele pământului-
turnul-
între obezile apusului,
se clatină.

ploaia
dijmuieşte
plânsul

***aoleu, ce ploaie vine de la Cluj!***
arcul Săgetătorului
întors spre
tufele de levănţică-purifică
presimţirile.

ulcica Vărsătorului-
scuturată
între mirări, care gonesc spre veşnicie
şi
rânjetul înfometat al liliecilor,
răstoarnă coşmarurile într-un crepuscul.

prin voi, efemeride
slăbiciunile,
gâlgâiturile,
târâiturile vieţii
devin
transparente.

***cine iubeste şi lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă**
până şi
sarea miroase a cozonaci…

patruzeci de cununi de lumină
în suflarea limpede a brizei.

plesnet de bici-
prin iarba de mare,
meduzele întind praştia.
surferii îmblânzesc albăstrele scorpii.

drum-
pietruit de corul de îngeri,
în amonte…

cascade de râsete copilăreşti
închid
în
cercuri concentrice
vârstă adolescenţei.

***nu-mi pare rău că trăiesc, doar că îmbătrânesc.***
laptele mării
a început să mărească paşii orelor
pe nisipul fierbinte;

veghe
pe şoldul drept al răsăritului-
femeia
şi-a înscris rotunjimile
în roată cu opt braţe.
din centru
măsoară pătrunderile
sub un unghi de patruzeci şi cinci de grade.

***lume, lume nu mă mai satur de tine***

parfum ,
(Material propus pentru publicare la data de: 25-06-2008

muguri se deschid…
flacoane de cristal
eliberează
păduchii:
seva rădăcinilor se grăbesc să o soarbă.

invizibili,
complici ai marelui mister din sicriile regilor
devorează stigătul, apoi speranţa zilei.
stimulează dorinţa de atingere,
entuziasmul uşilor fără corsaj.

la douăzeci de centimetri de sol,
corolele-
tapetate cu pied-de-poule,
au o altă strălucire.

parfum
Miss Dior…

poemele lunii ,
(Material propus pentru publicare la data de: 3-07-2008)
**lui LORCA**

ciupind coarde de şovăitoare ape,
luna
seceră
scântei din pietre:
nisipul alunecă printre degete.

tânguirea saxofonului în tunică ochilor
orizonturi deschide,
în timp ce
pe acoperiş
pisica
o ia drept oglindă.

**Semiluna**
copaci,
în crengile voastre
luna
fluturi de cântece cloceşte!

naştere,
unde îţi duci rădăcinile?
în ce pământuri
inimă mea va auzi baladele nopţii?

**Copaci**
luna
reface drumul înapoi spre casă,
prin albii secate de râuri.

oglinda reflectă înrădăcinata tăcere din florile galbene de ruscuţă.

arinul se-apleacă să-i sărute dulcea seninătate
pătată doar de respiraţia crinilor de pădure.

ienupărul poartă pe ramuri ace de lumină;
pe cetini stele se inchină.

de pe lângă garduri de răchită
adună
bujori cu buzele arse de secetă.

în undele lacului,
vântul
admiră o faţă sclivisită de ţigancă.

cubul ,
(Material propus pentru publicare la data de: 31-03-2008)

s-au născut din acelaşi izvor…

stânga :
pentru un cal de lemn,
de zei
pedepsit
batjocorit de-ai săi…
căutând adevărul îl găseşte pe Dumnezeu.

dreapta :
a zugrăvit cu toata inima, iubirea pe pânză.
Arachne
fereastră deschide în unitatea infinitului.

sus :
pentru un pahar de apă rece,
vinde
dreptăţi de mare preţ.
rupe
contractele dintre :
obiecte şi obiecte,
obiecte şi oameni,
oameni şi oameni.

jos :
structuri circulare se desfăşoara în cascade,
în urma tornadei.
mirajul răsăritului le amestecă într-un tor de speranţă.
sămânţa a pus fapte bune în gând, apoi în suflet.

înapoi:
ciungul se întoarce să-l ia pe olog, de pe marginea drumului.
aruncă şase sfere în jurul soarelui;
se opreşte o clipa să admire oul.

înainte :
arde bălării cu focul Sfântului Duh ;
ară cu plugul smereniei ;
sămânţa cunoaşterii a încolţit
răbdare are:
să se coacă fructul.

în fine,
Metatron
răsuceşte
cubul.

printr-o expoziţie ReadyMade ,
(Material propus pentru publicare la data de: 11-05-2008)

un păianjen
pe staniolul
unui vis
aruncat lângă piciorul unui scaun răsturnat.

ochii miraţi ai băieţelului
prin spiţele bicicletei:
soare zâmbind.

fotografii cu stele de cinematograf,
cutii de conserve, care adăpostesc vidul sufletesc-
gândacul de bucătărie
animă suprafeţele.

stele pe margini de balcoane-
zig-zag de ritmuri dinamice-
pisica se scărpină.

evantai de hârtie,
fluiditate muzicală prin cercurile copacului,
profil de femeie-
xilogravura unui zâmbet.

fugă de singurătate,
fotografiile astronauţilor
stropite cu razele sângerii ale lunii.

etichete cu Marilyn Monroe;
caligrafii orientale,
culori juxtapuse
ecoul unei aniversări.

reţea ondulată de semicercuri,
limbaj muzical: îmbogăţire.
schimbări optice:
du-te,
vino.
cartea descărcă
pe ziduri
poemele!

poet latin ,
(Material propus pentru publicare la data de: 16-04-2008)

Corina,
Fabia,
Iulia-
cariatidele templului dărâmat
de profeţii blestemate,
aruncă-n spaţiul ancestral al durerii
premoniţiile.

poet latin, dezrădăcinat-
mlădiţă în părul Muzelor,
pe locul tăierii
rădăcini prinde.

la margini de imperiu contorsionat de lupte,
pe nisipiul spălat cu lacrimile lui Aietes,
Ovidius
decriptează în al mersului timp
destinul.

Anisoara Iordache

E clar acum de ce e importantă Republica Moldova?

aprilie 12th, 2009

Sper ca cititorii să nu se impacienteze de acest nou editorial dedicat situației din Republica Moldova, dar de această dată implicațiile pentru România sunt mai importante ca de obicei, de aceea insist asupra acestei tematici.

Nu-mi aduc aminte când a mai fost expulzat un ambasador în funcție al României dintr-o țară așa cum a fost expulzat pe data de 9 aprilie Filip Teodorescu, reprezentantul oficial al României la Chișinău.

De asemenea, foarte grave sunt afirmațiile președintelui Vladimir Voronin la adresa României, acuzată că ar fi incitat protestele de stradă care acuzau puterea de la Chișinău de falsificarea rezultatelor alegerilor parlamentare din 5 aprilie.

Voronin a mai acuzat în trecut România de ingerință în afacerile interne ale Republicii Moldova, dar cum de data aceasta el a calificat incidentele din fața președinției și a parlamentului de la Chișinău drept “lovitură de stat anticonstituțională”, prin implicație, acuzația la adresa autorităților de la București este extrem de gravă.

Ministerul Afacerilor Externe și al Integrării Europene i-a convocat pe ambasadorul Cehiei la Chișinău, țără care deține președinția rotativă a Uniunii Europene, pe șeful delegației Comisiei Europene, pe cel al Statelor Unite și pe cel al Federației Ruse, pentru a-i informa desper evenimentele petrecute în zilele ce au urmat scrutinului.

De asemenea, a fost rechemată pentru consultări ambasadoarea în România, Lidia Guțu.

România a respins acuzațiile în mod indignat, printr-un comunicat al Ministerului Afacerilor Externe, dar președintele Traian Băsescu, de obicei atât de implicat în relațiile cu Chișinăul, a păstrat tăcerea timp de mai multe zile. El va adresa pedata de 14 aprilie un mesaj pe teme de politică parlamentului României, în care e de așteptat să dea o replică afirmațiilor grave ale omologului său de la Chișinău.

România, Moldova și UE

Uniunea Europeană, deși s-a arătat oarecum mulțumită de modul de desfășurare a alegerilor, nu este într-o poziție confortabilă. Pe de o parte, România, stat membru al UE, este acuzată de autoritățile de la Chișinău că e implicată în sprijinirea unor mișcări etichetate drept “lovitură de stat”.

Pe de altă parte, criticile la adresa modului de desfășurare a scrutinului din 5 aprilie nu pot fi ignorate, cu atât mai mult cu cât Rusia menține presiunea asupra României, prin vocea ministrului său de externe, Serghei Lavrov, care spunea că folosirea drapelului României de către demonstranți subminează suveranitatea Republicii Moldova.

Și aici ajungem la esența problemei: obsesia multor români din România (și din Diasporă), inclusiv la nivele oficiale (deși aici în mod voalat) de a reduce relația cu Republica Moldova la problema Unirii (tot mai improbabilă) generează aceste probleme.

Să nu uităm spusele (apocrife) din anii ‘90 ale fostului director SRI, Virgil Măgureanu, căruia i se pune în seamă afirmația că serviciile secrete vor face unirea dintre România și Republica Moldova. Iar autoritățile de la Chișinău au acuzat în mai multe rânduri serviciile secrete de la București de ingerință în afacerile interne ale Republicii Moldova.

Dacă aceste acuzații sunt sau nu adevărate, este greu de probat, cert este însă că o anumită stare de spirit moștenită de la regimul național-comunist își pune amprenta asupra relațiilor cu Republica Moldova în mediile oficiale. Îmi aduc aminte că un amic jurnalist din România, venit la Chișinău în mai 1999 în timpul vizitei premierului de atunci, Radu Vasile, îmi povestea despre glumițele făcute de un diplomat în post, care îi însoțea pe ziariștii veniți cu premierul în microbuz. Acesta făcea “haz” de un membru al serviciului de pază din Republica Moldova care era și el în microbuz, de genul: “știți eu vorbesc românește, aici se vorbește moldovenește, dar nu e nevoie de translator”. Glumițe răsuflate din perioada 1990 – 1991.

La mulți oameni de rând din stânga Prutului apare reflexul, aproape pavlovian, de a aduce vorba despre unire când vine vorba de Republica Moldova. Cu cât persoana respectivă are mai puțin habar despre ceea ce se întâmplă la est de Prut, cu atât mai predispusă e să aducă în discuție acest subiect obsedant.

A venit momentul ca cei care tot bat toba unirii cu Republica Moldova să realizeze că România are alte lucruri mult mai presante de făcut, inclusiv legate de obligațiile asumate de statutul de membru al Uniunii Europene.

La Bruxelles nu i se va spune niciodată oficial României ce poziție să adopte față de Republica Moldova, dar câteva lucruri sunt clare.

1) Republica Moldova nu este un stat candidat la aderare și acest lucru se datorează gradului aproape total de nepregătire pentru un astfel de statut.

2) România a fost nevoită să suspende procedura rapidă de redobândire a cetățeniei de către persoanele din Republica Moldova în decembrie 2001, cu trei săptămâni înainte de ridicarea vizelor Schengen de călătorie în UE pentru cetățeni români. Coincidență? Vă las să răspundeți singuri la această întrebare. Cert este că în perioada 1991 – 2001 au fost redobândite aproape 100000 de cetățenii, și numai 4000 după aceea.

3) În Republica Moldova există o influență covârșitoare a Rusiei, inclusiv prin funcționarea de facto ca stat independent a regiunii nistrene. UE prin reprezentanții săi nu a trecut niciodată peste o anumită limită în confruntarea intereselor Rusiei în Republica Moldova.

Sentimentalism ieftin

Ceea ce interesează la Bruxelles este mai ales stabilitatea la frontiera de est a UE, care este și frontiera României, cu cea mai săracă țară a Europei, sursă de imigrație ilegală și crimă organizată.

Iată de ce Republica Moldova ar trebui să intereseze opinia publică românească, nu numai datorită faptului că majoritatea populației de acolo vorbește românește, ci pentru faptul că România are tot interesul ca între Prut și Nistru să existe prosperitate și democrație.

Majoritatea populației din Republica Moldova nu dorește neapărat unirea cu România. Mulți își doresc un pașaport românesc ca să poată călători sau trăi într-o țară a UE, fie ea și România, dar nu din cauză că ar muri de dorul „fraților de peste Prut”.

A venit vremea să renunțăm la acest sentimentalism ieftin și să nu mai amestecăm borcanele. Republica Moldova este un stat suveran și independent, recunoscut ca atare și de România. Există acolo o realitate și o situație politică și socială autonomă de cea din România, ba chiar extrem de diferită, și câtă vreme nu se va înțelege acest lucru, România și românii din afara Republicii Moldova vor fi atrași (dacă nu chiar provocați) în conflicte ca cel actual, iar românofonii din dreapta Prutului (fie că își spun moldoveni – majoritatea, fie că își spun români – minoritatea) vor trage ponoasele.

Atenție! Pericol de regim polițienesc în Republica Moldova!

aprilie 10th, 2009

Declaraţia unui grup de experţi cu privire la escaladarea situaţiei social-politice din R. Moldova

„Considerăm că în Republica Moldova se creează premisele pentru instaurarea unui regim poliţienesc şi dictatorial. ”

Exprimându-ne îngrijorarea faţă de agravarea situaţiei social-politice in urma scrutinului din 5 aprilie 2009 si fiind preocupaţi de faptul că interpretările inadecvate ale acestor evenimente servesc drept justificare pentru decizii si acţiuni de natura să polarizeze si mai mult societatea, declarăm următoarele:

In ziua de 7 aprilie, in centrul Chişinăului au avut loc manifestări spontane şi paşnice care au fost folosite pentru a provoca acţiuni violente şi criminale rezultate în distrugerea clădirilor Parlamentului şi Preşedinţiei.

Acţiunile întreprinse de forţele de ordine nu au fost de natură să prevină actele de violenţă şi vandalism.

Condamnând in mod categoric acţiunile de violenţă şi de vandalism, considerăm inadmisibilă prezentarea tuturor acţiunilor de protest doar prin prisma acestor acţiuni criminale. In particular, este complet nejustificat transferul de responsabilitate şi de imagine de pe acţiunile grupului violent pe grupul mult mai numeros şi reprezentativ de protestatari paşnici sau pe liderii politici, unii din care, de fapt, au încercat stoparea violenţelor. Protestele paşnice nu au avut un mesaj antistatal.

In timp ce actele de violenta ce s-au produs nu pot avea nici o justificare si trebuie investigate de organele competente, considerăm că protestele paşnice au izbucnit pe fundalul suspiciunilor legate de corectitudinea alegerilor şi neîncrederea in instituţiile publice, inclusiv cele care au administrat procesul electoral, şi, fiind cauzate , în context mai larg, de nemulţumirea tinerilor faţă de situaţia social-economică, de incertitudinea într-un viitor al lor în Republica Moldova.

Declaraţiile post-electorale ale şefului statului doar au contribuit la inflamarea acestor suspiciuni şi au catalizat ieşirea in strada a cetăţenilor.

În prezent aceste acte de violenţă şi vandalism sunt exploatate din plin de către autorităţi pentru a intimida opoziţia şi societatea civilă, pentru a restricţiona libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor, şi aşa firave; autorităţile au continuat restricţionarea accesului la posturile publice de radio si TV; au restricţionat accesul la Internet, la sursele de informare. Este lansată o campanie masivă de spălare a creierilor, de compromitere a participanţilor la protestele paşnice, a opoziţiei, a purtătorilor de opinii diferite.
Folosirea de către şeful statului a unor acuzaţii extrem de grave la adresa unor lideri politici, şi calificarea acţiunilor acestora drept „puci”, „lovitură de stat”, „răsturnare anticonsituţională”, etc. înainte de orice investigaţii şi decizii ale instanţelor de judecată escaladează şi mai mult situaţia şi polarizează societatea. Prin plasarea responsabilităţii pentru cele întâmplate asupra opoziţiei politice şi a României se creează un duşman intern şi altul extern care ar putea fi utilizaţi pentru îndreptăţirea eşecurilor guvernării.

Considerăm că în Republica Moldova se creează premisele pentru instaurarea unui regim poliţienesc şi dictatorial.

Pentru a evita aprofundarea crizei politice şi economice, a preveni izolarea internaţională a ţării similară celei în care se află astăzi Belarus şi a nu compromite viitorul european al Republicii Moldova, tendinţele actuale trebuie inversate. Ieşirea din criză este imposibilă fără antrenarea unui cerc larg de actori politici, a societăţii civile şi organizaţiilor internaţionale.
Un rol aparte pentru depăşirea crizei le revine autorităţilor cărora le cerem:

– Să se abţină de la orice acţiuni şi declaraţii care vor avea drept efect deteriorarea situaţiei;
– Să renunţe la mesaje virulente în scopul creării unui cadru de dialog politic pentru depăşirea conflictului apărut.
– Să acţioneze strict în limitele legii pentru ca să nu admită noi violenţe;
– Să facă publice listele celor arestaţi şi să asigure accesul la aceştia a avocaţilor şi a organizaţiilor de protecţie a drepturilor omului;
– Să evite persecuţiile pe motive politice;
– Să pornească o investigaţie plenară, transparentă, cu participare internaţională a cauzelor care au condus la declanşarea actelor de vandalism: identificarea persoanelor care au deturnat o parte din masa de protestatari paşnici spre Preşedinţie şi Parlament; identificarea persoanelor care au provocat acţiunile violente si criminale; în ce măsură acţiunile forţelor de ordine au fost adecvate situaţiei şi conforme misiunii acestora.

– Să asigure dreptul cetăţenilor la libera circulaţie.
– Să asigure libertatea opiniei si a exprimării, inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei cetăţenilor.
– Să contribuie activ la eliminarea tuturor suspiciunilor cu privire la corectitudinea rezultatelor alegerilor parlamentare.
Ne adresăm tuturor instituţiilor de presă, dar în mod special Companiei „Tele-Radio Moldova”, să reflecte corect şi imparţial evoluţiile social-politice după alegerile din 5 aprilie cu participarea egală şi nediscriminatorie a părţilor implicate.

Chişinău, 9 aprilie 2009

Semnatari:
Arcadie Barbăroşie, Director IPP
Igor Boţan, Director ADEPT
Vitali Catană, expert IPP
Viorel Cibotaru, Director IESP
Victor Chirilă, Director programe APE
Antoniţa Fonari, Director, „ Tineri şi Liberi”
Mircea Eşanu, Alianţa Anticorupţie
Veaceslav Ioniţă, expert, IDIS-„Viitorul”
Vlad Gribincea, avocat
Vlad Lupan, expert independent
Ion Manole, Director Promo-Lex
Igor Munteanu, Director IDIS „Viitorul”
Sergiu Ostaf, expert, CREDO
Iurie Pintea, Director programe IPP
Andrei Popov, Director executiv APE
Valeriu Prohniţchi, expert economic
Eugen Revenco, Director programe APE
Victor Ursu, Director executiv, Fundaţia Soros Moldova

*Persoanele care doresc să subscrie la această declaraţie sunt rugate să trimită un mesaj la adresa: declaratie@alegeliber.md, indicînd numele complet şi datele de contact

Dl Băsescu nu are nevoie de duşmani!

aprilie 9th, 2009

Este o vorbă care spune „cu aşa prieteni, nici nu mai ai nevoie de duşmani“. Alta zice „apără-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr şi singur“.

Dl Băsescu prieteni nu prea poate să aibă, întrucât d-sa nu poate întreţine cu ceilalţi decât relaţii de vasalitate sau ostilitate, care, uneori, când vasalii nu-şi mai pot suporta condiţia sau când „preţul corect“ le absoarbe exigenţele, se transformă una în cealaltă. Dar dacă prietenii, buni sau răi, până la urmă omul şi-i alege singur, rudele sunt o fatalitate de nedepăşit, pentru că puţini au şansa sau ghinionul de a fi singuri pe lume. Din acest punct de vedere, preşedintele poate să evoce vorbele de la început în formulări uşor modificate, de pildă, „cu aşa neamuri, nici nu mai am nevoie de duşmani“. Iar evenimentele produse de rudele sale apropiate în ultima lună i-ar da dreptate fără drept de apel. Mai întâi, în EBA, fotomodelul de Dorobanţi, s-a născut grozava ambiţie de a se metamorfoza în europarlamentar.

Pe care nimic nu i-o poate stopa. Nici reacţia amuzat-ironică a presei, nici consternarea unei părţi a opiniei publice, cea tulburată de apucăturile dinastice din politichia băştinaşă, nici faptul că a trebuit să-şi părăsească partidul de suflet. Nici măcar dojana părintească, de va fi existat, deşi e de imaginat că nu, dacă ne luăm după modul în care preşedintele i-a sărit în apărare, mai potrivit unui părinte cu slăbiciuni la toanele copiilor decât unui bărbat de stat.

Prin urmare, ajutată de partidul în care loveşte prin candidatura sa, „beizadica“ s-a pus pe adunat semnături, fără să-i pese că prin aceasta dă şi în imaginea propriului tată! De va câştiga sau nu nici nu contează, decât eventual pentru România, ce-şi trimite copiii răzgâiaţi s-o reprezinte în PE. Fiica mai mare, oricum mai discretă, i-a făcut rău preşedintelui cumva colateral, prin chestiunile imobiliare ieşite la iveală din pricina scandalului Popoviciu. E posibil ca afacerea cu apartamentul şi biroul de la Snagov să fie absolut corectă. Din păcate, în chestiunile de imagine, esenţiale în bătălia politică, asta contează în ultimul rând. Fire mai ponderată, mai puţin umblată prin cluburi de fiţe, probabil că dna Ioana Băsescu va învăţa mai repede decât mezina ce se cuvine şi ce nu se cuvine să facă o odraslă de înalt demnitar în stat.

Deocamdată, cireaşa pe tort a fost pusă de fratele preşedintelui. Iarăşi, nu ştiu cât de legală este afacerea fiului acestuia cu terenul agricol, habar nu am dacă acolo vor creşte piersici sau blocuri, dar atitudinea acestuia faţă de interlocutori, de la jurnalistul de la „Gândul“ la cei vizaţi în emisiunea de la Antena 3, a dovedit că urbanitatea, civilitatea nu sunt valorile cele mai preţuite în familia preşedintelui. Modul în care dl Mircea Băsescu a citat, ca dintr-un clasic, nefericita replică prezidenţială de acum câţiva ani dovedea, pe lângă suficienţa mârlanului de cursă lungă, acelaşi straniu apetit pentru vorba groasă cu care ne obişnuieşte de câţiva ani ilustrul său frate. Prin candidaţii desemnaţi de PSD şi PNL pentru alegerile din toamnă, dl Băsescu n-ar avea să-şi facă mari probleme în privinţa unui nou mandat. Însă propriul temperament şi gesturile membrilor familiei sale încep să se contureze drept adversari redutabili!

Articolul a apărut inițial în Cotidianul

Între bulevardele Chișinăului și glodul de la Dondușeni

aprilie 9th, 2009

Actualele evenimente din Republica Moldova, mai exact de la Chișinău, au generat în unele cercuri evocarea unei posibile “Revoluții colorate”, pe modelul Ucrainei sau Kîrgîstanuliui în anii 2004 – 2005. Unii au numit-o “Revoluția Twitter”, după modul în care s-a făcut convocarea tinerilor demonstranți anti-comuniști prin metode electronice.

Dar cât de reprezentativi sunt cei circa 15000 de oameni, în majoritate tineri, care au demonstrat marți 7 aprilie în centrul Capitalei, acuzând fraudă masivă în alegerile parlamentare din 5 aprilie? Gândul mă duce la demonstrația din Piața Universității din București începută în aprilie 1990, care a precedat triumful electoral al FSN la 20 mai a acelui an.

Este evident că suspiciunea de manipulare a rezultatelor e justificată. A exprimat-o și Baroana Emma Nicholson, membră a delegației Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), deși reprezentantul de politică externă al Uniunii Europene, Javier Solana, s-a declarat în linii mari mulțumit de modul în care a decurs scrutinul.

Surprinde diferența relativ mare dintre rezultatele exit-poll-ului (realizat pe 18000 de votanți), care dădea Partidului Comuniștilor (PCRM), condus de președintele Vladimir Voronin, 45,5% din voturi și 55 de mandate de deputat din 101, în timp ce rezultatul final provizoriu îi dă 49,5% și 60 de mandate. E drept că o eroare similară s-a petrecut și în 2005, când rezultatele PCRM au fost subestimate cam cu aceeași marjă de sondajul la ieșirea de la urne.

Dar starea de spirit de la Chișinău nu trebuie extinsă la nivelul întregii țări. E drept că orașul reprezintă aproape o treime din populația țării, dar nu este tocmai reprezentativ. Mulți jurnaliști și diplomați străini, care se învârt în zona Bulevardului Ștefan Cel Mare, rămân cu impresia că tinerii care demonstrează acolo exprimă sentimentele majorității populației.

Or, dacă ieși fie și numai 10 kilometri în afara Capitalei (sau chiar în cartierele dormitor, Rîșcani sau Ciocana), descoperi o cu totul altă lume, ca să nu spun altă planetă, unde viața se desfășoară după alt ritm, parcă din secolul al XIX-lea. Oamenii de aici, din raioane ca Dondușeni, Briceni, Ocnița, Taraclia și altele au cu totul altă perspectivă decât tinerii educați de la Chișinău.

Pentru ei, viața de după destrămarea în 1991 a URSS a fost una grea, adeseori insuportabilă, marcată de disoluția autorității și a stabilității de tip sovietic, iar ultimii opt ani de guvernare Voronin au oferit măcar iluzia unei restabiliri a stabilității. De aceea, nu e surprinzător că mulți dintre acești oameni au votat cu PCRM duminică 5 aprilie, pentru a treia oară consecutiv în alegeri parlamentare.

Și cine a rămas în Republica Moldova să voteze? În general oameni în vârstă sau aceia care nu au plecat în străinătate să-și facă un rost acolo. Cei rămași sunt în bună măsură oameni al căror orizont e limitat la capitala de raion sau cel mult la Chișinău și care își iau informațiile de la TVM, Radio Moldova – aservite regimului Voronin – sau de la posturile radio-TV rusești.

În aceste condiții, nu e de mirare că PCRM obține astfel de scoruri. Dacă Voronin și oamenii săi au forțat nota, în speranța obținerii celor 61 de mandate care ar fi permis partidului să aleagă singur în parlament noul președinte, atunci e o dovadă de miopie politică și de supralicitare.

E ironic că același Voronin, care nu permisese în 2005 intrarea în țară a unor observatori din Rusia la alegerile parlamentare, să fie acum lăudat de Moscova. Din acest punct de vedere, președintele (încă) al Republicii Moldova urmează un obicei al întoarcerilor de 180 de grade, care l-au aruncat din brațele Rusiei în cele ale Uniunii Europene și invers.

Așa încât, le recomand acelora care sunt entuziasmați de protestele de stradă de la Chișinău, să-și schimbe pantofii cu care se plimbă pe Bulevardul Ștefan Cel Mare, să încalțe cizme de cauciuc și să facă o excursie la Dondușeni, Briceni sau Drochia și pe urmă să tragă o concluzie.

Principele Radu – primul candidat oficial la presedintia Romaniei

aprilie 9th, 2009

Discursul Principelui Radu al României
cu ocazia anunțării candidaturii la președinția României

Palatul Elisabeta, 9 aprilie 2009, ora 19

Dragi compatrioți,

Au trecut aproape douăzeci de ani de la căderea dictaturii comuniste. O națiune întreagă a trăit speranța libertății, și-a dorit progresul și a așteptat împlinirea unui vis atât de mult amânat de istorie. Când un popor nu mai poate îndura, când un sistem își umilește proprii cetățeni, când nu mai avem demnitate și nici speranță, atunci se petrec marile schimbări. Pentru că viața fiecăruia dintre noi este făcută deopotrivă din idealuri și din lucruri simple.

Din anul 1990 încoace, odată la patru ani s-au pus în mișcare forțe care au pretins, în diferite forme, că vor schimba România. Au ieșit sau au fost scoși oameni în stradă, s-au fluturat steaguri, s-a băut șampanie și s-a intrat cu seninătate într-un nou mandat de dezamăgiri. Desigur, libertățile au progresat. Dar, în timp, democrația s-a inhibat. Luptele politice s-au dat pe toate fronturile: stânga împotriva dreptei, roșii împotriva portocaliilor, verzii împotriva naționaliștilor. În timpul acesta, respectul față de instituții, profesionalism și valori s-a manifestat foarte rar.

Democrația a fost redusă la o luptă permanentă pentru putere, în care cetățeni români au fost asmuțiți împotriva altor cetățeni români sau împotriva propriilor instituții și simboluri. Doar pentru că acestea din urmă nu conveneau celor cu putere. În tot acest timp, paradoxal, speranța a fost menținută de o sursă negativă: am urât pe cei dinaintea noastră, i-am negat pe cei dinaintea noastră și i-am făcut vinovați de tot ce nu ne puteam noi asuma.

Acum douăzeci de ani nu am tânjit numai după libertate și democrație, dar și după lege, adevăr și dreptate, corectitudine, respect și demnitate. Nu toate acestea au fost dobândite cu adevărat. Unde suntem după douăzeci de ani? La nivelul vieții publice:

• Avem un Stat așezat la bunul plac al unor persoane.
• Avem o democrație reflectată în legi care nu se respectă, în frunte cu Constituția.
• Avem libertate individuală, dar tot mai multe abuzuri asupra ei.
• Avem sute de mii de oameni care nu mai au ce să muncească, pentru că nu ne-am gândit la siguranța locului de muncă și la construcția durabilă a țării.
• Avem grija zilei de azi și nu prea credem în cea de mâine.
• Nu avem instituții, lideri și valori de care să fim mândri sau siguri.
• Am pierdut instinctul binelui și persistăm inexplicabil în aceleași greșeli.

Modul în care ne-am tratat instituțiile Statului și în care ne-am comportat unii cu alții ne-a aruncat într-un cerc vicios și a ruinat fiecare sursă de progres. În toți acești ani nu am pus mai deloc omul potrivit la locul potrivit. Politica nu a servit instituțiile, ci și le-a aservit. Fără instituții puternice și respectate, alternanța partidelor la putere a făcut inutil până și votul negativ. Într-un straniu mod democratic, oamenii vin la vot, dar votul lor nu mai contează, din cauza celor aleși și al sistemului din care ei provin. Aceleași persoane fac mereu jocul puterii, prizonieri ai propriului lor cerc, substituind bunul plac eticii instituționale.

Nu sunt astăzi în fața dumneavoastră să promit miracole. Nu am ieșit înaintea țării să aduc paradisul promis de alții la ieșirea din comunism. Ceea ce fac eu astăzi este să vă chem să fim împreună la deșteptarea acestei țări. Vă chem să punem ordine și demnitate în treburile României, să respectăm instituțiile, Constituția și legile, să ne respectăm pe noi înșine, în fiecare zi, de dimineață până seara, chiar și atunci când nu ne privește nimeni. Avem nevoie, mai ales în vremuri de criză economică, să punem omul potrivit la locul potrivit.

În toți acești douăzeci de ani, sistemul a depins mereu, prea mult, de comportamentul și de acțiunile indivizilor, de multe ori incompetenți. Mercantilismul și superficialitatea au menținut mediocritatea în spațiul public, au instalat modele false, cu grave consecințe sociale.

Cu aproape 150 de ani în urmă, Carol I a construit Statul român pe principiul profesionalismului. Instituțiile moderne s-au făurit, atunci, pe temeiul calității profesionale și al meritului. A fost timpul unei aspirații către Binele Naţional. Neamul nostru s-a manifestat istoric, în Europa, prin Independență, apoi prin Unire.
Travaliul Casei Regale, din 1866 până astăzi, a fost unul de punere împreună a energiilor bune, a talentelor și a oamenilor pricepuți ai țării. Academia, Biserica, Armata și Casa Regală au distilat esențele necesare progresului națiunii.

Ne-am cucerit Independența pentru că am stat împreună. Am făcut Marea Unire pentru că am fost împreună. Am început să facem o țară modernă pentru că am fost împreună. Am depășit crize și am ieşit pînă la urmă bine din războaie pentru că am fost împreună.
Nu este nici un secret aici. Oamenii de calitate, profesioniștii nu divizează, nu distrug. Profesioniștii inspiră, construiesc și unesc. Aduc valoare breslei lor, aduc valoare epocii și țării lor, lucrând împreună. Profesionistul unește, diletantul dezbină!

Răspunsurile nu vin de la un singur om, soluția nu stă în mâna unui tătuc care ne conduce viața și destinul. Speranța este în noi, ea vine prin noi înșine. Speranța stă în tinerii de astăzi, care nu erau născuți în anul 1989. Speranța este în vârstnicii care și-au început viața într-o Românie care nu stătea cu capul plecat și cu mâna întinsă. Speranța este în cei trei milioane de români care ne reprezintă cu cinste în Europa și America și în milioanele de peste Prut. Speranța stă în toți cei care nu s-au lăsat dezrădăcinați în patruzeci de ani de comunism și douăzeci de ani de iluzii. Speranța stă în independența noastră. Independența față de jocul politic de dragul puterii. Independența față de prejudecăți.
Astăzi, vă propun să începem cu primul pas. Cu prima instituție a țării, cea dătătoare de exemplu personal, cea mai vizibilă expresie a națiunii: instituția Președintelui României.

Anunț cu speranță și încredere că voi candida la funcția de Președinte al României la alegerile din noiembrie 2009.

Candidatura unui independent la Preşedinţie, dezlegat de obligaţiile de partid, reprezintă garanţia exercitării nealterate a mandatului. Reașezarea politică a României poate să înceapă de la Preşedinte. Doar așa Parlamentul, Guvernul, Justiţia şi partidele politice își vor putea exercita serviciul în interesul națiunii, fără să se uite în sus dacă fac bine ce fac.

Preşedintele fost membru al unui partid nu se poate distanța de acel partid, pentru a-i reprezenta pe toţi românii. Este primul defect al democrației în țara noastră. O asemenea persoană rămâne legată de obligaţiile şi interesele partidului său şi caută să-l impună la putere şi să-i creeze oportunităţi în detrimentul celorlalte partide şi al societăţii, în ansamblul ei. El nu este altceva decât un al doilea prim-ministru. Aici este cauza ambiguității, stagnării și conflictelor la vârful țării.
Partidele politice şi reprezentanţii lor în instituţiile fundamentale ale Statului au fost dominați mai degrabă de lupta pentru putere, de menţinerea ei cât mai mult timp şi de utilizarea în interes personal a avantajelor funcţiilor publice pe care le-au exercitat.

Nu vom putea construi Statul modern român predictibil, drept și respectat până când nu vom pune la temelia lui raporturi de încredere şi loialitate între instituții. La fel, în raportul dintre Stat şi cetăţean. Altfel, România va rămâne la bunul plac al individului și al grupurilor ajunse la putere.

Nu putem concepe o administrație românească demnă în Europa fără revenirea la temeiurile noastre de viață: familia, credința, şcoala şi educaţia, societatea civilă, comunitatea de cultură, de limbă, de istorie; fără să luăm în seamă sentimentul naţional simplu, generozitatea, spiritul de răspundere, încrederea în noi înşine şi puterea de a desăvârși împreună o societate modernă, administrată profesionist și corect.
Destinul unui popor și al națiunii nu se poate măsura în alegeri și alternanțe la putere, ci în eliberarea potențialului fiecăruia dintre noi pentru a face ceva pentru țară. Cred că putem face aceasta împreună. La fel ca soția mea si familia noastră, trăiesc în valorile în care cred. Noi credem într-o altfel de Românie. Și suntem siguri că împreună, noi toți, avem un viitor!
Un membru al Familiei Regale, în republică sau monarhie, are, în fiecare moment al vieții, obligația de a fi util țării lui. Fiindcă el înmagazinează nu numai o identitate umană, ci amprenta, aspirația, identitatea națiunii, într-un anume moment istoric și politic.
Candidatura mea nu își propune restaurarea Monarhiei. Schimbarea formei de guvernământ într-o democrație nu este atributul șefului Statului. O astfel de opțiune poate fi decisă doar de întreaga națiune.

România europeană, folosind fără complexe de inferioritate valorile care au fondat statul modern, va fi o țară mai puternică, pragmatică și capabilă să înfrunte timpuri care nu se anunţă nici liniştite şi nici paşnice.
Gestul pe care îl fac astăzi dorește să deblocheze impasul politic şi instituţional la care s-a ajuns în România. Menținerea şi escaladarea controverselor dintre principalii responsabili politici ai ţării riscă să împingă România spre haos politic, economic şi social, precum şi spre izolare internaţională.

Ca Preşedinte voi garanta constituţional independenţa Justiţiei, domnia legii și nu voi tolera nedreptăţile şi abuzurile. Valoarea dreptăţii în justiţie trebuie apărată permanent şi cu toate mijloacele. Românii trebuie să se simtă bine reprezentați și protejați în țara lor, în Europa lor și în lumea largă.

Începând cu decembrie 2009, românii nu trebuie să își mai ascundă pașaportul, de rușine. Respect și lege în țară, demnitate și mândrie în afară. Capul sus în lume. Aceasta va fi România.

Douăzeci de ani am tot votat când dreapta, când stânga. Dar întotdeauna am votat împotriva a ceva, nu pentru ceva. Am negat mereu, nu am construit încă.
Eu nu sunt un candidat de stânga, nu sunt un candidat de dreapta, nu sunt un candidat politic. Nu sunt astăzi în fața țării pentru ca să arunc cu piatra în nimeni.
Sunt astăzi aici pentru a pune o piatră jos, la temelia unei Românii respectate, pe care am uitat că o merităm.

Să fie într-un ceas bun!

Memorandum al Comitetului Ad-Hoc pentru alegeri libere in Republica Moldova

aprilie 9th, 2009

Comitetul AD-HOC pentru alegeri libere constituit de semnatarii prezentului document, astazi la Bucuresti, 8 aprilie 2009, pentru coordonarea campaniei de internationalizare a gravitatii situatiei create de regimul comunist la Chisinau, a hotarat urmatoarele:

1. Solicitam sprijinul presei si al tuturor prietenilor Basarabiei, in acesta campanie pentru democratie, drepturile omului, pentru toti Basarabenii.

2.Cerem invalidarea rezultatului alegerilor de la 5 aprilie, fraudate de agentii guvernului communist,

3.Cerem repetarea scrutinului electoral, sub monitorizarea Consiliului Europei, Uniunii Europene, Statelor Unite ale Americii, Romaniei, Rusiei, Ukrainei, Turciei si Bulgariei, ca garantie pentru corectitudinea necesara;

4.Cerem organizarea sub aceste garantii, a unei campanii electorale neviciate, cu durata de cel putin 30 de zile,

5.Cerem eliberarea si punerea sub controlul public a Televiziunii si Radioului Public de la Chisinau prin constituirea unor Consilii de Administratie alcatuite din personalitati culturale independente, sub protectia observatorilor internationali si nationali.

6.Cerem cetateanului Voronin sa nu mai faca declaratii si uz de prerogativele prezidentiale, pentru ca mandatul sau a expirat la 7 aprilie si a intrat deja in conflict cu Codul Penal al R. Moldova.

7.Cerem Comisiei Electorale Centrale sa puna la dispozitia justitiei probele fraudelor electorale de proportii care a fost reclamata.

8.Cerem Procuraturii Generale sa inceapa cercetarea fraudelor, in mod profesionist si transparent fata de observatorii nationali si organizatiile neguvernamentale interne si externe. Cerem totodata eliberarea tuturor persoanelor arestate si tratament medical corespunzator pentru cei raniti.

9.Facem apel la liderii partidelor politice de la Chisinau sa preia mesajul nostru si sa-l sustina in dezbaterile publice in favoarea democratiei, statului de drept si integrarii in structurile politice si de aparare euroatlantice.

10.Aflandu-ne in spatiul Uniunii Europene, ne adresam Comisiei Europene sa sprijine demersurile tinerilor din Republica Moldova, mesajul pentru un stat de drept si alegeri libere din Piata Marii Adunari Nationale din Chisinau, eforturile si aspiratiile noastre legitime pentru libertate si democratie.

11.Cerem tuturor actorilor publici sa actioneze si sa ne sprijine pentru refacerea spatiului cultural, spiritual si etnic romanesc si european.

12.Mandatam avocati din UE pentru a ne sustine si reprezenta in demersurile noastre legitime.

13.Facem un apel global intre Bucuresti si Chisinau : “Tineri, asumati-va viitorul !”

14.Declaram ca sediul provizoriu al Comitetului AD-HOC pentru alegeri libere, este in Bucuresti, str, Batistei, nr.24 A, prin grija Asociatiei 21 Decembrie 1989, Telefax : +40-21 – 311-20-76

Semnata azi la Bucuresti, 08 aprilie 2009
Aprobata de Adunarea Ad-hoc din Piata Universitatii

Corina Ciobanu – presedinte Organizatia Studentilor Basarabeni din Bucuresti

Tudor Cojocaru – presedinte Liga Studentilor Basarabeni din Bucuresti

Veaceslav Saramet – presedinte Asociatia Studentilor si Elevilor Basarabeni din Bucuresti

Cine sunt principalii actori politici ai actualei crize în Republica Moldova

aprilie 8th, 2009

1) Vladimir Voronin – președintele în exercițiu al Republicii Moldova, lider al Partidului Comuniștilor (PCRM). În vârstă de 69 de ani, a condus PCRM la a treia victorie consecutivă în alegerile parlamentare din 5 aprilie, contestată de opoziție și de manifestații violente de stradă. A avut o contribuție esențială la succesul PCRM în ultimii 15 ani, făcând tranziția de la o rămășiță a vechiului partid bloșevic la un partid tipic tranziției de la sistemul comunist la democrație – condus pe principii autoritare, îmbinând clientelismul cu atașamentul declarat față de valorile democrației și Uniunii Europene. Nu mai are dreptul să candideze la un nou mandat, are ca țintă, probabil, postul de președinte al Parlamentului.

2. Dorin Chirtoacă – primarul Chișinăului, a condus lista Partidului Liberal în scrutinul din 5 aprilie, situată pe locul 2, cu 12,8%. În vârstă de 30 de ani, Dorin Chirtoacă este cel mai tânăr primar al unei capitale europene. A dus o luptă neîncetată cu obstrucțiile administrației centrale în cei doi ani de când a fost ales în funcție. Deși este numărul 2 în partidul condus de unchiul său, Mihai Ghimpu, 60 de ani, Dorin Chirtoacă, cu un stagiu de realizator la Televiziunea Română, se profilează ca viitor lider al opoziției. Va avea de ales în funcția de primar al Capitalei și cea de deputat.

3. Vladimir Filat – lider al Partidului Liberal Democrat (PLDM), clasat pe locul 3 cu 12,3% în alegeri. Filat este un fost protejat al președintelui Petru Lucinschi (1997 – 2001), care l-a promovat în funcția de ministru în 1998, la vârsta de 29 de ani. Acuzat de corupție, dar niciodată trimis în judecată, Vladimir Filat a fost membru, până în 2007 al Partidului Democrat, condus de Dumitru Diacov. Sesizând declinul PD, el a înființat PLDM, care a stat permanent în umbra PL, copiindu-I de multe ori tacticile și parazitând probabil într-o oarecare măsură pe imaginea bună a lui Dorin Chirtoacă în condițiile unui electorat confuz. Este principalul rival al acestuia la conducerea opoziției.

4. Serafim Urecheanu – lider al Alianței Moldova Noastră (AMN), clasat al patrulea în alegeri cu 9,8%. Fost primar al Chișinăului (1995 – 2005), Serafim Urecheanu a condus în 2005 Blocul Moldova Democrată (BMD) la alegerile parlamentare obținând 28,5%. După scrutin și destrămarea BMD, cariera lui Urecheanu, 59 de ani, a intrat în declin vizibil, el încercând să compenseze lipsa sa totală de charismă cu declarații stridente de genul: “Nu am rival la președinție”. A avut o linie politică haotică, apropiindu-se la un moment dat de regimul Putin din Rusia.

5. Marian Lupu – președintele Parlamentului, numărul 2 pe lista PCRM după Vladimir Voronin. Cel mai probabil candidat la succesiunea liderului său de partid, Marian Lupu, 42 de ani, nu are niciun fel de bază de putere în PCRM și ca atare, dacă va fi ales președinte al Republicii Moldova, va avea probabil o soartă similară cu cea a lui Dimitri Medvedev în Rusia, în raport cu Vladimir Putin. Este văzut ca un moderat fără apetență pentru excesele ideologice ale durilor din PCRM, pro-european și fără antecedente românofobe.

6. Zinaida “Zâna cea bună” Grecianîi – prima femeie prim ministru din istoria Republicii Moldova, numărul trei pe lista PCRM, își datorează promovarea, ca și Marian Lupu, în întregime lui Voronin. În vârstă de 50 de ani, Grecianîi este o potențială candidată la președinție, deși continuarea în funcția de premier e mai probabilă. Nici ea nu are bază de putere în PCRM și s-a remarcat mai ales în domeniul ei de specialitate, economia, având merite în refacerea relațiilor cu Rusia după embargoul importurilor de vinuri moldovenești din 2006.

Republica Moldova: Cruciada copiilor cu parintii la slugarit in Europa

aprilie 8th, 2009

De curand am primit un mesaj interesant de la o buna prietena din Chisinau, care a participat la ultimele evenimente, mesaj care suna astfel:

„…de doua zile protestam impotriva regimului comunist, am fost acolo printre tineri, mi se rupea inima cand ma rugau sa le leg capul sau bratele sangerande. Printre acesti tineri au fost foarte multi sub 18 ani, un tanar de 16 ani, Ion pe nume, cu fata tricolor, imi spunea ca el lupta pentru viitorul sau si daca pot sa-i leg mai repede mana sa se intoarca sa-si ajute prietenii. Nu neg ca in multime au fost si provocatori, insa acele suflete tinere cu fetele tricolor au luptat pentru un singur lucru: arborarea drapelului romanesc si european atat pe cladirea presedintiei cat si a parlamentului. Acestea simbolizand dorinta lor de apartenenta la poporul roman si comunitatea europeana. Pana aici au reusit.”

Nu vreau sa fac o analiza politica aici, pentru ca imi lipsesc toate datele, si nici nu ma avant sa fac un studiu de alta natura. Dar citind acest mesaj, mi-am adus aminte de o multime de elemente care par sa explice tot ce se intampla acum cu mult mai bine decat au facut-o Voronin sau Gorbaciov, care au dat vina in principal pe „influentele externe” (care or fi acelea?), si in orice caz cu mult mai uman. Unul din principalii psihiatri ai secolului al 20-lea, Abraham Maslow, cu mai mult de o jumatate de veac in urma a observat ca un om, pentru a fi sanatos, are nevoie de mai multe conditii, dintre care cel putin cinci sunt absolut necesare:
– 1. Satisfacerea necesitatilor fizice (foamea sau interdictiile sexuale sunt opuse unei vieti sanatoase)
– 2. Satisfacerea necesitatilor de siguranta (un om haituit sau alungat, sau urmarit, etc nu are cum sa fie sanatos)
– 3. Satisfacerea necesitatilor de apartenenta sociala, de grup si umana (de a iubi si de a fi iubit)
– 4. Satisfacerea necesitatilor legate de stima de sine, de a fi respectat si de a respecta pe altii
– 5. Satisfacerea necesitatilor de autorealizare (sau creativitatea).

Chiar daca de la data enuntarii acestei teze a trecut multa vreme si multe lucruri au fost studiate in detalii (si completate), aceste premize ale lui Maslow raman la fel de valabile si azi. Ori, ce vedem azi ca se intampla in RM? Ultima generatie de copii si tineri a trait majoritatea timpului in absenta parintilor, care, pe buna dreptate, se ingrijesc in primul rand de satisfacerea necesitatilor fizice de subzistenta ale acestor familii, care nu mai exista decat cu numele. Sunt atatia copii ai caror parinti lucreaza in tot restul Europei pentru a asigura hrana copiilor lor!

Si asta are drept consecinta minciuna oficiala, spusa cu obraznicia caracteristica guvernelor comuniste de catre „conducatori”. „Draji tovarasi, poporul nostru a facut progrese si bunastarea s-a inmultit in patria noastra scumpa si draga”. Da, s-o fi inmultit bunastarea, datorita celor trimise de parintii copiilor care stau si sufera (si unii si altii), dar nu datorita economiei comuniste! Minciuna comunista mai este completata si de obraznicie!

Cat despre stima de sine, ce sa adaug? „Vorgheste draga o limba omeneasca (limba rusa!), nu linghile shelea! (evident, limba romana!).
„Skaji po celoveceskii iazik!”(Vorbeste pe limba omeneasca (rusa, evident!). Insulta sistematica are si ea un rol in exacerbarea contradictiilor din societatea rmoldovineasca! Insulta personala, nationala si de toate felurile.

Fiind constient de rolul pe care il are respectul celuilalt in relatiile umane, cand am avut ocazia eu mi-am indemnat prietenii unguri sa fie mandri de originea lor asa cum fiecare (si eu) sunt mandru de originea mea. Cum spunea Cioran, fiecare dintre noi are macar meritul ca exista o istorie neintrerupta intre Big bang si noi. Faptul ca unii isi aleg alte lucruri de care sa fie mandri, este alta mancare de peste. Dar tot sunt mandri de ceva: de familie, de copii etc. Sau isi aleg o alta apartenentza. Este treaba lor. Dar nu ne putem juca cu dreptul adolescentilor de a fi mandri de ei insisi si de a fi scutiti de insulte! Am cunoscut si persoane profund afectate psihic, carora le era rusine de faptul ca sunt romani! Ceea ce este aberant!

Minciuna sistematica este deseori acceptata usor de adulti, dar nu si de tineri.

De exemplu dl Voronin are bunicul din partea mamei ingropat langa Bucuresti. El a murit in anul 1980, dupa ce in tinerete s-a refugiat in Romania, fugind de comunisti. Sunt sigur ca daca ar fi auzit ca nepotul lui pretinde ca nu vorbeste romaneste, ci limbi straine, ar fi murit a doua oara.

Sa nu ne asteptam ca tineretul sa se complaca in minciuni.

Nu vreau sa fac aici o pledoarie decat pentru respectarea adevarului. Ceea ce este mult prea coroziv si amenintator pentru societatea contemporana din RM. Dar nu vreau sa inchei fara a discuta despre una din bolile de care sufera in cel mai inalt grad azi societatea moldoveneasca: lipsa de identitate. Un copil basarabean se plangea ca la Bucuresti colegii il porecleau „Romania”. Pentru el, cat timp a trait in afara tarii, cuvantul Romania ii amintea de visele sale. Ajuns la Bucuresti, nimeni nu a inteles foamea lui de identitate! Si unii au ras de el, pentru ca identitatea este ca apa: nu-ti dai seama ca ai nevoie de ea decat cand apa nu mai curge pe conducta!

Revoltele de la Chişinău n-au multă culoare

aprilie 8th, 2009

Opoziţia politică moldovenească nu s-a pus în fruntea protestelor declanşate de organizaţii ale societăţii civile. Occidentalii s-au arătat nepregătiţi să sprijine atari mişcări în Republica Moldova. Celor mai mulţi moldoveni le lipseşte informaţia, iar mulţi chiar au votat “stabilitatea” promisă de comunişti. În stradă nu flutură nicio ideologie anti-estică şi pro-vestică. Toate aceste particularităţi denotă deocamdată o neputinţă internă de a propulsa o „revoluţie colorată”.

După anunţarea rezultatelor alegerilor din 5 aprilie 2009, conform căror Partidul Comuniştilor din RM a obţinut pentru a treia oară consecutiv procentajul maxim, reprezentanţi ai societăţii civile (Asociaţia Obştească “Hyde Park” şi Think Moldova), precum şi portalul de ştiri UNIMEDIA.MD au declarat ziua de 6 aprilie drept Ziua Naţională de Doliu şi au chemat pe cei interesaţi să se adune pentru a aprinde lumânări în acest sens.

La iniţiativa dată s-au adunat mii de internauţi nemulţumiţi de rezultatele alegerilor, care au protestat în faţa sediilor instituţiilor de stat şi au scandat lozinci anti-comuniste. În cele din urmă la manifestaţie s-au alăturat şi liderii partidelor de opoziţie (PLDM, PL, AMN, MAE), care s-au solidarizat cu protestatarii, iar liderul PLDM, Vlad Filat, i-a chemat în mod public să se adune pe 7 aprilie pentru a continua demonstraţiile.

Această a doua zi de proteste a culminat cu devastarea clădirii Preşedinţiei şi Parlamentului, altercaţii şi acţiuni violente între protestatari şi reprezentanţii forţelor de menţinere a ordinii. Liderii opoziţiei (PL, PLDM, AMN) aflaţi în centrul evenimentelor au demonstrat o oarecare reticenţă, limitându-se doar la suscitarea verbală a protestatarilor, care în lipsa unei organizări şi a unui ghid clar de comportament au atacat sediile Parlamentului şi Preşedinţiei. Pe lângă pagube materiale majore, protestele violente au cauzat şi victime, de pe ambele baricade (poliţişti şi protestatari).

Ezitarea tuturor

Evenimentele de la Chişinău au anumite tangenţe cu particularităţile revoluţiilor colorate din Georgia (2003), Ucraina (2004), în special Kîrghîstan (2005) (pagube materiale majore), de care guvernarea comunistă a reuşit să se protejeze în 2005 renunţând la Memorandumul Kozak, care prevedea federalizarea RM, dar şi la orientarea externă pro-rusă. Spre deosebire, de alegerile din 2005, care au fost susţinute în mod evident de statele occidentale, inclusiv România, scrutinul recent a fost unul urmărit cu precauţie de către SUA şi UE, dar în final recunoscut drept corespunzător cu standardele internaţionale (de către anumiţi oficiali europeni, OSCE, observatorii CSI).

Confuzia occidentalilor în privinţa difuzării unei aprecieri negative privind calitatea alegerilor desfăşurate în RM denotă inexistenţa unei pregătiri prealabile ale acestora cu privire la susţinirea mişcării civile şi a demersurilor partidelor de opoziţie din RM, după cum a fost în cazul revoluţiei “rozelor” din Georgia, dar cu precădere în timpul revoluţiei “oranj” ucrainene.

Victoria “stabilităţii”

Pe de altă parte, nici societatea civilă, inclusiv partidele din RM, nu au formulat mesaje clare în acest sens, axându-se pe cerinţa privind numărarea repetată a voturilor (poziţie susţinută de Vladimir Filat) şi pe criticarea generală a faptului fraudării alegerilor (PL, AMN). Acest lucru indică asupra unei nesustenabilităţi şi incapacităţi a forţelor politice de a fuziona energiile sociale generate de societatea civilă pentru a pune bazele unei revoluţii colorate identice celor de pe spaţiul sovietic din perioada anilor 2003-2005.

Altă dovadă a faptului că “revoluţia colorată” este puţin probabilă este şi circumstanţa că, în realitate, o mare parte din populaţie a votat în favoarea stabilităţii “iluzorii” propagate de PCRM în timpul campaniei electorale, în schimbul schimbării “nepopulare şi imprevizibile” oferite de forţele politice de opoziţie.

Spre deosebire de revolta de la Chişinău, evenimentele din Ucraina şi Georgia nu au avut loc în contextul unei crize financiare mondiale cu repercusiuni adânci asupra propriilor economii naţionale. Prin urmare, fraudarea alegerilor propriu-zise de către comunişti nu poate fi considerată principala premisă pentru victoria lor, ci utilizarea resurselor administrative, accesul disproporţionat la sursele de informare, implicarea factorului rusesc, dar şi victoria “stabilităţii” asupra “schimbării”.

Revoluţie „colorată”?

Dacă în cazul revoluţiei din Georgia şi Ucraina am fost martorii unei coeziuni/ mişcări naţionale, atunci în evenimentele din Chişinău sunt angrenaţte grupuri particulare şi specifice de cetăţeni, în special tineri (antrenaţi în acţiunile directe şi cele mai violente, spre deosebire de liderii partidelor şi categoriile mai în vârstă de populaţie). Un motiv este lipsa accesului la informaţie pentru cei din regiuni, dar şi din capitală, din cauze obiective – blocarea sau bruierea surselor online de informare naţionale şi locale, ascunderea sau dezinformarea populaţiei etc. -, dar şi subiective – dezinteresul unei părţi ale electoratului care în mod benevol au votat pentru PCRM.

În plus, anumite segmente de protestatari sunt de orietare „unionistă” (studenţi basarabeni care îşi fac studiile în România sau simpatizanţi ai acestei mişcări), care urmau să fie susţinuţi şi de alte grupuri de studenţi basarabeni, care însă au fost împiedicaţi să intre pe teritoriul RM.

Implicarea minimă a opoziţiei (timide, insuficient interesate /motivate sau incapabile să organizeze masele şi să declare o acţiune naţională de neacceptare a rezultatelor alegerilor), precum şi combinaţiile nesigure şi uneori incompatibile de protestatari (unionişti, anti-comunişti dar statalişti) reprezintă principalele obstacole pentru înfăptuirea unei veritabile revoluţii „colorate”.

Totodată, evenimentele din RM sunt în afara unui trend regional general caracteristic pentru mişcările “revoluţionare” din cele 3 republici post-sovietice. De asemenea, acţiunile protestatarilor moldoveni nu exprimă aspiraţiile împărtăşite de cei ucraineni şi georgieni, la timpul lor, care condiţionau repetarea alegerilor cu necesitatea ruperii de Estul anacronic şi avansării către Vest, pronunţându-se pentru integrarea europeană şi euroatlantică. Spre deosebire de Kiev şi Tbilisi în zilele revoluţiilor colorate, în centrul Chişinăului persistă puţine drapele ale UE şi nici-unul din cele ale ţărilor străine care ar susţine poziţia protestatarilor – cu excepţia tricoloarelor basarabenilor unionişti.

Toate aceste particularităţi denotă deocamdată o inputinţă internă de a propulsa o „revoluţie colorată”, dar şi o ezitare şi indecizie din partea Occidentului de a susţine in/direct demersurile opoziţiei privitor la fraudarea alegerilor.

Articolul a apărut inițial pe pagina www.adevarul.ro

Republica Moldova îl expulzează pe ambasadorul României la Chișinău

aprilie 8th, 2009
Voronin acuză România direct de incitarea mișcărilor de protestVoronin acuză România direct de incitarea mișcărilor de protest

Ministerul Afacerilor Externe și al Integrării Europene al Republicii Molova a publicat următorul comunicat:

„Pe data de 8 aprilie 2009, la Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene a fost convocat dl Filip Teodorescu, Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al României în Republica Moldova, căruia i s-a înmînat o notă prin care, în legătură cu acţiuni incompatibile cu activitatea diplomatică, şeful misiunii diplomatice române şi Ministrul-consilier al Ambasadei, dl Ioan Gaborean, au fost declaraţi persona non grata şi urmează să părăsească teritoriul ţării în decurs de 24 de ore.”

Expulzarea urmează declarației președintelui Vladimir Voronin care a acuzat România că este în spatele mișcărilor de protest de la Chișinău și l-a declarat pe Ambasadorul României, Filip Teodorescu, persona non grata.

La rândul său, MAE de la București a replicat prompt:

Ministerul Afacerilor Externe a luat notă cu indignare de decizia autorităţilor de la Chişinău cu privire la ambasadorul României. MAE respinge categoric acuzaţiile formulate de autorităţile Republicii Moldova privind presupuse implicări ale României în afacerile interne ale acestui stat.

MAE subliniază că această acuzaţie este o provocare la adresa statului român. Este inacceptabil ca puterea comunistă de la Chişinău să transfere responsabilitatea pentru problemele interne din Republica Moldova pe seama României şi a cetăţenilor români.

De asemenea, MAE consideră aberante măsurile unilaterale de impunere a restricţiilor de călătorie anunţate de preşedintele Vladimir Voronin.

MAE subliniază că România nu va lua măsuri similare privind personalul Ambasadei Republicii Moldova la Bucureşti şi va menţine sistemul de vize gratuite pentru cetăţenii moldoveni.

România a sprijinit consecvent independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Moldova şi va continua să aibă o abordare europeană în raporturile sale cu statul vecin, în pofida politicii antiromâneşti a autorităţilor comuniste de la Chişinău.

România va susţine în continuare apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană, inclusiv prin proiectele destinate tinerilor care doresc să studieze în ţara noastră, precum şi participarea la alte programe europene destinate cetăţenilor acestei ţări.

MAE a făcut cunoscută poziţia sa partenerilor din comunitatea europeană şi euro-atlantică.

„Lovitură de stat”

Marți seara, președintele Voronin reacționase vehement la demonstrațiile de protest de la Chișinău.

„Stimaţi concetăţeni,

Astăzi, 7 aprilie, de ziua Bunei-Vestiri, am planificat să adresez un cu totul alt mesaj către popor.

Dar în ultimele ore situaţia în Moldova s-a schimbat cardinal. După anunţarea rezultatelor preliminare ale alegerilor parlamentare, după recunoaşterea rezultatelor acestor alegeri de către OSCE, Consiliul Europei, de către observatorii Parlamentului European, liderii partidelor care au pierdut alegerile au pornit pe calea preluării prin violenţă a puterii de stat.

Incapacitatea de a pierde într-o competiţie democratică cinstită, atitudinea de ignorare faţă de statul de drept, faţă de voinţa exprimată liber poporului, faţă de standardele şi valorile europene i-au împins pe liderii opoziţiei să aleagă calea crimei grave îndreptate împotriva Moldovei.

În această dimineaţă, Vlad Filat, Mihai Ghimpu, Serafim Urechean practic au devenit capii ştabului, care a început lovitura de stat anticonstituţională în Republica Moldova.

Tot ceea ce au întreprins ei în decursul ultimelor zile – acapararea clădirii administraţiei prezidenţiale, asaltul Parlamentului, profanarea drapelelor moldoveneşti nu pot fi calificate decît ca un puci propriu-zis. Organizatorii acestui puci şi-au format un scut viu, alcătuit din studenţi, liceeni şi elevi, pe care i-au instigat să vină în piaţă. Scopurile puciştilor sînt evidente – desfiinţarea statului moldovenesc – lichidarea democraţiei noastre.

Stimaţi concetăţeni!

Actuala guvernare nu va permite nimănui să încalce drepturile omului, să ignore legislaţia şi să satisfacă poftele nesăbuite ale forţelor oculte, extremiste, care doresc să compromită ţara noastră şi s-o implice în jocurile lor murdare.

Mă adresez tuturor cetăţenilor, părinţilor şi liceenilor, inclusiv celor care sînt atraşi în jocurile murdare ale aventuriştilor politici şi ale puciştilor. Declar cu fermitate: aceste instrumente de instigare nu pot fi acceptate, autorităţile legale ale ţării vor sta strajă în faţa puciştilor, vor apăra alegerea democratică pe care a făcut-o poporul la 5 aprilie 2009.”

Suspiciune de fraudă

Marți dimineață, circa 15000 de persoane demonstraseră în fața președinției și parlamentului de la Chișinău, protestând împotriva a ceea ce consideră „falsificarea masivă a alegerilor parlamentare din 5 aprilie”.

Circa 30 de persoane au fost rănite în ciocnirile dintre poliție și demonstranți și au fost operate aproape 200 de arestări.

Și tot marți, un grup de 18 jurnaliști, corespondenți ai unor agenții occidentale de presă acreditați la București au fost împiedicați să intre în Republica Moldova.

Un raport al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) a evaluat în general pozitiv votarea de duminică.

Dar baroana Emma Nicholson, membră britanică a delegației OSCE care a monitorizat scrutinul a declarat la BBC că nu se poate alătura declarației extrem de clduroase a șefului OSCE.

„Problema e că e un raport OSCE, iar în OSCE este, firește, și Rusia, care exprimă vederi diferite, chiar substanțial diferite, de ale mele, de pildă,” a spus Baroana Nicholson.

Parlamentara britanică a adăugat că și ea și alți observatori au „un sentiment foarte puternic că a existat o anumită manipulare” dar că „nu am putut găsi nicio dovadă”.

Între timp, potrivit datelor publicate de Comisia Electorală Centrală, situația după numărarea a 100% din voturi este următoarea:

Partidul Comuniștilor (PCRM) 49,48% 60 de mandate
Partidul Liberal (PL) 13,14% 15 mandate
Partidul Liberal Democrat (PLDM) 12,43% 15 mandate
Alianța Moldova Noastră (AMN) 9,77% 11 mandate

Evenimente postelectorale la Chisinau

aprilie 7th, 2009

Mai multe mii de tineri s-au adunat în fața clădirii președinției de la Chișinău, pentru a protesta împotriva a ceea ce ei consideră „frauda masivă” din alegerile parlamentare din 5 aprilie. Partidul Comuniștilor, condus de președintele Vladimir Voronin, a obținut 50% din voturi. Urmatoarele imagini sunt realizate de Marin TUREA și Sașa CLIUICOV.
!poza41!

!poza42! Pe partea opusă președinției, pe Bulevardul Ștefan Cel Mare, clădirea parlamentului era păzită de polițiști, iar în fața lor erau alte câtea sute de tineri.

!poza43! În apropierea clădirilor președinției și parlamentului, în centrul Capitalei, au fost mobilizate contingente importante ale forțelor de ordine.

!poza44! La un moment dat, demonstranții au atacat clădirea parlamentului, spărgând geamurile de la parter.

!poza45! Au fost înregistrate acte de violență și potrivit relatărilor circa 30 de persoane – demonstranți și polițiști – au fost răniți.

!poza46! Din clădirea parlamentului iese fum, de la incendiile izbucnite în urma asaltului clădirii.

!poza47! Marți 7 aprilie, mai multi moldoveni aflati in Regatul Unit al Marii Britanii au organizat o actiune de protest de solidarizare cu protestele de la Chisinau in fata Ambasadei Republicii Moldova la Londra.

!poza48! La Paris au fost scandate lozinci ca: „Jos comunistii! Jos dictatura! Jos mafia! Libertate! Jos vama, vrem la mama! Mafia nu uita, Basarabia nu-i a ta! Europa! C’est dur, avec la dictature! Opozitie te iubim ori invingem ori murim!”

!poza49! Vineri 10 aprilie 2009, intre orele 4 – 7 pm, un grup de moldoveni si romani s-au strins in fata Ambasadei Moldovei la Washington pentru a-si arata solidaritea fata de cei care in Moldova, au iesit in strada pentru a-si cere drepturile si pentru a li se auzi vocea! Dorinta tuturor este de a se face dreptate si de a se renunta la practicile comuniste.

Variațiuni pe teme de istorie economică traită

aprilie 7th, 2009

Dacă țin bine minte, era în 2003 când Joe Stiglitz a făcut un turneu în România și a ținut un discurs în Aula mare de la ASE. Era una din ultimele sale apariții în calitate de Economist Sef al Băncii Mondiale. Rezervele sale fața de politica îngustă, inflexibilă și restrictivă a FMI-ului de atunci deveniseră manifeste. Si atunci a povestit o întâmplare absolut hilară: Pe la începutul anilor ’90 niste economisti ai Fondului , probabil foarte analitici au facut o serie de calcule, regresii și estimari din care a rezultat că reforma economică în Europa de Est va dura circa patru ani și 8 luni. Dupa ce s-au linistit hohotele de râs, Stiglitz a continuat demistificând analiza economiștilor de la FMI. Acestia erau oameni foarte calificati, aplicaseră instrumente econometrice verificate dar incluseseră în analiza lor premiza ca toate contractele se vor respecta…

Mi-am adus aminte de această anecdotă citind seria de articole admirabile ale “Washington Post” care descriu istoricul și cauzele crizei financiare. Si atunci, am avut revelația faptului că s-a întîmplat același lucru cu operatorii produselor derivate din creditele ipotecare, care în esență sunt valori intangibile bazate pe promisiunea că ”o sa platesc daca pot”. Au aplicat o altă paradigma de genul “ceteris paribus” a rezultat ca derivata respectivă este un titlu de valoare cu evolutie predictibila, i-au dat un nume, și dintr-o entitate abstractă a devenit ceva concret, o marfă care se poate tranzacționa și în loc să conserve gradul de risc al emitentului initial a preluat gradul de risc al institutiei care i-a dat un alt nume și altă înfățișare, o falsă pasăre Phoenix.

O altă paralela între cele două situații este similtudinea comportamentelor arogante ale ”stăpânilor” din lumea financiar bancară. Când în România devenise clar pentru cei care aveau acces la datele financiar- bancare ( de altfel, tinute foarte la secret) ca Bancorex devenise polul care concentra majoritatea ineficiențelor din economie, prudențialitatea bancară fusese înlocuită de ”considerente de politică și strategie economică”, închidera acesteia se lovea de aceleași argumente care le aud și azi despre AIG: “Este prea mare ca să poată fi lichidată !” , “Nu se poate închide pentru ca s-ar bloca toata economia României!” Ei, uite ca s-a putut ! Tot așa, când Bancorex-ul pierdea cam două milioane de dolari pe zi ( și încercați să extrapolati la proporția economiei SUA) șefii Bancorex-ului dadeau dovada de aceiași aroganță de stapâni: își construiau vile imense la Snagov și la Predeal, cumpărau iahturi și șalupe ultraperformante, salariile (foarte confidențiale) erau mult mai mari decât în restul sistemului bancar, se sponsorizau diverse cauze culturale și sociale. La AIG doar ca-i mai simplu: își trag direct ”malaiu”.
Exista însă o totala antiteza între dureroasa reformă economică românească, pacienta aproape omorâtă între oligarhii locali și rigiditatea aplicării ”Washington Consensus” si actuala teorie practicată pe malul Potomacului. Daca sectorului industrial deficitar românesc i se spunea: ”ori privatizare, ori lichidare”, iar sectorului privat emergent i se spunea: ”flexibilitatea structurală a sectorului privat îi va permite sa se replieze și să supraviețuiască și în condiții de acces limitat la credit”, în America de acum pachetele de stimulente din bani publici duc la naționalizări parțiale, rata de referintă se îndreaptă catre epsilon iar statul mai are puțin și pune la zid băncile care nu creditează economia reală. Mi s-a parut ca visez când am vazut acum câteva zile că mai multe bănci regionale au returnat banii publici din pachetul de stimulare (de ordinul sutelor de milioane), decât să fie puse în situația de a primi ordine de la Trezorerie, de nu da prime sau de a le face publice. Si exemplele ar putea continua…

Daca filozofia FMI este dirijată de SUA, așa cum susțin multi, morala este clara: proverbul ”Să faci ce zice Popa, nu ce face Popa!” are valoare universală.

Articol de pe bordul vaporului Tahitian Princess

aprilie 6th, 2009

Noutate lingvistica in Travel Dictionary: Precautie Antipiratereasca. Calatorii vaselor ce navigheaza prin stramtoarea Aden ce margineste apele Somaliei, au inceput deacum sa fie instruiti de catre echipaj cum sa actioneze in caz ca ambarcatiuni hostile vin in contact cu nava lor. Contrar vechilor principii de pregatire anterioara care in caz de naufragiu, toti pasagerii trebuiau sa se adune in locuri predestinate unde primeau indicatii cum sa paraseasca vasul in maniera ordonata, in situatia de atac pirateresc, fiecare pasager trebuie sa se retraga in propria lor cabina evitand ferestrele si peretii exteriori ai ambarcatiunii, asteptand cu usile deschise indicatiile echipajului.

In situatia unui atac pirateresc trebuie evitata aglomeratia si se recomanda fiecaruia sa ramana asezat cat mai spre centru vaporului, in camera respectiva. Un singur reprezentat al familiei ce calatoreste va mentine contactul cu echipajul prin usa deschisa din interior.

O alta masura de prevedere este aceea de a parcurge prin zona in grupuri de vapoare la mica distanta intre ele , ca un convoi maritim, in timp ce ambarcatiuni militare ce apartin fortelor NATO mentin a monitoring contact de la o distanta minima.

Desi inca nu sunt cazuri in care ambarcatiuni turistice au fost atacate de pirati, se pare ca istoria este pe cale sa inregistreze un nou pas indarat in evolutia ei.

