Loading

2009 – Anul International al Astronomiei

februarie 5th, 2009

BUCURESTI, 04 Februarie 2009 – In anul 2009 se implinesc 400 de ani de cand Galileo Galilei a indreptat pentru prima data o luneta catre bolta instelata si a facut posibile descoperiri astronomice uluitoare care au schimbat pentru totdeauna conceptia omenirii despre lume.

Pentru a marca acest eveniment, dar si importanta astronomiei ca stiinta, a 62-a Adunare Generala a ONU a declarat 2009 drept An International al Astronomiei. ONU a desemnat UNESCO drept agentie coordonatoare a activitatilor care se vor desfasura in acest cadru in colaborare cu Uniunea Astronomica Internationala (UAI) – prima asociatie internationala a unor oameni de stiinta realizata dupa Primul Razboi Mondial – , organizatie din care Romania face parte. Anul International al Astronomiei a fost lansat la sediul UNESCO Paris in zilele de 15 si 16 ianuarie 2009

Anul International al Astronomiei 2009 – AIA2009 – are ca scop atat marcarea saltului monumental realizat in stiinta, cat si descrierea astronomiei ca un efort stiintific global pasnic, care uneste astronomii intr-o familie internationala, multiculturala, de oameni de stiinta care lucreaza impreuna pentru a gasi raspunsuri la unele dintre cele mai importante intrebari pe care le-a pus vreodata omenirea. AIA2009 va fi o sarbatoare mondiala a astronomiei si a contributiilor sale pentru societate si cultura, stimuland interesul intregii lumi pentru astronomie si pentru stiinta in general.

Fiind focalizata in special pe tineret, actiunea AIA va servi drept platforma pentru informarea publicului despre ultimele descoperiri ale astronomiei, subliniindu-se in acelasi timp atat rolul esential al astronomiei in cunoastere cat si contributiile sale remarcabile la rezolvarea problemelor globale.

Comisia Nationala a Romaniei pentru UNESCO, in colaborare cu Comitetului Roman pentru Anul International al Astronomiei in Romania, marcheaza deschiderea la Sibiu a Anului International al Astronomiei in Romania printr-un program care va cuprinde :

- seminarul international “Intrebari esentiale despre UNIVERS“, 6-7 februarie, Biblioteca ASTRA; in deschidere, domnul academician Basarab Nicolescu va sustine o conferinta publica cu aceeasi tema – 6 februarie, ora 9.15, Sala de conferinte a Bibliotecii Astra din Sibiu;
- un moment festiv de semnare a Protocoalelor de colaborare pentru Anul International al Astronomiei 2009 intre CNR UNESCO si Consiliile Judetean si Municipal Sibiu, moment care va avea loc la ora 11.45 la Primaria Sibiu si la care vor participa: Dl. Sergiu NISTOR, Secretar General al CNR UNESCO, dl. Nicolae MANOLESCU, ambasador al Romaniei la UNESCO, dl. Marius IOSIFESCU, vicepresedinte al Academiei Romane, dna. Astrid FODOR, viceprimar al municipiului Sibiu, dl. Martin BOTTESCH, Presedintele Consiliului Judetean Sibiu, dna Magda STAVINSCHI, punct focal AIA 2009 pentru Romania, oaspeti de peste hotare.
- un moment spectaculos, lansarea de rachete si inaltarea unui balon AIA 2009, intre orele 12.45 -13.15 in Piata Mare din Sibiu :
- o reuniune de lucru a Comitetuluii National Roman pentru Anul International al Astronomiei 2009.

Astronomia este cea mai veche stiinta a omenirii. De-a lungul timpului astronomia a jucat un rol important in cele mai multe culturi, iar astazi continua sa fie o deschizatoare de drumuri. Este suficient sa amintim doar cateva aplicatii ale astronomiei: masurarea exacta a timpului, calculul si alcatuirea calendarelor de folosinta curenta, stabilirea hartilor geografice si topografice, metodele de orientare astronomica, previziunea fenomenelor astronomice, studiul miscarilor aparente si reale ale corpurilor ceresti, studiul structurii fizice a corpurilor ceresti si al compozitiei lor chimice, studiul interactiunilor gravitationale, radiative, magnetice, ale corpurilor ceresti, utilizarea satelitilor artificiali, statiilor spatiale si navelor cosmice pentru realizarea de experiente si cercetarea Pamantului si a materiei extraterestre (predictii meteorologice, teledetectie, telecomunicatii etc.), studiul interactiunii fenomenelor solare cu cele terestre si problema captarii energiei solare (conversia energiei), studiul structurii interne a Soarelui si a stelelor, in vederea realizarii unui reactor de fuziune nucleara, urmarirea asteroizilor care au traiectorii periculoase pentru Terra si stabilirea unor metode eficiente pentru inlaturarea unor posibile coliziuni cu Pamantul, efectuarea unor experimente pentru extinderea cunoasterii umane. Cu aceasta paleta de aplicatii practice din ce in ce mai eficiente economic, astronomia ofera posibilitatea unei game diverse de formari profesionale , in prezent si in perspectiva deceniilor viitoare.

Astronomia a contribuit si contribuie la dezvoltarea stiintelor fundamentale, a matematicii, fizicii, biologiei, geografiei, geologiei, ecologiei, filosofiei, economiei, dar si a stiintelor umaniste, fiind – alaturi de genetica si informatica – una dintre din cele mai dinamice stiinte. Prin aceasta abordare interdisciplinara, astronomia si astrofizica contribuie la formarea unei gandiri stiintifice unitare, foarte utila unei societati in continua globalizare.

Istoria astronomiei este extrem de instructiva, in expunerea dezvoltarii oglindindu-se insasi dezvoltarea spiritului omenesc. Castigul adus de acest studiu este, in primul rand, un castig intelectual. Mai mult, ea ajuta la conservarea patrimoniului cultural mondial, din care astronomia face parte.

Contributia cunoasterii astronomice romanesti la acest patrimoniu mondial este remarcabila, presarata de multe prioritati mondiale. Ea porneste din mileniul I, cu sanctuarul dacic din Gradistea Muncelului, continua cu episcopul Ioan Vitez, fondatorul Observatorului de la Oradea in anul 1445, cu Johannes Honterus, autor la 1548 de manuale de cosmografie, cu Conrad Haas care pe la 1550 foloseste primul denumirea de racheta in trepte, cu Spiru Haret, Constantin Gogu, Nicolae Coculescu si Nicolae Donici, cu infiintarea la 1908 a Observatoarelor Astronomice de la Bucuresti si Dubasari si continua in anii nostri cu aparitia primului satelit artificial de creatie romaneasca. Cu toate ca Astronomia nu mai este disciplina obligatorie in curriculumul scolar, incepand cu anul 2003 Romania participa la Olimpiada Internationala de Astronomie inregistrand rezultate notabile la editiile din 2004 (Ucraina, 2 medalii), 2006 (India, 2 medalii), 2007 (Ucraina, 5 medalii) si 2008 (Italia, 4 medalii), unele chiar de aur.

Printre marile evenimente planificate pentru acest An se numara proiect
ele: 100 ore de astronomie pe tot globul, in 2-5 aprilie, Galileoscopul, care isi propune sa ofere milioane de telescoape simple, accesibile, usor de asamblat si utilizat; De la Pamant la Univers, Cunoasterea Universului; a 19-a Noapte a Stelelor pe data de 24-26 iulie, etc. UNESCO isi propune sa incurajeze toate statele membre sa participe la acest eveniment si sa organizeze actiuni la orice nivel menite sa promoveze accesul la noile cunostinte si experiente ale observarii astronomice.

Legaturi utile :
• Broadcast live of the opening ceremony
• More information on Year of Astronomy

http://www.astro.ro/IYA2009.html

Institutul Astronomic al Academiei Romane
Str. Cutitul de Argint 5, RO-040557, Bucuresti, Romania
Dr. Magda Stavinschi

O naţiune, două state medievale: conflictele dintre Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVII

februarie 5th, 2009

Evul mediu a fost şi continuă să fie perceput de publicul larg ca un timp al luptelor eroice pentru apărarea patriei sau a credinţei, în care suveranii şi cavalerii se disting prin fapte de arme şi şi norme de conduită de natură să-i transforme în idealuri morale pentru contemporani. O asemenea percepţie s-a născut în ambianţa intelectuală a romantismului european, istoricii şi autorii literari căutând să identifice în fragmentele unui trecut ce abia începea să fie reconstituit cu mijloacele scrisului istoric critic, notele definitorii ale acelui volksgeist invocat de paradigma herderiană. Dacă scepticismul abordărilor pozitiviste a fost de natură să nuanţeze imaginea idilică asupra realităţilor medievale, fenomenul a vizat categoriile instruite ale societăţii, şi acestea doar în limitele unui interes concret pentru cunoaşterea istoriei cât mai apropiate de adevăr.

Confruntările care i-au opus pe francezi germanilor, pe aceştia din urmă cehilor, pe polonezi ruşilor sau pe români maghiarilor, au determinat o investigaţie mai elaborată asupra trecutului, dar şi un mai ferm ataşament al comunităţilor etnice faţă de oameni şi fapte asumate ca valori ale patrimoniului identitar. Chiar dacă studiile medievale sunt orientate mai curând spre cunoaşterea structurilor şi fenomenelor în durată lungă, lăsând într-un plan secund factologia, manualele de istorie rămân fidele tradiţiei unei istorii constând într-o succesiune de date, războaie şi revoluţii, în care evocarea unor figuri intrate în legendă devine singurul mijloc de captare a interesului cititorilor.

Din această perspectivă, o temă precum rivalităţile care au escaladat adeseori în conflicte armate care au marcat relaţiile dintre Moldova şi Ţara Românească devine dacă nu prohibită, cel puţin greu de abordat, chiar în absenţa unei presiuni oficiale nemijlocite. Cu toată detaşarea dată de trecerea timpului, avem dificultăţi să acceptăm un trecut mai puţin idealizat, în care aceia care i-au învins pe turcii cuceritori ai Constantinopolului, pe tătari, maghiari sau polonezi, şi-au înfruntat pe câmpul de luptă şi fraţii de aceeaşi limbă şi lege, de care îi separau interesele de moment. Rivalitatea moldo-munteană nu s-a eliberat cu totul de presiunea unor intenţionalităţi politice, câtă vreme tema unei identităţi etnice moldoveneşti îşi mai găseşte adepţi în unele spaţii istoriografice.

Fondatorii istoriografiei româneşti moderne, credincioşi aspiraţiei către o istorie obiectivă, au evocat asemenea momente cu destule rezerve, căutând să le explice prin cauzalităţi externe sau prin disensiunile obişnuite între capetele încoronate ale vremii. Numeroşi autori s-au simţit tentaţi să devină ei înşişi parte în conflict, identificându-se cu unul sau altul dintre protagoniştii acestor confruntări. Propaganda comunistă a exclus aproape complet astfel de subiecte din sfera de interes a istoriei românilor. Imaginea unei lumi româneşti divizate din punct de vedere politic şi cu manifestări pluraliste distona în prea mare măsură cu ideea unei naţiuni române aflată în luptă cu marile puteri vecine şi cu exploatatorii din interior, pentru unitate şi libertate. În plus, orice contestare a puterii domneşti, cu care se căutau echivalenţe simbolice, putea da naştere la stări de spirit prea subversive într-o ambianţă totalitară.

Evul mediu românesc a fost plasat sub auspiciile conceptului de conştiinţă de neam, menit să substituie realităţile pe care istoricii occidentali le-au subsumat celui de naţiune medievală. Atunci când disputele dintre domnii români nu puteau fi evitate, ele deveneau aspecte ale luptelor dintre facţiunile boiereşti sau expresii ale unor acte de trădare. De acest din urmă tratament au beneficiat personalităţi de talia Movileştilor sau a lui Vasile Lupu.

Odată cu eliberarea de vechile clişee, în contextul cultural din anii 90, s-au manifestat şi reacţii disproporţionate, în sensul tentativelor de destructurare a tot ce s-a scris până acum, ori al restituirii unei istorii a românilor marcată de conflicte interne şi de mediocritate politică. În aceeaşi direcţie, s-a pus problema existenţei sau inexistenţei manifestărilor identitare în rândul românilor, chestiune aflată încă în dezbaterea mediilor de specialitate. Actele de frondă faţă de interpretările canonice ale trecutului nu justifică totuşi negarea unor tendinţe şi procese istorice, documentate în condiţii vitrege prin eforturile unor specialişti care n-au abdicat de la valorile spiritului critic. În ultimă analiză, protagoniştii unor episoade controversate nu sunt responsabili de faptul că semnificaţiile demersurilor lor politice şi militare au fost instrumentalizate de discursul politic contemporan.

Fără a avea pretenţia de a epuiza subiectul în aceste câteva rânduri, sunt necesare câteva clarificări ale conceptelor cu care operează istoriografia contemporană. Naţiunea medievală nu poate fi identificată cu forma clasică pe care această formă de agregare a comunităţilor umane a cunoscut-o în evul de mijloc.