Urmările alegerilor din 5 aprilie 2009: RM cu sau fără Occident?

aprilie 6th, 2009

Impactul pe termen lung a scrutinului din 5/04/09 asupra vieţii politice moldoveneşti, dar şi asupra comportamentului „actualei-nou alesei” conduceri ai RM sunt imprevizibile. În primul rând, ambiguitatea este determinată de repercursiunile crizei financiare mondiale care dezvoltă reflexe retractive din partea UE şi SUA, în ce priveşte promovarea “convertirii” statelor post-soviectice. Ca efect aferent al crizei poate fi distins intensificarea acţiunilor de construire a unei ordini mondiale multilaterale, în care Rusia îşi privează dreptul de veto privind destinul statelor ex-sovietice (RM, Ucraina, Georgia etc.) în materie de integrare euro-atlantică şi europenizare. Alt doilea motiv care împiedică asigurarea unei clarviziuni constă în gradul influenţei crizei financiare globale asupra situaţiei socio-economice din RM şi a abilităţii de administrare a acesteia de către noua/vechea guvernare comunistă. În acest sens, starea de lucruri vor depinde de mai multe componente interdependente:

• Reacţia Occidentului la natura alegerilor din 5 aprilie 2009, calificate de partidele de opoziţie şi de societatea civilă per ansamblu drept fraudate. În rezultat, prefigurarea intenţiei UE de a negocia un Acord de asociere limitat şi restrictiv ca măsură de sacţiune pentru desfăşurarea unor alegeri incorecte [1]. În cazul SUA – conformitatea şi acceptabilitatea rezultatelor alegerilor parlamentare pentru strategia americană în relaţia cu RM, care s-ar putea manifesta în reducerea finanţărilor pentru proiectele economice şi de reformare a instituţiilor politice prevăzute de către Programul Copact desfăşurat de Millennium Challenge Corporation [2].

• Deschiderea şi capacitatea Rusiei de a acorda asistenţă financiară guvernării comuniste în cazul developării dificultăţilor economice (la fel ca în cazul Armeniei, Kîrghistanului şi Belarusului – credite de sprijinire a economiilor unor din aliaţii ruşi/ţările strategice pentru Rusia în CSI) [3]. În acelaşi timp, capacitatea Moscovei de a contrabalansa stimulentele UE şi SUA în cadrul guvernării comuniste (aprofundarea integrării europene versus orientarea pro-rusă şi intensificarea proceselor integraţioniste din CSI contra ajutor financiar).

• Compatibilitatea agendei politice a guvernării comuniste cu perspectivele externe existente. După exemplul Belorusului, care în pofida etichetării de “ultima dictatură din Europa” a fost inclusă în Parteneriatul Estic, a Cubei care urmează să fie graţiată de către administraţia americană “Obama”, noua/vechea guvernare comunistă este încurajată să continue jocurile duplicitare în raport cu actorii externi. Astfel, indiferent de calitatea alegerilor parlamentare UE va acorda în orice caz Acord de Asociere cu RM, indiferent de faptul că acesta ar putea fi mai puţin ambiţios şi aprofundat (din raţionamentul asigurării unei stabilităţi controlate în regiune, care urmare a avansării Rusiei, conflictului militar din Georgia şi acţiunilor clandestine ale Chişinăului pe marginea problemei transnistrene etc.). Iar SUA, interesată de detensionarea relaţiilor cu Moscova, concomitent cu consolidarea democraţiilor tinere şi eliminarea zonei de influenţă asupra spaţiului ex-sovietic adjudecat de Kremlin, ar fi înclinată să păstreze dialogul cu noua conducere de la Chişinău (contribuind în continuare la democratizarea RM, prin instrumentele de „low” şi “soft” policy mai mult decât prin măsuri de constrângere).

• Corelarea impulsurilor geo-politice regionale cu comportamentul PCRM în general. Poziţia multevectorială externă resetată în mod repetat de către comunişti are un caracter sezonier şi uneori accidental, fiind strâns legată de condiţiile geo-politice din jur. În acest sens, PCRM-ul va urmări să cadă în stare de repaus şi de aşteptare, datorită ameninţărilor crizei financiare, dar şi pentru că Ucraina este în toiul alegerilor prezidinţiale şi se confruntă cu consecinţe grave ale recesiunii economice internaţionale, fapte ce vor clarifica tendinţele geopolitice regionale şi direcţia convenabilă spre adoptare de către conducerea comunistă.

• Comportamentul opoziţiei – coagulare sau divizare. Traiectoria acţiunilor întreprinse de opoziţie ar putea lăsa careva amprente asupra evoluţiei mediului politic din RM. O confruntare similară celei din Consiliul Municipal Chişinău, cu o conduită non-pragmatică, necoordonată şi incoerentă la nivel de acţiuni şi retorică, va acorda şi mai multă legitimitate PCRM-ului „monopolist” în sfera mass-media. De altfel, acest tip de comportament ar putea fi cultivat, provocat şi inoculat în mod artificial sau exagerat nu doar forţelor politice din parlamentul cvadripartit, dar în principal opiniei publice dominante referitor la partidele democratice/liberale pro-româneşti, euroatlantiste şi/sau anti-ruse.

Constatările menţionate arată un grad mare de impredictibilitate şi accidentalism în ce priveşte orientarea şi aprofundarea relaţiilor cu Occidentul, atât din partea factorilor exogeni, cât şi ca urmare a acţiunilor actorilor interni ai politicului moldovenesc. În urma alegerilor, electoratul a ales “stabilitatea” în loc de „schimbare”, chiar dacă excludem procentele trucate şi însuşite de PCRM, inclusiv cu implicaţia crizei financiare mondiale extrem de mobilizatoare pentru alegătorii “comunişti”. De aceea, comuniştii vor folosi acest demers pentru a împăca electoratul şi a-l antrena în acţiunile de consolidare a identităţii moldoveneşti-comuniste, care după origine reprezintă anti-podul identităţii europene prezentă pe malul drept al Prutului (România europeană şi euroatlantistă) protejată şi promovată la nivel european. Comuniştii în sine reprezintă elemente anti-occidentale, nu numai datorită acţiunilor anti-europene (anti-democratice: încălcarea flgrantă şi masivă a drepturilor fundamentale ale omului care formează pilonii democraţiilor occidentale, adoptarea unor acte legislative anti-democratice etc.), dar şi ca urmare a valorilor istorice şi ideologice asumate (promotori ai produsului regimului sovietic, protejarea şi muşamalizarea crimelor regimului totalitar, deformarea, ascunderea şi manipularea datelor istorice). Aceste derapaje de la traseul democratizării autentice şi europenizării reale din partea conducerii RM pot deveni şi mai regulate şi anacronice o dată ce UE îşi omogenizează şi consolidează poziţii univoce vizavi de condamnarea regimurilor autoritate şi totalitarea, inclusiv celor comuniste, [4] urmăreşte eficientizarea reformării instituţionale şi a solidificării statului de drept în RM [5]. Mai mult decât atât, emergenţa continuă a Rusiei adepte a “democraţiei suverane” ar putea la fel avantaja constucţia unei RM “non-europene”, divizate teritorial şi neutre/non-euroatlantiste de către comunişti.

continuarea pe www.cenusadi.wordpress.com

Triumful lui Voronin

aprilie 6th, 2009
Voronin domină în continuare viața politică din Republica MoldovaVoronin domină în continuare viața politică din Republica Moldova

Trebuie să încep prin a recunoaște că m-am înșelat: am pronosticat victoria Partidului Comuniștilor (PCRM) în alegerile parlamentare, dar nu am prevăzut amploarea ei. Estimam la 53 din 101 numărul de mandate ce le va obține partidul condus de președintele Vladimir Voronin, iar numărul real este probabil de 61 – exact majoritatea necesară în parlament alegerii noului președinte.

Procentual, PCRM a obținut practic același scor ca în 2001 și a întors la alegerile din 2009 tendința de declin manifestată de atunci și care a culminat cu scorul catastrofal – 34% – la alegerile locale de acum doi ani.

Care e explicația acestei sfidări a uzurii la guvernare de către PCRM? În primul rând s-a dovedit că președintele Voronin a învățat rapid lecția înfrângerii de acum doi ani și a trecut instantaneu la dezbinarea opoziției, fărămițată oricum în șase sau șapte partide.

Spectacolul jalnic de la Consiliul Municipal Chișinău, unde opoziția avea majoritatea a constituit un prilej excelent pentru liderul PCRM de a avertiza electoratul ce s-ar întâmpla la nivel național în cazul repetării la parlamentarele din 2009 a victoriei opoziției de la localele din 2007.

Apoi, administrația condusă de PCRM a știut să capitalizeze creșterea economică din ultimii patru ani, generată de banii trimiși acasă de moldovenii care lucrează în străinătate și de influxul masiv de investiții străine.

Voronin a restabilit echilibrul între aparenta dorință de orientare către Uniunea Europeană și influența zdrobitoare a Rusiei în regiune, pe fondul îndepărtării perspectivei reintegrării regiunii nistrene în Republica Moldova.

Apoi, promovarea unor oameni fără rădăcini în PCRM cum sunt președintele Parlamentului, Marian Lupu, și premierul Zinaida Grecianîi (care l-a înlocuit pe ineptul Vasile Tarlev) a dat o imagine nouă partidului în ultimii doi ani. Rămâne de văzut care dintre cei doi va ocupa postul de președinte și care cel de premier, fiind de așteptat ca Voronin, împiedicat de Constituție să candideze pentru al treilea mandat, să fie ales președinte al Parlamentului.

Obținând al treilea mandat consecutiv cu majoritate absolută, caz unic în fostele țări comuniste din Europa, și extreme de rar în ultimii 20 de ani în Europa în general (o excepție e Partidul Laburist Britanic sub conducerea lui Tony Blair), PCRM riscă să devină și mai arogant și autoritar la guvernare, cum l-au caracterizat adversarii politici.

Este timpul ca Vladimir Voronin, care a dovedit încă o dată că nu are rival pe scena politică din Republica Moldova, să reformeze PCRM, așa cum declarase într-un interviu la BBC în ziua alegerilor în 2005, transformându-l într-un partid socialist de tip european.

Liderul PCRM ar trebui să dea dovadă de înțelepciune și generozitate în victorie, evitând orice triumfalism și răfuieli cu opoziția, și să treacă la rectificarea abuzurilor semnalate de organizațiile internaționale, mai ales cu privire la corupție și încălcarea libertății de exprimare.

Dezastrul opoziției

Cât privește opoziția, ea a regresat atât în raport cu 2007, cât și cu precedentul scrutin parlamentar din 2005.

Cele trei partide care au intrat în parlament – Partidul Liberal (PL), Partidul Liberal Democrat (PLDM) și Alianța Moldova Noastră (AMN), care pretind că îmbrățișează doctrina liberală, trebuie să fuzioneze de urgență, de preferat sub conducerea primarului Chișinăului, Dorin Chirtoacă, secondat de liderul PLDM, Vladimir Filat, care ar trebui să abandoneze aerele de primadonă, deoarece pe lângă un Vladimir Voronin este un pigmeu politic.

Actualul președinte al PL, unchiul lui Chirtoacă, Mihai Ghimpu, ar trebui să părăsească avanscena politicii moldovenești unde este complet irelevant, la fel ca și liderul AMN, Serafim Urecheanu.

La fel de discreditați, liderul Partidului Popular Creștin Democrat, Iurie Roșca, liderul Partidului Social Democrat, Dumitru Braghiș, liderul Partidului Democrat, Dumitru Diacov și liderul Uniunii Centriste, Vasile Tarlev, trebuie să facă și ei singurul lucru onorabil care le-a mai rămas și să se retragă din funcție.

Rezultatul alegerilor constituie o lecție și pentru clasa politică și liderii de opinie din România, care de regulă, în majoritatea lor, nu înțeleg mai nimic din ce se petrece în Republica Moldova (sau nu-i interesează).

Cred că e momentul ca opinia publică, mai ales cea a “elitelor” de la vest de Prut să înțeleagă că au de a face în persoana lui Vladimir Voronin cu un lider legitim și abil și să nu-l mai desconsidere în fel și chip.

De asemenea, cred că a venit momentul să se înțeleagă în România că populația din Republica Moldova nu e interesată în majoritatea ei de o unire cu “frații de peste Prut”. Cei mai mulți doresc integrarea europeană, iar în lipsa ei un pașaport românesc ca să poată călători, nu din dragoste față de România, dar reunificarea nu e în mintea celor mai mulți o prioritate.

Electoratul a validat încă o dată, în lipsa unei alternative credibile Partidul Comuniștilor, și asta i se datorează aproape în exclusivitate lui Vladimir Voronin. Status-quo a triumfat din nou în Republica Moldova.

G20 – MULTILATERALISM, TRIUMFALSIM ŞI DATORII MAI MARI

aprilie 6th, 2009

Einstein spunea că „nici o problemă nu poate fi rezolvată cu acelaşi mod de gândire cu care a fost creată”. Vor reuşi oare liderii care s-au reunit la summitul G20 de la Londra să dovedească tocmai contrariul? Criză economică a fost generată, în esenţă, de datorii fără acoperire. Datorii la nivel personal, corporatist, bancar şi guvernamental. Şi totuşi cei mai puternici lideri ai planetei, cei care reprezintă 90% din avuţia omenirii, au hotărât că singura soluţia viabilă este reîntărirea unui sistem care să permită dobândirea unor datorii şi mai mari.

O soluţie lipsită de logică sau un start curajos pe căile nebătătorite ale mult trâmbiţatei „noi ordini economice”?

OBAMARAMA
În primul său turneu internațional, în calitate de preşedinte, Barack Obama, a adus cu el întreaga Casa Albă. Cu un anturaj de 500 de oficiali, o limuzină blindată de 300,000 de dolari, 200 de agenţi ai serviciilor secrete, o echipă de 6 medici şi o suită de mulţi alţi aghiotanți, preşedintele, comenta un oficial, dovedeşte că America este în continuare singura supraputere.
Chiar dacă au fost epicentrul crizei, Statele Unite au o economie de 14 trilioane de dolari care a fost şi a rămas deocamdată forţa motrice a creşterii globale. Uniunea Europeană are cumulativ o economie comparabilă dar deciziile politice sunt dominate de interesele naționale din 27 de state. China şi Rusia vorbesc despre necesitatea unei supra-valute care să înlocuiască dolarul american, dar în realitate sunt dependente de refacerea grabnică a economiei americane. Interdependenţa este totală. Şi aceasta explică atât gravitatea situaţiei cât şi potențialul unei soluţionări.
„Am venit aici să ascult dar şi să conduc”, a declarat Obama, „G20 trebuie să respingă protecționismul, să sprijine pieţele emergente şi să lucreze împreună. Va fi o greşeală să ne bazăm deciziile pe frică”, a subliniat preşedintele american respingând criticile că Statele Unite au divergenţe cu alte state privind pachetele de stimulare .

INTENŢII ŞI PROCLAMAŢII

După luni de maraton diplomatic, summitul propriu zis a durat doar 4 ore şi 35 de minute, timp în care politicienii care hotărăsc soarta mapamondului au reuşit să-şi sincronizeze coreografia. Au căzut de acord şi au semnat un comunicat „istoric”.

La sfârșitul summitului, Gordon Brown a declarat că planul „include cea mai masivă injectare de fonduri din istoria omenirii şi se va ridica până la anul la 5 trilioane de dolari”. În comunicat însă chestiunea cheie a pachetelor de stimulare a fost exprimată în terminologia imprecisă a reuniunilor mondiale cu angajamentul „să se facă tot ceea ce va fi necesar pentru stimularea propriilor economii”.

Nici măcar carismaticul Barack Obama nu a reuşit să-şi convingă colegii din G20 cât este de imperativ ca statele să cheltuiască 2% din PIB pentru relansarea economiilor naționale. Franţa şi Germania s-au opus cu înverşunare să-şi mărească şi mai mult deficitul. Premiul Brown ar fi urmat modelul american, fie din convingere fie din devotament faţă de „relaţia specială” anglo-americană, dar guvernatorul Băncii Angliei i-a tăiat din entuziasm spunându-i că nu are cu ce să finanţeze un astfel de program.

Liderii au anunţat şi un pachet de finanţare a comerţului mondial în valoare de 250 de miliarde de dolari menit să stimuleze schimburile comerciale. Analiști mai cinici atrag atenţia că acest pachet nu este mai mult decât o reambalare a unor promisiuni mai vechi şi că „fondurile noi” nu depăşesc de fapt 4 miliarde.

FMI – RĂU CU RĂU, DAR MAI RĂU FĂRĂ RĂU

Cel mai important rezultat este întărirea Fondului Monetar Internaţional ale cărui resurse vor fi suplimentate cu 500 de miliarde de dolari, punându-se astfel la dispoziţia fondului 750 de miliarde de dolari pentru ţările cele mai afectate de criză.
Resursele FMI au fost puse la grea încercare în ultimele luni când s-a văzut nevoit să vină în ajutorul multor state din Europa de Est. FMI va avea de acum încolo şi posibilitatea să împrumute bani de pe pieţele internaţionale de capital şi să-şi vândă din rezervele de aur pentru a dispune de mai multe lichidităţi. Pe lângă considerentele umanitare şi politice, speranţa este că injecţii masive de capital vor crea noi pieţe importante de consumatori care să ajute la creşterea economică globală.

Cifrele pronunţate de premierul Brown şi de politicieni în general trebuie însă tratate cu precauţie. „La o examinare mai exactă , scrie cotidianul de centru dreapta The Daily Telegraph, acest trilion menit să ne scoată din prăpastie are la fel de multă soliditate ca tenebroasele instrumente financiare care ne-au împins în acest dezastru”.

Oxfam şi alţi militanţi împotriva sărăciei au atras atenţia că Fondul Monetar, cunoscut pentru condiţiile extrem de stringente impuse ţărilor beneficiare va promova în continuare aşa numitul Consens de la Washington care se bazează pe pieţele financiare, comerţul liber şi privatizare. Lordul Mandelson, eminenţa gri din spatele premiului Brown, insistă însă FMI se va schimba, va face şi „împrumuturi preventive” iar ţările beneficiare nu se vor mai simţi atât de stigmatizate.

LISTE NEGRE

Tema stigmatizării pare să-i fi preocupat pe liderii plantei. Problema anomaliilor care sunt paradisurile fiscale va fi rezolvată prin publicarea „la momentul oportun” a unor liste negre în care vor fi „nominalizate şi făcute de ruşine” teritoriile care nu respectă regulile OCDE. Nu cred că iniţiativa a creat prea multă panică în Monaco, Liechtenstein, Macao sau Hong Kong.
„Este pentru prima oară, a precizat premierul britanic, că am stabilit împreună un set de principii pentru reformarea sistemului bancar global. Acestea includ reglementarea fondurilor speculative, combaterea spălării de bani şi a evaziunii fiscale şi stabilirea principiilor privind remuneraţia şi primele primite de bancheri.”

Deşi nu s-a ridicat la expectaţiile iniţiale acest summit marchează începutul unei mutaţii spre un capitalism cu un sistem ceva mai strict de reglementare şi un FMI mai puternic. Ideea că summitul ar marca o tranziție spre „un capitalism cu valori morale” mă duce însă cu gândul la „socialismul cu faţă umană”.

SUCCES PARŢIAL

Euforia că reuniunea sau că Gordon Brown, principalul său promotor, va „salva omenirea” a fost de la început nerealistă. Există însă speranţe că în anul de criză 2009 summitul G20 a făcut mai mult decât să reformuleze promisiuni vagi sau să promită bani pe care nu-i va plăti niciodată.

Precedentele în acest sens sunt nenumărate. Angajamentul ani-protecționist de la summitul G20 din noiembrie trecut a fost încălcat sub diverse forme de 17 dintre semnatari. Exemplul cel mai clar este condiția “Buy American” din pachetul Obama de refacere economică în care se prevede ca fierul şi oţelul să fie cumpărat din Statele Unite.

De atunci însă situaţia s-a agravat mult chiar dacă s-au luat măsuri de urgenţă împotriva unei posibile implozii a sistemului financiar din lumea dezvoltată. Miile de miliarde cheltuite în diverse valute nu au dat încă rezultatele dorite. În noiembrie 2008, OCDE preconiza o contractare economică de 0,4%, a celor 30 de state membre, acum, la începutul lunii aprilie 2009, se preconizează un minus de 4,3%, deci o contractare de aproape 10 ori mai mare. Europa de est se agaţă din nou de colacul de salvare al FMI: Se aud din ce în ce mai tare vocile sirenelor naţionaliste. Anvergura crizei este de necontestat. La fel şi interdependența dintre state.

„Nu există decât o linie subțire, avertiza Ban Ki-moon, secretarul general al Naţiunilor Unite, între bănci falimentare şi state falimentare, şi dacă o vom trece vom fi cu toţii în pericol”.

Nu cred că există multe îndoieli că grupul celor 20 încearcă să readucă stabilitate în sistemele financiare şi să introducă politici fiscale pentru a impulsiona cererea. Întrebarea este cum o va face în realitate.

Care va fi formula care să le permită liderilor unor state cu interese divergente să investească trilioane în propriile economii fără să fie acuzati că subvenţiile, chiar şi atunci când se numesc recapitalizări, nu sunt decât o altă formă de protecţionsim? Cum se va rezolva contradicţia între un intervenţionism masiv din partea statului şi un comerţ bazat pe legile concurenţei? Care este distincţia între protecţionism şi măsurile care garantează liniştea socială? Şi cum să-i facă cineva pe anglo-saxoni să accepte reglementări stricte şi transparente când tocmai lipsa acestora le-a garantat poziţia dominantă pe pieţele financiare? Cum poate fi convinsa China să-ţi ajusteze valuta pentru a-şi face exporturile mai puţin competitive?

Planul adoptat la Londra nu răspunde acestor întrebări. Chiar şi aşa este o reuşită că liderii planetei au venit cu toţii, au semnat cu toţii şi că n-au plecat supăraţi. S-a îmbunat până şi Nicolas Sarkosy care ameninţase că va boicota reuniunea dacă nu se va ţine cont de cerinţa Franţei şi a Germaniei pentru reglementări mai stricte. Rusia şi SUA au anunţat că îşi vor reduce arsenalul nuclear. Să fie acesta primul din efectele benefice ale crizei economice? Greu de spus. În orice caz, toată lumea s-a declarat mulţumită la plecare. Hotărâtă să se întâlnească din nou.

Ajută-l pe Iustin! deschide-ţi inima, întinde-ţi mâna spre noi

aprilie 6th, 2009

Iustin Stiuca, student la Facultatea de Teologie – Craiova si profesor de Religie la Şcoala Generală Plopşoru, are doar 22 de ani … şi vrea să trăiască printre elevii care îl au ca dascăl, alături de care s-a simţit întotdeauna împlinit.

TREBUIE SĂ ÎL AJUTĂM!

Se numeşte Iustin şi suferă de o boală cruntă care l-a vânat la o vârstă la care ar fi trebuit să-şi întemeieze o familie, un rost în viaţă. Leucemia acută promielacitară (LAM 3) l-a prins în mrejele ei fără să ţină seama de vârsta fragedă, de credinţa puternică din sufletul lui şi nici de cei care îl iubesc.
Cum a început? Cum a aflat?

Totul a început … cu dureri de spate, dureri la coloană. A fost la control (în Tg-Jiu), diagnosticul a fost discopatie lombară, iar analizele la sânge au ieşit bune. Nimic din aceste analize nu prevestea existenţa cruntei boli. Au început să apară dureri musculare şi stări de oboseală din ce în ce mai acute (uneori adormea pe scaun), iar în ultimul timp nu mai avea poftă de mâncare şi îi apăreau răni în zona gurii.

Marţi, 03 martie le-a arătat colegilor din cancelarie cum îi apăreau echimoze doar la simpla atingere. Miercuri, când ne-am întâlnit ultima oară părea vesel, glumeţ (cum era de obicei) însă nu putea să stea pe scaun din cauza durerilor la coloană.

În urma insistenţei unchiului său a acceptat să meargă la un control mai amănunţit.
Joi, după amiază (probabil orele 14), după încheierea programului şcolar, cu rucsacul în spate a plecat încrezător către Spitalul Militar – Bucureşti. Probabil a ajuns în jurul orelor 20 când a făcut un set de analize. Proba de sânge, luată din venă nu a arătat nimic suspect doctorilor.

Şi totuşi … o ultimă probă luată din ţesut a scos la iveală marea nenorocire.

Urmarea?

A fost transferat la Institutul Clinic Fundeni, iar în jurul orelor 24 era sub tratament citostatic.

Acum, Iustin are nevoie de noi, aşa că haideţi să trecem la fapte.

Unde se face operatia si de ce suma are nevoie Iustin pentru a fi salvat?

Iustin are nevoie de transplant de maduva urgent, operatia costa 150 000 euro si trebuie facuta in Irlanda in luna Mai 2009

Ajutaţi-l pe Iustin!!!

Pt. informaţii: 0722.713.893 – Stiuca Petre (tatal lui Iustin)
Donaţii (Raiffeisen Bank):
EURO: RO19RZBR0000060011461183
LEI: RO56RZBR0000060006464047
Conturile sunt deschise pe numele Stiuca Petre

Cum il contactez
March 14th, 2009
0722.713.893 – Stiuca Petre (tatal lui Iustin)
0766.621.206 – Badea Alin (Profesor, coleg cu Iustin)
0253/285.903 – Stiuca Constantin (unchiul lui Iustin)
0253/285.941
0728.107.735

7 aprilie – Ziua Mondială a Sănătăţii

aprilie 6th, 2009

OMS „Organizaţia Mondială a Sănătăţii” sau World Health Organization cu sediul central la Geneva a fost înfiinţată la 7 aprilie 1948, având în prezent un număr de 192 de state membre.

Este o organizaţie internaţională care are rolul de a menţine şi coordona situaţia sănătăţii populaţiilor pe glob. Strategia de combatere a bolilor a fost formulată în „Declaraţia de la Alma-Ata” 1978 din Kazahstan.

Concepţia despre sănătate şi despre menţinerea ei prin strategia combaterii bolilor este formulată în „Charta de la Ottawa” 1986.

Iar din 1950 Ziua Mondiala a Sanatatii a fost celebrata pe 7 aprilie a fiecarui an, scopul acestei zile fiind acela de a creste nivelul de cunostinte la nivel global pe o anumita tema de sanatate si de a atrage atentia asupra unei zone prioritare de care sa se ocupe OMS.

În acest an, Ziua Mondială a Sănătăţii va fi organizată sub egida „Salvăm vieţi: pregătim spitalele pentru situaţii de urgenţă” şi se va concentra pe siguranţa mijloacelor medicale şi promptitudinea lucrătorilor din domeniul sănătăţii, care îi tratează pe cei aflaţi în situaţii limită.

Cu acest prilej, vor fi dezbătute probleme de actualitate ce privesc condiţia medicului în societatea românească şi pregătirea personalului medico-sanitar în situaţii limită .

Romania figureaza pe lista Organizatiei Mondiale a Sanatatii cu 6 factori de risc major la adresa sanatatii, care trebuie urgent eliminati de autoritatile de la Bucuresti:
bolile cronice,
anemia,
alimentatia defectuoasa a copiilor,
obezitatea si subnutritia,
accesul la apa si sisteme sanitare, precum si
consumul de alcool si tutun.

În 20 martie 2009, comisarul european pentru sănătate Androulla Vassiliou a lansat, la Bucureşti, versiunea în limba română a portalului UE dedicat sănătăţii publice. Portalul a fost construit pe principiul multifuncţionalităţii – „one stop shop” – şi se adresează persoanelor interesate să afle ce se întâmplă în Europa în ce priveşte o gamă largă de teme legate de sănătate, atât la nivel european, cât şi naţional. Odată cu lansarea acestei versiuni, portalul va deveni disponibil în 22 de limbi oficiale ale UE, la adresa: http://health.europa.eu.

Portalul UE dedicat sănătăţii se adresează tuturor celor interesaţi de acest subiect, inclusiv cadrelor medicale, oamenilor de ştiinţă, autorităţilor din domeniu şi, nu în ultimul rând, cetăţenilor.

La lansarea portalului în limba română, dna Vassiliou a declarat: “Oamenii au nevoie să ştie tot mai multe despre sănătatea proprie, iar internetul este utilizat tot mai mult ca sursă de informaţie în domeniu. Unul din cinci pacienţi caută informaţii relevante online, însă volumul de informaţie contradictorie disponibil pe internet este uimitor. Trebuie să îi ajutăm pe oameni să navigheze cu succes prin această bogăţie informaţională pe care o pune la dispoziţie internetul.

Portalul UE dedicat sănătăţii are în vedere găsirea de soluţii pentru această problemă. A fost construit astfel încât să furnizeze informaţie de înaltă calitate, uşor de înţeles şi de încredere în domeniul sănătăţii publice, în toate limbile oficiale ale Uniunii.”

Sunt disponibile informaţii şi de la agenţiile europene cu responsabilităţi în domeniu, cum ar fi cele care se ocupă de maladiile transmisibile, prevenirea consumului de droguri, sănătatea şi siguranţa la locul de muncă, precum şi de medicamente. O secţiune dedicată statelor membre permite accesul la informaţii din domeniul sănătăţii şi politicilor relevante desfăşurate de guvernele naţionale.

Există şi secţiuni dedicate organizaţiilor neguvernamentale europene şi organizaţiilor internaţionale, unde se găsesc detalii despre activitatea desfăşurată de acestea.

O femeie aleasă în fruntea Partidului Socialist Ungar

aprilie 5th, 2009

În sfârşit, după două săptămâni, din care prima avea chiar trăsăturile unei comedii politice, Gordon Bajnai, candidatul socialiştilor şi liberalilor pentru postul de prim ministru, poate să se liniştească. La 5 aprilie, atât congresul Partidului Socialist Ungar, cât şi consiliul naţional al Partidului Liberal-democrat, au aprobat programul de austeritate (măsurile prevăzute ar asigura o economie bugetară de 600 miliarde de forinţi, deci peste 2 miliarde euro), astfel că grupul parlamentar socialist poate să depună moţiunea de cenzură constructivă, propunând în fruntea cabinetului pe Bajnai, actualul ministru al economiei şi dezvoltării naţionale, în locul premierului-demisionar Ferenc Gyurcsány, Bajnai a declarat la congresul socialiştilor că obiectivul lui este scoaterea ţării din criză, apărarea locurilor de muncă şi a familiilor, întărirea economiei ungare, şi va rămâne în post, până când va fi susţinut de majoritatea parlamentară. \”Sunt portar într-o echipă de fotbal şi nu un înaintaş dibace\” – sublinia la congres. Realizarea măsurilor preconizate necesitâ însă sacrificii dureroase din partea populaţiei.

Dacă majoritatea parlamentară este asigurată de socialişti şi liberali – dealtfel partide reunite, liberalii promiţând susţinerea noului guvern –, opoziţia în frunte cu FIDESZ, alături de creştindemocraţi, refuză în continuare să discute cu Bajnai, şi revendică organizarea unor alegeri anticipate.

Forumul Democrat Maghiar (FDM) – care în 1990 ca cel mai puternic partid, putea să formeze guvernul, azi a rămas în parlament doar cu 9 deputaţi – acceptând programul propus de Bajnai, consideră că acesta tratează doar peoblemele crizei şi este insuficient pentru întroducerea unor reforme structurale. După ce Bajnai a declarat în faţa socialiştilor că nu doreşte să rămâne în fruntea guvernului după alegerile din primăvara anului viitor, FDM susţinând că pentru lichidarea urmărilor crizei şi redresarea economică a ţării ar fi suficient doar un semestru, s-a apropiat de FIDESZ, cerând de asemenea alegeri anticipate.

În timp ce lucrările congresului socialiştilor şi ale şedinţei liberalior se defăşurau încă, în piaţa Eroilor din capitală şi în mai multe oraşe provinciale, zeci de mii de cetăţeni mobilizaţi de unele organizaţii civile conservatoare, au demonstrat pentru ţinerea unor alegeri anticipate. Peste 25 mii demonstranţi au fost prezenţi în piaţa Eroilor din capitala Ungariei, şi au înmânat o petiţie adresată preşedintelui ţării, revendicând alageri anticipate.

O femeie în fruntea Socialiștilor

La 5 aprilie, conform aşteptărilor, Ildikó Lendvai, care până acum se afla în fruntea grupului parlamentar socialist, a devenit cu 91 la sută din voturi, preşedinta partidului, în locul lui Ferenc Gyurcsány,

Lendvai, în vârstă de 63 ani, profesoară de istorie-filozofie, între 1974-1981 a lucrat în aparatul fostului UTC, apoi al Academiei de Ştiinţă. În 1984 a devenit activista Secţieiu culturale a CC al Partidulşui Socialis Muncitoresc Ungar. După prăbuşirea regimului comunist, condus o editură literară. În 1994 a fost aleasă în parlament., iar în 1998 ca adjunct al şefului grupului parlamentar. În 2000 a devenit vicepreşedinta partidului şi din 2002 conduce activitatea grupului parlamentar.

Ildikó Lendvai foarte des este prezentă în mediilke de informare, cu glasul ei caracteristic.

Chifteluțe de post

aprilie 5th, 2009
Diagrama cu planta de soiaDiagrama cu planta de soia

Sa fiu in pas cu perioada de dinaintea sarbatorilor pascale m-am gandit la o reteta proprie vegetariana pe care doresc sa o impartasesc cu toti cititorii. Gustul chiftelutelor propuse in prezentul articol rezista pana si pretentiilor celor mai indarjiti adversari ai vegetarismului, nesesizand diferenta de mancarea gatita cu carne.

Carnea tocata este inlocuita cu o cantitate egala de tofu marinat in prealabil si tocat, amestecat cu alte legume.
Ce este tofu-ul si calitatile acestuia necesita un un articol separat neepuizand insa subiectul. Proteinele vegetale, mai ales cele din soia devin din ce in ce mai mult un ingredient comun si nicidecum unul exotic.

In functie de ingrediente sugerez, de fapt, trei feluri de chiftelute in functie de amalgamul de mirodenii folosite in marinarea tofu-ului : chiftelute a la chinoise (sos soia, ghimbir ), chiftelute indo-thai Satay (susan, sos chili, lapte de nuci de cocos, curry, limete –lamai verzi etc), chiftelute italienesti (usturoi, ulei de masline pur, branza parmezan, buchetiera oregano, rozmarin, patrunjel verde).

Dat fiind gradul de popularitate si de usurinta a variantei europene supun atentiei Dvs aceasta reteta, numind-o un capriciu italian ce constituie un deliciu si pentru copiii nostri, pentru care spaghetele cu chiftelute ca si pizza sunt considerate ca foarte indragite si apreciate.
Durata de preparare:30-40 minute
Grad de dificultate: Mijlocie
Ingrediente:

1 kg tofu
1 ceapa mare
2 oua
2-3 catei de usturoi
1 morcov potrivit fiert
2 cartofi mici, fierti in coaja
2 linguri pesmet
2 linguri branza razuita parmezan
verdeata (busuioc, oregano, patrunjel, cimbru etc.)
1 lingurita de boia dulce de ardei
ulei, sare si piper, dupa gust

Mod de preparare:

Tocati la masina de tocat morcovul, cartofii decojiti, usturoiul .

Amestecati legumele tocate cu tofu-ul. Adaugati ouale. Adaugati ceapa foarte fin taiata, sare si piper, boia dulce de ardei dupa gust., branza parmesan razuita, pesmetul si verdeata tocata fff marunt. Amestecati bine.
Faceti chiftelute de marimea unei nuci.

In experienta mea nu am mai prajit chifetelutele in tigae, in ulei, ci le-am asezat frumos pe o tava unsa in prealabil cu ulei , si le –am lasat in cuptorul incins 20-25 minute, evitand prajeala si actiunile nocive ale acesteia asupra sanatatii.

Chiftelutele pot fi consumate impreuna cu spaghete si sos de rosii sau cu un orez pilaf sau risotto.
Compozitia de chiftele de mai sus poate servi si la preparea de rosii umplute, ardei, dovlecei umpluti, si chiar in pregatirea unui hamburger vegetarian.

Mielutul

aprilie 5th, 2009

-Uite, mamico, e asa de mic si frumooos…
-Care, puisor?
-Ala albu’…
-Iti place tie?
-Daaa…
-Auzi, draga, care-i place copilului!
-Ca dau banii asa aiurea, ca-i place lui…
-Macar uita-te!
-Care, draga?
-UIte, ala alb tot, hai ca n-arata rau, fa-i si copilului o placere…
-E la vreo zece- douaspe chile, e bun, merge…
-Pot sa-l mangai, taticu?
-Stai ca vine acu’ nasicu’ si ti-l aduce…

-E mielutu’ meu?
-Da, puiut, al tau…
-Pe care l-am mangaiat si m-am jucat cu el?
-Uite, ca-l cunosti…
-Ala albu’?
-Ala albu’…
-Da’ acum e patat…
-Un picut de sangisor, puisoru’ mamii…
-Da’ ce-i face nenea?
-Il aseaza cum trebuie…
-Acolo, sus?
-Da, dragutu’…
-Da’ de ce-i pune piciorutele in alea de fier?
-Ca sa nu cada, puisor mic…
-Sa nu faca buba?
-Vezi ca stii, dragu’ mamii?
-Si nu ameteste cu capu-n jos?
-Nu, n-are nimic… asa trebuie…
-Si nu-l doare? Uite, curge sange de acolo, de la gat…
-Nu-l doare, puisor, ca el e cuminte…
-Si ce-i face nenea nasu’ la piciorute?
-O sa-l curete de pielicica…
-Pai uite, ca-l trage de blanita…
-Pai asa se face, ingerasu’ mamii…
-Da’ ce greu trage…
-Ei, asa e la inceput, mai in jos merge mai usor…
-Si la ce e buna blanita?
-O ia nenea, sa-ti faca cojocel…
-Uite cum trage de cap…
-Pai capsoru’ a ramas, si gata…
-Da’ ce cutitas mare si frumos are nenea nasu’… Ce face cu el?
-Il taie pe mielut la burtica…
-Pai de ce?
-Ca sa scoata drobutu’…
-Pe care-l faci tu asa bun?
-Da, puiu’ mamii…
-Si ce mai scoate?
-O sa dea afara tot, ca sa ramana curat…
-Si alea asa lungi ce sunt?
-Sunt matele, dragutu’ mamii, pentru carnaciori… Uite si ficatelu’…
-Da’ inimoiara n-are?
-Stai ca o scoate nenea, acusica o scoate…

-Mmm, ce bun e! Da’ ce e?
-E creieras…
-De la mielut?
-Sigur ca de la mielut…
-Ia si tu…
-Multumesc din suflet, dragu’ mamii, dar noi o sa mancam fripturica…
-Tot de mielut, da?
-Tot de mielut, iubitu’ lu’ mama…
-Ce bun e mielutu’!
-Da, puisor, la toti ne place…
-Nu de mancat, ziceam de el, asa, ca e bun si ne da de toate…
-Asa e, copilas, ne da de toate… Acum fii cuminte si nu lasa nimic in farfurie… Vrei sa se supere mielutu’?

Carte din Washington DC

aprilie 5th, 2009

Carte din Washington DC, inainte de Florii

In 1912 primarul orasului Tokyo, Yukio Ozaki a daruit capitalei americane 3000 ciresi, in numele unei legaturi trainice, dar si in numele unei intalniri culturale a doua popoare.
Primii doi ciresi au fost plantati de catre Prima Doamna a Americii Helen Herron Taft si de catre vicontesa Chinda, sotia ambasadorului Japoniei in Parcul West Potomac, in partea nordica a bazinului Tidal.
Cativa ani mai tarziu (1915) guvernul american raspunde generozitatii nipone cu zeci de arbusti din familia cornaceelor(corn), plantati la randul lor in Tokyo.
Ciresii japonezi traditionali sunt denumiti sakura si nu dau fructe. Sunt doar arbori ornamentali asemenea magnoliei (arborele de matase).
Prima celebrare oficializata este data in primavara anului 1935.
In 1965 Prima Doamna a Americii Bird Johnson a initiat sadirea a altor 3800 de ciresi in Washington. In Japonia inundatiile din 1981 au distrus mii de ciresi. Prezenta varietatiilor de sakura in Washington a permis repopularea zonelor afectate cu arbustii crescuti pe solul american.
Festivalul „petalei de cires” (28 martie-12 aprilie ac) nu semnifica doar venirea primaverii, ci simbolul unei prietenii dintre doua tari diferite si la mare distanta, una de cealalta.
Sarbatorirea anuala dureaza doua saptamani, perioada corespunzand infloririi ciresilor.
Intreaga capitala de pe Potomac devine o incandescenta florala, iarna este inlocuita cu o ninsoare abundenta in alb si roz. Peste un milion de turisti celebreaza momentul de feerie primavarateca.
Bucuria spectacolului arbustilor adusi tocmai din lumea imperiala de altadata, parca decupat dintr-o pictura Hokusai se intregeste cu manifestari cultural-artistice si alte atractii: parada florii-de-cires; o alee-promenada tipic japoneza(cea mai larga din lume, de acest gen) unde momentele de teatru kabuki, mici chioscuri cu mancare traditionala etc vor reconstrui atmosfera tarii soarelui rasare; intreg spectacolul miilor de ciresi”sakura” in floare asteptand sa fie imortalizat de catre vizitatori.
Diana Mayhew, presedintele acestui festival, mentioneaza ca, in ciuda crizei economice, toate biletele de intrare sunt vandute. Celebrarea infloririi este o invitatie la delectarea naturii. “Un astfel de eveniment e inaltator. Este primavara. Oamenii sunt in cautarea unui motiv pentru a fi afara.”(din Washington Post, 26martie2009).

Un esec total: “Bursele speciale ale Guvernului Romaniei”

aprilie 5th, 2009

Noua filosofie de reducere a birocraţiei administrative este perfect justificată, dar nu motivează si rabatul de la calitatea serviciilor publice pe care tinerii bursieri guvernamentali o pot proba

Demarat ca un proiect ambitios de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării în anul 2004, în parteneriat cu Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD – retras din 2007), “Burse Speciale ale Guvernului României” se dovedeşte a fi un eşec lamentabil. Un eşec total datorat indiferenţei. Noua filosofie de reducere a birocraţiei administrative şi de eliminare a sporurilor aiuritoare este perfect justificată şi tare bine venită. Dar ea nu serveşte ca argument la rabatul de la calitatea serviciilor pe care aceşti tineri o pot proba.

148 de tineri străluciţi se adaugă la lista dezamăgiţilor României: 68 – licenţă, 65 – master, 15 – doctorat. Beneficiari ai acestei burse guvernamentale, care au încheiat sau care efectuează studii la universităţi străine de renume, sunt umiliţi de indiferenţa instituţiilor responsabile ale statului român care nu îşi onorează obligaţiile financiare faţă de ei, dar care nici nu-şi deschid porţile administraţiei publice la competenţe lor.

Costurile publice pentru pregătirea lor se ridică la aproximativ 5 milioane euro. Scopul declarat al acestui program a fost stoparea migraţiei creierelor prin oferirea unor oportunităţi tentante tinerilor de elită din România care acceptau să-şi plănuiască o carieră în administraţia publică pe post de «vectori ai schimbării». Într-o primă fază, statul român trebuia să finanţeze cheltuielile acelor tineri acceptaţi la studii în străinătate pe domenii de interes pentru administraţia publică din ţara noastră, urmând ca mai apoi să-şi recupereze investiţia prin plasarea lor pe posturi de manager în sectorul public.

Din motive independente de voinţa bursierilor, niciuna din obligaţiile pe care statul român şi le-a asumat faţă de aceşti tineri nu au fost respectate cu rigoare. Prejudiciile nu sunt doar materiale, ci şi profesionale. De aproape patru luni de zile, bursierii actuali nu şi-au primit alocaţiile conform contractului. Răspunsul permanent la solicitările lor, unele disperate, este că trebuie să aibă răbdare. Disconfortul financiar se împleteşte dezgustător cu cel psihic.

“Mi-am plătit cazarea din surse proprii (a se citi datorii) şi sunt în imposibilitatea de a-mi cumpăra cărţile necesare pentru cursuri ori a mă concentra pe altceva în afară de disperarea provocată de lipsa totală a banilor”- afirma pe 16 februarie 2009, Cristina Stoian aflată la master în cadrul Birmingham University. “Şi eu mi-am plătit cazarea pe ianuarie şi februarie din surse proprii (adică tot datorii), numai că la începutul lui martie vine o nouă sumă de plătit. Dacă dureaza mai mult de 2 săptămâni, nu o să mai am bani pentru absolut nimic. E grav!”, afirmă Raluca Dorobanţu, aflată la studii de licenţă în cadrul University of Liverpool.

Acestor blocaje nu trebuie să le găsim soluţii temporare. În 2007, de pildă, au plecat 29 de tineri la studii în străinătate de patru ani, ceea ce presupune că actualul program trebuie bugetat cel puţin până în 2011.
Pe de altă parte, a treia generaţie de beneficiari ai programului şi-a respectat toate obligaţiile contractuale, respectiv întoarcerea în ţară şi efectuarea unui curs la Institutul Naţional de Administraţie. Totuşi, niciunul dintre absolvenţi nu a fost încă repartizat în funcţiile de conducere publice, stipulate atât de lege, cât şi de contractele individuale semnate la momentul plecării la studii. Unii au acţionat statul în judecată, cum este de pildă cazul domnului Cristian Balaban. Unii, foarte puţini la număr, au optat să se angajeze pe posturi administrative inferioare, beneficiind de avantajul locului de muncă anterior în administraţia publică. Cei mai mulţi însă sunt în derivă. S-au pregătit pentru administraţia publică şi trebuie să se reprofileze rapid pentru mediul privat. Noua filosofie de reducere a birocraţiei administrative este perfect justificată, dar nu serveşte ca argument la rabatul de la calitatea serviciilor pe care aceşti tineri o pot proba. Or, în realitate, legislaţia a fost schimbată de guvernul liberal ca aceşti tineri să nu mai poată fi încadraţi conform obligaţiilor asumate de stat anterior. Alţi 8 bursieri au rămas în străinătate şi rambursează acum banii.

Aşa se face că a apărut şi o organizaţie neguvernamentală, Asociaţia Beneficiarilor Bursei Speciale Guvernul României (www.abbsgr.ro), ale căror diligenţe nenumărate pe lângă fostul guvern liberal s-au soldat cu repetate eşecuri, într-un inacceptabil şi interminabil joc al deresponsabilizării instituţiilor implicate.

Guvernul actual este mai responsabil şi trebuie să îşi asume răspunderea noului management public bazat pe competenţe. În acest sens, nu va refuza implicarea în finalizarea programelor altei guvernări. Guvernul actual refuză discontinuitatea serviciilor publice, tăcerea şi tergiversarea la nesfârşit a acestor probleme. Pe scurt, interesul actualului Guvern este să nu dea răspunsurile mult prea târziu.

O dilemă pentru secolul XXI: simboluri naţionale sau modele individuale?

aprilie 5th, 2009

A fost o dată ca niciodată… a fost o vreme în care pierderea drapelului de luptă în bătălie echivala cu pierderea onoarei, o vreme în care intonarea melodiei „Un răsunet” (textul avea să devină peste ani imnul de stat al României) genera o sinceră emoţie, o vreme în care cuvintele mari puteau mişca mari mase de oameni, o vreme în care se lăcrima onest de fiecare dată când drapelul românesc era arborat pe vreun stindard, o vreme în care creştea vizibil adrenalina cu ochii aţintiţi pe ecranul cinematografului pe care rula „Mihai Viteazul” sau alt film istoric, o vreme în care oamenii mureau pentru România, năşteau pentru România, făceau sacrificii pentru România, aplaudau pentru România, urau pentru România… A fost, într-adevăr, o dată ca niciodată.

Astăzi e uşor să judecăm toate acele gesturi în termenii unui „bine” sau „rău” care ne-ar satisface poate micile noastre orgolii de a eticheta fenomene şi oameni.
Nu voi face asta… Nu voi înfiera elanul paşoptiştilor, nu voi minimaliza gesturile românilor care au murit pe parcursul anilor pentru ideea naţională în care într-adevăr credeau, nu voi cataloga discursurile oamenilor politici români de prin 1918 drept patetisme ieftine sau retorică goală. Un singur lucru vreau să pun în discuţie. Mai pot fi ele posibile azi? Sau, mai bine spus, în ce măsură ele mai sunt o soluţie pentru diversele crize pe care le traversează naţiunile astăzi? În momente de criză identitară, ce poate genera coeziune socială şi efort colectiv viabil? Nu cred că drapelul românesc, nu cred că imnul naţional, nu cred că Biblia… Astăzi, ele sunt privite ca prilej de inflamare patriotardă sau, în cealaltă extremă, ca simboluri inofensive şi atâta tot. În absenţa calităţii umane, versurile unui imn sau jurămintele în faţa justiţiei nu mai pot substitui valorile morale.

Consideraţi poate că e totuşi o exagerare să aşezi antinomic simbolurile naţionale şi modelele individuale. În parte, aveţi dreptate… Să ne gândim, însă, la cei născuţi – să zicem – după 1989. Pentru ei şi mai ales pentru încă nenăscuta generaţie de români (ca să-l parafrazăm pe Nichita Stănescu), naţiunea va fi un concept istoric iar luptele pentru instaurarea ei vor părea la un moment dat lipsite de sens. Vibrează astăzi cineva la arborarea drapelului albastru cu stele galbene al Uniunii Europene? Acesta e mai degrabă un semn distinctiv, o marcă şi atât. În plus, lejeritatea cu care sunt astăzi folosite simbolurile naţionale duce inevitabil la uzura lor din ce în ce mai avansată. Cel puţin acesta pare a fi cazul românesc. Când ajungi să pictezi tricolorul în cele mai nebănuite locuri (spre exemplu pe băncile din parcuri), când un post de televiziune cu un mult prea mare rating (PRO TV) difuzează imnul naţional pe ritm de manea, când pe aceeaşi Biblie jură deopotrivă ministrul care ia drept mită caltaboşi sau palincă (politicianul român, adesea mediocru în toate, a coborât în derizoriu până şi ideea de „mită”) şi infractori de duzină, poate ca nu ar trebui să ne mire prea tare daca într-o zi toate aceste simboluri naţionale vor deveni egale în mentalul colectiv cu mărci deja celebre gen „Adidas”, „Renault” sau „Coca-Cola”.

Ceea ce se poate aşeza în locul tuturor acestor simboluri care dau deja semne de slăbiciune este modelul individual al fiecăruia dintre noi (George Steiner are o carte excelentă pe această temă „Maeştri şi discipoli”). Am mai spus-o, nu mă simt niciodată pe deplin reprezentat de consuli, ambasadori sau sportivi. Şi aceasta pentru că nu cred în ideea reprezentării colective. Sunt competenţe care nu se pot delega. În micile noastre universuri, nu lozincile, imnurile (naţionale sau religioase) ori steagurile ne influenţează masiv, ci modelele individuale şi concrete. Când există o falie atât de mare între discurs şi faptă (şi acesta pare a fi cazul românesc) singura soluţie este să nu mai privim către amvon, ci doar în stânga şi în dreapta noastră. Când un preot sau un dascăl se ascunde comod în spatele predicii sau al discursului ei o pot face în primul rând pentru că de regulă comunitatea în care activează nu face niciun fel de presiune asupra lor. Aţi auzit adesea propoziţii de genul: „nu e uşă de biserică, dar vorbeşte bine” sau „are probleme de moralitate, dar e un profesor bun, ştie carte”. Lejeritatea cu care abordăm astăzi raportarea la modelele concrete a dus la ipocriziile şi mediocrităţile din spaţiul public românesc.

Ocupaţi cu privitul la televizor, pasionaţi până la frenezie de biografii obscure, hipnotizaţi de lideri naţionali pe care cei mai mulţi dintre noi nu îi vom întâlni vreodată, nu ne mai interesează ce se întâmplă pe strada noastră, în şcolile la care ne trimitem copiii sau în bisericile unde mergem adesea doar pentru că „aşa se face”. Mai toţi avem obsesia de a schimba mentalităţi şi, ocupaţi cu elaborarea unui plan universal, uităm să începem din propriile noastre case, ignorăm faptul că ipocriziile naţionale nu sunt altceva decât exacerbarea pe o altă scară a propriilor noastre fobii şi frustrări. Cred însă că generaţia tânără va schimba ceva… În primul rând pentru că ei nu mai par dispuşi la prosternare şi admiraţie sterilă, ei nu mai bat din palme în virtutea inerţiei şi nu mai respectă canoane rigide, ierarhii arbitrare sau epoleţi strălucitori.

Teoria creaţionismului evolutiv al omului

aprilie 5th, 2009

Motto: “Sfârşitul temerii de Domnul este înţelepciunea” (Isus Sirah 21_12.)

Pilonii de bază ai teoriei noastre sunt existenţa fizică a unui bio-CIP natural, instalat prin creaţie în “coasta” omului, şi principiile managementului cunoaşterii şi calităţii totale.

Noi, conform celei mai celebre şi complete definiţii a managemetului, datǎ acum mai bine de trei secole de Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz, prin emiterea “metodei certitudinii şi a artei de a inventa lucruri noi în vederea încheierii disputelor cu scopul de a progresa în timp scurt”, am adǎugat arta noastrǎ managerială de a descoperi funcţii noi ale existenţelor deja cunoscute, care sunt necesare stingerii litigiilor apǎrute în punctele critice din diagrama managerială a trăirilor umane, între multitudinea şi diversitatea fluxurilor de idei şi concepte despre viaţă, şi vǎ invitǎm sǎ mergem mai departe, braţ la braţ, ca o spirală de ADN, la construcţia templului divin, utilizând această nouă cărămidă informaţională a teoriei creaţionismului evolutiv.
Noi nu am inventat nimic, deşi ne-ar fi părut bine să-l ajutăm în munca sa pe Managerul Creator, deoarece totul a fost armonic instalat în om, înainte ca el să-şi dea seama cât e de perfect, de către o inteligenţă externă, pe care noi oamenii tindem să o atingem prin evoluţie spirituală.

Noi doar atribuim funcţii noi unor elemente vechi din corpul uman, numite mitocondrii şi considerate centralele energetice ale corpului uman. Din punct de vedere structural, mitocondriile masculine “Adam mtDNA”, sunt organizate într-un singur grup de nouǎ inele, ca spirala unui laser, şi formeazǎ un şir de antene de comunicaţie radio de bandǎ foarte largǎ pe care Creatorul le-a aşezat în apendicele xifoid al sternului (Evrei 4.12). Acest bio-laser are posibilitatea sǎ coboare la frecvenţele joase terestre pentru a comunica cu mitocondriile feminine“Eve mtDNA”, comparate de noi cu antenele log-periodice existente în celulele corpului uman, şi/sau cu câmpurile energetice existente la nivelul Terei, dar şi capacitatea de a strǎpunge aceste câmpuri ce înconjoarǎ acum pǎmântul ca nişte vânturi, într-un mod aparent misterios pentru oamenii de ştiinţǎ, şi de a comunica, pe lungimi de undă nevăzute, cu lumea imaterialǎ idolatricǎ. Conform calculelor noastre teoretice, frecvenţa de rezonanţǎ sau fundamentala acestui rezonator energetic, comparat de noi cu un laser cuantic în cascadă, este de aproximativ 30 THz, o frecvenţă de o sutǎ de ori mai mare decât frecvenţa maximǎ de transport a materiei, calculată conform teoriei relativităţii.

Aceastǎ ipotezǎ este deocamdatǎ enunţatǎ teoretic, deoarece nu avem posibilitǎţi de verificare în laborator a benzii de frecvenţe în care funcţionează acest microorganism celular de bandă largă, şi chiar dacă această fugă din real în virtual şi invers pare schizofrenie, noi susţinem că este descrierea ştiinţifică a celui mai modern sistem de management ce utilizează comunicaţia prin laser.

Dacă la un moment dat, Stephen Hawking s-a întrebat, în timpul evoluţiei cercetărilor lui spre cunoaşterea universului,“Aceasta, desigur, ar fi fost în puterea unei fiinţe atotputernice, dar dacă ea ar fi creat universul într-un mod atât de neînţeles, de ce a ales să-l lase să evolueze conform unor legi pe care le-am putea înţelege? De ce trebuie ca spusele noastre să aibă vreun fel de valoare?”, tot el singur a găsit răspunsul pe care-l căutăm cu toţii, uneori cu disperare,“De ce existăm noi şi universul? Dacă găsim răspuns la această întrebare, el ar reprezenta triumful final al raţiunii umane – pentru că atunci am cunoaşte gândirea lui Dumnezeu.”

Aceste vorbe ne-au condus către Biblie, cartea de căpătâi a lumii creştine, unde am găsit cea mai scurtă descriere a creaţiei şi evoluţiei omului: “Cele patru vânturi ale cerului au sfredelit marea cea necuprinsă şi patru fiare uriaşe au ieşit din mare, una mai deosebită decât alta. Cea dintâi semăna cu un leu şi avea aripi de vultur. M-am uitat la ea până ce aripile i-au fost smulse şi a fost ridicată de pe pământ şi pusă pe picioare ca un om şi i s-a dat inimă de om.” (Daniel 7.2-4)

Conceptul biblic cu vânturile creatoare ale cerului ne-au readus în zilele noastre, către conceptul matematicianului Paul Constantiescu privind geneza sistemelor: “Marele univers apare astfel ca fiind format din câmpul fundamental ca un rezervor nestructurat, infinit (ortoexistenţa), reprezentat ca un fluid metarelativist, şi restul marelui univers (structurat, finit) ce constituie existenţa, având spaţiu-timpul ca un prim câmp grefat pe câmpul fundamental. Considerăm că o serie de fapte experimentale, pe palierul viu, nu pot fi explicate fără ajutorul rezonanţei şi coerenţei, deci fără a considera forţele de cuplaj dintre câmp şi substanţă. Pentru geneza şi funcţionarea reglajelor funcţionale şi structurale autoadaptive este necesară, în afară de cantitatea de informaţie suficientă, de asemenea şi energia, respectiv substanţa. De aceea pe palierul viu, psihic şi cultural (social), unde abordările matematice sunt incipiente, vom recurge la prezentarea de scenarii ale genezei sistemelor. Celula vie este un sistem deschis care realizează stările de echilibru dinamic tocmai datorită fluxurilor (substanţiale şi radiante) din mediu şi în mediu. Prin fixarea informaţiei din câmp pe suportul substanţial, în sensul teoremei de eşantionare şi principiul canalului adecvat, vom putea înţelege acumularea vertiginoasă pe palierul viu a invarianţilor, a programelor, care descriu diferite relaţii posibile cu mediul, deci vom putea înţelege formarea în cascadă (reacţie pozitvă), prin cuplajul câmp-substanţă, a reglajelor prospective pe acest palier.

Transcrierea informaţiei din câmp pe suportul substanţial, ca atare naşterea limbajului cu a doua articulare, care foloseşte cuvinte şi fraze, realizate prin combinaţii ale elementelor baze azotate (ARN, ADN), în corespondenţă, în omomorfism cu listele de aminoacizi, din spectrele Fourier, deci geneza codului genetic (substanţial) asociat memoriei operative poate fi înţeleasă prin interferenţa undelor, şi anume folosind ipoteza holografică.”

Noi tratăm acest subiect al armonizării funcţionalităţii organice din punctul de vedere al managerului creator de sisteme, pentru care în sistemul asistat de el nu există cutii sau găuri negre, a căror prezenţă sau existenţă şi al căror rost să nu fie cunoscute în amănunt. La modul general, un manager gândeşte mai întâi procesul în virtual sau informaţional, un mediu abstract în care-l tratează invers decât fluxul direct al procesului ce se va produce în realitate, pornind de la finalitate spre începuturi sau, altfel spus, de la realizarea scopului propus spre intrări. Regulile generale sunt precizate într-un cadru larg şi simplist, cu scopul de a se face cunoscut rostul sau finalitatea sistemului şi calitatea pe care o va atinge produsul acestui sistem. Această politică generală este apoi defalcată amănunţit în proceduri specifice, necesare şi suficiente atingerii scopului final, care se vor desfăşura după un program evoluţionist de transformare a elementelor brute achiziţionate în elemente utile. Pe baza acestor proceduri, se stabilesc sub-funcţii şi sub-procese, pe baza cărora se realizează sub-produsele specifice, ce vor fi asamblate în produsul final, la nivelul calitativ cerut de utilitatea finală a produsului. Punctele de intersecţie a sub-produselor se numesc “puncte critice” şi sunt bine precizate, în timp şi loc, din punctul de vedere al evoluţiei ansamblului. Pentru a fi sigur că sub-procesele se desfăşoară conform procedurilor stabilite, este imperios necesar ca la porţile de intrare şi de ieşire ale fiecărui sub-proces să existe un control amănunţit al tuturor elementelor participante. Prin control amănunţit se înţelege mai întâi stabilirea unor criterii de acces şi de evacuare, pe care aceste elemente trebuie să le îndeplinească, precum şi precizarea metodelor de control efectuate asupra lor. Având aceste elemente sau cărămizi constructive necesare procesului, precum şi procedurile de circulaţie a lor prin ansamblul sistemic, managerul poate simula virtual modul general de funcţionare a acestui ansamblu sau organism creat şi utilizat de om, într-un mod schematic sau simbolic, cu ajutorul unor diagrame de proces intercondiţionate, în care totul poate fi simplificat într-o diagramă de flux complexă ce conţine un număr limitat de fluxuri, necesare şi suficiente descrierii. În cadrul unei astfel de diagrame, controlul total al trasabilităţii elementelor este esenţial pentru atingerea scopului stabilit, la nivelul calităţii propuse. Pentru un ansamblu tehnic, o diagramă generală de proces cuprinde toate fluxurile elementelor care intră în proces şi urmăreşte traseul lor pe toată durata procesului, până la realizarea scopului propus. Acest tip de gândire managerială se poate extrapola de la sistemul analizat la celelalte sisteme cu care el intră în contact şi care sunt furnizori de elemente. Printr-o astfel de gândire şi tehnică managerială de creaţie, celebrul principiu al incertitudinii, care stă la baza nu mai puţin celebrei teorii a mecanicii cuantice, este eliminat din start. Prevenţia, asigurată prin controlul trasabilităţii elementelor, asigură certitudinea că totul se petrece în realitate aşa cum a fost gândit şi planificat informaţional.
În concepţia noastrǎ practicǎ, omul a fost echipat, prin creaţie, cu acest CIP biologic, care funcţionează ca un bio-GPS de orientare spaţială, pentru a-i permite comunicarea cu universul informaţional nevǎzut cu ochii, dar şi pentru a putea fi văzut de acesta şi a i se urmări trasabilitatea.

Analizând, cu profesionalismul managementului cunoaşterii şi calităţii totale, cele trei tipuri de informaţii emise de om de-a lungul timpului pe baza celor trei tipuri distincte de revelaţii, definite de noi după cum urmează, organico-emoţionalǎ – EQ, religioasǎ-revelată – CQ şi ştiinţifico-obiectivǎ – IQ, constatăm o serie de interferenţe între conceptele privitoare la creaţie şi la evoluţie, care ne-au permis să emitem această teorie. Statistic a fost descris un grafic al impactului informaţiei noi asupra omului, grafic elaborat prin marketing cu scopul de a descifra puterea cuvântului (reclama) asupra stimulării consumului uman, grafic ce poate fi extrapolat la activităţile şi la evoluţia omului.

În ziua a şasea, omul primitiv a apărut prin evoluţie din animale şi primul tip de revelaţie simţit de omul-animal a fost de tip emoţional, declanşat involuntar de reacţia organicǎ sau animalicǎ la teama de nou şi numită fricǎ sau stres al omului primitiv în faţa imensităţii naturii, a complexităţii ei pe care nu o putea cuprinde şi a pericolelor care-l puteau surprinde. Acest tip de revelaţie acoperă 10% din cunoaştere şi, alături de încă 40% aduse prin cunoaşterea necesităţilor organice, a dus la dezvoltarea spiritului de supravieţuire cu orice preţ, bazat pe simţurile organice, şi explicat foarte bine de Charles Darwin prin teoria evoluţiei speciilor.
Pentru a depăşi o criză apărută în evoluţia naturală, în acel punct critic de introducere a “inimii de om”, Dumnezeu a intervenit şi a adăugat neocortexul, transformând, prin decizia lui, omul inconştient, evoluat din animal, în homo sapiens, ca om conştient, capabil sǎ memoreze evenimentele trecute şi astfel sǎ poatǎ preveni sau preîntâmpina unele evenimente în cunoştiinţǎ de cauzǎ. Astfel a apărut raţiunea, care, prin evoluţie, a mai contribuit cu încă 30% la cunoaşterea totală şi l-a ajutat pe om să descopere şi să înţeleagă macro şi micro universul.

Un alt punct critic a fost momentul creaţiei familiei, cel al selecţiei divine a perechii Adam şi Eva, dintr-un “popor care trăieşte deosebi” (Numerii) şi care a dezvoltat natural cel mai bine conştiinţa organică, dată de combinaţia informaţiei recepţionată prin simţuri, prin necesităţi şi prin raţiune. Pe lângă uniunea lor fizică şi spirituală şi educaţia în conceptul familiei unite, ca celulă de bază necesară şi suficientă construirii raiului pe pǎmânt de către om, le-a adăugat încrederea sau credinţa în renumele adevăratului Gânditor, Inventator şi Creator, care completează modest cu încă 20% totalul cunoaşterii şi acceptării adevărului. În acel moment, Dumnezeu, probabil printr-un înger materializat într-o persoanǎ fizicǎ (era o persoană îmbrăcată, deoarece Adam şi-a dat seama că este gol prin comparaţie cu ceva existent) le-a transmis, pe lângǎ educaţia primarǎ şi adevărata credinţă. În perioada zilei a şaptea (Geneza 2), Dumnezeu, pentru a crea celula de baza a societăţii, „familia nucleară”, şi a o îndruma să construiască raiul pe pământ, a efectuat o selecţie managerială şi i-a ales pe Adam şi Eva din rândul oamenilor existenţi pe pământ la acea dată. „Ţărâna din pământ” preluată de Dumnezeu pentru a-l crea pe Adam (anul 5769 conform religiei mozaice), nu este nimic altceva decât un copil pământean al speciei „homo sapiens”, care a evoluat până la sfârşitul zilei a şasea pe baza corecţiilor genetice introduse divin în timpul evoluţiei („Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă. Dar nu este întâi cel duhovniesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer.” – 1.Corintieni, 15.45-47), iar „suflarea de viaţă” dată acestuia, nu este nimic altceva decât insuflarea credinţei în Managerul Creator sau conceptul managerial de conformanţă cu proiectul stabilit, concept care se obţine prin educaţie, trăire şi lucru, în ascultare şi practică lucrativă, alături de o persoană înţeleaptă. Pentru a completa familia, Dumnezeu a făcut o nouă selecţie managerială pentru „funcţia de adevărată mamă şi soţie”, numită Eva, alegând o fiică a oamenilor pământeni, pe care a crescut-o în acelaşi spirit ca şi pe Adam, dar izolată de acesta în perioada cât asupra acestuia i-a dat „somn greu”, pentru a o feri de instinctele animalice genetice care ar fi ispitit-o, copil necunoscător fiind, către anumite fapte care nu trebuiesc făcute înainte de maturizarea fizică şi psihică a omului. Procesul creaţiei Evei, numit biblic „a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne”, nu este nimic altceva decât codificarea procesului spermatogenezei, dirijat de translatorul biologic al informaţiei universale “Adam mtDNA” existent la intersecţia frontală a coastelor, numit de noi translatorul bio-sufletului idolatric, combinat cu procesul fecundării şi maturizării unui ovul feminin de către un spermatozoid uman, numit embriogeneză.

Comparând aceste informaţii religioase cu cele ştiinţifice, conform cărora Eva, această femelă modernă a speciei omului ajutat să evolueze către homo sapiens, a apărut acum 200000 ani şi Adam a apărut acum 60000, nu sunt deloc în contradicţie, ci se completează reciproc cu cele religioase şi cu cele artistice din legende. Golul ştiintific, privind continuitatea speciei umane timp de 140000 de ani numai cu Eve, poate fi argumentat religios prin faptul că Dumnezeu a practicat ingineria genetică evolutivă, prin reacţie inversă, în perioada de somn greu dată lui Adam cel pământean, şi, utilizând acelaşi procedeu tehnologic al transmisiei fǎrǎ fir a cuvântului pentru dezvoltarea neo-cortexului, necesar raţiunii dar nu şi suficient, a dezvoltat spermatozoidul uman perfect, o mică vietate biologică, numită flagel bacterian, destinată nu numai fuzionării cu un ovul feminin, ci şi necesităţii echipării viitorului organism uman cu ADN-ul mitocondrial masculin.

După transmiterea credinţei către Adam, specia umană a evoluat controlat într-o nouă direcţie, care a făcut ca lumea modernă de astăzi să fie un produs al celor doi aleşi ai lui Dumnezeu, Adam şi Eva, prin combinaţia moştenitorilor lor cu restul oamenilor („Fiii lui Dumnezeu au văzut că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit.” – Geneza 6.2). Prin acest model de credinţǎ, Dumnezeu i-a transmis lui Adam regulile generale şi specifice de convieţuire în familie, printre care şi respectul total faţǎ de femeie, ca om egal bǎrbatului şi ca partener cu drepturi egale în procesul evoluţiei, respect care la acea vreme nu exista sub nici o formǎ în rândul popoarelor lumii şi care nici acum nu este înţeles şi respectat în totalitate, aşa cum a dorit şi s-a exprimat în fapt Dumnezeu. Aceastǎ ultimǎ remarcǎ o facem şi pentru a accentua unul din principiile fundamentale ale creştinismului, egalitatea femeii cu bǎrbatul, şi a atrage atenţia asupra tendinţelor moderne de a transforma femeia într-o vietate destinată numai plǎcerilor organice ale bǎrbatului, sexuale, gastronomice, menajere, etc.

Această teorie elimină teoria conform căreia Dumnezeu a permis incestul pentru prima generaţie a familiei create şi educate chiar de El, şi, chiar dacă nu este în întregime o teorie unitară, este acum completată ştiinţific de faptul că la baza originii ADN-ului nuclear al omului actual se află un cromozom Y, preluat de la un singur bărbat, şi un cromozom X, preluat de la o singură femeie. Această teorie nu exclude ca la vremea respectivă să fi existat şi alte cupluri care au născut, dar moştenitorii acestora au dispărut ca urmare a selecţiei naturale, exprimată darwinian, dar dirijată de legile naturale stabilite de Creator. Expresia biblică, „la sfârşitul zilei a şasea, a făcut bărbat şi femeie”, argumentează religios crearea speciei umane pământene, dezvoltată prin evoluţie controlată din animale, înaintea apariţiei oamenilor credincioşi în Dumnezeu, prima celebră famile din lume, Adam şi Eva, care este descrisă în Biblie, după încheierea zilei a şasea, la capitolul „Prima familie”.
Dupǎ terminarea creaţiei omului la sfârşitul zilei a şasea, Dumnezeu s-a odihnit. Acum suntem în ziua a şaptea şi El face lucrarea Lui prin oameni, cǎrora le-a dat “toate câte au fost create ca sǎ le stǎpâneascǎ” sau, utilizând limbajul managementului modern, cǎrora le-a transferat toatǎ responsabilitatea administării acestei creaţii autofuncţionale prin reacţie inversă.

Orice om, când vede ceea ce vede, deşi nu întotdeauna înţelege sensul creaţiei şi evoluţiei controlate a lucrului fǎcut de om şi al creaţiei şi evoluţiei controlate a lucrului fǎcut de Dumnezeu, nu trebuie sǎ şovǎie în faţa greutǎţilor realitǎţii, aşteptând ca “Cineva” sǎ facǎ ceea ce el ştie sǎ facǎ şi poate să facă bine. El este un mic manager al propriului destin, definit prin trasabilitatea trǎirii lui individuale libere într-un mediu creat în mod intenţionat cu „teste grilă” şi cu reacţie inversǎ pentru a permite evoluţia directivă şi a se evita ambalarea prin autocontrol şi autocorecţie. El a fost atenţionat de Managerul General despre greutǎţile pe care le va întâmpina în drumul sǎu spre pomul vieţii, datoritǎ lipsei credinţei în El. Poate tocmai această lipsă de credinţă sau îndoială era singura cale în mediul real pentru a-l determina pe om să urce liber în pomul cunoaşterii şi pentru a-l scoate din stadiul de animal domestic şi ascultător. De fapt noi credem că Dumnezeu a creat conjuncturile pentru ca omul să ajungă singur, prin cunoaştere, la pomul cunoaşterii şi la pomul vieţii, prin cunoaşterea binelui total şi a răului suprem, pentru a şti, a putea şi a vrea să le separe.

Revenind la modelarea omului nou, oamenii de ştiinţǎ, pe baza analizelor aprofundate fǎcute pe animale, refuzǎ sǎ-i acorde acestui bio-GPS organic vreun rol în geneticǎ şi îl eliminǎ de la bun început, prin procesul tehnologic de modificare geneticǎ a plantelor, a animalelor şi a oamenilor, prin cele mai noi tehnologii de fertilizare în vitro sau ICSI (intra citoplasmatic sperm injection) şi astfel ei au creat nişte “eunuci biologici”, asemǎnǎtori oarecum existenţelor originale, dar incapabili de autofertilizare şi „lipsiţi de moştenirea lor, cerul”. Aceşti biogeneticieni, care se cred dumnezei, anuleazǎ din start capacitatea de comunicaţie a omului pe frecvenţǎ înaltǎ, lǎsându-i doar comunicaţia de joasǎ frecvenţǎ, care dǎ comportamentul emoţional sau organic în faţa ispitelor materiale, caracteristicǎ principalǎ a animalelor şi a omului primitiv, care fǎrǎ credinţǎ nu se putea ridica la nivelul comunicaţiei cu Dumnezeu, deoarece acest şir de bio-antene este comandat neuronal de cǎtre neo-cortex, element biologic al raţiunii, care lipseşte animalelor şi omului primitiv. Numai combinaţia şi relaţia funcţionalǎ a acestor douǎ elemente biologice, neocortexul şi ADN-ul mitocondrial masculin, îl diferenţiazǎ pe om de animal şi poate fi dezvoltată printr-un program ştiinţific, numit educaţia armonizării sistemului de management personal, astfel încât a patra fiară văzută de Daniel (7.7), cu “dinţi mari de fier şi gheare de aramă”, care “mănâncă şi sfărâmă, iar rămăşiţa o calcă în picoare”, contemporană epocii noastre, să se armonizeze cu evoluţia reurselor naturale.

Alimentaţi fiind cu aceste cunoştinţe teoretice şi vǎzând aceastǎ eroare geneticǎ, noi am scris şi editat acum un an o carte (“Scurtă istorie a creaţiei omului – De la Adam la Judecata de apoi”) şi am lansat prin internet o alarmǎ cǎtre cele mai mari centre de geneticǎ din lume, dar nu pentru a le spune cǎ îi întrerupe omului comunicaţia cu Dumnezeu, cǎci ne-ar fi râs în nas, ci pentru a le spune cǎ toţi bǎieţii produşi prin fertilizare în vitro sunt sterili. Acest fapt este acum confirmat ştiinţific, ba chiar se confirmǎ în plus şi alte boli cardiovasculare şi imunologice, la aceşti copii nevinovaţi.

Treptat, omul, care a fost lăsat de Dumnezeu să administreze acest colos universal, a început să-şi dea seama raţional că poate domina natura, prin cuvântul său, şi, primind informaţii sub o altă formă de revelaţii sau descoperiri ştiinţifice, care nu-l scoteau din realitate pentru a-L vedea şi altfel pe Dumnezeu, L-a scos treptat pe Dumnezeu din calculele lui, dar fără nici un discernământ logic, deoarece rezultatele acţiunii lui concrete, ca produse ale ştiinţei lui, se reîntorc uneori, mai de vreme sau mai târziu, împotriva generaţiilor care vin. Dezvoltarea la maxim a acestor douǎ laturi ale trǎirii umane fizice, inteligent şi organic, şi minimizarea extremǎ a laturii spirituale, aparent o necunoscutǎ a raţiunii umane, deoarece se produce în virtualul abstract, au condus umanitatea la criza actualǎ de conştiinţă. Omul de ştiinţǎ a început sǎ accepte şi sǎ recunoascǎ puterea unor altfel de sisteme de bio-comunicaţie fără fir şi de tratamente medicale practicate diferit de cele dezvoltate de el (“punerea mâinilor unui bio-terapeut pe un pacient”), cel puţin în cazurile în care el îşi declinǎ competenţa, ştiind acum şi recunoascând cǎ ştiinţa lui este “o sabie cu două tăişuri” (Apocalipsa), relativǎ şi incertǎ. Practic, omul modern cunoaşte şi recunoaşte cǎ relativitatea şi incertitudinea acţiunilor lui pot fi eliminate doar prin cunoaşterea totalǎ, pe care tot el a demonstrat, prin raţiunea analizei statistice, că nu poate fi atinsă doar prin raţiune, ci şi prin încredere.

Acum, omul începe sǎ fie respectat şi vrând-nevrând trebuie sǎ rǎspundǎ cu respectul cuvenit unei conştiinţe sociale devenită din ce în ce mai respectuasǎ prin evoluţie. Lacunele genetice şi culturale pot fi depǎşite prin medicina şi prin educaţia modernǎ şi prin tehnologia rapidǎ de informare, chiar dacǎ uneori ne confruntǎm cu propria lipsǎ a cunoaşterii totale datoritǎ specializǎrii noastre totale într-un domeniu din ce în ce mai îngust, în care folosim din ce în ce mai mult un limbaj super-specializat şi super-codificat. Nu este nici o ruşine în a spune cǎ nu eşti informat într-un domeniu, dacǎ faci bine ceea ce ai fost pregǎtit şi ceea ce şti sǎ faci bine în domeniul tău.

Indiferent dacǎ ştim sau dacǎ nu ştim cine ne-a creat, evoluţia noastrǎ nu înseamnǎ numai a primi, ci şi a da. Deoarece Dumnezeu a fost primul şi singurul care a comunicat direct cu omul, arătându-i calea cea dreaptă, pe care acum o putem vedea raţional prin ştiinţa managementului cunoaşterii şi calităţii totale, credem că este cazul să-i acordăm Lui încrederea noastră şi să lăsăm la o parte alte imaginaţii, pe care moştenitorii noştri le vor trăi la vremea lor, în calitate de extra-planetari. După manifestarea necredinţei, Dumnezeu i-a părăsit fizic pe Adam şi Eva, dar nu şi spiritual şi această credinţă a fost revelată evreilor în spiritul adevărului suprem, dar şi altor popoare, care au transmis altfel de concepte privind divinitatea. Unele din concepte au dispărut odată cu popoarele care le-au dezvoltat, ca o dovadă că nu aveau o origine divină adevărată, ci se bazau pe altfel de idolatrii, iar altele au rezistat până în zilele noastre sub forma marilor religii, ca dovadă că şi ele au un cuvânt greu de spus la clǎdirea adevǎrului suprem.

Modelarea evoluţiei continuă şi vorba românului, “vom trăi şi vom vedea”.
Vă mulţumim anticipat pentru intervenţiile voastre, indiferent cât de dure vor fi.

Autori: Alexandru Boris Coşciug şi George Valeriu Coşciug

N.Red. Am avut serioase dubii cu privire la publicarea acestui material, care avansează niște ipoteze de-a dreptul bizare. Vom reveni cu publicarea unui articol care să demonteze punct cu punct afirmatiile făcute aici.

Rugbyul românesc e pe marginea prăpastiei

aprilie 5th, 2009
Terenurile de la Arcul de Triumf ar putea fi vânduteTerenurile de la Arcul de Triumf ar putea fi vândute

Alegerile pentru postul de președinte al Federației Române de Rugby programate pentru miercuri 8 aprilie au loc pe fondul celei mai grave crize a rugby-ului românesc din ultimii cel puțin 20 de ani.

Echipa României se confruntă, pentru prima data cu spectrul eliminării din Cupa Mondială, de la înființarea acestei competiții în 1987. Echipa antrenată de neo-zeelandezul Ellis Meachen a pierdut meciurile cu Rusia și Georgia, ca apoi, dupa ce Meachen a fost demis, echipa condusă de Marin Moț, Alexandru Achim și Cristian Hâldan, cu ajutorul fostului internațional All Black Steve McDowell să pierda și meciul cu Portugalia la București, în ultimul minut de joc, aflându-se la un pas, foarte mic, de eliminarea definitivă din Cupa Mondială 2011.

Cei patru candidați la functia prezidențială – care devine vacantă odată cu retragerea anunțată a actualului președinte George Straton – sunt doi foști căpitani ai echipei naționale Mircea Paraschiv (55 de ani) și Alin Petrache (32 de ani), fostul jucător internațional Gheorghe Vărzaru (49 de ani) și fostul jucător de la Știința Petroșani și al clubului francez Racing CF, Eugen Ștefan.

Pe acest fond,campania electorală din presă, într-un sport care până nu de mult se mândrea cu statutul său de simbol civilizator, a devenit extrem de simplistă și stridentă.

Cine este de vină că echipa României, în evidentă scădere de formă și calitate, pierde meciurile cu Rusia, Georgia și Portugalia? Evident că țapul ispășitor e actualul președinte George Straton și oamenii săi!

De ce nu vin jucătorii din Franța să joace pentru echipa României? Este vina lui Straton și a echipei sale!

De ce au plecat Straton și oamenii săi în turneul de la antipozi al echipei naționale? Foarte simplu, pentru că au vrut să vadă în acțiune echipa pe care o preconiza antrenorul neo zeelandez – bineînțeles cu bilete de avion și camere de hotel plătite cu banii lor.

Diverse publicatii, care până la declanșarea campaniei electorale nu au scris niciodată, sau arareori depre rugby și-au descoperit pasiunea pentru jocul cu balonul ovel, atacând cu un aplomb și cu amanunte surprinzător de precise și similare (ceea ce sugerează o sursă comună) administrația demisionară a președintelui George Straton.

Rugby și comunism

Rugbyul a fost întodeauna o expresie a societății în care a existat, o oglindă reflectând în egală măsură atât lipsurile cât și calitățile acesteia. În perioda antebelică rugbyul a beneficiat de o infrastructură modestă, dar stabilă creată de generația lui Caracostea, Manu, Vidrașcu, Crătunescu, a fraților Iconomu, Schmettau, Mărăscu și mai târziu a lui Ghica, Chrisoveloni, a fraților Ioan, a lui Tanoviceanu, Pană, Popa, Sfetescu, Bîrsan, Wirth, și alții.

În anii ‘50 a început să se dezvolte baza de masă ca urmare a injecției de fonduri și resurse a noilor autorități comuniste. Dintr-o varietate de motive, în acea perioadă rugby-ul era considerat de comuniști ca un posibil afiș publicitar al noului regim și incurajat ca atare. Cele doua turnee din Anglia și Țara Galilor care au urmat, precum și vizitele echipelor britanice în România din acea perioadă, nu au fost decât o expresie a acestei dorințe de a portretiza România în Occident ca o țară normală, civilizată, cu o tradiție sportivă europeană și umanistă, într-o perioadă în care represiunea internă intra în perioada sa cea mai brutală și criminală.

Declanșarea războiului rece precum și pretențiile imperiale sovietice în Europa și în lume au avut o influență indirectă asupra sportului românesc în general și a rugbyului în particular. Politizarea sportului, epurările din rugby din anii 1950, și anularea turneului din 1956 din Anglia, cu toate consecințele sale nefaste, inclusiv intreruperea relațiilor cu rugbyul britanic pentru o perioada de peste 20 de ani – nu au fost decât inceputul unei perioade de creștere care în mod paradoxal a culminat cu marile victorii ale echipei naționale din anii ‘60, ‘70 și ‘80.

Folosirea sportului pentru a legitima societetea totalitară comunistă – de model sovietic, și mai târziu est-german – a devenit literă de evanghelie pentru politrucii sportivi din strada Vasile Conta. Cortina de fier care s-a instalat după detronarea Regelui Mihai, nu a lăsat să pătrundă la început decât echipele „sindicale” franceze și pe cele din Europa răsăriteană, și mai târziu, către sfârșitul deceniului șase, tot mai frecvent echipe franceze. Meciurile cu Franța reluate în 1957 dupa o pauză de aproape 20 de ani, au devenit pentru FRR, „marele test” al unui an de pregătire și a unor luni de zile de cantonament și antrenamente asidue, în timp ce pentru francezi meciul cu România din toamna era prima treaptă de lansare a unui nou sezon internațional.

Din fericire, în toți acești ani rugbyul și-a păstrat o stare de relativă independență în contextul sportului românesc, mai ales datorită calității umane și intelectuale a celor care îl practicau, a eticii și tradițiilor sale umaniste, cât și datorită faptului că nu făcea parte din lista sporturilor olimpice. În mod paradoxal, acest ultim aspect, deși – din punctul de vedere al resurselor – a condamnat rugbyul la statutul de „Cenuțăreasă” a sportului românesc , a salvat într-un fel „sufletul” jocului, pastrând elementele culturale și etice aparținând sportului amator autentic. În același timp alte sporturi aducătoare de medalii olimpice deveniseră parte a mașinăriei de propagandă a regimului comunist. După enorma victorie importiva Franței din 1960, David învingândul pe Goliat, rugbyul românesc a continuat să se dezvolte și, în ciuda resurselor limitate și numărului redus de practicanți, a reușit, în circa 20 de ani, să devină o forță recunoscută și respectată pe plan internațional.

Apogeu în anii ‘80

Pe plan intern, succesele internaționale au dus la o concentrare a resurselor în câteva centre principale: București, Bârlad, Constanța,Iași,Timișoara și Petroșani, accelerând procesul de profesionalizare. Profesiunea de jucător de rugby, fie el ofițer de armată sau de poliție cu specialitatea rugby, ori student de rugby a devenit tot mai răspândită, începând cu cele două cluburi militare (Steaua și Dinamo) din București si tot mai frecvent la cluburile sindicale și universitare din restul țării (Farul Constanța, Universitatea Timișoara, Rulmentul Bârlad, Știința Petroșani, Știința Baia Mare).

Lansarea campionatului mondial în 1987 a accelerat procesul de profesionalizare a rugbyului internațioinal care după a 3-a cupă mondială din 1995 s-a declarat „open”. Între timp în România, rugbyul a reușit să supraviețuiască căderii comunismului datorită sprijinului comunitățiii internaționale care a organizat în 1990 un meci de caritate pe Twickenham, la Londra, pentru a strânge bani pentru România. În același timp, după decembrie 1989, a început un nou fenomen: emigrarea în masă a rugbyștilor români, în special către Franța și Italia, iar în cazuri izolate în Marea Britanie și Irlanda.

Confruntate cu realitățile economiei de piață rugbyul românesc aproape s-a prăbușit, în timp ce rezultatele au continuat să se degradeze. Pe fondul acestei reduceri de viteză, jocul profesionist in marile puteri ale rugbyului a decolat. Din diverse motive, în primul rând economice și sociale, rugbyul românesc a stagnat, și chiar a dat înapoi, în timp ce în restul lumii se investeau resurse importante în rugbyul profesionist. Ultimele mari victorii românești s-au înregistrat împotriva Franței și Scoției în 1991. Într-o frază care încapsulează dubla natură a situației rugbyului românesc, rupt între realitate și impresie, cineva remarca cu amărăciune după o alta înfrângere în fața Franței: „La început, în timp ce ei erau amatori noi eram profesioniști. Acum , ei sunt profesioniști și noi am rămas amatori”.

Un fost manager comentează

Antrenorul francez Robert Antonin a fost manager al echipei naționale a României din 2003 până în 2007. El a avut amabilitatea să acorde un interviu în exclusivitate revistei ACUM:
!poza40! Robert Antonin
Cei patru ani petrecuți de mine în România au fost marcați de pasiune, descoperiri și, în final, dragoste pentru cei, numeroși care mi-au făcut sejurul agreabil, instructiv și uneori atât de imprevizibil (foarte latin) încât șarmul a fost și mai mare. Nu e niciun fel de demagogie în ceea ce spun eu, la 10 luni după închiererea mandatului, sunt foarte nostalgic după România.

Lucrurile n-au decurs ușor cu unii jucători (mai ales cei care joacă în Franța și Italia) și cu unii diriguitori ne-formați la școala rugby-ului (care de multe e ori e o școală a vieții), relațiile cu aceștia au fost conflictuale, dar întotdeauna în cadrul practicării sportului nostrum, ale cărui valori și etică nu o împărtășeam întotdeauna. În aceste circumstanțe am beneficiat de sprijinul celor care m-au invitat să vin în România, Viorel și Octavian Morariu (fost președinte al FRR, actual președinte al Comitetului Olimpic Român) pentru că am păstrat o afecțiune deosebită.

Care sunt cauzele crizei actuale a rugby-ului românesc?

1) Nivelul extrem de modest al campionatului național care nu poate constitui un element promoțional pentru tinerii cu potențial ridicat și nici un instrument de competitivitate pentru cluburi.

2) Prea mare centralizare a elitei între cele două mari cluburi ale Capitalei, Dinamo și Steaua. Și ceilalți sunt responsabili de faptul că nu au știut să mobileze resursele locale pentru a crea alți poli rugbystici. E inadmisibil ca orașe importante precum Cluj, Iași, Timișoara sau Constanța că nu aibă un club de talia celor din București.

3) Rugbyul românesc, prin oamenii săi, s-a mulțumit să supraviețuiască și să acționeze (adică să nu facă nimic) prin succesele trecutului și prin imaginea lăsată de foștii marin jucători. E o utopie, s-a terminat cu perioada în care puteai pune de trei ori pe an probleme marilor echipe la nivel european. Azi, rugbyul s-a mondializat, ceea ce a dus la metode noi de antrenament și mai ales un management total diferit al oamenilor, iar asta o provocat o prăpastie între jucătorii români “din afară” și cei rămași “acasă”.

4) Acțiunile de dezvoltare duse de manieră profesionistă nu au primit sprijinul unor conducători așa cum era de așteptat. În România acest lucru apărea ca derizoriu, oamenii fiind interesați doar de rezultate. Ce greșeală să desconsideri eforturile care trebui făcute la nivelele inferioare!

Este adevărat că unii jucători care evoluează în Franța, mai ales Petre Mitu, Sorin Socol și Marius Tincu, ar fi condiționat venirea la lotul național de indemnizații exagerate?

1) Acești jucători sunt profesioniști și chiar când joacă pentru țara lor își păstrează acest statut. De ce ar fi acest lucru anormal? Singura restricție este legată de capacitatea financiară a federației, căci a juca pentru țara ta, îndrăznesc să spun, este fără preț.

2) Jucătorii citați, mai ales ultimii doi i-am avut la lor și por să vă asigur că indemnizațiile lor au fost aceleași cu cele ale tuturor celorlalți jucători. Ce se întâmplă azi? Nu sunt în măsură să mă pronunț.

Ați auzit de intenția de vânzare a terenurilor de la Arcul de Triumf, care reprezintă casa rugbyului românesc, mai ales dacă este ales președinte al FRR Alin Petrache, care este și fiul omului de afaceri din imobiliar, Adrian Petrache?

Nu sunt la curent cu intențiile privind aceste terenuri… Am auzit acum doi sau trei ipoteza unei schimbări de adresă. Apoi am auzit vorbindu-se de proecte de ameliorare a bazei de la Arcul de Triumf (Hotel, club). În plus, complexul se bucură de protecția divină a Mănăstirii Cașin din apropiere…

Pentru mine, Alin Petrache a fost un căpitan fabulos al naționalei (vezi meciul victorios împotriva Italiei din 2004 și altele). Îl apreciez mult ca om. Ar fi el un bun președinte al FRR? Asta depinde de familia rugbyului românesc, iar dacă talentele sale ca președinte ar fi la înălțimea celor de căpitan al naționalei, de ce nu?

Cum poate fi stopat declinul rugbyului românesc?

N-am o rețetă pentru așa ceva, dar elaborez asupra răspunsurilor la prima întrebare:

1) Înființarea unui campionat de elită cu patru mari cluburi și, de ce nu, competiții cu țările cvecine, printr-o Cupă a Balcanilor sau chiar mai extinsă. Întărirea campionatului de juniori – care e bun – cu un campionate de speranțe (sub 22 de ani) care ar permite tinerilor jucători participarea la o competiție de tranziție către nivelul de vârf, care ar permite și evitarea plecării lor în străinătate.

2) Fixarea unor obiective de dezvoltare în mediul școlar și … UNIVERSITAR (știți că în România rugbyul nu mai figurează ca sport universitar?). Organizarea de turnee pentru jucătorii sub 17 și 18 ani.

3) Continuarea “dezprăfuirii” antrenorilor (mă refer aici și la activitatea mea de la Academie) care au nevoie de așa ceva. Totul a evoluat în sportul nostru, jocul, regulile, oamenii, structurile… iar noi vrem să antrenăm ca pe vremuri? Ca acum 30 – 40 de ani? E ridicol.

4) Redistribuirea cărților “politice” sprijinindu-ne pe valorile pe care le poart[ jocul nostrum, pentru a convinge aleșii locali. Să nu ezităm să vizităm cluburile din provincie (nu doar o dată pe an…) în fiecare lună, organizarea de ședințe descentralizate ale comitetului director, mari turnee pentru tineri… Într-un cuvânt “să vindem produsul RUGBY” în integralitatea sa, în loc să ne concentrăm doar pe rezultatele echipei naționale.

La urma urmei, aceste rezultate nici nu sunt așa de rele și eu spun că ele sunt mai degrabă un miracol pentru o federație cu mai puțin de 5000 de practicanți ai jocului, dar acesta este fenomenul cultural al rugbyului în România. Trebuie pornit de la această bază, dar lucrurile trebuie să evolueze. Este inadmisibil ca o țară cu un trecut rugbystic ca al României să nu aibă decât 1000 de jucători seniori de rugby!!!

Pentru a avea calitate trebuie să te concentrezi asupra cantității. Să privim, chiar dacă nu face plăcere, la ceea ce se întâmplă la ora actuală în Portugalia, în Georgia, în Japonia, în Insulele Pacificului…

P.S. George Straton și Alin Petrache nu au răspuns solicitărilor revistei ACUM de a comenta situația în care se află rugbyul românesc.

P.P.S. Noul președinte al Federației Române de Rugby a fost ales Alin Petrache.

Sunt patriot şi mă căpătuiesc!

aprilie 5th, 2009
Geoff Hoon - primul din stânga - e acuzat de căpătuială pe cheltuiala contribuabiluluiGeoff Hoon – primul din stânga – e acuzat de căpătuială pe cheltuiala contribuabilului

O nouă săptămână – un nou scandal implicând un politician de frunte din Marea Britanie, ministrul transporturilor, Geoff Hoon. Este vorba de alocaţia pe care a primit-o pentru locuinţa din circumscripţia electorală pe care o reprezintă deşi locuieşte gratuit într-un apartament de serviciu din Londra, unde are de altfel şi un apartament propriu pe care l-a închiriat…. Ministrul Afacerilor Interne, dna Jacqui Smith, este cercetată de o Comisie Parlamentară în legătură cu decizia ei de a pretinde alocaţii în valoare de peste 116.000 de lire sterline pentru locuinţa familială din circumscripţia sa, Redditch, afirmând că principala ei reşedinţă, este casa surorii sale din Londra, unde stă cu chirie într-o cameră.(Recent, ea a rambursat 10 lire sterline ăncasate “din greşeală” pentru închirierea a două filme cu teme “adulte” vizionate de soţul ei…. Ministrul muncii Tony Mc Naulty este investigat de aceeaşi Comisie Parlamentară perntru alocaţia de aproape 14.000 de lire sterline pe care a primit-o annual în ultimii 8 ani pentru o locuinţă din circumpscripţia sa, Harrow East, unde locuiesc părinţii săi. Şi mulţi alţi deputaţi care încasează alocaţii similare pentru a doua locuinţă deşi casa lor – proprietate personală, este în unele cazuri mai aproape de Parlament. Toţi afirmă că nu au încălcat regulamentul şi este foarte posibil să fie adevărat. Dar lăsând la o parte faptul că acest regulament a fost conceput şi aprobat chiar de ei, populaţia consideră că au încălcat spiritual legii dacă nu şi litera ei.
Salariul unui deputat britanic este de 63,291 lire sterline annual şi o schemă foarte generoasă de pensii. În plus, primesc diverse alocaţii pentru cheltuielile de birou, până la 24.000 de lire sterline pe an pentru a doua locuinţă (în provincie dacă circumpscripţia lor electorală se află acolo sau la Londra dacă ei sunt din provinice), sume nelimitate pentru cheltuielile de călătorie între cele două locuinţe, sume de până la 22.000 de lire sterline annual pentru “cheltuieli neprevăzute” cum ar fi cazare la hotel, echipament de birou, etc, plus sume de până la 100.000 de lire sterline annual pentru personalul pe care îl angajează. (Mulţi deputaţi îşi angajează soţia, soţul sau alţi membri ai familiei ca secretară, cercetător, etc), alocaţie de comunicaţii, de mutare, etc, etc. Pe anul 2007 de exemplu, fiecare deputat britanic a primit în medie alocaţii în valoare de 136.000 de lire sterline. Nu e rău să lupţi pentru binele poporului, nu-i aşa?

Populaţia este atât de scandalizată de această situaţie, încât întregul sistem de alocaţii este acum subiectul unei anchete parlamentare iar liderul partidului din opoziţie, David Cameron a propus sancţionarea aspră a deputaţilor care abuzează de sistem.
Cum s-a ajuns la situaţia actuală? Scena politică din Marea Britanie a avut (şi poate mai are încă) reputaţia de a fi cea mai puţin coruptă din lume. Şi se poate vedea imediat acest lucru dacă facem comparaţia cu scandalurile din alte ţări: Franţa, (acuzaţiile împotriva lui Mitterrand, Chirac), Italia, (Berlusconi) SUA, (acum câţiva ani Clinton, în present fostul guvernator al statului Illinois Rod Blagojevich inculpat sub acuzaţia că a încercat să “vândă” mandatul de senator lăsat vacant prin alegerea lui Barack Obama în funcţia de preşedinte), Israel, (Ariel Sharon, Avigdor Lieberman,) numeroase ţări africane (unde conturile bancare ale liderilor africani deschise în paradisuri fiscale ca Monaco, Elveţia, Lichtenstein însumează aproape totalul ajutorului de dezvoltare acordat ţărilor lor de către occident) şi multe altele. De România, Bulgaria, Rusia, etc nu mai vorbim, situaţia fiind bine cunoscută.

Ce se întâmplă? Atrage în ultima vreme politica numai oameni corupţi sau are capacitatea de a-i corupe după un timp şi pe politicienii cei mai cinstiţi? Sau a fost aşa dintotdeauna? Nu ştiu. Un lucru este însă cât se poate de clar: dacă odinioară se dovedea că un politician britanic a minţit, a comis o infracţiune, adulter, sau orice alt act reprobabil, era un om terminat. Astăzi moralitatea, în special cea politică, este de o elasticitate extraordinară, egalată numai de neruşinarea cu care unii aplică dictonul “câinii latră caravana trece”. Nimeni nu-şi mai cere scuze, nimeni nu mai demisionează. Aici mocneşte însă un pericol imens pentru democraţie. Electoratul este deja scârbit de incapacitatea sau lipsa de voinţă a liderilor politici de a struni excesele sistemul financiar care au dus la actuala criză economică internaţională. Dacă alegătorii ajung şi la concluzia că aleşii lor sunt puşi în primul rând pe căpătuială, numărul celor care se prezintă la urne (şi aşa foarte redus) va scădea dramatic. Mulţi cetăţeni îşi pun deja întrebarea cetăţeanului turmentat al lui Caragiale, “eu cu cine votez?”

Zbor periculos – note de lectură la o carte de Madeea Axinciuc

aprilie 5th, 2009

Prin cartea „Profetul şi oglinda fermecată”(1) Madeea Axinciuc ne îndeamnă să punem aripile de ceară şi să ne avântăm spre soarele textelor sacre, poate chiar dincolo de ele (2). Zborul este razant şi periculos. Trei porţi se află în faţa cititorului. Prima dintre ele este însăşi cartea. A doua este „Călăuza rătăciţilor”, tratatul (3) lui Maimonide despre care ni se vorbeşte. În fine, a treia sunt textele sacre, spre referenţii cărora ne călăuzeşte Maimonide. Corespunzător acestor porţi avem trei niveluri de lectură. Primul nivel este obişnuit, vedem unde vrea să ajungă autoarea şi cum vrea să ajungă acolo. Al doilea nivel este unul unde nu prea avem libertate de mişcare, cel puţin dacă nu ştim iudeo-arabă, şi trebuie să avem încredere în ghidajul oferit din plin de carte. Dar la al treilea nivel ne putem lua zborul intepretativ, re-creativ, delimitând negativ pe cont propriu referenţii textelor sacre. Acest ultim nivel nu mai poate aparţine autoarei sau lui Maimonide, ci este asumat explicit de cititor. Dar să pornim la drum.

Prima poartă

Cum te poţi apropia autentic de un tratat îndrumar pentru credinţă ? Doar printr-o „abordare naturală, vie” (4), care deschide textul nu doar către specialişti, ci întregului public interesat „de alt spaţiu de gândire”. Poarta de intrare în tratat, „fiindcă trebuie aleasă o poartă” (5), este imaginaţia şi profeţia. De ce aceasta şi nu alta, ne-am putea întreba. Şi de ce o abordare originală ? Răspunsul este chiar cartea Madeei Axinciuc, dar exigenţa alegerii vine, ni se argumentează, din tratatul pe care îl înfăţişează. „Originalitatea oricărei abordări” apare „nu ca merit al cercetătorului, ci ca răspuns la provocarea inedită a lui Maimonide”. Este vorba despre hermeneutica infinită şi creativă a textelor sacre, „nu fără a impune categoric limite ale interpretării”, drumul infinit către Dumnezeu, spre care ne călăuzeşte chiar Maimonide. Rezultă atunci că, aşa cum tratatul este un îndrumar adresat rătăciţilor de la drumul către Dumnezeu, la fel şi cartea despre cartea lui Maimonide nu poate fi decât o verigă din acest lanţ infinit de discursuri concentrice vii, permanent actualizate, care delimitează negativ centrul sacru. Vorbim despre acelaşi lucru, dar avem datoria să o facem creativ, pentru că originea discursului hermeneutic este în noi, iar fiecare dintre noi este unic. „Este periculos […] să urmezi, plagiind, acelaşi mod de a gândi […] pentru a ajunge […] la aceleaşi rezultate, […] ideile, pentru cel care are pretenţia inovaţiei sau a originalităţii, trebuie să fie vii, în mişcare. Ideile nu sunt lucruri pe care să le putem folosi după nevoi, cel puţin atunci când dorim noi să spunem ceva, adică să fim prezenţi, faţă în faţă cu celălalt”. Acesta este crezul Madeei Axinciuc, ca filosof transpus într-o persoană care vrea să găsească drumul, necesarmente personal, către Dumnezeu.

Interpretez aici că autoarea îşi asumă, metodologic dar şi real, viu, o independenţă ontologică. Totuşi, nu cumva ideile sunt resurse, cel puţin în forma discursivizată, nu ca idei din mintea altora ? Uneori suntem puternici, originali, alteori avem limite, reconstruim drumul bătut deja de alţii. Din perspectivă fenomenologică există o nevoie ontică de Dumnezeu, pentru că „Dumnezeu” nu este un concept fundamental. Dumnezeul religiei este necesar ontologic doar prin palierul ontic pentru că palierul ontic însuşi este necesar funcţionării fiinţei. A fi autentic sau neautentic revine la a fi puternic sau slab. Alternanţa autentic – neautentic ţine de condiţia ontologică a omului. În cheie religioasă, omul este esenţialmente păcătos şi alege ce şi cum vrea să fie (permiţând retrospectiv să se autoevalueze printr-un grad de autenticitate-neautenticitate) în limitele lumii lui. Doar persoana poate şti dacă este autentică sau nu, nici un privitor din afară nu poate ştii aceasta, pentru că doar persoana are acces la ce a ales de fapt (dânsa poate alege comportamentul banal, sau poate alege să plagieze, fără ca banalitatea sau impostura să fie în sine un indiciu de neautenticitate; poate alege să fie sfânt într-o mahala a Bucureştiului). Nu a fi neautentic este problema, ci cât de neautentic în raport cu potenţialul lumii personale. Există o neautenticitate doar aparentă, o pendulare ontologic-ontică (ce ţine şi de rememorarea experienţei originare, cea a accesului la sine venind dintr-o stare, retrospectiv privind, neautentică). Dintr-o astfel de perspectivă depăşim pericolul unui cult al supraomului pe care îl ascunde ca sâmbure căutarea cu orice preţ a originalităţii (ca autentic permanent sesizabil de către un observator extern), şi promovăm asumarea responsabilă de sine în limitele ontice ale lumii personale cu care ne confruntăm fiecare în parte (corpul şi familia cu care ne naştem, talentele de care dispunem, etc). Ascundem originalitatea cum ascundem rugăciunea, iar când n-o mai facem vrem să schimbăm ceva în lumea percepută ca străină şi ameninţătoare, nu în lumea ca parte din noi înşine. Aceasta este originalitatea ca manifestare a puterii.

Elementele originalităţii explicite a Madeei Axinciuc ţin, alături de poarta de intrare pe care o alege, şi de metoda demersului său hermeneutic. Participă „în calitate de actor” (6) la interpretarea textului maimonidian, dar nu orice fel de actor, ci unul teoretician. Jocul său nu poate fi decât „joc secund”. „Joc” pentru că are reguli fixe, date de cadrul teoretic asumat, secund pentru că este subsumat drumului dinainte stabilit, prin textele sacre, către Dumnezeu, dar şi, la un nivel mai profund, de către condiţia ontologică a omului, către sinele personal (7). Nu vom cădea însă în ludicitate, în gratuit, pentru că actorul nu se joacă, ci joacă. Teoretician fiind, autoarea asumă structuri şi relaţii. Fără astfel de reguli rigide nu poate fi pusă ordine în materialul metaforic, poetic, al textelor sacre. Elementele structurale sunt cele două balamale ale porţii alese, imaginaţia (capitolul III.1) şi profeţia (capitolul III.2). Tratarea celor două constituie partea morfologică a demersului său hermeneutic. Ni se vorbeşte apoi despre imaginaţie şi profeţie, aceasta fiind partea fiziologică a cărţii. Dar cum, în esenţă, morfologia este descrierea componentelor unui lanţ al fiinţei (8), un demers de tip ontologic, fiziologia va fi aparent din specia epistemologiei. Aduse la un loc sunt însă, împreună, mai mult decât atât. Lăsăm altora să evalueze în ce măsură avem de a face cu un demers teoretic interpretativ subsumabil unei teorii transcendentale de tip kantian, cu o personalizare metaforic-profetică a unor „facultăţi” de tip transcendental. Pentru că termenii „morfologie” şi „fiziologie” sunt actuali, nu maimonidieni, deci nu putem fi bănuiţi de anacronism când susptecăm influenţe de acest tip. De altfel, cum am putea citi acum un text de atunci cu mintea omului de atunci? Nu poate exista redare obiectivă a textului de atunci, doar interpretare inevitabil contaminată cultural de textele care ne-au construit eul cultural de acum.

Abordarea morfologic-fiziologică a lanţului fiinţei se dovedeşte fertilă, pentru că oferă imaginaţiei cititorului un suport familiar pentru accesul la inteligibil. Analogia biologizantă este binevenită în condiţiile orizontului de aşteptat al cititorului de azi, adesea scientist. Iată că „viaţa” interpretării oferite de Madeea Axinciuc nu este doar una de tip existenţial, mărturie personală a autoarei, ci ascunde în plan metodologic paradigme teoretice biologice.

Aparent paradoxal, alegând simpla glosare pe marginea unui text inaccesibil muritorilor de rând, dar esenţial, Madeea Axinciuc face filosofie autentică, formativă pentru publicul larg prin aspectul ei metaforic. Domnia sa renunţă deliberat la cutuma academică de a bate apa în piua epiciclurilor unor argumente şi contraargumente scolastice. Asta nu înseamnă că nu deschide şi cutia speculaţiilor teoretice, oferindu-ne chiar câteva piruete conceptuale, după bunul obicei al tagmei filosofilor, ilustrate sugestiv în anexa cărţii prin diagrame (9).

A doua poartă

Câtă bogăţie, ce comori ! Las cititorului plăcerea să descopere tipologia profeţilor, de exemplu, dar nu mă pot abţine să nu o menţionez pe cea a iubirilor (10). Ahava, iubirea banală, pentru care putem accepta sintagme de genul „ahava beauty products”, nu are nimic de a face cu heshed, iubirea divină, sau cu hesheq, iubirea totală, unirea completă a sufletelor, sau unirea cu Dumnezeu, dezlumitoare pentru că nu mai poate accepta trupul pentru a fi perfectă, şi a fi, doar în acest sens, moarte (11). Iubirea ţine de fiziologia lanţului fiinţei, iar complexitatea acestei fiziologii merge mână în mînă cu nenumăratele trepte morfologice. Treptele din zona vizibilului sunt descriptibile prin fizică, Maase bereshit, iar cele din zona nevizibilului (parţial accesibilă prin imaginaţie) ţin de metafizică, Maase merkava. Accesibilă fiind această a doua zonă doar prin imaginaţie, iar profeţii profeţind doar cu faţa la nevizibil, domină în reprezentările prezentate discursiv de către profeţi metafora. Spre exemplu Maase merkava este ascunsă de metafora carului divin. Totul în textele sacre este interpretabil şi trebuie interpretat.

Remarcabil şi extrem de util, ni se oferă nu doar o interpretare a textului lui Maimonide, ci şi fragmente din textul acestuia (12). Frapează asemănarea dintre structura experienţelor mistice iudaice şi banalele trăiri ontologice româneşti citite în cheie fenomenologică. Asemănarea ne induce o apropiere de alteritatea iudaică, pe care o înţelegem aproape empatic. De aici importanţa de catalizator intercultural al cărţii Madeei Axinciuc la acest nivel de lectură, promovând civilitatea ca opusă barbariei de orice fel, degajând posibilitatea iubirii, dincolo de orice corectitudine politică, pentru evrei şi Israel.

Nu voi dezvolta mai mult această parte, pentru că ce găsim dincolo de a doua poartă poate fi cel mai bine văzut prin parcurgerea cărţii „Profetul şi oglinda fermecată”. Remarc doar tensiunea între exigenţele textului maimonidian şi devoalarea lui către publicul larg. Nu vom începe educarea tinerilor cu ştiinţa metafizicii, spune Maimonide, întrucât în acest fel „rezultă nu doar o tulburare în credinţă, ci pură necredinţă.”(13) Dar dacă doar puţini sunt cei care ar trebui să aibă acces la aceast tratat, atunci de ce le este oferit multora ? Este suficient rolul de catalizator al comunicării interculturale pentru a justifica riscurile potenţiale existenţiale asociate acesti cărţi? Sau poate că, în contextul necredinţei larg răspândite azi, putem spune că nu mai există acest risc? Ce s-ar întâmpla, de exemplu, dacă materia primă a referenţilor textelor sacre în interpretarea lui Maimonide intra pe mâna cuiva cu opţiuni fenomenologice, de exemplu? Dar a unui creştin? Cum ar arăta, de exemplu, o comparaţie a lanţului fiinţei aşa cum apare el în texte sacre evreieşti cu cel din textele creştine ? Să împingem la extrem ideea necesităţii unei abordări originale, enunţată în debutul cărţii, prin care, şi doar prin care, suntem îndemnaţi la a ne pune aripi de ceară. Nu este aici vorba nici măcar de a pune la treabă, mai mult sau mai puţin profetic, imaginaţia (14), ci de a te lăsa pus la treabă de ea, de puterea cuvântului.

A treia poartă

Din rigoare ştiinţifică de filosof medievist şi din co-participare iniţiatică la textul maimonidian Madeea Axinciuc şi-a impus limite interpretării. Dar pe cititorul creştin trăitor într-o epocă scientistă îl interesează mai puţin să retrăiască tribulaţiile unui gânditor de secol XII. El ar dori să experienţieze, consumist şi hedonist, cum se coroborează textul vechi cu alte (tipuri de) discursuri contemporane lui, ce reverberaţii subterane există între textele din epoci diferite. Intră ceva în rezonanţă? Te zguduie ceva? Sau rămâi contemplativ, neutru, ca în faţa unei diorame înfăţişând epoci moarte, impenetrabile empatic? „Investigaţii” de acest fel fac parte mai degrabă din specia artei decât din a ştiinţei. Să aplicăm aşadar metoda dicteului automat şi să observăm ce întrebări putem produce, fără ca acestea, întrebările şi tot ce va urma lor, să aibă nici cea mai mică legătură raţională cu ce spune autoarea în cartea dânsei, în afara unei legături subterane şi imposibil de explicat, de factură suprarealistă.

Revelarea „fiziologică” în ştiinţa de azi a legilor naturii, ca ipoteze, teorii, se supune unei ierarhii a lanţului fiinţei homomorfe celei din textele sacre? (15) Modelul propus al lanţul fiinţei în textele sacre este arhetipal, sau mai degrabă instanţiere a unui model ontologic mai general? Dacă aceste texte le privim ca aparţinând spaţiului cultural veterotestamentare, are loc o schimbare a morfologiei şi fiziologiei lanţului fiinţei de la Vechiul Testament (VT) la Noul Testament (NT) ? Transcende creştinismul distincţia dintre ştiinţa naturii şi ştiinţa divinului, fizică şi metafizică prin întrupare şi comutare ontologică pe relaţie ca originară (de la entitate ca originară în VT), instanţiată exemplar de iubire? În ordine religioasă creştină (inversă celei fenomenologice) relaţia sine (transcendental dacă vreţi) – sine transcendent este cea care face posibilă entitatea lumii ? Iar fenomenologic omul găseşte lumea (creează doar în sens de formează, decupează ontic) căutând alteritatea absolută (pe Dumnezeu)?

Sunt valorile (sacru, frumos, bine, adevăr) conceptualizabile prin „fiziologia” lanţului fiinţei ? Ce secvenţă funcţională a valorilor antrenează un tip de lanţ al fiinţei în raport cu altul? De la VT la NT are loc o comutare axiologică de la primatul adevărului la cel al binelui? Este sacrul valoare primă şi ireductibilă în VT şi NT, sau este ulterior funcţional adevărului, respectiv binelui ?

Este ştiinţa modernă o întoarcere parţială la presupoziţiile ontologice ale VT, eventual, din punct de vedere al presupoziţiilor ontologice, o sinteză între ontologiile VT şi NT? Este ştiinţa o reîntoarcere la primatul adevărului şi, în acest sens, o recuperare a fiziologiei NT? (alături de recuperea, ipotetică, a morfologiei prin primatul entităţii asupra relaţiei). Cum s-ar reconstrui imaginaţia ştiinţifică pe trepte similare celor ale profeţiei? Se poate vorbi despre o competiţie iniţiatică între ştiinţă şi religie? Fundamentalismul ştiinţific este o formă de iniţiere, o constrângere la poziţionarea personală pe o schemă de lanţ al fiinţei? Care este relaţia dintre „salvarea speciei”, promovată ideologizant pe baza discursului ştiinţific, şi „salvarea sufletului” ? Este legitimă (în raport cu standardele acestui tip de discurs) pretenţia iniţiatică a ştiinţei? Există un echivalent funcţional al Marelui preot în ştiinţă, sau mai degrabă un echivalent al discursurilor concentrice infinite generate de absenţa definitivă a sa? Ce tipologii de lanţ al fiinţei funcţionează în spaţiul românesc ? Ce culturi ale iniţierii sunt funcţionale ? Care este poziţia (declarativă şi reală) în sistemul de educaţie publică în materie de iniţiere ? Ce implicaţii au cele de mai sus asupra conturării caracterului poporului român ? De ce furăm crezând în Dumnezeu? (16)

Adecvarea iniţiatică a unui tip de discurs sau a altuia poate fi diferită în funcţie de lumea persoanei care este ţintă a emiţătorului de discurs. În VT Moise primeşte poruncile cu adevăr fixat, stabilizant, în timp ce în NT primatul iubirii, al binelui relaxează şi diversifică spectrul faptelor posibile dezirabile punându-le sub condiţia constrângătoare a iubirii de celălalt. Accentul în NT este pe geneza informală a regulilor, faţă de situaţia formală a regulilor în VT. Potenţialul de evoluţie instituţională sub un demers iniţiatic de tip NT este mult mai ridicat, are loc o reducere a holismului, apare posibilitatea descentralizării sociale şi a manifestării creativităţii personale. Pe de altă parte, ştiinţa şi filosofia într-o societate creştină sunt pentru totdeauna rupte de Dumnezeu, pentru că ele au cel mult rol de explicare pentru mase a caracteristicilor creaţiei lui Dumnezeu, nu şi de drum către Dumnezeu, contactul cu El fiind asigurat direct de către Isus şi biserică.

Arhetipul fenomenologic al fiinţei este sinele cu lumea sa, iar ontic (dar condiţionat ontologic) sinele este „localizabil” în corp ca parte a lumii. Fiinţa este necesarmente structurată şi ierarhică, ceea ce înseamnă că presupune un anumit tip de lanţ al fiinţei. Lanţul fiinţei ţine de morfologia ontologică a fiinţei în sens fenomenologic şi este format din sine transcendental, corp (lume) şi sine transcendent. Monada nu este ontologic simplă, ci doar ontic, pentru că îşi include limita transcendentală şi pe cea transcendentă ca distincte de ea. Lanţul fiinţei originar, ontologic, este isomorf structurii triadice a semnului (Zeichen – Sinn – Bedeutung): sinele personal este semn pentru sinele transcendent (Dumnezeu) şi are ca sens lumea.

Simpla cunoaştere a poruncii de a iubi pe ceilalţi ca pe tine însuţi nu asigură ascultarea ei, pentru că teoretizarea şi verbalizarea iubirii te lasă orb în faţa golului experienţei. Iubirea trebuie trăită, şi doar secund cunoscută. Prin urmare era previzibil că NT va fi urmat de vremea corectitudinii politice implicite, informale, dacă VT fusese urmat de cea a corectitudinii politice formale. Atât şi nu mai mult. Dar suficient de mult pentru ca NT să fie civilizatoriu şi, totodată, stimulator al creativităţii, capabil alături de VT să îmblânzească fiara sentimentală autentică, omul, transformând-o astfel într-o fiinţă oarecum previzibilă. Luând toată suferinţa ontic cu Sine, Dumnezeul Om a luat şi autenticitatea oamenilor cu El. Dar fiecare om poate alege, cvasi-demonic, să retrăiască experienţa Sa.

Să precizăm. 1) Dumnezeu este, dar nu există – iată modelul iudaic şi uneori filosofic, de a trăi. Lanţul fiinţei rămâne liniar. Spre un astfel de drum ne călăuzeşte Maimonide 2) Dumnezeu este şi a existat – iată modul creştin de a trăi, pe seama suferinţei Altuia. Lanţul fiinţei are o buclă de conexiune din nevizibil către vizibil, dar la nivelul ecstazei trecutului, a memoriei extinse cultural, îmbogăţite de textul sacru novotestamentar, nu al prezentului 3) Dumnezeu este, a existat şi există, este fiecare dintre noi. Avem acum o generalizare ontică a modelului de la punctul 2, o descriere modernă evaluabilă, prin disiparea cvasientropică a sacrului, ca „Got ist tot”; relativism generator de anomie; vremurile noastre. 4) Dumnezeu este şi există, sunt eu, ontologic unic, iar ceilalţi doar prin mine, prin voinţa, viaţa şi iubirea mea; în acest model lanţul fiinţei se deschide din nevizibilul din fiecare, trece prin lume şi se închide în nevizibilul dincolo de fiecare, dar trece autentic doar prin mine, iar prin ceilalţi doar prin credinţa mea în ceialalţi ca în mine însumi. Iată modelul autentic pe care îl aşteptăm cu toţii, nu doar în El, ci în fiecare. Sacralitatea concentrată şi asumabilă universal doar prin decizie şi răspundere proprie, personală. Avem însă curajul să credem asta? Credem că merităm asta? Nu, nu îţi poţi imagina faptul pur de a fi ca fiind tu însuţi. Nici Moise nu putea imagina faptul pur de a fi (17) ca fiind sinele său, pentru că a) era constrâns de necesitatea întemeierii lumii ne-personale, pe care nu o percepea ca parte din cea personală, b) constata slăbiciunile eului personal, pe care îl asuma ca propria persoană, nu ca posesie a sinelui personal, c) avea un mod ontic de gândire nevăzând că eul personal era doar un nivel al lumii sale în sens ontologic. Flăcări.

***

Cum am putea rezista la apropierea de soare ? Prin credinţă, fără de care jocul secund al originalităţii, mutilant prin exces (şi cum am putea arăta care este măsura justă a originalităţii?) are toate şansele să ne ducă la prăbuşire. Aripile de ceară sunt tot mai fierbinţi, iar cercurile solare în zbor tot mai strâns. Pentru a rezista, a nu ieşi din drum, ne trebuie un discernământ total pe care îl poate da numai I.H.V.H (18). Echilibraţi din vria iniţierii cvasi-profetice la care ne supunem singuri sub pretextul textului, aterizăm (cu bine?) în fotoliul directorial (19) al discernământului, pe care l-am crezut pentru o clipă, în naivitatea noastră, maase merkava. Cititorul reajunge la sine şi revine în oglinda vieţii, închizând cele trei porţi odată cu ultima filă a cărţii. Honi soit qui mal y pense.

(1) Axinciuc, M., 2008, Profetul şi oglinda fermecată, Ed. Humanitas, Bucureşti
(2) Acest text nu este o recenzie, ci un eseu pornind de la note de lectură pe marginea cărţii citate.
(3) Scris în iudeo-arabă în secolul XII.
(4) Axinciuc 2008 p11-12
(5) Op.cit. p12.
(6) Op. cit. p21
(7) Că îl considerăm pe acest sine transcendental sau nu este de importanţă secundă aici.
(8) Op. cit. schema de la pagina 45 sau cea de la pagina 206.
(9) Rămâne de cercetat existenţa unor eventuale analogii şi filiaţii nemărturisite, sau poate neconştientizate, în acest sens.
(10) Axinciuc 2008 pagina 243
(11) Se pare că poporul ales a avut mult de-a face cu iubirea, aşa cum au avut eschimoşii cu zăpada, de vreme ce au generat atâtea cuvinte pentru un spectru de referenţi pe care alte popoare le numesc cu un singur cuvânt.
(12) Anexa 3, pagina 247.
(13) Anexa 3, capitolul 3.1, pagina 264.
(14) Subtitlul cărţii Madeei Axinciuc este „Despre imaginaţie [sublinierea mea] şi profeţie în Călăuza rătăciţilor de Moise Maimonide”.
(15) Pentru o analiză a variaţiilor structurale ale lanţului fiinţei în textele iudaice a se vedea Blumenthal, D., Lovejoy’s great chain of being, and the medieval Jewish tradition, http://www.js.emory.edu/BLUMENTHAL/Lovejoy.htm , accesat pe 18 februarie 2008
(16) Furăm crezând în Dumnezeu pentru că ne asumăm în mod autentic acest destin tragic? Dumnezeu ştie!
(17) Axinciuc 2008 pagina 217.
(18) Acest nume „indică în mod special esenţa lui Dumnezeu […] nu este vorba aici de omonimie.” Op. cit. pagina 276.
(19) În fond şi spiritul are nevoie de directorii lui.

Alexandru Sever – Cronica unei vizite memorabile (III)

aprilie 5th, 2009
Alexandru Sever la Moinești, 2004Alexandru Sever la Moinești, 2004

De curând Alexandru Sever, un mare scriitor român stabilit în Israel, a împlinit 88 de ani. L-am sunat la telefon pentru a-i dori la mulţi ani şi sănătate şi am înţeles că, din păcate, o nouă călătorie în România
i-ar depăşi puterile. Atunci m-am decis s-o rememorez pe cea de acum cinci ani, din primăvara lui 2004

Fişă biografică: Alexandru Sever s-a născut la Moineşti, la 21 ianuarie 1921. În 1948 a absolvit Facultatea de Filozofie şi Litere de la Universitatea din Bucureşti. A debutat în 1955, cu tragedia Boieri şi ţărani. Autorul romanelor (Cercul, Impostorul, Cartea Morţilor, Insomniacii, Cronica unei morţi amânate), volumelor de eseuri (Iraclide, Inventarul obsesiilor circulare, Umbre de la zidul plângerilor mele) şi de teatru (Noaptea speranţelor, Descăpăţânarea, Îngerul bătrân, Don Juan Apocalipticul, ) a fost distins cu mai multe premii, printre care: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1977) , Premiul pentru dramaturgie al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1983), Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România (1986), Premiul Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română (1993), Premiul Internaţional Felix Aderca, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, la Tel Aviv (2003)
Moineştiul amintirilor
Moineştiul este oraşul dintre Măgură şi Osoi, descris în romanele şi nuvelele lui Alexandru Sever. Aici s-a născut, a copilărit şi a mers la şcoala primară, şi tot de aici a plecat în timpul celui de al doilea război mondial, la Bacău, locul desemnat drept domiciliul obligatoriu pentru evreii din judeţ.
În dimineaţa celei de a doua zile a vizitei, am refăcut în sens invers drumul şerpuitor pe care scriitorul l-a parcurs în timpul războiului, într-o noapte, mânând căruţa bunicului în care fusese încărcată toată familia alungată din casa familială. Fuseserăm preveniţi că Moineştiul se schimbase radical, cohortele de blocuri spulberând casele tihnite, înconjurate de grădini. La intrarea în oraş am zărit câteva schele petroliere şi câteva sonde risipite, izvoarele prosperităţii acestor meleaguri.
Când am coborât din maşină Alexandru Sever a pornit pe cărarea dintre blocuri, nădăjduind că dincolo de ele va apărea limanul vechiului oraş… dar n-a întâlnit decât alte şi alte blocuri, imaginea oraşului rămânând exilată în amintiri.

Casa Copilăriei
Casa familiei Zilberman, casa copilăriei scriitorului, fusese demolată în anii comunismului, dar a rămas intactă în memoria maestrului.

Casa părintească, aşa cum o ţin eu minte, era o casă-monument. Se ridica faţă de nivelul străzii la vreo trei metri înălţime. Faţada era din cărămidă aparentă şi piatră, cu un fronton lateral şi un acoperiş în două ape. Avea odăi mari, cu sobe de teracotă, soba însăşi fiind un adevărat monument de artă. Casa avea în preajmă o grădină imensă, în care mama semăna în fiecare primăvară flori: stânjenei, regina nopţii şi câte şi mai câte…Aveam o ogradă imensă în care existau nişte câini…mă ţin minte fugărit de raţele din curte.

Alexandru Sever a crescut înconjurat de părinţi, fraţi şi surori şi de doi bunici, cărora
le-a păstrat nealterată amintirea.

Din cei patru bunici am cunoscut doar doi: bunicul din partea mamei şi bunica din partea tatii. De ei doi este legată copilăria mea. Bunicul din partea mamei locuia chiar în Moineşti. Mă ţin minte de copil, stând pe genunchii lui şi umblându-i în buzunarul de la vestă, unde păstra o periuţă căptuşită cu alamă, pe care i-o luam şi-i periam mustaţa. Bunicul a trăit mult, când a murit cred că avea peste o sută de ani. Bunica din partea tatei avea mai mulţi copii şi trecea pe la toţi. Avea un fecior la Ploieşti, o fiică la Adjud. Când venea la noi, în Moineşti, stătea câteva luni de zile şi în timpul acela ne croşeta ciorapi şi mănuşi. Îmi amintesc cum îmi proba mănuşile pe mână.

Dragostea pentru lectură i-a fost insuflată de mama, o femeie cultivată, înconjurată de cărţi şi încrezătoare în harul de scriitor al fiului ei.

Mama avea educaţia făcută în casă, cu profesoară de franceză şi germană, limbi pe care mama le cunoştea la perfecţie. Cânta şi la pian. Eu m-am născut într-un cadru cultivat. În casă exista o bibliotecă încastrată în peretele salonului, cu ediţii originale din clasicii germani Goethe şi Heine. Eu de copil umblam des pe acolo. La început căutam cărţile pentru copii. Îmi amintesc de un Don Quijote, o reducţie pentru copii, foarte frumos ilustrată. Am avut foarte devreme posibilitatea de a umbla într-o bibliotecă şi asta a fost capital. Mama era o cititoare pătimaşă. Nu ţin minte noptiera mamei fără cărţi. Întotdeauna avea două-trei cărţi din care citea până noaptea târziu. Patima asta au avut-o toţi copiii ei, toţi au citit, dar se vede treaba că eu am citit mai cu luare aminte. Sunt un cărturar care s-a format citind. Şcoala literaturii a fost şcoala lecturilor mele. Scriitorii înşişi mă trimiteau de la unul la altul.Scriitorii mă învăţau ce să citesc şi cum să apreciez. Dar apoi s-a pus o altă problemă, cea a spiritului critic, care cerea o anumită maturitate.

Am scris tot ce se poate scrie

A fost o epocă, între 17 şi 20 de ani, când am scris tot ce se poate scrie. Romane poliţiste, romane sentimentale, toate fiind imitaţii după scriitorii pe care apucasem să-i citesc. Dar în acelaşi timp se forma în mine un anumit spirit critic şi aşa se face că la fiecare două – trei luni, nemulţumit de ceea ce scriam, luam tot teancul de hârtii, teancuri nesfârşite de hârtii, pe care le aruncam pe foc. În curtea casei era un cazan în care se fierbeau rufele şi se focărea. Eu aşteptam un asemenea prilej şi aruncam în foc tot ce scrisesem de luni de zile. Cred că am scris în toate genurile, însă în teatru m-am trezit ceva mai târziu, dar şi atunci am scris mai mult şcolăreşte. Prima mea piesă se intitula Didona şi era inspirată de Cartea a IV-a din Eneida. În casă toţi îmi respectau îndeletnicirea, deşi nimeni nu avea mare încredere în ceea ce făceam, în afara mamei care mă privea ca pe un viitor scriitor .Celorlalţi li se părea un fel de distracţie, amuzamentul unui tinerel care nu ştia ce să facă. Unii jucau cărţi, alţii băteau mingea, eu stăteam şi scriam. Ei nu erau obişnuiţi să vadă aşa ceva. Bunicul venea şi se uita peste umărul meu. În viaţa lui nu văzuse un om care să stea lipit de masa de lucru şi să scrie. Dar el lega scrisul meu de epoca războiului, de împrejurările războiului în care trăiam şi avea impresia că vrăjesc ceva acolo şi-mi tot spunea „Grăbeşte-te,
grăbeşte-te, să încheiem pacea!”

Moineştiul de azi

Bătrânul scriitor străbătea la pas târguşorul natal, exclamând „Târgul meu s-a volatilizat…niciodată nu s-a dorit municipiu şi iată-l ajuns municipiu !”
Şi totuşi, printre dreptunghiurile ostile ale blocurilor, s-au ivit deodată câţiva arbori, mesageri ai timpurilor vechi, străjuind monumentul eroilor, în preajma căruia se jucase copilul Alexandru Sever. Şi nici clădirea şcolii primare publice nu s-a schimbat semnificativ, faţă de cea din urmă cu şapte decenii.

Numai inscripţia de pe frontispiciu s-a modificat. Nu scria Şcoală ci Şcóla, cu un accent pe o, după grafia secolului al XIX.lea.

Rafael Kohlenberg, unul dintre cei câţiva evrei trăitori la Moineşti, ne-a primit în micul său apartament de bloc, ne-a ospătat cu hremzli din făină de pască, coapte de soţia lui, şi s-a întreţinut preţ de o oră cu scriitorul, rememorând întâmplări şi chipuri de demult. Am poposit şi la primărie, unde primarul Ailincăi, l-a primit pe scriitor în biroul său
şi l-a rugat să semneze în cartea de onoare. Era de faţă şi profesorul Robciuc, animator al vieţii culturale moineştene, cultivator al memoriei lui Tristan Tzara şi a altor personalităţi originare din Moineşti. Amândoi au insistat pe lângă Alexandru Sever să revină pentru un răstimp mai lung, pentru a fi cunoscut şi sărbătorit.
Apoi doamna Kohlemberg (trecută de atunci la cele veşnice, fie-i memoria binecuvântată) ne-a însoţit la cimitirul evreiesc din deal, populat de mii de morminte, atestând numărul mare de locuitori israeliţi ai Moineştiului, cei care contribuiseră substanţial la dezvoltarea industriei petroliere din urbe. În capătul „casei vieţii” bătea inima unei sonde. Alexandru Sever, care în copilărie nu trecuse niciodată de poarta cimitirului, a parcurs cu paşi şovăitori cărările dintre morminte, oprindu-se uimit în faţa unui monument masiv, din marmură neagră:

Herman Leonte. Era un frate de-al bunicului meu, unchi al mamei mele. Casa noastră părintească el i-o oferise de zestre. A participat la războiul din 1877 şi atunci a fost împământenit. A fost, dragă Doamne, unul dintre boierii locului.

Camera de filmat l-a însoţit pe scriitorul care şi-a plecat fruntea şi la mormântul bunicii şi, ieşind pe poarta cimitirului, a aruncat o privire în vale către Moineştiul de azi, surâzând cu înţelepciunea celui încredinţat că plecând nu-şi părăsea oraşul natal, pentru că toată viaţa purtase cu sine „oraşul dintre Măgură şi Osoi#, şi-l imortalizase în scrierile sale.

Epilog cu gust amar

Ne-am întors la Cluj în aceeaşi zi, luându-ne rămas bun de la Alexandru Sever care a rămas la Bacău, în speranţa că după amiaza avea să aprindă o lumânare la mormântul mamei sale, îngropată în cimitirul evreiesc din oraş. În ajun cimitirul fusese închis, fiind a doua zi de Pesah. Aveam să aflu mai târziu că nu i-a fost dat să-şi împlinească această dorinţă. Profesorul Sandu Singer, cu care venise din Bucureşti, cumpărase bilete de întoarcere la un tren de după amiaza şi abia au avut timp să-şi ia bagajele şi să ajungă la gară. În tot timpul cât am montat filmele vizitei lui Alexandru Sever la Cluj, Bacău şi Moineşti, m-a urmărit vina întârzierii din ultima zi şi nutream speranţa mântuitoare, că n-a fost ultima călătorie în ţară a marelui scriitor.
În toamna aceluiaşi an neobositul profesor Robciuc a organizat la Moineşti un simpozion sub genericul Zilele Alexandru Sever unde, alături de comunicările ştiinţifice ale unor personalităţi precum Geo Şerban sau Bogdan Ulmu, au fost proiectate şi filmele noastre, difuzate deja pe TVR Cluj şi TVR Internaţional. De-a lungul celor cinci ani care au trecut, n-am încetat să sper că maestrul avea să revină în ţară. N-a fost să fie şi odată cu trecerea timpului o astfel de vizită este tot mai improbabilă…

Lecţia lui Vlad Georgescu

aprilie 5th, 2009

Ca fost colaborator al său, fie-mi îngăduit să aduc un sincer omagiu istoricului Vlad Georgescu, exponent al acelei linii civic-democratice, antitotalitare, care face onoarea unei culturi.

În România Literară, Tudorel Urian numeşte volumul Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români 1944-1977 al regretatului istoric Vlad Georgescu – urmaşul lui Noel Bernard la conducerea secţiei române a postului de radio Europa Liberă – o carte inconturnabilă pentru cei care vor să înţeleagă modalităţile de falsificare a istoriei de către comunişti, deopotrivă în anii rollerismului, ca şi în aceia dominaţi de Ilie Ceauşescu, Gh. Zaharia, Mircea Muşat, Gh. I. Ioniţă, Ion Ardeleanu, Mihai Fătu etc.

Nu era vorba despre ceea ce filosoful Jurgen Habermas numeşte utilizarea publică a istoriei, exerciţiu firesc într-o democraţie, ci de transformarea ştiinţelor istorice în instrumente de plăsmuire a unor vulgate pseudo-ştiinţifice şi asfixia orice urmă de spirit critic. Cartea a apărut la Humanitas, în seria Istorie Contemporană coordonată de Cristian Vasile şi de mine. Îmi amintesc de scrisoarea lui Vlad Georgescu către istoricul american, originar din România, Eugen Weber, transmisă în 1977 la Europa Liberă, expresie a unei nobile revolte în raport cu dictatura culturnicilor cu mandat de la Secţia de Propagandă.

Dintr-un volum de documente publicat la Polirom pe baza dosarelor de Securitate ale lui Silviu Brucan reiese că acela care ulterior avea să pretindă statut de disident încerca tot posibilul să-l compromită pe disidentul Vlad Georgescu în discuţiile pe care le purta cu diplomaţii americani din Bucureşti şi, în primul rând, cu ambasadorul Harry Barnes. Vlad Georgescu a fost primul român care a beneficiat de o bursă la Woodrow Wilson International Center for Scholars. Politică şi istorie… se opreşte cu analiza la anul 1977, dar Vlad Georgescu a continuat până la moartea sa prematură această operă de demistificare.

În noiembrie 1987 a decis să transmită serialul bazat pe cartea lui Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roşii. S-a produs atunci un cutremur emoţional în România: evident, multă lume ştia că dictatorul şi clanul său se bucurau de privilegii de nimeni şi nimic limitate, că România devenise un Absurdistan, dar era pentru prima dată că aceste lucruri erau documentate din interior de o manieră irefutabilă. În plus, apărea limpede complicitatea lui Ceauşescu, mult timp un darling al Vestului, cu terorismul internaţional. L-am cunoscut bine pe Vlad Georgescu, am colaborat aproape săptămânal la Europa Liberă începând din februarie 1983.

Decizia sa a fost motivată de onestitate şi de curaj. Nu voi face acum speculaţii privind decesul din 1988. Sunt însă convins că aparatul de omor al regimului a fost pus imediat în funcţiune. Istoricul fusese în mod cert desemnat drept ţintă acţiunilor întreprinse de oamenii lui Pleşiţă, Stămătoiu şi Iulian Vlad. Un sistem paranoic se slujea de o instituţie criminală. Inspirat de Vlad Georgescu, nu am rupt niciun moment legătura cu ţara şi am continuat să scriu despre istoria României. Sunt colaborator şi/sau membru în consiliul editorial al mai multor publicaţii academice şi ştiinţifice româneşti din domeniul istoriei şi politologiei (Studii şi Materiale de Istorie Contemporană, Anuarul IICCR, Sfera Politicii) şi mă bucur să descopăr că spiritul său nu a dispărut din sânul breslei istoricilor.

Aş spune că linia istoriografică inaugurată de Vlad Georgescu a fost continuată după 1989 de profesori precum Şerban Papacostea (închis în anii 1950 la Canal, după 1990 un exemplu de cum trebuie să arate profilul moral al unui membru al Academiei Române), Şerban Rădulescu Zoner, Lucian Boia, Andrei Pippidi, Zoe Petre, cu toţii exemple de implicare civică, erudiţie şi acribie. Numele lor merită odată în plus evidenţiate când avem atâtea cazuri, vai!, de istorici (chiar academicieni), altminteri înzestraţi, care s-au refugiat într-un naţionalism istoriografic dăunător şi acceptă atât promiscuitatea, apropierea de personagii ale trecutului, cât şi laude de la Victor Roncea, Flacăra lui Adrian Păunescu etc.

Să sperăm că viitorul istoriografiei române nu va fi modelat după tiparul autarhic al acestor savanţi mutilaţi sufleteşte, cum i-a numit cineva pe cei care îi exaltă şi azi pe Ion Antonescu, Ilie Ceauşescu, Marx s.a.m.d., ci va aparţine tinerilor care l-au citit şi l-au înţeles pe Vlad Georgescu în spiritul demonstraţiei dezvoltate în Politică şi istorie…, adică generaţiei lui Adrian Cioflâncă, Armand Goşu, Constantin Iordachi, Mihail Neamţu, Ioana Boca, Virgiliu Ţarau, Steliu Lambru, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Valentin Săndulescu, Mihai Chioveanu, Anca Sincan, Bogdan Cristian Iacob, Claudiu Secaşiu, Andi Mihalache, Liviu şi Elis Pleşa, Mirel Bănică, Raluca Grosescu, Puiu Latea, Damiana Otoiu, Alexandru Gussi, specialişti în ştiinţe umane bine plasaţi profesional, dar şi cu un simţ moral ce trebuie remarcat (lista este fatalmente incompletă). Unii au fost membri şi experţi ai Comisiei Prezidenţiale, alţii lucrează la CNSAS. IICCR ori alte centre de reflecţie şi cerce tare. Politică şi istorie este o invitaţie la onestitate profesională şi curaj etic.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe pe blogul meu: http://tismaneanu.wordpress.com/

” Partage” la Paris (3)

aprilie 5th, 2009

In episodul precedent ma oprisem la conversatia cu Elie Wiesel, cind discutasem mult despre infiintarea, in Romania, a comisiei care ii purta numele, si care trebuia sa prezinte Presedintelui Romaniei un raport asupra evenimentelor din perioada celui de-al doilea razboi mondial, legate de Holocaustul din Romania. Personal, consideram ca aceasta comisie este inutila, existau doar atitea documente istorice, marturii personale si carti exhaustive, dar un interviu cu afirmatii absurde, al lui Ion Iliescu, aparut in ziarul israelian Haaretz declansase un val de proteste, deoarece declarase ca in Romania nu a avut loc un Holocaust. Presiunile politice si cele din presa au dus la formarea acestei comisii, din care faceau parte istorici de renume, scopul fiind alcatuirea unui raport final, pe care guvernul Romaniei se obligase sa-l accepte, cu recomandarile inerente, care aveau rolul, in sfirsit, sa faca lumina asupra trecutului si sa combata negationismul, atit in lumea academica, cit si in rindul populatiei.

Dialogul cu Wiesel a reprezentat pentru mine o mare placere. Nascut la Sighet, deportat de mic copil la Auschwitz, Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, isi dedicase intreaga viata perpetuarii memoriei Holocaustului. Cu ajutorul lui Radu Ioanid, director la Muzeul Holocaustului din Washington, a alcatuit o comisie formata din oameni competenti, printre care si istorici israelieni, care au depus o munca asidua, si, in numai un an, a fost prezentat Raportul Final, insotit de documente elocvente asupra deportarilor evreilor in lagare de concentrare si a exterminarii a jumatate din populatia evreiasca a Romaniei.

Revenind la simpozionul Le Partage, in cursul dupa amiezii, am reusit sa urmaresc prelegerea lui Bernard Kouchner, actualul Ministru de Externe al Frantei, si co-fondator al organizatiei ”Medecins Sans Frontieres”, cu titlul ”Bolnavi fara granite”, apoi conferinta lui Umberto Eco, scriitor, estet si filozof italian, despre accesul la informatie.

Sorbeam fiecare cuvint al prezentatorilor, care se adresau cu mult respect audientei, formata in mare parte din oameni de stiinta si litere, din Franta, dar si din multe alte tari. Totodata, in public erau numerosi elevi de liceu, ceea ce evidentia dorinta acestui simpozion de a-si gasi un ecou in inimile noii generatii, avind ca obiectiv transmiterea spiritului democratic, a perpetuarii dialogului si a valorilor umanismului, a acceptarii diferentelor de conceptii si culturi. Dupa intrebarile din sala, transmise prin biletele, pentru a pastra o atmosfera destinsa, pe la cinci dupa amiaza, s-a incheiat prima zi a reuniunii.

Probabil ca sinteti curiosi sa aflati ce s-a intimplat cu vestita valiza pierduta. Telefonez in Israel si aflu ca valiza va ajunge la Paris abia seara tirziu si va fi transportata la hotel inca in cursul noptii. Eram sceptic, pesimist, am telefonat la Air France, mi-au recomandat sa imi cumpar haine in valoare de pina la o suta de euros, o suma derizorie. M-am invirtit eu prin zona Gare de l’Est, dar tot ce am vazut arata penibil, magazinele se inchideau in jurul orei sase seara, asa ca am renuntat, m-am intors la hotelul Ibis, coplesit de impresiile primei zile a congresului, dar si cu gindul la… Stephanie. Probabil nu sinteti interesati de subiectul Stephanie, doar ajunsesem la Paris pentru „Partage” si imbogatirea universului meu cultural, iar cind vorbim despre cultura nu e loc de divagatii mondene, care sa intineze nobletea mesajului filozofic sau sentimentul de implinire spirituala si bucuria ca pot asista la un asemenea eveniment international.

Ramas singur la hotel, in aceeasi tinuta de drum, am profitat de ocazie pentru a ma intilni cu un prieten, apoi m-am retras in vasta mea camaruta, sa urmaresc programele de televiziune. Am dat tocmai peste un program despre… Israel si palestinieni – probabil ca ma aflu inca in Israel si tot voiajul la Paris a fost un vis – imi spun, si adorm cu gindul la Stephanie, care precis, in clipele acelea, elegant imbracata, lua parte la o receptie organizata de Presedintele Chirac.

A doua zi ma scol foarte devreme, cobor si – de necrezut – valiza mea sosise deja. Cu hainele recuperate si totul numai zimbet, ma dichisesc, arunc tinuta de drum, de care mi se facuse lehamite, si, proaspat si plin de energii pozitive, fug spre cladirea UNESCO, sa nu ratez sesiunea despre Memorie. In cursul diminetii am asistat la citeva prezentari exceptionale: Umberto Eco – Memorii impartasite – , Junzo Kawada – Memoriile Hiroshimei – , Jorge Semprun (scriitor spaniol, fost Ministru al Culturii, deportat la Buchenwald, distins in 1997 cu Premiul Ierusalim) – Memoriile recalcitrante.