Conceptul de natio a fost asumat de slexicul medieval pe filiera creştină care a asigurat transferul terminologiei latine clasice asupra noilor realităţi ale lumii născute pe ruinele vechiului orbis romanus. Vitalitatea şi în cele din urmă impunerea ca marcă a identităţii etnice în majoritatea limbilor europene s-a datorat tocmai caracterului său plurivalent, încorporând atât ideea originii familiale,, cu conţinut etnic implicit, cât şi o accepţie socială distinctă. Oamenii instruiţi ai evului mediu au dat naţiunii diverse, reflecţia pe această temă culminând în epoca dezbaterilor conciliare de la Pisa şi Konstanz şi a revoluţiei husite. Dacă magistrul Ieronim de Praga includea în cadrele natio totalitatea membrilor comunităţii, dincolo de diferenţierile sociale, prelaţii englezi şi francezi operau o distincţie majoră între naţiunile generale, definite prin originea, reală sau presupusă, din strămoşi comuni, locuirea unui teritoriu moştenit de la aceştia, relativa unitate lingvistică şi de credinţă . Originea familială, cu aspectul său etno-lingvistic implicit, era importantă pentru evul mediu. Precum Tatăl, aşa şi Fiul, era una din paradigmele spiritului acelor vremuri, cel puţin sub aspectul teoriei. Faptul avea consecinţe directe asupra destinului individual şi colectiv, coroanele şi privilegiile, libertatea şi patrimoniul, se moşteneau în virtutea descendenţei.

Expresia livrescă a acestei realităţi este dată de cronicile şi gestele medievale, care invocă în serviciul unor cauze contemporane, originea ilustră a comanditarilor sau a comunităţilor etnice aflate sub autoritatea acestora din urmă. Oricât de tentante ar fi extrapolările în relaţie cu modernitatea, trebuie precizat faptul că naţiunea medievală este doar una din formele de solidaritate care guvernau viaţa omului medieval. În afara solidarităţii etnice, acţionau în direcţia potenţării sau inhibării ei afinităţi sociale, religioase, regionale sau patrimoniale. Manifestări ale solidarităţii şi conştiinţei etnice au fost documentate în cazul majorităţii naţiunilor, iar azi puţini istorici mai contestă apartenenţa acestora la spiritul medieval . Expresii ale unor astfel de sensibilităţi au fost propuse şi în ceea ce-i priveşte pe români, fiind evidenţiată conştiinţa şi preocupările pentru propria origine, solidarităţile confesionale transfrontaliere şi de la un anumit moment, tendinţe de confederare politică.

Chiar dacă precaritatea surselor lasă muncii în arhive şansa unor noi încheieri pe această temă, o conştiinţă identitară a românilor nu a însemnat şi nu putea însemna o premisă a loialismului etatic. Inexistenţa unei similitudini între specificul identitar şi raporturile de putere este specifică şi altor naţiuni europene. Patriotismul militant ce s-a manifestat în Franţa la începutul secolului al XIV-lea nu a fost de natură să inhibe rivalitatea franco-burgundă şi războiul civil ce i-a dat expresie, tocmai în momentul în care inamicul englez triumfa asupra celor care îi refuzaseră succesiunea lui Edward al III-lea pe temeiul legii salice şi al drepturilor naţiunii franceze. Chiar istoricii sceptici cu privire la existenţa reală a naţiunii medievale recunosc în cazul ruşilor existenţa unui ataşament primar, aproape vegetativ, faţă de pământul rusesc şi credinţa rusă. Cu toate acestea, principii Moscovei şi marii duci rusificaţi ai Lituaniei s-au înfruntat în războaie pe durata câtorva secole pentru refacerea vechiului ansamblu politic al Ruricizilor. Loialităţile politice n-au alterat sentimentul patriotic al protagoniştilor, iar o dovadă în acest sens este furnizată de dramaturgia engleză elisabetană. Discursurile atribuite de Shakespeare protagoniştilor unor rebeliuni şi uzurpări sunt mult mai bogate în semnificaţii identitare decât tiradele naţionaliste contemporane.

În ceea ce priveşte realităţile româneşti, secolul al XIV-lea a însemnat naşterea a două entităţi politice, Ţara Românească şi Moldova. Geneza lor se circumscrie tipologiei generale de evoluţie a statelor medievale, centralizarea puterii şi afirmarea sa prin succesul militar, integrarea în ordinea politică şi spirituală prin consacrarea structurilor ecleziastice prin intercesia patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. Fenomene cu impact local precum transferul demografic şi instituţional de peste munţi şi mai ales constituirea etatică prin subordonarea unor poli regionali de putere, se cer a fi aprofundate în viitor. Studiile medieviste româneşti au examinat problema constituirii a două state româneşti, găsind explicaţii în condiţionările politice externe sau în dinamica economică a regiunii . Indiferent de circumstanţe, proximitatea crea ca pretutindeni în evul mediu, premisele unor relaţii conflictuale.

Chiar dacă societatea românească nu a cunoscut formele feudale clasice apusene, privilegiile sociale şi puterea politică se legitimau în raţiunea militară. Vitejii şi slujitorii munteni şi moldoveni sunt echivalenţi ai aşa-numitor bellatores, la care se referă norma medievală a societăţii tripartite. Cea mai vizibilă formă de expresie a autorităţii era capacitatea de a asigura supuşilor securitatea şi resurse . Dacă integrarea, cu ezitări iniţiale din partea puterii, în cadrele bisericii ortodoxe şi presiunile de la frontiere erau de natură să ofere o bază pentru colaborare între cele două state româneşti, existau suficiente elemente care să le aducă în conflict.

Primul şi cel mai important dintre acestea au fost înseşi relaţiile de putere. În măsura în care o domnie se consolida în plan intern, resimţea tendinţa obiectivă în a exercita un anume patronaj asupra principatului vecin. În ecuaţia internă, jucau un rol activ şi raporturile cu regatele apostolice vecine şi mai târziu cu Poarta Otomană. Primul angajament antiotoman al Ţării Româneşti sub Mircea cel Bătrân (1386-1418) a coincis cu un episod conflictual cu Ştefan I al Moldovei, care l-a susţinut pe Vlad Uzurpatorul. Alianţa dintre Mircea şi Alexandru cel Bun, privilegiată de scrisul istoric de la noi, a fost urmată de tentativa domnului moldovean de a-şi subordona Ţara Românească prin susţinerea pretendentului Alexandru Aldea, demers urmat şi de achiziţii teritoriale în zona frontierei. Proiectele de acţiune antiotomană concretizate de Iancu de Hunedoara au însemnat din punct de vedere legal şi în accepţiunea contemporanilor, integrarea principatelor extracarpatice în sfera de autoritate a regatului Ungariei şi transformarea voievozilor acestora în vasali ai Hunedoreanului . Campaniile militare care însoţeau schimbarea domnilor aveau acelaşi caracter distructiv ca orice invazie, ori astfel de episoade nu aveau darul de a câştiga simpatia celor vizaţi. Relaţiile moldo-muntene au evoluat în manieră ambivalentă chiar în condiţiile contemporaneităţii unor eroi ai cruciadei târzii, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare. Dacă ultimul a câştigat tronul cu un aport militar muntean, cele două ţări s-au aflat angajate în disputa pentru controlul cetăţii Chilia, cu importanta sa poziţie în comerţul de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră. Implicarea Moldovei în lupta antiotomană a început la mai bine de un deceniu de la sfârşitul celei de-a doua domnii a lui Vlad Ţepeş, iar o eventuală colaborare odată cu revenirea sa pe tron în 1476 a fost compromisă de asasinarea sa. Intervenţiile lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească, socotite azi expresii ale unui program politic înaintat, au luat forma unor expediţii violente, consemnate ca atare în cronistica vremii şi stârnind resentimentele boierimii muntene. Este cunoscută scrisoarea în care exponenţii acesteia i se adresează în termeni puţin reverenţioşi, reproşându-i încercările de a aduce pe tronul Ţării Româneşti domni nelegitimi. Rivalităţile de aceeaşi natură au implicat şi generaţiile următoare de dinaşti, războiul dintre Bogdan al III-lea al Moldovei şi Radu cel Mare al Ţării Româneşti putând fi evitat doar datorită apelului unor prelaţi la credinţa comună a celor doi principi. Nici integrarea mai strictă a statelor româneşti în ansamblul controlat de sultan nu a atenuat cu totul stările de tensiune.

Noile motivaţii şi-au aflat originea în ambiţia unor familii domnitoare de a controla ambele ţări, în actele de disidenţă ale facţiunilor boiereşti, urmate de exil în masă peste hotare, sau opţiunile diferite în ceea ce priveşte politica externă. Episodul care s-a bucurat de o amplă reflectare istoriografică a fost cel al antagonismului dintre Movileşti şi Mihai Viteazul. Protagoniştii, exponenţi ai unor facţiuni boiereşti, una captivată de modelul libertăţilor din Polonia barocă, pe care le-ar fi dorit translatate pe solul Moldovei, cealaltă interesată în contracararea presiunii otomane prin colaborarea cu Habsburgii, au propus în fapt maniere proprii de realizare a unor proiecte politice româneşti, fundamentate pe realitatea identităţii etnice a moldovenilor şi muntenilor. Concurenţa în demararea unor astfel de proiecte, complicată şi de problema boierimii de origine greacă, a dat naştere la conflictele din secolul al XVII-lea, cunoscând forma unor angajamente militare în timpul lui Matei Basarab şi Vasile Lupu.

Stările conflictuale care au opus de-a lungul secolelor medievale principatele româneşti extracarpatice sunt o parte a trecutului propriu şi merită studiate fără complexe şi prejudecăţi, ca expresii ale unor realităţi specifice şi altor naţiuni şi care, fără a pune în cauză existenţa naţiunii române medievale, ci mai curând îi adaugă faţete remarcabile.

Mediana – O cale de mijloc

februarie 2nd, 2009

Am citit articolul domnului Stefan Maier si am concluzionat o forma cronica de solidaritate, cauzata de gindire si actiune coerent pozitiva, care pune pe ginduri pe cei care ii citesc articolele clare.

In fond ce il leaga sau ce ne leaga de tara incit sa gindim si sa nu respingem o Romania Libera ?

Este numai o nostalgie si o rabufnire a unui concept din secolul al XIX al natiunii tinere ?

Nu care cumva sunt anacronic si nu inteleg ca suntem in anul 2009 cind ar fi mai util sa ne concentram pe o Europa Unita si sa uitam de statele nationale ?

Cred ca ceea ce ne leaga de tara sunt in primul rind oamenii si dorinta ca in acel loc sa nu se dezvolte probleme si incordari care sa dauneze celor cu care suntem solidari si satului mondial din care facem parte.

Ne mai leaga valorile pe care le-a cultivat cei care au trecut si au dat exemplu socant contemporanilor si care indiferent de resentiment au incercat acelasi lucru o intelegere intre oameni.

Imi amintesc de generatiile anterioare care au influienta atit de mult pe oameni, incit peste ani au determinat sa continue sa vrea binele si sa actioneze instinctiv pentru a solidariza pe oameni.

Instinctul al actiune voluntara cu scopul de a face bine trece peste intelegerea personala a religiei si apartenenta nationala sau profesionala.

Daca legenda spune ca intemeietorii romei au fost alaptati de o lupoaica atunci ar putea exista un instict care sa ne ajute sa supravietuim.

Am fost sfatuit cu ani in urma de catre o femeie care se denumea batrina sa nu contrazic intrucit se poate ca cei care vad lucrurile altfel sa fie tentati sa treaca la discutii interminabile si chiar sa aduca argumente indiscutabile cu scop de a-mi schimba parerea.

Ceea ce se impune gindirii majoritatii nu trebuie tulburat intotdeauna ci trebuie reciproc respectata diversitatea.
Cei minoritari ar dori sa nu fie striviti si incadrati in tipare si obligati sa se conformeze.

Cum vremurile tulburi favorizeaza mai mult actiunile cu grad de violenta si impunere si exagerare machivelica, temperarea patimilor si apararea rationalului devin necesare.

Se impune ca cineva sa efectuez serviciul de mediator chiar ci cu un prim scop ca oamenii sa creeze modalitati de comunicare si cunoastere si acorduri.

Medierea nu este ceva usor dar cu cit exista mai multi mediatori calificati cu atit mai bine

Un băiat de zahăr

februarie 2nd, 2009

un băiat de zahăr

secolu ăsta 21 va fi sau nu va fi deloc nu degeaba o zis ainştain ăla am dat să mă ridic însă pisălogu nu mă slăbea defel când şi când producea câte o perlă cum e cea de mai sus mă pufnea râsul nu se supăra continua să turuie ca o moară stricată sunt expresii care în curând vor fi golite de semnificaţie pentru cei tineri poate că omul ce s-a aşezat lângă mine pe bancă într-adevăr are ceva important să-mi transmită ştii ce io de obicei n-am încredere în oameni da cu dumneata cred că nu mă înşel ce zici de terenu ăsta din faţa noastră nu te uita că pământu e sărac nici de fâneaţă nu e prea bun de fapt e o mină de aur dai din cap îţi închipui că-s nebun mai degrabă un pisălog şi un cronofag fără pereche mi-am zis vrând a câta oară să mă ridic şi să plec stai un pic dom’le lasă-mă să-ţi explic afacerea mă uitam exasperat la slăbănogul cu voce dogită la moaca lui de guşter la mărul lui Adam pe care în zadar se chinuia să-l înghită păi ce crezi că de prost l-am revindecat peste câţiva ani terenu ăsta o să valoreze o avere ce zici te bagi am clătinat din cap foarte bine faci că nu te arunci orbeşte îmi repungă oamenii care nu chibzuieşte bine situaţia habar n-ai de câtă vreme tot stau şi mă gândesc cum să fac fii atent vezi cum se întinde oraşul cât de curând terenurile o să fie aşa de scumpe că dacă ieşi pe piaţă cu pârloagele astea pe care să le împarţi în parcele de o mie de metri pătraţi o să le vinzi ca pe pâinea caldă totu e cât să poate de simplu trăbă să aştepţi momentu favorabil eroare dom’le cine stă cu mâinile în sân şi aşteaptă să-i pice totu de-a gata o ia în braţe trăbă să prevezi totu dinainte să te gândeşti că un teren de casă fără apă gaz metan lumină şi canalizare îi numa un maidan ce crezi că de prost îmi caut un partener io nu le pot face pe toate şi după aia mai trăbă şi cineva care să dea anunţurile la ziare la radio şi la televiziunile locale să răspundă la telefoane îs atâtea angarale de unu singur m-aş descurca excretabil credeam că anume poceşte unele expresii ca să se distreze nu mă interesa dacă terenul de la marginea oraşului e cu adevărat al individului sau totul e doar trăncăneală mă aşezasem pe bancă intenţionând să răsfoiesc revista literară pe care o purtam în geantă de câteva zile acasă e un nesfârşit du-te vino îmi iubesc soţia şi copiii cu atât mai mult preţuiesc rarele clipe de linişte şi intimitate nici nu-mi potrivisem bine ochelarii pe nas când pe bancă lângă mine s-a aşezat zgâmboiul ăsta cu gură mare ia zi ce citeşti ai vro foaie d-aia cu dame ştii ce hai să facem schimb io-ţi dau ziaru meu şi dumneata îmi laşi o ţâră revista nu te uita aşa urât la mine că nu ţ-o mănânc numa îmi clătesc şi io ochii să nu crezi că-s chiar aşa de anagramat cum ţi să-mpare am cunoscut fel şi fel de oameni la viaţa mea şi la toţi le-o plăcut de mine că-s băiat de gaşcă

Mihai Medrea

poeme

februarie 2nd, 2009

Cum plânge cerul în noroi…

Mă fulgeră tăcerile în gânduri
şi ochi-mi scapără-ntrebări
cum să opresc furtuna
născută între noi
din nepăsarea clipei?