Intr-o scurta pauza l-am intilnit pe Furio Colombo, fost director la l’Unita, care se pregatea sa plece la Geneva, la ”Initiativa de pace” demarata de Yossi Beilin si Yasser Abed-Rabbo, astfel am avut ocazia sa dialoghez cu el in italiana, consideram aceasta intilnire o greseala politica, in dezacord cu deciziile guvernului israelian, ineficienta. Apoi am revenit in sala sa urmaresc prezentarile lui Henry Louis Gates Jr., specialist in istoria Africii si a culturii afro-americane si a lui Wole Soyinka, (primul african laureat al Premiul Nobel pentru literatura in 1996) – Memorii africane si culturi coloniale.

La amiaza, se aproprie Jean Paul si imi propune sa iau prinzul cu conferentiarii de la Congres, in restaurantul sediului UNESCO. Urcam la etaj si Jean Paul ma aseaza la masa intre Umberto Eco si baroneasa Helena Kennedy, Presedinta lui British Council. Primim un somon foarte gustos, eu, numai ochi si urechi, sorbeam fiecare cuvint al celebritatilor din jurul meu. La un moment dat se apropie Roger-Pol Droit (jurnalist la Le Monde) de Umberto Eco si incepe un interviu, legat in mare parte de situatia din Orientul Mijlociu. Eco, proaspat intors din Israel, unde fusese onorat cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii din Ierusalim, isi expune cu emfaza ideile sale politice, precum ca marile puteri trebuie sa ii ia pe israelieni si palestinieni, sa ii bata cap in cap si sa ii oblige sa incheie un acord de pace, conform cu interesele mondiale. Si enunta o propunere revolutionara, ca o comisie formata din laureati ai Premiului Nobel sa stabileasca conditiile obligatorii, sa delimiteze granitele, pe scurt, sa impuna partilor beligerante solutionarea conflictului. Cei din jurul mesei aprobau creativa idee a faimosului scriitor. Si deodata, ma aud intervenind neinvitat in discutie, chiar pe un ton putin ridicat si revoltat, contrazicind ridicola initiativa a marelui Umberto Eco. Pe vremea aceea traia Yasser Arafat, care nu abandonase calea terorismului, fura din plin din banii alocati palestinienilor, facea tot posibilul sa impiedice orice acord de pace, sustinut, din pacate, de guvernele europene, care, inspirate de Chirac, duceau o politica unilaterala, anti-israeliana. Mi se parea absurd ca un laureat al Premiului Nobel in chimie sau economie sa stabileasca granitele unor state, fara a mai pune la socoteala ca insusi Arafat, terorist cunoscut, era laureat al Premiului Nobel pentru Pace. I-am lasat pe cei din jurul meu cu gura cascata, aveam tupeul sa il contrazic pe celebrul filozof si scriitor Umberto Eco.

(sfirsitul in numarul viitor)

ROMÂNI ŞI „STRĂINI” – DESPRE PRIORITATEA INSTITUIRII NORMELOR COABITĂRII SOCIALE

aprilie 5th, 2009

Ce fel de identitate colectivă a dezvoltat regimul Ceauşescu? Există o legătură între ideologia naţional-comunistă şi ideea de naţiune etnică profesată de intelligentsia interbelică? Dar între cultura protocronistă a anilor ’70-’80 şi modul în care gîndesc şi acţionează elitele României de astăzi? Cum poate fi redefinită ideea naţională pornind de la conştientizarea rolului nefast al fascismului şi comunismului în formarea individului şi a societăţii? Este posibilă reinventarea ego-ului colectiv(naţional) în absenţa formării comportamentelor sociale? Ce rol are cunoaşterea noţiunilor privitoare la identitate ? Cred că intelectualul român ar trebui să încerce să răspundă la asemenea întrebări, urmărind construirea proiectelor de reformă îndelung amînate .

Supralicitarea etnicului ca unic mod de raportare la identitatea colectivă – liderii fostei Iugoslavii fuseseră convinşi de justeţea unei asemenea abordări şi au propagat-o la nivelul maselor în dauna oricărei alternative ideologice – are, adesea, consecinţe grave. Respingerea a ceea ce cultural ori cultual este diferit şi imaginarea specificităţii etnice a fost întotdeauna o cauză a conflictelor. Noţiunile şi limbajele create cu ajutorul lor nicicînd nu au fost şi nu sînt inocente. Perpetuarea voluntară ori involuntară a confuziilor pe tema identitară este o cale sigură de alimentare a neînţelegerilor între diferitele segmente sociale diferite. Astfel s-au născut şi se nasc violenţele. În momentele de criză, invectivele pe seama vecinului se înmulţesc, ajungînd pînă la excluderea lui.

Deşi cazul românesc pare o excepţie comparativ cu acela al fostei Iugoslavii, cred că o rediscutare a ideii de identitate colectivă, precum şi a conceptelor ce contribuie la formarea limbajelor social-politice va fi utilă mediilor intelectuale şi politice. Aşa cum cititorul a intuit deja, am în vedere problematizarea modelului cultural. Cred că de regîndirea lui sînt legate proiectele sociale şi politice. Am să invoc un exemplu spre a arăta de ce un atare demers este de actualitate. În articolele şi cărţile multor publicişti, sociologi, istorici, politologi care trimit la trecutul naţional există paragrafe şi capitole dedicate nu doar românilor, ci şi străinilor. De fiecare dată cînd am întîlnit în cuprinsul lor noţiunea de străin, în primă instanţă am crezut că e vorba despre alterităţile de pe glob sau măcar despre acelea europene. Nici pomeneală! Era vorba de străinii din interiorul ţării: maghiari, germani, evrei, ţigani; de minorităţile cultural-lingvistice; de comunităţile integrate ansamblului social-politic, juridic şi administrativ al României; chiar de grupuri sociale educate în limba majorităţii româneşti, uzînd de referinţe culturale asemănătoare ori identice cu ale acesteia, de cetăţeni români. Şi, atunci, despre ce fel de străini e vorba? În ce caz este relevantă noţiunea de străin sau ce anume vrea să sugereze folosirea ei atunci cînd în discuţie se află ideea de naţiune? Ce fel de temeri are intelectualul ce admite drept firească folosirea noţiunii de străin ca mod de definire a unora dintre concetăţenii săi? În caul aşa-zisului străin, vorbim de un grup cultural şi social-politic diferit sau doar de o multiplă identitate culturală ce este integrabilă aceluiaşi concept de cetăţean al statului naţional român?

Sînt destui cei ce identifică o persoană cu o comunitate în funcţie de limba sau limbile vorbite, de religia sau numele purtate de aceasta . Iată de ce, aidoma altor teme, aceea identitară presupune mult mai multă rigoare atunci cînd conceptele ce o definesc contribuie la elaborarea limbajelor şi a judecăţilor de valoare. Nu cred că cel ce uzează de noţiunea de străin cînd e vorba de cetăţeanul român vorbitor nativ de maghiară sau germană are neapărat în vedere discriminarea ori delimitarea. Ceea ce nu înseamnă că neglijenţa limbajelor astfel construite nu poate avea consecinţe catastrofale la un moment dat. Istoria mai îndepărtată, dar şi aceea recentă arată cum neajunsurilor culturale au provocat discrepanţe ori rupturi vizibile între oamenii ale aceleaiaşi ţări. Nu poţi fi indiferent la mesajul subsumat noţiunii de străin – noţiune folosită, conştient sau inconştient, spre a delimita statutul social-politic şi administrativ al unui individ în interiorul aceluiaşi stat – şi care trimite la aşa-numitele particularităţi ale concetăţeanilor derivate din criterii precum culoarea pielii, limba maternă sau religia. O asemenea abordare e iresponsabilă şi ea devine explozivă în caz de criză social-politică. Însăşi incitarea la violenţă are adesea o legătură cu folosirea noţiunii de străin. Mă gîndesc acum doar la atomizarea socială prin accentuarea diferenţialismului etnocultural în cazul relaţiei român-ţigan (cu înţelesul: român-străin) în cîteva din satele României sau la modul în care a fost înţeles şi rezolvat episodul conflictual româno-maghiar de la Tîrgu-Mureş din martie 1990.

Exemplele din genul celor de mai sus sînt suficiente şi ele motivează faptul că noţiunea de minorităţi naţionale este inadecvată contextului românesc, ea fiind folosită în locul aceleia de minorităţi culturale şi care graţie unei abordări înnoitoare se va subsuma ideii de naţiune. În sfîrşit, precizia conceptuală – pe fondul în care o parte a intelectualilor din România acordă interes constant identităţii şi face trimiteri la relaţiile majoritar-minoritar uzînd termeni precum autohton şi străin – este direct legată de decodarea aşa-numitelor criterii etnice ori etnonaţionale. Conflictele gen Kosovo au ca punct de pornire tocmai greşita raportare la identitatea colectivă, fapt ce ar trebui să provoace nelinişti oricărei intelligentsii. Cît despre noţiunea de străin, purtînd un mesaj exploziv, nu văd de ce să fie reluată cunoscînd sensurile ei şi avînd originea lui în limbajele social-politice din alte timpuri. Ca o primă concluzie, voi spune că între politica recunoaşterii dreptului de a vorbi o altă limbă maternă decît aceea a majorităţii şi normele civice există o relaţie foarte strînsă.

Plurilingvismul şi multiculturalitatea sînt teme ce merită toată atenţia, dar pînă la a deveni aplicabile pe scară largă, ele presupun comprehensiunea şi acceptul lor din partea elitelor intelectuale. Un anume consens în utilizare este binevenit. Preocuparea pentru normele de coabitare socială este însă fundamentală în demersul intelectual de astăzi şi ea este îndreptăţită cu atît mai mult cu cît handicapul generat de absenţa societăţii civile crează mari neajunsuri în toate domeniile. E adevărat că apare o dificultate în asocierea diversităţii cu civismul, dar aceasta nu mă împiedică să observ că se cuvin acordate şanse egale ambelor direcţii formatoare: comportamentului social şi politicii recunoaşterii. Dacă naţiunea etnică şi neocomunitarismul rămîn preferinţa programelor şcolare, universitare şi a instituţiilor culturale, chiar şi a acelora respectabile, înseamnă că nu s-a înţeles rostul reformei culturale. Dacă educaţia are un rol esenţial în formarea clasei de mijloc, atunci tot atît de adevărat este că aceasta are o directă legătură cu orientarea ideatică a intelligentsiei.

Naţiunile formate în absenţa societăţii civile sînt imprevizibile. E încă un motiv pentru care cred că România nu este în situaţia de a-şi permite să refuze categoric ideea de“corectitudine politică”. Cît despre schimbarea modelului cultural moştenit de la generaţiile precedente, ea va fi un pas util spre asumarea unei optici moderne în pedagogia socială. Mutarea accentului de pe etnic pe civic – nici aici nu abordez tranziţia de la naţiunea etnică la diversitatea etnonaţională şi nici elogiul diversităţii-, va face ca ideea de naţiune română să devină mai credibilă şi mai respectată în context european şi mondial. Asumarea civismului ca gen de relaţie între semeni, ca mod de raportare la lume, adică, însuşirea normelor create de un model cultural emancipat de dependenţele etnice, va încuraja alternativele pedagogice şi formarea reperelor fundamentale ale gîndirii social-politice. Cred că experienţa tragică a vecinilor sîrbi şi a foştilor lor concetăţeni iugoslavi ar trebui să mobilizeze interesul intelectual pentru invocatul proiect de reformă culturală.

Prof.univ.dr. Victor Neumann, Coordonator Scoala Doctorala Internationala de Istorie
Universitatea de Vest din Timisoara

Efectele crizei economice în estul Europei – patru întrebări, Matei Păun răspunde

aprilie 5th, 2009

Recent, guvernul Cehiei, țară care deține presedintia în exercițiu a Uniunii Europene, a fost obligat să demisioneze în urma adoptării unei moțiuni de cenzură. Premierii Ungariei și Letoniei au demisionat si ei tot din cauza crizei econimice profunde care a afectat țările lor. România a făcut apel la Fondul Monetar Internațional, iar Ucraina e o tară în derivă economică.

1) Cât de afectate sunt fostele tări comuniste din Europe de criza economică?

Țările din Europa centrală și de est au fost extrem de afectate de criză, nu doar pentru că au suferit o scădere a cererii interne și la export, dar multe dintre ele suferă de efectele deprecierii mondedelor lor relativ la creditele în devize străine. În plus, accesul la credite externe a fost restricționat iar costurile s-au majorat. De asemenea, aceste economii nu au resursele și profunzimea economiilor din țările dezvoltate. În sfârșit, capacitata lor de a ieși din criză pe seama cheltuielilor publice este extrem de limitată.

2) Este Occidentul vinovat de inactiune si de instalarea unei noi „Cortine de fier economice”?

Țările occidentale pot fi întotdeauna acuzate că nu fac destul. Adevărul este însă că instituțiile financiare occidentale s-au arătat disponibile să ajute, mai ales în țările unde există acorduri de asistență cu Fondul Monetar Internațional. Au fost promise zeci de miliarde de euro. Au fost adoptate pachete de stimulare fiscală care vor ajuta în mod indirect și țările din Europa centrală și de est. De asemenea, recapitalizarea băncilor occidentale prezente în aceste țări va avea, până la un anumit punct, efecte și în centrul și estul Europei, poziționând aceste țări în vederea unei relansări economice. Dar evident că oricând se poate face mai mult!

3) Care pot fi efectele economice și politice ale crizei în fostele state comuniste din centrul și estul Europei?

Unele guvernele ale statelor din Europa centrală și de est au fost neglijente în aplicarea reformelor și în investițiile din economiile lor. Ele s-au ascuns în spatele unor ritmuri de creștere artificiale, nerealizând ce se va întâmpla când aceste ritmuri vor dispărea și-i vor dezvălui ca lideri și administratori incompetenți. Clipa în care astfel de politici greșite vor deveni transparente se apropie cu repeziciune, iar atunci va ieși la iveală incompetența lor. Ce se va întâmpla atunci depinde în mare măsură de spiritul civic și tradițiile denmocratice ale țărilor respective.

4) E adevărat că România a fost obligată să recurgă la FMI pentru ca să fie salvate băncile străine?

Răspunsul e nu, deși există o fărâmă de adevăr. În primul rând, un sfert din împrumut va fi utilizat de guvern pentru finanțarea deficitului bugetar. Fără acești bani, România nu și-ar fi putut permite acest deficit bugetar și fie a) ar fi trebuit să-și reducă drastic cheltuielile bugetare în vremuri de restriște, fie b) ar fi trebuit să se declare în incapacitate de plată.

Restul fondurilor sunt direcționate către suplimentarea rezervelor Băncii Naționale (BNR). Este adevărat că e de așteptat ca BNR să reducă cerința de rezerve minime și în acest fel să injecteze niște lichidități în bănci, dar nu acest lucru le va salva. Ce le-a salvat a fost un acord la nivelul Băncii Centrale Europene de a nu lăsa nicio bancă importantă pentru sistem să dea faliment. Lichiditățile suplimentare ce le vor primi de la BNR sunt binevenite și vor spori probabil ușor creditarea internă, dar nu vor constitui salvarea lor.

Și dacă nu ar exista aceste fonduri suplimentare care se adaugă rezervelor BNR, ar fi fost de așteptat ca presiunile asupra leului să sporească, generând chiar o criză monetară. Iar creditarea ar fi fost și mai mult întârziată.

Vocea catastrofului naţionale

aprilie 5th, 2009

Odată cu lansarea ipotezei că oficialii de la Bruxelles manevrează scandalul Popoviciu- DGIPI pentru a face jocuri politice în România sau „pentru a da un semnal”, cum se zice – contra (sau pentru) Băsescu, Morar, Geoană, Predoiu, servicii secrete, nu mai contează – pălăvrăgeala politică din România a păşit într-un nou stadiu de paranoia provincială.

Nu contează că asemenea chiftele de opinie apar pe canale de nişă: ele sunt lansate special cu scopul de a fi preluate de kommentariatul oficial sub formă de citări, nu-i aşa, imparţiale, pentru a fi apoi respinse şmechereşte, din vârful buzelor, cu ocheade complice către public: noi, românii, am văzut multe la viaţa noastră, şi chiar dacă lucrurile n-or sta aşa de data asta, e bine să fim vigilenţi, că nu se ştie niciodată…

Cu asta, intrăm oficial în reţeaua globală de cluburi vigilente care pândesc noaptea OZN-uri pe dealuri, combat clonarea de dinozauri sau cifra 666 prin codurile cu bare în supermarket şi stau cu ochii pe Comisia Europeană, care vrea să declanşeze sfârşitul lumii producând găuri mici şi negre într-un reactor de la graniţa franco-elveţiană. Nici n-are rost să vin cu argumente contra acestor teorii: în primul rând, sunt atât de aberante că n-ai ce să mai adaugi; iar, în al doilea rând, fiindcă cine vrea să creadă în ele nu poate fi convins cu argumente şi oricum nu citeşte această rubrică.

Habar n-am ce ramificaţii subterane o avea afacerea Popoviciu-DGIPI. Tocmai de aceea, gândind naiv şi neromâneşte, sunt dispus ca, până la proba contrarie, să iau de bun ce văd, fără dedesubturi. Anume că se ridică în fine capacul de pe o gigantică afacere cu terenuri în Băneasa, caz ilustrativ pentru modul cum cioflingari de la marginea societăţii, dar cu conexiuni tari la centrul ei, au ajuns miliardari în ultimele decenii; că generali de poliţie postrevoluţionari fac trafic de influenţă exact ca ăi bătrâni; şi că există o şansă ca acest caz încâlcit să ajungă în justiţie. Nu avem garanţii că se va face lumină, că se vor găsi vinovaţii, că procurorii lucrează bine – ci doar o şansă, care se poate materia liza sau nu. Dar e bine că lucrurile se dau pe faţă şi încep să mişte.

Însă nu asta este interpretarea canonică ce ni se serveşte. Diverşi domni Catastrofoiu argumentează, în esenţă, că atunci când se stă, e rău, dar când se face ceva, e jale. Dl Catastrofescu, instituţie naţională, zice că anticorupţia oricum nu mai contează ca temă de campanie: cui îi mai pasă că acum şapte ani s-au dat ţepe cu sute de hectare pe spinarea statului? Cetăţeanul e ocupat cu criza. Aşa că degeaba Băsescu îl pune pe Morar să îşi arate muşchii, lumea s-a plictisit. Subtextul fiind, desigur, că Băsescu e la butoane şi controlează dosarul, lovind într-un om de afaceri cu lipeli prin partide, deci prin ricoşeu în Geoană, Tăriceanu, Videanu, Berceanu – hopa, staţi un pic, dar ăştia doi nu sunt din PDL? Nu contează, vrea să scape de ei – Băsescu-primarul – păi, cum adică, îşi dă singur în cap? Ei da, vedeţi ce pervers e individul.

Cu anticorupţia, când nu mişcă nimic, e nasol, grangurii sunt desupra legii şi avem disoluţia autorităţii. Când se încearcă ceva, e tragedie: dacă pică în plasă oameni dintr-un singur partid, e vendetă politică, deci disoluţia autorităţii; dacă pică de la mai multe, este semn că ţara e în rahat, nu te mai poţi baza pe nimeni, deci asistăm la disoluţia autorităţii. De când autoritatea asta se tot dizolvă, România a intrat în NATO şi UE, n-a cedat Transilvania ungurilor, Serbia nu ne-a declarat război după ce a fost bombardată de Occident cu concursul nostru etc. – dar de când a face constant predicţii care se infirmă tulbură pe cineva?

Nu e vorba că n-am avea o ţară coruptă, în care justiţia merge precum căruţa cu roţi pătrate, sau că partidele româneşti n-ar avea toate găşti de indivizi venali în rândurile lor – suntem toţi de acord cu acest diagnostic. Interesant în discursul domnilor Catastrofoiu este că ei şterg graniţa dintre descriptiv şi normativ, adică dintre prezentarea a ce este şi pledoaria pentru ce ar trebui să fie, ferindu-se să distingă între corupţi şi cei care se luptă cu corupţii, sau măcar încearcă s-o facă. Retorica aceasta, a reiterării apocaliptice a unor vicii reale, pentru a le împrăştia la grămadă asupra tuturor, constituie o pledoarie subtilă pentru ideea că nimeni nu poate schimba niciodată nimic, toţi sunt la fel, deci vedeţi şi voi, oameni buni, cum vă descurcaţi.

Sau nici măcar atât de subtilă: dl Catastrofel, un alt maestru a monologului avântat, opina deunăzi, în direct, că dacă la noi lucrurile merg în stilul cunoscut, e normal ca omul de rând să se adapteze la sistemul şpăgii şi influenţei, lăsând să se înţeleagă faptul că, în context, această strategie e demnă de laudă. Pentru publicul român, mă tem că asta este exact maneaua jurnalistică de succes: abia aştepta el să-i spună cineva că toţi e hoţi şi ne fură, numai noi – săraci şi cinstiţi, iar când furăm şi noi, o facem de nevoie, ca să dăm o pâine la copilaşi sau ca să arătăm că nu suntem mai proşti ca duşmanii.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Probleme în paradisul puterii

aprilie 5th, 2009

În mod ciudat, deşi efectele crizei se fac simţite şi în România, deşi nici premierul Boc, nici ceilalţi miniştri pedelişti nu s-au remarcat prin ceva în dauna aliaţilor pesedişti şi a foştilor miniştri de la adversarii liberali, PDL pare să zburde pe cai mari.

Deşi au terminat alegerile cap la cap cu PSD, la circa trei luni de la preluarea guvernării, pedeliştii se află, conform celor mai noi sondaje, la zece procente înaintea aliaţilor. Şi asta fără să facă nimic remarcabil, ba din contră aş putea spune, dacă aş fi maliţios, ceea ce mă face să cred că situaţia se datorează mai puţin performanţelor ca atare ale partidului şi mai mult efectului de locomotivă exercitat de dl Băsescu, perceput drept lider de facto al partidului şi al Guvernului, deşi dl Boc este cel care exercită formal aceste funcţii, „de stat şi de partid“, cum se spunea pe vremuri şi cum, din păcate, se poate spune şi astăzi, fără teama de a greşi foarte mult. De altfel, prin dl Băsescu, PDL are şi singurul candidat cu şanse de a câştiga, de a recâştiga în fapt, preşedinţia la alegerile din această toamnă.

Şi totuşi, lucrurile nu stau chiar atât de bine pentru PDL pe cât pot să pară. În realitate, scorul din sondaje este hipertrofiat, nu are mai nimic în comun cu potenţialul modest, de program, de cadre, de progres, al partidului. Printr-o mulţime de gafe recente, de la nepoata dlui Emil Boc, paraşutată la Guvern de la Primăria Clujului, la scandalul înregistrat de candidatura drei Elena Băsescu ori la cel legat de infractorul oltean propus secretar de stat, PDL îşi erodează imaginea de partid-altfel pe care şi-a construit întregul discurs, laolaltă cu preşedintele, şi care l-a condus la victoria relativă de la ultimele alegeri. Ele se adaugă alianţei cu PSD, socotită macabră de alegătorii săi puri şi duri, şi disfuncţiilor de la guvernarea propriu-zisă, provocând printre altele şi primele murmure, dl Sever Voinescu, şi primele dezertări, dna Alina Mungiu-Pippidi, din tabăra intelectualilor care a stat alături de PDL şi de preşedinte dinaintea alegerilor din 2004 şi care-şi întărise rândurile după condamnarea oficială a comunismului din 2006.

Iar acum, cu scandalul de la „doi şi-un sfert“, până şi locomotiva are probleme! Dl Băsescu, în lipsă de contracandidaţi reali, părea acum o săptămână câştigător fără efort al prezidenţialelor, al doilea tur fiind necesar doar din motivul prezenţei la vot. Acum nu mai e cu totul sigur. La cât de încâlcit este scandalul serviciului secret de la Interne, e imposibil să-i prevedem evoluţia. Cum stă însă în realitate PDL vom afla mult mai repede din sondajele succesoare actualelor scandaluri şi cu prilejul europarlamentarelor. Vom afla atunci raportul real dintre acest partid suprareprezentat în sondaje, aliaţii de la PSD şi adversarii de la PNL. Aceleaşi sondaje ne vor releva şi impactul pe care situaţia de la „doi şi-un sfert“ îl provoacă asupra „locomotivei“, de o parte, dar şi asupra PSD, titularul Internelor, care a acumulat deja două eşecuri la nivel de ministru. Adevărul este că, în momentul de faţă, situaţia câmpului politic este cu totul alta decât în urmă cu o săptămână! Şi pare să devină şi mai interesantă!

Articoliul a apărut inițial în Cotidianul cotidianul.ro

Cazul Chiny – Dileme militare si morale in armata israeliana

aprilie 5th, 2009
 Ely Merom ( Chiny ) Ely Merom ( Chiny )

Booky Na’eh este corespondent al cotidianului Yedioth Ahronoth, pe teme legate de activitatea politiei, criminalitate, lumea interlopa si asa zisa mafie organizata in Israel. Articolele lui sint scrise intr-un limbaj direct, simplu si lipsit de menajamente. Datorita relatiilor sale speciale cu politia, Booky aduce in lumina reflectoarelor afaceri obscure, povestiri inedite despre criminali, infractori sau politicieni corupti, picanterii sau intrigi de culise. Si, deoarece putini cunosc precum Booky viata de noapte a Tel Aviv-ului, ziaristul organizeaza plimbari nocturne, cu grupuri de curiosi, care, in schimbul unei modeste sume, au ocazia sa descopere localuri rau famate, casinouri ilegale, colturile ascunse ale „orasului fara pauza”. Nu lipsesc dialogurile cu prostituate, homeless, plimbari prin zona statiei centrale de autobuze, dezvaluirea promiscuitatilor.

E greu sa il surprinzi pe Booky. A vazut de toate culorile, a cunoscut indeaproape hoti si asasini, primeste informatii de la prima mina si le transmite ziarului numai dupa ce au fost bine verificate. Si totusi, in urma cu peste o luna, insotind un grup de turisti prin labirintul Tel-Avivian, una din atractiile traseului constituind-o un club de noapte de pe strada Allenby (artera comerciala foarte animata ziua si pustie noaptea), jurnalistul observa in localul de striptease o tinara „vesela”, expunindu-si farmecele in fata unui chinez a carui figura ii parea cunoscuta. „Chinezul” nu era altul decat Ely Merom, comandantul marinei militare israeliene.

Din Germania la Sde-Eliezer, via Shanghai

Epopeea lui Ely Merom incepe inca din anii ’40, in Germania nazista, unde tatal sau, Erich, evreu de origine germana, este deportat in lagar de munca obligatorie. Cu ajutorul unor prieteni este eliberat, cu conditia sa paraseasca imediat Germania. Reusind sa capete viza doar pentru China, ajunge in Shanghai, este primit de comunitatea evreiasca locala si o cunoaste pe viitoarea sa sotie, evreica, din mama de origine rusa si tata chinez. Cuplul se muta intr-un mare oras portuar din estul Chinei, deschide un restaurant si, in scurt timp, se nasc sase copii, trei fii si trei fiice. Odata cu venirea la putere a lui Mao Tse-Tung, proprietatile sint nationalizate si familia decide sa emigreze in Israel, dar numai Erich primeste aprobarea, mama si copiii fiind considerati chinezi. In urma interventiilor organizatiilor internationale, reusesc sa paraseasca China, in vara anului 1955, ajung la Haifa, apoi in asezarea agricola Sde-Eliezer, unde se ocupa cu agricultura, cultivind piersici, mere, prune si capsuni. In Noiembrie 1955 se naste al saptelea copil, cu fizionomie chineza, precum fratii si mama sa, Leah, si primeste numele Eliezer, dupa Eliezer de Rothschild.

Desigur, toti copiii ajutau la cultivarea pamintului, fiecare avindu-si rolul bine definit. La virsta de cinsprezece ani, Eliezer Merom se inscrie la Scoala de Marina Militara din Acco (Acre), sectia tehnica (masini). Colegii si-l amintesc ca un elev jucaus, nedisciplinat, pus mereu pe farse. La scoala de marina capata porecla Chiny (datorita trasaturilor sale chinezesti), care il va insoti toata viata, el insusi semnind astfel documentele militare. Fratele sau, Moshe, care l-a precedat la scoala militara, este poreclit, la rindul sau, Chiny cel mare (va deveni general in marina israeliana). De altfel, toti fratii sai sint ofiteri in rezerva.

Cine este Ely Merom?

Dupa razboiul de Yom Kipour (1973), Chiny se inroleaza in marina militara. Ofiter tehnic, de masini, se remarca printr-un inalt nivel profesional, meticulozitate si o deosebita capacitate de a simplifica lucrurile care pareau complicate la prima vedere. Mai tarziu se reprofileaza, devenind comandant de nave de razboi. Carismatic si perseverent, participa la numeroase actiuni spectaculoase, multe dintre ele ramase secrete pina in ziua de azi. Ascensiunea sa in ierarhia marinei militare este impresionanta Dar, desi pretinde de la subordonati o disciplina de fier, iar calitatile sale profesionale sint unanim recunoscute, Chiny este considerat petrecaret, amator de alcool, personaj controversat.

Stabilit in oraselul Carmiel, casatorit cu Ora, pe care a cunoscut-o in cadrul marinei, Ely Merom are un fiu (Elad, ofiter de marina, comandant de nava) si doua fiice. Intre actiunile conduse de Chiny amintim blocarea vasului Santorini (Mai 2001), care transporta arme – nerespectind acordurile cu Autoritatea Palestiniana – si, mai ales, capturarea navei Karin A (Ianuarie 2002), la bordul careia se aflau 20 de tone de armament de provenienta iraniana cu destinatia Gaza. Planul acestei misiuni ii apartine in intregime lui Chiny si a fost aprobat dupa multe discutii in contradictoriu cu comandantul marinei, fiind considerat deosebit de riscant. De aceea, el insusi si-a asumat conducerea operatiunii. Abia dupa acest succes, numele lui Ely Merom apare in mass-media israeliana. Si totusi, datorita modului sau de viata libertin, nu va fi promovat in functia de comandant al marinei. Este preferat David Ben-Baashat, iar Chiny devine atasat militar la Singapore. Se parea ca acesta va fi apusul carierei sale. Dar in al doilea razboi din Liban, o nava cu rachete israeliana este bombardata de Hizballah, grav avariata, iar patru militari isi gasesc sfirsitul. In urma anchetei, rezulta ca sistemul electronic de aparare nu fusese pus in functiune, neglijenta de neiertat. La scurt timp dupa razboi, amiralul Ben-Baashat demisioneaza, iar Chiny este chemat din Singapore si numit comandant al marinei militare. Se angajeaza in restructurarea sistemul ierarhic, amelioreaza capacitatea de lupta a marinei, insistind pe fiecare detaliu. In cadrul armatei, aprecierea este unanima. In mai putin de doi ani, devine unul dintre cei mai valorosi amirali din istoria marinei israeliane, poate cel mai eficient, cu viziune strategica si excelenta profesionalitate. Bineinteles, introduce o disciplina riguroasa. Si totusi…

Dublu standard?

In armata, cind un ofiter superior pretinde de la subordonatii sai dedicatie si disciplina, este de asteptat ca normele si codul etic sa fie respectate in primul rind de el insusi. Faptul ca Chiny a fost surprins in clubul de striptease Go-Go, intr-o situatie deloc magulitoare, chiar imbracat in haine civile, vorbind engleza pentru a nu fi recunoscut, creaza o dilema morala in rindurile armatei.

In mijloacele de comunicatie au aparut voci si ecouri diferite. Nu incape indoiala ca Chiny a imbunatatit simtitor capacitatea de lupta si prestigiul marinei. Autoritatea sa profesionala este deasupra oricarui dubiu. Dar modul sau de viata, pe toata durata carierei sale militare, este in contradictie totala cu ceea ce te-ai putea astepta de la un amiral responsabil, membru al statului major. De curind, la televiziunea israeliana, s-a prezentat un reportaj in cadrul caruia si-au exprimat opiniile militari in rezerva, jurnalisti, comentatori militari, politicieni. Desigur, colegii de arme l-au sustinut pe Chiny, considerind aceasta abatere de la norme ca fiind minora, fara consecinte asupra performantelor sale profesionale. Chiny si-a recunoscut vina in fata sefului statului major, a declarat ca a fost o incalcare singulara a disciplinei, pe care o regreta profund. Se pare insa ca lucrurile nu stau chiar asa, ca naravurile, chiar daca nu au aparut in presa, ii sint cunoscute, si nu cadreaza cu morala militara. Un comandant al marinei este in exercitiul functiunii 24 de ore din 24. Seful statului major, Gaby Ashkenazy nu l-a sanctionat si nu l-a mustrat pe Chiny, rezumindu-se la o simpla observatie, fara repercursiuni asupra carierei sale militare. Discutia intre patru ochi a celor doi generali a ramas secreta, dar, pentru o abatere de acest gen, orice ofiter cu gradul de locotenent, sau chiar un simplu cursant ar fi fost indepartat imediat din rindurile marinei. De altfel, un grup de tineri ofiteri in rezerva a facut un apel catre Chiny, cerindu-i sa isi dea imediat demisia, datorita abaterilor sale de la codul moral al armatei, considerind ca un om cu o personalitate problematica nu este demn sa detina o functie militara de asemenea importanta. Alti comentatori au minimalizat incidentul, considerind critica asupra vietii sale private o ipocrizie. Dar oare poate fi desprinsa viata privata de capacitatea profesionala, in cazul lui Chiny? Gaby Ashkenazy este cunoscut ca un soldat care impune disciplina militara rigida, pe care el insusi o respecta, slujind drept exemplu pentru intreaga armata. Si atunci, cum poate un sef de stat major sa treaca peste principiul exemplului personal si sa il pastreze in functie pe Chiny? Una dintre dificultati ar fi ca Chiny insusi a determinat parasirea armatei de catre cei doi generali care il urmau in ierarhia marinei, astfel ca inlocuirea sa nu pare posibila in viitorul apropiat, mai ales datorita exceptionalelor sale merite militare, de-a lungul celor 35 de ani de cariera.

Polemica deschisa

Booky Na’eh, ziaristul care a facut sa explodeze intreaga afacere, s-a exprimat intr-un mod foarte aspru in interviul TV. Dupa parerea sa, oricine il putea fotografia pe Chiny cu telefonul celular, in localul rau famat, comandantul marinei devenind astfel santajabil, iar armata israeliana nu isi poate permite luxul de a avea in statul major un amiral care poate fi amenintat cu dezvaluiri neplacute ce ar putea sa ii influenteze randamentul.

Se pare ca seful statului major i-ar fi sugerat lui Chiny sa gaseasca un moment propice in viitor si sa demisioneze in mod onorabil, lasind in urma sa o marina militara bine organizata, cu generali calificati. Putin intrigat de acest personaj, pina nu demult necunoscut mie, am luat legatura cu un prieten, colonel in rezerva in marina militara (a participat la numeroase actiuni speciale, printre care si rapirea vedetelor de la Cherbourg), fost comandant al lui Chiny, vrind sa ii cunosc punctul de vedere. Prietenul meu mi-a confirmat zvonurile cu privire la comportamentul usuratic al lui Chiny in viata sa privata. Totodata, l-a laudat pentru cariera sa stralucitoare si progresul din ultima vreme al marinei militare. De altfel, mi-a spus, nu cunoaste combatanti din marina care sa nu bea citeva pahare de bere la intoarcerea la baza, dupa misiuni dificile. Considera ca orice om are „schelete in dulap” si poate fi santajat. Iar cei 35 de ani de sacrificii si dedicatie, pregatirea profesionala si ameliorarea potentialului si a eficientei marinei militare pledeaza in favoarea lui Chiny.

Afacerea Chiny lasa numeroase semne de intrebare, care, pentru moment, nu isi gasesc raspunsul.

Ordine

aprilie 5th, 2009

Am vrut să-mi pun sentimentele în ordine,
În vechea bibliotecă prăfuită.
Am luat o cârpă de praf
Şi mi-am scuturat mila…
Ura mi-era complet desfăcută,
Iar coperţile îi alunecau.
Am lipit-o fără tragere de inimă,
Căci pe aceasta din urmă o împrumutasem.
Dispreţul era cam decolorat;
L-am mutat cu un raft mai sus,
Să fie în plină lumină…
Tristeţea avea pozele roase…
Mă uitasem prea des la ele în ultima vreme.
I-am schimbat locul cu bucuria,
Pe care am găsit-o într-un colţ,
Uitată, nefolosită, nou-nouţă
Şi mirosind a albastru.
Aşa mi-am aranjat toate sentimentele
În bibliotecă.
Doar dragostea n-a putut fi găsită.
Mi-am amintit că o vândusem nu de mult
Ca să-mi pot cumpăra
Un exemplar jerpelit
De satisfacţie.

din \” In noi e un cer mai adevarat\” – Tel Aviv, 1984 (C)

traversând toamne

aprilie 5th, 2009

** senryu **

traversând toamne,
lumea pare mai mică-
iarna aproape.

mirări de toamnă,
boabe de struguri sparte-
brumă la tâmple.

singur pe alei,
plopi desfrunziţi- soarele
rănit de plecări.

nimic nou, numai
tăcerea bate toaca-
chemări de departe.

nimfe pe plajă,
vin valuri de căldură-
explozii solare.

amiază rece,
ud până la piele-merg
pe scurtătură.

cântec de fluier.
mustrări în inimă trezesc
dulăii stânii.

ştiuleţi la poartă
căni cu must, pastramă-
alte proiecţii

cântări de greier,
dileme printre frunze-
zbor spre alte lumi.

Vin ciurdele

aprilie 5th, 2009

Doar cine a văzut râmele uscate de secete
Ţiuind în crăpăturile pământului în miezul verii,
Va şti să caute apa,
S-o scoată chiar şi de unde nu e.
Scârţâie cumpăna fântânii la Măgura;
De o mie de ori.
Cum scade lumina dinspre apus, valăul se umple.
Vin ciurdele.
Bivolii întâi; nu văd bine seara.
Au albeaţă ca găinile.
Muştele excitate de soare
Înţeapă ca nişte albine scornite.
Joiana mă plezneşte peste faţă
Cu zmocul subţire din coadă.
Mama îmi şterge faţa
Cu batista înmuiată în apă rece.

Dan David, Los Angeles, Martie-10-2007.

Cioplesc cuvinte…

aprilie 5th, 2009

„În vase vechi de lut, cuvintele-şi duc somnul… visând la devenire…”

cioplesc cuvinte
din trupul gândului
prăbuşit de-a lungul zării
cu privirea în gol…

dau privirii ocol
de teama focului
ce arde… săltând mistuitor!

fantomatică rugă
legendar şi zadarnic zbor…

din trupul gândului
cioplesc cuvinte ce mă dor
şi mâinile-mi rănesc
de grele înţelesuri…

cioplesc cuvinte
privind de-a lungul zării
urma de sânge
ce gândul îmi frânge
şi trupul flacără –
încet, încet îmi stinge
îmi stinge…

(din ciclul poeme becartiene)

Despre despartiri

aprilie 5th, 2009

Se pare ca Natura m-a inzestrat cu o memorie deosebita, care, trebuie sa recunosc, mi-a fost un aliat de nadejde in toti anii tineretii mai ales in tot ceea ce a fost legat de scoala, si pot spune fara sa exagerez deloc, ca ma ajuta extraordinar de mult si in zilele noastre, nu numai in tot ce tine de profesie si serviciu dar si in orice alta imprejurare…

Depinde insa, si din ce punct de vedere analizez situatia.
Pentru ca in acelasi timp, fac parte din categoria celor care gandindu-se la trecut isi aduc cu precadere aminte de absolut toate lucrurile neplacute!

O memorie foarte buna nu inseamna intotdeauna un avantaj. Dimpotriva! Printre altele, memoria asta a mea este motivul pentru care urasc pur si simplu sa ma dezamageasca cineva. Nu ca n-as putea ierta…. dar… mi-e imposibil sa uit!

Si pentru ca nu pot uita, dezamagirile mele devin intr-un fel, permanente si ireversibile. Cu cat mi-e mai apropiata si mai draga persoana respectiva, cu atat mai mare , mai adanca si mai dureroasa e dezamagirea.

Si ori de cate ori imi amintesc ceva neplacut, retraiesc la aceeasi intensitate momentul respectiv; e ca o intoarcere in timp si totul mi se deruleaza in minte cu o fidelitate uimitoare: locuri, detalii, lumini, personaje, priviri, gesturi, cuvinte, chiar si parfumul persoanei implicate.
Simt acelasi gust amar al lacrimilor inghitite pe ascuns, aceeasi durere paralizanta in suflet, iar propriu-mi corp nu ma mai asculta: ma doare capul, ma surprind uitandu-ma agitat in jur de parca as cauta cu infrigurare o portita de scapare, imi aud inima-n urechi batand cu salbaticie ca si cum si-ar dori sa evadeze din piept, imi tremura mainile amintindu-mi dureros de vremurile cand se odihneau calme si indragostite in causul protector al altor maini, ma dor priviri de demult uitate, iar fiecare fir de frumos din jur, il percep chinuitor, ca o intepatura ascutita si usturatoare.

Picioarele-mi sunt dintr-o data grele, plumbuite; aerul din jur imi arde plamanii in loc sa ma racoreasca si n-am rabdare sa ascult sau sa discut cu nimeni nimic, nici macar cele mai simple si banale politeturi. Devin astfel o prezenta absolut imposibila si ca sa nu-i ranesc inutil si gratuit pe cei din jur, ma refugiez in mine, incercand sa-mi domolesc in singuratate, propriul “razboi”.

Mai zilele trecute, proaspat iesita dintr-o situatie destul de neplacuta si stressanta, mi-am rezervat o noapte intreaga de “me, myself and I”; o noapte intreaga de mine cu mine! Aveam nevoie acut de o astfel de “sedinta de lucru”, pentru ca analizandu-mi trairile ultimului an… am ajuns la concluzia ca sunt profund dezamagita de… propria-mi persoana !

M-am surprins ignorand “scrisorile de dragoste trimise de vant si ploaie” , fapt pentru care, m-am intors inapoi catre mine. M-am gandit mult la anii adolescentei, tineretii, mi-am analizat sentimentele si m-am urmarit trecand prin ani, m-am gandit la toti prietenii si iubitii mei, care, trebuie sa recunosc, au fost absolut deosebiti.
Si din una-ntr-alta, am ajuns sa compar, sa analizez si am descoperit ce deosebite sunt amorurile, iubirile, dar mai ales despartirile din viata unei femei.

Cum fiecare experienta, si cea placuta dar mai ales cea neplacuta, isi lasa pentru totdeauna amprenta, ne modifica nu numai perceptia dar si reactiile; cat de diferit acceptam, simtim si ne implicam intr-o relatie de-a lungul anilor si cat de diferit percepem, simtim si reactionam la despartiri, de-a lungul acelorasi ani.

Intotdeauna am considerat ca o femeie ar trebui sa fie asemeni unei flori de trandafir: distinsa, fina, aromata, puternica, subtila… Femeia ar trebui sa-l seduca si sa-si aline partenerul cu aroma si finetea, sa-l influenteze cu subtilitatea ei, sa-l ridice si sa-l puna-n evidenta cu distinctia ei, sa-l sprijine in tot ce intreprinde, sustinandu-l cu puterea si rezistenta de care poate da dovada.
Iar barbatul… barbatul este oglinda femeii de langa el, si atat realizarile cat si prabusirile lui, ii apartin ei, in totalitate.

Daca, insa, aceleiasi femei nu i se acorda atentia, protectia si iubirea cuvenita, se vestejeste destul de repede; la fel ca trandafirul. Ii dispare stralucirea si gingasia, si daca partenerul nu este in stare sa se apropie cu delicatete de sufletul ei…… are toate sansele sa sfarseasca … in spini!

In fiecare etapa prin care trecem, de la trandafir imbobocit la floare in toata splendoarea ei, sau chiar mai tarziu, cand rugina incepe sa revendice din teritoriu, iubim si ne despartim in mod diferit.

La 20 de ani iubim exploziv, agitat, nerabdator. Suntem similare unor torte aprinse: luminoase, fierbinti, mistuitoare. Pentru iubire suntem in stare de orice, apar gesturi extreme, uneori chiar nesabuite. Ne aruncam pur si simplu cu ochii larg deschisi intr-o prapastie adanca si incetosata, marginita de brate puternice. Bajbaim prin zone necunoscute noua, pecetluite de buze fierbinti, si-ntr-un final, lovite, sifonate, arse de valvataia pasiunii, descoperim ca din tot exercitiul care ne-a purtat cand in Ceruri cand in Infern, cea mai mare realizare este aceea a descoperirii de sine.

Despartirile, la 20 de ani, sunt la fel de agitate ca si amorurile. Renuntam la iubire luptand zgomotos si dureros cu propriul eu, fara a realiza ca focul care ne-a epuizat si ne-a mistuit nu a fost altceva decat adevaratul gust al primului strop de iubire.

Tot acum invatam putin cate putin, cum dorinta este de fapt, primul pas facut catre suferinta! Cauza zbuciumului interior, cauza arsurii din suflet , cauza noianului de indoieli care ne macina gandurile, nu este alta decat, simplu…. Dorinta!

20 de ani, reprezinta inceputul unui drum lung si sinuos, si nu pot sa nu ma gandesc la invataturile unui mare maestru Tao, care spunea: “zi de zi, cat era ziua de lunga, preotii studiau cu minutiozitate Dharma si murmurau fara sfarsit cele mai complicate sutre. Inainte de asta, trebuiau sa invete sa citeasca cuvintele scrisorilor de dragoste trimise de vant si ploaie”. … La 20 de ani incepem sa deslusim… alfabetul iubirii.

La 30 de ani iubim altfel; am ajuns deja sa ne cunoastem toate cotloanele sufletului si cautam in cel de langa noi, in primul rand, linistea, stabilitatea si de ce nu, confortul.
“Arsurile” suferite sunt inca destul de vii si de dureroase iar amintirea jarului din suflet ne este adanc intiparita in memorie.

Treizeci de ani este perioada noastra de blazare. E perioada noastra de capitulare; pentru ca renuntam la noi insine in numele iubirii. Simtul datoriei si dragostea pentru cei din jur, copii, parinti, soti, iubiti, ne indeparteaza de iubirea din si pentru noi, si ajungem sa daruim celorlalti, ceea ce de fapt ne lipseste noua. Ne pierdem in amanunte si in detalii nesemnificative, ne neglijam, ne abandonam rutinei zilnice, si chiar ajungem sa confundam propriul “drum” cu “destinatia”.

Suntem trandafirul in plina floare, catifelat, izolat si sobru, pus in evidenta intr-un colt de biblioteca, din pacate, doar pentru a bucura privirea si simturile altora.
La 30 de ani despartirile sunt cerebrale, rationale, analizate pana in cel mai mic detaliu, disecate pana la cel mai mic amanunt. Ne doare sufletul, dar nu mai ardem; nu ne mai topim. Ne dor amintirile, dar stau acum si ma intreb ce doare mai mult: iubirea irosita sau anii in care am irosit iubire ? …

La 40 de ani…. Ei bine, la 40 de ani … Totul se complica! Iubim cu continuitate si total. Iubim cu patima, vibram la fiecare zumzet interior. Iubim cu mintea si cu tot sufletul ; un suflet impacat cu sine. E varsta la care nu numai ca ne cunoastem, dar mai ales… acceptam. Ne acceptam pe noi si-i acceptam pe cei din jurul nostru.
Ne urmam calea, daruind si primind.

Ne contopim unul in altul, suntem un intreg, un tot.
Si iarasi ma intorc la Tao; la simbolul taoismului, Yin-Yang, preferatul meu; simplu si foarte explicit. Niciunul nu poate exista fara celalalt: barbatul si femeia, ziua si noaptea, binele si raul; niciunul privit sub semnul antagonismului, ci din contra, relatia stransa intre semne, completandu-se unul pe altul. Yin care-l energizeaza pe Yang, Yang care-l trezeste pe Yin. Total diferiti si totusi la fel. Egali. Niciunul nu este mai important decat celalalt, amandoua semnele fiind responsabile pentru miscare, schimbare, … o demonstratie de viata. O demonstratie de …. NOI doi.

Despartirile de la 40 de ani insa, …. despartirile……

Cum ar fi sa ma despart de tine, dragul meu?

De tine…… de tine nu ma pot desparti. Esti atat de mult parte din mine incat orice incercare de separare ar fi mai mult un exercitiu inutil de automutilare. Inutil spun, pentru ca indiferent la care parte din mine as renunta, te-as regasi indubitabil, la fel de prezent, in rest.
Mi-e imposibil sa incerc macar sa te indepartez din gandurile mele si nu-mi pot imagina niciun moment in care sa nu-ti simt prezenta in fiecare celula a corpului meu.

Te simt atat de mult al meu si ma simt atat de mult femeia ta, incat a ma desparti de tine ar insemna sa ma pierd de mine si sa ma risipesc in neant. Si daca totusi, as fi nevoita sa renunt la tine, ti-as trimite un mesaj care n-ar putea suna altfel decat asa:

“ Dragul meu,
Probabil aceasta este ultima oara cand iti scriu. Tacerile tale lungi, ezitarile, m-au convins sa renunt. Doar la scris, desigur, nu la restul. Indiferent ce va fi fost intre noi, pentru mine, atat cat voi fi, vei ramane mereu acelasi. Unic. Iti multumesc, deci. Iti multumesc pentru ca mi-ai oferit, fie si pentru o clipa (in fata eternitatii, doar o clipa a fost, nu?), sentimentul iubirii implinite. Iti multumesc ca ai fost alaturi de mine in momente dificile. Atunci, in acele clipe, cand m-ai tinut de mana, cald, mi-ai fost si prieten si sot si iubit . Iti multumesc pentru cuvant, pentru voce, pentru mangaiere, pentru toate momentele petrecute impreuna. Ramai deci cu bine, iubirea mea. Si, pentru ca asa se cuvine la despartiri, trebuie sa-ti spun ca voi trai mereu cu convingerea ca, aidoma a doua paralele, ne vom reintalni candva… la infinit.”

Dar de tine… nu ma pot desparti…

ARIPĂ DE COCOR

aprilie 5th, 2009

nu trebuie să mai întreb nimic,
pustiul mă face să îngenunchez.
există o clipă simplă,
care vine mereu să îţi aducă aminte
de iubire…
ea nu se poate înlocui. e cea mai
dulce pasăre…
doar lumina ei te divinizează.
te face să zbori, să chemi…
nu trebuie să mai întreb nimic,
doar să iubesc…

22 mai 2008, 15:54
pentru Felix

Proteste la Chișinău împotriva „falsificării” alegerilor

aprilie 5th, 2009
La parterul clădirii parlamentului au fost sparte geamuri - foto Marin TureaLa parterul clădirii parlamentului au fost sparte geamuri – foto Marin Turea

Mii de persoane, în majoritate tineri, au înconjurat sediul președinției Republicii Moldova de la Chișinău în semn de protest împotriva „fraudei masive” în alegerile parlamentare din 5 aprilie, câștigate de Partidul Comuniștilor (PCRM).

Au fost sparte geamuri la parterul clădirii parlamentului, pe cealaltă parte a Bulevardului Ștefan Cel Mare și circa 30 de persoane au fost rănite în ciocniri dintre polițiști și demonstranți.

Potrivit datelor oficiale prezentate de Comisia Electorală Centrală, după numărarea a peste 98% din voturi, PCRM obține 49,96% din voturi și un număr estimat 61 de mandate de deputat din totalul de 101, adică exact numărul necesar alegerii noul președinte al republicii.

Potrivit estimărilor, alte trei partide – Partidul Liberal (PL), Partidul Liberal Democrat (PLDM) și Alianța Moldova Noastră (AMN) ar fi depășit pragul electoral de 6%.

PL, condus de primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă este creditat cu 12,78% și 15 mandate, PLDM, condus de Vladimir Filat ar obține 12.26% din voturi și 14 mandate, iar AMN, condus de fostul orimar al Capitalei, Serafim Urecheanu, 9.81% și 11 mandate.

Niciun alt partid nu ar trece de pragul electoral de 6% potrivit estimărilor sondajului la ieșirea de la urne.

Potrivit Comisiei Electorale Centrale, prezența la vot a fost de 59,5%, peste cele 50% necesare validării scrutinului.

Electoratul era echemat să aleagă cei 101 deputați ai Parlamentului Republicii Moldova, prin scrutinul proporțional de listă națională.

După constituire, parlamentul va trebui să-i aleagă un succesor în funcția de Președinte al Republicii Moldova lui Vladimir Voronin, care a fost ales în 2001 și 2005 și potrivit Constituției nu mai poate candida.

Pentru alegerea șefului statului este necesară o majoritate de 3/5, adică 61 de deputați din 101.

PCRM deținea 56 de mandate (46% din voturi) în vechiul parlament, după ce în perioada 2001 – 2005 deținuse 71 de mandate (50% din voturi).

Majoritatea necesară învestirii noului guvern este de 52 de mandate.

Puteți urmări numărătoarea voturilor pe pagina Comisiei Electorale Centrale
http://www.cec.md/i-ComisiaCentrala/main.aspx?dbID=DB_REZULTATELEVOTARII359 sau pe pagina Asociației de Democrație Participativă – ADEPT –

http://www.alegeri.md/

Semnificaţia geopolitică a votului din 5 aprilie

aprilie 3rd, 2009

\”Politica internaţională se referă întotdeauna, cu toată prietenia şi relaţiile comune, şi la susţinerea interesului propriei ţări\” (Cancelarul german Angela Merkel, New York Times, 29 martie 2009)

Declaraţia cancelarului german, dintr-un interviu oferit presei americane, justifică franc divergenţele dintre Germania şi SUA faţă de modul în care trebuie reacţionat la criza mondială.

Contextul reacţiei sugerează cel puţin un reper fix: criza o fi globală, dar răspunsurile sunt înainte de toate naţionale – iar regionale, numai dacă interesele multiple sunt conciliate. În acest caz, state sau spaţii fără forţă ori semnificaţie directă riscă să cadă de pe harta euroatlantică şi să devină victimele colaterale ale unei crize economice şi a unei neaşezări geopolitice ce readuc în discuţie, mai mult decât oricând, „sfântul egoism naţional”. Acesta este contextul global în care au loc alegerile din 5 aprilie. Şi de aici miza lor geopolitică majoră.

Cea mai importantă săptămână?

Importanţa deciziilor şi clarificărilor ce urmează fac din prima săptămână a lunii aprilie 2009 una dintre cele mai dense şi pline de semnificaţii, de la sfârşitul Războiului Rece încoace. Întâlnirea de la Berlin dintre preşedintele rus şi cancelarul german, reuniunile de la Londra sau Haga (unde se vor „reuni” SUA, Rusia şi Iranul), cele de la Londra (întrevederile Medvedev – Gordon Brown, Barack Obama cu preşedintele rus, cel chinez sau premierul indian), întâlnirea G20 de la Londra, Summitul din Ankara (Turcia-Pakistan-Afganistan), Summitul NATO de la Strasbourg, reuniunea SUA-UE de la Praga şi, nu în ultimul rând, vizita preşedintelui american în Turcia. O săptămână de foc, în care mizele globale vor fi puse pe masă: criza economică mondială, relaţia strategică SUA-Europa şi miza Afganistanului, relaţia americano-rusă, viitorul NATO şi relaţia SUA-Turcia (mai ales în contextul eventual al „răcirii” euroatlantice).

Moldova cade de pe hartă?

Unde este RM în acest joc global? Niciunde. Indiferent ce decizii se vor lua, numele „Republica Moldova” nu va fi invocat nici măcar indirect, respectiv, ca membră a UE sau NATO. Chişinăul nu aparţine niciunui spaţiu de prosperitate şi securitate care poate conta la acest nivel. Dar asta nu înseamnă că RM nu poate fi afectată. Din două motive. Unu, criza economică a redus consistent apetitul integrator al Bruxellesului, astfel că strategiile în curs ale UE devin mai degrabă instrumente de „menţinere la porţi” decât preambul pentru invitaţii. În al doilea rând, ideea de stabilitate în detrimentul confruntării cu Rusia poate genera lipsă de atenţie faţă de acest spaţiu în viitoarele strategii euroatlantice. Cel mai grav e că toate aceste potenţialităţi negative ale contextului extern sunt agravate de politica RM, rămasă fără busolă occidentală. În loc să se mobilizeze şi mai puternic pentru a depăşi contextul şi a sparge „blocada” subiectivă şi obiectivă a Bruxellesului, Chişinăul dă, mai degrabă, semne de cedare.

UE nu e un obiectiv major

Politica externă a RM a fost şi este una în care integrarea europeană nu a reprezentat în niciun caz un „scop în sine”, în funcţie de care erau decise strategiile politice sau geopolitice (inclusiv chestiunea transnistreană). A fost „scop pentru sine”, adică o oportunitate de moment, judecată în funcţie de beneficiile pe care le aduce elitei guvernante. Dar lipsa de performanţă a Chişinăului a făcut ca distanţa faţă de UE să crească. Aşa s-a petrecut şi cu „implementarea” Planului de Acţiuni, când RM a fost surclasată până şi de Ucraina, iar Chişinăul nu a primit mandat pentru negocierea unui nou acord cu UE. Mai mult, chiar obiectivul integrării devine negociabil – adică pus între paranteze, aruncat în sertar – în numele unei reîncălziri a relaţiei cu Moscova, care urmărea de fapt „soluţionarea” prin transnistrizare – nu prin europenizare – a conflictului îngheţat.

Această atitudine se developează astăzi la maximum. Declaraţiile preşedintelui Voronin de persiflare a ofertelor UE – atâtea câte sunt – sugerează că la Chişinău proiectul european se stinge chiar şi la nivel retoric. Guvernarea comunistă merge pe mâna Rusiei, chiar dacă nu a primit aproape nimic de la Moscova, deşi preşedintele republicii a semnat un document care, simbolic, spune multe. Degeaba. Întors de la ruşi, lui Voronin îi râde în nas cel care va rămâne – şi după 5 aprilie – „preşedinte” al RMN. Nici de la Est, nici de la Vest, Chişinăul comunist nu a obţinut nimic, dar disponibilitatea lui pentru cedări faţă de Rusia se amplifică, chiar dacă, în acest moment, „subtilă” până la ridicol, echipa preşedintelui organizează un interviu în presa din România pentru a arăta că „Revoluţia alb-albastru-roşu” din capul preşedintelui Voronin nu e totală.

Victoria PCRM împotriva cetăţenilor

Faptul că relaţia cu UE este îngheţată a fost confirmat cu ocazia blocajelor cetăţenilor români la Prut în 27 martie. Oficialii UE s-au limitat în a atenţiona Chişinăul pentru posibile excese, deşi premierul Greceanâi nu se sfia să declare, caraghios, că imaginea RM nu va avea de suferit pentru că „Bruxellesul cunoaşte foarte bine” că „statul vecin se implică în treburile interne ale RM”.

O vom repeta de câte ori va fi nevoie. O asemenea „victorie” clamată de către Chişinău este, în realitate, o victorie à la Pyrrus! Încă o „victorie” ca asta şi RM iese definitiv din cursa europeană! Căci ceea ce nu pare să se înţeleagă la Chişinău este că momentul de care trebuie să te temi cel mai tare în relaţia cu Europa este atunci când Bruxellesul NU te mai critică. Atunci când poţi să faci, practic, tot ce vrei, fără să fii pedepsit sau apostrofat, chiar dacă e neconform cu norma şi normalitatea europeană. Atunci este semnul că ochii instituţiilor europene s-au întors, de fapt, de la tine. Cel puţin momentan. Situaţie în care – aşa cum spuneam – se află RM înainte de alegeri.

Ședinţa comună de guvern România – RM?

Am mai scris în aceste pagini că alegerile din 5 aprilie nu vor fi decisive – doar pregătitoare pentru un nou proiect (geo)politic pentru RM, care se mişcă astăzi buimacă între mimarea interesului faţă de UE şi umilinţele încasate – masochist sau nu – din partea Moscovei.

Schimbarea politică de după 5 aprilie trebuie să genereze o nouă viziune, un nou proiect, obligatoriu în contextul crizei mondiale. O viziune ce trebuie să scoată RM din seria necâştigătoare a „Parteneriatului Estic”, dar să o extragă cu el cu tot, adică nu negându-l, ci completându-l, printr-un parteneriat special cu un stat al UE, pe care numai RM are şansa să îl realizeze. Soluţia ce ar individualiza Chişinăul în drumul spre UE ar putea suna aşa: „Parteneriat Estic” plus „parteneriat special cu România”.

Alegerile şi deciziile post-electorale devin, din această perspectivă, un veritabil test pentru ambele capitale. Gesturile ulterioare vor măsura nemilos distanţa dintre vorbe şi fapte la nivelul elitelor politice de pe ambele maluri ale Prutului.

Gordon Bajnai va fi viitorul premier al Ungariei

aprilie 3rd, 2009

La 21 martie Ferenc Gyurcsány, premierul Ungariei şi preşedintele Partidului Socialist, a anunţat la congresul partidului că intenţionează să demisioneze prin întroducerea în parlament a unei moţiuni de cenzură constructivă, procedeu permis de constituţia ţării, prin care iniţiatorii acţiunii desemnează un alt candidat în fruntea guvernului. Cu această declaraţie şocantă, Gyurcsány pe lângă faptul că a recunoscut pierderea încrederii electoratului, l-a eliminat pe preşedintele ţării din procedeul desemnării noului prim ministru. (Se ştie, că László Sólyom, este considerat de opinia publică ca un om cu idei conservatoare. )

Observatorii de la început au fost convinşi, că în fruntea cabinetului va apare Gordon Bajnai, ministrul economiei şi dezvoltării naţionale în actualul guvern. Bajnai, tată la doi copii, s-a născut în 1968. După absolvirea Universităţii Economice din Budapesta, a lucrat la Londra, la Banca de Reconstrucţie Europeană şi la vârsta de 29 ani a devenit director general adjunct la SA Credintanstalt Investment. În 2006 a fost numit comisarul guvernului pentru dezvoltare economică, iar în 2007, ministru în guvernul condus de Ferenc Gyurcsány.

Contrar aşteptărilor, Ferenc Gyurcsány, a declarat peste trei zile, că socialiştii propun pentru negocierile cu liberal-democraţi, pe Gyôrgy Surányi, fostul preşedinte al Băncii Naţionale, pe istoricul Ferenc Glatz, fost preşedinte al Academiei de Ştiinţe şi pe economistul András Vértes, preşedintele Institutului de Cercetări Economice. Liberalii la rândul lor, au făcut de asemenea trei propuneri: pe lângă Surányi, ei au propus pe Lajos Bokros, fost ministru de finanţe şi autorul măsurilor de austeritate financiară din 1996 şi pe László Békesi, de asemenea fpst ministru de finanţe între 1994-1995, în guvernul condus de Gyula Horn. Surányi, fiind conştient de faptul că, fără sprijinul FIDESZ, şansele întroducerii unor reforme structurale absolut necesare, sunt deosebit de mici, a doua zi a declarat că nu poate să accepte oferta. Celelalte persoane nu au fost susţinuţi fie de socialişti, fie de liberali.

Procedeul desemnării noului prim ministru începea să se transforme într-o comedie politică. În timp ce opoziţia în frunte cu Viktor Orbán având convingerea că popularitatea scăzută a socialiştilor ar asigura o victorie comodă a forţelor naţionalist-conservatoare în cazul organizării unor alegeri anticipate, susţinea necesitatea dizolvării parlamentului, rivalii lui Gyurcsány din interiorul partidului socialist, au devenit mai activi Spre deosebire de FIDESZ, şi de creştindemocraţi, liderii Forumului Democrat Maghiar, au declarat că nu persoana candidatului ci programul său de guvernare va avea importanţă. În decurs de o săptămână, în presă au apărut 29 de persoane ca pretendenţi posibili pentru conducerea unui guvern viitor.

La 28 martie, s-a întrunit din nou prezidiul socialiştilor. Cu această ocazie, Gyurcsány a declarat că pentru evitarea formării mai multor centre de conducere (în jurul preşedintelui, respectiv al primului ministru) el renunţă la conducerea partidului. Prezidiul a recomandat pentru conducerea viitorului guvern pe Gordon Bajnai, urmând ca la 5 aprilie, la congresul extraordinar al partidului să fie ales atât candidatul pentru postul de prim ministr, cţt şi noul preşedinte al partidului. Bajnai a fost acceptat şi de liderii liberalilor, dar ei au condiţâionat acordul lor final de decizia Consiliului naţional liberal, ce urmează să fie luată tot la 5 aprilie, în cunoştinţa poziţiei congresului socialist.

Situaţia financiară a ţării este deosebit de instabilă. Atât datorită neîntruducerii unor reforme structurale de teama apariţiei unor tensiuni sociale, cât şi din cauza crizei economice mondiale. Vestea schimbării guvernului a condus la deprecierea valutei naţionale şi la retrogradarea ţării din partea unor instituţii financiare internaţionale, ceea ce nu este de mirare, dacă luăm în considerare faptul că datoriile nete ale Ungariei au ajuns la finele anului trecut, 54 miliarde euro, reprezentând 51,2 % din valoarea produsului naţional brut.

Bajnai la 2 aprilie a făcut o declaraţie politică despre esenţa programului său de guvernare, impunând totodată ca o condiţie pentru acceptarea candidaturii, semnarea textului de deputaţii sicialişti şi liberali, astfel ca noul guvern să aibă o susţinere parlamentară stabilă.

Declaraţia lui Bajnai subliniază că neavând timp de pierdut este nevoie de luarea unor măsuri imediate, care vor fi dureroase şi care necesită multe sacrificii. Pe termen scurt: (1) pentru uşurarea situaţiei angajaţilor şi patronilor, trebuie reduse cheltuielile statului şi impozitele, (2) se impune sprijinul financiar al factorilor economici, în special al antreprizelor mici şi mijlocii, (3) este nevoie de inviorarea economiei, cu ajutorul unor investiţii bazate pe resusele UE, ceea ce ar asigura în anul viitor lucrări în valoare de 1800 miliarde forinţi (peste 3 miliarde euro) pentru ramura construcţiilor.

Cu acordul parlamentului, Bajnai intenţionează să menţină veniturile angajaţilor publici la nivelul actual, să anuleze plata salariului pentru a 13-a lună, să lege ffinanţarea autorităţilor locale de eficienţa activităţii lor, să accelereze întroducerea pensionărli după atingerea vârstei de 65 ani, anularea plăţii pensiilor pentru a 13-a lună, întroducerea unor condiţii mai severe în cazul pensionărilor înaintea limitei de vârstă, reducerea ajutorului de boală şi neridicarea alocaţiilor de familie în următorii doi ani, reducerea concediilor de naştere şi de îngrijirea copilului la maximum doi ani, suspendarea facilităţilor privind plata dobânzilor în cazul cumpărării unor noi locuinţe şi a compensărilor pentru consumul de gaz şi energie termică, micşorarea facilităţilor privind utilizarea mijloacelor de transport în comun, micşorarea subvenţiilor acordate mass mediei şi agriculturii. Declaraţia politică a lui Bajnai subliniază că definitivarea măsurilor va avea loc numai după un şir de concilieri cu reprezentanţii diferitelor pături sociale.

Mâsurile preconizate de candidatul de premier sunt brutale a declarat purtătorul de cuvânt al FIDESZ, care din poziţia unui partid de opoziţie, respinge programul prezentat de Bajnai şi este de părere că măsurile anunţate sunt inutile. Liderul opoziţiei, Viktor Orbán a declarat chiar că totul este o doar fentă inventată de socialişti.

În schimb părerile unor analişti neutrii sunt mai nuanţate: „Programul conţine nişte măsuri necesare în situaţia actuală. Societatea şi politicienii trebuie să înţeleagă că este nevoie de aplicarea lor”; sau „întroducerea acestor măsuri permite trecerea la reforme”. Unii cred că în locul unor dezbateri parlamentare, ar fi cazul emiterii unor ordonanţe guvernamentale de urgenţă.

Evenimentele din Ungaria, au atras şi atenţia presei internaţionale. Ziarul de limba engleză International Herald Tribune, ediţia europeană a cotidianului New York Times, într-un articol început pe prima pagină, afirmă că Ungaria este asediată, criza va fi tratată de Bajnai, care promite un program dureros şi pilula amară măcar nici nu este îndulcită.

DIntr-un sondaj de opnie publică efectuat la 1 aprilie şi publicat de presa ungară la 3 aprilie, rezultă că Bajnai este cunoscut deja de marea majoritate a oamenilor şi 75 la sută din cei interogaţi consideră că este nevoie de întroducerea unor măsuri de austeritate, care ar fi aplicate şi de FIDESZ, dacă ar ajunge la putere.

Fsţă de Gyurcsány, care a lucrat benevol, (salariul lunar de 1507400 forinţi, fiind donată de fiecare dată în scopuri benefice), Bajnai, a comunicat că dacă va fi ales în fruntea guvernului se va mulţumi cu o retribuţie lunară simbolică de un forint (egal cu cca 0,3 eurocenţi).

Senatul SUA cere alegeri libere și corecte în Republica Moldova

aprilie 3rd, 2009

U.S. SENATE RESOLUTION ON MOLDOVA’S APRIL 5TH ELECTIONS

On April 1, 2009, the U.S. Senate passed a Resolution by unanimous consent urging the Government of the Republic of Moldova to ensure a fair and democratic election process for the parliamentary elections on April 5, 2009.

The resolution was sponsored by Sen Lugar, Richard G. [R-IN] and co-sponsored by Sen Cardin, Benjamin L. [D-MD] and Sen Kerry, John F. [D-MA].

= Beginning text of S.Res. 56 =

111th CONGRESS, 1st Session, S. RES. 56

RESOLUTION

Urging the Government of Moldova to ensure a fair and democratic election process for the parliamentary elections on April 5, 2009.

Whereas Senate Resolution 60, 110th Congress, agreed to February 17, 2005, expressed the support of the Senate for democratic reform in Moldova and urged the Government of Moldova to ensure a democratic and fair election process for the parliamentary elections on March 6, 2005, by ensuring “unimpeded access by all parties and candidates to print, radio, television, and Internet media on a nondiscriminatory basis” and “the right of opposition candidates and workers to engage in campaigning free of harassment, discrimination, and intimidation”;

Whereas the Election Observation Mission of the Office for Democratic Institutions and Human Rights of the Organization for Security and Co-operation in Europe (OSCE) found that, while the parliamentary elections in 2005 generally complied with most of the OSCE commitments and other international standards, “they fell short of some that are central to a genuinely competitive election process”, in particular “campaign conditions and access to media”, confirming the “negative trends already noted in the 2003 local elections”;

Whereas the Election Observation Mission found that the local elections held in June 2007 in Moldova were generally well administered but “fell short of a number of OSCE commitments central to a competitive electoral process”, in particular by not fully respecting “the right of citizens to seek public office and equitable media access”;

Whereas Freedom House, a non-profit, nonpartisan organization working to advance the expansion of freedom, again in 2008 designated the political environment of Moldova as only “partly free”;

Whereas political liberties and civil rights are key indicators of eligibility for support from the Millennium Challenge Corporation, an entity of the United States Government, which is now considering a sizeable grant for the economic and political development of Moldova; and

Whereas recent actions by entities of the Government of Moldova raise serious questions about the readiness of the Government of Moldova to break free from the unfortunate patterns established in the elections in 2003, 2005, and 2007 and to create the campaign conditions and access to media required for truly free and fair elections: Now, therefore, be it

Resolved, That the Senate—

(1) reaffirms the strong, mutually beneficial relationship that exists between the United States Government and the Government of Moldova;

(2) recognizes that the development of a genuinely democratic political system in Moldova is a precondition for the full integration of Moldova into the Western community of nations and the provision of assistance necessary to attain such integration;

(3) urges the Government of Moldova to meet its commitments to the Organization for Security and Co-operation in Europe, especially in respect to the conduct of elections, by guaranteeing—

(A) unimpeded access by all parties and candidates to public print, radio, television, and Internet media on a nondiscriminatory basis;

(B) the ability of independent media to cover campaigns on an unrestricted basis;

(C) the right of opposition candidates and workers to engage in campaigning free of harassment, discrimination, and intimidation; and

(D) adequate means for citizens of Moldova residing abroad to cast their ballots; and

(4) in light of the steps taken by the Government of Moldova, pledges the continued support of the United States Government for the establishment in Moldova of a fully free and democratic system, the creation of a prosperous market economy, and the assumption by Moldova of its rightful place as a full and equal member of the Western community of democracies.