… priveşte cerul nostru
– cum plânge în noroi -

din rănile durerii
curg ploile tăcerii
ca un potop de vorbe…

Mă biciuiesc cuvintele în gânduri
şi nu pot să opresc furtuna
ce-mi sapă-n ochii goi
o mare de tăceri…

o! zadarnic cauţi cerul
prin vălul greu de ploi!
ascultă-i plânsul în noroi
şi ruga, şi zbaterea
şi crezul…

o, de-ar putea,
s-aprindă iar scânteia –
în ochii noştri
răniţi de fulgere străine
ce-şi caută lumina
prin triste şi jalnice ruine…
ruine…
(din ciclul poeme becartiene)
……………………..

Ce trist viorile cântau

Ce trist viorile cântau
la ceas târziu în noapte
nici câinii vagabonzi nu mai lătrau
prea multe lacrimi
amarnic sângerau în şoapte:

„Să fi uitat iubito,
de minunata şi tandra întâlnire
când soarele şiret
se furişase în tainica-ţi privire!”
ah! şi rob ţi-am fost fără scăpare
şi lumea ca o dalbă floare
ţi-am aşternut-o la picioare.

Şi am pornit la braţ senini
spre ţărmul cald al fericirii
şi ne-am iubit…
şi ne-am jurat credinţă sfântă…
în zori, când m-am trezit
doar urma paşilor ţi-am mai zărit
şi inima-mi rănită
zadarnic căuta… o lacrimă a iubirii…

Ce trist viorile cântau
pe-un ţărm pustiu
unde a murit în zori… o stea…
şi câinii vagabonzi toţi mă lătrau
când sufletul mi te striga:
„Întoarce-te iubita mea,
iubita mea…”
………………………

Sirenele pregătesc cântece pentru începători

Ancorată la ţărm…
lotca leagănă – serafice vise –
stelele s-au strâns laolaltă
spălându-ţi trupul
în pulbere argintată…
vei fi dăruit sorţii – doar o singură dată!

Lotca aşteaptă…
valurile suspină, visând pe cel chemat –
nisipul sună a cântec
sub pasul lui uşor
uşor… ca un fluture speriat de zbor…

Largul priveşte răbdător
la „marea aventură”
a celui născut om
fără vrere –
făgăduit în taină de zei
apelor curgătoare, vântului
nemiloasei furtuni şi pământului…

Şi iată-l…
vâslind spre miazănoapte…
cu greu
scăpând de pânda adâncului
şi cu ochi dureros… cătând în depărtare
- ţărmul promis –
şi lumina adevărului
ce l-a osândit
la zadarnica trudă a „întoarcerii” –
în care
ca un biet muritor
a crezut…
…………………..

… Şi stelele s-au strâns laolaltă
undeva la capătul lumii
pe-un ţărm străin şi-ntunecat…
cu râvnă, credinţă
şi iubire căutat
de cel
a cărui trup de ne-recunoscut –
în pulbere argintată
e spălat
spre a renaşte curat
curat…

(din ciclul poeme becartiene)

INDIMENTICABILE

februarie 2nd, 2009

urechile monstruoase s-au ascuns, după ce au crescut şi mai mult, în câteva cuvinte… s-au rotit, ca un carusel pornit din senin, mi-au urmărit mişcările inimii… şi au căzut! în coşul meu de gunoi, în care am adunat atâtea lucruri care m-au durut… neîncrederea doare cel mai tare! nu trece nici cu biscuiţi scoţieni, nici cu miere de lavandă, nici cu dulceaţa unui pepene galben, brazilian… şi mă gândesc la plăcerea naşterii unei minciuni, la fuga omului, care s-a bătut la căpătâiul unei şoapte, la îndepărtarea dintre oameni şi la dorul de eternitate… realitatea e mică, se joacă printre gramele sufletului, e chiar timpul care face lacrima să râdă… şi să viseze mărturisirea lui John Lennon, adevărată! fără politică, la fel de simplă… precum sunetul zăpezii.

8 decembrie 2008, 01:37
pentru George Filip

Te plictiseşti

februarie 2nd, 2009

Stai în dosul ferestrei ca o pisică
Închisă într-o casă deratizată.
Te plictiseşti azi.
Privirea ţi-e un lac adânc.
Pe oglinda lui nu bâzâie niciun ţânţar.
Amiază vrăjită de vipie.
M-ai zărit.
Un şoc mi-a traversat pieptul.
Electromagnetul a primit înaltă tensiune.
Am zburat doar cu sufletul prin fereastră.
M-ai privit mirată.
Eram o fantomă de şoarece
Apărută inexplicabil în casă.
Te plictiseşti azi.
O să-ţi treacă!

Dan David, Los Angeles, Matie-17-2007.

Ultimul zbor

februarie 2nd, 2009

Avionul mă duce pentru ultima oară
acasă.

Din țara caselor înflorite și a zidurilor
îmbrăcate în poeme,
în care, odată, am venit
cu un vis.

Aș vrea să cobor direct în norul
de asupra căruia zbor.

Lumina amintirilor îmi înghite lacrimile.

La aterizare îmi voi abandona visul în aeroport.

Dumnezeu va avea grijă să-l găsească cineva
care îl merită! (Atâta imi trebuie,
sa ma acuze, pentru asta, de terorism!)

P.S.Pe unul dintre zidurile pe care mi le-ai arătat
chiar tu vei scrie cu ochii
patru randuri
din ultimul meu poem.

Viața la țară – versiune 2009 – 1. Mândria săteanului bănățean

februarie 1st, 2009

Privită din fotoliul meu, viaţa în satul bănăţean de azi e o îmbinare plină de succes între facilităţile din marile oraşe şi liniştea unui sătuc aflat la 45 de kilometri de Timişoara. De ce spun asta? Pentru că locuinţa proprietate personală e dotată cu toate facilităţile de care mă bucuram pe vremea când locuiam în Timişoara. Încălzire centrală. Baie. Bucătărie încorporată în living. Internet. În septembrie, când am luat decizia de a achiziţiona o casă, am avut de ales între preţurile exorbitante din împrejurimile Timişoarei şi sentimentul de apartenenţă într-o comunitate mică şi familială.

Aici m-am reântâlnit cu personaje despre care mai citeam doar în ziarele locale. Ţăranul bănăţean nu s-a schimbat foarte mult. Diferenţa de mentalitate de doar “50 de kilometri” e incredibil de mare. Omul simplu de la ţară încă mai crede în aceleaşi principii după care se ghida şi acum 50 de ani. Cu singura diferenţă că acum sunt mai puţini. Mult mai puţini. Majoritatea sunt plecaţi pe afară în încercarea de a le oferi odraslelor un viitor mai bun. Plecând din Timişoara cu ideea că satul bănăţean trebuie să se fi schimbat, aveam să am o mare dezamăgire. Odată ieşit de pe şoseaua principală, simţi cum lumea se schimbă şi, odată cu ea, începi şi tu să te schimbi. S-a format o prăpastie imensă între civilizaţie şi lumea rurală. Chiar dacă au acces la informaţie, majoritatea satelor având acces la internet, oamenii nu au înţeles încă utilitatea acestui serviciu. Ţăranul bănăţean încă mai are W.C-ul în curte, încă îşi aduce apă de la fântâna de la colţ, încă preferă să se încălzească la sobă. În momentul în care încerci să îi prezinţi avantajele pe termen lung ale unor modificări pe care le-ar putea aduce în propria gospodărie, te priveşte ciudat şi dă aprobator din cap.

Sat contra oraș

Viaţa la ţară e idilică. Dacă eşti vizitator. Dacă ajungi să faci parte dintr-o comunitate rurală începi să te loveşti de concepţiile învechite ale unei civilizaţii pe cale de dispariţie. Ca nou-venit eşti privit circumspect şi nu ţi se acordă nici măcar prezumţia de nevinovăţie. Încercările tale de a te integra sunt respinse cu uşurinţă de cei care “sunt de-ai locului”. Ca un exerciţiu de imagine, am încercat mereu să întind o mână de ajutor oricui are nevoie. Acum câteva zile îmi surprind vecinul încercând să taie un pom cu ajutorul unui joagăr probabil la fel de înaintat în vârstă ca vecinul meu. Îi propun să mă lase pe mine să îl tai. Având acces la tehnologie, drujba din dotare, îi explic că îl scutesc pe el de o muncă inutilă. Mi-a mulţumit frumos. Şi s-a întors la joagărul lui. Una din principalele însuşiri ale ţăranului bănăţean e mândria. Nu vei vedea niciunde un om mai mândru decât el. Aceeaşi mândrie care l-a ajutat să îşi revină după colectivizările forţate. Aceeaşi mândrie care l-a făcut să îşi transforme gospodăria într-o mică afacere. Aceeaşi mândrie care îl impiedică să renunţe la vechile unelte şi să îmbrăţişeze tehnologia.

Luat ca persoană singulară, ţăranul bănăţean e primitor. Te ia la el în casă şi te hrăneşte. Îţi întinde o mână de ajutor atunci când ai nevoie. Dar nu va deveni niciodată prietenul tău cel mai bun. Din punct de vedere sociologic, lumea rurală se loveşte de aceleaşi piedici. Lipsa unui acces real la informaţii. De aici şi multe din deciziile greşite luate. Vina o purtăm şi noi, “orăşenii”, pentru că nu depunem nici un efort în a educa lumea rurală. Trecem de câteva ori pe an prin sat aşa, de ochii lumii, împărţim promisiuni în stânga şi în dreapta şi plecăm la fel cum am venit. Înşirând cuvinte goale. Nu avem răbdare să îi explicăm ţăranului pe înţelesul lui ce înseamnă fondurile europene. Ce înseamnă o finanţare europeană. Ce înseamnă accesul la cultură. Şi atunci devenim la fel de vinovaţi ca ei.

Ca un tip care şi-a petrecut mare parte din copilărie hoinărind pe străzile unui sătuc uitat de lume la graniţa cu Serbia, pot să afirm cu aceeaşi mândrie specifică nouă, bănăţenilor, că oamenii simpli de aici sunt mult mai puri decât mulţi dintre noi. La ei totul se împarte între rău şi bine. Între da şi nu. Ce a rămas din vremurile alea? Un simţ al proprietăţii adânc împământenit în mintea fiecăruia. Credinţa în Dumnezeu. Credinţa că mâine va fi mai bine. Credinţa în propriile puteri, dar şi acea teamă de a se alinia la vremurile din care fac parte. Teama de a nu-i lăsa “pe ceilalţi” să intervină în orânduirile lor. Uneori mă surprind vorbind singur pe stradă.

Mă întreb câţi ani îi vor trebui societăţii să înţeleagă că şi lumea rurală face parte din aceeaşi clasă socială. Câţi ani le vor trebui “orăşenilor” să nu îi mai privească de sus pe cei “de la ţară”. Cât va mai dura până ţăranii vor avea acces la informaţie? Dar ajung acasă, mă aşez în fotoliu, deschid laptoptul, şi îmi spun că problemele astea nu sunt ale mele…

DACIA AUGUSTI PROVINCIA – Perspectivele culturale ale unei istorii milenare

februarie 1st, 2009

BUCURESTI, 31 Ianuarie 2009 – Miercuri 4 februarie 2009, Institutul Italian de Cultura din Bucuresti va gazdui incepand cu orele 18.00 o seara culturala de exceptie romano-italiana. Organizatorii romani ai evenimentului sunt Universitatea de Arhitectura si Urbanism ‘Ion Mincu’ din Bucuresti si Fundatia ‘Giulio Magni’.

Evenimentul se inscrie pe linia unui amplu ciclu de manifestari initiat anul trecut de Ministerul Afacerilor Externe al Romaniei pentru promovarea imaginii Romaniei in Europa si in lume prin valorile sale autentice, precum si a cooperarii intre Romania si Italia. Cu aceasta ocazie, Fundatia ‘Giulio Magni’ si-a adus un aport deosebit prin evenimentul intitulat ‘Roma-Bucuresti: 2000 de ani de latinitate. Rebuilding Bridges. History-Culture-Trade & Education’, desfasurat in doua etape. Inaugurat anul trecut in februarie, la World Trade Center Bucuresti, evenimentul a atins punctul culminant in septembrie 2008, cand, la Accademia di Romania din Roma s-a desfasurat de-a lungul a trei zile o prestigioasa manifestare cultural-academica si comerciala.

Pastrand acelasi spirit elevat si de aceasta data, evenimentul de la Institutul Italian de Cultura din Bucuresti va beneficia de prezenta unor distinse personalitati romane si italiene de renume international, din mediul academic, precum: Prof. Alberto Castaldini, Directorul Institutului Italian de Cultura din Bucuresti; Prof. Livio Zerbini, profesor de istorie romana la Universitatea din Ferrara si Director al Centrului de Studii asupra Anticelor Provincii Danubiene, care, in fata participantilor la eveniment va tine o conferinta specifica, prezentand documentarul ‘DACIA AUGUSTI PROVINCIA’; Prof. Sorin Vasilescu, Presedintele Fundatiei ‘Giulio Magni’ si Directorul Inaltei Scoli de Studii Postuniversitare a Universitatii de Arhitectura si Urbanism ‘Ion Mincu’ din Bucuresti; IPS Dr. Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului.

Documentarul ‘DACIA AUGUSTI PROVINCIA’ produs de Fundaţia ‘Giulio Magni’ şi World Trade Center Bucharest in regia lui Ico Fedeli este o videocalatorie de mare forta vizuala prin trecutul si prezentul Romaniei, pe urmele lui Traian. Proiectia va fi completata de inaugurarea expozitiei ‘Tropaeum Traiani – Trofeul Roman de la Adamclisi’, realizata de Universitatea de Arhitectura si Urbanism ‘Ion Mincu’ din Bucuresti, Fundatia ‘Giulio Magni’ si World Trade Center Bucharest, cu patronajul Ministerului Afacerilor Externe din Romania.

Ce legătură există între Afganistan și Republica Moldova?

februarie 1st, 2009

„Există puţine îndoieli că Afganistanul reprezintă în prezent cea mai mare provocare militară pentru noi”

(Robert Gates, ministrul apărării al SUA, 27 ianuarie 2009)

Toată lumea a aşteptat cu înfrigurare semnele pe care America le va trimite lumii după învestirea noului preşedinte. Au început să apară. Nu sunt surprize mari, mai degrabă confirmări. O parte dintre ele afectează şi zona în care ne aflăm noi, direct sau indirect.

Cât (ne) costă Afganistanul?

Este oficial. Ceea ce se ştia deja de multă vreme – Afganistanul ca prioritate de politică externă -, a fost confirmat explicit la 27 ianuarie de către Robert Gates, Secretarul american al Apărării, în cursul unei audieri în Congres. Pentru a întări, parcă, importanţa Afganistanului pentru comunitatea euro-atlantică, Secretarul General NATO vorbea la Bruxelles, pe 26 ianuarie, de construcţia unui consens regional în legătură cu acest război, în care să fie implicate: Afganistan, India, China, Rusia şi… Iranul!

De aici încolo, politica externă a SUA, cel puţin pe termen mediu, trebuie citită prin această grilă, iar evoluţiile recente capătă acum semnificaţii mai limpezi. Consiliul NATO-Rusia s-a întrunit pe 26 ianuarie pentru prima dată de la războiul din Georgia. Subiectul pe masă: rute logistice suplimentare pentru Afganistan, care nu pot fi imaginate decât prin Asia Centrală, unde, deocamdată, Rusia domină strategic. Pakistanul devine impredictibil şi a miza doar pe traseele din această ţară e riscant. Dar pentru a avea rute alternative, este nevoie de Moscova. Şi ea nu se lasă uşor (deşi a anunţat recent că şi-a suspendat proiectul de desfăşurare de rachete Iskander în regiunea Kaliningrad).

În negocieri de asemenea anvergură, nu este însă vizat doar Afganistanul, chiar dacă e piesa principală în viitoarea înţelegere. Devine probabil că, cel puţin pe termen scurt şi mediu, interesul explicit al SUA pentru estul vestului se va diminua, iar eventualul parteneriat cu Rusia în chestiunea Afganistanului va mări marja de manevră a Moscovei în vecinătatea estică. Deja semnalele de reţinere trimise Ucrainei sau Georgiei au fost elocvente. Deocamdată, proiectul Marea Neagră se odihneşte. Miza în regiune se mută acum pe elitele politice locale. Depinde de modul în care acestea vor putea face faţă unei presiuni ruseşti care nu va întârzia să apară. Inclusiv în R. Moldova.

Aluzii şi iluzii la Chişinău

Semnele au apărut deja. Comisia Naţională pentru elaborarea Strategiei Securităţii Naţionale condusă de premierul Zinaida Greceanâi a dat publicităţii, târziu, textul „Strategiei Securităţii Naţionale”, care aşteaptă să intre în plen. Ceea ce frapează în document este lipsa de coordonare cu legislaţia republicii (iulie 2005) şi confuzia pe care o induce. Dacă până la acest text credeam cu toţii că principala ameninţare la adresa securităţii RM este prezenţa trupelor străine ruse pe teritoriul ei, documentul nu pomeneşte nimic despre acest lucru, deşi vorbeşte despre „reglementarea conflictului transnistrean şi reintegrarea ţării”. Să înţelegem că reglementarea se poate face şi fără retragerea trupelor ruse de pe teritoriul ţării? Semnalele recente ale presei guvernamentale de la Chişinău se înteţesc şi ele: „Conducerea Tiraspolului ar trebui… să se pregătească de negocieri constructive, dificile, dar oneste, pentru încetarea definitivă a confruntării dintre cele două maluri ale Nistrului”. Urmează, pe 23 februarie, vizita ministrului rus de Externe Lavrov la Chişinău, în care se va discuta şi o întâlnire pe care Vladimir Voronin o va avea cu preşedintele rus Dmitri Medvedev şi cu liderul de la Tiraspol Igor Smirnov.

Şi totul vine pe fondul ambiguităţilor mesajului de Anul Nou al reprezentantul UE în RM, Kalman Miszei, care a vorbit despre necesitatea reintegrării statului, inclusiv printr-o federaţie. Să fim bine înţeleşi. Problema nu este soluţionarea imediată a chestiunii transnistrene, ci cât ar fi dispus să facă Chişinăul în actualul context pentru a obţine favorurile Moscovei, gata să îşi reia în posesie „vecinătatea apropiată”?

Consulate şi minorităţi inventate

Chişinăul guvernamental acţionează ca şi cum ar crede că retragerea relativă a Occidentului din regiune slăbeşte vigilenţa şi îi deschide o fereastră de oportunitate, mai ales în problematica transnistreană. Unul dintre gesturile elocvente este şi minimalizarea relaţiilor cu România. De aici şi tonul rece al lui Andrei Stratan în timpul întâlnirii cu ministrul român de Externe sau sublinierile acide pe care, ulterior, le-a făcut preşedintele Voronin în legătură cu relaţia cu ţara vecină. În acest context, cererile adresate Bucureştiului sunt, aparent, bizare. Şi nu ne referim aici doar la eternele tratate, cât la reciprocitate în privinţa deschiderii consulatelor. Trecând peste faptul că însăşi ideea de „reciprocitate” în chestiunea consulatelor este stranie – ce nevoie are RM de două consulate în România? -, surprinde însă locaţia lor. Unul la Iaşi, altul la Constanţa. Dacă primul ar fi, eventual, justificat, însă doar în condiţiile semnării de către Chişinău a Convenţiei privind micul trafic, alegerea Constanţei nu are, aparent, nicio logică. Argumentul numărului mare de turişti pe litoralul românesc este superfluu. În realitate, numărul mare de turişti se înregistrează iarna, şi nu la Constanţa, ci… pe Valea Prahovei (cu ocazia sărbătorilor pe stil vechi).

Dar Chişinăul vrea Constanţa, adică Dobrogea. Tocmai acea regiune unde se află baze militare americane şi, mai ales, regiunea pe care, cu ocazia participării la cel de-al 20-lea Summit UE-Rusia (Portugalia, 2007), preşedintele Putin a pomenit-o, alături de Transilvania. Aluzia directă era la posibilitatea fragmentării României prin eventualele tensiuni etnice, consecinţă a efectelor post-Kosovo – care continuă şi acum. Deja „rutenii” din vestul Ucrainei au cerut Dumei de Stat (decembrie 2008) recunoaşterea independenţei, iar exemplul lor poate fi urmat. Nu degeaba, pe 22 ianuarie, ambasadorul american la Kiev vorbea despre viitoarele mize ale Consulatului american în Crimeea…

Dobrogea este considerată, încă, „un exemplu de convieţuire interetnică”. Dar deja un deputat român de la un partid guvernamental a început acolo o aventură despre recunoaşterea unei pretinse minorităţi etno-lingvistice, tradiţional parte a patrimoniului cultural şi spiritual românesc. „Inventarea” unei minorităţi aduce nu doar beneficii geopolitice pentru comanditar, dar şi avantaje imediate în permisibila legislaţie din România: loc asigurat în parlament, burse guvernamentale etc. De aici până la reluarea ideii de „etnie moldovenească” nu mai e decât un pas. Dar unul pe care Chişinăul, bine ghidat, îl poate face, iar un consulat la Constanţa şi unul la Iaşi constituie o poziţie strategică.

De aici ideea pesimistă că mutarea interesului euroatlantic în Orientul Mijlociu Extins fără a soluţiona raportul dintre „vecinătatea europeană” şi „vecinătatea apropiată” este doar continuarea războiul rece în regiune, dar cu alte mijloace.

Articolul a apărut inițial la Chișinău, în cotidianul Timpul http://www.timpul.md/Article.asp?idIssue=938&idRubric=9616&idArticle=21650

Anul 2009 – crucial pentru viitorul integrării europene a RM

februarie 1st, 2009

Relevanţa anului 2009 pentru progresul Republicii Moldova în procesul de integrare europeană rezultă din evoluţiile politice interne (rezultatele viitoarelor alegeri parlamentare), capacitatea echipei de negociere din partea RM, numărul şi statutul statelor din cadrul UE care sprijină aspiraţiile europene ale Chişinăului, conjunctura regională şi influenţele din exterior capabile să promoveze sau din contra să obstrucţioneze energiile politico-diplomatice ale RM focusate pe apropierea de UE în termeni predictibili.

Politicul moldovenesc – element determinant pentru perspectivele europene ale RM ?