= End text of S.Res. 56 =

A murit politologul Michael Radu expert în relații internaționale

aprilie 2nd, 2009

Politologul american de origine română, Michael Radu, a murit la vârsta de 61 de ani.

El era membru al Institutului de Cercetări de Politică Externă cu sediul la Philadelphia din 1981, unde a fondat Centrul asupra Terorismului, Contra-Terorismului și Securității Interne în 2002 și al cărui co-președinte era.

Doctor în relații internaționale al Universității Columbia din anul 1981, dr Radu a scris 15 cărți pe subiecte extrem de variate și a fost observator la alegeri în Peru, Cambodgia și România.

L-am cunoscut pe Michael Radu pe vremea când lucram la BBC, unde a acordat numeroase interviuri. L-am cunoscut personal cu prilejul unei vizite ale sale la Londra, iar apoi la București în iunie 2004.

Dr Radu nu și-a ascuns niciodată opiniile sale puternic conservatoare. Nu avea însă prea multă simpatie pentru așa zișii neo-conservatori care au dominat ideologic prima parte a președinției George W Bush.

De altfel el era de părere că nici nu se poate defini exact curentul neo-conservaor.

Michael Radu a acordat un interviu revistei ACUM despre președinția Barack Obama, imediat după alegerea acestuia în noiembrie 2008 http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=8481.

Științele politice pierd prin persoana lui Michael Radu un expert de talie mondială.

Audiența revistei ACUM începe să se contureze mai clar

aprilie 1st, 2009

Luna martie a fost probabil prima în care audiența revistei ACUM a fost măsurată cu o mai mare precizie – 38331 de utilizatori unici și 116259 de pagini citite.

Așa cum am mai scris, pe data de 13 februarie am corectat un parametru la Google Analytics, care subestima masiv traficul pe pagina noastră.

Dar luna februarie nu poate fi un indicator bun, pe de o parte deoarece statisticile au fost ajustate la jumătatea perioadei, iar apoi această lună a fost marcată de afluența extraordinară generată de sondajul privind autonomia Ținutului Secuiesc http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=516 – 50000 de voturi – printr-o mobilizare masivă a ungurilor din România, Ungaria și din diasporă.

Ca atare, numărul de peste 71000 de utilizatori unici din luna februarie (o subestimare) nu este reprezentativ, pentru că marea majoritate a acestor etnici unguri nu vor deveni cititori ai revistei ACUM.

Totuși, am câștigat destui cititori etnici maghiari care și-au dat seama că abordarea noastră a problemei relațiilor interetnice din România este unică în presa de limbă română. Firește că ne-am făcut și dușmani suplimentari în rândul brigăzii naționalist-patriotarde, dar ca să-l parafrazez pe Lincoln, nu poți să le face pe plac tuturor, tot timpul.

În orice caz, pagina revistei ACUM a fost frecventată zilnic în luna martie în medie de circa 1450 de utilizatori unici, care au citit în medie 3750 de pagini. Recordul de afluență s-a înregistrat marți 10 martie – 2134 utilizatori unici și 6268 pagini, minima fiind 786 utilizatori unici și 2050 de pagini sâmbătă 28 martie.

Avem acum o imagine mai clară și a provenienței geografice a vizitelor: 68,2% din România, 6,3% din Republica Moldova, 5,7% din Ungaria, 4,7% din Statele Unite, 2,3% din Canada, 1,9% din Germania, 1,7% din Marea Britanie, 1,6% din Franța, 1,6% din Israel și 0,9% din Spania.

Iată deci că o revistă care avea reputația ca fiind “a Diasporei” este citită în proporție de trei sferturi de persoane din România și Republica Moldova.

În luna martie am câștigat câțiva colaboratori de bază – Ovidiu Ivancu, Lelia Galiș și Ioan Sever Miu.

Filolog de profesie și nonconformist prin natură, Ovidiu nu are tabu-uri și nu se teme să susțină sus și tare că îi e indiferent că e român, stârnind indignarea sintetică a patriotarzilor.

Lelia, care locuiește la Londra, punctează cu luciditate fenomenele de societate la scară globală.

Sever, jurnalist ardelean temeinic, aduce cu el soliditate și precizie, calități atât de rare în presa din România.

Datele pe luna martie sunt încurajatoare și constituie primul reper la care ne vom raporta de acum încolo. Așteptăm în continuare noi colaboratori și cât mai multe ecouri, indiferent de faptul că sunt aprecieri sau critici.

Studenţi din Budapesta pregătesc lansarea unui satelit

aprilie 1st, 2009

Matematicianul maghiar Charles Simonyi, în vârstă de 63 ani,- unul dintre cercetătorii apreciaţi ai companiei Microsoft – care ajungând miliardar, şi plătind nu mai puţin de 60 milioane dolari, momentan se află pentru a doua oară în spaţiul cosmic. Zburând cu cu nava spaţială deasupra Ungariei, a folosit ocazia să testeze staţia de recepţie realizată la Universitatea Tehnică din Budapesta, care urmează să recepţioneze semnalele ce vor transmise din spaţiu de primul satelit al Ungariei, pregătit pentru lansare – probabil din India – în cursul anului 2010.

Satelitul MASAT-1 va avea forma unui cub, având dimensiea 10x10x10 cm. şi o greutate de 1 kg. Deci face parte din categoria picosateliţilor. Laboratoarele din Ungaria au confecţionat în anii precedenţi multe elemente şi aparate destinate cercetărlor cosmice, dar satelitul MASAT-1 a fost conceput şi este confecţionat în întregime în Ungaria.

Aflăm din articolul apărut în cotidianul Népszabadság, că Istoria satelitului ungar a început acum trei ani, când la o universitate din SUA cineva a lansat ideea, că ar trebui construită cu aportul studenţilor, un satelit mai simplu. De atunci s-au lansat în spaţiu câteva zeci de sateliţi şi aşteaptă să-i vină rândul încă 40-45. Profesorul András Gschwindt, îndrumătprul programului, apreciază că satelitul va fi gata încă în acest an, iar în anul viitor va lansat pe o orbită cu o înălţime de 600-800 km. deasupra Pământului.

Picosatelitul ungar confecţionată din 30 milioane de forinţi (lansarea va mai costa încă 20 milioane, în total 50 milioane, adică 162000 de euro),va avea o aparatură simplă, practic la îndemâna oricărui laborator universitar. Alimentarea sa cu energie va fi asigurată de celule solare. Satelitul va transmite în continuu semnale despre poziţia sa. Profesorul Gschwindt consideră că este o sarcină de cinste pentru cei 15-20 studenţi să lucreze la acest satelit şi astfel să fie formată noua generaţie de cercetători.

Oferte de masterate si MBA in Italia

martie 31st, 2009

In cadrul sectiunii Studii in Europa a portalului www.postuniversitar.ro sunt prezentate sute de universitati si scoli de afaceri din Italia si nu numai.

Tinerii profesionisti, absolventi sau studentii din ani terminali au acces acum in cadrul sectiunii Studii in Europa de pe portalul www.postuniversitar.ro la o colectie impresionanta de oportunitati de studiu din Uniunea Europeana.

Totodata in cadrul sectiunii de noutati sunt prezentate oportunitati adresate direct tinerilor din Romania. Astfel, de exemplu, candidatii pot aplica si concura pentru burse de studiu in Italia oferite de catre MIB School of Management. Bursele sunt disponibile atat pentru programe traditionale de masterat cat si pentru programe mba (full-time sau part-time). In anumite cazuri bursele de studiu obtinute in urma competitiilor pot asigura 100% din costurile de studiu (echivalentul a 18.500,00 EUR + 20% VAT in cazul competitiei din aceasta perioada pentru programul MBA in International Business).

Italia nu este singura tara prezentata in cadrul sectiunii Studii in Europa. Astfel sunt prezentate oferte de masterat, mba si alte programe de natura postuniverstara sau de dezvoltare personala din Marea Britanie, Spania, Franta, Germania, Elvetia si Austria.

Multe dintre universitatile si scolile de afaceri prezentate in sectiunea de Studii in Europa, prezinta oportunitati de studiu pentru studenti internationali. Astfel doritorii de mai multe informatii pot vizita paginile web ale scolilor si institutiilor in cauza pentru informatii cu privire la posibilitatile de inscriere si cerintele pentru candidatii internationali.

Pentru mai multe informatii si oportunitati puteti vizitati sectiunea de Studii in Europa sau Noutati de pe www.postuniversitar.ro

Postuniversitar.ro – Ce poti face dupa facultate?

www.GraduateJobs.ro | www.Postuniversitar.ro
Fax: 0040-(0)31-811-5047

http://www.postuniversitar.ro

PCRM foloseşte România nu doar în scopuri electorale

martie 31st, 2009

Recent relaţiile moldo-române au făcut faţă unei noi provocări din partea conducerii moldovene. De această dată, tensionarea a fost cauzată de restricţiile de circulaţie impuse cetăţenilor români care intenţionau să intre pe teritoriul RM, în perioada 26-28 aprilie curent. Despre seriozitatea acestei probleme ne vorbeşte implicarea directă a ministrului român de externe, Cristian Diaconescu, care în cadrul conferinţei de presă de duminică, 20 martie, a cerut în mod vehement încetarea abuzurilor împotriva cetăţenilor români în privinţa nerespectării principiilor liberei circulaţii pentru cetăţenii europeni fixate în Acordul între Comunitatea Europeană şi Republica Moldova privind facilitarea regimului de vize (de la 1 ianuarie 2007, cetăţenii UE sunt scutiţi de obligativitatea vizelor atunci când călătoresc în Republica Moldova pentru o perioadă de până la 90 de zile în decurs de 180 de zile sau tranzitează teritoriul Republicii Moldova).

Cu două zile înainte de intervenţia lui Diaconescu, MAE-ul român a solicitat din partea Chişinăului explicaţii pe marginea cazurilor repetate de obstrucţionare a accesului cetăţenilor români în RM. Nemulţumirea oficialităţilor române, de altfel confruntate cu asemenea situaţii anterior, a fost mai efervescentă şi critică decât de obicei datorită faptului că au fost lezate în masă drepturile reprezentanţilor puterii locale din România (Iaşi şi Vaslui), mediului intelectual şi academic românesc, precum şi a simplilor cetăţeni români (turişti). Spre deosebire de aceasta, nu a fost înregistrat nici-un refuz de intrare în RM pentru cetăţenii elveţieni sosiţi la Chişinău pentru a asista la meciul de fotbal Elveţia-Moldova.

Or, autorităţile moldovene în mod premeditat au depus eforturi pentru a împiedica accesul sutelor de cetăţeni români care se deplasau în RM pentru a celebra 91 de ani de la înfăptuirea Unirii Basarabiei la România (graţie deciziei Sfatului Ţării Basarabiei din 27 martie 1918). Chiar dacă „campania” desfăşurată împotriva cetăţenilor români este în principal asociată cu lupta electorală pentru supremaţie în alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009 (lucru remarcat în unul din recentele comunicate de presă difuzate de MAE-ul român), nu pot fi ignorate premisele acestui comportament derivate din sărbătorirea a 650 ani de la constituirea statului moldovenesc de către actuala guvernare.

Prin urmare, putem vorbi despre o combinaţie de motive care a stat la baza zecilor de indercţii de deplsare cu care s-au ales cetăţenii români. Astfel, comuniştii şi-au demonstrat capacitatea şi parametrii ambiţiilor sale politice în vederea suprimării mişcărilor unioniste de pe teritoriul RM. Această confruntare dintre adepţii a “650 ani de la înfiinţarea statului moldovenesc” şi cei a “91 ani de la unirea Basarabiei interbelice cu România” reprezintă, totodată, o oportunitate în plus pentru statalişti (în frunte cu PCRM) de a-i devansa pe unionişti (reprezentaţi de PL, MAE etc.) în contextul scrutinului electoral, care se arată a fi unul crucial pentru fiecare din aceste grupări politice. Măsurile proactive iniţiate în raport cu promotorii interni şi externi ai „unionismului”, derulate cu o săptămână înainte de ziua alegerilor, sunt vizate de PCRM drept mişcări de precauţie contra “turiştilor electorali” din ţara vecină.

Or, prezenţa cetăţenilor români în RM, în proporţie de peste 200 de persoane, în mod involuntar ar însemna implicarea lor in/directă în campania electorală (atât prin participarea la evenimentele stradale, cât şi în cadrul unor seminare, mese rotunde, deplasări în teritoriu organizate de partidele politice de opoziţie, şi anume cele pro-româneşti, dar şi pro-occidentale), ceea ce ar putea conduce la contrabalansea rezultatelor alegerilor (cu precădere în defavoarea comuniştilor şi în susţinerea principalelor forţe declarate anti-comuniste: PL, PLDM, AMN, MAE etc.). Această precauţie rezultă din faptul că procentul indecişilor este în continuare substanţial (aproximativ 23%, conform Barometrului de Opinie Publică, martie 2009), iar pentru cucerirea lor formaţiunile politice vor recurge la sensibilizarea electoratului prin folosirea pe larg a motivelor culturale, lingvistice, etnice şi istorice. Cu certitudine, conduita autorităţilor moldovene ar putea fi explicată ţinând cont de reacţiile ruseşti la recenta contramandare de către Voronin a vizitei de la Tiraspol, programată în conformitate cu angajamentele de la Moscova, pe 18 martie anul curent (Declaraţia de la Moscova, 18 martie curent).

De fapt, provocarea acestei situaţii conflictuale cu România ar putea avea drept scop convingerea Rusiei de poziţia liniară şi coerentă a conducerii moldoveneşti (anti-româneşti), care după refuzul de a se întâlni cu Smirnov pe 25 martie curent a fost suspectată şi/sau chiar acuzată de eventuala trădare a Rusiei îndată după alegeri (la fel ca în 2005). În orice caz, comuniştii vor pune în joc orice mijloace, necâtând la faptul că Bucureştiul, împreună cu Bruxellul, contablizează noi neconformităţi şi derogări ale Chişinăului de la obligaţiile şi responsabilităţile oficiale în privinţa consolidării statului de drept şi a instituţiilor democratice, punerea în aplicare şi respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, realizarea continuă şi calitativă a reformelor necesare pentru apropierea RM de UE. Chiar dacă aceste impresii ale europenilor ar putea influenţa rezultatul negocierilor pentru un nou acord bilateral RM-UE pe termen lung, interesele politice imediate ale comuniştilor sunt prioritare. Totodată, aceştia sunt conştienţi de faptul că relaţiile RM-UE vor avea o anumită continuitate indiferent de nivelul de democraţie şi corectitudine a alegerilor parlamentare, inclusiv datorită faptului că RM a fost încadrată în Parteneriatul Estic, care prevede semnarea unor Acorduri de Asociere între UE şi cele 6 republici ex-sovietice în perioada următoare.

Riscul izolării postelectorale a Republicii Moldova

martie 31st, 2009

Preşedintele Vladimir Voronin a comparat Parteneriatul Estic cu un CSI-2 şi a declarat că participarea în această iniţiativă ar dezavantaja R. Moldova pentru că o plasează într-un grup de state mai puţin avansate în procesul de integrare europeană ca Azerbaidjanul sau Belarus. Îngrijorarea preşedintelui este justificată. R. Moldova poate regresa dramatic în procesul de integrare europeană, dar nu din cauza Parteneriatului Estic, ci din cauza modului cum decurge campania electorală.

Mai multe state membre UE sunt profund îngrijorate de lipsa de corectitudine a procesului electoral de la Chişinău. Un oficial european mi-a declarat acum câteva zile că „Guvernul R. Moldova a exercitat presiuni asupra Pro TV şi a iniţiat o sumedenie de cazuri penale împotriva liderilor de partide de opoziţie; Saakaşvili şi Sargsyan au împuşcat cu gloanţe de cauciuc în propriii cetăţeni; Iuşcenko a subminat funcţionalitatea administraţiei publice din Ucraina. Pe acest fundal până şi Belarus pare că se mişcă în direcţia cea bună”. Anume calitatea procesului electoral plasează R. Moldova în grupul statelor post-sovietice în care calitatea democraţiei se deteriorează. Sigur, R. Moldova nu este o dictatură, şi nici un stat cu o guvernare autoritară consolidată ca Rusia, Azerbaidjan sau Belarus. Dar pentru UE contează nu doar starea în care se află R. Moldova, ci şi direcţia în care se mişcă aceasta. Iar direcţia este greşită.

În ultimii ani, R. Moldova deja rămânea cu cel puţin un an în urma Ucrainei în relaţiile cu UE. Spre deosebire de Ucraina, R. Moldova nici nu a putut obţine mandatul privind negocierea unui nou acord de asociere cu UE. Adoptarea acestui mandat a fost amânată până după alegeri din cauza faptului că mai multe state UE consideră că guvernarea din R. R. Moldova nu este suficient de democratică. Aşa cum decurge actuala campanie – cu implicarea masivă a procuraturii şi poliţiei în procesul electoral şi multitudinea de cazuri penale împotriva actorilor politici – R. Moldova se poate trezi serios izolată după alegeri. Iar intenţia declarată a preşedintelui Voronin de a rămâne de facto la putere şi după alegeri nu corespunde nici spiritului Constituţiei R. Moldova, nici obligaţiilor asumate faţă de UE, şi nici discursului proeuropean al guvernului. Înrădăcinarea practicilor putiniste va distanţa R. Moldova de UE mai mult ca orice declaraţii.

Apropierea de UE este determinată nu atât de eforturile Ministerului de Externe, Ministerului Economiei sau de declaraţiile preşedintelui, cât de comportamentul poliţiei, al Comisiei Electorale Centrale şi al postului TV „R. Moldova-1″. UE a învăţat demult să facă distincţie între democraţiile virtuale şi cele adevărate. Peste o jumătate din statele lumii – de la Rusia la Zimbabwe şi de la Armenia la Venezuela – pretind că ar fi mai democratice decât sunt în realitate. R. Moldova nu este nici primul, şi nici ultimul stat care încearcă să ascundă nişte realităţi, nu tocmai plăcute, prin declaraţii.

Pentru UE nu contează cine va câştiga alegerile din 5 aprilie, ci cum va decurge procesul electoral. Actualele alegeri pot fi o şansă de relansare a procesului de integrare europeană a R. Moldova şi de confirmare a destinului european al R. Moldova. Nişte alegeri libere şi corecte ar distanţa clar R. Moldova de practicile autoritare devenite normă în spaţiul post-sovietic, ar face mult mai uşoară apropierea de UE, accesul la fondurile europene, facilitarea vizelor şi negocierea unui nou acord R. Moldova-UE. Dar alegerile pot deveni uşor o bilă neagră care va atârna de gâtul R. Moldova pentru încă mulţi ani după alegeri. Abuzurile antidemocratice din perioada electorală vor afecta inevitabil relaţiile R. Moldova cu UE.

R. Moldova se află într-un nou context internaţional. Anii de creştere economică ireversibilă în regiune s-au terminat. Rusia nu mai dispune de fondurile quasi-nelimitate de până acum. Totodată, Rusia este cu mult mai determinată să îşi impună propria viziune a CSI-ului, inclusiv prin presiuni masive asupra propriilor aliaţi ca Belarus (din cauza presiunilor excesive ale Rusiei, Belarusul curtează la toate nivelurile UE). Rusia este gata să ofere ajutor statelor CSI, dar resursele sale sunt limitate, iar condiţiile politice impuse sunt mai dure ca oricând în ultimele două decenii. În contextul crizei economice, R. Moldova va avea nevoie de asistenţa UE mai mult ca niciodată. În pofida crizei economice, bugetul Comisiei Europene rămâne neafectat, inclusiv asistenţa promisă R. Moldova. Însă tocmai atunci când R. Moldova se află cel mai aproape de UE de la independenţă încoace, există riscul real că procesul electoral deficient va transforma R. Moldova într-o parte inseparabilă a spaţiului post-sovietic nereformat, corupt, autoritar şi profund ne-european. Apartenenţa R. Moldova la CSI (sau CSI-2) este determinată de R. Moldova însăşi.

Articolul a apărut inițial pe www.azi.md

Toma Arnăuțoiu – erou al rezistenței anticomuniste – in memoriam

martie 31st, 2009
Toma Arnăuțoiu la puțin timp înainte de executarea să în 1959Toma Arnăuțoiu la puțin timp înainte de executarea să în 1959

La aproape 50 de ani de la executarea sa de către autoritățile comuniste, Toma Arnăuțoiu este omagiat de fiica sa pe o pagină de internet.

Ioana Voicu-Arnăuțoiu a lansat pagina http://www.tomaarnautoiu.ro/ în memoria unuia dintre cei mai dârji oponenți ai regimului comunist din România.

Ofițer de carieră, rănit în luptele din cel de-al doilea război mondial, Toma Arnăuțoiu a organizat începând cu 1949 un grup de rezistență anti-comunistă în județul Muscel, reușind să evite capturarea de către trupele de Securitate timp de nouă ani.

Prins în urmă unei trădări, Toma Arnăuțoiu este anchetat timp de un an, iar apoi condamnat la moarte împreună cu fratele său Petre și cu alți 14 membri ai grupului său.

Au fost cu toții executați în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959.

Ioana Voicu-Arnăuțoiu, născută în munți în 1956, a fost trimisă la un orfelinat și nu și-a aflat adevărata identitate decât în 1990.

Invitatie la brunch

martie 30th, 2009

Termenul de brunch desemneaza o fuziune intre mic dejun si pranz (Breakfast-Lunch).
Brunch-ul este popular in Canada si Statele Unite ale Americii, ca in ultimii ani sa intre ca un festin special in multe restaurante europene.
In general meniul este consituit din cateva feluri de mancare tipice micului dejun insotite de mancaruri tip gustari frugale.
Brunch-urile pot fi structurate pe o anumita tematica culinara cu specific national( franceza, italiana, germana, nordamericana), ori pe o combinatie clasica de cateva mancaruri obligatorii: oua, clatite, bacon, jambon, legume al dente sau la gratar (sparanghel, brocoli), somon afumat, briose, sucuri de fructe si cafea, iar alcool cocktail-uri ca Bloody Mary, Mimosa, Sangria.
Brunch-urile sunt de obicei frecvente la sfarsitul saptamanii, mai ales in ziua de duminica.
Alegerea localului unui brunch este foarte importanta.
Ingemanarea muzicii bune cu un meniu indraznet, inedit sporeste cadrul de relaxare, de duminica linistitoare.
Foyerul unui teatru, incinta unui muzeu ori chiar o terasa sunt cadrul prielnic brunch-ului.
Ouale Florentine reprezinta o un fel apreciat si de nelipsit la mesele de brunch.
Iata o reteta simpla, insa de mare efect:

Durata de preparare: 30-40 minute.
Grad de dificultate: Usoara
Ingrediente pentru 6 portii:
6 oua
1 kg spanac proaspat,
100 g cascaval ras,
100 g unt
1 varf de cutit nucsoara
sare,
piper,
50 ml de frisca nebatuta
6 felii de franzela

Mod de preparare:
Ungeti feliile de franzela cu unt si putin usturoi si prajiti-le pe o tava in cuptor, asemenea crutoanelor.
Spalati bine spanacul, il strecurati si il uscati bine intr-un stergar.
Intr-o tigae de teflon(la foc mediu) lasati untul sa se topeasca si depuneti spanacul sa se prajeasca, amestecati incontinuu sa nu se arda. Cand spanacul se reduce, adaugati crema de frisca, sarea, piperul(dupa gust) si nucsoara si mai lasati compozitia pana se omogenizeaza.
Depuneti pe fiecare felie de franzela un strat de spanac (compozitie).
Separat spargeti ouale si le depuneti intr-un vas cu apa clototita (in care ati pus in prealabil cateva picaturi de lamaie sau de otet) si le lasati sa fiarba cel putin 3-4 minute.
Se scot cu spumiera, se depune cate un ou pe fiecare franzela acoperita cu compozitia de spanac. Presarati cascavalul razuit peste tartinele obtinute si le puneti intr-un cuptor incins, ori sub un grill (5-7 minute).
Inainte de servire presarati putina boia dulce de ardei si patrunjel proaspat. Pot fi servite cu salata de fructe, cartofi prajiti, rosii feliate.
Reteta de fata elimina utilizarea sosului olandez, din motive de reducere ale caloriilor.
Ouale Florentine apar si in alte variante(Benedictine) si sunt prezente pentru prima data in meniul hotelului Waldorf Astoria din New York (1894).

Carte din Washington DC

martie 30th, 2009

Pe 26 martie 2008 poetul Mircea Ivanescu a implinit 78 de ani.Poate ploua sau ninge in martie, sau poate magnolia a inflorit in parcurile dinspre Cazarma 90. Poetul drag al Sibiului nu le mai vede cu proprii-i ochi.
„Insingurat in muntii din suflet”, cum ar fi spus Rilke, Mircea Ivanescu isi parcurge incinta unui poem de primavara, umed, intunericit si cu greu imi pot inchipui greaua incercare ursita unui om de carte ce nu se mai poate bucura de cuvantul scris.
E noapte tarzie aici in Washington, dimineata la Sibiu, incerc sa scriu un poem sau ceva sa sune a balada, cantec sau lament.
Nimic mai greu decat sa-i canti tu insuti cobzarului, sa gatesti bucatarului, sa scrii Maestrului un vers.
Imi ramane tristetea ca o ninsoare nedorita in sfarsit de martie, cu greu cuvintele se deslusesc, asa cum cu greu pleoapele ciresilor isi ridica petala.
Imi ramane un singur gand: Sa implor adierea divina….

RUGA

Ca Borges orb sub nori plumburii, anotimp-blestem
nu mai pleaca din curtea intunecata
si inconjurata de zoaie.

Copiii isi lipesc fruntea de geamuri asteptand primvara,
cred ca soarele e zmeu de staniol
ce nu mai vine.
Doamne, rogu-te, da-i lumina in odaia cu carti si
fotografiile printesei Stela. Le acopera galbenul timpului,
precum guruia in toamna aurul.

Ca Homer la tarmul potrivnic dinspre zeitele despuiate si nu le mai vede,
nici macar flamura corabierilor intorsi din larg.

Doamne, rogu-te, adu primvara in curtea ninsa,
alunga stihiile.

Sibiul e orasul cu mii de ochi,
Da-i , Doamne, vazul inapoi, si inca o seara in salonul acela cu oglinzi,
in care viata si paharele isi pierd sirul,
si umbra.

E noapte – zi,
copiii si poetul deopotriva isi lipesc fruntea
de dioptriile iernii,

fulgii acopera pana si ultimele lacrimi ascunse cu maneca hainei
in intuneric.

Va rog ascultati acest cantec in cinstea poetului Mircea Ivanescu.
Va multumesc !

La nuit de l’hippogriffe VI

martie 30th, 2009

Abandon hope, all ye who enter here

l’Hydre tua d’un seul regard
quelques mortels et rajeunit
le sable devint gris foncé
puis rouge comme ses yeux
son visage d’enfer s’imprégna partout
et le désert soupira comme un vivant incolore
jusqu’au bout du monde

tout simplement
les épiméliades mangèrent
les pommes d’or empoisonnées
et l’oasis se métamorphosa,
tremblant longtemps

les âmes perdues
emportées par la tempête
restèrent sans équilibre

il n’y a aucune espérance dans le désert
sauf la Voix du Sable
sauf la Mort du Soi

et l’hippogriffe pensa aux sages peupliers noirs
vus sous d’autres cieux
écoutant la chanson des psamides insouciantes
alors ses ailes laissèrent tomber
une seule plume
comme un cri bleu
de solitude.

\”Abandon hope, all ye who enter here\” = \”Vous qui entrez, laissez-là toute Espérance\” (Dante in The Divine Comedy).

PLACIDO

martie 30th, 2009

Dan Predescu

PLACIDO
dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni
în prezenţa unui cotoi abstinent
care are şi el părerile lui
Drag oaspe
Izgonit de fiecare
François Villon
Succesul: să treci din eşec în eşec
fără să-ţi pierzi din entuziasm.
Winston Churchill

– 1 –

– Două lucruri nu poţi să faci cu placa: să rozi morcovi şi să muşti o gagică de cur. Marcel vine de la dentist, fericit că şi-a recuperat proteza reparată în douăzecişipatru de ore şi că, deci, n-a trebuit să lipsească de la slujbă decât o zi. De fericire, s-a amendat cu optsprezece sticle de Stella, aşa a socotit el, că şase de căciulă le-ar fi tocmai bune.
– Gata cu plăcerile de iepuraş, dragă ierbivorule, face Harry. Nu ţi-a mai rămas decât rumegatul.
– De rumegat, rumegi tu, viţelule. Eu voiam să spun doar că acuma e exclus să mai rămân cu o halcă de cur de damă în dinţi.
– Da, dar în schimb, e posibil să plece ea în goana mare. Şi anume, cu placa ta înfiptă-ntr-o bucă, zice Adrian.
– Puşchea pe limbă, nici nu ştii cât m-a costat. Iar chestia cu apucăturile mele canibalerotice nu e aşa, aiurea, din senin, aţi văzut ce prăvălie am la parter.
Ce-i drept e drept: la intrarea blocului din Berceni unde locuieşte Marcel, se află firma EROS MEZELURI & CARMANGERIE, de unde Harry a cumpărat, de altfel, un salam uscat excelent, chiar săptămâna trecută.
Întâlnirile lor au loc la Harry Goebel pentru că, dintre cei trei, el e singurul care nu locuieşte la bloc, ci într-o căsuţă minusculă, însă proprie, personală şi dotată cu o curte la fel de minusculă, dar agreabilă, pe o stradă liniştită, paralelă cu bulevardul Dinicu Golescu. Casa a fost o moştenire a soţiei lui, moartă anul trecut de un cancer gastric. Biata Doina a dat, probabil, în boala asta cumplită care ţine, într-un fel, loc de Dumnezeu (oamenii nu se mai tem de El, dar de cancer, da), după ce s-a muncit timp de şase ani să-şi recupereze moştenirea şi apoi, încă cinci ca să scape de cei doi chiriaşi aferenţi. Au reuşit cu chiu cu vai să le ofere acestora două garsoniere, să scape de ei şi în cele din urmă, să-şi ia în primire căsuţa, dar, tocmai când lucrările de renovare erau în toi, au apucat-o nişte dureri insuportabile. N-a durat mult, s-a dus în trei luni. O poveste banală din zilele noastre. N-avea decât cincizecişidoi de ani.
Îşi face apariţia şi Placido Domingo, un cotoi voinic de rasă Ragdoll, cu doi superbi ochi albaştri pe o mutriţă neagră-tuci, care, acum, stă frumos pe fund şi îl priveşte ţintă pe Adrian.
– Te-ai aşezat pe locul lui, zice Marcel. Simte-te.
Se simte şi se mută mai încolo, iar Placido se instalează demn pe băncuţă, lângă el. Adrian l-a botezat aşa, fiindcă are un mieunat mai sonor decât al oricărei pisici pe care a văzut-o el vreodată, se aude de la o poştă.
– Te-ai întors, craiule? îl mângâie Harry. Bine că n-ai mai venit cu vreuna după tine. N-aţi văzut de când sunteţi aşa cotoi galant, invită gagici la masă. Zău, n-o să vă vină să credeţi, degeaba vă uitaţi aşa la mine, e adevărat.
Ei ne uită „aşa” la el din alt motiv: fiindcă au mai auzit povestea de două-trei ori. Că Placido a dat de o pisică străină în curte şi că aceea, timidă, îndrăznea doar să amuşine pragul de după care venea un miros interesant, dar nu să treacă de acesta. Atunci, Placido, aflat în spatele ei, a împins-o uşurel cu umărul, mă rog, cu partea care se află la pisici deasupra labei din stânga-faţă, iar tânăra domnişoară din cartier a intrat, s-a dus glonţ la străchinuţa lui Placido din vestibul şi a golit-o cât ai clipi din ochi. În acest timp, marele tenor şedea cuminte şi privea tandru cum ea îi termină porţia de mâncare pe două zile. În scurt timp, însă, i-a venit o idee şi a devenit mitocan: a încercat să o violeze chiar în timp ce talentata, dar necunoscuta soprană se lupta cu ultimele grăunţe de Whiskas. Atunci, ea s-a întors incredibil de rapid şi i-a ars o labă zdravănă peste bot.
– Iar Placido, ca să vedeţi ce înseamnă, totuşi, un gentleman, a încasat această palmă morală, s-a aşezat din nou pe coadă şi n-a mai întrebat-o nimic. Mare lucru să fii pisic de familie bună, educat.
– Mie-mi spui, face Marcel, e aşa de educat că a-nceput să miorlăie cu accent evreiesc. Ai observat că nu mai zice „miau”? Mai nou, pronunţă „meau”!
– Taci dracului, antisemit notoriu ce eşti. Mai întâi, că, de când suntem singuri, nu mai miorlăie decât afară, în curte sau pe acoperiş. Când e cu mine, vorbeşte. Adică, cum să spun, miorlăie articulat. Când e surescitat, când simte miros de peşte, vine la mine, mă priveşte în ochi şi mormăie ceva confidenţial, aproape în şoaptă. Ceva de genul „mamau”. Sau „maumau”. Dar e clar, e limpede, pronunţă articulat. „Nu fi sadic, nu fi bestie, scoate dracului peştele din frigider!” Nemaivorbind de faptul că a devenit foarte religios. De dimineaţa până seara se închină la frigider. Stă acolo şi se roagă în tăcere, iar pe faţă i se citeşte evlavia. Eu ştiu cum arată Dumnezeul pisicilor. Nu e pisicomorf. E un schelet de peşte.
Tatăl lui Goebbels (prietenii aşa îi zic, numai de-al naibii) a fost un ceasornicar de pe bulevardul 11 Iunie. Cei doi l-au cunoscut în 1968, când au intrat în prăvălia lui ca să rezolve o problemă urgentă. Aflaţi pe Calea Victoriei, într-o după amiază de vară, Adrian şi Marcel au dat peste un cârd de turişti polonezi, care-şi întinseseră marfa pe trotuar: nişte gumă de mestecat, un radio cu tranzistori (în stare de nefuncţionare) şi o brăţară metalică de ceas. Pe aceasta a cumpărat-o Marcel şi apoi l-a târât pe Adrian prin tot oraşul, în căutarea unui specialist care să i-o monteze. Nu l-au găsit decât hăt după Piaţa Unirii, pe 11 Iunie. La urmă, după ce a plătit şi şi-a pus, mândru, ceasul la mână, Marcel a întrebat:
– Domnu’ Anghelescu (aşa scria pe firmă, dar s-a dovedit, apoi, că Anghelescu era fostul ceasornicar de acolo, răposat de vreo două decenii), eu am dat douăşcinci de lei pe brăţara asta. Ce ziceţi, merită?
– În orice caz, ăl de ţi-a vândut-o nu s-a păcălit, a răspuns, cu accent cântat-evreiesc, domnul pseudo-Anghelescu.
S-au prăpădit de râs la vorba asta, ei şi băiatul care intrase, între timp, în dugheana minusculă. Aşa l-au cunoscut, era Harry, care, pe atunci, era student la Fizică. Era cu doi ani mai mare ca ei, Adrian fiind în primul an la Istoria şi Teoria Artei, iar Marcel, colegul lui de şcoală primară, care nu intrase la facultate şi se oftica rău din cauza asta (a intrat la doi ani după aceea – tot la Fizică), făcea o chestie pur şi simplu ştiinţifico-fantastică, fiind operator APT, asta însemnând Automatic Pictures Transmission, adică Poze de la Sateliţii Artificiali, pe româneşte, dar fiind plătit ca muncitor necalificat, fiindcă meseria asta nu figura pe nici un tabel. Iar el, în loc să fie mândru că era unul dintre cei doar trei oameni din România şi dintre cele doar câteva zeci de oameni din întreaga lume care se ocupă cu aşa ceva, nu ştia decât să-i înjure întruna pe şefii lui care nu voiau să înţeleagă că ce făcea el acolo era o muncă de înaltă calificare, meritând mai mult decât salariul acela al lui de o mie treizeci de lei pe lună.
Goebel e un nume absolut nemţesc, sută la sută nemţesc, s-ar zice, dacă te gândeşti la unul celebru, foarte asemănător. Dar familia Goebel, care locuia pe o străduţă de pe lângă bulevardul Carol, era curat evreiască, din Austria (probabil că numele adevărat fusese Göbl sau Göbbl, credea Harry). Străbunicul lui Harry fusese ceasornicar la Viena, iar străbunica lui era fata unui cârciumar din Ceske Budejovice.
Faptul de a poseda un astfel de nume a avut tot felul de efecte asupra familiei Goebel, în ultimii şaizeci de ani. În ’40, când cu rebeliunea, tatăl lui Harry a fost înhăţat pe stradă de o patrulă de legionari şi dus la sediul acestora de pe strada Roma. Acolo, în curte, se mai aflau câteva zeci de evrei, majoritatea bătuţi, unii aproape morţi sau chiar morţi de-a binelea. Unul dintre tartorii de acolo, cu diagonală şi pistol atârnat de centură, s-a apucat să-i scrie într-un registru pe cei care mai erau în stare să-şi spună numele.
– Cum te cheamă?
– Josef Goebel.
Aşa că tartorul a sărit într-un mod foarte acrobatic peste lada pe care se afla registrul, iar Josef Goebel s-a ales cu un pumn care l-a lăsat fără doi dinţi. Dar, în clipa următoare, tartorul i-a cerut actele şi citindu-le, s-a înnegurat. A dat să se întoarcă şi a alunecat, aproape să cadă, într-o băltoacă de sânge.
– Caramihai, unde dracu’ eşti, pune-i dracu’ p-ăştia să cureţe aici!
– Să nu ţipi la mine, camarade Caranica. Mă vezi că stau? Sunt şi eu la fel de ocupat.
– Ce-i cu numele ăsta pe tine, mă Iţic? a mârâit apoi Caranica. Nici Bercovici, nici Rabinovici… nici Eminovici, ca ăsta… face el, înghiontind uşor cu vârful cizmei cadavrul din care s-a scurs băltoaca. Ce-ai avut, mă, cu rabinu’, de-ai stricat muniţia pe el?
– Nimic, da’ m-a călcat pe nervi, că el a fost ziarist şi că-i mai român ca mine… ş-atunci m-am inervat… i-am zis că Căpitanu-i ziarist, nu jidanii din Buzeşti… (1)
Tartorul râse şi scuipă pe barba lungă, albă, vârstată cu roşu, de la picioarele lui.
– Ia zi, mă …Goebel, parcă te-ar fi făcut mă-ta la Berlin! Cum îţi permiţi tu, mă Iţic, să porţi aşa un nume?
– Nu-mi permit, da’ ăsta-i numele meu, s-a jeluit tata Goebel. În original, se scria Goebbels, cu doi de bî, da’ secretaru’ de la primărie mi l-a scris, acu’ zece ani, cu unu’ singur, ca să fie mai pe româneşte. E nume german, domnu’ comisar!
Pistolarul se înegrise cu totul la faţă. Se vedea cum i se învârt rotiţele şi pinioanele în cap, a pretins mai tîrziu tata Goebel: da’ dacă ăsta-i neamţ? da’ dacă ăla de la Berlin e…? da’ dac-or fi ceva neamuri? Cu ăştia nu-i a bună, în orice caz… Ceea ce nu povestea tata Goebel chiar la toată lumea era amănuntul că legionarul l-a pus să-şi dea jos pantalonii şi în clipa aceea, i-a mai ars una în chip de confirmare a intuiţiei sale care, iată, se dovedise corectă.
Tartorul l-a suit pe tata Goebel în camionul care-i ducea pe evrei la abatorul Văcăreşti, dar l-a pus să coboare undeva, pe la Chirigii. Totuşi, nu era foarte sigur dacă intuiţia lui funcţionase, într-adevăr, bine.
Băiat bun, Tanganika ăla, până la urmă, obişnuia să spună tata Goebel, la douăzeci de ani după aceea (bătrânul prefera să-i zică oricum, Gambia, Rhodesia, Mozambic, numai pe numele lui adevărat nu). (2)

La zece ani după aceea, familia Goebel a fost vizitată de un băiat în civil, dar tot cu pistol atârnat la brâu, pe sub haină. Locotenent Caragheorghe, s-a recomandat acesta. El voia să afle dacă familia mai are rude în Germania, Austria, sau în Ardeal şi anume, care dintre acestea au luptat în Wehrmacht şi care, în SS. Toate jurămintele şi protestele vehemente ale lui Josef Goebel n-au ajutat la nimic. A doua zi, la poartă a oprit un camion cu prelată kaki, în care familia Goebel s-a cocoţat, cu câteva boccele cu boarfe, ajutată de şase soldaţi. În vagonul de tren unde-au nimerit apoi, se vorbea numai germana stricată din Banat. Au coborât cu toţii undeva, pe câmp. Şvabii din vagon aflaseră că, la treizeci de kilometri, e un oraş, dar habar n-aveau cum îi zicea.
De jur împrejur, numai trei barăci, ale miliţienilor, o fântână veche cu ciutură şi încolo, doar câmp neted, până la marginea zării. Au început să facă, aproape cu mâinile goale, chirpici pentru bordeie. Nu puteau rămâne aşa, pe câmpul gol.
După aproape o lună, Josef Goebel a reuşit să ajungă în faţa unui ofiţer, în clipa când acesta cobora din maşina care-l adusese acolo.
– Tovarăşe colonel, i-a zis el, deşi acela n-avea pe epoleţi decât trei steluţe mici, prizărite, eu nu sunt şvab, sunt evreu şi n-am avut nici fraţi, nici feciori în armata lui Hitler. Verii mei din fosta Austrie au murit toţi în lagăre!
– De unde să ştim noi că-i aşa, măi Goebbels? a mârâit el.
– De unde? Poftim! şi lăsându-şi nădragii să cadă, Josef Goebel i-a prezentat ofiţerului dovada irefutabilă a iudaităţii sale.
Obectu’ ăla m-a salvat în clipele cele mai grele din viaţa mea, îşi amintea, mai târziu, bătrânul. Şi culmea, fără nici un efort din partea lui. Ăştia nu te cred până nu ţi-l văd. Pe lumea asta se petrec lucruri de mirare, într-adevăr.
După încă o lună, familia Goebel a fost trimisă acasă. Care casă, de unde casă? aceasta era, însă, noua problemă, căci în a lor locuia acum directorul general al unei mari uzine, a cărei construcţie trebuia să înceapă în cel mult trei ani. Taman bine, fiindcă, până atunci, urma să-şi termine directorul liceul şi să-şi ia diploma de inginer.
Până la urmă, alde Goebel s-au descurcat, ba chiar foarte bine, cu casa. Lângă aeroportul Otopeni, fostul aeroport militar construit de nemţi, în timpul războiului, pentru Messerschmidt-urile care apărau rafinăriile de la Ploieşti, se afla o vilă a marelui industriaş Malaxa, unde, altădată, cică ar fi venit adesea regele Carol al II-lea la câte-un mic poker cu gazda şi prietenii acesteia. La etaj erau cartiruiţi, acum, câţiva ofiţeri sovietici. În holul, sau sala de bal, de la parter, mare cam cât un cinematograf de prin vreun cartier al Bucureştiului, ruşii îşi parcaseră caii. Meritau şi ei, săracii, un pic de confort, că doar bătuseră drumul până la Berlin înhămaţi la tunuri.
Aşadar, în vilă nu mai era loc. În schimb, în cele două căsuţe ale servitorilor de altădată, era. Iar tata Goebel a descoperit că toate ceasurile de la mâinile drepte şi stângi ale eliberatorilor erau stricate. În scurt timp, ceasurile capturate din vreo şase ţări funcţionau iaraşi, iar familia Goebel se afla instalată în căsuţele servitorilor. Desigur, nu numai de dragul ceasurilor de la mână l-au lăsat ruşii pe Goebel să stea acolo, ci şi al caloriferului vilei, pe care ei îl cam făcuseră praf, iar acesta a reuşit să-l repare în câteva zile şi să-l ţină în viaţă tot timpul cât a locuit acolo – fix cincisprezece ani. S-au mutat din nou în oraş numai atunci când tata Goebel a reuşit să facă un schimb de locuinţă avantajos, pe o străduţă din preajma bulevardului Republicii, fost Carol I.
În rest, alte probleme serioase n-a mai avut tata Goebel. Dar fiul lui a tot scris, în toate declaraţiile şi autobiografiile (pe vremea aceea, compuneai la tot pasul lucrări dintr-astea), ori că nu are rude în străinătate, ori că e posibil să aibă, dar n-a auzit de ele, ori că nu are nici un contact cu ele. Asta, deşi verii lui din Elveţia, Canada şi Israel treceau cam în fiecare an pe aici şi îi aduceau câte ceva de îmbrăcăminte, ţigări şi cafea. Prin anii 80, Adrian şi Marcel îşi îndesiseră vizitele la Doina şi Harry, unul dintre motive fiind, cu absolută şi evidentă certitudine, cafeaua.

– Să trăieşti, coane, surâde Harry – şi ai grijă pe unde-ţi mai pierzi placa. Sau dacă ţi-o pierzi, măcar să fie cu folos.
– Adică să nu se lase cu scârbă la aşternut, la ceas de seară, completează Adrian, ca să înţeleagă Marcel despre ce-i vorba.
– Moşule, zice Marcel, scârbă e doar atunci când dai chix, când ratezi ruşinos. Nu ştiu de ce, întotdeauna când mă gândesc la eşecuri, îmi vine în minte treaba de la Sibiu. Asta era în primul meu an de după facultate, lucram la IFA (3), la Măgurele. M-au trimis la o aşa zisă sesiune de comunicări ştiinţifice ale studenţilor. De fapt, comunicările alea erau cel mult nişte lucrări cuminţi de seminar şi probabil din cauza asta, fiindcă ştiau bine care-i nivelul, nu s-au mai deranjat boşii. În plus, era şi o economie pentru Institut: dac-ar fi trimis un conferenţiar sau profesor, ăla ar fi tras la Împăratul Romanilor. Cu mine, abia angajat ca asistent, era mai simplu, m-au cazat la un cămin, împreună cu studenţii. Sesiunea a fost aşa cum trebuia să fie, vorbitorii se prefăceau că spun ceva, iar asistenţa, că-i ascultă cu atenţie. În fond, singurul câştig al întâlnirilor astea e că aşa mai ajung şi oamenii să se cunoască unii pe alţii. Eu am cunoscut-o pe Tina, care stătea în primul rând şi semăna leit cu Claudia Schiffer.
Tina Messenhauser, pe numele ei întreg, era în anul doi, tot la Fizică, dar la Iaşi. În această calitate se afla la conferinţă, adică la ea acasă, căci era sibiancă. Tina era bucuroasă de ocazia asta nesperată, nu mai dăduse pe acasă de câteva luni, după cum i-a spus lui Marcel în timp ce au băut o cafea la barul improvizat de la parterul Bibliotecii Judeţene, unde avea loc conferinţa. El i-a spus că l-ar tenta să hoinărească un pic prin oraşul acesta care nu seamănă de loc cu Bucureştiul şi a întrebat-o dacă n-ar vrea să-i fie ghid. Cum să nu, a răspuns frumoasa Tina, râzând cu toată gura – şi avea o dantură superbă, zice Marcel. N-au ajuns, însă, prea departe. Au poposit la prima cafenea cu mese întinse pe trotuar, unde nici n-au apucat bine să termine o sticlă de vin, Marcel nu-şi mai aducea aminte despre ce au vorbit, în orice caz, nu despre fizică – şi s-au trezit sărutându-se. Activitate care a continuat, cu mici întreruperi, până la lăsarea întunericului.
E cam răcoare, a zis Tina. Mergem, a hotărât Marcel. Stai departe de aici? Câteva minute, pe jos, i-a răspuns ea.
S-au oprit în faţa porţii şi au continuat să-şi ia rămas bun, cam o jumătate de oră, îşi aminteşte Marcel. Pe mâine, a oftat el, într-un târziu, mă duc la cămin. Dacă vrei, poţi rămâne la noi, a şoptit ea, căminele sunt oribile.
Marcel a intrat cu un pic de reţinere, ba chiar de teamă, în încăperea mare, înaltă, cu ghirlande de ştuc pe tavan, în care se pătrundea direct din holul de la intrarea clădirii. Doamna Messenhauser, însă, l-a primit absolut cordial, ca pe o veche cunoştinţă. De ce nu mi-ai spus că vii cu el, i-a reproşat în treacăt Tinei, pe nemţeşte şi a dispărut în camera vecină.
E singură, a spus Tina, tata a murit acum zece ani şi e atât de fericită când mă prinde pe aici…
Nu numai prezenţa Tinei o făcea fericită pe maică-sa, ci şi a băiatului care o însoţea, de astă dată. Şi care rupea câteva fraze pe nemţeşte, era o limbă pe care o învăţase la liceu. Doamna Messenhauser a intrat în starea de agitaţie specifică gospodinelor de pe la noi, din Bălăciţa, atunci când se trezesc cu musafiri neaşteptaţi, zice Marcel. I-a poftit să se aşeze pe canapeaua din faţa televizorului, urma un film cu Marlene Dietrich, era păcat să-l piardă. A apărut de îndată o carafă din cristal, de modă veche, plină cu un lichid gălbui-auriu. Aveau să guste imediat ceva care să meargă cu vinul, le-a promis mama Tinei şi a dispărut în camera vecină, nu erau decât două, de altfel. Spre surprinderea lui Marcel, femeia nu se afera, însă, cu farfurii şi tacâmuri, ci cu nişte aşternuturi. A scos din scrinul sculptat de lângă televizor două perne mari cât toate zilele pe care le-a dus la iuţeală dincolo şi a revenit cu nişte pânzeturi ce păreau a fi cearceafuri, pe care le-a mutat în baie.
– Să nu te miri prea tare, i-a şoptit Tina, roşind. Ne face patul. N-am apucat să-i spun cine eşti …dar acum, cred că nici n-o să-i mai spun.
Cineva era victima unei confuzii, fără îndoială. Marcel crede că, în ce-l privea, era beneficiarul acesteia. N-au apucat să o descâlcească, pentru că a apărut doamna Messenhauser cu două platouri cu bunătăţi – chiar şi cu salam de Sibiu!
– Doar te afli la Sibiu, a surâs doamna Messenhauser.
Apoi a urmat catastrofa. Filmul de la televizor era Procesul de la Nürnberg, iar Marcel şi-a găsit ceva de spus la una din replicile avocatului apărării din filmul acela. Cu inspiraţia mea caracteristică de după trei pahare de votcă, dar nici măcar nu băusem aşa ceva, am emis o cugetare de genul „sigur că nu i-au gazat şi nici nu i-au omorât în bătaie, i-au dus în excursie la Weimar, acasă la Goethe, că era la doi paşi”, îşi aminteşte el, melancolic.
Tina şi mama ei au încremenit. Marcel a continuat să mestece timp de câteva clipe, până când a realizat că femeile rămăseseră ca două statui, privindu-l ţintă. Apoi a înţepenit şi el. A durat mult până ce doamna Messenhauser a început să vorbească.
Pe nemţi îi priveşte toată lumea aşa cum îi priveşte, după război. Dar trebuia să înţeleagă că ei sunt nişte victime ale ştim noi cui, i-a explicat mama Tinei. Dacă n-ar fi fost complotul ăsta monstruos, ar fi încheiat pacea cu americanii şi lumea ar fi fost fericită. Hitler a fost victima unei tragice confuzii. Eşti un om cult, crezi că un meloman ca el s-ar fi putut gândi la aşa ceva? a mai zis doamna Messenhauser. A fost greşit înţeles, fără îndoială. Oricum, el nu ştia ce se întâmplă prin lagăre. Şi de altfel, chiar s-a întâmplat? Pozele alea nu erau trucate? Imposibil să fi făcut germanii aşa ceva. Deţinuţii au fost omorâţi tot de deţinuţi, toţi Kapo erau evrei şi polonezi. Fratele ei, unchiul Tinei, care a murit în cincizecişidoi, undeva pe lângă Cercul Polar, în mină la ruşi, le dădea deţinuţilor din raţia lui de ţigări şi rachiu, i-a povestit un coleg de-al lui, sergent major, care acum e în Argentina. A, dacă vrei să vezi cum arată un popor cu adevărat şovin, uită-te la norvegieni. Ai văzut ce i-au făcut fetei ăleia, bruneta de la Abba? Numai pentru că maică-sa, norvegianca, a făcut-o cu un soldat neamţ, în timpul războiului? A trebuit să se mute în Suedia ca să nu mai ştie nimeni de ea şi să-şi vadă de viaţa ei, să ajungă o cântăreaţă celebră!
Doamna Messenhauser, care, al naibii, nu-şi arăta de loc vârsta, ai fi putut s-o iei drept sora mai mare a Tinei, era absolut convingătoare, susţine Marcel. Chiar mai convingătoare decât una de vârsta ei, de la Feteşti, sau aşa zicea, cu care el s-a aflat odată singur într-un compartiment de clasa a doua câteva ceasuri bune şi care, în tot acest timp, i-a explicat, cumplit de insistent, ce afacere senzaţională ar face dacă ar împrumuta-o cu şase mii de lei ca să scoată din vamă Chevroletul nou nouţ trimis de unchiul ei de la Chicago. Roşu – şi lung de şase metri, Chevroletul.
Ajuns în acest punct, Marcel s-a uitat cu tristeţe la ceas, apoi a zis că s-a făcut foarte târziu şi că le mulţumeşte doamnelor pentru seara agreabilă, dar, din păcate, nu mai poate să le ţină companie. Oricum, bag sama că despre futai nici nu mai poate fi vorba, pretinde că şi-a spus el, cu lehamite în suflet. În dimineaţa următoare, la conferinţă, el şi Tina s-au ignorat reciproc într-un mod penibil.

Va urma (4)

– – – – –

NOTE

(1) Ironia sorţii face ca bătrânul de pe strada Buzeşti, omorât doar fiindcă n-a avut de lucru şi „s-a luat în gură” cu un militant politic înfierbântat, în iarna lui 1940 şi fiindcă în actele sale figura un nume terminat în „ovici”, să fi fost unul şi acelaşi cu cel care publicase, în tinereţe, sub pseudonim sau fără semnătură, articole precum cele de mai jos:
Poporul cel mai liber şi îngăduitor şi-a plecat capul sub jugul celei mai mizerabile şi slugarnice rase omeneşti. Pămîntul cel mai înflorit încape, palmă cu palmă, în mîinile cele mai murdare, raiul Moldovei se umple de neamul cel mai abject. Şi fiindcă la toate aceste procese de expropriere, agenţii de împlinire au tantiemele lor, de aceea, jidovimea şi judecătorii merg mînă în mînă sub pajura creştină cu două capete.
Fără a vărsa o picătură de sînge, fără muncă, fără inteligenţă, fără inimă, o rasă care, în înjosirea ei, nu are asemănare, pune astăzi mîna pe un pămînt sfînt…
(Curierul de Iaşi, 30 septembrie 1877)
*
Din citirea izvoarelor istorice m-am convins că în decursul evului mediu, care pentru noi a încetat cu venirea fanarioţilor, n-am avut clasă de mijloc decît ca slabe începuturi şi că această clasă – excepţie făcînd de olteni şi ardeleni – e cea mai mare parte de origine străină. De aici abia am putut să-mi explic revoluţia socială petrecută în zilele lui Cuza Vodă, al cărei apogeu e sub domnia lui Carol Îngăduitorul. Este în realitate nimic mai mult, nimic mai puţin decît proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric, compus încă pînă azi din ţărani mici şi mari. Odată ajuns la această convingere, totul era hotărît pentru mine; era o datorie de a fi şi de-a rămînea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, şi în contra păturii superpuse de venetici.
(Materiale etnologice privind în parte şi pe d. Nicu Xenopolus, criticul literar de la <>, Timpul, Bucureşti, 8 aprilie 1882)
*
Pe acest ton sînt din nefericire ţinute toate aprecierile cîte ne vin din partea maghiară, sau mai bine, a gazetarilor pseudomaghiari de origine semitică.
Pentru a aprecia după adevărata lui valoare psihologică articolul din \”Pester Lloyd\” am trebui să fim semitologi. Dar valoarea lui istorică şi politică ne rezervăm plăcerea de-a o discuta punct cu punct, căci, dacă nu putem descoperi originea etnopsihologică a impertinenţei parveniţilor ovrei, cunoaştem însă bine, istoria română, maghiară şi polonă…
(Timpul, Bucureşti, 24 iunie 1883)
*
Citatele reproduse în această notă au fost preluate din volumul I de Opere politice de Mihai Eminescu, ediţie fără aparat critic, publicată cu sprijinul Ministerului Culturii din România (editura Timpul, colecţia Politikon, Iaşi, 1997, ISBN 973-9210-58-9, pag. 194-195, 81, 111).

(2) Fişă de Cadre
UNGUREANU GHEORGHE
De-a lungul anilor, a fost învăţător, apoi muncitor necalificat (primitor-distribuitor, aşa scria pe cartea lui de muncă) la uzina 23 August, apoi muncitor necalificat la ICAB şi în fine, şef de echipă la acelaşi ICAB, de unde a şi ieşit la pensie. Despre viaţa lui de până în 1945, când a fost demobilizat din Divizia Tudor Vladimirescu, nu povestea niciodată nimic, nimănui. Nici despre faptul că, până în 1945, îl chemase Caranica.
Era un om singuratic acest Ungureanu. Unul dintre foarte puţinele locuri în care se mai întâlnea cu lumea, după ce rămăsese văduv şi, la puţin timp după aceea, ieşise la pensie, era bufetul Tismana de pe Calea Plevnei, unde se bea, la halbă, o bere neaşteptat de bună pentru preţul ei. Ca pensionar, devenise un pic mai vorbăreţ, el, care toată viaţa fusese un Mutulică.
Într-o seară, puţin înainte de ora închiderii, a emis o teorie revoluţionară cu privire la sfârşitul Germaniei lui Hitler. Năiţă Suru şi Georgel Pandele, comesenii, băuseră, la drept vorbind, mai mult ca el, fiindcă se aflau înşurubaţi pe scaunele Tismanei încă de la prânz, în vreme ce el îşi făcuse apariţia abia pe la cinci şi jumătate. Va să zică, Năiţă şi Georgel treceau în revistă ultimele luni din existenţa Reich-ului, când a început Ungureanu să-şi dezvolte propria teorie.
– Hitler a fost un om mare, da’ l-a mâncat Goebbels. Ăsta, vă spun eu, era jidan. Ştiu io ce zic, era jidan. Bă, eu l-am cunoscut pă un văr d-al lui, de-aici din Bucureşti. Goebbels l-a făcut, Goebbels l-a terminat pe Hitler. N-a murit, bă, cu Hitler, astea-s basme, propagandă. A turnat benzină pă el şi i-a dat foc după aia.
Şi n-a mai scos un cuvânt toată seara, deşi Năiţă şi Georgel l-au somat să prezinte dovezi în sprijinul alegaţiilor sale.

(3) IFA = Institutul de Fizică Atomică

(4) Pentru că subsemnatul nu este primul autor care s-a aplecat, în ultima vreme, asupra interesanţilor ani ’40, mi se pare oportună reamintirea păţaniilor domnului Dumitru Crudu, un confrate pe care nici măcar n-am avut ocazia de a-l cunoaşte în persoană – şi care, după cum se vede, a fost tras de urechi pentru oarece „obrăznicii” chiar mai nevinovate decât cele din paginile mele de mai sus. Iată o parte din interviul acordat relativ recent de domnia sa pe această temă, care arată că în România de azi, democrată nevoie mare şi membră a Uniunii Europene, mai există oameni de bine care mor de grija lui Mihail Sebastian – şi se inflamează cam în stilul băieţilor de la Teheran când vine vorba de o caricatură apărută în Danemarca. Ştiu că au murit şi de grija prezentului text al meu, dar nu-mi bat, deocamdată, capul cu asta (revista Euromuseum şi-a încetat existenţa odată cu publicarea capitolului 3 al acestui roman, respectiv în momentul când următorul, cel în care e vorba de celebrul film „Puterea şi adevărul”, era „pe ţeavă” – simplă coincidenţă, nu-i aşa?)
Sunt obişnuit cu grija lor încă de prin 1980 (ba chiar şi cu ei, ca animale, fiindcă sunt cam aceiaşi), aşa că-mi văd de drumul meu. Fiecare cu ale lui: eu cu scrisul, ei cu funcţiile de purtători de grijă. De-aia-i ţară democrată, ca să încăpem toţi în ea. Iar securistul să pască alături de miel, aşa cum scrie la scripturi că o să fie după Judecata de Apoi.
În altă ordine de idei, reamintesc că uzanţele mă obligă să dezvălui provenienţa citatelor pe care le utilizez.
Aşadar, cele citite de către un personaj de aici într-o revistă literară (Şi atunci, toată drama vine din folosirea vagă a unui cuvînt căruia nu i se precizează întocmai semnificaţia – şi anume fascismul. Vag fiind, el poate fi aplicat oricărui curent naţionalist interbelic, iar, în cazul românesc, răsfrîngerea acestui termen asupra Mişcării Legionare aduce cu o ajustare ideologică făcută din nevoia de a-i încadra pe intelectualii legionari într-un orizont politic în care ei de fapt nu pot încăpea.) provin din cuprinsul articolului A fost Eliade fascist? de Sorin Lavric (România literară nr. 7/22.02.2006, pag. 15).

www.ciocu-mic.ro

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=909

unchesul

martie 30th, 2009

uncheşul

de Mihail Medrea

Scormonind printre dărâmături, uncheşul simte o mişcare. Se apleacă şi apucă zdravăn ciomagul. Şobolanii, când se simt încolţiţi, devin periculoşi. Deşi uncheşul n-are de gând să atace jigania, se pregăteşte s-o pocnească, dacă va fi cazul.
Îşi vede de treabă mai departe. Nu o dată, în subsolurile fostelor case – acum nişte grămezi de moloz – poţi găsi lucruri folositoare, aproape întregi. Câteodată, chiar şi hrană – cartofi sau morcovi scofâlciţi, dacă pivniţa a fost uscată, murături, şi, marea surpriză, câte un butoiaş cu vin sau bere. Bătrânul mănâncă puţin. S-a învăţat cam cu orice. Dacă prinde o pasăre ori vreo altă vietate măruntă, o spintecă, o curăţă şi-o pune la fiert, adăugând ierburi şi rădăcini, dar şi câţiva cartofi ori morcovi, când îi are. Uneori, îşi face o mâncare din melci sau broaşte. Însă, oricând de flămând ar fi, nu se atinge de pisici, câini ori şobolani. Numai că se gândeşte la aşa ceva şi stă să dea în gălbinare.
Oricum, nu mâncarea îi este preocuparea de căpătâi. Îşi doreşte cu ardoare să întâlnească un suflet de om. O sărbătoare de om, cu sufletul viu şi luminos. Puţinii semeni care mai bântuie prin ruine sunt nişte prăpădiţi. Ca şi el.
Unde sunt oamenii de altădată? îşi zice el adesea, deznădăjduit.
De multe ori chiar şi-a dorit moartea, mai ales în frigul şi spaimele nopţii, când demonii nu-i dau pace, iar sufletul lui zdrenţuit nu e în stare de rugăciunea izbăvitoare. Uncheşul scânceşte, ghemuit în cotlonul său păduchios, slobozind în răstimpuri câte un „Doamne, nu mă lăsa!“
Cât stă la foc e mai bine. Sprijinit cu spatele de rămăşiţele unui zid sau de cioata unui pom, aşază pe foc tot ce a izbutit să adune peste zi: sfărâmături de lăzi ori de mobilă, cartoane, cauciucuri, folii de plastic, orice, numai să ardă.
Îşi ţine ciomagul strâns la piept, ca pe un frate. La subsuoara stângă, în teaca grosolan croită dintr-o muşama, ascunde cuţitul de asalt şi bricheta electronică – probabil au făcut parte din arsenalul unui luptător din forţele speciale –, găsite în urma unor întâmplări norocoase, pe când scormonea prin ruine. Tot ce are, poartă asupră-i. Dintre toate ale vieţii sale amărâte, focul e cel mai preţios, drept pentru care foloseşte bricheta cu zgârcenie, păstrând pe cât se poate măcar câţiva tăciuni mocnind între bolovanii din vatră.
Picoteşte aşa, lângă focul abia pâlpâind, până în zori. Atunci se ridică, greoi, se întinde, gemând, chinuit de reumatism şi de umezeala nopţii. Cândva, parcă în altă viaţă, s-ar fi spălat, s-ar fi bărbierit, după care şi-ar fi pregătit o gustare şi, mai ales, o cafea. Dulce, parfumată şi fierbinte. Mai ales fierbinte! O sorbea pe îndelete, simţind cum sângele zvâcneşte mai repede, iar mintea i se pune în mişcare. Urmau apoi treburile de zi cu zi, într-o lume agitată, zgomotoasă, dar cât de colorată, cât de vie, Doamne!
…răscolit de amintiri, bătrânul se însufleţeşte. Cine ştie, dacă are noroc, poate acolo, jos, găseşte un butoi cu vin. Sau o damigeană. O sticlă măcar. Dacă nu cu vin, poate cu rachiu. Ar desfunda sticla cu grijă, pe înserat, în preajma focului, şi câteva nopţi ar mai uita de mizerie.
Scormoneşte mai cu spor. Cu gândul la băutură, uită de şobolan. După o vreme, simte din nou că-i cineva acolo, pândind din întunerec. Ridică bâta, gata să lovească. Şi se opreşte în ultima clipă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.

E o ciudăţenie. Cu cât o priveşte mai atent, cu atât e mai nedumerit: om ca toţi oamenii nu e, dar atunci ce soi de jivină poate fi, cu o privire atât de… atât de, cum să-i spună,… grăitoare? Cu privirea aia l-a şi dat gata. Fiindcă recunoaşte în ea taman ceea ce zace în sufletul său: dorinţa de a fi în preajma altcuiva, pe potrivă. Şi pentru că trebuie să-i spună într-un fel, îi va spune fetiţa.

Fetiţa i-a schimbat viaţa. Acum are pentru cine să trăiască. Şi nu mai poate să trăiască la voia-ntâmplării. Pregăteşte deci un adăpost. Undeva, destul de departe de oraş, este o casă aproape nevătămată de urgie. Nu mai fusese de mult pe acolo, fiindcă era prea lung drumul până în oraş, unde găsea mai lesne de ale gurii. De dragul fetiţei, va cultiva pământul, va pescui în râul din apropiere. Se vor descurca ei cumva. Principalul e că vor avea un acoperiş deasupra capului.
Repară deci casa cum se pricepe mai bine, ajutat de fetiţă. Care, de fapt, nu munceşte, însă îi dă cele mai folositoare idei. Fără să scoată o vorbă ci doar uitându-se la el, pătrunzător. Pe uncheş îl nedumereşte privirea asta a ei, atât de grăitoare. Şi nu-i e frică. După urgie nu-i mai e frică decât de Cel de Sus. Care se vede treaba că are altele mai importante de făcut, decât să aibe grija lui. Şi-apoi, până-una-alta îşi putea purta singur de grijă.
De-acum însă e altceva. Curăţă casa de mizerii, pun folii de plastic în locul geamurilor sparte din ceea ce odinioară trebuia să fi fost bucătăria, judecând după soba mare, cu plită. Pentru început, o singură încăpere le e de-ajuns. Dreg şi soba, desfundă hornul, moşneagul aruncă ţiglele sparte şi cârpeşte acoperişul cu alte folii, mai groase, pe care le ia de la ceea ce fusese un solar, aflat în spatele casei.
Din dumbrava aflată în apropiere aduce o sarcină zdravănă de uscături şi face un foc straşnic, spre bucuria fetiţei.

Se ştie că minunile nu ţin prea mult. Aceasta, a unui cămin adevărat, a ţinut trei zile. Până aflară purligarii. Vine ba unul, ba altul, cerând adăpost. Uncheşul iese din casă, încruntat, şi le spune să-şi caute de drum. Dacă ăla se face că nu pricepe, îi arată ciomagul. De câteva ori chiar îl şi foloseşte. Cu vârf şi îndesat.
Şi atunci, pentru prima dată, purligarii se unesc. Au un scop: să-l zdrobească pe boşorog, cu tot cu casă. Dar sunt laşi. După ce-au încasat papara, nu mai cutează să-l înfrunte bărbăteşte, chiar dacă sunt o liotă. Le e frică de ciomag, pe care uncheşul îl mânuieşte năpraznic.
Aşteaptă să se lase întunericul şi dau foc la casă.
Fetiţa simte dinainte că sunt în primejdie. Îl deşteaptă pe bătrân, care picoteşte lângă foc. Şi-i spune, dintr-o privire, ce au de gând să facă purligarii. Uncheşul o ia de mână şi-o duce în pimniţă. Îi spune să stea acolo, nemişcată, până va auzi şuieratul său. Atunci s-o rupă la fugă în dumbravă, şi să se pitească în tufanii de lângă izvor. Va veni şi el acolo, cât de repede se va putea. Să nu fie îngrijată, or fi purligarii mulţi, da’s proşti făcuţi grămadă. Iar în dumbravă nu cutează să intre. Se tem de Omu’ Negru. Ei însă n-are de ce să-i fie frică de dânsul. Omu’ Negru e o namilă cu suflet de copil. Dacă-l întâlneşte, să-i zâmbească şi să-i trimiţă un gând bun. El se va mormăi ceva şi se va duce-n cele hăţişuri, cu pas greoi.
Zis şi făcut. Uncheşul iese din casă, pe o fereastră lăturaşă. Se fofilează, încetişor, până la fostul solar, unde sunt aruncate nişte tinichele. Înşfacă o găleată spartă şi un lighean ruginit şi face un tărăboi asurzitor, scoţând totodată nişte urlete să-ţi îngheţe sângele-n vine, nu alta. Purligarii se bat cap în cap, îngroziţi, şi dau bir cu fugiţii. Atunci, ghiujul şuieră, dând semnal fetiţei, ce o zbugheşte spre dumbravă. Uncheşul o rupe la fugă în direcţia opusă, neîncetând hărmălaia. Aude, din urmă hohotele batjocoritoare ale celui mai ticălos dintre derbedei: Tot o prind eu, hodorogule, pe nimurugă, ş-o pun la frigare! Iară ţie-ţi smulg boaşele şi ţi le vâr pe gât! Zvârlind tinichelele şi punând mâna pe ciomag, uncheşul se repede spre casă. Prea târziu. Vâlvătaia a cuprins coperişul, din care se scurg şuvoaie de plastic în flăcări. Îl caută furios pe purligar. Care e deja departe, bălăcărindu-l. Se repede-ntr-acolo, însă i se taie răsuflarea. Se prăbuşeşte, într-o groapă. Cearcă în zadar a ieşi din ea. E prea ostenit. În cele din urmă, renunţă. Trebuie să-şi refacă forţele, cât de cât. Gândul îl poartă la fetiţă. Biata de ea, cât de îngrozită va să fie… Dar nu! Dintr-o dată, simte că fetiţa ştie tot: şi ce s-a-ntâmplat cu casa, şi cum au fugit purligarii şi ce-i cu el, acolo, în gropanul umed. Şi-l mângâie, cu gândul, şi-i dă curaj şi încredere că în curând, când se va miji de ziuă, vor fi din noi împreună.

Într-adevăr, aşa şi este. Curând, uncheşul se mai întremează şi, la a nu-ştiu-câta încercare, izbuteşte să iasă din groapă. E încă întuneric. Şi frig. Se trage către vatra de jăratic în care s-a prefăcut mândreţa lor de adăpost. I se rumpe inima de jale. Îi clocoteşte sângele de mânie. Şi se întâmplă un miracol. Se împiedică de un lemn, mai să dea cu nasu’ de pământ. Înjură, îndelung, descărcându-se de ură şi de tristeţe. Se apleacă, să ia scurtătura şi s-o zvârle-n foc. E grea. O secure! Iată-mă şi securist. Şi-l pufneşte râsul. Copile, dacă mai poţi râde, nu e totul pierdut, îşi zice el, îmbunat. O să fie bine, copile, se încredinţează, încă o dată, apropiindu-se de rămăşiţele fumegânde. Unde e fum e şi căldură.
Stă aşa, liniştit, până se luminează de ziuă. Atunci, se ridică, şi o porneşte spre dumbravă.