Comportamentul exponenţilor mediului politic autohton înainte şi după apropiatele alegeri parlamentare relevă un potenţial major de instabilitate pentru eventualele etape pe care Republica Moldova va trebuie să le parcurgă în procesul de integrare europeană. Lupta politică dintre puterea actuală şi forţele politice de opoziţie elucidează existenţa unui avantaj major în ce priveşte resursele şi mijloacele reale, dar nu şi “legale”, posedate de guvernarea comunistă. Aceste deficienţe obiective ale opoziţiei pot fi deduse din rezultatele sondajelor de opinie publică, care arătă o superioritate a PCRM faţă de celelalte formaţiuni politice (între 30-40% din viitorii posibili alegători optează pentru comunişti, iar circa 40 % din aceştia nu sunt decişi pentru cine să voteze). Astfel, legitimitatea partidelor de opoziţie este restrânsă pe de o parte din cauza controlului şi subordonării exercitate de guvernarea comunistă asupra aparatului administrativ, justiţiei, organelor de drept, surselor mass-media publice şi parţial private. Pe de altă parte, atractivitatea redusă a opoziţiei este o consecinţă firească a potenţialului de mobilizare limitat, decepţiei şi neîncrederii electoratului drept urmare a campaniilor de dezinformare, demonizare şi denigrare realizate de PCRM de sinestător sau în colaborare cu anumite partide “de opoziţie” (de exemplu PSD, PPCD). Totodată, dezbinarea şi decredibilizarea opoziţiei devine un instrument tot mai popular în rândul unui număr mare de actori politici consideraţi non-comunişti, care astfel tind să elimine din joc sau să minimizeze şansele adversarilor lor la alegerile parlamentare (pot fi menţionate conflictul generat de PLDM în raport cu PL; atacurile iniţiate de PPCD împotriva PLDM odată cu constituirea lui, pentru adjudecarea supremaţiei asupra segmentului doctrinar de sorginte creştin-democrat; neînţelegerile dintre PSD şi PD în jurul posibilei fuzionări; propaganda iniţiată de PPCD împotriva AMN şi liderilor acestei formaţiuni, prin publicarea aşa numitei “Cărţi Galbene a Corupţiei” şi cazul privitor la “comandarea asasinării liderului PPCD, I. Roşca” de către conducătorii AMN, instrumentate prin intermediul „complexului” mediatic alcătuit din ziarul „Flux”, postul TV “EuTV Chişinău”, precum şi datorită legăturilor speciale şi amicale stabilite cu reprezentanţii puterii actuale). Aspectele evidenţiate confirmă gradul de incertitudine vizavi de climatul politic ce se va contura după scrutinul din primăvara 2009, de care va depinde eficienţa şi consecvenţa demersului european revendicat de Chişinău. În pofida insistenţei şi atenţiei Bruxellului vizavi de calitatea viitoarelor alegeri parlamentare, „corectitudinea” lor este deja subminată. Or, accesul opoziţiei ne/parlamentare la sursele mass-media publice este limitat, iar diferenţa dintre volumul şi conotaţia informaţiei difuzate de acestea favorizează în totalitatea guvernarea comunistă (liderii şi PCRM per ansamblu). Pe lângă aceasta, activitatea viitorilor observatori internaţionali antrenaţi în procesul de evaluare a alegerilor ar putea fi deficitară, dat fiind faptul că stabilirea zilei alegerilor a fost trenată în mod premeditat, iar procedurile tehnice de acreditare şi de funcţionare efectivă, va reduce şi mai mult limitele temporale dedicate monitorizării campaniei electorale, influenţând indirect evaluarea finală pe marginea desfăşurării scrutinului (în prezent, se vehiculează că ziua alegerilor este preconizată pentru 5 aprilie 2008, ceea ce ar putea condiţiona demararea întârziată a activităţii observatorilor şi respectiv randamentul ei). Din aceste considerente, interesul redus manifestat de guvernarea comunistă pentru ziua alegerilor, în condiţiile atenţiei imperioase a oficialilor europeni faţă de desfăşurarea scrutinului, denotă lipsa de responsabilitate a puterii actuale faţă de aspiraţiile europene ale cetăţenilor RM. Totodată, asemenea atitudine poate rezulta din nevoia stringentă a comuniştilor de a diminua eficacitatea ulterioarelor misiuni de observatori (dat fiind faptul că organizarea monitorizării pre-electorale ar putea scoate în evidenţă defectele pregătirilor pentru alegerile parlamentare, generând impedimente pentru ulteriorul dialog moldo-comunitar etc. planificat de comunişti). Comportamentul autorităţilor moldoveneşti faţă de problema alegerilor nu este voluntară, ci mai degrabă ar putea să se datoreze pârghiilor restrânse de influenţă a Bruxellului asupra mişcărilor guvernării moldoveneşti. De asemenea, situaţia dată poate fi expresia stării de incertitudine a oficialilor europeni vizavi de partidul politic moldovenesc „convenabil” pentru viitorul relaţiilor dintre UE şi RM. Poziţia deocamdată sigură a PCRM-ului în sondajele de opinie, opoziţia puternic radicalizată, posibilităţile limitate ale partidelor politice rivale comuniştilor de a comunica în mod adecvat cu alegătorii, decepţia şi interesul mic pentru politică emergente în rândul electoratului etc., creează premise pentru ca Bruxellul să-şi axeze dialogul cu Chişinăul în baza a două oferte: să avanseze în raport cu UE sau să participe la proiectele Parteneriatului Estic fără a miza pe un Acord de Asociere “ambiţios”. Totodată, oficialii europeni conştientizează faptul că eliminarea comuniştilor de la guvernare ar putea conduce la o eventuală criză politică, dat fiind faptul că nici-un partid de opoziţie nu depăşeşte PCRM-ul în sondaje, orientarea externă a unor formaţiuni politice nu este în totalitate clară, iar divergenţele ce persistă între partidele pro-româneşti/pro-occidentale şi cele pro-ruse ar putea să ia amploare (după întrevederea ministrului român de externe, Cristian Diconescu, cu omologul său moldovean, la Chişinău, Vladimir Voronin a declarat că scopul vizitei oficialului român ar fi fost “reactivarea aripei pro-române a spectrului politic din RM”, învinuind Bucureştiul de promovarea “dimensiunii basarabene” a relaţiilor moldo-române etc.). Menţinerea unor relaţii preferenţiale cu Rusia şi preşedinţia RM în cadrul CSI explică angajamentul puternic al conducerii moldovene faţă de Moscova, pe care Bruxellul deocamdată nu este interesat sau/şi capabil să o surclaseze. Conform viziunii liderului PCRM, V. Voronin, procesele de integrare european şi cel de pe spaţiul CSI trebuie să fie complementare şi nicidecum să nu se excludă reciproc (ITAR-TASS Chişinău, 27 ianuarie 2009). Încercările guvernării comuniste de a oscila între Est şi Vest derivă nu numai din interesul electoral, dar şi din faptul că aceasta nu îşi poate asigura legitimitatea şi legalitatea fără implicarea in/directă a factorului rusesc (electorat vorbitor de limbă rusă sau cel ancorat la realitatea socio-politică şi economică a spaţiului post-sovietic etc., problema transnistreană a cărei soluţionare depinde de voinţa politică formulată pe axa Moscova-Tiraspol, etc.).

În acest context, motivaţia ulterioară a UE de a contribui la integrarea europeană a RM va viza în primul rând obiectivul păstrării stabilităţii, securităţii şi a unui grad relativ de prosperitate la frontierele sale estice. Iar aprofundarea relaţiilor moldo-comunitare vor fi lăsate pe seama voinţei politice a noii conduceri de la Chişinău, alese în urma alegerilor parlamentare din primăvară. Din această perspectivă, Parteneriatul Estic corespunde atât intereselor europene, cât şi a celor moldoveneşti, în proporţii diferite, precum şi indiferent de rezultatele şi calitatea alegerilor parlamentare din aprilie 2009.

Negocieri cu UE de pe poziţii de perdant…

Informaţia mărturisită de ministrul de externe al RM, Andrei Stratan, în cadrul primei şedinţe a Clubului de presă privind integrarea europeană, din 27 ianuarie curent, confirmă temerile referitoare la conţinutul viitorului Acord de Asociere cu Uniunea Europeană. În conformitate cu aceasta, pregătirile pentru instruirea echipelor de negociatori urmează abia să fie demarată, iar printre statele solicitate de partea moldoveană în calitate de formatori au fost enumerate Ţările Baltice, Suedia, Norvegia etc., excluzându-se, însă, în mod premeditat România. Astfel, pe lângă faptul că RM nu dispune de persoane competente pentru viitoarele negocieri cu UE, aceasta renunţă la suportul valoros acordat de Bucureşti în materie de integrare europeană. Acest lucru pare cu atât mai straniu şi ilogic, cu cât abordăm mai detaliat profilul statelor europene prevăzute pentru preluarea experienţei în domeniul aplicării modelelor de realizare a proiectului de integrare europeană. Din această perspectivă, spre deosebire de Norvegia care nu este membră a UE, Suedia – care a avut un parcurs european facil, un background istoric specific şi un context socio-economic-politic avansat, Ţările Baltice – care au aderat la UE în 2004 şi fac parte din zonă geografică diferită, România este cea mai indicată pentru Republica Moldova. Or, statul român este parte componentă a proiectelor europene destinate Europei de Sud-est, a dus negocierile şi dispune de acqui-ul comunitar în limba română, este o ţară vecină cu legături istorice, lingvistice etc. puternice şi este în posesia unei memorii recente în sfera integrării europene (a devenit membru al UE cu drepturi depline în ianuarie 2007). De asemenea, conform declaraţiilor preşedintelui român, anume acţiunilor de lobby realizate de România în timpul preşedinţiei franceze (a doua jumătate a anului 2009 se datorează oportunitatea oferită RM de a semna cu UE un document bilateral “în condiţii foarte bune” (declaraţie ce aparţine lui Traian Băsescu, făcută în cadrul emisiunii TVR 1, 26.01.09, www.adevarul.ro), ceea ce denotă o anumită pondere a Bucureştiului în cadrul clubului european. Din acest considerent, asigurarea desfăşurării unor alegeri parlamentare cu adevărat democratice, nu este unicul lucru necesar pentru iniţierea şi finalizarea eficientă a tratativelor duse cu Bruxelles în privinţa unui cadru politic şi juridic reînnoit. În acest sens, Chişinăul trebuie să urgenteze pregătirea negociatorilor pentru semnarea noului Acord de Asociere şi în mod necondiţionat să apeleze la România după asistenţă în procesul de negociere. Dacă autorităţile moldoveneşti vor ezita în acest sens, atunci condiţiile noului cadru bilateral convenit de negociatorii moldoveni împreună cu cei europeni ar putea dezavantaja Chişinăul în ce priveşte realizarea obiectivului de aderarea la UE. Pe de altă parte, evoluţia integrării europene a RM şi respectiv tratativele pe marginea ei pot fi influenţate de continuarea participării RM la proiectele integratorii din cadrul CSI, care în mod inevitabil contravin principiilor şi obiectivelor integrării europene (chiar dacă comuniştii nu vor putea formula agenda politicii externe a RM după alegerile din primăvară, statutul de preşedinte al CSI nu le va permite unei eventuale guvernări pro-occidentale să concentreze toate energiile politico-diplomatice în direcţia negocierii unui Acord de Asociere competitiv şi corespunzător intereselor naţionale ale RM de aderarea la UE în termeni concreţi şi rezonabili).

Despre indo-europeni.

februarie 1st, 2009
Pietroglife, Mongolia, 1992. Fotografia autoruluiPietroglife, Mongolia, 1992. Fotografia autorului

Toata lumea stie ca populatiile de azi din Europa, sunt…indo-europene (pe viitor i-e). Toti cunosc faptul ca eneoliticul est-central european a fost distrus de un val de populatii nomade (bastinasii erau sedentari), razboinice (bastinasii erau pasnici), patriarhale (bastinasii erau “matriarhali” sau -mai nou- matriliniari), crescatori de animale in turme mari (bastinasii erau agricultori si crescatori de animale pe linga casa). Din simbioza bastinasi-migratori (i-e) au rezultat culturile epocii bronzului european. Dar cine sunt i-e? De unde vin? Prin ce se caracterizeaza?

Originea acestei populatii trebuie cautata in Siberia de vest. Intre Urali si depresiunea Minusinsk sau intre Urali si Kama. E posibil ca ei sa fi pendulat intr-o zona mai larga incluzind si teritoriile de la est de Urali (in imediata vecinatate) precum si teritoriile dintre Urali si Caspica. In preistorie, slavii nu erau -inca- formati. Nu au nici o legatura cu acest grup. (Sau au in aceeasi masura ca si celelalte populatii….i-e de astazi.) Lingvistii si etnografii (antropologii, in sens american) considera ca urmasii directi ai acestei populatii sunt jukaghirii.

Acest grup incepe o penetrare lenta, pasnica, in Europa. Pe la mijlocul mileniului IV i.e.n. (cam 3500). Initial asistam la foarte mici (si putine) grupuri ce se infiltreaza pina la Atlantic. Pe la nord de eneoliticul est-central european.

Primele grupuri de la noi sunt atestate M19 (mormintul 19) din necropola de la Brailita si citeva morminte din Transilvania. (Cam 2800 i.e.n., sau inceputul mileniului III i.e.n.) Este o greseala -sau era- frecventa la arheologii romani, de a data primele intruziuni Yamna cu ajutorul acestui mormint. In realitate, acesta e mai timpuriu cu 300-500 de ani. Nu stiu cui se datoreaza greseala. Probabil unui text ambiguu ce insoteste rapoartele si discutiile pe marginea mormintului citat si/sau datarea culturii Yamna. Probabil si datorita neclaritatii situatiei si a informatiilor arheologilor. Si eu am comis aceasta greseala (in primul articol stiintific, in care prezentam topoarele cu profil curbat -seria Borodino- nou descoperite in Baragan). Din fericire, bunul prieten Mihai Simon (Shimon) m-a corectat la timp. (Dumnezeu sa-l odihneasca!)

Adevarata explozie a “invaziei” se petrece putin inainte si la mijlocul mileniului III i.e.n. (2500). Spre dezamagirea semidoctilor “europo-centristi” trebuie amintit ca i-e migreaza (din vatra amintita anterior) spre toate zarile. Unii o iau spre Siberia Centrala. De pe Enisei, coboara spre Baikal si de acolo, spre Mongolia. Altii se indreapta spre Anatolia, Iran, Afganistan, Pakistan, India. Un grup afecteaza Romania si Balcanii, alt grup ajunge in Europa Occidentala (pe la nord de noi) si ultima “spita” atinge tarmurile Balticii.

Grupului ce afecteaza Occidentul european, ii raspunde un contracurent (aproximativ simultan) din directie opusa:”cultura campaniforma”. Originara din Iberia, aceasta cultura ocupa bazinul vestic al Mediteranei (european si african, in egala masura) si coasta atlantica a Europei. Se plaseaza preferential pe vaile riurilor ce se varsa in Mediterana/Atlantic si reuseste sa ajunga pina in Europa centrala.

Nu este exclus ca miscarea indo-europenilor sa antreneze si grupuri eneolitice intilnite in calea lor. Unii arheologi, considera ca periferiile culturii Cucuteni-Tripolie au cunoscut un fenomen de aculturatie. S-au transformat intr-o alta cultura si au pornit migratia spre vest. Ei fiind considerati i-e.

De acord cu ei, numai ca directiile de manifestare ale fenomenului sunt mult mai numeroase. Unele neavind nici o legatura cu ceramica de tip “C” din cultura Cucuteni-Tripolie. Avem de-a face cu un fenomen mult mai mare, la scara intercontinentala. Iar probele arheologice ce dovedesc migrarea ceramicii de tip “C”, sunt strict regionale. Nu exclud fenomenul descris. Este probat arheologic. Dar acest fenomen, nu poate fi absolutizat. Este un fenomen petrecut doar pe una din directiile de penetrare ale i-e. Si intr-un spatiu cronologic restrins.

Prin ce se recunosc i-e? (Arheologic) In primul rind, prin morminte tumulare. Elementul central este groapa mortuara -simpla-, de mari dimensiuni. Dupa depunerea corpului neinsufletit (a corpurilor) si ofrandelor, groapa se acopera cu jumatati de trunchiuri de copac, de mari dimesiuni. (Trunchiurile sunt despicate lungitudinal.) Pe acest acoperis, se depune o mare cantitate de pamint. Are o forma “tuguiata”, de mic munte, cu o inaltime variabila (azi) de la un metru -cei aplatizati-, sau mai putin, la citiva metri. E caracteristic si usor recognoscibil, mai ales in cimpie. Trunchiurile descoperite, mai probeaza si faptul ca in epoca, cimpia nu era “stepa”, “pampas”, “preerie”. Grupuri de copaci seculari o rupeau ades. Au avut grija oamenii sa faca sa dispara vegetatia lemnoasa…..Acest pamint depus de om pe mormint, se numeste “manta” (denumire data de arheologi). De cele mai multe ori, in manta apar alte inmormintari secundare. Contemporane cu mormintul principal (sacrificii rituale sau nu) sau mult mai tirzii. Cum nu prea au inventar, este greu sa le putem identifica si data. Toate scheletele descoperite poarta urme de ocru. (Si mormintul principal si cele secundare; ritualul difera: ocrul e presarat pe pamint, sub schelet, pe schelet, in jurul lui sau depus -bulgarasi- alaturi. Esential insa, e prezenta acestui element. Uneori, se foloseste -pentru aceste morminte- expresia -neacademica- “ocromani”).

In al doilea rind, prin ceramica. Primitiva, cu pasta neomogena, cu ardere neuniforma (ceea ce probeaza faptul ca e arsa in gropi deschise, nu in cuptoare), decorata prin alveolari sau incizii cu pieptenele in pasta cruda.

In sfirsit, ultimul element de recunoastere e constituit din fenomene artistice…independente: pietroglifele. Acestea apar pe toate directiile de deplasare ale i-e, mai putin in Europa. (Doar la nord sau nord-est de Delta Dunarii, se pare ca exista o astfel de reprezentare. Daca imi amintesc bine, si-n Bulgaria una.) Pentru cititorii revistei, am postat o fotografie din Mongolia, cu astfel de reprezentari scrijelate pe piatra. (V-am spus ca am multe surprize din Mongolia. Chiar daca am mers intr-o zona aparent nesemnificativa pentru istoria Romaniei, totusi…)

Mentionez ca-n Siberia si in jurul Caspicei, avem de-a face cu reprezentarea unor animale (in fapt, cerbi) iar pe directiile spre Afganistan, Pakistan, India au si reprezentari umane. Fie samani, fie oameni mascati, fie cu costume de astronauti. Interpretarile difera. Mi s-au aratat si mie astfel de reprezentari si nu stiu (sincer) cui sa dau dreptate. E greu de precizat la ce foloseau aceste pietroglife: invocarea animalului vinat? Multumirea dupa succesul vinatorii? Totem? Alte functii? In clipa in care apar siluetele umane, discutiile se complica………

Exista o problema cu aceste elemente: de ce nu apar in Europa? Personal, cred ca nu apartin i-e la origine. In expansiunea lor, acestia dau peste aceste reprezentari, pe care le vehiculeaza (ei sau grupuri insotitoare ale autorilor) pe traseele asiatice. (Pe care le controleaza.)

Indiferent de opinia mea si explicatiile originii pietroglifelor, toti specialistii leaga pietroglifele de fenomenul i-e. Tin sa multumersc domnului Victor Novojeonov, arheolog rus -locuia si lucra in Siberia; cum nu am pastrat legatura, nu mai stiu nimic de domnia sa- care se ocupa de fenomenul descris si mi-a prezentat -gratuit- harta raspindirii pietroglifelor. (Am vazut fenomenul ca “din avion”. Mai bine zis, din “satelit”.) Imi permit sa-i transmit multumiri si pe aceasta cale. Mai ales ca fenomenul pietroglifelor este putin cunoscut in Romania de specialisti (ce sa mai vorbim de publicul larg; din care, totusi, se ridica glasuri care afirma tot felul de trasnai legate de i-e.Daca ar sti cit sunt de nestiutori, ar pastra limitele unei decente minime…). Materialul de fata si fotografia, sunt inedite in peisajul publicatiilor romanesti.

Arheologii, numesc cultura care se caracterizeaza prin trasaturile de mai sus:”Yamna” (“Yamnaia”). Prin sec. XVIII i.e.n., cultura Yamna se transforma in Katakombna(ia). Diferentele sunt minore. Cea mai importanta, este ca monumentele funerare (tumulii) capata o nisa laterala pentru groapa principala. In felul acesta, vechea groapa devine “camera” pentru ofrande, defunctul fiind depus in nisa. Nisa este in “surplomba”. Deasupra ei este pamint nativ. In rest, nici o diferenta. Incadrarea cronologica este facuta de piesele depuse ca ofrande sau inventarul personal.

E de semnalat ca preistoricienii care nu pot privi complexitatea fenomenelor pe care le studiaza, nu au ce cauta in bransa. In preistorie e nevoie de oameni cu o vasta cultura si cu mintea deschisa. Oameni care sa poata face conexiuni intre fenomene ce se manifesta pe un mare spatiu geografic si temporar. In alta ordine de idei, semidoctii nu au ce cauta aici. E nevoie de foarte mult timp sa poti accesa informatiile minime obligatorii. Si, mai ales, e nevoie de practica. Pina nu faci cercetare de teren si nu sapi santiere in epoca, nu poti sa te pronunti “in cunostinta de cauza”. Esti un arheolog de cabinet sau un diletant cu cunostinte istorico/arheologice. Nu in ultimul rind, contactul cu colegii din alte tari este obligatoriu. Preistoria nu se face in limitele judetului sau tarii. Daca e sa analizam fenomenul pietroglifelor, nici macar la nivel continental. (Cum in Europa sunt foarte putine repezentari de acest tip, ele nu prea apar nici in articolele de specialitate. Sau nu apareau pina la raportul meu asupra expeditiei din Mongolia. Acum, parca am dat de o raportare la fenomen…..)

P.S. Din Constanta, unde locuiesc de citiva ani, rog evetualii cititori studenti (de pretutindeni) care se apleaca asupra articolului meu, sa nu prezinte opiniile mele la examene. S-ar putea sa nu le poata argumenta -articolul este scurt, nu pot da toate informatiile- sau ca profesorul examinator sa aiba alta opinie. Nu vreau sa-mi incarc constiinta cu “boabele” studentilor ce nu stiu sa se “orienteze”. La examene, domnilor studenti, viitori colegi, prezentati doar opinia “domnului profesor”, ca sa nu aveti surprize…neplacute. Dupa aia, sunt liberi sa sustineti ce vreti. (In masura in care puteti proba afirmatiile.)

Problema se pune si pentru semidoctii care isi dau cu parerea sau dau “indicatii pretioase” specialistilor. Articolul prezent se bazeaza pe sapaturi proprii, zeci de carti si articole stiintifice (romanesti, traduse in romana si ale altor specialisti straini, in original) si o expeditie stiintifica mondiala, unde am discutat (si am vazut materiale) cu specialisti din toata lumea. Persoanele in cauza, citesc citeva sinteze, fara sa controleze masa materialelor de baza, dar au tupeul sa-si dea cu parerea. Si mai ales, pretind sa fie urmati in cercetare de catre specialisti. Dupa umila mea parere, cred ca ar trebui sa fie invers….(Dar, asta ramine intre noi.)

“S-ar putea ca Israelul să nu mai existe peste 60-70 de ani” – interviu cu jurnalistul Dorian Galbinski

februarie 1st, 2009

Conflictul dintre Israel și HAMAS din Gaza a intrat în faza unui acord de încetare a focului, dar esența antagonismului dintre cele două părți e neschimbată. Prezent în Israel în timpul confruntărilor sângeroase care au dus la moartea a peste 1300 de palestinieni și 13 evrei, jurnalistul Dorian Galbinski, care a lucrat timp de 38 de ani la BBC, mi-a împărtășit câteva dintre impresiile sale din călătoria sa în Orientul Apropiat.

Cum se vede în Israel conflictul spre deosebire de felul în care este perceput la TV sau în presa internațională?

Marea masă a populației din Israel tot la TV și în ziare a aflat despre desfășurarea conflictului. Niciun reporter nu a avut voie să intre în Gaza pe timpul conflictului, nici măcar reporteri israelieni.

Un cititor al revistei ACUM s-a declarat revoltat de interdicția impusă reporterilor pe timpul acestui conflict. Tu ce părere ai?

Pot să-ți spun ce părere au israelienii. Aproape toți cu care am vorbit mi-au spus că a fost o idee bună. Pentru că e foarte greu pentru un ziarist în spațiul restrâns pe care-l are în presă, radio sau TV să dea imaginea completă, el dă numai crâmpeie. Iar aceste crâmpeie sunt, în general, de ordin umanitar. Or, așa cum s-a întâmplat acum doi ani în războiul din Liban, armata israeliană nu a putut să-și îndeplinească misiunea pentru care a fost trimisă din cauza ziariștilor. E într-un fel un conflict între libertatea de informare și securitatea statului Israel. Se spune că prima victimă a unui război este adevărul. Sigur că mulți reporteri ar fi relatat adevărul de acolo, dar era un adevăr parțial. De exemplu, chiar după ce s-a terminat conflictul, prietenii din Anglia, Franța, Statele Unite mi-au spus că au vzut mai puține scene din Sderot, în sudul Israelului, bombardat de rachete de către HAMAS, cu panică, cu victime, e adevărat, mai puține la număr, dar cu sentimentul de panică cu care trăiesc locuitorii de acolo de ani de zile, decât au văzut din Gaza.

Cum se comentează acolo chestiunea raportului de victime de circa 1/100 între Israel și palestinieni?

Israelul e o țară democrată, nimeni nu neagă acest fapt. Am văzut la televizor dezbateri foarte aprinse pe această temă, între oameni care criticau guvernul și armata israeliană pentru forța cu care au intrat în Gaza și cei care apărau intervenția. Știi că în Biblie scrie că cine salvează un om de la moarte, salvează o lume întreagă. Și opusul e adevărat, cine distruge o viață, distruge un universe. Până la urmă, orice om care moare e un universe terminat. Israelienii spun: e adevărat că am omorât mai mulți oameni, dar ce înseamnă “proporționalitatea”? Ar însemna ca Israelul să arunce la fel, la întâmplare, rachete în Gaza, peste școli, peste moschei, peste absolute tot?

Dar ONU a acuzat Israelul că a tras împotriva unei școli…

E adevărat, iar replica Israelului este că aui tras doar în acele obiective de unde s-a tras în ei.

Deci există această acuzație că HAMAS își plasează luptătorii în obiective civile, școli, spitale?

Dar dar aceasta nu mai e o acuzație, e un fapt dovedit, relatat de o mulțime de reporteri străini, nu numai israelieni, scandinavi, un reoporter italian de la Corrierre delle Sera. Dacă există un beneficiu al acestei acțiuni israeliene, este faptul că mulți palestinieni din Gaza au început să mârâie împotriva HAMAS, să-i acuze că i-au folosit pur și simplu ca un scut împotriva atacurilor israeliene.

Da, dar de la mârâială până la revoltă mai e mult, iar istoria ultimilor 60 de ani arată câ până la urmă sângele apă nu se face când e vorba de conflictul israelo-palestinian…

Dar ar fi și foarte greu… Prietenii mei din Israel îmi spun că nu așteaptă o revoltă a palestinienilor din Gaza, pentru că aceștia sunt pur și simplu terorizați. Adică orice Palestinian care spune “Hai totuși să vedem dacă ne putem înțelege cu Israelul” riscă să fie ucis împreună cu toată familia sa.

Poate-mi povestești despre tragedia medicului palestinian care a încercat să facă o apropiere de israelieni…

Da, medicul Palestinian Izzadin Abu Alaish lucrase ani de zile în Israel și împreună cu o doctoriță israeliană avea intenția să construiască un spital chiar pe linia de frontieră dintre Gaza și Israel, unde să fie tratați atât pacienți palestinieni cât și israelieni. Israelul cunoaște foarte bine orice imobil din Gaza, deci aveau adresa acestui medic. Nu se știe clar ce s-a întâmplat până la urmă, cert este că i-au bombardat casa și i-au ucis mulți membri ai familiei. Când am plecat din Israel ancheta era încă în curs. Israelienii susțin că s-a tras asupra lor din casă sau din vecinătatea ei, suspectându-se o provocare din partea HAMAS, care astfel a vrut să-l pedepsească pe medic pentru cooperarea sa cu Israelul.

Dar pe ansamblu și văzut de acolo, cum iese Israelul din acest conflict?

Israelul știe că nu poate să câștige niciodată. Prietenii mei îmi spun: toată lumea e împotriva noastră, din punct de vedere propagandistic HAMAS câștigă întotdeauna, există acest current stângist anti-israelian în tot Occidentul, n-avem nicio șansă pentru ca lumea să se oprească și să examineze și punctul nostru de vedere. Sigur, sunt câteva voci răzlețe, dar în general Israelul pierde din punct de vedere propagandistic, poate și datorită faptului că e o putere militară, e o luptă între David și Goliat.

În care Israelul a devenit Goliat…

Da, iar în Occident există simpatie pentru cel care e mai slab. Iar pentru israelieni e mai importantă securitatea lor decât părerea omenirii. Ei spun “Am văzut din istorie ce-a făcut restul omenirii pentru noi. N-o să vină nimeni să ne salveze dacă vom fi vreodată în pericol.”

Cum răspund israelienii la acuzația care vine din Occident că acest conflict generează antisemitism și că ponoasele le trag evreii din Diasporă?