Fetiţa e lângă izvor, aşa cum s-au înţeles. Îi întinde, zâmbitoare, o cununiţă din flori aurii de păpădie. Uncheşul o ia binişor în braţe, strângînd-o ocrotitor la piept. Printre lacrimi, îngaimă în neştire cuvinte de alint. Fetiţa îl mângâie pe obrajii ţepoşi şi i se cuibăreşte în braţe. Adastă aşa, îndelung, în soarele primăvăratec. Bătrânul închide ochii. Şi, de undeva, dintr-un cotlon al inimii sale năbădăioase, izbucnesc amintirile. Vii. Copleşitoare. Cândva, în cealaltă viaţă, s-a bucurat de o casă, de o familie. Doi copii au avut, el şi soţia sa, Ileana. Vlad, băiatul lor cel mare, a luat calea străinătăţii. Nu după mult timp, Ileana s-a prăpădit. Rămas singur în casă, Cosmin Codreanu şi-a trăit durerea în tăcere. Cosmina, fata lui, îl vizita în fiece zi, mai ales că el îl ducea şi-l aducea de la grădiniţă pe Răzvan. Se înţelegea bine şi cu ginerele. Şi lui Vlad începuse a-i merge mai bine, în noua lui patrie, de peste ocean. Ba chiar i-a invitat să-l viziteze. El n-avea ce căuta acolo, iar copiii nu voiau să meargă decât împreună, ceea ce ar fi însemnat prea mult pentru bugetul lui Vlad. Urma ca el să vină acasă, în concediu, când a venit urgia. Atunci s-a năruit totul. Casa, familia. Întreaga lume. Praful şi pulberea s-au ales de ea.

E cald. E bine. Uncheşul plânge. Fetiţa îl mângâie, revărsând asupra lui valuri de duioşie. Se simte de parcă el ar fi pruncul ce are nevoie de ocrotire şi de alinturi. Păsărelele ciripesc, iarba cea fragedă râde în soare, izvorul susură molatec, fetiţa îl uguie, în felul ei, fără cuvinte…
Gata cu dulcegăriile! Desprinzându-se cu grijă din braţele fetiţei, priveşte cu atenţie în jur, cumpănind: aici, nu departe de izvor, o să fie locul vetrei. În gura colibei. Apucă temeinic toporul şi-i face semn fetiţei să-l urmeze. Se afundă împreună în dumbravă, căutând lemn potrivit pentru sălaş.
Până-n seară, coliba e gata. Nu e cine ştie ce, însă au din nou un adăpost. Şi-au făcut culcuş de ierburi şi de frunze. În faţa colibei arde focul, nu departe, în iarbă, zace o pasăre. Au avut noroc chior. Pasărea s-a prăvălit la doi paşi de ei, pe când târau un lemn, să puie din el stâlp pentru colibă. Deasupra, un hultan a dat glas, mânios. Moşneagul a chiuit, prelung, să sperie răpitoarea şi să dea glas bucuriei că vor avea ce îmbuca. Fetiţa, mai înţeleaptă, i-a făcut hultanului semn cu mânuţa, a mulţămire. Uncheşul şi-a luat seama. S-au dus împreună până la casa fumegândă. I se strânge inima, văzând năruită vremelnica lor căsuţă. Însă n-au timp de bocit. Mai sunt atâtea de terminat până-n seară. Bătrânul îşi face loc prin tăciuni şi coboară în pimniţă. Găseşte lesne ceea ce căuta: o pântecoasă de oală, din lut. Iau de lângă solar şi gioarsa de căldare găurită. Se întorc la colibă. O învaţă pe fetiţă cum să aţâţe focul, cum să pună apa la fiert, cum să opărească şi să spintece pasărea. Cum s-o puie în oală, la foc mic, aruncând în apa clocotindă şi niscaiva ceapa-ciorii ori nişte rădăcini. Şi, în timp ce fetiţa vede de fiertură, uncheşul mi se-ntoarce în desiş, aducând ramuri pletoase, să acopere cu ele coliba.
În faptul serii, când treaba e isprăvită, se-aşază împreună lângă foc. Moşul ciopleşte din lemn de salcă, un fel de linguri, urâte rău, da’ de folos. Fetiţa aduce fiertura. El face semnul crucii deasupra, în privirile luminoase ale fetiţei. Şi a fost prima zi în dumbravă.
…şi câte altele mai trec. Cu bune şi rele. Învăţând împreună cum să se chivernisească, cum să afle ierbile cele bune de leac şi cele bune pentru fiertură, cum să deosebească bureţii, cum să puie capcane pentru iepuri ori laţuri pentru păsări. Cum să prinză peştii cu mâna, pe sub pietrele din râul aflat nu tocmai departe de dumbravă. Fetiţa deprinde să ţeasă din ierburi un fel de pocladă, pentru nopţile umede. Ba chiar şi straie croieşte, dintr-un val de pânză aflată de uncheş într-un subsol, în oraşul unde se întoarce din când în când. Purligarii se feresc de el, îngroziţi. Ars de soare cum e, şi mai mult despuiat, le pare a fi însuşi Omu’ Negru.

Toate bune şi frumoase. Dar…
… de mai multă vreme, uncheşul şi-a dat seama că nu e ceva în regulă cu fetiţa. Uneori, mai ales seara, aceasta cade pe gânduri şi zâmbeşte plăpând la glumele lui, doar ca să-i facă plăcere. A întrebat-o, nu o dată, dacă o doare ceva sau dacă are vreun năcaz, însă i-a dat răspuns că nu, nici nu o doare nimică, nici că are vreun năcaz. Uite-o şi acu’, aţintind jăratecul şi murmurând în tăcere – uncheşul nu încetează a se înminuna cum de izbuteşte ea să-i spuie ce gândeşte şi ce simte, fără o vorbă măcar, însă el înţelegând dintr-o dată ce se petrece în mintea şi sufletul ei –, aşadar, murmurând un cântec făr de cuvinte, atât de răscolitor încât ochii uncheşului se scaldă în lacrămi. O ia în braţe, şi fetiţa îl îngăduie – iar el simte pe loc asta – doar ca să nu-l mâhnească. Se preface a nu-şi fi dat seama, dar ea ştie imediat ce-i în sufletul lui, şi el ştie totodată că ea ştie, şi atunci ceea ce este între ei devine un joc complicat şi ceremonios, deci cu atât mai fals, ca şi eticheta scorţoasă de la Curtea Spaniei, de-o pildă.
Fetiţa nu ştie ce-i minciuna şi nu ştie nici să joace teatru. Prin urmare, mintea ei nu are ascunzişuri pentru bătrân. Orice gândeşte ea răsună pe dată în mintea lui. Şi nu e nici ură, nici dispreţ în gândurile fetiţei. Cât o nesfârşită tristeţe. Şi milă. Da. Milă pentru străinul din desişuri, care le tot dă târcoale mai de multă vreme. Străinul care, câteodată, le aşază în capcană ori în laţ vreun vătui ori o găinuşă-de-pădure. Străinul care strânge poame dulci şi i le lasă în culcuş. Străinul care ar vrea să vie la foc, lângă ei, însă se teme ca ei să n-o rupă la fugă, îngroziţi. Străinul cu chip hâd şi suflet de copil. Omu’ Negru.
Uncheşul îi spune iar şi iară, să nu se teamă de Omu’ Negru, şi fetiţa nu conteneşte a-i răspunde că nici vorbă să se teamă de el, ba, dimpotrivă, ar vrea să şi-l facă prieten şi asta-i şi spune, de fiecare dată când îl simte prin preajmă.
– Şi el ce zice?
Omu’ Negru nu spune nimic. Dispare în hăţişuri.
– Doar nu-i e frică de tine!?
Nu. Nu se teme. Îi e ruşine.
– Pentru ce?
Pentru că-i atât de hâd. Un prunc nedorit, care s-a-ncăpăţânat să nu piară, cu toate ierburile luate de mă-sa, când era borţoasă, şi cu toate vrăjile baborniţelor. A ieşit însă pocit şi cu picioarele strâmbe, şi-atunci otreapa de i-a dat viaţă l-a fost lepădat în pădure.
– Şi a crescut printre lupi, sau alte dobitoace, nu-i aşa?
Cum altfel?

Într-un amurg, cum stă el aplecat la izvor, uncheşului îi vin pe buze cuvinte ştiute cândva, uitate şi, iată, prinzând iarăşi grai:

Când unul piere, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.

Se opreşte niţel, să-şi tragă suflarea. Încântată, fetiţa îl îndeamnă cu nerăbdare să urmeze. Şi uncheşul se supune, şovăielnic:

Se pare cum că-i altă toamnă
Şi alte unde curg în vad,
Se pare cum că…
(aici, poticnindu-se, tuşeşte, prefăcându-se a-şi drege vocea. Trage de timp, cercând să-şi aducă aminte)
Se pare cum că…
− Se pare că nu-mi prea amintesc versul ăsta, spune el, înciudat. Ce poate rima cu „toamnă“? Ce altceva, decât… doamnă. Numa’ că nu se potriveşte cu celelante versuri. Ia să vedem: ce legătură poate avea „doamna“ cu aceleaşi frunze care cad? Păi, toamna, văzând cum cad frunzele, pe doamnă o cuprinde melanholia, gândind la tinereţa ce niciodată n-o să vie iară…
În orice caz, mai departe poezia îi cam aşa:

În veci, aceleaşi frunze cad.

De-aceea, piară anu’acesta,
Şi se cufunde în trecut,
Tu ai mereu comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.

Şi-atuncea…, şi-atuncea… Degeaba. Nu-şi aduce aminte nicicum, spre dezamăgirea fetiţei, care, cu toate puterile ei neobişnuite, nu află urmarea nici măcar în cotloanele înceţoşate din mintea uncheşului. Acesta îngaimă, ruşinat: Ce vrei, am citit poezia asta pe când eram tânăr, vrând s-o impresionez pe Ileana…
Şi se cufundă în sine, ca-ntr-un iezer neştiut, la umbră de codru des.
Fetiţa se trage încetişor în colibă, să nu-l tulbure. Însă, aşezându-se la foc, uncheşul îi face semn să vie lângă el. Fetiţa îl ascultă şi vine de se reazămă de el. Moşneagul o cuprinde pe după umeri şi, într-un târziu, îi spune, oftând:
– Ia spune, te-ai gândit vreodată ce-o să faci când eu n-oi mai fi?
Fetiţa îi pune un deget pe buze. Să nu mai vorbească aşa.
– Asta-i legea firii, draga uncheşului. De ea nu scapă nimeni.
Ştiu.
– Ei, şi-atunci, trăbă să fim pregătiţi. Nu ştii ce se poate întâmpla.
Orice. Chiar şi să dispară ea, înaintea lui.
– Păi vezi… De-aia şi trebuie să punem lucrurile la punct. Când o fi să fie, să-mi faci cele de trebuinţă. Omu’ Negru o să te ajute să-mi sapi groapa. Cu ghearele-o s-o facă, atâta-i de robace. Să-mi spui o rugăciune scurtă, să mă săruţi de bun rămas, iar pe ochi să-mi pui, în loc de bani, două flori, de care-i crede tu. Să mă astrucaţi aci, mai în vale, la cotu’ ăla domol, unde malurile-s pline de viorele şi brânduşă. La cap să-mi înfigi o cruce simplă, din două lemne. Şi, după ce mi-i plânge-oleacă, să iei cu tine lucrurile cele trebuincioase, să dai foc la colibă şi să pleci. Să nu rămâi cu Omu’ Negru, c-ajungi o sălbăticiune, ca şi el. Nu te du nici în oraş, că purligarii-s mai răi decât fiarele. S-o iei în direcţia opusă, cătră soare-răsare. Era acolo, înainte, undeva, la mai multe zile de mers, o mânăstire de maici. Poate-o mai fi rămas vreun suflet pe-acolo. Şi-o avea grijă Ăl de Sus de tine.
Uncheşul tace, neguros. Înduioşat de tristeţa fetiţei, se ridică, intră în colibă, de unde se întoarce în câteva clipe, ţinând cu grijă la sân ceva, ascuns în căuşul palmelor.
– Ia ghici, ce-am aici?
Fetiţa îl îmbrăţişează. Cu grijă să nu strivească murele. Negre ca ochii ei. Şi dulci ca vorbele de alint ale uncheşului.

Ninge. E prima lor iarnă în coliba din dumbravă. Bătrânului îi pare că iarna a venit mai devreme ca în alţi ani. Dar nu i-a prins nepregătiţi. Au strâns din vreme fel de fel de poame, de ciuperci şi de ierburi, au pus de-o parte din peştii prinşi, pe care i-au uscat la fum de curpeni. Nu există să nu se prinză câte ceva, în răstimpuri, fie în laţuri, fie-n capcane, aşa că de carne nu duc lipsă. Din piei, fetiţa a croit haine groase, penele şi fulgii i-a strâns cu grijă şi a făcut perne, astupând cu ele cotloanele colibei. Uncheşul a dibuit într-o pimniţă din oraş nişte bocanci în stare destul de bună. Şi, din pielicele de iepure, fetiţa şi-a alcătuit un fel de botoşei, foarte călduroşi. Lemne a tăiat uncheşul toată toamna, stivuindu-le în partea denspre miazănoapte a colibei. Asta e. Or să stea cuminţi la culcuş. Vor ieşi cât mai puţin, să nu-i răzbească gerul. Şi aşa, mai dormind, mai vorbind, va trece cumva şi iarna.

În sfârşit, au ajuns şi în dreptul lui. Poate nici nu se opresc. E de prea multă vreme aici ca să mai prezinte vreun interes.
− Şi acesta?
− Acesta, domnule profesor, este un caz de sindrom Ganser atipic.
Profesorul Kawatsumi îl priveşte cu atenţie pe bătrân. Molfăindu-şi buzele, uncheşul îşi face de lucru netezind o cută oarecare a păturii. Ce mai vor şi ăştia? De ce nu-i dau pace? Are el lucruri mai importante de făcut decât să stea ca un idiot în faţa doctorilor şi să răspundă la tot felul de întrebări perfide.
− Nu cumva e vorba de clasica demenţă senilă?
− Tot ce se poate, domnule profesor. Oricum, e un caz irecuperabil. L-a adus familia lui aici, acum vreo patru ani. E completamente necooperant. Provine dintr-o ţară est-europeană şi, cu toate că vorbeşte acceptabil limba engleză – cel puţin aşa susţine fiul său –, în tiradele-i dezlânate foloseşte exclusiv limba maternă, ininteligibilă pentru noi. Un asistent, imigrant de aceeaşi extracţie etnică, pretindea că bătrânul ar fi coerent şi lucid, însă refuză comunicarea directă cu semenii, în semn de protest faţă de societatea consumistă.
− Şi e într-adevăr lucid?
− Da de unde, domnule profesor! S-a dovedit că asistentul era un impostor care se folosea de o falsă identitate ca să scape de urmărirea poliţiei.
− Mda. Să trecem la următorul pacient.

Ai rămas la fel de frumoasă

martie 30th, 2009

Cine nu a văzut Târnăvenii,
Ar trebui să treacă pe-acolo, să-i miroase clorul gălbui,
Ceaţa dimineţilor plicticoase.
Te conduceam seara acasă.
Discutam despre radicalii liberi, despre polimeri.
Erai atât de slabă; îmi era milă de tine.
Urcam alături dealul de la fabrica de cărămidă.
Ortacii lui Zoltan m-ar fi ciomăgit dacă m-ar fi prins.
Mi-ai zis într-o noapte: „Hai să ne logodim!”
„Dar nu te lasă mătuşa-ta”.
„Ce dacă?
Hai atunci să ne aruncăm în Târnavă
La locul nostru ascuns, să murim deodată!”
Doamne, aveai nişte idei atât de trăznite!
Când ne-am reîntâlnit, după zeci de ani,
Mi-ai promis că o să-mi trimiţi o fotografie
La post restant.
Nu am primit-o niciodată.
Colegii mi-au spus mai târziu că te-ai călugărit
Dar ai rămas la fel de frumoasă.

Dan David, Los Angeles, aprilie-13-2007.

Sirena și Victoria, de Alexandr Galin, în Germania

martie 30th, 2009

Va invitam (din nou) sa mai radem impreuna cu inegalabilul Virgil Ogasanu, la comedia:

Sirena si Victoria

de Alexandr Galin
Traducerea: Tudor Steriade
Regia: Diana Lupescu
cu:
Valeria Ogasanu – Victoria
Virgil Ogasanu – Konstantin
Diana Lupescu – Sirena

Vineri, 24 aprilie, ora 20.00, la Internationales Theater Frankfurt, Hanauer Landstraße 7-9

Vanzare anticipata la tel. 069/ 4990980;
Sambata, 25 aprilie, ora 19.30,Turn- und Versammlungshalle Botnang, Schumannstr. 8/10
70195 Stuttgart, Tel. 0711/8661238
Duminica, 26 aprilie, ora 18.00, Katharinensaal, in der Stadtbibliothek, Gebäude Am Katharinenkloster 6, 90403 Nürnberg, Tel. 0911-264480
Luni, 27 aprilie, ora 19.20 Sportheim Stätzling, St.Anton-Strasse 46; 86316 Friedberg, Augsburg.
Rezerv.la George Bacalete, tel.0821783454

COMEMORAREA MORTII LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

(20 martie 1820, Husi – 15 mai 1873, Heidelberg)

Vineri, 15 mai

Program:

ora 16.30 – Slujba de pomenire, oficiata de dr. Viorel Mehedintu,
in ev. Petruskirche, Hegenichstraße 13, Heidelberg Kirchheim

ora 17.15 -19.00 Colocviu – in Hermann-Maas-Haus, tot Hegenichstraße (vis-à-vis), cu tema:
Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza
Cuvant de deschidere – prezentarea oaspetilor – Josif Herlo

Cuvantare de salut – Mircea Cosma, Presedintele Consiliului Judetean Prahova si al Asociatiei de Prietenie Romano-Germana Al. I. Cuza, din Ploiesti, istoric
Comunicari:
. Al. I. Cuza – Napoleon al III-lea – Romania moderna – prezinta prof. univ. dr. Dumitru Preda, director in DOR, MAE Romania
. Aspecte inedite din corespondenta generalului Gheorghe Magheru cu
Alexandru I. Cuza – prezinta Sevastian Balescu, presedinte/reprezentant al mai multor asociatii: Asociatia Stiintifica de Consultanta si Consolidare cu Mediul Asociativ, Fiii Gorjului de Predtutindeni, filiala din Timisoara, Fundatia General Gheorghe Magheru s. a.

PAUZA MARE – 30 de minute

ora 19.30 – Concert de muzica de camera – duo violoncel si pian
in Hermann-Maas-Saal

Program:
Pietro Locatelli – Sonata in re major pentru violoncel si pian
Frédéric Chopin – Nocturna
Arcangelo Corelli – La Follia (transcriptie pentru violoncel si pian, de Ioana
Meier-Ostafi)
Pauza

Camille Saint-Saens – Introducere si Rondo capriccioso (transcriptie
pentru violoncel si pian, de Ioana Meier-Ostafi)
Bernard H. Romberg – Capriciu pe teme moldave si valahe
Constantin Dimitrescu – Dans taranesc

La comemorare participa, ca invitati:
Domnul Bogdan Cuza, urmas, in linie directa, al lui Al. I. Cuza, insotit de fiul sau, Alexandru Ioan Cuza
. Marcel Alexandru, Consul General al Romaniei la Strasbourg
. Prof. univ. dr. h. c. Gheorghe Mecu, Bucuresti, cu doua volume de poezii
. Familia prof. Avram, din Targu Neamt, cu reviste si carti din judetul Iasi, in
care apar faptele lui Al. I. Cuza
. Dr. Lucia Lia Epure, conf. univ., directoarea Trustului de presa „Ziua de Vest“
. O delegatie a Academiei Olimpice Romane, Filiala Valcea, a Forumului Cultural
al Ramnicului si a Asociatiei Culturale Anton Pan, condusa de prof.
dr. Nicolae Dinescu, insotit de operatori de la Postul de TV – Valcea

Se vor putea servi gustari si bauturi.

INTRARE LIBERA

A. I. CUZA – Gesellschaft für Literatur, Musik und Kunst e. V. Heidelberg
Josif Herlo, 1. Vorsitzender

Am Dorf 38
D – 69 124 Heidelberg

Tel. +49 6221 78 37 97
Fax. +49 6221 78 61 29

Scriitorul Alexandru Vakulovski, expulzat din Romania

martie 29th, 2009

Un basarabean, pe nume Alexandru Vakulovski se stabileste in Cluj la varsta de 19 ani, unde dupa absolvirea Facultatii de Litere lucreaza ca ziarist, editeaza revista Tiuk(www.tiuk.reea.net); traduce cateva carti; scrie poezie, proza, teatru; in sfarsit respira si gandeste din plin romaneste.

Tanarul scriitor se simte in Cluj la el acasa, considerand mai mult decat o „onoare” primirea cetateniei romane. Depune o cerere de acordare a cetateniei romane si asteapta de cativa ani solutionarea acesteia. Nu este un delincvent, infractor de drept comun.

In Romania si-a gasit prieteni, iubiri si vecini buni, oameni simpli (precum un liftier despre care scrie cu admiratie) ce il primesc ca pe un conational.

In 2004 ,increzator in legi, a depus o cerere de primire a cetateniei. I se raspunde ca dosarul sau se afla in procesare. Sentimentul de asteptare a vestii daca e sau nu acceptat il determina sa abandoneze speranta ca va mai primi vreun raspuns favorabil.

S-a prezentat in primavara acestui an, la biroul pentru straini din Cluj, constient de alte posibile complicatii din cauza expirarii pasaportului sau la data de 9 aprilie 2009. I se imputa ca termenul de sedere a fost depasit, este amendat, fortat sa paraseasca Romania printr-un ordin de expulzare.

Scriitura lui Alexandru Vakulovski cuprinde urmatoarele opere: Debutul din 2002 cu Pizdeţ (roman, editura Aula, Braşov), Oedip regele mamei lui Freud (poezie, editura Aula, Braşov) şi Ruperea (teatru, Biblioteca de Poezie, Bucureşti). Cactuşi albi pentru iubita mea(Ed. IDEA Design & Print, Cluj, 2004), ecstasy (poezie, Ed. Pontica, Bucureşti, 2005), TU (Biblioteca de Poezie, Bucureşti, 2002) şi BONG (roman, Ed. Polirom, 2007). Este cunoscut in Anglia, Franta, Germania unde i s-au pus pe scena piesele de teatru.

Autorul infatiseaza o lume apocaliptica, urbana a Romaniei de dupa 1989 . Peisajul de periferie joasa si abandona, drogurile, prostitutia, un neo-existentialism grotesc, absurd aminteste de romanul Ciuma, de Albert Camus. Paginile cartilor lui socheaza, insa mesajul confirma o realitate durerii sociale, a singuratatii la marginea „marelui oras”.

Citindu-l cu atentie se descopera o sensibilitate aparte, de refacere a detaliului realitatii in univers de cosmar, prevestitor al multor rele. Reproduc un pasaj din suita de eseuri adaptate unui stil gazetaresc nou, propriu generatiilor digitale si ale blogului:

„Oraşul este bine organizat. O armonie totală. Chiar şi ciorile au programul lor. La aceleaşi ore ele zboară peste oraş pentru a ajunge la gropile de gunoi ale oamenilor, gropile de mâncare ale lor.

Oamenii cresc animale ca să le mănânce. Pentru că nu toate animalele pot fi crescute la oraş, există sate. Fiecare sat cu animalele lui. La un moment dat, ţăranii îşi duc animalele la oraş, unde sunt tranşate, preparate şi vândute. Orăşenii calculează animalele, produc instrumente de tranşare, instrumente şi condiţii mai bune pentru sacrificare.(…)

Animăluţele când cresc se transformă în alimente. În animale – salam. Şi atunci le tăiem gâtul, le despicăm, le mâncăm cu multă poftă. Pentru că totul e al dracului de bine organizat. Purceluşul devine porc, mielul – oaie. Chiar şi pe Dumnezeu, pe care spunem că îl iubim cel mai mult, îl mâncăm. Îi mâncăm carnea şi îi bem sângele. Dacă îl mâncăm şi pe Dumnezeu, ce ne mai rămâne? Ne rugăm lui Isus, dar l-am bătut în cuie ca pe o vită.” (Mănăştur Mon Amour (XXXIV). Cafea cu lapte de şobolan)

Noua largire a NATO, o garantie a nealipirii Kosovo la Albania?

martie 29th, 2009
Radu Dudau spune ca admiterea in NATO a Tiranei impiedica eventuala aparitie a unei Radu Dudau spune ca admiterea in NATO a Tiranei impiedica eventuala aparitie a unei „Albanii Mari”. Foto: Charles Roffey, licenta: http://creativecommons.org/licenses/by-nc-sa/2.0/deed.ro

Odata cu summitul NATO de la Kehl si Strasbourg (3-4 aprilie), Croatia si Albania vor deveni membre ale Aliantei, in timp ce Republica Macedonia inca asteapta rezolvarea disputei cu Grecia privind numele sau. Inainte de anuntul oficial privind noile membre, specialistii in relatii internationale chestionati de revista Acum subliniaza rolul acestei largiri pentru stabilitatea regiunii noastre si anticipeaza pozitia NATO in cazul unei eventuale miscari de unire a Albaniei cu Kosovo.

Cu ocazia summitului amintit, care marcheaza 60 de ani de la infiintarea NATO, Albania si Croatia vor deveni cea de-a 11-a, respectiv cea de-a 12-a tara din fostul spatiu comunist acceptate in NATO. In opinia lui Iulian Fota, expert in relatii internationale, admiterea celor doua tari reflecta curentul de gandire conform caruia stabilizarea Balcanilor trebuie sa se faca prin primirea statelor sud-est europene in NATO si UE. Romania a militat ca toate statele din SE Europei sa faca parte din structurile euro-atlantice, iar atat timp cat UE este reticenta sa primeasca noi membri, „integrarea Croatiei si Albaniei (in NATO -n.red.) este o garantie ca procesul de stabilizare a regiunii continua”, a precizat Fota.

NATO și planurile unioniste ale Albaniei

Implicarea NATO in Kosovo in 1999 a fost un factor decisiv pentru conturarea acestei idei de stabilizare a Balcanilor, in opinia lui Iulian Fota si Radu Dudau, cercetator la Institutul Diplomatic Roman. Nu putini sunt cei care se asteapta la o unire intre noul stat si Albania, insa, in contextul aderarii Tiranei la NATO, un astfel de gest „ar insemna (…) renuntarea din partea Albaniei la niste garantii” de la NATO, a apreciat Dudau. In plus, organizatia detine controlul asupra securitatii Kosovo si are interesul de a impune respectarea planului Ahtisaari, care „garanteaza nealipirea (…) Kosovo la Albania”. O eventuala unire ar leza Serbia, un stat extrem de important in zona Balcanilor, insa nici NATO si nici UE „nu isi doresc sa duca o politica de modificare perpetua a frontierelor”, a subliniat Radu Dudau.

In cazul, pur ipotetic, in care ar dori unirea cu Kosovo, Tirana va fi obligata sa se consulte cu NATO, ne-a declarat, sub protectia anonimatului, un specialist in politica externa. Acesta aminteste ca si SUA s-au consultat cu ceilalti membri NATO inainte de a initia, in 2003, razboiul din Irak. Cele doua entitati majoritar albaneze au insa sanse sa evolueze ca doua state cu aceeasi limba, dupa modelul Austriei si Germaniei, in conditiile in care „exista o fudulie nationalista intre ei -albanezii din Kosovo se considera cultural superiori celor din Albania”, a adaugat specialistul.

„Razboiul impotriva terorismului”

Stabilizarea regiunii nu este singurul factor luat in calcul pentru primirea Tiranei si a Zagrebului. Iulian Fota spune ca a contat si participarea celor doua tari la razboiul impotriva terorismului. Albania a fost prezenta in Irak cu 240 de militari, pe care si i-a retras in decembrie 2008. Totodata, in martie 2009, Croatia participa cu 530 de oameni in Afganistan, in cadrul operatiunii ISAF a NATO, iar Albania contribuia cu 140 de militari -efectiv egal cu cele trimise de Grecia (membra NATO din 1952) si Lituania. Alt aspect care a contat pentru primirea acestor state a fost “relatiile pe care le au cu Europa “-de exemplu, Croatia a fost sprijinita de Berlin si Budapesta, potrivit lui Fota.

Obstacole: Grecia si Slovenia

Republica Macedonia, tara care a primit Membership Action Plan (Planul de Actiuni in vederea Aderarii -MAP) odata cu Albania, n-a mai fost invitata sa adere la NATO la summitul din Bucuresti din aprilie 2008. Cauza a fost reprezentanta de disputa cu Grecia in ceea ce priveste numele oficial al fostei republici iugoslave. Lui Radu Dudau diferendul i se pare unul “infantil “in raport cu miza sa reala, iar cercetatorul spune, ca si Iulian Fota, ca disputa ar putea dura mai multi ani.

Si aderarea Croatiei parea sa aibă probleme din pricina unei tari vecine, Slovenia, mai exact a nationalistilor sloveni. Un mic partid sloven, SSN, a invocat disputa dintre cele doua state privind apele teritoriale si a incercat, fara succes, sa stranga numarul necesar de semnaturi – 40.000- pentru organizarea unui referendum privind aderarea Croatiei la NATO. Slovenia, care se opune intrarii Croatiei in UE din cauza diferendului amintit, a fost ultimul stat NATO care a ratificat aderarea Zagrebului la Alianta Nord-Atlantica, pe 27 martie.

Cat despre Rusia, aceasta nu priveste cu ochi buni nicio extindere a NATO, in opinia lui Radu Dudau si a istoricului Armand Gosu. Totusi, miza aderarii Croatiei si Albaniei, tari aflate la mare distanta de Rusia, nu este foarte mare pentru Moscova, care s-a aratat mult mai interesata sa tina departe de NATO Georgia si Ucraina.

Aderarea Romaniei – pentru stabilizarea Balcanilor

“Sa ii tina pe rusi afara, pe americani inauntru si pe germani sub control “-acesta a fost scopul NATO in timpul razboiului rece, dupa cum anunta primul sau secretar general, lordul Ismay. Dupa caderea zidului Berlinului, insa, alianta creata in 1949 a inceput sa coopereze cu fostii sai inamici din pactul de la Varsovia, in organizatii precum Parteneriatul pentru Pace. Trei dintre membrii Parteneriatului pentru Pace, Polonia, Ungaria si Cehia, au devenit primele state ex-comuniste care au aderat la NATO, in 1999.

In 1994 si 1995, fortele NATO au luptat in razboiul din Bosnia, iar in 1999, timp de 11 saptamani, aviatia Aliantei a bombardat Serbia, in cadrul razboiului din Kosovo. Cu aceasta ultima ocazie, celelalte tari din regiune, printre care si Romania, si-au deschis spatiul aerian pentru avioanele NATO. Totodata, Romania si Bulgaria au decis sa participe, din 2001, la operatiunea ISAF din Afganistan. Aderarea Romaniei si Bulgariei la Alianta, in 2004, a facut parte din planul NATO de stabilizare a Balcanilor, in opinia lui Iulian Fota. In acelasi an a aderat Slovenia, fost stat iugoslav, Slovacia si statele baltice, toate tari care au sprijinit NATO si SUA dupa atacurile de la 11 septembrie.

In ceea ce priveste viitorii posibili membri, lasand la o parte Macedonia, Muntenegru si Bosnia si Hertegovina asteapta sa primeasca MAP la summitul din aprilie 2009. Desi secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, a declarat la summitul de la Bucuresti ca Georgia si Ucraina vor fi invitate in Alianta, pana in prezent nu a fost hotarata nici macar data la care cele doua tari vor primi MAP, in contextul opozitiei puternice a Rusiei si a divergentei de opinii dintre membrii NATO.

Accesul unor cetățeni ai României în Republica Moldova obstrucționat

martie 29th, 2009

Ministerul Afacerilor Externe îşi exprimă preocuparea faţă de recentele acţiuni de obstrucţionare a accesului unor cetăţeni români în Republica Moldova. Prin Ambasada României la Chişinău, MAE a solicitat clarificări autorităţilor de la Chişinău în legătura cu motivele care au determinat returnarea unor cetăţeni români de la frontieră.

MAE consideră că acest tratament aplicat cetăţenilor români este inacceptabil şi neconform cu statutul acestora de cetăţeni europeni, cu normele Uniunii Europene la care Republica Moldova doreşte să adere şi, cu atât mai mult, cu principiile de ocrotire a drepturilor fundamentale ale omului care stau la baza unor organizaţii internaţionale din care ambele state fac parte.

Subliniem că regimul de călătorii al cetăţenilor români în Republica Moldova este reglementat prin Acordul de facilitare a vizelor între Uniunea Europeană şi Republica Moldova. Respectarea strictă a Acordului de către autorităţile de la Chişinău este absolut necesară, în vederea îndeplinirii obiectivului asumat de acestea şi sprijinit ferm de România, privind viitoarea liberalizare a regimului de vize între UE şi Republica Moldova.

MAE subliniază că România, ca stat membru UE, îşi construieşte relaţia cu ţările vecine, inclusiv cu Republica Moldova, respectând întru totul normele şi principiile europene. În aceste condiţii, MAE respinge orice acuzaţie la adresa României care este formulată în actualul context electoral din Republica Moldova şi solicită ca cetăţenii români să fie trataţi cu respect şi în conformitate cu normele europene şi cu acordurile în vigoare.

Atenţie mare la fascismul de stânga

martie 29th, 2009

Legiuni întregi de economişti din Vest şi Est deopotrivă cântăresc săptămânile astea măsurile anticriză de discutat la Summitul G20 din 2 aprilie, în vreme ce guvernele naţionale se scarpină sub căciulă, întrebându-se pe ce butoane să mai apese pentru ca economiile letargice să răspundă la stimulente.

Barack Obama scade substanţial în popularitate pentru că, după cum era de aşteptat, nu e Mântuitorul care va sufla peste ape ca să aducă fericirea omenirii, ci un politician de aparat cu darul vorbirii, dar care trebuie să ţină seama de realităţi, să-şi satisfacă partidul şi grupurile de lobby care l-au susţinut, spre dezamăgirea fanilor naivi. Iar Comisia Europeană are de făcut faţă unui asalt intens de idei periculoase, care ameninţă să slăbească piaţa unică, pilonul de bază al integrării comunitare.

Când politicienii din Franţa, Germania sau Ungaria critică fervent Comisia că nu se implică destul în combaterea crizei, ei vor să spună, paradoxal, că echipa lui Barosso se implică de fapt prea mult: adică îşi îndeplineşte prea energic rolul constituţional de a da peste degete guvernelor care alunecă în protecţionism populist. Aproape toate capitalele europene vor să dea ajutoare de stat discrete propriilor firme; de exemplu, oficiali francezi au sugerat lui Renault şi Peugeot că ar trebui să-şi mute producţia din Slovacia şi Slovenia înapoi în Franţa, pentru a beneficia de susţinere. Doar Comisia poate apăra libera concurenţă şi piaţa deschisă, care a adus Europei atâta prosperitate, de derivele mioape care ţintesc doar termenul scurt şi care pot escalada până la destrămarea Uniunii.

Aşa cum este ea, lipsită de o constituţie grandioasă şi condusă într-un aranjament semidemocratic de o Comisie numită prin negocieri de culise şi un Consiliu care exprimă voinţa guvernelor, Uniunea Europeană este cel mai reuşit exemplu de guvernare comună internaţională şi civilizată. Dacă instituţiile sale vor ceda la încheieturi şi libertatea circulaţiei bunurilor, capitalurilor şi persoanelor va fi restrânsă, aşa cum cer astăzi mulţi lideri speriaţi de criză, nu doar proiectul european va eşua, dar chiar problemele globale vor fi mult mai greu de rezolvat ulterior. Se începe, de regulă, cu sloganuri aparent benigne, gen „locurile de muncă bri tanice trebuie rezervate britanicilor” sau „să apărăm producătorul agricol naţional”, pentru a se ajunge apoi la închiderea frontierelor şi descurajarea investitorilor străini (între care aş pune şi băncile, deşi nu sunt cele mai populare instituţii pe moment).

În special stânga politică cu convingeri hard, gen Martine Aubry în Franţa sau Ion Iliescu în România, găseşte pe fondul crizei ocazia perfectă să reşapeze retorica socialistă clasică, cu moartea capitalismului şi trecerea la un sistem nou, mai bun etc. Poate părea la început o glumă, dar la vreme de spaimă sufletul colectiv e traumatizat şi predispus spre iraţional. Vocalizele actuale se înscriu în această tra diţie: aceea de a proiecta probleme economice la scară cosmică, de a în cu raja mobilizarea socială şi creşterea rolului statului (ceea ce e paradoxal, deoarece aceleaşi persoane ţin în paralel discursuri catastrofice, în care argumentează că cei care conduc acest stat, adică politicienii, sunt rău intenţionaţi şi corupţi).

Panicaţi, în lipsă de altceva, liberalii şi dreapta politică împrumută instrumentele socialiste, simţindu-se ru şinaţi să mai spună ceva în public despre piaţa liberă. Pericolul, în special în state cu tradiţie politică slabă, este deriva către „fascismul de stânga”, cum inspirat l-a numit într-o carte recent apărută un comentator american: control crescut al statului în economie, neîncrederea în „intermediari şi spe culanţi” (adică bancheri), cochetarea cu emoţia populară, lansarea de sloganuri tinereşti care promit „înnoirea din rădăcini”, speranţa difuză şi un nou viitor. După cum bine observă autorul, nici naziştii nu erau mari fani ai proprietăţii private şi ai limitării implicării statului în economie.

Paralela poate fi dusă mai departe: în manualul tineretului hitlerist, se spune că „alimentaţia nu poate fi doar o chestiune privată”, statul având un rol decisiv în a promova obiceiuri corecte în această privinţă, deoarece „ai o datorie socială de a fi sănătos”. Asemănarea cu încercările actuale, vag eugeniste, de a face din alimentaţie sau sport subiecte de politică de stat, interzicând aia sau promovând ailaltă, nu poate fi decât tulburătoare. Sigur, n-am ajuns încă acolo, iar proiectul european are destule mecanisme de atenuare a şocurilor, care-i permit să reziste la o aterizare economică forţată. Dar e nevoie de vigilenţă pentru ca nişte mecanici speriaţi de trepidaţii să nu scape cheia franceză din mână sau nişte ideologi cu cagulă şi bricege să nu-l deturneze spre o direcţie necunoscută.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei – evz.ro

Angela Nache Mamier –«Dolor»

martie 29th, 2009

Editura Clapas a publicat în noiembrie 2007, Collection Partage, volumul bilingv «Dolor» de Angela Nache Mamier, scriitoare de expresie română şi franceză. Traducerea textelor a fost realizată de Angela Nache Mamier şi Pierre Mamier şi revăzută de Viorel Zegheru. Prefaţa a fost semnată de profesorii din Montpellier: Anne et Frédéric Miquel.Editions Clapàs, novembre 2007
Collection Partage, n°29
Bilingue français / roumain.
Traduction de Angela Nache-Mamier et Pierre Mamier,
relue par Viorel Zegheru.
Illustration de couverture: Jean-Paul Delaitte
ISBN: 1284- 635- x
60 pagini, 17 euro

Angela Nache Mamier a debutat în România cu volumul de poezii «Miraculum» editura Dacia în 1982 şi a făcut parte din grupul cenaclului 19 şi al optzeciştilor din Braşov, alături de poeţii: Adrian Munteanu, Alexandru Musina, Gheorghe Craciun, Ioan Pop Barassovia, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea etc. A mai publicat «Femina» Editura Dacia 1985 ; «Celebratio» Editura Kogaïon (în franceză) 2008. De-a lungul timpului a fost prezentă în paginile revistelor cu poezii şi proză: «Viaţa Studenţească», «Luceafărul» (unde poetul Geo Dumitrescu a remarcat-o şi a debutat cu poemul «Pământul Viu»), «România literară», «Vatra» (în formula redacţională : Romulus Guga, Dan Culcer, Mihai Sin) «Astra» (redacţia: Nicolae Stoie, A.I.Brumaru, Ion Itu) «Tribuna», «Braşovul literar şi artistic», (director Daniel Drăgan) «Luceafărul de ziuă» online, «Monitorul cultural online», «L’Eloge du Danube» online (directeur Artur Silvestri), «Revista nouă»(România), «Salmigondis» (France), «Autre Sud» (France), «Midi Libre» (France) «Corespondenţe» (România), «Gardiolarem» (France), «Citadela» (România) etc.

Structurat în două mari subiecte: condiţia emigranţilor în Vest şi imaginea femeii din Est, volumul «Dolor» este în primul rând incomod prin militantismul abordat dincolo de convenţii, dintr-o perioadă uitată nepermis de repede. A uita după 20 de ani ceea ce am fost obligaţi să trăim, nu duce decât invariabil la regenerarea acestor perioade malefice din care ne-au fost extrase adolescenţele, anii cei mai frumoşi, irevesibili. Oublier le Mal, c’est céder a sa tentation (Jankélévitch), a uita Răul înseamnă a ceda tentaţiei lui, a redeveni ceea ce am fost, lipsiţi de personalitate, înglodaţi într-o obedienţă maladivă.

Grupajul de poezii ce relevă condiţia semenilor noştri emigranţi, indiferent de etnie, însă români, – şi acest fapt real nu trebuie să îl omitem voit, cu indiferenţă ci trebuie să ni-l asumăm în totalitate, – este dedicat celor care lipsiţi de adăpost şi mijloace minime de existenţă au ales brusc o altă dimensiune a vieţii lor, deşi da, veţi spune, este «Inutilă căutarea cheii/Acestui paradis aparent » (Out of Europe), în speranţa patetică, iluzorie a fericirii. Oare cum au fost percepuţi Dincolo, în Vest, aceşti români cărora nimeni nu le-a întins mâna cu adevărat în goana lor după luminile oraşelor-capitale ale lumii, spre un El Dorado incert, parfumat şi ameţitor din vuietul planetei, ce soartă au aceşti anonimi stigmatizaţi de ceea ce numim civilizaţie? «Bătrâna femeie cocoşată, ştirbă/Îşi acoperă gura şi pune o mână/Pe inima sa iubitoare,/Cristul pictat pe lemn/Îl va atinge de-o sută de ori/Urlând de durere încolţită» (Exod 1989 –cereri de azil şi bicentenarul revoluţiei) pentru că trebuie să recunoaştem «Chiar şi tăcută, mizeria poate deranja» pentru aceşti bântuiţi ce sălăşuiesc în afara timpului, în ungherele secolului XXI. Ce sunt si cine sunt ei, aceşti «rătăciţi» de fapt, decât produsul concret al epocii de aur şi mai ales al spiritului creştin cu care ne afişăm ostentativ şi arogant, «Nu mai era în ei nici viaţă nici moarte/Doar acest vid ciudat,/Nu mai era în ei nici prezent nici viitor/Nici semne nici gesturi/Doar punţile vieţii lor/Mutilate» (Rătăciţi).
Volumul bilingv «Dolor» este dedicat nu numai sufletelor nomade şi în egală măsură prietenilor «Medecins du Monde» cât şi jurnaliştilor, autorităţilor care s-au implicat pentru integrarea în societate a semenilor noştri.

Ciclul de poezii propus de Angela Nache Mamier îmi aminteşte de un documentar realizat în 1996 de Evelyne Ragot «Qui a peur des tziganes roumains?» alături de «Médecins sans frontière», film care a stârnit controverse şi atitudini rasiste în unele medii. Oare sentimentele oamenilor se deschid în faţa semenilor lor pentru a-i înţelege şi mai ales a-i ridica în secolul XXI când «Cu orice preţ acest popor nomad/Bate la porţile de oţel ale secolelor,/La încrucişările acestor frontiere- Traiectorii satanice» (Mame-ţigănci 1989-200…)? O lume despre care trebuie să vorbim ca despre noi înşine într-o bună zi, ne avertizează Angela Nache Mamier pentru că şi ei stigmatizaţii, nomazii secolului zborurilor spre Lună «Aceşti copii ai întinderilor de pământ/Aceşti oameni legitimi ai lumii/Nu mai ştiu de unde vin/Şi ce se va alege de ei/Se aşează chirciţi pe vine, derutaţi/În Celulele de Deportaţi/Lăsându-se jefuiţi de călăii/Îngerilor lor păzitori» (Ciumaţii – Călătorie la capătul drepturilor omului 1989-200…).

În poezie, rareori se abordează problematica femeii subordonate vieţii casnice, menită unui singur ţel recunoscut de ceilalţi: «Deşi ridicolă, deşi învinsă/Nu îngenunchez,/Mângâi pereţii vazele, boluri de aer -/ Martori fideli,/Arome de plante se ridică/În mica bucătărie/Respir adânc, îmi dau curaj/Regină a cratiţelor» (Regina cratiţelor).
Partea a doua a volumului este un elogiu real adus Femeii care trebuie să fie dintotdeauna mamă, soţie, menajeră şi mai puţin leader de opinie sau artist. În al doilea ciclu de poezii din volumul «Dolor», Angela Nache Mamier scrie despre Realitate aşa cum a trăit-o, aşa cum este în sine, încrustată în copilăria şi adolescenţa multora dintre noi, cu apa caldă oprită, cu orele restrictive la televizor, marcaţi de cozile la carne, de «tichete vexante de raţii/Un litru de soia un kil de zahăr şi de făină,/Zece ouă, o prăpădită de margarină pe lună, Partid unic, nicio libertate de expresie/Voturi forţate pentru aceeaşi clică» (Postfaţă. Examene la oral – 20 de ani după Ceauşescu) în alegoria cotidiană a supravieţuirii.
Angela Nache Mamier nu ne propune o evadare ci pur şi simplu dimensiunea arealului real al Femeii «Anii ‘supe, ciorbe, cărucioare’/Vase spălate, salarii,/Curăţenii generale,/Cuminţenie câştigată din mers/La întâmplare,/Ani de adoraţie oarbă/De credulitate,/Ani de şorţuri în jurul taliei,/De ciorapi rupţi,/Sub rochii melancolice » (Bis repetita), să privim lumea în care trăim cu adevărat, lumea noastră nemărturisită a «Poeteselor», acestor elegiaice fiinţe umane, imaginea concretă a femeii din Est.

Ce mecanism, resorturi vii, imuabile, determină această expunere prelungită la sinceritate, ce declanşează Angelei Nache Mamier Protestul său (volumul «Dolor» ) deschis, asumat ? «Contemporan/Mă dor timpanele, mă doare sufletul,/Această ură cu chip inuman/Murdăreşte/Zăpezile mele d’antan/Mă doare pământul» (Răul secolului).

Ce este Poezia? ne va întreba la rândul său autoarea. Şi ne va răspunde prin vocea lui Janos Arany: «A aprecia poezia înseamnă a fi capabil de a iubi pe celălalt în ceea ce are mai urât. Prin cuvintele sale poetul îi lasă ca moştenire compasiunea sa.»

Volumul bilingv «Dolor» este cartea de vizită a unei poete de expresie româno-franceze Angela Nache Mamier care aduce în prim plan nu numai capacităţile creative ale femeii contemporane ci şi o nouă atitudine în faţa Poeziei, pe care v-o propun să o aplaudaţi la scena deschisă a Literaturii.

Membrii Parlamentului European doresc eliminarea vizelor pentru S.U.A .

martie 29th, 2009

Raportul de eliminare a vizelor pentru toti cetatenii europeni care doresc să calatoreasca in Statele Unite, a fost adoptat cu 503 voturi pentru, 51 impotriva si 10 abtineri.

Iniţiativa elaborării aparţine dlui Francisco José Millán Mon şi se cere ca \”SUA sa ridice regimul de vize pentru cele sase state membre UE care nu au fost incluse in programul de scutire de vize si sa trateze toti cetatenii UE in mod egal pe baza reciprocitatii depline\”.

În raport se prevede ca noul acord dintre UE si SUA ar trebui sa prevada crearea unui organism consultativ si de coordonare sistematica la nivel inalt in legatura cu politica externa si de securitate . În UE acest organ sa fie prezidat, de Inaltul reprezentant pentru politica externa si securitate, iar în SUA de secretarul de stat şi ar fi indicat sa se reuneasca cel putin o data la trei luni având denumirea Consiliul Politic Transatlantic .

Tot în acest document , membrii Parlamentului European invita UE si SUA sa dezvolte o strategie comuna privind cele sase state din estul Europei (Republica Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaidjan si Belarus), pentru a ajunge la rezultate concrete privind implementarea noului Parteneriat estic si in Sinergia Marii Negre.

De asemenea, Parlamentul European saluta intalnirea la nivel inalt ce urmeaza a avea loc la Praga, la 5 aprilie 2009, intre presedintele american Barack Obama si cei 27 sefi de state si de guverne ale UE şi se speră ca această reuniune să ofere un puternic impuls consolidarii relatiei transatlantice si stabilirii unei agende comune.

Biserica Catolică în criza datorată schimbării doctrinare

martie 29th, 2009
Conciliul Vatican IIConciliul Vatican II

Biserica Catolică, despre care se presupunea că mângâie sufletele, se dovedește a le chinui prin clericii ei pedofili și prin mușamalizarea acestor odioase fapte.

Doctrina Bisericii Catolice a fost schimbată radical în urmă cu 40 de ani, schimbare dorită pentru a se alinia într-o oarecare măsură la cerințele pieței moderne. Ca să explic ceea ce înseamnă piața religioasă mă voi lega de un anumit domeniu: marketingul religios care ca orice marketing trebuie să aibă cei patru „P” (produs, preț, promovare, plasare). Întrucât mixul celor patru piloni nu mai satisfăcea nevoile populației care a evoluat mult în ultimele secole, Biserica s-a gândit să-și schimbe produsul, care nu este altceva decât doctrina (Biseirca vinde „mântuire”, a făcut-o și în trecut, o face și acum). Produs pe care l-a îmbrăcat în alte straie decât cel de acum 5 secole, straie noi pentru prețul nou (prețul sunt religioșii), unui produs nou i-a trebuit și o promovare nouă, bazată pe punctele tari ale noii doctrine, noul produs.

Astfel că pe plan doctrinar Biserica a început să învețe ceea ce odinioară era condamnat ca erezie, amenințată cu pedeapsa arderii pe rug. După 1962-1965, al doilea Conciliu din Vatican, au început doctrine noi:

– libertatea religioasă cu ecumenismul
– salvarea universală
– sacramentele schimbare cu forma anglicană / protestanta
– disciplina clericală extrem de relaxată, cu posibilitatea clericului de a improviza liturghia (sacrament central al tuturor Bisericilor tradiționale), și de aspune sau nu întregul Breviar nou.

Toate acestea sunt în antiteză cu vechile obiceiuri ale Bisericii medievale, obiceiuri trasate cu mare atenție în istorie de Conciliul Tridentin și cele de dinaintea lui, astfel:

– nu există libertare religioasă, este erezie și să fie anatemă
– salvarea are loc doar în cadrul Bisericii Catolice, contrarul era anatemizat și pasibil cu arderea
– sacramentele au forma fixă (de o riguare fantastică) din Missale aprobat și Rituale Romanum, nu pot fi schimbate pentru că ele coboară până la primele secole, cine le schimbă să fie anatemă
– clericii trebuie să facă rugăciunile zilnice si cele de noapte din Breviarum Romanum, rugăciuni ce durau ore, și se practica autoflagelarea. Ziua sunt următoarele ore: Laudele și Prima la ora 6 dimineața, Tertia la ora 9, Sexta la ora 12, Nona la ora 15, Vesperele la 18 si Completoriul pe la 22 când se dă stingerea, apoi noaptea sunt trei Matutine când clericii se sculau la trei intervale fixe nocturne.

Biserica spera ca prin aceste modificări oamenii să continue să frecventeze slujbele și să nu piardă din credincioși, dar nu a fost să fie așa. Mulți au rămas nostalgici vremurilor trecute și au căutat să frecventeze locuri unde se mai celebrau misterele vechi, alții au îmbrățișat cu bucurie noua schimbare, dar mulți din aceștia au renunțat după ceva timp.

Anii 70-80 s-au dovedit pentru Biserica Catolică a fi niște ani fatidici, negri ce au adus încă o pată oribilă pe obrazul ei. Poate ați urmărit filmul „The priest” și „Our Fathers” (dacă nu ați făcut-o, vi le recomand), filme în care erau descoperite scandalurile de pedofilie din sânul sfintei maici Biserica. Abuzurile sexuale făcute de preoții catolici stigă și acum la cer pentru răzbunare, însă atunci, ca și acum, prefectul Congregației pentru Doctrina Credinței, fosta Inchiziție, a dat decret ca toate aceste scandaluri să rămână secrete, iar episcopii să trimită toate rapoartele la Roma, la prfectul acestrei congregații care nu era altcineva decât Iosef Cardinal Ratzinger. Astfel că acesta știind despre scandaluri, a preferat să le țină ascunse, iar tinerii abuzați erau terorizați și amenințați că dacă fac scandal vor fi condamnați la iad și damnare veșnică. Iată cum Biserica a ajuns să șantajeze sufletele pe care trebuia să le protejeze.

În filmele respective sunt ușor de recunoscut personaje negre, cum ar fi cardinalul Bernard Law care e cel mai renumit pentru mușamalizarea acestor cazuri. El a demisionat din funcție și ca să scape de justiția americană a fugit la Roma, une Ioan Paul II i-a încredințat Bazilica Santa Maria Maggiore, cardinalul srând acum liniștit, om fără conștiință, monstru uman.
Interesant faptul că Ratzinger, în timpul pontificatului papei Ioan Paul II, a ajutat și decretat mușamalizarea pedofiliei, iar acum ca și papa Benedict dorește oarecum să se spele pe mâini căutând pedepsirea preoților.

Clerici pedofili au existat dintotdeauna în Biserică, și asta vedem din documentel Conciliului Tridentin și circulara dată de Papa Pius V care amenința cu pedeapsa arderii pe rug orice cleric care face rău vreunui tânăr sau tinere, iar pentru aceste motive și nu numai a dat decret obligatoriu să se respecte rugăciunile din Breviar, cele mai sus amintite, rugăciuni ce oboseau și acționau psihologic asupra tuturor preoților, iar pe cei cu gânduri sumbre îi țineau la distanță.

Din aceste fapte pe care istoria ni le arată, doar observând și eventual dacă timpul ne permite să mai și cercetăm adevărul, ne putem da seama de doctrina cameleonică a Bisericii Creștine. Iar acest cameleonism, iată că până la urmă se întoarce împotriva ei, iar Biserica Creștină (referindu-mă la toate confesiunile) cu timpul se va autodistruge, va colapsa în propria minciună și răutate.

De ce trebuie să copiem uneori în facultatea noastră?

martie 29th, 2009

Poate avea loc o reformă a sistemului academic românesc? Putem scăpa de impostori, de plagioatori? Sunt seme de schimbare în bine din partea tinerei generaţii?

Mi-am întrebat cândva, nu demult, studentele şi studenţii \”De ce trebuie să copiem uneori în facultatea noastră?\” Mi-au răspuns nominal, sub semnătură, la finalul unui test, având încredere în mine. Fac publice acum, pentru că ei nu mai sunt studenţi, ci profesionişti deplini, păstrând confindenţialitatea, răspunsurile.

De ce trebuie uneori să copiem în facultate noastră?

„Să copiezi nu este un lucru corect faţă de profesor, faţă de colegi şi în primul rând faţă de tine. Dar dacă, totuşi, se copiază, probabil că sunt unele materii, ştiinţe, care nu ne-ar folosi mai departe în carieră şi sunt foarte greu de înţeles. Studenţii de la majoritatea facultăţilor se bazează pe copiat.”

„Trebuie să copiem pentru a nu mai avea restanţe, pentru o notă mai bună, pentru o bursă, cămin, etc. Depinde de interesul fiecăruia.”

„A copia nu e un lucru onest, nici faţă de tine ca persoană, nici faţă de colegi, nici faţă de profesori. Copiatul este un furt, un şantaj, dar în zilele noastre este „la modă”. În facultatea noastră se copiază; şi, în general, cine nu copiază pierde mai mult la notă decât cel care copiază. Susţin această idee prin exemple clare, fiind pusă în asemenea situaţii. Consider că ar trebui să se ajungă la un consens şi să susţinem toţi următoarea idee: copiatul este „meseria” unui om fără valoare, fals; iar noi trebuie să fim diferiţi de aceştia.”

„În primul rând pentru că sunt persoane care iau bursă pe copiat şi alţii se zbat să ia un examen. În final eu ajung cu restanţă şi concluzia este că nu am învăţat, iar celălalt este un elev eminent.”

„Chiar dacă reprezintă un risc, riscăm şi dacă nu copiem.”

„Nu este bine să se copieze deoarece eu, în calitate de student cu taxă am dreptul să fiu evaluat obiectiv împreună cu ceilalţi colegi ai mei. Un profesor care permite să se copieze MĂ FURĂ deoarece EU îl plătesc să îmi ţină cursul respectiv. Dacă acceptăm să se copieze înseamnă că ne complacem într-un sistem defectuos.”

„Se copiază doar într-o singură situaţie, asta după părerea mea [alt student cu taxă]. Din cele 25 de examene unul singur îl am luat prin copiat, deoarece profesorul nu accepta răspunsurile decât identice, ca în cursul predat. Eu nu sunt capabil să tocesc foarte mult şi astfel singura soluţie a fost să copiez pentru a promova. Încercasem la parţial să rezolv subiectele explicând procesele cu ale mele cuvinte şi am luat nota [ce notă a luat], deşi tratasem toate subiectele. Se mai copiază şi pentru că aceasta este o afacere prin cămine şi pe net apar mereu reclame la căşti, coliere, hands-free de copiat pentru examene, toate contra cost, şi cum timpul este bani, unii preferă să plătească preţul unui mecanism de copiat şi nu „îşi irosesc” timpul învăţând.”

„În facultate putem spune că ar trebui să copiem în cazul unor materii care nu sunt relevante pentru ceea ce ne-am propus venind la facultatea respectivă; sau în cazul în care suntem forţaţi de împrejurări – există profesori care te promovează doar dacă la examen reproduci cuvânt cu cuvânt cursul.”

„”Trebuie” să copiem în facultate uneori pentru că sunt anumite probleme care nu ne ajută mai departe şi care nu au nici o legătură cu profilul nostru. Sau nu am timpul necesar să învăţ tot şi îmi pică la examen exact ce nu ştiam. Iar alţii care nu învaţă nimic, culmea că sunt cei mai buni.”

„Nu trebuie să copiem în facultate, dar uneori probabil că o faci pentru că profesorul permite, ceilalţi o fac, şi atunci te gândeşti că ei o să ia note mai mari decât tine, pe copiat.”

„Nu ştiu dacă „trebuie” să copiem în facultatea noastră, însă cei mai mulţi o fac din cauza faptului că vor cu orice preţ să promoveze examenele („integralist blindat”). Am copiat la examenele unde profesorul a ieşit afară din sală. Am tras cu ochiul la coleg (care bineînţeles că era blindat cu fiţuici – nu că aş fi avut încredere în capacităţile lui), deoarece, spre „ruşinea” mea de studentă, nu am suficient sânge rece pentru a face asta !”

„Părerea mea este că nu trebuie să se copieze în facultate.”

„Pentru că:
– uneori nu putem reţine anumite cunoştinţe din cadrul unui obiect de studiu,
– uneori suntem superficiali şi nu ne pregătim din timp sau nu învăţăm suficient.”

„În condiţiile în care copiatul este permis, unii vor fi tentaţi să-şi asigure şanse egale cu cei care copiază, decât să piardă timp învăţând şi să ia note mai mici.”

„Cred că, psihologic vorbind, multă lume copiază din spiritul „de turmă”.

„Consider că nu trebuie să copiem, este doar alegerea noastră dacă ne pregătim bine pentru un test sau alegem să folosim timpul în alt mod.”

„Poate pentru că avem prea multe informaţii şi prea puţin timp într-un semestru ca să acumulăm toată materia.”

„Trebuie să copiem uneori, şi mulţi dintre noi fac asta, pentru că nu învăţăm sau, eventual, nu ne place o materie şi nu o putem învăţa. Dar nu se pune problema că „trebuie”, ci că…. asta se întâmplă.”

„Cred că trebuie să copiezi pentru simplul fapt că nu eşti pregătit, că nu vrei să te pregăteşti, pentru adversitatea pe care ţi-o crează disciplina, sau profesorul (profesoara) respectiv(ă)”.

„Deoarece unii profesori te pică la examen chiar dacă tu ai învăţat şi ai înţeles materia, şi e de preferat decât să memorezi mot a mot toate cursurile”.

„Nu prea sunt fan al copierii. Dacă ar trebui să copiez, aş face acest lucru la un profesor care îţi cere tot ce are în curs cuvânt cu cuvânt şi care dacă schimbi un cuvânt din text cu un sinonim te pică. Dar nu cred că aş apela la copiat nici atunci. O soluţie ar fi o discuţie cu acel profesor, pentru afla pe ce pune accent şi ce notează în lucrări.

„Nu se pune problema că trebuie copiat, numai că uneori se recurge la această metodă pentru că materia este prea grea sau nu este înţeleasă.”

„Uneori copiem pentru că nu ne place materia respectivă, sau ne este lene să învăţăm.

„Nu ştiu dacă este chiar necesar să copiem la examene, dar acest lucru se practică, mai ales la materiile la care profesorii sunt mai toleranţi. Adică la aceia care nu fac pe „poliţiştii” în timpul examenelor. Astfel, elevilor le vine mult mai uşor să copieze decât să „piardă vremea” şi să înveţe. Acest lucru nu este corect, mai ales pentru aceia care învaţă cu adevărat şi se trezesc la final fiind la egalitate cu cei care nu ştiu nimica.”

„Nu trebuie să copiem. Se copiază dacă nu ai interes pentru o anumită materie. Dacă aş fi putut copia, aş fi copiat la materia cea mai nesuferită din facultate, [denumirea materiei]. A fost o tortură pentru mine să tocesc, de fapt nu am suferit-o din prima zi. Dacă mă implicam mai mult, poate găseam şi ceva logic, dar…”

„În facultate există uneori tendinţa de a copia pentru că materia este de neînţeles şi pentru că studenţii au prea puţin timp la dispoziţie pentru a-şi acoperi „golurile” necesare înţelegerii acelei materii”.

„Considerăm că sunt unele lucruri neimportante şi nu are nici o importanţă dacă le învăţăm.”

„Copiezi atunci când nu te interesează un anumit subiect şi probabil că aste te ajută să treci mai departe prin facultate, mai ales atunci când facultatea se pare că promovează copiatul. Nu ştiu, pentru că nu mă interesează atât de mult problema copiatului. Mă interesează cum mă pregătesc eu, nu dacă altcineva copiază.”

„NU ar trebui deloc să copiem în facultate ! Sau dacă există oameni care efectiv nu pot memora (nu au capacitatea sau antrenamentul de reţine) o anumită materie care lor nu li se pare de folos, atunci aceştia nu au ca alternativă decât să apeleze la această tehnică neonestă. Acest prost obicei poate veni din liceu (dacă doar asta au făcut în liceu nu au cum să se descurce cu învăţatul la un nivel superior care este facultatea).”

„Personal, consider că nu „trebuie” (în sens de regulă, impunere) să copiem măcar o dată în facultate. Dar „trebuie” (în sensul că este necesar) uneori să copiem pentru că ne uşurează munca, ajungem la o notă mai mare mai uşor, mai repede, cu mai puţin efort. Aşadar trebuie să copiem din punct de vedere al unei discuţii între colegi (nu cred că există studenţi care nu au copiat niciodată, măcar la un test), dar nu trebuie să copiem din punct de vedere al corectitudinii faţă de regulile oricărei instituţii de învăţământ, pentru a fi mai sus pe necinstite, pentru ca diploma să releve adevărata valoare, nu neapărat în raport cu ceilalţi (care, de cele mai multe ori, ştiu când şi cine copiază). De exemplu un/o student(ă) bun(ă) care chiar învaţă şi îl duce capul, nu doar care are note mari, poate să nu aibă timp să înveţe aproape deloc pentru un examen. Atunci el „trebuie” (sens 2) să copieze pentru a lua 5, ca astfel – învăţând după examen – să aibă posibilitatea de a merge la măriri, dacă merită mai mult, unde va arăta dacă merită sau nu măcar acel 5, sau dacă merită mai mult, iar prima dată a fost doar un accident că nu a învăţat (a avut multe alte probleme care nu i-au lăsat timp).”

„Nu trebuie să copiem, o facem doar pentru a ne minţi. Dacă nu suntem capabili să urmăm o facultate cu tot ceea ce implică ea, atunci ar fi mai bine să nu o urmăm deloc.”

„Nu trebuie să copiem în facultate. Aceasta este regula. Iar excepţia care o întăreşte: în cazul în care profesorii vor să facem copy-paste după cursuri, fără să ne exprimăm liber.”

Portret de patriot român – Ion Luca Caragiale

martie 29th, 2009

Cum arată un adevărat patriot român? Cu siguranţă, unii se gândesc că el trebuie neapărat să fie îmbrăcat în costum popular, să lăcrimeze profund de 1 Decembrie sau de 23 august (după caz) cu aceeaşi sinceritate, să-şi boteze copiii Ion, Gheorghe sau Vasile, să mănânce mititei cu muştar, să-i urască din inimă pe evrei, ruşi sau unguri (nu neapărat în ordinea asta) ori pe toţi laolaltă, să creadă cu tărie că mântuirea este accesibila doar ortodocşilor, să vadă în cuvântul „dor” o întreagă metafizică inaccesibilă ne-românilor…

Ei bine, pentru mine modelul absolut al patriotului român e un grec acuzat de imoralitate şi plagiat, născut prin 1852 într-un sat numit Haimanale. Un individ care scria despre români, prin 1907 (într-o scrisoare adresată lui Vlahuţă): „neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă; nu e pân’acum dospit cumsecade”. Culmea obrăzniciei, nu? Să vedeţi…asta nu e tot.

Acelaşi individ pe care – repet – îl socotesc modelul absolut al patriotului român, găseşte de cuviinţă să scrie în 1901 o schiţă intitulată „Românii verzi” în care vorbeşte despre români într-o cheie ironică: „Noi, românii verzi, purcedem de la următoarele principii sănătoase de progres naţional: A iubi neamul său e peste putinţă din partea aceluia care nu urăşte celelalte neamuri. Un neam nu poate avea vrăjmaşi în propriile sale defecte; vrăjmaşii lui sunt numai şi numai calităţile altor neamuri”. Infamie…infamie, de trei ori infamie, nu-i aşa?

Şi încă nici asta nu-i tot… omul despre care vorbesc l-a portretizat pe Mitică, individul superficial, care vorbeşte mult fără să spună mare lucru şi care adoptă miştocăreala ca formulă de comunicare. În 1905, profitând de o moştenire primită, dar şi dezgustat de şicanele la care era supus, personajul despre care vă vorbesc se autoexilează la Berlin, acolo unde va şi muri. Numele acestui om este Ion Luca Caragiale.

Şi acum, explicaţiile şi argumentele. Patriotismul este, înainte de toate, un exerciţiu de luciditate; mai mult decât atât, patriotismul este antagonic verbalizării în exces. A fi patriot înseamnă a avea conştiinţa unui medic foarte bun. Ce face medicul? Vindecă. Dar mai înainte de a vindeca, diagnostichează, identifica precis cangrena. Un medic bun îi va spune întotdeauna pacientului care are probleme cu ficatul că trebuie sa renunţe la tutun şi alcool. E asta plăcut? Cu siguranţă nu. Dar util? Cu siguranţă da. Asta a făcut Caragiale. În vreme ce naţionaliştii români ascundeau gunoiul sub preş, Caragiale i-a adus pe scenă pe Tipătescu, Caţavencu, Leonida, Miţa ş.a. De unde şi-a luat maestrul personajele? Păi tocmai din realitatea românească. A exorcizat defectele prin supraexpunere. Şi dacă astăzi trăim aceeaşi vreme a Tipăteştilor şi Caţavencilor, oare nu e cazul să adoptăm aceleaşi soluţii?

În 1885 are loc premiera comediei „D-ale carnavalului”. Publicul fluieră copios… Se pare că mulţi dintre cei aflaţi în sală se recunoşteau într-un fel sau altul în personaje, vedeau dintr-o dată, ascultând replicile lui Caragiale, ce sterile erau ideile pe care le vehiculau, ce ridicole le erau ideile, convingerile şi discursurile. Maiorescu îl apără într-un articol publicat în chiar acelaşi an („Comediile dlui Caragiale”). Şi acum, se naşte întrebarea: cum ar reacţiona patriotul pe care l-am descris la începutul acestui articol daca un alt Caragiale i-ar striga în faţă adevărurile incomode?

Caragiale este patriotul absolut şi pentru că el ne oferă soluţii. Cum ne vindecăm de patetism, cum ne redobândim luciditatea, cum îl facem pe Caţavencu să se retragă în hruba propriei sale mediocrităţi? Prin ironie, prin constanta, nemiloasa şi inteligenta ironie. Asta e lecţia dramaturgului. Atenţie, însă: ironie este definită de subtilitate, ea nu trebuie confundată cu hăhăitul tâmp sau cu miştocăreala suburbană.

Stimabilul Caţavencu declama patetic: „România să fie bine şi tot românul să prospere”… Nu vă sună cunoscut? Avem de un secol obsesia trăitului bine, însă întotdeauna cineva se interpune fatal între noi şi prosperitatea visată de Caţavencu. Personajele lui Caragiale îşi pierd vremea vociferând inutil, făcând politică prin berării, coborând în ridicol ideea de vot şi trăindu-şi existenţa ca pe un spectacol ieftin. Lumea aceasta e putredă nu pentru că apar din afară tot felul de ameninţări (la Caragiale, mitul străinului complotist este practic inexistent), ci se prăbuşeşte sub forţa propriilor metastaze. Se vorbeşte mult, eroii caragialieni nu au proiecte şi nici măcar o retorică veritabilă. Ce lecţie mai intensă de patriotism aşteptăm? Caragiale ni i-a pus în faţă pe aceia de care trebuie să ne ferim. Dacă suntem fascinaţi de Caţavenci într-o asemenea măsură încât le perpetuăm discursul, e propria noastră opţiune.

Ceea ce mi se pare lipsit de onestitate este să adoptăm retorica lui Dandanache şi ne întrebăm totuşi, cu maximă naivitate, de ce nu ne merge bine. Să ne reamintim două lozinci caţavenciene şi să ne gândim că timpul necesar intrării în normalitate e direct proporţional cu frecvenţa vehiculării unor asemenea enunţuri: „noi muncim, nu gândim” şi „nu ne vindem ţara”,.

Caragiale, chiar şi din autoexilul berlinez, oferă lecţii de patriotism. Le scrie în 1907 tuturor acelora care se tem ca ne vom pierde „biata noastră ţărişoară”: „Şi de aceea, este aşa greu de ‘nţeles teama ce o au unii de «înstrăinarea neamului românesc», «de alterarea spiritului naţional», de… «pierderea românismului»! Să se piarză neamul românesc! – Auzi dumneata! … Dar să ne temem că are să se prăpădească, să se piarză, aşa de azi pe mâine, până nici nu s’a ridicat încă bine ‘n picioare, un neam de zece milioane!… De ce?… Fiindcă un Fănică oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergătorii progresului nostru cultural?… fiindcă un muţunache maimuţeşte apucăturile şi tonul de boulevardier parisien?… fiindcă inteligente tinere îşi risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să şi-o întrebuinţeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critica?…”

Portugalia: Culorile avangardei româneşti vizitează Lisabona

martie 29th, 2009
Afişul expoziţiei prezentate la Museu do Chiado, LisabonaAfişul expoziţiei prezentate la Museu do Chiado, Lisabona

Joi, 26 martie, a fost inaugurată la Lisabona, în plin centru istoric, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană – Museu do Chiado, expoziţia de pictură “Culorile Avangardei. Arta în România 1910-1950”, o iniţiativă a Institutului Cultural Român.

La inaugurare au participat Pedro Lapa, directorul Muzeului Chiado, directorul ICR Lisabona, Virgil Mihaiu, Anca Milu-Vaidesegan, director adjunct ICR Lisabona, şi curatorii Ioana Vlasiu şi Erwin Kessler.

Printre asistenţă am remarcat prezenţa ambasadorului României la Lisabona, Gabriel Gafiţa, însoţit de soţie, reprezentanţi ai altor ambasade, jurnalişti, proofesori universitari cu renume, public larg.

”Culorile Avangardei. Arta în România 1910-1950” este o expoziţie itinerantă ce urmează a fi prezentată şi la Madrid, Roma şi Praga.

Potrivit informaţiilor oferite de ICR Lisabona pe site-ul său, expoziţia “Culorile Avangardei. Arta în România 1910-1950” vizează relaţia tensionată dintre avangardă şi tradiţie în arta românească din prima jumătate a secolului XX. Selecţia constituie o investigare a condiţiilor politice, culturale şi estetice ale emergenţei avangardei şi tradiţionalismului local şi evoluţia lor până la sfârşitul celei de-a doua jumătăţi a secolului XX.