Israelienii răspund că nu e nevoie de un motiv anume ca să fii antisemit. Dacă ești antisemit tot timpul găsești motive. Israelienii spun contrariul: în loc să fim apreciați pentru că suntem în prima linie împotriva expansiunii islamiste radicale, suntem acuzați. Ei fac o comparație între oprirea Imperiului Otoman la Viena în 1683 și faptul că ei țin în loc, și ei recunosc – nu știu pentru cât timp – asaltul islamist. Am un prieten care mi-a spus la un moment dat: “Nu-mi fac nicio iluzie, s-ar putea ca Israelul să nici nu mai existe peste 60 – 70 de ani, să fi fost după 1948 doar o scurtă perioadă de înviere a vechiului stat evreu, care să dispară din nou și iar să fie evreii în peregrinări prin lume alte 2000 de ani.” Deci din acest punct de vedere nu cred că-și fac prea mari iluzii, dar pentru moment îți văd existența în pericol și spun “Dacă nu eram noi, Europa ar fi asistat la mult mai multe atentate, iar islamul militant s-ar fi extins mult mai repede.” Asta e părerea lor.

Punte peste ape tulburi (2)

februarie 1st, 2009
Joc de copii. Fotografie trimisa de MirelaJoc de copii. Fotografie trimisa de Mirela

Voci tendentioase, negationiste si potrivnice statutului nostru ne descriu ca avand “stapani” ce ne comanda o anume tematica jurnalistica, eu nu fac decat sa reconfirm realitatea muncii noastre depuse numai in slujba unui ideal bazat pe comunicare cu lumea cititorilor, si nu bazat pe dispute nationaliste, religioase.
Repet ca mai toti editorii, colaboratorii nostri nu traiesc din scris si ca atare nu suntem scribii nimanui, nici intr-o cursa traseista.

Stapanii nostri sunt cititorii ! Ne situam printre putinele site-uri ce acorda spatiu si libera expresie colaboratorilor pe orice teme . Intentia noastra rezida in punctarea unor subiecte ocolite, marginalizate sau chiar repudiate de multe alte publicatii.

Nu facem compromisuri populiste, nu toleram abaterile de la normele bunului simt.

Exista spatiu disponibil din abundenta in subsolurile altor site-uri pentru comentarii indecente, vulgare. Revista noastra nu se vrea un blog.

Suntem adeptii dialogului cu cei ce ne citesc si nu generatori de conflicte.

Va reproduc o scrisoare primita la redactie ce exemplifica imaginea “stapanilor” nostri.
Scrisoarea apartine unei foarte tinere cititoare de origine romana, stabilita in Germania:

Bunä Domnul Florin ,

Acum 3 säptämäni cänd am intrat pe site-ul www.romanialibera.com sä mai citesc despre ce scrii Dumneata , am dat peste articolul “Un interviu care nu a mai avut loc” care mi-a dat lacrimi cät de frumos ati putut scrie despre profesorul dumitale, Nicolae Suciu… apoi am citit despre Jeno Erzse …pe care am gäsit pe site-ul You Tube niste concerte dirijate de Nicolae Suciu , si asa m-am hotärät sä ii scriu Domnului Erzse un e-mail sä mä ajute cu niste informatii legate de anumiti elevi de-ai dumnealui .

Toate acestea au pornit de la dorinta mamei prietenului meu care in anii 1970 a absolvit liceul Brukenthal din Sibiu sectia vioara – pian si era curioasä cäti din colegi cäntä la Filarmonica din Sibiu sau in alte pärti . Am avut si eu o surprizä imensä cänd Domnul Jeno Erzse mi-a confirmat cä a fost profesorul de pian si de vioarä a mamai prietenului meu … apoi si mai mare surpriza pentru mama prietenului meu care s-a bucurat enorm cä si-a gäsit profesorul …dupa 39 de ani si cum a mai aflat vesti de la fostii colegi de scoalä , räspänditi prin lume, cu sau färä activitate muzicalä.

Trebuia sä scriu acest e-mail ca sä impart bucuria si cu Dumneata , pentru cä DATORITÄ Dumneavoasträ am gäsit informatiile necesare.

Imi dau seama cät de ” micä este lumea “, cänd in ziua de azi , datoritä unui click poti salva si intretine prietenii, cä distanta nu ne poate impiedica sä cäutäm , sä speräm si sä visäm…

Demult, un unchi mi-a reamintit proverbul “Cine nu are bäträni, sä-i cumpere” … acum imi dau seama cä si sä vreau eu sä imi cumpär o bunicä ,nu mai pot , tot ce pot face este sä o vizitez mai des pe cea pe care o mai am..

Mi-am dat seama cä Victor Hugo , avea perfectä dreptate cänd a afirmat cä: “Cärtile sunt prieteni reci , dar siguri” .

“Prietenia indoieste bucuriile si injumätäteste necazurile”. – Francis Bacon

Cu stimä si deosebit respect ,
Mirela

Scrisoarea reprodusa nu e unica de acest gen si asteptam in continuare ecourile la articolele noastre.

Aniversări Darwin: 200 de ani de la naștere, 150 de ani de la apariția cărții Originea Speciilor (I)

februarie 1st, 2009

O dubla aniversare legata de Darwin este un eveniment capital. Darwin insusi a fost un om modest, dar mandru; de fapt a tinut secreta descoperirea sa fundamentala timp de 25 de ani. Este vorba de o teorie care a reusit sa schimbe radical modul cum gandim despre lume.
Darwin stia bine ce impact va avea teoria lui in societatea vremii; de aceea s-a pregatit in mod minutios in toti acei ani sa raspunda cu precizie cat mai mare la posibilele intrebari. Cu alte cuvinte a vrut sa tina socul pe care il intuia sub control.

Trebuie adaugat ca unii din cei mai mari fizicieni au admis ca oricat de mari ar fi fost performantele stiintifice ale lui Newton si Einstein, totusi teoria lui Darwin a fost cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor, pentru ca a schimbat in mod radical lumea.

1. Motivele intarzierii publicarii

Exista cel putin doua motive esentiale, si nu stim care din ele a fost mai important in ochii lui Darwin: unul din ele este legat de sotzia lui, celalalt de perfectionismul lui Darwin.

In decursul celor 25 de ani cat a lucrat la teoria sa, Darwin si-a dat seama ca pana si mentalitatea lui evolueaza in timp, pe masura ce el intelege mai bine consecintele acestei teorii. Mai precis, la inceputul studiului, Darwin era credincios. Din fericire nu facea parte dintr-un cult dur, catolic sau Protestant, luteran, ci familia din care se tragea era unitariana. Cultul unitarian a fost inventat de catre un ungur din Transilvania, pe nume Deak Ferenc, iar mormantul fondatorului este ingrijit si azi de coreligionarii lui moderni (in cetatea Deva). Probabil ca este cultul cel mai apropiat de…ateism. In 1859, Darwin era total ateu, in schimb sotzia lui Darwin era crestina convinsa. Darwin stia cu precizie ca publicarea cartii sale despre evolutie va crea o adevarata furtuna in credinta sotiei sale. De aceea a amanat cat mai mult publicarea cartii. Ceea ce i-a creat posibilitatea de a perfectiona in continuare teoria sa privind evolutia speciilor.

2. Lovitura de teatru

Darwin era foarte increzator in faptul ca nimeni in afara de el nu cunoaste adevarul stiintific descoperit de el. Pentru omul de stiinta, cunoasterea adevarului stiintific impreuna cu cunoasterea faptului ca el este unicul detinator al adevarui macar pentru o zi, constituie o sursa de placere unica, greu de descris.
As da ca exemplu pe fizicianul celebru Hans Bethe, care, cu cateva decenii mai tarziu descoperise explicatia precisa a reactiilor termonucleare ce au loc in stele: in acea seara el se plimba cu iubita lui la bratz. La un moment dat iubita lui exclama: “vezi ce extraordinar de frumos stralucesc stelele in seara asta?” La care el a raspuns: “Da, iubita mea, si te rog sa ma crezi ca eu sunt singurul om de pe pamant care stie de ce!” . Iubita lui nu a parut prea impresionata de acest raspuns si “i-a dat papucii” cand a constatat ca ea nu este singura stea din viata lui.

Intr-o zi a anului 1859, Darwin primeste un colet postal neobisnuit, care continea un mesaj semnat de un tanar sarac pe numele lui Wallace. Cand citeste mesajul, gata sa faca apoplexie! Wallace i s-a adresat lui, rugandu-l sa-l ajute sa publice un articol care continea…aproape toate ideile lui Darwin, pe care el le peria de peste 25 de ani!

Trebuie sa recunoastem ca Darwin a fost un om corect: l-a ajutat pe acel tanar sa-si publice lucrarea. Dar a trecut atunci in mare viteza la publicarea in intregime a cartii sale, exceptional de bine documentate.

3. Lumea de dupa Originea Speciilor

Pana la urma cele doua lucrari ( cartea lui Darwin despre evolutia speciilor ca si articolul lui Wallace) au vazut lumina zilei cam in acelasi timp. Desi cele doua lucrari propuneau cam aceeasi teorie, totusi exista o diferenta majora intre ele: Darwin a mers cu mult mai departe decat Wallace.

Wallace sustinea ca evolutia speciilor de la simplu la complex a avut loc numai pana la maimutze. “Omul a fost totusi creat de dumnezeu” adauga el. Darwin nu s-a oprit acolo, ci a mers unde il ducea logica: pana la capat!

Cartea lui Darwin continea cu mult mai multe date si exemplificari, carora nu li se putea reprosa nimic. Darwin a gasit raspunsuri la aproape toate intrebarile ce i s-au pus de catre alti naturalisti.

Initial, cartea lui a fost surprinzator de bine primita de public; chiar si de catre diversele religii si culte. A urmat o perioada destul de lunga in carecartea lui Darwin nu a fost disputata de populatia majoritara religioasa. Cred ca a fost o perioada in care consecintele logice ale acestei carti nu au fost intelese de multa lume. Pentru ca in realitate cartea era mult mai coroziva pentru religii.

4. Vanitatea in cautare de glorie

Fara a intra aici in prea multe amanunte, vreau sa adaug ca de-a lungul timpului au aparut o multime de biologi care au pretins ca au rasturnat teoria evolutiei a lui Darwin. Cu surle si fanfare, ei au anuntat cu titluri mari: “Teoria Evolutiei a fost rasturnata!” sau alte asemenea lozinci. Care este adevarul?

Adevarul este ca si oamenii de stiinta au exact aceleasi defecte de caracter ca si restul lumii. Unii sunt perfect cinstiti, altii sunt fanfaroni, altii sunt ahtiati dupa glorie, chiar si dupa o glorie efemera. In partea a doua a acestui serial voi ilustra cum au existat si iercari de a falsifica datele stiintifice privind evolutia si cum pana la urma adevarul stiintific a invins. Deocamdata ma rezum sa spun ca toate aceste titluri galagioase s-au dovedit a fi apa de ploaie. Pe ici pe colo, cate un om de stiinta a corectat cate o mica eroare a lui Darwin, dar dupa aparitia geneticii s-a vazut cat de fantastic de apropiat de adevar a fost Darwin.

5. Si totusi…

Si totusi mai trebuie sa adaug ceva: mecanismele de evolutie discutate de Darwin nu sunt singurele care exista. Pe o scara cu mult mai mica s-a vazut ca uneori alte tipuri de mecanisme actioneaza si ele. As vrea sa dau aici un exemplu interesant: cazul girafei.
Precursorul lui Darwin, Lamark, a crezut ca gatul lung al girafei s-a format datorita faptului ca de-a lungul generatiilor de girafe, fiecare dintre ele isi intindea tot mai mult gatul ca sa ajunga la frunzele unor copaci. Cu alte cuvinte, dupa Lamark, eforturile parintilor au dat rezultate in structura urmasilor, care au reusit sa aiba gaturi din ce3 in ce mai lungi!

Darwin, introducand ideea selectiei naturale, sau in varianta filosofului Herbert Spencer “The survival of the fittest”, a aratat ca factorul hotarator pentru schimbare este selectia naturala, oricare ar fi mecanismele ei. Acest lucru este valabil pentru marea majoritate a cazurilor.

Si totusi…Recent s-a aratat ca in cazul puricilor de apa, istoria parintilor are si ea o importanta. Daca de exemplu o generatie de purici de apa a trait intr-un loc unde nu exista nici o specie care sa se hraneasca cu purici de apa, generatia urmatoare nu se va naste cu o crusta solida pe partea lor dorsala, dar daca au existat dusmani ai acestei specii, urmasii vor fi dotati din nastere cu acea aparatoare de chitina!

Deci adevarul este ceva mai complicat! Un pic de Lamarckism exista totusi si in Darwinism!

Cu toate acestea nimeni nu va puta dobora vreodata descoperirea fundamentala a lui Darwin: faptul ca evolutia merge de la simplu la complex. Cum spunea el in mod poetic “FROM SO SIMPLE A BEGINNING”. adica…”DE LA NISTE INCEPUTURI ATAT DE SIMPLE!”.
Cu alte cuvinte: nu exista o fiinta supercomplicata, atotputernica, care a facut omul dupa chipul si asemanarea sa, ci numai o evolutie de la simplu la complex, rezultand in adevarate miracole naturale.

(va urma)

Farestonul nu mai este indicat pentru bolnavii cardiaci

februarie 1st, 2009

Medicamentul Fareston (toremifene), apartinand companiei Orion Pharma, nu mai este indicat pacienţilor cu probleme cardiace, recomandă Agentia Europeana a Medicamentului .