Pornind de la modernismul matur de tip expresionist si post-impresionist al lucrărilor din jurul anilor 1910, expoziţia prezintă experienţele artistice concomitent traumatice şi utopice determinate de primul război mondial. Turnura istorică a generat o rupere de ritm în dezvoltarea culturală, impunând figuri remarcabile precum Arthur Segal (viitor lider al Novembergruppe din Berlin), Marcel Iancu (fondator al dadaismului la Zurich împreună cu Tristan Tzara), Hans Mattis-Teutsch (pictorul abstract legat atât de Bauhaus cât şi de Der Blaue Reiter, dar şi de cercurile avangardiste din România şi din Ungaria), Corneliu Michăilescu sau M.H. Maxy ori Victor Brauner. Lor li se adaugă lucrările clasic-moderniste ale unui Theodor Pallady, sau acelea militant-tradiţionaliste semnate de Camil Ressu, Francisc Şirato sau Ion Theodorescu Sion.

Potrivit directorului ICR Lisabona, Virgil Mihaiu, expoziţia inaugurată la Lisabona, reprezintă “o demonstraţie vie a legăturii intime care există între diverse mişcări de avangardă, dar în special între cea română, una dintre cele mai puternice din lume, şi cea portugheză. Organizarea unei asemenea expoziţii a fost extrem de dificilă, mai ales în condiţiile de criză şi ţinând cont de distanţa care ne separă. Cele 67 de tablouri provin din nouă muzee româneşti şi sunt foarte greu de transportat, de asigurat, însă admir implicarea vie a curatorilor care au reuşit această coordonare extraordinară. Şi sunt foarte impresionat de recepţia critică a expoziţiei care a fost deja comentată, chiar din prima zi, în două dintre principalele ziare portugheze şi în Jornal de Letras, echivalentul portughez al României Literare. De notat şi prezenţa remarcabilă a mass-mediei româneşti la inaugurarea expoziţiei.

Sigur că la început există o doză de scepticism, din partea publicului – ne-a mai declarat directorul ICR Lisabona, Virgil Mihaiu –, dar din momentul în care vizitatorii iau contact cu tot ce am organizat în doi ani de activitate, observ că sunt extrem de receptivi. Bineînteles că această se datorează şi similitudinilor de temperament şi mentalitate, pe substratul de latinitate. Viaţa noastră intelectuală are multe puncte în comun şi încet-încet sper că se va crea un lobby cultural românesc în Portugalia”, a conchis Virgil Mihaiu.

Cu ocazia inaugurării, l-am invitat pe directorul Muzeului Chiado, Pedro Lapa, să comenteze importanţa acestei iniţiative culturale de anvergură: “Este prima mare ocazie de a prezenta istoria picturii româneşti din prima jumătate a secolului XX. Pictura românească nu este foarte cunoscută publicului portughez, dar, de-a lungul istoriei, artiştii din cele două ţări au avut legături sporadice, mă refer, de pildă, la prietenia dintre Constantin Brâncuşi şi pictorul portughez Amadeo de Souza-Cardozo. Ca să nu mai vorbim că prima istorie a jazz-ului portughez a fost scrisă de Virgil Mihaiu, directorul Institutului Cultural Român filiala Lisabona.

Această expoziţie va contribui la descoperirea unor analogii, între România şi Portugalia, în procesul istoric de modernizare a practicilor artistice.

Sunt sigur că portughezii vor avea curiozitatea să descopere noi orizonturi. Mă aştept la un număr de douăzeci şi cinci de mii de vizitatori, un număr foarte bun în Portugalia.

Preţul biletului este de patru euro, dar există şi vizite ghidate, organizate în fiecare lună. Pe lângă aceste vizite gratuite, vom organiza mai multe ateliere pentru elevi. Şi aceste ateliere vor fi gratuite iar elevii vor avea ocazia să afle informaţii teoretice dar şi să picteze propriile tablouri influenţaţi de cele pe care vor vedea în cadrul expoziţiei” – ne-a declarat directorul muzeului.

Prezentă la expoziţie, în calitate de curator al expoziţiei (împreună cu Erwin Kessler), Ioana Vlasiu ne-a explicat că expoziţia a fost concepută pentru a fi prezentată în cadrul evenimentului “Sibiu – capitala europeană a culturii”, fiind itinerată în România. S-a născut, apoi, ideea de a exporta expoziţia iar dintre muzeele la care a fost trimis catalogul, muzeul Chiado a răspuns imediat, manifestându-şi interesul. “Este un prilej ca arta română să devină cunoscută – consideră doamna Vlasiu – este un prilej de a dialoga, pentru că organizatorii expun, în paralel, o expoziţie cu arta portugheză din aceeaşi perioadă. Muzeul, care se află în zona istorică a oraşului, cea mai frecventată de vizitatori, oferă posibilitatea unui dialog între cele două culturi aici, la Lisabona, o capitală culturală importantă, cu foarte mulţi turişti”.

Printre vizitatorii atenţi ai expoziţiei, ambasadorul României la Lisabona, Gabriel Gafiţa, observă cu umor că “în urmă cu doi, trei ani, portughezii ştiau despre România că Böloni a antrenat echipa de Sporting Lisabona şi l-a descoperit pe Cristiano Ronaldo şi că Ioan Timofte a jucat la echipele F.C. Porto şi Boavista. Consider că am trecut de această fază.

Este extrem de semnificativ faptul că acum câţiva ani am avut o mare expoziţie de pictură românească contemporană la Fndaţia Gulbenkian, şi acum, în 2009 avem această expoziţie “Culorile avangardei” la Museu do Chiado, în plin centru istoric al oraşului.

România – consideră Gabriel Gafiţa – este percepută dincolo de faptul că este o furnizoare de mână de lucru pe şantiere sau de menajere, sau o ţară de unde, din când în când mai vine câte un fotbalist să joace în Portugalia. România este percepută ca un stat membru al UE, la egalitate cu Portugalia, un stat partener şi o cultură importantă la celălalt capăt al Europei. Este o ţară latină, cu anumite similitudini cu Portugalia, din punctul de vedere al evoluţiei istorice, pentru că ambele au ieşit dintr-o dictatură: România dintr-o dictatură de stânga, Portugalia dintr-una de dreapta. Deci sunt create toate premisele pentru a crea o nouă percepţie a României în Portugalia.

După cum se sublinia şi la vernisajul expoziţiei Culorile avangardei – mai observă ambasadorul român –, în acea seară aveau loc, la aceeaşi oră, şapte evenimente culturale distincte la Lisabona. Deci la o asemenea densitate, faptul că un critic de artă preferă să vină la expoziţia românească este, în mod cert, un indiciu că România se află pe harta culturală a mediilor de specialitate din Portugalia”.

Expoziţia “Culorile Avangardei. Arta în România 1910-1950” va fi deschisă publicului până la data de 21 iunie 2009. Pentru mai multe informaţii vizitaţi pagina muzeului Chiado: http://www.museudochiado-ipmuseus.pt/ şi a ICR Lisabona: http://www.icr.ro/lisabona/.

TOATE MOLIMELE VIN DINSPRE VEST (II)

martie 29th, 2009

Lucian Merişca –master în studii europene şi medic ca formaţie, este scriitor, ziarist, realizator de emisiuni la Radiodifuziunea Română Iaşi.

II. WHO’S THE WINNER? GLOBALIZARE, DREPTURILE OMULUI, CRIZA. TOATE MOLIMELE VIN DINSPRE VEST.
DREPTURILE UNIVERSALE ALE OMULUI ŞI „DREPTURILE OMULUI ÎN LUMEA ISLAMICĂ”. O ALTĂ PERSPECTIVĂ?
Sayyid Abul Ala Maududi, jurnalist, teolog şi gânditor politic din Pakistan, afirmă:
„Când vorbim despre drepturile omului în Islam, înţelegem că aceste drepturi au fost acordate de către Allah (Dumnezeu); ele nu au fost acordate de nici un fel de rege sau de nici un fel de adunare legislativă. Drepturile acordate de regi sau de parlamente pot fi retrase în acelaşi fel în care au fost conferite. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu drepturile acceptate şi recunoscute de către dictatori. Ei pot să-ţi ofere şi să-ţi retragă drepturile când vor ei. Oamenii politici pot încălca deschis drepturile omului aşa cum vor ei. Dar atât timp cât în Islam drepturile au fost conferite de Dumnezeu, nici o adunare legislativă din lume şi nici un guvern de pe pământ nu are dreptul sau autoritatea să aducă orice amendament sau schimbare în drepturile conferite de divinitate. Nimeni nu are dreptul să le abroge sau să le retragă. Nu este vorba de drepturile omului care sunt conferite pe hârtie de dragul spectacolului politic şi negate în viaţa reală atunci când spectacolul s-a terminat.” [15]

Şi iată acum felul în care gânditorii musulmani văd abordarea occidentală a drepturilor omului:

Oamenii din vest proclamă zgomotos că Magna Carta a Marii Britanii stă la baza conceperii drepturilor omului; dar chiar şi Magna Carta a apărut la şase sute de ani după zorii Islamului. Suntem siguri că oamenii din vest nu aveau nici o idee despre drepturile omului şi drepturile civice înainte de secolul al şaptesprezecelea. Noţiuni mai clare în acest domeniu au apărut la sfârşitul secolului al optsprezecelea în proclamaţiile şi constituţiile din America şi din Franţa. Dar nimeni nu-i atât de orb încât să nu observe că drepturile date pe hârtie nu sunt cele de care beneficiază oamenii de rând în viaţa de zi cu zi. La mijlocul secolului douăzeci, Naţiunile Unite, care ar putea fi mai bine botezate drept Naţiunile Dezbinate, au fabricat o declaraţie universală a drepturilor omului, nucleul fiind definirea genocidului şi a regulilor prin care acesta poate fi demonstrat. Dar toate aceste declaraţii sunt doar o expresie a unei speranţe pioase. Nu exista sancţiuni în spatele lor şi nici forţe fizice sau morale care să le consolideze. In ciuda răsunatoarelor şi ambiţioaselor rezoluţii ale ONU, drepturile omului au fost încălcate şi pervertite în diferite locuri ale lumii, iar organizaţia mondială a fost doar un spectator neajutorat. ONU nu este capabil, prin Declaraţia universală a drepturilor omului, să exercite un control efectiv în cazul încălcării drepturilor omului. Chiar şi hulita crimă de genocid a supravieţuit, în ciuda proclamatiilor organizaţiei mondiale cu sediul la New York. Într-o tara care se învecinează cu Pakistanul, genocidul musulmanilor are loc neîntrerupt de zeci de ani, dar ONU nu are puterea de a lua nici un fel de măsuri împotriva Indiei (aluzie la Kashmir-ul indian).

Aşadar, din punctul de vedere islamic, carta, proclamaţiile şi rezoluţiile ONU nu pot fi comparate cu drepturile hotărâte de către Dumnezeu. Aceasta din cauză că primele nu sunt aplicabile oricui, în timp ce ultimele se aplică oricărui suflet, oricărui credincios. Drepturile omului sunt parte din credinţa islamică – susţine Maududi, iar pentru cei care nu le-ar respecta sau le-ar schimba, Coranul afirmă clar: „Cei care nu judecă prin ceea ce Dumnezeu ne-a trimis sunt necredincioşi.” [16]. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că, dacă autorităţile trecătoare consideră propriile lor cuvinte şi decizii ca fiind adevărate şi cele date de către Dumnezeu greşite, acei oameni sunt necredincioşi. Drepturile scrise de către Dumnezeu sunt permanente şi eterne. Ele nu au nevoie de semnatura nici unui politician pentru a-şi dovedi valabilitatea în viaţa fiecărui om.
Orice om, dintr-o ţară sau din alta, fie că trăieşte în pădure sau în deşert, are aceleaşi drepturi umane fundamentale pur şi simplu pentru că este un om, şi acest lucru este recunoscut de fiecare musulman. De fapt este datoria lui să îndeplinească aceste obligaţii (ospitalitatea islamică).

Şi iată care sunt drepturile fundamentale ale omului, din perspectiva islamică:

1. Dreptul la viaţă. Primul şi cel mai important drept fundamental este dreptul la viaţă şi respectul vieţii umane. Cartea sfântă a Coranului subliniază: oricine omoară o fiinţă umană fără nici o îndreptăţire este ca şi cum ar fi omorât întreaga omenire. In privinţa luării vieţii celui care este acuzat de crimă sau pedepsirii pentru corupţie, decizia va fi luată doar de o adevărată şi competentă curte de justiţie. Daca e vorbe de un război cu altă naţiune sau ţară, acesta poate fi decis doar de către un guvern legal constituit. In orice caz, nici o fiinţă umană nu are dreptul să ia viaţa altei fiinţe umane prin propria sa decizie. Tot Coranul spune: nu ucide un suflet pe care Allah l-a creat şi l-a făcut sacru, decât prin mijlocirea legii [17]. Profetul a declarat omuciderea ca fiind cel mai mare păcat, imediat dupa politeism.

2. Dreptul de a-ţi fi salvată viaţa, în caz de pericol, „indiferent de naţionalitatea, rasa sau culoarea” pe care o ai – este de asemenea menţionat în cartea sfântă a musulmanilor [18].

3. Respectul pentru castitatea femeilor – „fie ca ele aparţin naţiunii noastre, fie ca aparţin naţiunii inamicului” şi indiferent de dorinţa ei, de apartenenţa ei sau neapartenenţa la o religie. Acest concept al sfinţeniei castităţii şi al protecţiei femeii nu poate fi găsit nicăieri in afara Islamului.

4. Dreptul la un standard minim de viaţă. Oricine cere ajutor, oricine este în dificultate, trebuie ajutat din proprietatea şi averea musulmanilor. Aceasta indiferent dacă aparţine sau nu unei naţiuni sau unei ţări, unei rase sau alteia. Daca un om (un musulman) se afla în situaţia în care poate ajuta pe cineva şi o persoană în dificultate îi cere ajutorul, ori dacă necesitatea de a ajuta se vede de la sine, atunci este de datoria primei persoane să o ajute pe cea de-a doua.

5. Dreptul individual la libertate. Islamul a interzis categoric practica primitivă a capturării oamenilor, transformării lor în sclavi, vânzării lor. Europenii şi americanii se mândresc că au abolit sclavia, dar nu au decenţa să spună ca tot ei au introdus-o, iar abolirea sclaviei s-a produs abia la jumatatea secolului al XIX-lea, atrage atenţia Maududi.

6. Dreptul la o justiţie corectă. „Musulmanii trebuie sa fie drepţi nu numai cu oamenii obisnuiţi, dar şi cu duşmanii lor. Obiceiurile şi caracterul lor sunt de aşa natura încât nici unui om nu trebuie să-i fie teamă că va fi nedreptăţit în mâinile lor, pentru ca ei tratează fiinţele umane cu corectitudine şi dreptate.” [19]

7. Egalitatea oamenilor. Lumea islamică recunoaşte egalitatea deplină între toţi bărbaţii, indiferent de culoare, rasă sau naţionalitate [20]. Toţi oamenii sunt fraţi unii cu alţii [21]. Superioritatea unui om asupra altuia ţine doar de credinţa în Dumnezeu, puritatea de caracter şi moralitatea lui – şi nu de culoare, rasă, limbă sau naţionalitate [22]. Profetul a spus: „Nici un arab nu este superior unui ne-arab, dar nici ne-arabii nu sunt superiori arabilor. La fel şi dacă un om este alb sau negru, nici unul nu este superior celuilalt. Toţi sunteţi copii ai lui Adam, iar Adam v-a creat din acelaşi lut.”

8. Dreptul de a colabora sau de a nu colabora. Islamul îi învaţă pe fidelii săi să coopereze pentru ţeluri virtuoase şi responsabile, dar să nu coopereze atunci când e vorba de lucruri vicioase şi agresiune. Acel bărbat care îşi va lua o sarcină nobilă şi dreaptă, indiferent dacă face parte din Lumea Nordului sau a Sudului, are dreptul să se aştepte la sprijin şi cooperare activă din partea musulmanilor. Dimpotrivă, daca el propagă fapte de viciu şi agresiune, chiar dacă el este ruda noastra cea mai apropiată sau vecinul nostru, nu are nici un drept la suport şi ajutor. Persoana păcătoasă şi vicioasă poate fi chiar fratele, dar el nu este de-al nostru şi nu trebuie ajutat atât timp cât nu se căieşte şi nu îşi schimbă calea. In acelaşi timp, persoana care va face fapte de virtute şi dreptate, poate să nu aibă nici o legatură cu musulmanii, dar musulmanii îi vor fi alături şi îl vor sprijini sau cel puţin îi vor dori binele.

Am prezentat o sinteză dupa HUMAN RIGHTS IN ISLAM – autor ‘Allamah Abu al-‘A’la Mawdudi sau Maududi, jurnalist, teolog şi gânditor politic musulman. [24]

DE CE NU FOLOSEŞTE REVIZIONISMUL ISLAMIC>

Controversata Declaraţie de la Cairo privind drepturile omului în Islam (CDHRI) [25] a fost adoptată în capitala Egiptului în 1990 de către cea de-a 19-a Conferinţă Islamică a miniştrilor de externe, de catre 45 de state membre ale Organizaţiei Conferinţei Islamice (OIC) [26]. CDHRI a stabilit ca legea shari’a (ansamblul de reguli de conduită aplicabil musulmanilor şi rezultând din învăţăturile lor religioase) este „singura sursă de referinţă” pentru protecţia drepturilor omului în ţările islamice, dându-i aşadar supremaţie în faţa Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (UDHR).
ONU a considerat că această iniţiativă nu poate avea girul său, nici măcar ca o componentă regională [27], iar pericolele CDHRI au fost enumerate într-un comunicat de presă, chiar prin declaraţia lui Adama Dieng, musulman, secretar-general al Comisiei Natiunilor Unite pentru Drepturile Omului, un proeminent jurist senegalez care a alertat comunitatea internaţională asupra gravelor implicaţii care ar putea rezulta. Vorbind în faţa Curţii Internationale de Justiţie a ONU el a declarat urmatoarele (1992):

• CDHRI ameninţă grav consensul inter-cultural pe care sunt bazate instrumentele internaţionale privind drepturile omului;

• CDHRI introduce, în numele apărarii DO, o intolerabila discriminare împotriva ne-musulmanilor şi a femeilor [a se urmări textul de referinţă, prezentat mai înainte].

• CDHRI are un caracter deliberat restrictiv cu privire la anumite drepturi şi libertăţi fundamentale, astfel ca anumite prevederi ale sale sunt sub standardele legale care operează oficial în statele musulmane; este aşadar un pas înapoi;

• CDHRI confirmă, sub acoperământul Legii Islamice (Shari’a), legitimarea unor practici, aşa cum ar fi pedepsele corporale, care atacă integritatea şi demnitatea fiinţei umane.

Chiar dacă tradiţiile, culturile şi fundamentele religioase pot fi diferite, natura umană este, în mod universal, aceeaşi. Ţelul celor care au redactat şi aprobat UDHR a fost tocmai cel de a afirma această identitate umană universală, separând-o de particularităţi şi contexte religioase. Declaraţia de la Cairo privind drepturile omului în Islam (CDHRI) nu poate fi acceptată în cadrul ONU pentru ca se bazează pe Legea Islamică, pe care ne-musulmanii n-o îmbrăţisează. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (UDHR) plasează normele sociale şi politice într-un cadru secular, despărţind politicul şi justiţia de factorul religios.

III. WHO’S THE WINNER? GLOBALIZARE, DREPTURILE OMULUI, CRIZA. TOATE MOLIMELE VIN DINSPRE VEST. CONCLUZII. PUNCTE CARDINALE ALE DREPTURILOR OMULUI

1. Criticii globalizării vorbesc mult despre impactul acesteia asupra DO, mai ales în ceea ce priveşte păturile sărace, Sudul, Orientul, Lumea a Treia, căreia, mai nou şi mai puţin ofensator, i se spune şi lumea ţărilor în curs de dezvoltare (developing countries).

De asemenea, abordarea postmodernă [28] a adus relativizarea valorilor, inclusiv în acest câmp al universalităţii drepturilor fundamentale ale omului, permiţând apariţia teoriei relativismului cultural. Acesta, prin antiteză cu etno-centrismul, inspiraţia din dogma religioasă iudeo-creştină, care i se reproşează Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, în varianta ei concepută la New York [29], înaintea decolonizării, de către specialişti europeni şi americani, fără consultarea unor parteneri provenind din alte confesiuni.

Cei care afirmă că globalizarea a adus o deteriorare a DO (economice, sociale, culturale), utilizează de obicei date, grafice, statistici parţiale, scoase din context, pentru a demonstra anumite aspecte particulare. Ei leagă, de exemplu, sărăcia din ţările în curs de dezvoltare de datoriile externe, ori şomajul de privatizare, deteriorarea sănătăţii de monopolul asupra producerii unor medicamente. Din punctul lor de vedere, diminuarea standardului de viaţă, creşterea diferenţelor sociale, insuficienţa hranei sau a apei, analfabetismul sunt generate de globalizare, ei făcând comparaţia între starea de dinainte de 1990 şi starea actuala, în varii domenii.

Avocaţii globalizării nu neagă faptul că, în anumite regiuni, DO sunt mai puţin respectate, dar explică aceasta tocmai prin rezistenţa anumitor ţări şi popoare la globalizare şi atrag atentia că acest proces (G) are câştigători şi învinşi (pe plan mondial şi pe plan local). Depinde la care dintre ei ne referim. Criza economică, oricât ar dura, este trecătoare; globalizarea, bună sau rea, este un fenomen fără sfârşit. Păguboasa rezistenţă la globalizare a unor colectivităţi este atribuită stagnării şi rigidităţii politice, culturii tradiţionaliste sau chiar naturii religiei lor, care se opune democraţiei şi modernizării. Acestea sunt idei tabu pentru o gândire religioasă, nu şi pentru una economică.
Aşadar atât avocaţii cât şi criticii globalizării ajung să fie de acord asupra faptului că DO sunt, într-un fel sau altul, afectate de procesul G, mai ales în „Sud” [30], dar poziţia lor diferă în ceea ce priveşte explicarea acestui fapt şi deci şi în privinţa prescrierii remediilor. In timp ce avocaţii apărării recomandă deschiderea fără reţineri în fata curentului, avocaţii acuzării (anti-globaliştii) recomandă rezistenţa şi opoziţia înverşunată în fata procesului G, a corporaţiilor transnaţionale care aduc injustiţia.

Cine are dreptate? Conform unor statistici intocmite de specialişti, cele mai puţin globalizate state, mai închise în ele însele, sunt Myanmar, Haiti, Burundi, Mongolia… Aici recesiunea a ajuns cel mai greu, pentru că nu are ce să atingă… Cele mai globalizate (deschise) ţări sunt: Irlanda, Singapore, Belgia, Austria, Suedia. Fac faţă, acestea din urmă, crizei mondiale, deschizând toate uşile Globalizării?… Se pare ca da. Această enumerare de ţări vorbeşte de la sine despre efectele benefice sau malefice ale deschiderii porţilor în faţa tsunami-ului G… [31]

2. Universalitatea şi indivizibilitatea listei de drepturi ale omului enumerate în UDHR a fost atacată, criticată, de fapt, din două direcţii.

Este vorba mai intai de criticii occidentali (neo-liberali), care vedeau în adoptarea de către state a declaraţiei ONU, o implicare prea mare a statului în sfera economică şi socială (drepturile economice, sociale şi culturale). Dar astăzi se simte nevoia unei puternice implicări guvernamentale în domenii ca sănătate, educaţie, forţă de muncă, locuinţe, securitate socială – exemplul politicilor UE în acest sens este concludent.
A doua sursă a atacurilor la adresa universalităţii UDHR a venit din partea unora dintre ţările lumii a treia, care, şi astfel, îşi doreau o poziţie mai importantă în zonă. China, India, unele ţări ale lumii islamice (Iran, Sudan, Pakistan, Afghanistan) au cerut ca legile internaţionale privind DO să fie privite şi abordate în contextul istoric şi cultural al fiecărei ţări sau civilizaţii. In 1992, Declaraţia finală a Conferinţei celor 108 state nealiniate (Djakarta, Indonezia) sublinia „diferenţele în cultură”, care implicau şi diferenţe în interpretarea DO care ar trebui recunoscute. Dar, cu timpul, nu s-a mai vorbit în acest domeniu despre aşa-numitele „valori asiatice”.
În mod clar, toate religiile şi societăţile tradiţionale trebuie respectate, dar orice viitoare compromisuri asupra UDHR ar duce la incertitudini care nu sunt benefice ordinii şi păcii internaţionale.

Fără îndoială, globalizarea, ca un fenomen complex şi încă în desfăşurare, deci greu cuantificabil, generează atât ameninţări cât şi oportunităţi în ceea ce priveşte drepturile omului. Pieţele economice pot fi mai bine monitorizate, drepturile migranţilor se îmbunătătesc, organizaţiile internaţionale pot să se implice în cazul unor abuzuri săvârşite de companiile transnaţionale. Revolta călugărilor din izolatul stat Myanmar a ajuns la cunoştinta opiniei publice (mondiale) graţie unei unelte a globalizării – internetul. In mileniul trei, deschis de globalizare, încălcările DO pot fi văzute de la mare distanţa şi sancţionate de legile internaţionale; campanii media, dacă nu militare, pot fi intreprinse peste graniţe, iar victimele nedreptăţilor au o putere sporită, pentru ca acum, în reţeaua mondială a comunicării, pot fi auzite, înţelese şi apărate. Dacă nu de state, atunci de societatea civilă. Dacă nu de către societatea civilă, atunci de către mass-media. Şi, prin intermediul acesteia, victimele nedreptăţilor pot fi aparate de forurile internaţionale,în speţă de Organizaţia Naţiunilor Unite şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

3. Relativismul cultural transferat în materie juridică ar duce la anomie, haos instituţional şi decizional, ceea ce nu ar putea avea ca efect o lume mai bună… decât pentru unii. Alţii decât cei din ziua de azi…
Pe flamurile revoluţiilor (începând cu cea Franceză) scria: « Liberté, Égalité, Fraternité ». Eventual, dupa limpezirea apelor şi rearanjarea ierarhiilor (considerate nedrepte, până atunci…): legalité. Niciodata: Justice. Iar după ce o revoluţie – fie şsi in domeniul Drepturilor Omului – e înfăptuită şi legalizată, toate eventualele revoluţii ce ar putea să mai urmeze, sunt declarate din start, ca fiind ilegale şi lipsite de utilitate…

NOTE

[1] Greider 1997; Korten 1995
[2] Ruggie 1998
[3] Kearney 1995; Sassen 1998, 1996
[4] Kaldor 1999; Lipschutz 1996; Wapner 1996
[5] Jan Aart Scholte is Professor in PAIS and Director of the Centre for the Study of Globalisation and Regionalisation (CSGR) at the University of Warwick, UK.
Jan Aart is author of Globalization: A Critical Introduction (Palgrave-Macmillan, 2005 second edition), Civil Society and Global Democracy (Polity, forthcoming) and International Relations of Social Change (Open University Press, 1993); co-author of Contesting Global Governance (Cambridge University Press, 2000); editor of Civil Society and Accountable Global Governance (forthcoming) and Civil Society and Global Finance (Routledge, 2002); and co-editor of The Encyclopaedia of Globalization (Routledge, 2006); He is also an editor of the journal Global Governance.
[6] Universal Declaration of Human Rights, 1948, ONU www.udhr.org/index.htm
Adoptată şi proclamată prin Rezoluţia Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite 217 A (iii) din 10 decembrie 1948.
[7] Lista statelor suverane ale lumii (202 entitati) include actualmente 193 de state care se bucura de recunoaştere internaţională generală (192 state membre ale ONU, plus Vatican, care nu este membru al ONU, dar are recunoaşterea internaţională generală), apoi alte 9 entităţi care au suveranitate de facto, dar care nu au recunoaştere internaţională.
[8] www.du.edu/~jdonnell/academic_bio.htm
[9] Jack Donnelly, Universal Human Rights in Theory and Practice (2nd Edition) (Ithaca, NY: Cornell University Press), pp. 290.
[10] europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/r00001.htm
[11] multe state din lumea a treia, lumea în curs de dezvoltare, sunt rezultatul decolonizării iar, după 1990, a disoluţiei URSS şi a sateliţilor săi.
[12] The Igbo, sometimes (especially formerly) referred to as the Ibo/Ebo, are an ethnic group in West Africa numbering in the tens of millions. Most Igbo people live in southeastern Nigeria, where they make up one of the largest ethnic segments of the Nigeria’s population. Pre-colonial Igbo political organization was based on a quasi-democratic republican system of government that guaranteed equality of the citizenry as against a feudalist „dictator king” in tight knit communities as witnessed by the Portuguese who first arrived and met with the Igbo people in the 15th century. With the exception of a few notable towns like Onitsha, which had kings called Obi, and places like Nri and Arochukwu, which had priest kings (known as Eze), Igbo communities and area governments were overwhelmingly ruled solely by a republican consultative assembly of the common people. Many people were jealous of the ruler because of his injust rules. Although title holders were respected because of their accomplishments and capabilities, they were never revered as kings, but often performed special functions given to them by such assemblies. This way of governing was immensely different from most other communities of Western Africa, and only shared by the Ewe of Ghana.
Source: Uchendu, Victor Chikezie (1965) The Igbo Of Southeast Nigeria Holt, Rinehart and Winston, New York.
[13] In a May 2003 address outlining his plan for a Middle East free trade area, President Bush said, „The Arab world has a great cultural tradition, but is largely missing out on the economic progress of our time. Across the globe, free markets and trade have helped defeat poverty, and taught men and women the habits of liberty.”
Source URL: http://www.freetrade.org/node/490
[14] www.islamicinterlink.com/author/maudoodi.html
[15] Human Rights in Islam, Syed Maududi – www.islam101.com/rights/index.htm
[16] Kafirun – www.kuran.gen.tr/?x=s_main&y=s_middle&kid=4&sid=109
[17] 6:151
[18] prin opoziţie cu ceea ce se menţionează în Talmud (“You will be surprised to hear that the Talmud, the religious book of the Jews, contains a verse of similar nature, but records it in altogether different form. It says: „Whoever destroyed a life of the Israelite, in the eyes of the Scripture, it is as if he destroyed the whole world. And whoever protected and saved one life of the Israelite, in the light of the Scripture, it is as if he saved the whole world.” Talmud also contains the view that if a non-Israelite is drowning and you tried to save him then you are a sinner. Can it be given a name other than racialism?” – Syed Maududi)
[19] Human Rights in Islam, Syed Maududi
[20] De remarcat ca, spre deosebire de “corectitudinea politică” americană (preşedintele Bush ţine să precizeze întotdeauna că se adresează atât femeilor cât şi bărbaţilor, din trupele americane staţionate în Irak sau Afghanistan), sau de discursul european (“indiferent de apartenenţa sau neapartenenţa religioasă”), etica musulmană face intotdeauna referire la bărbaţi, şi nu pomeneşte nimic de situaţia în care un om, indiferent de naţionalitatea sau culoarea lui, nu este musulman sau nu este credincios.
[21] Aceeaşi observaţie. Nu se spune: toţi oamenii, indiferent de religia lor, sunt fraţi şi surori, unii cu alţii.
[22] Din nou, a se observa ca nu se face nici o trimitere la sex si la religie, de genul: indiferent dacă persoana este credincioasă sau nu şi indiferent care este religia sa.
[23] al-Bayhaqi and al-Bazzaz
[24] HUMAN RIGHTS IN ISLAM by ‘Allamah Abu al-‘A’la Mawdudi al Tawhid Journal, vol. IV No. 3 Rajab-Ramadhan 1407
[25] http://en.wikisource.org/wiki/Cairo_Declaration_on_Human_Rights_in_Islam www.unhchr.ch/Huridocda/Huridoca.nsf/0/115dcea7d457004d802568a100410b02/$FILE/G0010308.doc
[26] http://www.oic-oci.org/oicnew/
[27] www.unhchr.ch/Huridocda/Huridoca.nsf/0/115dcea7d457004d802568a100410b02/$FILE/G0010308.doc
[28] nu tocmai constructivă pentru Occident, unii spun chiar sinucigaşă…
[29] 1948, acelaşi an în care s-a oficializat şi termenul de relativism cultural…
[30] denumirea actuală a lumii a treia, în ştiinţele politice
[31] http://globalization.kof.ethz.ch/
Intr-o enumerare de 122 de ţări, România este pe locul 45, având deci o perspectivă încurajatoare.

BIBLIOGRAFIE, WEBOGRAFIE
Universal Human Rights in Theory and Practice – Donnelly, Jack – Ithaca, NY: Cornell University
Press, 1989
Universal Human Rights and Cultural Diversity – Hilde Hey – A review of Human Rights: New Perspectives, New Realities, edited by Adamantia Pollis and Peter Schwab – Boulder, CO: Lynne Rienner, 2000
Globalization and Human Rights – Alison Brysk – The University of California Press
Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa – Institutul European din Romania – Bucureşti, 2005
Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii – Cristina Martin – Litera Internaţional, Bucureşti, 2007
Sistemul Institutional al UE – Nicoleta Diaconu – LUMINALEX, Bucureşti 2001
Instrumente juridice fundamentale ale UE – V. Marcu, N. Purda, N. Diaconu, C. Drăghiciu – Lumina Lex, Bucureşti, 2003
Integrarea Europeană – Metodă şi analiză – J. Pelkmans – Institutul European din România, Bucureşti, 2003

Postmodernism and Universal Human Rights; Why Theory and Reality Don’t Mix – article from Free Inquiry magazine, Volume 18, Number 4 – by Xiaorong Li
Globalization Has to Take Human Rights into Account – by Mary Robinson – Published on Tuesday, January 22, 2002 in The Irish Times
[Mary Robinson is United Nations High Commissioner for Human Rights. This article is extracted from an address, the Second Global Ethic Lecture]
Alternatives: Turkish Journal of International Relations, Vol.3, No.2&3, Summer&Fall 2004
Universal Human Rights and „Human Rights in Islam” – Article published in the journal Midstream (New York) February/March 1999
HUMAN RIGHTS IN ISLAM – by ‘Allamah Abu al-‘A’la Mawdudi – al Tawhid Journal, vol. IV No. 3 Rajab-Ramadhan 1407

Cairo Declaration on Human Rights in Islam,Aug. 5, 1990, U.N. GAOR

http://www1.umn.edu/humanrts/instree/cairodeclaration.html

Globalization, Human Rights, and Democracy – Daniel T. Griswold – article appeared in the eJournal USA in February, 2006
[Dan Griswold is director of the Center for Trade Policy Studies at the Cato Institute in Washington, D.C. He is the author of numerous studies and articles on trade, immigration, and globalization, including the January 2004 study „Trading Tyranny for Freedom: How Open Markets Till the Soil for Democracy.”]
Source URL: http://www.freetrade.org/node/490

http://www.freetrade.org/pubs/articles/dg-02-28-06.html

Universal Declaration of Human Rights, 1948, ONU www.udhr.org/index.htm
europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/r00001.htm
www.islamicinterlink.com/author/maudoodi.html
Human Rights in Islam, Syed Maududi – www.islam101.com/rights/index.htm
www.unhchr.ch/Huridocda/Huridoca.nsf/0/115dcea7d457004d802568a100410b02/$FILE/G0010308.doc

http://www.oic-oci.org/oicnew/

http://globalization.kof.ethz.ch/

Cinci aprilie, dincolo de cifre şi aparenţe

martie 29th, 2009

„Profeţia este, în cele mai multe cazuri, cauza principală a evenimentelor prezise”

(Una dintre legile lui Murphy)

Barometrul de Opinie a făcut deja să curgă destulă cerneală. Dincolo de cele spuse până acum, prezentarea integrală a cercetării sociologice e revelatoare. În primul rând, indică, prin tăcerile sale, o tendinţă generală la nivelul instituţiilor din republică. În al doilea rând, face lumină într-o serie de aspecte care, cu ocazia prezentării publice, păreau confuze. În al treilea rând, are darul să tempereze tonurile triste şi pesimiste care s-au făcut auzite nu o dată pe marginea cifrelor furnizate de IPP (aparent paradoxal, Opoziţia are mai multe motive să se bucure decât să desfidă acest sondaj). În al patrulea rând, ne sugerează că electorala din 5 aprilie nu e obligatoriu să fie şi ultima în acest an.

Cadouri de… 27 martie

27 martie e un prilej de reamintire a unui eveniment ce creează, deopotrivă, bucurie şi grimase în stânga Prutului – Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă. Ce legătură are evenimentul cu sondajul? Directă nu are, dar e greu să te abţii să nu sesizezi cum una dintre mizele mari, dar tacite, ale actualei campanii electorale – şi anume, România – este prezentă în sondaj. Astfel, preşedintelui român i se transmite că, deşi nu demult era cam la aceeaşi cotă de încredere cu Vladimir Voronin, astăzi publicul din RM îi preferă mai degrabă pe Putin, Medvedev, Obama sau Sarkozy. Din octombrie 2008 până astăzi, preşedintele francez creşte de la 26% la 34,3% (?), pe când cel al României, în trei luni, scade de la 40,2% la 34,1%. Cum o fi reuşit să ajungă preşedintele francez sau cel american atât de sus – în condiţiile unei mediatizări precare şi a unei opinii publice orientate spre Rusia – rămâne, sociologic vorbind, un mister. Un lucru este cert: preşedintele statului vecin, România, a ajuns undeva la… „şi alţii”. Aşa spune Barometrul.

Totodată, nu poate să nu frapeze căderea masivă pe care România o marchează la capitolul „parteneri strategici” ai RM. Dacă în sondajele anterioare România era acreditată cu circa 18% (aprilie 2008) sau 19% (octombrie 2008), în martie 2009 cade brusc la… 7,6%, în condiţiile în care UE, ca partener strategic, rămâne constant undeva la 20%. O cădere substanţială şi nu uşor de explicat, mai ales că România a devenit partenerul economic european cel mai important al RM, respectiv, principala piaţă de desfacere a produselor din stânga Prutului.

Şi aici constatăm, amar, că singura întrebare ce ar fi putut că salveze imaginea Bucureştiului într-un asemenea sondaj a fost, discret, înlăturată din chestionar. Întrebaţi „care dintre următoarele state pot ajuta cel mai mult RM în procesul de aderare la UE?”, cei investigaţi răspundeau, invariabil – România (44% în BOP martie 2008, 42% în BOP octombrie 2008), la distanţă incomparabilă de orice stat european. În Barometrul din martie 2009 nu (mai) ştim răspunsul la această întrebare – şi întrebările se expulzează, nu-i aşa?.. Fireşte, ar fi fost altceva să apară pe fluxurile de ştiri informaţia că „Cetăţenii RM cred că România este statul ce ar putea să ajute cel mai mult RM în procesul de eurointegrare”, decât faptul că… „Numai 8% consideră România partener strategic al RM”. Vorba celebrei reclame – „Prietenii ştiu de ce!”.

O strategie nu tocmai inocentă

Cele mai multe semne de întrebare le ridică însă decizia IPP de a publica doar rezultatele pe întreg eşantionul şi nu procentele răspunsurilor din totalul celor care au exprimat opţiune de vot. De aceea, rezultatele nu sunt prea relevante.

Mai concret. Scorurile sondajului din martie 2009 la întrebarea legată de intenţia de vot sunt raportate la întregul eşantion, incluzând şi pe cei care nu au exprimat o opinie sau nu votează. În mod normal, aceştia nu intră într-un asemenea calcul, căci rezultatul se calculează din numărul celor care au mers la urne. Consecinţa – rezultatul din chestionare trebuie raportat doar la cei care au exprimat o opinie. În prezentul Barometru, cei care nu au exprimat opţiune de vot sunt: 6,8% – nu ar participa, 23% – indecişi, 3,4% non-răspunsuri. Total: 33,2%. Prin urmare, au exprimat opţiune de vot diferenţa de la o sută de procente, adică 66,8%. Din acest procent ar fi trebuit să fie calculate scorurile partidelor, pentru că doar astfel cifrele devin relevante. Gestionarii BOP au decis să nu facă asta, deşi în sondajele anterioare au făcut-o (aprilie sau octombrie 2008). Nu speculăm aici despre raţiunile unei asemenea opţiuni. Dar, trebuie să observăm că, citite prin această grilă, scorurile partidelor şi predicţiile electorale au alte conotaţii.

Nu trei partide în parlament, ci patru!
În primul rând, devine clar că, din perspectiva rezultatelor BOP, nu trei, ci patru partide vor intra în parlament. Scorul de 5,4% pe care l-a obţinut AMN în Barometru devine indiscutabil eligibil raportat, cum spuneam, nu la eşantionul total, ci la numărul celor care au exprimat opţiune de vot. În al doilea rând, prin asemenea raportare, procentele obţinute de restul partidelor care au depăşit 6% – adică PL şi PLDM – cresc şi ele. Dar creşte şi scorul PCRM. Totuşi, cu patru partide care trec pragul, şansele actualului partid de guvernământ de a obţine un scor mai mare decât Opoziţia scad considerabil. Mai ales că va scădea numărul voturilor redistribuite (pierdute) şi, concomitent, va deveni, şi din acest punct de vedere, extrem de dificil pentru comunişti să prindă guvernarea. Surprizele nu se exclud, fireşte – suntem, totuşi, la porţile „porţilor Orientului”! Dar, în acest moment, Opoziţia – dacă rămâne unită – este în cărţile guvernării.

Electorala de după electorală?

Peisajul mai trebuie completat cu un element. În condiţiile unui proces electoral corect în ziua alegerilor, prezenţa la urne va decide configuraţia raportului dintre PCRM şi actuala Opoziţie. Nu vom modela aici scenariile post-electorale. Ceea ce vom sugera, rapid, sunt două lucruri. Primul: în funcţie de jocul rezultatelor, există posibilitatea ca alegerile anticipate să devină nu doar necesitate, ci chiar strategie politică a Opoziţiei. Şi al doilea: marja de negociere a partidului de guvernământ va fi mult diminuată după 5 aprilie. Şi iată de ce. PCRM nu va reuşi un scor de 61% – aşa arată datele IPP. Prima întrebare este procentul concret pe care îl va obţine. Peste 41% înseamnă „pachetul de control” pentru alegerea preşedintelui. Dar asta nu va folosi la mare lucru, căci PCRM nu îşi va putea impune omul, pentru că nu îşi permite să declanşeze alegeri anticipate.

În contextul unui rezultat care să indice declinul comuniştilor, anticipatele sunt cea mai bună soluţie pentru ca actuala Opoziţie să-şi maximizeze procentele parlamentare (efectul „vagonului câştigător”, adică scenariul din România după venirea la putere a Alianţei DA, care nu s-a mai concretizat). Altminteri spus, actuala Opoziţie ar avea toate motivele din lume pentru anticipate, iar PCRM – niciunul. Dacă PCRM este sub pragul de 41%, declinul va fi evident. Alegerile anticipate nu trebuie însă excluse nici acum, căci votul va fi şi mai covârşitor anticomunist (acelaşi efect mai sus enunţat), iar ponderea parlamentară a actualei Opoziţii – şi mai mare. Căci va fi nevoie de ea în vremuri de criză! Indiferent însă de rezultat, concluzia devine clară: puterea de negociere a PCRM după 5 aprilie va fi, în realitate, mult mai mică decât se acreditează astăzi.

Opoziţia ca demagogie

martie 29th, 2009

PSD şi PNL sunt adversarii constanţi ai preşedintelui Băsescu – perioadele de acalmie sunt foarte rare, cele în care îl socotesc principalul inamic al democraţiei din România sunt, în schimb, abundente.

Este dreptul acestor partide să aibă opiniile lor despre preşedinte şi să le formuleze – deşi, în cazul PSD, aflat la guvernare prin binecuvântare prezidenţială, s-ar fi cuvenit poate un pic de moderaţie. Dar să trecem peste asta, pentru că altceva mi se pare mult mai important – şi anume faptul că această opoziţie faţă de preşedinte este pur demagogică, nu trece dincolo de efectele declarative. Dacă aceasta este opinia sinceră a celor două partide despre preşedinte, dacă acesta chiar pune în pericol fragila noastră democraţie, ar fi fost normal ca acestea să pună în mişcare toate forţele de care dispun pentru a împiedica realegerea acestuia pentru un nou mandat de cinci ani. Prin urmare, singura procedură democratică pentru împlinirea acestui scop nobil ar fi fost câştigarea alegerilor din toamnă de către unul dintre cele două partide, la nevoie de amândouă laolaltă.

Or, pentru asta, principala lor grijă n-ar fi trebuit să fie declaraţiile critice, oricât de incendiare, ci găsirea unor candidaţi puternici şi credibili, în stare să-l disloce pe dl Băsescu din funcţie. Or, dacă ne uităm la oferta antropologic-politică a PSD şi PNL în ce priveşte bătălia pentru prezidenţiale, ne apucă ba râsul, ba jalea! PNL a făcut un întreg congres ca să-l înlocuiască pe Călin cu Crin şi să-l propulseze în această luptă. Nu că dl Tăriceanu ar fi avut mai multe şanse în faţa crucişătorului, dar nici dl Antonescu nu are. Să faci un congres pentru a înlocui un învins sigur cu altul la fel de sigur mi se pare curată pierdere de vreme. Asta indică şi gravele probleme de personal pe care le are PNL, dar le au şi partidele în general.

Dacă ne mutăm la PSD, dăm peste dl Geoană, dl Năstase devenind indisponibil prin multiplele procese cu care va trebui să se descurce şi prin deteriorarea cronică a imaginii. Or, pe fruntea dlui Geoană scrie, de asemenea, învins. Până la urmă, constat că gureşele noastre partide din opoziţia antiprezidenţială vor să-i asigure acestuia un nou mandat printr-un fel de neprezentare pe câmpul de bătălie.

Articolul a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

Criza economică – o fraudă inocentă?

martie 29th, 2009
Teoriile lui Galbraith sunt din nou la modăTeoriile lui Galbraith sunt din nou la modă

Potrivit unor estimări, dacă am mai putea da crezare vreunei estimări, întreaga avuţie a omenirii s-a înjumătățit. Şi nimeni nu caută vinovaţii.

Faimosul economist John Kenneth Galbraith publica în 2004 un eseu cu titlul paradoxal “Economia Fraudei Inocente.” Cum e posibil ca frauda să fie inocentă? Inocenţa, explică Galbraith, derivă din lipsa de conştientizare a vinei. Frauda din deservirea unor interese speciale care se ascund sub termenul de “economie de piaţă”. Atribuirea vinei este aproape imposibilă atâta timp cât mai persistă convingerea că mecanismul economiei globale este la cheremul forţelor anonime şi impersonale ale pieţei.

Propagarea mitului mâinii invizibile a pieţei

Au trecut multe, prea multe luni de la primul mare colaps bancar şi aproape nimeni nu-şi asumă pe deplin responsabilitatea pentru prăbuşirile care au urmat. Propagarea mitului mâinii invizibile a pieţei n-a făcut decât să insulte inteligența colectivă şi să adâncească neîncrederea şi incertitudinea.
Treptat am aflat că trăim în mai multe economii. O economie bazată de jocuri digitale cu instrumente financiare care au dus la pierderi cu atât de multe zerouri că nici măcar bancherii nu sunt în stare să le numere. O altă economie bazată pe datorii garantate de active reale a căror cădere liberă a intoxicat tot sistemul. O economie cu bănci atât de nereglementate şi corporaţii cu cifre atât de umflate încât guvernele reacţionează cu stupefacţie la pierderile colosale pe care se văd nevoite să le acopere cu sume fabuloase de bani publici.

Cum este posibil ca nimeni, cu excepția poate a Martorilor lui Iehova să nu fi fost în stare să prevestească aproprierea cataclismului?

Până şi speculantul suprem, George Soros, care a scris convingător despre deficienţele sistemice ale fundamentalismului monetar a cumpărat acțiuni in Lehman Brothers cu câteva zile înainte de falimentul colosului bancar.

Alan Greenspan, fostul preşedintele al Rezervei Federale, arhitectul prosperității americane ale cărui pronunţări au avut mai bine de 20 de ani puterea unui oracol infailibil, compara criza cu „un tsunami care l-a luat prin surprindere”. Gordon Brown, în discursul pronunțat în faţa camerelor reunite ale Congresului american descria şi el criza în termenii unui dezastru natural „un uragan economic care s-a dezlănțuit asupra lumii”.

Să fi apărut această criză chiar din neant?

Cu tot curajul noului venit care nu se simte responsabil de haosul creat de predecesorii săi, Barack Obama îşi permite să fie mai concret: „Dacă e să reconstruim economia, să restabilim onestitatea şi disciplina bugetară, trebuie să ne lepădăm de năravurile washingtoniene vechi, de nonşalanţa cu care trucuri contabile au deghizat cheltuielile iresponsabile, de risipă, fraudă şi abuz”.

David Kelley, avocatul care reprezintă câteva victime ale lui Bernard Madoff, unul din puţinii escroci care au ajuns după gratii, declara că „actul de acuzare reprezintă doar partea vizibilă a iceberg-ului şi mai rămâne enorm de făcut pentru a scoate la lumina reţeaua de complicităţi care a facilitat aceasta infracţiune”.

Finanţiştii, foştii copii minune răsplătiţi regeşte pentru ingeniozitatea cu care au creat “boom-ul” şi-au pierdut poate joburile sau bonusurile şi sunt înfieraţi în presă că au transformat instituţii venerabile în cazinouri. Dar nu sunt pedepsiți.

Care ar putea fi explicația?

Faptul că bancherii nu sunt aduşi în faţa legii dovedeşte că au acționat cu acordul băncilor centrale si al guvernelor. În esenţă au respectat regulile unui joc a cărui regulă principală a fost tocmai lipsa de reguli. Modelul liberalizării a fost prescris de experţi în economie şi preluat cu entuziasm de băncile centrale care, spre deosebire de sectorul privat, nu erau motivate de profit. Credeau cu convingere că pieţele financiare tind spre echilibru, că fluxul internaţional de capital produce distribuţie optimă şi diversifică riscurile, că inovațiile financiare vor facilita expansiunea economică. Astfel, controlul inflației a devenit un obiectiv prioritar relativ uşor de controlat prin manipularea ratei de dobândă.

Acuzat că o dobândă mică a fost una din principalele cauze ale crizei, Alan Greenspan şi-a justificat deciziile explicând că sfârşitului Războiului rece a permis, în special, Chinei să replice succesul economic al aşa numiţilor tigrii asiatici. Acest fenomen a dezlănţuit o explozie de exporturi ieftine şi a contribuit la necesitatea de a menţine o dobândă redusă în țările dezvoltate. Piaţa a trecut printr-o fază de euforie. Riscurile au fost finanţate cu bani din ce în ce mai ieftini. Efectul a fost o datorie cu o creştere exponenţială.

“Eu am depus jurământ că voi urma deciziile Congresului şi nu preferinţele mele personale”, a ţinut să sublininieze Greenspan, care a servit ca preşedinte al Rezervei Federale sub patru preşedinţi.

Şi este adevărat că liderii politici, chiar şi cei cu predilecţii mai sociale s-au lăsat şi ei seduşi de magia pieței. Au crezut că pieţele libere şi o intervenție redusă din partea statului, cuplată cu o taxare moderată, vor crea echilibrul între cerere şi ofertă şi vor garanta cea mai bună alocare a resurselor. Eşecul universal al economiilor bazate pe planificare centrală n-a făcut decât să întărească convingerea în superioritatea modelului.

Clinton, Blair şi Brown au continuat politica economică începută de Thatcher şi Reagan, nu neapărat fiindcă împărtăşeau acelaşi principii ideologice, ci fiindcă au văzut că acest tip de model monetarist creează prosperitate pentru un număr suficient de mare de oameni. Au reuşit să câştige voturi fără să zburlească marile interese. S-au debarasat de ideologie şi au lansat “cea de-a treia cale”. .

De la „laissez faire” la intervenţionism şi reglementare

Doctrină neintervenţionistă, abordarea „laissez faire” a câştigat din ce în ce mai mult teren şi a dominat gândirea economică a ultimilor 30 de ani. A funcţionat un timp şi ca orice doctrină a căzut pradă propriilor excese. Într-o schimbare senzaţională de poziţie, Nicolas Sarkozy declara ca „ideea atotputerniciei pieței care nu trebuie contrazisa de nici o reglementare, de nici o decizie politică, este o idee nebunească”.

Gordon Brown se vede ca erou salvator al omenirii şi vorbeşte acum de nevoia de reglementare cu aceeaşi convingere cu care se mândrea în trecut că a liberalizat pieţele financiare.

Leitmotivul „reglementării” se încadrează perfect în vocabularul imprecis al politicienilor. Poate însemna orice. Un concept la fel de impersonal şi anonim ca şi cel al forţelor pieţei.

Analiştii vorbesc de maladia incurabilă de care suferă sistemul anglo-saxon. Se vorbeşte chiar de sfârşitul capitalismului, o sintagmă care ar fi sunat ca o erezie acum un an sau doi. În realitate se revine la un alt model, tot anglo-saxon. Doctrinele pieţei libere ale scoţianului Adam Smith şi americanului Milton Friedman sunt înlocuite acum cu ideile intervenționiste ale americanului James Robin, laureatul Premiului Nobel care a readus pe agenda politică teoriile englezului John Maynard Keynes.

În Statele Unite, Barack Obama lansează planuri atotcuprinzătoare şi extrem de costisitoare, un alt New Deal! Opoziția republicană adulmecă sânge. Europa încearcă să cânte de pe aceeaşi partitură şi se împotmoleşte la fiecare vers. China, semnalează că se va împotrivi la orice formă de protecţionism. Vocile se reunesc doar în repetarea la nesfârşit a aceluiaşi refren „O criza globală are nevoie de soluţii globale”.

Noul guvern israelian – o să fie bine pentru evrei?

martie 29th, 2009
Netaniahu revine la conducere după 10 aniNetaniahu revine la conducere după 10 ani

Francezii au o expresie foarte adecvată pentru a descrie o situaţie improbabilă: „un negre blanc”. In Anglia se foloseşte termenul „a pink elephant”. Aşa ar putea caracteriza unii noul guvern israelian care se configurează în aceste zile, o coaliţie între partidul Likud al lui Biniamin Netaniahu, partidul muncii condus de ministrul apărării Ehud Barak, Israel Beiteinu al lui Avigdor Lieberman şi partidul ultra-religios Shas. Netaniahu, spre deosebire de Barak, nu a semnat protocolul privind existenţa a două state în regiune, un stat evreu şi unul palestinian şi sprijină dezvoltarea aşezărilor evreieşti în teritoriile ocupate. Printre condiţiile puse de Lieberman pentru participarea partidului său la coaliţia guvernamentală se numără introducerea căsătoriei civile şi în general încetarea „şantajului politic exercitat de partidele religioase asupra vieţii din Israel” (manifestat prin interzicerea transportului public în zilele de Shabat, fonduri guvernamentale substanţiale pentru tot felul de proiecte religioase, etc), Partidul Shas, are de asemenea o agendă proprie cu foarte multe condiţii care intră în conflict cu programele potenţialilor colegi din guvern.

Până aici, nimic nou sub soare!. Încă de la întemeierea statului Israel , fiecare guvern a fost rezultatul unor negocieri crâncene, ca să nu spunem certuri, şi al unor compromisuri dureroase cu tot felul de partiduleţe având doar doi sau trei deputaţi în Knesset şi care au fost „cumpărate” la un preţ foarte ridicat. Dar nu s-a putut altfel, din cauza fragmentării constante a societăţii israeliene şi a sistemului electoral bazat pe proporţionalitate. Ultimele alegeri au confirmat încă o dată, din păcate, această realitate. Mulţi privesc cu perplexitate contrastul izbitor dintre talentul, dinamismul şi în general succesul societăţii israeliene în aproape toate aspectele vieţii, construcţii, ştiinţă, cultură, comerţ pe de o parte şi stagnarea procesului politic pe de alta. Care este oare motivul? Lipsă de curaj , lipsă de imaginaţie politică sau oportunism? Se vorbeşte de ani de zile de necesitatea reformării sistemului de vot dar nu se face nimic. Ori orice guvern format pe baza atâtor compromisuri şi interese de grup nu va avea niciodată mandatul necesar luării unor decizii care să taie nodul gordian în faţa căruia statul se află de peste 60 de ani. Şi este trist, pentru că fiecare nou guvern israelian are în faţă mult mai multe probleme decât predecesorii săi. Pe lângă recesiunea economică severă care începe sa afecteze tot mai mult şi Israelul, noua problemă de imagine internaţională creată de incursiunea militară în Gaza, relaţiile cu palestinienii şi chestiunea unui stat palestinian, guvernul Netaniahu se va confrunta în plus cu o administraţie americană ale cărei opinii în ceea ce îl priveşte încă nu sunt clar definite şi cu un Iran care aparent progresează rapid pe calea înarmării nucleare. Dar dacă recesiunea şi Iranul nu sunt doar problemele Israelului ci de mare interes pentru întreaga omenire, chestiunea palestiniană nu poate fi rezolvată decât de israelieni. Şi aici, nu ar fi rău poate să ne amintim chinurile facerii statului Israel, sacrificiul suprem al atâtor mii şi mii de oameni, simpatiile unei mari părţi a omenirii pentru supravieţuitorii Holocaustului care doreau un refugiu, un cămin naţional, în care să trăiască liber fără teama de pogromuri şi antisemitism. În acest context până şi terorismul evreu din anii 40 împotriva administraţiei britanice din Palestina, care împiedica imigraţia evreilor europeni în regiune, a avut numeroşi apologeţi. Scriitorul Arthur Koestler, în tinereţe sionist înfocat şi prieten al lui Vladimir Jabotinski, a publicat în august 1947 o scrisoare deschisă adresată părinţilor „unui soldat britanic care servea în Palestina”:

„Încercaţi să vă imaginaţi că sunteţi un evreu de vârsta Dvs pe cheiul din Haifa strigând şi gesticulând spre o rudă, fiul Dvs de exemplu, aflat pe puntea unui vas. Nu i se permite să debarce. Nava ridică ancora ca să-şi ducă încărcătura isterizată, sortită pieirii, înapoi de unde a venit. Silueta băiatului Dvs devine din ce în ce mai mică. Câţiva ani mai târziu aflaţi că a fost gazat la Auschwitz. Dacă în loc de Smith vă numiţi Şmulevici poate vi s-a întâmplat acest lucru.”

Şi Koestler continuă povestind că a cunoscut, cu doi în înainte, în Palestina un bărbat care era în exact această situaţie, şi care i-a spus că mama şi trei fraţi ai săi fuseseră ucişi de sadismul german şi de politica guvernului britanic în regiune. Numele său? David Friedman –Yellin, conducătorul aşa numitului Stern Gang (Banda Stern, grupare teroristă evreiască).

Se spune că această scrisoare deschisă a schimbat opinia multor britanici despre rolul lor în Palestina, accelerând procesul care a dus la sfârşitul Mandatului şi la întemeierea statului Israel.

Cum ar putea arăta astăzi o scrisoare deschisă similară, adresată unui descendent al domnului Şmulevici de către un urmaş al lui Ahmed Daoud, să spunem, un palestinian care în 1948 locuia în casa strămoşească din Jaffa ( astăzi unit cu Tel.Avivul) dar pe care a fost nevoit să o abandoneze în cursul primului război israelo-arab?

„Imaginează-ţi că te-ai născut în 1951 într-un lagăr mizer de refugiaţi din Gaza, într-o casă de chirpici, fără canalizare, fără apă curentă, fără nimic. Imaginează-ţi că trăieşti ani şi ani de zile din pomana internaţională administrată de ONU. Asişti la trecerea armatei israeliene prin oraşul tău în 1956, apoi la ocupaţia israeliană din 1967 până în urmă cu câţiva ani iar acum câteva săptămâni îţi vezi şi casa modestă distrusă de bombardamentele israeliene. Ştiu, spui că dacă lumea arabă ar fi vrut, cu miliardele de petrodolari obţinuţi în ultimii 60 de ani ar fi putut rezolva de mult problema refugiaţilor palestinieni, aşa cum Israelul a asimilat cu succes milioane de evrei din întreaga lume. Dar sunt eu vinovat că acest lucru nu s-a întâmplat? Sunt eu vinovat că băieţii multora din prietenii mei au devenit atentatori sinucigaşi; sau lansează rachete spre Sderot pentru că nu au văzut nici o altă ieşire din singurul mod de viaţă pe care l-au cunoscut de când s-au născut? Din calitatea de refugiat, pariah, oameni fără casă, fără ţară, fără viitor? Chiar suntem blestemaţi să rămânem pe vecie în acest ciclu de violenţă? Am acum 58 de ani. O să mor tot aici, în tabăra de refugiaţi? O să-mi spui că depinde de noi palestinienii să facem pace cu voi israelienii, dar că Hamas nu doreşte pacea ci distrugerea statului Israel. Nu, depinde de voi, israelienii pentru că aici noi suntem partea nedreptăţită. Ştiu, viaţa nu face daruri şi fiecare pas înainte trebuie plătit cu sânge. Dar nu s-a plătit deja un preţ excesiv de ambele părţi? Chiar nu există nici un politician în ţara ta capabil să spargă cercul vicios al acuzaţiilor şi contra-acuzaţiilor, al atentatelor şi represaliilor?”

Există oare un asemenea politician în Israel? Succesul celebrului personaj al lui Arthur Conan Doyle, detectivul Sherlock Holmes, se datora faptului că în fiecare caz nou de rezolvat pornea de la premiza că „dacă excluzi imposibilul, orice este posibil”. Dacă excludem aşadar imposibilitatea unei păci cu palestinienii, orice este posibil. Altminteri, „procesul de pace” ar putea continua până ce în regiune nu va mai rămâne piatră peste piatră.

Leszek Kolakowski şi datoria spiritului critic

martie 29th, 2009

Editura Curtea Veche a publicat recent primul volum al trilogiei lui Leszek Kolakowski „Principalele curente ale marxismului”, intitulat „Fondatorii”.

Volumul a fost lansat luni, 23 martie, la sediul central al Institutului Cultural Român, în prezenţa Ambasadorului Republicii Polone, E.S. Wojciech Zajaczkowski, şi a directorului Institutului Polonez, Jarosłav Godun. Doresc să precizez faptul că publicarea trilogiei se datorează în mare parte susţinerii entuziaste a acestui proiect din partea domnului Godun. Cu ocazia lansării, a fost organizată o dezbatere publică la care am avut onoarea de a fi invitat, participând alături de H.-R. Patapievici, Cătălin Avramescu şi Ioan Stanomir la o discuţie despre rolul istoric al marxismului ca religie politică. Acest eveniment editorial reprezintă o sărbătoare pentru toţi prietenii societăţii deschise.

Trilogia lui Kolakowski este una dintre cărţile fundamentale ale secolului XX, cea mai importantă analiză a marxismului european, a fundamentelor sale şi a evoluţiei acestui curent filosofic în ambele sale avataruri, cel occidental şi cel est-european, în special în forma sa sovietică. Kolakowski şi-a imaginat lucrarea drept un manual: „M-am străduit să înfăţişez această istorie nu sub forma unui eseu vag, ci în aşa fel încât să includă principalele fapte potenţial utile oricui caută o introducere în această problematică, indiferent dacă e de acord sau nu cu aprecierea pe care le-o dau eu”. Ca unul care am practicat odinioară ruptura cu sistemul prin invocarea spectrului lui Marx împotriva „socialismului real”, mărturisesc că lecturile din Kolakowski au contat enorm în deşteptarea mea. După plecarea în Occident, despărţirea mea de orice ipostază a marxismului a fost direct legată de modelul Ko lakowski.

Îi admir consecvenţa umanistă, deschiderea spre universul religiei şi curajul respingerii oricărui determinism univoc. Nimeni nu a explorat mai persuasiv funcţia autohipnotizatoare a dialecticii marxiste. Asemeni filosofului polonez, cred că „minciuna este sufletul nemuritor al comunismului”. Rolul Diavolului în Istorie ţine în primul rând de falsificarea Binelui şi a Adevărului. În acest sens, opera lui Kolakowski reprezintă un exorcism gnoseologic. Pentru Kolakowski, marxismul a fost principala fantasmă a secolului douăzeci, „o idee care a pornit de la umanismul prometeic şi a culminat în tirania monstruoasă a stalinismului”.

Filosoful a izbutit să explice modul în care gândirea totalitară de stânga a luat naştere fundamentându-se pe scrierile lui Marx şi Engels, evoluând apoi într-o gnoză revoluţionară care şi-a exercitat dominaţia hierocratică asupra Europei timp de aproape un secol. Gânditorul britanic John Gray caracterizează excelent tipul de conceptualizare care stă la baza trilogiei lui Kolakowski: „Marxismul a fost una dintre marile mişcări ale secularizării în perioada modernă. Pentru Kolakowski însă, religia nu a fost de fapt depăşită, nici în gândirea lui Marx, nici în mişcările inspirate de Marx. Din contra, promisiunea salvării a renăscut ca proiect al emancipării universale”.

Cu alte cuvinte, Kolakowski consideră marxismul drept o escatologie, o doctrină salvaţionistă asupra istoriei omenirii. În viziunea filosofului polonez, „marxismul făgăduia că societatea va deveni una şi că toate barierele dintre individ şi societate aveau să fie înlăturate; pasul următor era să se tragă concluzii practice şi să se traducă făgăduinţa în limbajul unui program politic”. Realitatea politică a utopiei marxiste a fost Uniunea Sovietică. Pentru a-l parafraza pe Kolakowski, statul creat de Lenin s-a născut din visul de putere al lui Marx. Prin intermediul sacerdoţilor Agitprop, marxismul s-a transformat „într-o mitologie, obiectul unui cult încremenit în ritualuri şi imun la orice fel de critică”. Istoria personală a lui Leszek Kolakowski este la rândul ei o lecţie în sine. Odată cu a doua jumătate a anilor ’50, el a fost principalul exponent al curentului revizionismului în Polonia. În 1959, Kolakowski publică „Bufonul şi Preotul”, unul dintre cele mai influente eseuri asupra naturii puterii în cadrul sistemelor de tip sovietic. În acest text, Kolakowski foloseşte formula „escatologie seculară” pentru a descrie marxismul.

El contrapune acestei sacralizări a politicului figura bufonului, exponentul criticii inclemente a sistemului de valori şi a credinţelor anchilozate ale regimurilor comuniste. Bufonul „trebuie să se situeze în afara conformismului societăţii, să o analizeze de pe margine pentru a semnala ceea ce este relevant şi semnificativ dincolo de aparenţe”. Într-un manifest al noii sale abordări, „Trăsături durabile şi aspecte tranzitorii ale marxismului” (1957), Kolakowski enumeră caracteristicile a ceea ce el, în acel moment, numise „marxismul intelectual”: raţionalism radical al gândirii, refuzul total al ingerinţei mitului în ştiinţă, critica neinhibată de prejudecată, neîncrederea faţă de orice sistem filosofic închis şi deschiderea către revizuirea permanentă a propriei gândiri. Revizionismul lui Kolakowski, care a culminat în ruptura cu marxismul, a însemnat în primul rând datoria spiritului critic.

Mai mult despre destinul radicalismelor utopice, pe blogul meu: tismaneanu.wordpress. com.

Steaua lui Iliescu

martie 29th, 2009

„Cite stele sunt pe cer
Pina dimineata pier
Numai ca o proasta
Sade pe fabrica noatra”

Pentru anii in care Ion Iliescu era la inceputul carierei de politruc inchzitor aceste cuvinte erau de ajuns pentru exmatriculare din scoala sau un loc la canal. Iliescu este un personaj istoric a carui misie nu s-a incheiat odata cu ultima presedentie.

El continua sa dirijeze un grup „des amis des mes amis” si mai are multe de spus. Tortul cu fotografia omagiara nu-l indeparteaza de politica si sunt numai o diversiune.
Iliescu este in standby.

S-ar putea ca Iliescu sa aduca noi surprize si infaptuiasca urmatoarea cotitura. Cum lucrurile nu merg deloc bine in tara si cum zarurile continua sa se invirteasca si inca nu stim cine va fi urmatorul cistigator surpriza, Iliescu ar putea sa fie cartea la care se va recurge pentru a se orienta tara pe o noua directie.
Iliescu prezinta avantajul experientei, a mai trecut printr-o intorsatura si a coti-o ca la Ploiesti si este cel mai indicat sa execute o noua orientare.

Un singur rol isi doreste Iliescu si acela este de neatins.
El vrea sa fie inteligenta stralucita a noii orientarii. De zor tot cauta aceasta noua cale, nedefininta inca si tot nu o gaseste.

Ba ca a incercat sa o numesca demoratie originala si s-a definit ca liber cugetator incercarile pe plan ideologic si de sinteza au fost lipsite de succes. Ion se vrea Silviu Brucan si aceasta nu va reusi fie niciodata.

Ion se vrea scenarist dar este actor si unul mediocru cu regizori si public la dispozitia lui. Ion va arata in directia in care i se va spune.

El nu va sti de la sine in ce directie sa arate. Lui Ion i se recunoaste instinctul de conservare. Este pisica. Cade in picioare.

Un singur lucru drept a intreprins ca presedinte. Restul de cind a luat puterea si pina acum nu a facut decit rau.

Asteptam ca la viitoarea intorsatura Iliescu sa arate catre EST. Viitorul episod va fi intorsatura II, in care Iliescu va prezenta pe viitorul delfin, pe care il vrea viitor secretar general.

Este posibil ca politicienii de la Bucuresti sa apeleze la Iliescu atunci cind nu vor mai avea alternativa si sa-l roage sa le puna o pila la Tarigrad.

Ipoteza circula prin Bucuresti, asa ca numirea la succesiune a lui Iliescu de catre Gorbaciov si se spune ca ceea ce se asteapta este fixarea datei.

„Partage” la Paris (2)

martie 29th, 2009

Saptamina trecuta va povestisem cum am ajuns la Paris, fara valiza si, frint de oboseala, am adormit la hotel, dupa un voiaj plin de surprize.
Dimineata insa, m-am sculat bine dispus, am telefonat la receptie, convins fiind ca ingerul valizelor mi-a adus geamantanul peste noapte. Speranta zadarnica. M-am imbracat in fuga, in aceleasi haine de drum, aratam cam obosit, sifonat, dar stiam ca ma duc la un forum de filozofie, nu la parada modei, am lasat masina la hotel, ca numai gandul s-o scot din parcarea ingusta ma paraliza, si – la metroul parisian, catre Scoala Militara, spre sediul UNESCO. Ajung la timp, noroc ca imi pusesem in geanta de mana aparatul de fotografiat, fusesem avertizat, nu cumva sa vin inapoi fara fotografii, ca voi fi pedepsit. Spre bucuria mea, publicul era imbracat de strada, asa ca puteam sa ma prezint fara jena. M-am pupat cu Francoise si cu Jean-Paul, organizatorii simpozionului, vechi prieteni, si, dupa ce m-am scuzat pentru tinuta neglijenta, m-am strecurat in sala, asezandu-ma in ultimul rand. Eram preocupat, cum ma voi prezenta lui Elie Wiesel, oare voi putea sa vorbesc cu el despre toate subiectele pe care le pregatisem?
Se face intuneric in sala, apare Jean-Paul, -Vlad, ce faci aici, mergi in fata, ti-am rezervat loc special, in primele randuri! -Cum, cu hainele astea? -Lasa vraja, du-te!… Ma asez eu in al doilea rand, incepe Forumul, fara a respecta ordinea prestabilita, unii n-au venit, altii au aparut neanuntati, pe Koichiro Matsuura, directorul general UNESCO, nu l-am vazut, a deschis congresul altcineva, in numele lui, apoi au luat cuvintul Elie Wiesel ( L’esprit de partage), Roger-Pol Droit, Monique Canto-Sperber. Nu voi intra in amanunte, totul era legat de \”partage\”, cu toate semnificatiile lui, in domenii diferite ale vietii, in cultura, politica, sociologie, antropologie, filozofie, medicina, economie, istorie, informatie, religie, sex… In timpul dezbaterilor s-a vorbit, in franceza si engleza, despre toate, dar 90% despre… antisemitism si Israel. Greu de imaginat? Da, nici mie nu-mi venea sa-mi cred urechilor. Sosit din Israel special la Paris, poate singurul israelian din sala, aud la fiecare citeva minute, Israel si antisemitism. Ce s-a discutat nu va relatez acum, ca vreau sa la fac pe doamne curioase, iar despre aspectul religios, care a fost larg dezbatut, cu alta ocazie, caci au venit si Preotul Ceyrac, si sora Emmanuelle.
In continuare au vorbit Jacqueline de Romilly, Alain Minc, Christophe Aguiton. Intr-o pauza, l-am abordat pe Elie Wiesel, m-am prezentat, am stabilit ca, dupa amiaza, vom gasi un colt, pe coridor, sa dialogam. La 12:30 se face pauza de masa, eu telefonez la Air France, valiza inca nu a sosit, ce ma fac, sa-mi cumpar haine, sa astept? Nu, ma asigura ei binevoitori, fara indoiala ca in cursul zilei voi primi valiza la hotel.
Tocmai ma gandeam cum sa-mi omor timpul, cand vad ca se apropie de mine o femeie pe care o zarisem in sala, la citeva locuri distanta, frumoasa foc, asculta discursurile cu casti, in traducere. Mi se prezinta, sunt Stephanie, din U.S.A., presedinta unei fundatii care se ocupa de drepturile omului, te-am auzit vorbind cu Elie Wiesel pe ebraica, esti din Israel? -Da, raspund, putin banuitor. -Hai sa mancam impreuna, imi propune ea. -Mai, sa fie!- cuget eu, nu cumva tipa crede ca-s usor de agatat, sau vrea sa ma invite pe o noua lista de palavre pe Internet… Voi rezista eroic oricarei conspiratii, capcane sau momeli, dar sa mananc cu ea, nu vad nimic rau in asta. Si arata atat de bine, incat nu puteam sa o refuz.
Am iesit din sediul UNESCO. Afara ploua marunt, eu si Stephanie cautam un restaurant, unde sa ne privim ochi in ochi. Ea era elegant imbracata, eu, ce sa va mai spun?… La naiba, mi-am zis, in viata sunt si lucruri mai importante decat o valiza pierduta. Traversam strada, spre restaurantul romantic, unde ne vom sopti, in engleza, cuvinte filozofice. Am gasit cu greu o masuta, eram inghesuiti din toate partile, distanta dintre noi era exact atat cit sa-i simt parfumul fin, amestecat cu puternicul miros de usturoi de la masa vecina. La inceput ne-am masurat de sus pina la nivelul mesei, apoi ne-am privit in ochi (ce ochi!), iar eu i-am relatat aventurile valizei mele, pe care o asteptam, fidel, in haine de drum… Apoi am aflat, cu surprindere, ca avem o droaie de subiecte comune si preocupari asemanatoare, ea era psihoterapeuta, folosea hipnoza (o numea altfel, dar tot hipnoza era) in tratamentul comportamental, nu se putea s-o nimeresc mai bine… In sfirsit discutam pe o tema la care ma pricepeam, aproape uitasem ca eram flamanzi, declamam amindoi drepturile omului, recitam din lectiile de istorie, ajunsesem sa rezolvam problema palestiniana si farmecul interactiei in dragoste, in timp ce ne luptam cu o gainusa palida si putin nebarbierita, ne-am promis sa nu ne pierdem, acum, ca ne-am descoperit, conversatia se desfasura lin, aveam cam aceleasi pareri, adica ea aproba ce spuneam eu, asa cum se cuvine sa faca o femeie binecrescuta. Mi-a povestit ca vine in fiecare an la Forum, o voi revedea cu certitudine.
Probabil ca sunteti curiosi ce s-a petrecut, in continuare, la congres, ca doar despre congres va povesteam, nu stiu ce mi-a venit sa fac digresiunea cu Stephanie, care precis nu intereseaza pe nimeni, fiind ceva personal si fara aspect filozofic, evident ca sunteti ingrijorati de valiza, ei bine, am telefonat la hotel, ajunsese o valiza, dar nu a mea, apoi la Air France, nimic, am primit telefon din Israel ca valiza era inca la Tel Aviv, adica pe aeroportul Ben Gurion, asteptand urmatoarea cursa Air France.
Pierdusem notiunea timpului, era deja trecut de 14:00 si am fugit cu Stephanie spre sediul UNESCO, sa nu pierdem nici o vorba de duh. In programul de la 14 la 17 era presedinta Michelle Perrot. N-am stat mereu in sala, mai ieseam pe coridor, ma duceam la coltul fumatorului criminal, care e bagat in tot felul de custi, avem tot mai multe custi, le-am gasit si la Londra, pe aeroport, probabil ca, in curand, se va decreta o lege prin care fumatorii sa fie executati fara proces, prin impuscare sau pe scaunul electric.
Pe coridor am gasit o banca, m-am asezat, asteptindu-l pe Elie Wiesel, care s-a tinut de cuvant si a iesit din sala. Am conversat destul de mult, despre Holocaust, despre Israel, despre comisia Wiesel infiintata in Romania, in acelasi an, despre antisemitism, Franta, operele sale, Premiul Nobel, previziunile politice. Discutia a durat aproape o ora, ma gindeam sa public un interviu cu el, i-am povestit si istoria valizei, ca vedeam ca se tot uita ciudat la hainele mele. In cele doua zile ale congresului am reluat dialogul, pe ebraica, franceza si engleza. Sa fie clar, Elie Wiesel nu stie romaneste, mi-a zis \”am uitat\”, \”putin\”, dar atata tot. Acasa, in copilarie vorbea yidish si ungureste, cartile si le scrie in limba franceza, iar in universitatile din USA preda in engleza. De cate ori s-a intalnit cu Iliescu (fostul Presedinte al Romaniei, care a infiintat Comisia Wiesel), l-a adus si pe Radu Ioanid, care era vice-presedintele comisiei, si ii traducea mot-a-mot.

(va urma)

Sunt un cetățean (român) al Universului

martie 29th, 2009

Recentele articole “Mi-e rușine că sunt român” http://www.acum.tv/articol/2225/ și “Nu mi-e rușine că sunt român… Mi-e indiferent!” http://www.acum.tv/articol/9455/ au stârnit un mare interes și o vie dezbatere.

Și nu e de mirare, nu numai datorită titlurilor – aparent provocatoare – ci datorită problemelor de substanță ridicate de aceste articole. Ce înseamnă să fii român în lumea globalizată de azi și cum să faci față provocărilor la adresa identității care apar din ce în ce mai des?

Destule reacții au fost cele de iritare: cum de ne permitem să publicăm articole cu astfel de titluri blasfemice la adresa românismului? Las la o parte faptul că unii din cei care și-au manifestat sfânta indignare nu au citit articolele până la capăt sau nu le-au înțeles, ele fiind o pledoarie pentru abandonarea pudorilor, dar și a fanfaronadelor legate de identitate.

Așa cum am afirmat în repetate rânduri, nu sunt nici mândru, nici nu mi-e rușine că sunt român. Nu am niciun merit că m-am născut român, dar nici nu am vreo responsabilitate, de aceea consider noțiunile de rușine sau mândrie neaplicabile în acest caz.

Mă consider un cetățean al Universului, adică un om care nu e legat de “meleagurile natale”, pentru care nu am nicio nostalgie, și pentru care părăsirea țării în care s-a născut nu a constiuit o dramă existențială.

Așa cum am explicat în articolul “Zilele de 13 – 15 iunie 1990 mi-au schimbat viața” http://www.acum.tv/articol/7966/ decizia de a părăsi România în 1991 a fost una motivată nu de considerente politice sau economice, ci de o dorință de lărgire a orizonturilor, de oroarea de a risipi timpul într-o perioadă de tranziție, care ține și de această autoasumată cetățenie a Universului.

Asta nu înseamnă că mi-am negat identitatea, că mi-am ascuns-o vreodată. Mai mult, limba română a rămas instrumentul cu care mi-am câștigat existența (la BBC până în 2008) și cu care mi-o câștig în continuare. Dar acest lucru este legat de avantajul competitiv, de găsirea unei nișe în piață, care mi-a permis utilizarea limbii materne ca instrument de lucru, deci o opțiune utilitaristă și nu una ideologică și naționalistă.

De ce spun toate acestea? Pentru că prea adesea, români pe care i-am întâlnit sau atitudini ale românilor exprimate sasu relatate în mass media păcătuiesc printr-o confuzie dintre afirmarea, uneori zgomotoasă, a identității și patriotism. Mai grav, uneori această atitudine se exacerbează în “buricism”, adică transformă România în buricul pământului, iar românii tratați la extremă, adică ori cei mai buni, ori cei mai răi din lume.

Or realitatea este cu totul alta. Românii, care reprezintă la ora actuală sub 5% din populația Uniunii Europene, nu sunt un caz de excepție. Recentele convulsii (mai mult mediatice) legate de presupusa infracționalitate scăpată de sub control a românilor din Italia este doar un amănunt la scara Uniunii Europene, nemaivorbind de întreaga planetă, unde altele sunt problemele grave.

Și aici intervine provincialismul care-i caracterizează pe destui români: incapacitatea de a pune lucrurile în context, incapacitatea de a fi, decă vreți, cetățeni ai Universului.

Bine, bine, veți spune, dar toți avem de rezolvat probleme concrete, zi de zi, care ne cer să fim cetățeni ai țării, chiar ai comunității unde locuim. Așa este, dar de prea multe ne lăsăm orbiți de această proximitate și acest lucru ne împiedică să învățăm din experiența (adeseori frapant de similară) altora.

În concluzie, înainte de a ne proclama zgomotos românismul (cu toate bunele și relele ce ar decurge de aici) n-ar fi rău să facem o pauză de reflecție și să ne întrebăm dacă e absolut necesară această afirmare a identității într-o lume tot mai globalizată.

Tiraspolul a decis sa pedepseasca UE si SUA

martie 29th, 2009

În ajunul întâlnirii lui Voronin cu Smirnov pe 25 martie curent, convenită în timpul întrevederii trilaterale de la Moscova, organizată cu sprijinul şi insistenţa Moscovei, Tiraspolul traduce în viaţă avertismentul său referitor la stabilirea unor restricţii de circulaţie pentru reprezentanţii occidentali, referindu-se în mod principal la ambasadorul SUA în RM, Asif Chuadhry, Reprezentantul special al UE în RM, Kalmen Mizsei şi Petr Kypr, Ambasadorul Republicii Cehe a cărui ţară prezidează în prezent Consiliul European. Autorităţile transnistrene explică această decizie drept răspuns la hotararea UE de a prelungi pentru încă un an interdicţiile de circulaţie pentru oficialii transnistreni (POZIŢIA COMUNĂ A CONSILIULUI EUROPEAN 2009/139/CFSP, din 16 februarie 2009, reiterată în Declaraţia Preşedinţiei UE privind reînnoirea regimului restrictiv de circulaţie pentru oficialii transnistreni, publicată la 13 martie curent).
Această ofensivă a autorităţilor separatiste împotriva unui număr select de reprezentanţi ai Occidentului denotă natura efectelor controversatei Declaraţii de la Moscova, care încep să se contureze în mod accelerat datorită constrângerilor electorale la care sunt supuse Voronin/PCRM. O dovadă concludentă a faptului că actuala guvernare a devenit “prizonier de moment” al tandemului Moscova-Tiraspol poate fi considerat şi faptul că vizita lui Voronin la Tiraspol coincide cu sosirea Ministrului Economiei al Federaţiei Ruse, Elvira Nabiullina, care se va întâlni cu V. Voronin şi oficiali din cadrul Ministerului Economiei şi Comerţului, după care va face declaraţii de presă favorabile PCRM.
Cu siguranţa, Voronin nu doreşte să comunice cu Smirnov despre Acordul privitor la principalele sisteme de garanţii în procesul reglementării transnistrene, transmis spre examinare de liderul transnistrean în timpul reuniunii trilaterale (СОГЛАШЕНИЕ об основах системы гарантий в молдо-приднестровском урегулировании). Motivul principal este ca aceasta va proba încă o dată renunţarea şi/sau înfrângerea personală a lui Voronin şi de grup a comuniştilor în vederea animării şi realizării planului reglementării transnistrene “la pachet” promovate de ele anterior. De asemenea, Voronin este indispus să comunice cu liderul transnistrean din cauza disputei legate de obstacolele create de Tiraspol în procesul de asigurare a unor condiţii adecvate pentru exercitarea dreptului la vot de către lucuitorii satului Corjova (sensibilitatea faţă de această problemă se datorează desigur ataşamentului personal a lui Voronin faţă de localitatea natală). Mai mult decât atât, Voronin va fi nevoit să se deplaseze la Tiraspol în contextul politico-diplomatic critic caracterizat prin declararea celor trei oficiali europeni drept “persona-non-grata” în regiunea transnistreană. Toate aceste circumstanţe apăsătoare pentru Voronin, promisiunea lui faţă de Rusia, întârită de Declaraţia de la Moscova, dar şi cadrul politic bilateral impus de partea rusă (spre exemplu, combinarea întâlnirii lui Voronin cu Nabiullina şi cu Smirnov etc.), îngustează în mod substanţial spaţiul de manevră a liderului comuniştilor. Indiferent de acestea, Voronin pune pe primul loc relaţiile prietenoase cu Rusia, fiind motivat în aceasta de sentimentele deosebite ale electoratului moldovenesc faţă de factorul rusesc (conform Barometrului Opiniei Publice pentru martie 2009, pentru un parteneriat strategic cu Rusia pledează 60,1% din respondenţi; relaţiile moldo-ruse sunt apreciate pozitiv de 78,1%, iar negativ doar 15,9% din respondenţi; încrederea emergentă în lideri ruşi: Medvedev – 73,2% faţă de 61,1% în octombrie 2008, V. Putin – 78,7% faţă de 76,9% în octombrie 2008). De aceea, eşuările în problema transnistrenă sunt ignorate în mod intenţionat de Voronin (care este conştient de faptul că impactul eşecurilor în problema transnistreană asupra rezultatelor electorale este minor), care desfăşoară o campanie proactivă în vederea valorificării maxime a potenţialului electoral al factorului rusesc.

Pe lângă stimularea comportamentului şi încurajarea efectivă a Tiraspolului în raport cu actorii internaţionali (UE, SUA, OSCE), alt efect major al Declaraţiei de la Moscova constă în minimizarea rolului formatului “5+2”. Or, introducerea restricţiilor faţă de cei trei reprezentanţi ai SUA, UE şi Republicii Cehe urmăreşte intenţia Moscovei via Tiraspol de a elimina exponenţii daţi din procesul real de negocieri pe marginea conflictului transnistrean cel puţin până în 2010, când UE ar putea revizui decizia privitor la oficialii transnistreni, şi respectiv cea a Tiraspolului privitor la reprezentanţii occidentali. În aceste condiţii, vor fi create premise pentru controlarea acţiunilor Chişinăului pe perioada incipientă de activitate a noului legislativ de la Chişinău. Totodată, aceasta va conduce la o implicare şi mai mare a Moscovei în procesul de normalizare a relaţiilor dintre Chişinău şi Tiraspol (comparabile cu suveranizarea provinciei Kosovo efectuată de Bruxelles şi Washigton), excluzând de pe agenda de discuţii imperativul reintegrării teritoriale a RM, de altfel, dezaprobat în mod expres prin Declaraţia de la Moscova.

În afară de efectele menţionate (stimularea Tiraspolului şi minimizarea rolului formatului “5+2”), se prefigurează tendinţa Rusiei de a compromite din timp guvernarea comunistă. Prevederile controversate din Declaraţia de la Moscova, împreună cu apropierea constantă a Chişinăului de Kremlin (evidenţiate recent în cazul declaraţiilor politice privind Parteneriatul Estic etc.), dar şi eventuala includere a oficialilor occidentali în lista neagră a Tiraspolului separatist, ar putea cauza dificultăţi majore în dialogul viitoarei guvernări (care ar putea fi din nou comunistă graţie implicării factorului rusesc, monopolizării surselor mass-media, utilizării resurselor administrative, limitarea acţiunilor forţelor de opoziţie etc.) cu Bruxellul şi Washingtonul. Prin urmare, autorităţile ruse anticipează anumite posibile reorientări externe ale PCRM-ului, bazându-se pe experienţa nefastă din perioada 2003-2006, dar şi reieşind din amplificarea proximităţii europene (Parteneriatul Estic) care ar putea condiţiona schimbări radicale şi profunde în materie de democraţie, stat de drept şi respectarea drepturilor omului (generand un potenţial mediu propice pentru înlocuirea atractivităţii politice a Rusiei, cu cea pentru UE), care ar asigura atât maturizarea relaţiilor cu UE, cât şi indirect, aprofundarea dialogului cu NATO (activizarea discursului public şi eventual politic din RM privitor la NATO).

Alexandru Sever – Cronica unei vizite memorabile (II)

martie 29th, 2009

De curând Alexandru Sever, un mare scriitor român stabilit în Israel, a împlinit 88 de ani. L-am sunat la telefon pentru a-i dori la mulţi ani şi sănătate, şi am înţeles că, din păcate, o nouă călătorie în România i-ar depăşi puterile. Şi atunci m-am decis s-o rememorez pe cea de acum 5 ani, din martie 2004
Fişă biografică: Alexandru Sever s-a născut la Moineşti, la 21 ianuarie 1921. În 1948 a absolvit Facultatea de Filozofie şi Litere de la Universitatea din Bucureşti. A debutat în 1955, cu tragedia Boieri şi ţărani. Autorul romanelor (Cercul, Impostorul, Cartea Morţilor, Insomniacii, Cronica unei morţi amânate), volumelor de eseuri (Iraclide, Inventarul obsesiilor circulare, Umbre de la zidul plângerilor mele) şi de teatru (Noaptea speranţelor, Descăpăţânarea, Îngerul bătrân, Don Juan Apocalipticul, ) a fost distins cu mai multe premii, printre care: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1977) , Premiul pentru dramaturgie al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1983), Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România (1986), Premiul Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română (1993), Premiul Internaţional Felix Aderca, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, la Tel Aviv (2003)
Bacăul – oraşul şcolii şi al detaşamentului de muncă

L-am reîntâlnit pe Alexandru Sever în gară la Bacău. Eu sosisem de la Cluj, împreună cu colegii mei, Sandy Marius operator de imagine şi Nelu Bentea, asistent tehnic şi conducător auto. Mai întâi ne-am dus cu maşina la hotelul nou şi elegant de lângă stadion, unde primarul de atunci (important reprezentant al partidului de guvernământ) le oferise celor doi oaspeţi bucureşteni, cazare şi masă. Camerele şi restaurantul se aflau la etajul superior al clădirii turn.
După o absenţă îndelungată oraşul se cerea privit în ansamblu, ca o cunoştinţă veche, pe care n-ai văzut-o de mult şi încerci să-i recunoşti trăsăturile. Treptat, dincolo de geometria modernă a blocurilor, de străzile înţesate de automobile, sub cerul brăzdat de elicoptere, se ivea o clădire veche, un colţ de stradă, un pâlc de arbori, dezvăluind câte ceva din vechiul Bacău, oraşul primei tinereţi, întipărit în amintirea scriitorului sub felurite chipuri. Alexandru Sever a scrutat îndelung priveliştea, apoi s-a întors către camera de vederi care-i urmărea mişcările şi a spus:

Regăsesc practic toată ambianţa scrierilor mele din cele câteva cărţi care se petrec la Bacău. Cadrul fizic s-a modificat, dar ceva din atmosfera aceea o mai regăsesc, sau doar mi se pare…

Am pornit la pas prin oraş, oprindu-ne mai întâi, la Colegiul Naţional
Ferdinand I. Din amintiri prindea contur elevul de odinioară, băiatul originar dintr-o familie evreiască din Moineşti, trimis să înveţe carte la liceul din Bacău.

Îmi plăceau ştiinţele naturale şi literatura, dar la matematică am fost întotdeauna un elev prost. Îmi plăcea geometria pentru că vedeam în ea o anumită fantezie, dar nu reuşeam să rezolv problemele. Mă atrăgea chimia, dar nu mă descurcam cu formulele. În schimb îmi plăcea ideea combinaţiilor chimice. În definitiv a face literatură presupune un cap combinatoriu. Prima povestire am scris-o pe vremea când eram la liceu, la internat. Să fi avut vreo 11 ani, nu mai mult.

Ne-am continuat plimbarea către gară. De la înălţimea pasarelei, şinele de cale ferată păreau a se pierde în orizontul unui trecut sumbru şi dureros, vremea războiului, a umilinţei şi persecuţiilor rasiale.

În timpul războiului evreii au fost scoşi din micile târguri şi sate şi mutaţi în oraşele mai mari, de obicei în capitalele de judeţ. Moineştiul ţinea de judeţul Bacău şi tot târgul a fost evacuat. Bunicul avea cal cu trăsurică, dar nu mai avea putere să mâne calul, aşa că m-am suit pe capra trăsurii bunicului şi am mânat toată noaptea. Când am ajuns la Bacău eram frânt de oboseală şi am adormit pe loc, au trebuit să mă ia pe braţe şi să mă coboare.
La Bacău n-am fost cazaţi într-un singur cartier, într-un ghetou propriu-zis., Întregul oraş devenise un ghetou. În imaginarul meu Bacăul a rămas ca locul ghetoizării. Acolo au fost aduşi şi evreii din Adjud, din Piatra Neamţ şi din Roman. Am locuit înghesuiţi cu alte familii, pentru că nu se găseau atâtea case câte familii evreieşti veniseră din împrejurimi.
Locuinţa noastră din Bacău era chiar lângă gară şi asta mi-a folosit ulterior, când lucram la detaşamentul de muncă forţată de la CFR. Eram obligaţi să purtăm steaua galbenă şi să muncim la dublarea liniei Adjud –Bacău; Treaba noastră era de a face terasamentul. La început eram atât de slab, de pipernicit, încât nu eram bun de nimic. M-au făcut apagiu. Căram apă pentru săpători. Dar nu puteam căra o căldare plină, de 10 kilograme, ci doar o jumătate de căldare. Duminica nu se lucra. Sâmbăta unii dintre noi se duceau acasă, deşi era interzis să părăsească detaşamentul şi să circule pe tren. Totuşi, făceau înţelegeri cu mecanicul sau cu frânarul, se ascundeau în tren şi plecau acasă, până a doua zi.
Eu, mai slab de înger, nu mă gândeam la aşa ceva. Odată, totuşi, mi-am zis să fac şi eu treaba asta. Dar ca să vezi ghinionul meu ! Se făceau controale în tren, era o poliţie a trenului. Pe mine m-au dibuit şi m-au aruncat din tren…Am avut noroc de taluzul care m-a ferit să cad mai rău. M-am rostogolit la poalele taluzului şi am zăcut acolo, fără cunoştinţă. Nu ştiu cât a trecut, în orice caz, când m-am trezit era noapte. Nu aveam altă călăuză decât linia ferată, ca să ajung în Bacău. Am luat-o şontâc-şontâc şi când am ajuns la Bacău, se făcuse dimineaţă. Mă temeam să nu fiu controlat la barieră, dar locuiam lângă gară şi am ajuns cu bine.

Bacăul – oraşul din romane şi nuvele

După amiaza ne-am plimbat pe străzile unde se mai păstraseră casele vechi. Alexandru Sever s-a oprit în faţa câtorva clădiri care, datorită condeiului său, au intrat în spaţiul literaturii, al neuitării.

Cercul Militar, pe care l-am evocat în Insomniacii, arată exact ca atunci. Cadrul fizic din romanul Insomniacii este din Bacău, dar nu am precizat numele oraşului pentru că nu totul corespunde realităţii. O parte din evocarea mea e curat fantezistă. De pildă habar nu am dacă a fost vreodată un bal în Palatul Administrativ, dar eu mi-am imaginat o asemenea posibilitate. Imaginarul meu lucrează pe datele realităţii. Aveam nevoie de un îndreptar şi am folosit ceea ce ştiam mai bine din tinereţe mea, de pe vremea când eram licean.

Trecând agale sub ramurile înflorite ale copacilor din Grădina Publică, am dialogat puţin despre personajele romanelor şi nuvelelor.

– Personajele erau specifice mediului românesc ?
- Da. Personajele care apar în nuvele şi în roman sunt caracteristice timpului şi locului.
– Există, totuşi, şi o tentă evreiască…
- Eu zic că în mai tot ce am scris există o fibră iudaică. Ea nu apare în mod ostentativ nicăieri, nu am încercat s-o scot în evidenţă. În definitiv atât romanul cât şi nuvela, atâta timp cât e gândită în spaţiul românesc, nu impune în mod ostentativ o filozofie iudaică sau un astfel de personaj. Totuşi, pe undeva se simte…Se simte în felul în care sunt percepute, cum sunt văzute lucrurile, acolo se simte scriitorul din spatele romanului.
– Totuşi, unul dintre personaje este un evreu tipic
– Sigur, Şmelke din Insomniacii.
– Îmi vorbiţi puţin despre Şmelke ? Cine este Şmelke ?
- Cred că am cunoscut cândva un asemenea mijlocitor, dar nu aş putea să jur că el este prototipul personajului. E mult loc pentru invenţie aici, intră în funcţie o serie întreagă de factori foarte greu de definit, nu pot să pun mâna pe el şi să spun: Acesta-i personajul. Nu, lucrurile sunt mai complicate când e vorba de literatură autentică.
– Cum l-aţi caracteriza pe Şmelke ?
Un biet om căzut sub apăsarea vremurilor, o victimă a timpului…
– Dar avea umor, spunea snoave…
- Seamănă, poate, şi cu bunicul meu, care nu era un om vesel şi nici un umorist de clasă, dar avea un umor tipic evreiesc care vine de mai departe, cine ştie de unde… Dar n-aş jura că el e singura sursă a acestui tip de umor. Sunt mai multe lucruri, greu de adunat şi, mai ales, greu de povestit totul, într-o plimbare prin parc…

Cine ştie, poate că tocmai paşii pe aleile fostei grădini publice, în care doar primăvara este aceeaşi ca pe vremuri, l-au călăuzit pe Alexandru Sever, către o întâlnirea cu Bacăul, oraşul din inima şi cărţile sale…

(va urma)

Alegeri în Republica Moldova: după opt ani de comuniști… tot comuniștii?

martie 29th, 2009
Îi va conduce Voronin pe Comuniști din nou spre victorie?Îi va conduce Voronin pe Comuniști din nou spre victorie?

Duminică 5 aprilie votanții din Republica Moldova aleg un nou Parlament care urmează la rândul său să-i aleagă un succesor președintelui Vladimir Voronin.

Potrivit Comisiei Electorale Centrale, la ora 18.45 votaseră peste 52% din cei peste 2,5 milioane de cetățeni cu drept de vot. CEl mai ridicat procent de participare – peste 73% – se înregistra în raionul Basarabeasca, urmat de Dubăsari, cu 61,6% și Dondușeni 58,9%, iar cel mai scăzut – 43% – în Municipiul Bălți, urmat de Fălești cu 46,3% și Găgăuzia, 48,7%.

Aflat în funcție de opt ani, liderul Partidului Comuniștilor (PCRM) este oprit de Constituție să candideze la un nou mandat de șef al statului.

Sondajele de opinie, puține și nu prea credibile, indică a treia victorie consecutivă a PCRM, ceea ce ar fi fără precedent într-un stat fost comunist din Europa.

Puțini sunt însă cei care se îndoiesc de faptul că partidul lui Voronin se va situa pe primul loc, întrebarea este dacă va reuși să repete majoritatea absolută obținute la precedentele două scrutinuri (71 de mandate din 101 în 2001, 56 în 2005).

Uzura puterii ar trebui să constituie un avantaj pentru opoziție, dar aceasta, ca de obicei, se prezintă divizată în alegerile parlamentare. Sondajele acordă șanse de trecere a pragului electoral de 6% Partidului Liberal Democrat (PLDM), condus de Vladimir Filat, Partidului Liberal (PL) a cărui listă e condusă de primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă, și Alianței Moldova Noastră (AMN), condusă de fostul primar al Capitalei, Serafim Urecheanu.

Creditate inițial cu șanse de intrare în Parlament, Partidul Social Democrat (PSDM), condus de fostul premier Dumitru Braghiș, Uniunea Centristă (UCM), condusă de fostul premier Vasile Tarlev, Partidul Popular Creștin Democrat (PPCD), condus de vicepreședintele Parlamentului, Iurie Roșca și Partidul Democrat (PDM), condus de fostul președinte al Parlamentului, Dumitru Diacov, par să nu mai poată depăși pragul electoral.

Acest lucru ar consfinți ieșirea din parlament a PPCD după 15 ani, partid condus de Iurie Roșca de peste 20 de ani.

Liderii opoziției sunt adeseori mai preocupați să se atace reciproc, decât să lupte împotriva PCRM.

Vladimir Filat și partidul său au parazitat adeseori pe numele partidului rival, condus de primarul Chirtoacă și unchiul său, Mihai Ghimpu. Pentru mulți alegători, mai ales din mediul rural, nu e clară diferența dintre PLDM și PL. Serafim Urecheanu supracompensează lipsa sa totală de charismă cu declarați hiperagresive, de genul “nu am rival la președinție”.

Succesiunea lui Voronin

Și fiindcă a venit vorba de președinție, aici este de fapt cheia acestui nou ciclu electoral. Timp de opt ani, Vladimir Voronin nu a avut rival pe scena politică din Republica Moldova.

Acum, liderul PCRM pregătește un successor, după toate probabilitățile, fie președintele Paralmentului, Marian Lupu, fie premierul Zinaida (“Zâna ce bună”) Grecianîi.

Aici apar două probleme: prima, că nu e clar dacă PCRM va obține singur cele 61 de mandate necesare alegerii președintelui. Nu e clar dacă celelalte partide, în caz că UCM și PPCD nu intră în Parlament, vor acorda sprijin, ca în 2005 pentru alegerea șefului statului. Sigur, teama alegerilor parlamentare repetate în caz că președintele nu e ales în trei tururi de scrutin, poate aduce voturile unor deputați temători că își pierd scaunul.

A doua problemă este că nici Marian Lupu nici Zinaida Grecianîi nu au o bază de putere în PCRM așa cum are Vladimir Voronin. Un aranjament de tip Putin – Medvedev în Rusia este oarecum posibil, cu Voronin țintind nu funcția de premier, ci aceea de președinte al Parlamentului.

Dar toate acestea sunt speculații, iar alegerile din 5 aprilie pot oferi surprize. Comuniștii se laudă că sub mandatul lor Produsul Intern Brut a sporit în opt ani cu 60%, investițiile străine au crescut de șase ori, iar impozitele au fost reduse.

Adversarii contra-argumentează că avansul economic din ultimii opt ani are mai mult de a face cu banii trimiși acasă de cei care lucrează în străinătate (așa numitele remitențe, care constituie o treime din PIB – cel mai ridicat procent din lume). În plus, deși salariul mediu lunar a ajuns la sfârșitul lui 2008 la 2500 de lei moldovenești ($250), Moldova rămâne cea mai săracă țară din Europa.

Apropierea de Uniunea Europeană, inițiată în 2005 prin includerea țării în Politica de Vecinătate a UE a fost contrabalansată de o reapropiere de Rusia ca urmare a embargoului asupra exporturilor de vinuri moldovenești care a paralizat economia în 2006 și 2007 și a scumpirii repetate a prețului la gazele naturale.

Reintegrarea regiunii separatiste nistrene e în continuare un deziderat, din ce în ce mai iluzoriu, iar derapajele autoritare ale regimului Voronin (mai ales în domeniul presiunii asupra mass-mediei) sunt tot mai criticate de organizații internaționale.

Cu toate acestea, un electorat apatic, din care lipsesc multe dintre elementele cele mai dinamice, plecate peste hotare pentru a-și câștiga o existență mai bună, riscă să acorde partidului condus de Vladimir Voronin un nou mandat, fie și ca expresie a celui mai mic dintre două rele.

Este adevărat că legea electorală interzice blocurile electorale, dar nimeni n-a împiedicat cele trei partide care se consideră „liberale” – PL, PLD, AMN – sau cele trei care susțin că sunt social-democrate – PSDM, PDM, UCM – să fuzioneze. Dar egourile liderilor de partid sunt supradimensionate în raport cu numărul votanților care nu depășește 2,5 milioane.

Până acum PCRM era acuzat de aroganță și practici autoritare la guvernare. O a treia victorie consecutivă ar putea să dea naștere unui triumfalism care să accentueze astfel de practici mai ales în perspectiva absenței unei opoziții credibile.

Vă invităm să votați în sondajul nostru cu privire la scorul electoral al Partidului Comuniștilor din alegerile de duminică

http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt.

O explicație: 61 de mandate reprezintă majoritatea de 3/5 necesară alegerii președintelui, iar 52 de mandate constituie majoritatea absolută (nu 51, cum ar spune aritmetica elementară) potrivit unei decizii a Curții Constituționale din 1999.

Puteți citi și o analiză pe pagina BBC News http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/7982157.stm

P.S. Iată și pronosticul meu pentru structura viitorului Parlament:

PCRM 53 de mandate
PL 18
PLDM 16
AMN 14

Jubileul Principesei Moștenitoare Margareta

martie 27th, 2009

Biroul de Presa al Majestatii Sale Regelui Mihai este autorizat sa transmita urmatorul comunicat:

Joi, 26 martie, a avut loc primul moment al evenimentelor jubiliare dedicate Principesei Margareta a Romaniei, care isi sarbatoreste la această data ziua de naștere.

La ora 19.30, la Palatul CEC din Bucuresti a fost organizat un dineu oficial privat in prezenta Majestatii Sale Regelui Mihai, Altetelor Lor Regale Principesa Margareta si Principele Radu, Altetelor Lor Regale Principesa Elena si Principesa Irina, Nicolae al Romaniei si sora sa, Karina, Excelenta Sa domnul Alexander Nixon, domnul John Walker.
Au fost alaturi de Principesa Margareta si Altetele Lor Regale Principele Mostenitor Alexandru al Serbiei si Principesa Ecaterina a Serbiei, Alteta Sa Imperiala si Regala Arhiducele Martin al Austriei, Arhiducele Dominic al Austriei si Arhiducesele Emanuella si Maria Magdalena ale Austriei, Altetele Lor Principele Wenceslas si Principesa Arnelle de Lobkowicz, Alteta Sa Principesa Anne de Ligne, Baronul Hans Ulrich von Holzhausen, soprana Nelly Miricioiu, Excelenta Sa domnul ambasador Staffan de Mistura, Inalt reprezentant ONU, domnul Marc Ellenbogen, Presedintele Prague Society, impreuna cu alti prieteni din strainatate si din tara.

Locul dineului a reprezentat o “surpriza” pentru Principesa, care a aflat unde se desfasoara evenimentul o data ajunsa acolo. Seara a fost, de altfel, plina de surprize de care Alteta Sa Regala s-a declarat extrem de emotionata.

Inalt Prea Sfintia Sa Episcopul Vincentiu Ploiesteanul a binecuvantat masa festiva.
A fost proiectat un scurt colaj de fotografii si filme cu scene reprezentative din viata Principesei Margareta, la toate varstele, pana la momentul actual. Ilustratia muzicala a filmului a cuprins piesele indragite de Principesa (ABBA, Elvis Presley, Joe Cocker).
Principele Radu a luat cuvantul pentru a-i ura “La Mulți Ani!” sotiei sale dar si pentru a le multumi prietenilor pentru prezenta lor alaturi de Principesa la acest moment aniversar.

Principesa Margareta nu si-a putut ascunde emotia atunci cand a spus “Sunt atatea lucruri la care nu ma asteptam si care m-au bucurat foarte tare. Regasesc alaturi de mine in aceasta seara prieteni dragi din atatea locuri ale lumii: Marea Britanie, Franta, Elvetia, Statele Unite, Spania, Austria, Germania, Luxemburg, Belgia… Nu i-am vazut de prea multa vreme si le multumesc pentru ca sunt aici. Sper ca pe parcursul zilelor urmatoare sa mai recuperam ceva din anii care ne-au despartit.”
Principesele Elena si Irina au adresat apoi urari surorii lor.

Printre surprizele pregatite de Principele Radu s-a aflat si Muzica Reprezentativa a Ministerului Apararii Nationale (fanfara), care si-a incheiat repertoriul printr-un impresionant “Imn Regal”.

Ales pentru semnificatia sa istorica legata de inceputurile monarhiei romane dar si pentru frumusetea inegalabila a arhitecturii sale, Palatul CEC a gazduit o masa pentru o suta de invitati aranjata cu atentie fata de principiile protocolului regal. Invitatii regali au venit insotiti de colaboratori voluntari ai Casei Majestatii Sale Regelui special pregatiti pentru a-i asista pe inaltii oaspeti in toate momentele publice ale sederii lor in Romania.

Regimentul 30 “Mihai Viteazul” a asigurat garda de onoare la intrarea in Palatul CEC.

Vineri, 27 martie, Regele Mihai, Principesa Margareta, Principesa Elena, Principesa Irina, Nicolae, Karina, domnii Alexander Nixon si John Walker isi vor insoti oaspetii din strainatate intr-o vizita la Castelul Peles. Familia Regala si invitatii sai vor ajunge la Sinaia la orele 11.00. Accesul presei in gradina castelului este liber.

Tot vineri, 27 martie, la ora 18.30, se va desfasura, la Opera Nationala Bucuresti, un spectacol jubiliar in cinstea Principesei Margareta. Vor participa membri Familiei Regale a Romaniei, invitatii regali si prietenii din strainatate ai Principesei, jurnalisti europeni, personalitati ale mediului cultural, artistic, ale societatii civile si presei din tara. Spectacolul de opera va avea ca specific, de asemenea, mai multe surprize pentru Principesa, surprize pe care cei prezenti le vor descoperi la fata locului.

Accesul jurnalistilor la spectacol se face in baza confirmarilor prealabile si a legitimatiilor valabile de presa. Este permisa prezenta reprezentantilor mass media in toate spatiile publice ale Operei Nationale, si la spectacol, in limita locurilor disponibile (la balcon). Inregistrarea audio sau video a spectacolului, partial sau integral, este interzisa. Accesul presei in sala de spectacol nu va fi permis cu aparate foto sau camere de luat vederi.

Spectacolul va avea doua pauze si se va incheia, la ora 22.00, cu un cocktail, la Muzeul Operei (etaj I), la care intrarea jurnalistilor este permisa. Pot fi solicitate declaratii sau interviuri invitatilor prezenti, sub rezerva deciziei acestora.

Sambata, 28 martie, Principesa Margareta si oaspetii sai vor vizita, la orele 11.00, Centrul “Generatii” al Fundatiei Principesa Margareta a Romaniei, situat in incinta Grupului Scolar de Arte şi Meserii „Spiru Haret” din Bucureşti, sectorul 6. Centrul vine in intampinarea nevoilor varstnicilor, tinerilor, copiilor şi familiilor acestora – intr-o abordare „intergeneraţionala”, noua şi unica in Romania. Centrul aduce laolalta persoane aparţinand mai multor generaţii şi creeaza cadrul in care varstnicii, tinerii, copiii socializeaza, invaţa lucruri noi, se ajuta reciproc şi primesc sprijin din partea Fundaţiei Principesa Margareta a Romaniei. Cu prilejul vizitei invitatilor Familiei Regale va fi prezentat un moment artistic.

Accesul presei la Centrul Generatii este liber.

Pentru mai multe detalii, va invitam sa contactaţi Biroul de presa al Majestatii Sale Regelui Mihai. Contact: Adriana Lungu, Coordonator PR, tel: 021 319 09 72, fax: 021 319 08 92, mobil: 0724 222 750

E-mail: ada.lungu@palatulelisabeta.ro

Bursa Specială Guvernul României: de la o şansă reală la eşec

martie 27th, 2009

Bucuresti, 27 Martie 2009 – Deşi a demarat ca un proiect ambitios desfaşurat de către Ministerul Educatiei şi Cercetarii în parteneriat cu Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Bursa Specială Guvernul României se dovedeşte a fi un eşec lamentabil, spre dezamăgirea a aproape 150 de tineri străluciţi – beneficiari ai acestei burse – care au efectuat sau efectuează studii la cele mai bune universităţi din lume.

Scopul declarat al acestui program a fost acela de a stopa migrarea creierelor prin oferirea unor oportunităţi tentante tinerilor de elită din România care acceptau să-şi plănuiască o carieră în administraţia publică pe post de « vectori ai schimbării ». Într-o primă fază, statul român trebuia să finanţeze cheltuielile acelor tineri acceptaţi la studii în străinătate pe domenii de interes pentru administraţia publică din ţara noastră, urmând ca mai apoi să-şi recupereze investiţia prin plasarea lor pe posturi de manager în sectorul public.

Din motive absolut independente de voinţa bursierilor, niciuna din obligaţiile pe care statul român şi le-a asumat faţă de aceşti tineri nu au fost respectate cu rigoare, provocându-le astfel grave prejudicii pe plan material şi profesional.

Cei aflaţi încă la studii NU ŞI-AU MAI PRIMIT BURSELE de aproape patru luni de zile, fiind prinşi între presiunea de a fi performanţi şi cea de a face faţă lipsurilor materiale, cauzate de o gestionare deficienta a banilor de bursă. Răspunsul permanent la solicitările lor disperate, de luni de zile, este acela că trebuie să aibă răbdare, timp în care sunt obligaţi, totuşi, să obţină rezultate mult peste medie în conditii de disconfort financiar şi psihic.

‘Mi-am platit cazarea din surse proprii (a se citi datorii) si sunt in imposibilitatea de a-mi cumpara cartile necesare pentru cursuri ori a mă concentra pe altceva in afară de disperarea provocată de lipsa totala a banilor’- afirma pe 16 februarie 2009, Cristina Stoian aflată la master în cadrul Birmingham University
‘Si eu mi-am platit cazarea pe ianuarie si februarie din surse proprii (adica tot datorii), numai că la inceputul lui martie vine o noua sumă de platit. Dacă dureaza mai mult de 2 săptămâni, nu o să mai am bani pentru absolut nimic..E grav! ‘, afirmă Raluca Dorobanţu, aflată la studii de licenţă în cadrul University of Liverpool.

Pe de altă parte, a treia generaţie de beneficiari ai programului şi-a respectat până la cea din urmă obligaţie contractuală, respectiv întoarcerea în ţară şi efectuarea unui curs la Institutul Naţional de Administraţie, dar niciunul dintre absolvenţi nu a fost încă repartizat în funcţiile de conducere, stipulate atât de lege, cât şi de contractele individuale semnate la momentul plecării la studii.

Din dorinţa de a acţiona unitar şi consecvent, ne-am organizat sub forma unui ONG, Asociaţia Beneficiarilor Bursei Speciale Guvernul României (www.abbsgr.ro) şi am efectuat nenumărate diligenţe pe lângă fostul Guvern, toate soldându-se însă cu un eşec lamentabil într-un inacceptabil şi interminabil joc al deresponsabilizării instituţiilor implicate. Noul Guvern nu a răspuns nici el solicitărilor noastre !

De aceea, acuzăm indiferenţa celor care, dintr-un motiv sau altul, refuză implicarea în finalizarea programelor altei guvernări, acuzăm incapacitatea de a asigura continuitatea serviciilor publice, chiar şi în momentele de schimbare a puterii politice. Acuzăm tăcerea şi tergiversarea la nesfârşit a situaţiei noastre. Acuzăm interesul şi dez-interesul personal al acelor oameni ale căror răspunsuri vor veni prea târziu.

Dorim un lucru simplu : clarificarea situaţiei noastre ! Nu merităm atâta umilinţă şi indiferenţă din partea autorităţilor statului !

Asociaţia Beneficiarilor Bursei Speciale ‘Guvernul României’ (ABBSGR) s-a înfiinţat în august 2007 şi a obţinut personalitatea juridică în octombrie 2007. Începând cu aprilie 2008 ABBSGR este membră a Federaţiei Organizaţiilor Profesioniste din Administraţia Publică, federaţie având drept scop creşterea gradului de performanţă şi calitate în sectorul public prin expertiza furnizată şi implicarea socială a membrilor săi.

Asociatia Beneficiarilor Bursei Speciale ‘Guvernul Romaniei’
Adresa: Alexandru cel Bun, Nr.16, Bl. T21A, Sc.A, Ap. 31, Sector 2, Bucuresti, Romania
Persoana de contact: Bunceanu Victoria – Delia
tel: 0728 620 200

http://www.abbsgr.ro

“Working for peace”, afis cu soldatii romani din Afganistan, in metrourile din Washington DC

martie 26th, 2009

Marcind cel de-al 60-lea Summit, organizat anul acesta de Franta si Germania in localitatile Strasbourg si Kehl, NATO promoveaza o campanie vizuala in capitala americana, afisind in metrourile din Washington DC imagini ale trupelor aliate din Afganistan.

Fotografiile alese, ilustreaza diferite misiuni ale trupelor aliate impreuna cu populatia din Afganistan in mentinerea pacii pe intreg teritoriul tarii.
Campania va avea loc in perioada 23 Martie – 19 Aprilie 2009.

Imaginea care reprezinta Romania, a fost facuta in anul 2007 in Qaloat, provincia Zabol in sudul Afganistanului, unde soldatii romani, impreuna cu cei Americani, conduc o misiune de reconstruire a zonei respective.

Poetul Mircea Ivanescu implineste 78 de ani

martie 26th, 2009

Astazi este 26 martie si as fi vrut sa scriu un poem de primvara cu ploi si lande cu vant… M-am razgandit.
Este ziua marelui poet Mircea Ivanescu. La Sibiu poetii se aduna intr-un reusit dialog international al celebrarii orfice(23-29 martie 2009). Sper ca isi vor aduce aminte sa-l celebreze.
Mircea Ivanescu si-a pierdut vederea si este condamnat de a nu mai putea citi!
Ii doresc un sincer La Multi Ani, in numele editorilor si al cititorilor saptamanalului www.Acum.tv cu dorinta de a-l vedea laureat al Premiului Nobel pentru literatura.
Reproduc cateva versuri tipice din creatia mult apreciatului poet:

Mircea Ivanescu – Intuneric

Intr-o noapte a plouat, foarte tare, cu fulgere,
si când am iesit din casa unde asteptasem zadarnic, s-a stins
lumina electrica în tot satul. am mers pe sosea –
dupa un timp nici nu ne-am mai grabit.
dupa câtiva pasi, ea si-a scos sandalele – si a mers
în picioarele goale pe asfaltul cald al soselei.
ploua foarte tare – ne tineam de mâna – într-un timp am fugit.
ea râdea – se bucura mult – eu eram serios –
dar fugeam tinând-o de brat. si doar mai târziu,
când a fulgerat si s-a facut o scurta zi alba, am vazut
ca trecusem cu mult de curtea noastra

Suspendată pentru că și-a făcut colegii asiatici „urangutani”

martie 24th, 2009

O doctoriță româncă din Marea Britanie a fost suspendată de General Medical Council (GMC – echivalentul Colegiului Medicilor din România) pentru că și-a făcut colegii de origine asiatică „urangutani”.

Dr Silvia Baciu, în vârstă de 43 de ani, a lansat această acuzație susținând că a fost supusă unui tratament insultător și amenințător deoarece este europeană albă, relatează cotidianul londonez Daily Mail (http://www.dailymail.co.uk/news/article-1163503/romanian-doctor-suspended-calling-asian-colleagues-orang-utans.html).

Dar trustul public de sănătate pentru care lucra a acuzat-o de rasism, iar GMC a criticat-o pentru „comportamentul rasial inacceptabil”.

Dr Baciu a lucrat ca anestezist principal la spitalul din Basildon, Essex, sud estul Angliei, din iunie 2004 până în noiembrie 2005.

După părăsirea departamentului ea a cerut o întâlnire cu trustul de sănătate publică pentru a discuta acuzații de discriminare din partea colegilor, prezentând în sprijinul acuzațiilor un document de 12 pagini.

„Nu e vina mea că în capul colegilor mei asiatici nu e nicio diferență între o femeie albă educată și un măgar. Nu e vina mea că m-am născut în Europa și nu în sud-estul Asiei, ca alți stagiari. Nu e vina mea că sunt albă,” a reieșit din documentele prezentate GMC.

„Îndrăznesc chiar să sugerez, monșer, că unii doctori sunt scutiți de cerințele legilor imigrării. Bărbații asiatici inteligenți din acest departament nu se pot plasa deasupra legii,” ar mai fi declarat dr Baciu.

Ea a adăugat în document că se teme că știința europeană ar putea „dispărea” din cauză că există atâția medici asiatici.

„Secția de urangutani a departamentului e gata de acțiune și vă asigur de eficacitatea lor,” se mai scrie în document.

Dr Baciu se mai plânge de faptul că ar fi fost amenințată și hărțuită și că găsește atitudinile față de ea „greu de suportat”, mai scrie cotidianul britanic Daily Mail.

GMC a fost informat că dr Baciu ar fi avut probleme în a se adapta în Marea Britanie. Craig Ferguson de la GMC a afirmat că abilitatea sa de a comunica și de a întocmi evaluări scrise a generat preocupare.

Dr Baciu a declarat că termenul „urangutan” nu se referea la aspectul doctorilor ci la comportamentul lor agresiv, atât în public cât și în privat.

Dar dl Ferguson a contrazis-o: „Orice referire la un grup etnic care diferă de grupul majoritar în Regatul Unit din cauza culorii pielii este rasist, iar orice sugestie contrară nu se poate susține.”

„A susține că așa ceva e altceva decât rasism e o prostie.”

În sprijinul deciziei de a o suspenda pe dr Baciu pe timp de șase luni, președintele comisiei GMC, Ralph Bergaman, a spus: „Perioada de suspendare vă va permite să reflectați la comportamentul dumneavoastră inacceptabil, să faceți pași pentru a deveni mai conștientă de caracterul inacceptabil al comportamentului rasist și să arătați viitoarei comisii că ați dobândit gradul necesar de conștientizare.”

Dr Bergman a adăugat că decizia dr Baciu de a nu compărea în fața comisiei este preocupantă. GMC i-a recomandat să participe la un curs de diversitate înainte de reanalizarea cazului său pe parcursul acestui an.

Este justificată sancțiunea împotriva dr Baciu? Comentați în ecouri și votați în sondajul revistei ACUM http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt

Pe cine trimitem la Parlamentul European?

martie 23rd, 2009

In batalia de la Parlamentul European trebuie sa trimitem generali care sa se bata pentru Romania, o garnitura de profesionisti care sa traga spuza pe turta noastra.

Intre Parlamentul Romaniei si Parlamentul European, diferenta este enorma. Ea poate totusi fi usor perceputa daca ne raportam la clepsidra care limiteaza discursul fiecarui europarlamentar inscris la cuvant la maximum 1 minut sau 3, depinde de imprejurare. Nu merge cu chestiuni patetice sau urechiste. Daca incerci, esti rapid marginalizat si neglijat.

Nu am avut voci suficient de puternice nici inainte (la negocieri) si nici dupa aderare. Or, fara asemenea voci nu te poti lupta cu experimentatii europarlamentari polonezi, unguri sau bulgari. Ce sa mai vorbim de cei nemti, francezi sau britanici. Marturisesc ca sunt preocupata de ceea ce reprezinta Romania in UE.

La alegerile din iunie nu e vorba doar de urmatorii cinci ani de mandat, ci si de urmatorii sapte ani pentru care se distribuie fondurile din bugetul comunitar in acest mandat. E vorba de a trimite acolo oameni care au potential de a deveni voci puternice la nivel european si care sa aspire in viitorul nu foarte indepartat la primele pozitii de decizie. Cand am hotarat sa intru in politica si, mai ales, cand am decis sa candidez, am fost constienta de riscurile asumate. Inclusiv de a fi subiectul unor acuze ireale si murdare sau de a ma izbi de zidul indiferentei tot mai generale fata de alegerile europene.

Mi-am promis totusi sa incerc sa fac un altfel de politica. Una bazata pe compromisuri care nu compromit, pe performeri si nu pe papagali, orientata spre cetatean, axata pe politici si nu pe minciuna. Pentru asta, mi-am spus si inca imi mai spun, e nevoie de profesionisti, de specialisti care pot deveni buni politicieni daca sunt lasati sa se exprime. Personal, voi vota intotdeauna echipa de specialisti care s-au validat profesional, nicidecum pe cea incropita pe “criterii meritocratice politice”. Departe de mine gandul sa-mi ridic statuie, dar lucrez de ani de zile pe subiecte ce tin de problematica institutiilor europene. La fel si multi alti tineri bine pregatiti, precum Costea Simion sau Alexandru Nazare. Daca am invatat ceva in anii acestia, e tocmai faptul ca trebuie sa devenim cu totii mult mai responsabili.

Am crezut si cred in continuare ca pot propune solutii constructive. Nu am avut nevoie nici de persoana X, nici de persoana Y ca sa am propriile mele idei sau proiecte concrete. Am dreptul sa gandesc si, de 20 de ani incoace, am dreptul sa ma exprim liber si civilizat. Sunt o tanara politiciana si vreau sa schimb lucrurile in bine. Prin lasitate si complacere nu se poate. Miza mea principala nu este doar ocuparea unui loc eligibil pe lista. Voi ajuta partidul din care fac parte sa castige alegerile, convinsa ca aici sunt oamenii potriviti care pot conduce Romania prin hatisurile europene. La fel de importanta este provocarea unor dezbateri autentice, de idei. La sfarsitul zilei, trebuie sa pot rosti cuvintele “macar am incercat”. Pentru mine si pentru partid, pentru studentii mei cu zeci de sperante ca pot reusi in viata, pentru colegii tineri de partid care au muncit la programul de guvernare, pentru viitorii mei copii. Eventual, pentru toti cei care cred ca e inutil sa mai iasa la vot deoarece “toti sunt la fel”. Cred ca cea mai buna treaba o pot face in institutiile europene. Regula “omul potrivit la locul potrivit” e sfanta.

Si daca nu voi fi pe lista PDL pe un loc eligibil? Inseamna ca liderii nu m-au creditat si va fi numai vina mea. Am o profesie frumoasa si o pregatire care imi permite “luxul” sa ma exprim liber si sa nu raman captiva unui loc pe listele de partid. Obiectivele mele sunt pe termen lung. Nu-mi doresc sa ard etapele in cariera, ci sa inteleg cu adevarat cum functioneaza lucrurile. E bine sa o faci de tanar ca sa mai ai timp sa o schimbi ulterior.

Articolul integral este dispoibil aici: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Politica/125114/Pe-cine-trimitem-la-Parlamentul-European-.html

Andreea Vass este consilier personal al prmierului Emil Boc

Petre Stoica – Ultima Elegie

martie 23rd, 2009

20 martie 2009 – Cunoscutul poet, traducător şi jurnalist Petre Stoica a murit, la vârsta de 78 de ani, în spitalul din Jimbolia după o îndelungată suferinţă.

Petre Stoica s-a născut la15 februarie 1931, Peciul Nou, jud. Timiş şi a debutat în 1957 cu volumul „Poeme”, ESPLA.
Photobucket
(foto: internet)
A publicat peste 200 de volume de poezii („Pietre kilometrice” 1963; „Arheologie blîndă” 1968; „Melancolii inocente” Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969; „Orologiul” Bucureşti, Editura Eminescu, 1970; „O casetă cu şerpi”, Bucureşti, Cartea Românească, 1970; „Bunica se aşează în fotoliu”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971; „Sufletul obiectelor”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1972; „Trecătorul de demult”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975; „Iepuri şi anotimpuri”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976; „O nuntă de cenuşă”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977; „Un potop de simpatii”, Bucureşti, Cartea Românească, 1978; „Copleşit de glorie”, Bucureşti, Cartea Românească, 1980; „Prognoză meteorologică”, Bucureşti, Cartea Românească, 1981; „Întrebare retorică”, Cluj, Editura Dacia, 1983; „Numai dulceaţa porumbelor”, Bucureşti, Cartea Românească, 1985; „Suvenir”, colecţia Cele mai frumoase poezii, Bucureşti, Editura Albatros, 1986; „Tango şi alte poeme”, Bucureşti, Editura Albatros, 1990; „Piaţa Tien-An-Men II”, Bucureşti, Editura Albatros, 1991; „Visul vine pe scara de serviciu”, Bucureşti, Cartea Românească, 1992; „Manevrele de toamnă”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1996; „Marea pururi marea”, Bucureşti, Editura Vinea, 1996; „Uitat printre lucruri uitate”, Bucureşti, Editura Minerva, 1997, „La scufundarea vasului Titanic”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1999; „Şambelan la curtea coniacului”, Timişoara, Editura Helicon, 1999, Insomniile bătrânului”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2000; „Vizita maestrului de vânătoare”, Bucureşti, Editura Vinea, 2002; „Veşnic absentă veşnic prezentă”, Timişoara, Editura Marineasa, 2002; „Carnavalul prenocturn”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2004; „Pipa lui Magritte” 2005, Timişoara, Editura Brumar, „Ultimul spectacol – 101 poeme”, Editura Academiei Române, 2007, „O nuntă de cenuşă”, Editura Cartea românească, 2008, Bucureşti) memorialistică şi publicistică („Amintirile unui fost corector”, Bucureşti, Cartea Românească, 1982; „Caligrafii şi culori”, Bucureşti, Cartea Românească, 1984; „Viaţa mea la ţară”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1988; „Însemnările cultivatorului de mărar „, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1998); antologii („Poezia germană modernă”, Minerva, 1967, „Poezia austriacă modernă” – în colaborare cu Maria Banuş, Minerva, 1968, „Efigiile naturii”, Coautor Mircea Tomuş, Bucureşti, Cartea Românească, 1971; „Oraşul furnicar”, Bucureşti, Cartea Românească, 1982; „Fluturi, păsări, cai”, Bucureşti, Cartea Românească, 1983 etc), precum şi traduceri, fiind un cunoscut „germanist cu studii sistematice şi iniţiat în literaturi europene, traducător din Georg Trakl”.

Petre Stoica este considerat scriitorul cu cea mai mare longevitate literară.

A fost alături de Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Cezar Baltag, Modest Morariu, Vasile Gorduz unul dintre întemeietorii spirituali ai „generaţiei 60”.

Redactor din 1963 la „Secolul 20″ Petre Stoica devine redactor -şef la „Dreptatea” între 1990 şi 1992. Membru fondator al Alianţei civice, s-a implicat în jurnalistică după evenimentele din 1989.

După 1995, s-a retras la Jimbolia unde a înfiinţat Muzeul Presei „Sever Bocu” (http://www.muzeulpresei.go.ro/index.htm) şi Fundația Româno-Germană „Petre Stoica”.

Prieten din tinereţe cu Nichita, Petre Stoica a fost de multe ori considerat de aceeaşi forţă creatoare.

Scriitorului Petre Stoica i s-au conferit distincţiile: Premiul Festivalului George Bacovia, Bacău (1971); Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1971); Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1974); Premiul Uniunii Scriitorilor (1976); Premiul Uniunii Scriitorilor (1980); Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu (1985); Premiul Uniunii Scriitorilor (1991); Premiul „Serile de poezie Vânători”, Piatra Neamţ (1992); Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, Botoşani (1994); Marele Premiu „Ion Vinea” pentru poezie (1996); Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara (1996); Premiul de excelenţă culturală acordat de Austian Airlines (1999); Premiul Festivalului de Poezie Bucureşti (2000); Marele premiu al Traducătorilor acordat de APLER, Bucureşti (2005); Cetăţean de onoare al municipiului Botoşani; Cetăţean de onoare al oraşului Jimbolia; Ordinul naţional „Pentru Merit” în grad de cavaler; Medalia onorifică a oraşului Jimbolia; Diploma specială a comunităţii foştilor germani din Banat.

„Creator cu virtuţi multiple, modern în accepţiunea înaltă a termenului, Petre Stoica excelează ca poet al Fiinţei. ” (Constantin Ciopraga)

„Cu cât este mai departe de lume, Petre Stoica, este mai aproape de ea. Retragerea lui în odăi şi în vorbe, în pâine uscată, ni-l aduce mai aproape de ureche, zilele lui spun ceva auzit pe întuneric de lumânare. ” (Grişa Gherghei)

„Dispariţia lui înseamnă moartea ultimei conştiinţe a generaţiei `60, care a pus laolaltă rafinamentul traducătorului, prosperitatea poetului şi vocaţia ziditorului de instituţii” (Marcel Tolcea)

Însemnătatea lui Petre Stoica în evoluţia poeziei noastre postbelice este una de prim rang. Înaintea unor Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Cezar Baltag, Ion Gheorghe, Marin Sorescu ş.a., autorul Prognozei meteorologice a propus o conştiinţă estetică ce depăşea legatul interbelicului, cu o iradiere încă foarte puternică, în sensul unei degajări a discursului liric de aparatul cosmic vizionar sau raţiocinant ermetic ce-l susţinea. (Gheorghe Grigurcu)

“Aminteşte-ţi totdeauna leşia după-amiezilor cu recolte sărace
reţine faptul că sunt un mort mai frumos decât mortul de ieri
transmite complimente celor ce luptă anonimi împotriva şobolanilor
pune o cunună de paie pe pieptul meu cândva străbătut de curenţi marini
ştii că am fost părintele calfelor care trăiau în încăperi igrasioase?
amintirea lasă-mi-o să doarmă ca o vioară scumpă în cutia ei pluşată
e greu să ştii unde vei ajunge gândindu-te mereu la miasmele timpului
află că eu nu am avut o mătuşă care să mă declare arhitect genial
acoperă cu frunze penarul meu şi îndepărtează-te foarte discret
în numele meu aprinde o lampă şi luminează calea celor rătăciţi în vis
dăruieşte pahare de cristal degetelor mânjite de funingini grase
lasă pământenii să creadă că am plecat într-un zbor de agrement
când te desparţi de tărâmul somnului meu luminos trage aer în piept
şi declară şesurilor prin care liberă a trecut copilăria mea
că nu am înşelat niciodată speranţa sturzului” (Sfaturi pentru cel care doreşte să participe la înmormântarea mea)

Poetul Petre Stoica, vameşul de „la graniţa între somn şi nimic”, închină astfel Luminii ultima sa elegie.

Papa și prezervativele: ediție revăzută și adăugită

martie 23rd, 2009

Se pare ca liderii religiosi, mai ales in lumea moderna, au din ce in ce mai putine idei noi si din ce in ce mai putine mijloace de a influenta si controla opinia publica.
De-a lungul timpului, principalul mod de a controla un numar mare de oameni a fost frica. Frica de iad, de dracul, de bolile pe care divinitatea, in mare mila sa, le-ar napusti peste oamenii deja ingroziti de ceea ce nu puteau intelege. Treptat, aceasta frica s-a imputinat, pe masura avansului stiintei, care a eliberat omenirea de atatea probleme grave, considerate pe parcursul catorva milenii de nerezolvat. Au urmat „posturile si rugaciunile”, avand aceeasi functie. Nici acum nu-mi vine sa cred ca atatia oameni, altfel inteligenti, au ales sa posteasca uneori cu lunile, ca sa faca pe plac unei divinitati sadice. Dar pana si acestea sunt pe cale de disparitie! Cunosc cazurile multor oameni care in copilarie au fost indoctrinati sa posteasca, sa mearga saptamanal la biserica, sa judece intr-un anumit fel etc si care totusi, in timp, au iesit din toate aceste traditii religioase, devenind „catolici sau ortodocsi sau iudei nepracticanti”. Cum am devenit si eu crestin nepracticant, iar apoi rationalist.

Iar acum se pare ca pana si ultima parghie a controlului populatiei de catre sefii religiosi – SEXUL – este pe cale de disparitie!

1. Evolutia sexului

Banuiesc ca multi cititori vor fi uluiti cand vor afla ca in decursul evolutiei speciilor au existat situatii foarte diferite de ceea ce vedem azi in lumea biologica. Nu intotdeauna lumea a fost polarizata de „cele doua sexe”. Pentru anumite vietuitoare, mai ales bacterii, fie ca diferentierea sexuala nu a existat deloc, fie ca au existat opt sexe sau mai multe.

In cazul speciilor cu un numar mare de sexe, ca de exemplu opt, capacitatea de inmultire era determinata de potrivirea a doua cate doua din cele opt sexe. Numai intr-un timp indelungat, prin evolutie s-a ajuns la simplificarea lucrurilor, prin ramanerea a numai doua din cele opt sexe. Deci trebuie sa ne schimbam perspectiva din care analizam sexul. Procesul reducerii numarului sexelor a fost un lucru natural, la fel de natural ca si reducerea numarului de ochi la strictul necesar, respectiv doi, la majorirtatea speciilor, sau ca si la reducerea senzorilor auditivi respectiv a urechilor, tot la o pereche. Si atunci cum de am ajuns acum la echivalarea spiritualitatii cu obsesia pentru prezervative a unor sefi religiosi, ca papa de la Roma?

In mod paradoxal, lumea antica a fost cu mult mai rationala sub acest aspect. Termenul de „pacat” pentru grecii antici nu avea deloc nici o conotatie sexuala, ci insemna chiar contrariul, a nu trai conform normelor naturale. „Pacat” pentru grecii antici a insemnat tocmai condamnarea sexului, adica traiul anti-natural in sihastrie.
Abia ideologia iudeo-crestina a intors pe dos lucrurile. Da, este corect sa spunem ca iudeo-crestinismul a intors cu susul in jos pana si sensul moralei: din aspectul cel mai natural al lumii, sexul a devenit, controlat de sefii religiosi, o parghie de santaj si control social si politic. Sexul este un element universal in vietile oamenilor: pana si asexuatii se raporteaza la el. Atunci de unde interesul morbid al Vaticanului de controlare a acestuia?

2. Controlul sexului in alte societati

Evident ca nu numai iudeii si crestinii au manipulat aspectele sexuale ale existentei, dar ei au excelat prin condamnare si prin irationalitate. In realitate au existat multe situatii in istoria omenirii, in care sexul a fost strict controlat. Si nu numai in varianta sa heterosexuala. Istoricii Greciei Antice au aratat ca in varianta spartana a societatii umane, dictatura totala a dus mai intai la disparitia artei, iar apoi la disparitia oricarei creativitati aplicate in viata umana. Baietii erau luati din familii spre a primi o educatie militara draconica de la 7 ani; apoi, tineri fiind, erau „insurati” la comanda, fara a avea vreun cuvant de spus ei insisi, fara sa-si vada sotiile la lumina zilei, ci doar noaptea; intr-o singura noapte avea loc copularea in scopul inmultirii populatiei. Intrucat era stiut ca tinerii respectivi nu au mai vazut pana in acel moment fete sau femei, femeile respective trebuiau sa se imbrace baieteste si sa-si taie parul, pentru a parea ele insile baieti. Alfel, tinerii militari care cunosteau (inclusiv sexual) numai barbati, nu ar fi putut „consuma actul conjugal”. Pentru baietii care nu reuseau nici in acest mod sa se acupleze cu fetele respective, exista traditia ca acestia sa recurga la ajutorul altor baieti, mai vigurosi si mai tineri, ca sa le lase nevasta gravida. Nu voi scrie aici un tratat despre istoria sexualitatii, dar vreau sa arat ca introtdeauna cand sexualitatea a fost manipulata au existat cauze sociale sau politice temeinice. La fel si in cazul papei.

3. Papa si lumea moderna

Pana acum doua secole Vaticanul nu a avut nici un fel de opreliste in impunerea „valorilor” sale, chiar si cand acestea erau in mod evident bazate pe neadevaruri. Dupa 18 secole de la formarea traditiei crestine, un papa a schimbat pe moment istoria, sustinand de exemplu ca de fapt „Fecioara Maria” nu a murit (vezi „adormirea Maicii Domnului” la ortodocsi si catolicii de dinainte de 1840) ci „s-a ridicat la cer”. Nu conta faptul ca nu exista nimic care sa sustina in traditia crestina asa ceva. Cum un rege a spus clar „statul sunt Eu”, tot asa si papa putea spune „religia sunt Eu”. Traim insa intr-un secol in care minciuna nu mai poate fi sustinuta la nesfarsit, fara consecinte. Altfel nu ar fi simtit papa Wojtila nevoia ca dupa cinci secole sa-si ceara iertare in numele bisericii pentru tratamentul lui Galileo Galilei. Iar acum papalitatea este bombardata cu cele mai nastrusnice probleme si situatii. Ce sa faca papa cand este pus in fatza unei persoane care s-a nascut prin fecundarea in eprubeta si reimplantarea ovulului „la purtatoare”? Prea greu de raspuns! Deci, trebuie sa condamne!

Dar acum, cand in SUA a inceput pe scara mare fecundarea spermei barbatilor cu ovule de la banca de ovule? La inceput barbatii homosexuali au recurs la aceasta tehnica pentru a avea urmasi, dar la nici doi ani de la primul caz si barbatii heterosexuali au ajuns sa practice acelasi lucru. Contra sumei de 100 000 de dolari, oricand se gaseste cate o purtatoare de sarcina, care sa duca la final sarcina.

4. Condamnarea finala a sfantului Scaun

Asa a ajuns biata institutie a papalitatii la masuri extreme. Trebui sa condamne lucrurile, ca altfel nu si-ar justific a pozitia. Ori este cu mult mai usor sa condamne mai intai ceea ce poate intelege, cu infima sa cultura tehnica. Prezervativele!
Da, erau cunoscute si in antichitarea greaca. Ce-i drept atunci se faceau din basica de porc si din piele de miel. Cele moderne sunt cu mult mai „pacatoase” ca unele mai au si cili ca sa excite femneile si sa le expuna la „pacat”! Doamne fereste si afuriseste! Adica cum, si femeile sa aiba placeri care nu sunt destinate procreerii? Nu numai barbatii?

Daca ar fi numai atat, poate ca nu ar fi nimic deosebit. Unde apar problemele grave sunt locurile unde apare minciuna sfruntata. Si nu numai una! Minciuni sistematice ale Bisericii Catolice:

A. „Prezervativele maresc expunerea la virus”. B. „Prezervativele au fost pre-infectate cu virusi” .
C. Americanii si necredinciosii vor sa ucida africanii prin intermediul prezervativelor.
4. Nefolosirea prezervativelor protejeaza oamenii. etc etc.

Trebuie sa specificam aici: toate acestea sunt minciuni. Evident ca daca folosesti protectie, esti mai protejat decat daca nu o folosesti. E la mintea cocosului.

Acum stim ca educatia pentru „abstinence -only” a dat faliment. Cei mai multi tineri care s-au imbolnavit de SIDA in America sunt tocmai cei care nu au avut parte de educatie sexuala. Juramintele de castitate facute pe stadioane de catre baieti supra-excitati jurand castitate eterna nu s-u tinut.

Daca papa ar fi fost cat de cat cult si ar fi citit macar dialogurile lui Platon, ar fi stiut azi ca juramintele de dragoste nu se tin.

„Juramantul de iubire, daca nu se tine, nu trebuie pedepsit” spuneau vechii greci.

Pentru prima oară distribuitorii români de vinuri la Fenavin

martie 23rd, 2009

Pentru prima oară distribuitorii români de vinuri au ocazia să participe, în perioada 5-7 mai în Ciudad Real- centru , Castilla La Mancha, la Targul spaniol de vin Fenavin.

Târgul este organizat de Consiliul Judetean din Ciudad Real, in colaborare cu Ministerul spaniol al Mediului, Guvernul regional din Castilla La Mancha si Primăria din Ciudad Real.

Anul acesta, sunt asteptaţi 3.500 de cumpărători din peste 40 de ţări.

Fenavin reprezintă o garanţie pentru producători şi importatori in ceea ce priveşte incheierea de viitoare colaborări, mediul de promovare al vinurilor spaniole recunoscute la nivel mondial.

La primul târg al vinului spaniol, Fenavin 2007, au participat 978 de producatori spanioli – practic, toate vinurile spaniole cu denumire de origine controlată.

Uniunea Europeana a alocat peste 30 de miliarde de euro sub forma de fonduri structurale Romaniei, pe care ţara urmeaza să le primească până în 2013.

România trece, potrivit datelor economice inregistrate in cursul anului trecut ( are o crestere de 8% – valoare ce depaşeşte cu mult restul ţărilor europene lovite de criză ), printr-o evidentă perioadă de expansiune din acest punct de vedere.

Daniel Comanita, delegat al organizatorilor Târgului in România, preciza : ‘Urmează să fie prima ocazie cu care România participă la acest târg, iar dat fiind faptul că toate cheltuielile sunt suportate de organizatori, vom realiza o selecţie pentru 15 participanţi români – trei medii de comunicare si 12 distribuitori si importatori – pană la 31 martie’.

Iar fostul ambasador spaniol la Bucuresti, Juan Pablo García-Berdoy, aprecia că : ‘România are o traditie amplă în ceea ce priveş te consumul de vin, iar in acest moment, prezenţa băuturilor spaniole acolo este foarte slabă , de aceea Fenavin este un mod excelent de a deschide vinurilor spaniole usile pieţei românesti'”.

 
54.87.180.131