Comitetul pentru medicamente de uz uman (CHMP) al EMEA a reevaluat medicamentul Fareston şi a concluzionat că utilizarea acestuia ar putea conduce la prelungirea intervalului QT la pacientii care utilizeaza acest medicament. Dacă pacienţii au intervale QT prelungite prezinta riscul de a dezvolta aritmii ventriculare (batai neregulate periculoase si rapide ale inimii).

Medicamentul Fareston este autorizat in Uniunea Europeana din anul 1996. A fost folosit pentru tratamentul hormonal al cancerului de san metastatic hormono-dependent la femeile aflate in perioada postmenopauza.

CHMP a recomandat ca medicamentul Fareston sa nu mai fie utilizat la pacienti care prezinta:
Intervale QT prelungite;
Tulburari electrolitice, in special hipokaliemie (niveluri scazute ale potasiului in sange);
Bradicardie relevanta din punct de vedere clinic (ritm anormal de scazut al inimii);
Insuficienta cardiaca relevanta din punct de vedere clinic, cu fractie de ejectie a ventriculului stang scazuta (incapacitatea inimii de a pompa destul sange in restul corpului);
Antecedente de aritmii simptomatice (ritm cardiac anormal).
Şi sa nu fie utilizat impreuna cu alte medicamente care prelungesc intervalul QT. Recomandarile inaintate Comisiei Europene pentru adoptarea unei decizii cu efect juridic.

La inceputul acestui an, cei mai importanti producatori autohtoni de medicamente, au decis constituirea Asociatiei Producatorilor de Medicamente Generice din Romania (APMGR).

Asociatia are drept principale obiective promovarea intereselor industriei, initierea unui dialog deschis si constructiv cu autoritatile si cu societatea civila, precum si sustinerea principiilor de responsabilitate si guvernare corporatiste, in concordanta cu normele si practicile europene.

Pana in acest moment s-au inscris în APMGR cei mai importanti investitori industriali din Romania: Actavis, Antibiotice, Gedeon Richter, Labormed, Ozone, Sandoz, Terapia Ranbaxy si Zentiva, care produc si comercializeaza in prezent circa 60% din volumul de medicamente din Romania.

Vice-Presedinte APMGR, Dragos Damian, a declarat că ” “Infiintarea acestei asociatii a venit ca un lucru necesar, in contextul in care industria farmaceutica autohtona nu era reprezentata corespunzator in fata autoritatilor si a opiniei publice. Domeniul din care facem parte este extrem de important pentru industria, economia si societatea romaneasca. Sa nu uitam ca, pe langa activitatile comerciale si de productie, producatorii romani de medicamente generice sunt si importanti angajatori, contributori masivi la PIB, precum si o semnificativa sursa de crestere economica, fiind normal sa detina o reprezentare la cel mai inalt nivel”.

Ministerul Sanatatii a lansat o linie telefonica gratuita dedicata semnalarii deficientelor existente in sistemul de sanatate.

Acesta este 0800800885 şi va sta la dispozitia pacientilor, care pot sesiza probleme in asigurarea asistentei medicale, precum si a medicilor, care sunt incurajati sa informeze Ministerul cu privire la problemele intalnite in exercitarea profesiei.

Linia telefonica va functiona zilnic, de luni pana vineri, intre orele 08.00-18.00.

Toate apelurile vor fi inregistrate, iar orice forma de abuz, in sensul utilizarii injuriilor sau a apelurilor multiple nejustificate, va fi sesizata autoritatilor competente

Nu se va da curs apelurilor anonime iar în cazul unor eventuale investigatii identitatea apelanţilor va fi protejată.

Pentru a ajuta la decongestionarea liniei telefonice gratuite lansate in cadrul campaniei “Ce te doare?” a fost creata si adresa de e-mail cetedoare@ms.ro Aceasta adresa e-mail este protejata impotriva spamului, JavaScript trebuie activat pentru a putea vizualiza pagina.

S+a luat această hotarare in urma numarului mare de apeluri inregistrate la numarul gratuit 0800 800 885, care a supraaglomerat linia telefonică şi s+a ajuns în imposibilitate tehnică de preluare a tuturor apelurilor.

Acum există mai multe şanse pentru pacienţi şi medici să semnala poată semnala problemele cu care se confruntă sistemul medical.

Conform unui clasament al tarilor europene facut pe baza numarului de paturi de spital, Romania se situeaza pe locul 11, cu 658 de paturi disponibile la suta de mii de locuitori, potrivit datelor Eurostat, preluate de cotidianul britanic The Telegraph.

Germania,este pe primul loc in clasamentul celor 32 de ţări cu 829 de paturi la suta de mii de locuitori, tara urmata de Cehia (817) si Letonia (801).

După Romania urmează Polonia (647), Bulgaria (621) si Luxemburg (569) iar ultimele

trei locuri din clasament sunt ocupate de Suedia, cu 287 de paturi la suta de mii de locuitori, Turcia (241) si Malta (237).
Marea Britanie, potrivit datelor Comisiei Europene, este clasata pe locul 25, are mai putine locuri pe cap de locuitor decat majoritatea tarilor din Europa, chair mai putin decat jumatate din numarul paturilor disponibile in Lituania sau Ungaria.

In ultimii trei ani, numarul paturilor din sistemul de sanatate britanic a fost redus cu 20.699, aproximativ 11% din numarul total, relateaza cotidianul britanic. Cifrele oficiale arata ca sistemul de sanatate din Marea Britanie functioneaza la doar 85% din capacitatea totala de paturi, nivelul recomandat pentru a preveni infectiile intraspitalicesti.
Un purtator de cuvant al Departamentului de sanatate britanic a declarat ca numarul de paturi a scazut deoarece pacientii sunt tratati mult mai rapid, petrec mai putin timp in spital si pentru multe afectiuni nu este deloc necesara spitalizarea.
Informatiile Eurostat referitoare la numarul paturilor de spital lansate la sfarsitul anului 2008, sunt cele mai recente date referitoare la cele 32 de tari, in functie de ultimele statistici realizate in fiecare tara in parte (in 2005, 2006 sau 2007).
Sursa: Pharma Business

<80 de noi consulate se vor deschide, dintre care 4 în Spania>

Seful diplomatiei romane, Cristian Diaconescu, aflat intr-o vizita oficiala in Spania, a declarat, miercuri, ca in urmatoarea perioada vor fi deschise aproximativ 80 de noi consulate romanesti in diverse state, dintre care patru – in Spania.

Comunitatea romana din Spania se ridica la o cifra de aproximativ 800.000 de cetateni.

Ministrul Afacerilor Externe, Cristian Diaconescu, în cele doua zile ale vizitei sale in Spania s-a intalnit, cu ambasadorul Romaniei la Madrid si consulii din Sevillia, Bilbao, Zaragoza, Castellon si Madrid. Discutiile au vizat in special situatia oficiilor diplomatice din Spania.

Agenda ministrului a mai inclus întalnire cu ministrul Muncii si Imigratiei, Celestino Corbacho, cu presedintele Congresului Deputatilor, Jose Bono Martinez, cu omologul sau spaniol, Miguel Angel Moratinos, evaluarea activitaţii Consulatului General al Romaniei si o intalnire cu comunitatea romaneasca.

Patriarhia Romana a întrebat in ce masura datele cuprinse în paţapoartele biometrice nu aduc atingere libertatii si demnitatii persoanelor?

Patriarhia precizeaza ca, dupa evaluarea informatiilor primite, va formula un punct de vedere in cadrul sedintei Sfantului Sinod din zilele de 25-26 februarie.

Biserica Ortodoxa Romana dezaproba initiative particulare si de grup, fara consultarea si binecuvantarea ierarhului locului.

Iustin Parvu, Staretul Manastirii Petru Voda, judetul Neamt, a solicitat recent o dezbatere publica pe tema Apocalipsa de dupa cipurile din pasapoartele biometrice si a cipurilor personale.,,precizand că in spatele acestui sistem de insemnare a oamenilor, de codare si stocare a datelor de identificare se ascunde o intreaga dictatura, un intreg plan demonic, prin care de buna voie iti vinzi sufletul diavolului”, afirma Iustin Parvu in mesajul adresat credinciosilor. ..

Cautand linistea, dealurile si verdeata din Ardealul sau drag, Liviu Rebreanu a cumparat conacul de la Stefanesti – Valea Mare Podgoria in anul 1930 si a locuit acolo pana in 1944, cand, bolnav fiind de cancer la plamani, se stinge din viata la varsta de 59 de ani.

Consemnând, în Jurnalul său, că, la 9 iunie 1930, cumpărase, prin banca lui Grigore Coandă, la Piteşti, cu 200.000 lei, o vie de vreo cinci pogoane la Valea Mare ( care apartinuse familiei preotului Aslan , era suficient de spatioasa pentru el si sotia sa, iar livada care se intindea pe mai bine de 14.000 mp, mediul potrivit pentru creatie) Liviu Rebreanu înscria, astfel, în aria geografică a popasurilor sale literare, un nume simbolic ce se va dovedi extrem de generos pentru destinele literaturii naţionale, întrucât, acolo, romanele Răscoala, Jar, Gorila şi Amândoi vor încununa o muncă titanică pe tărâmul nu întotdeauna fertil al literelor……

Casa memoriala evoca personalitatea scriitorului prin intermediul obiectelor personale ale lui Liviu Rebreanu, manuscrisele, fotografiile, scrisorile, cartile…..

In muzeul de la Valea Mare se regaseau obiecte personale ale marelui prozator: penita cu care scria, o lupa, doua calimari din marmura de Cararra primite in dar de la fiica sa la implinirea a 50 de ani, mapa in care tinea manuscrisele, biroul, discuri de „piatra” primite tot de la fiica sa, fotografii de familie, dar si o parte din cartile din biblioteca sa.
.

Activitatea intensa ca scriitor, dar si ca director al Teatrului National, i-a afectat sanatatea, iar un control radiologic efectuat in iarna anului 1944 a semnalat „opacitate suspecta la plamanul drept”. La 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fara sa mai revada vreodata Bucurestiul.

Se stinge din viata doua luni mai tarziu si este inmormantat la biserica din sat. La scurt timp, insa, Liviu Rebreanu este deshumat si inmormantat la cimitirul Bellu din Bucuresti. Pentru ca proprietatea era prea mare, sotia sa se hotaraste sa se mute la Bucuresti, vanzand casa si terenul doctorului Ierbasu. Patru ani mai tarziu, in urma nationalizarii fortate din 1948, conacul devine Casa Memoriala Liviu Rebreanu.

Dupa 1990, inginerul Gheorghe Ierbasu a solicitat retrocedarea proprietatilor tatalui sau. Dosarul a taraganat in justitie pana in 2005, cand i s-a dat castig de cauza, fiind pus in posesie. Consiliul Judetean a incercat rascumpararea, dar dupa cateva luni de negocieri, proaspatul proprietar hotaraste sa nu o mai vanda si promite ca nu ii va schimba destinatia. Daca pana in 2005 casa a fost an de an restaurata si varuita la exterior, in ultimii trei ani nimeni nu s-a mai ocupat de intretinerea acesteia.

Portile de lemn aproape ca au putrezit si stau sa cada, geamurile de la fostele camari de conserve sunt sparte, tencuiala zidurilor este crapata, iar vopseaua se decojeste….

Conform legii, la trei ani dupa retrocedare, monumentele de patrimoniu intra in posesia proprietarului.

Desi era ardelean de origine, Liviu Rebreanu a fost foarte iubit la Valea Mare. Batranii satului care l-au cunoscut isi aduc aminte cu drag de el. El era cel care le dadea bani de incaltaminte, i-a indemnat sa invete o meserie sau oferea burse si carti elevilor buni care nu aveau posibilitatea sa isi continue studiile.

Asta este legea …..si nu avem ce face.

Religiozitatea, câteva dintre perspectivele noului mileniu: Budismul și shintoismul

februarie 1st, 2009

Probabil că budismul este sistemul filosofico-religios care a marcat cel mai pregnant lumea orientală şi nu numai. Născut prin efortul meditativ al unui singur individ, budismul a reuşit pe parcursul timpului, prin numeroase reanalizări ale surelor şi în pofida diverselor scindări, să-şi păstreze o identitate aparte. Perceptele enunţate astăzi de marii maeştrii budişti sunt în mare aceleaşi enunţate cu mii de ani înainte de fondator. Un lucru remarcabil dacă privim spre comparaţie taoismul, al cărui curs s-a alterat pe parcursul timpului, transformând un concept odată pur într-un simplu instrument folosit astăzi pentru a justifica diferite experimente alchimice.

Budismul s-a născut în India, într-un mic regat de la poalele munţilor Himalaya. Acolo, prinţul moştenitor, Guatama Sakyamuni (560-480 Î.Hr.) renunţă la plăcerile vieţii, devenind călugăr cerşetor. La treizeci şi cinci de ani el atinge iluminarea sub copacul Trezirii (bodhi) şi de atunci este cunoscut ca Buddha, sau “Cel Treaz”. Îşi petrece tot restul vieţii oferind învăţături şi moare la vârsta de 84 de ani în parinirvana.

Buddha a lăsat în urma sa unul dintre cele mai complexe sisteme filosofico-religioase din istorie. Budismul a preluat din bagajul filosofic hindus noţiunea de karmă. Astfel, karmele, sau acţiunile din vieţile anterioare determină în mod decisiv ciclul reîncarnărilor (samsara). În funcţie de bagajul karmic pozitiv sau negativ, fiinţele trec printr-o înlănţuire nedefinită de reîncarnări în diverse forme ale existenţei, variind de la zei şi până la fiinţe infernale. Fiecare faptă are o anumită încărcătură, care conţine acţiune negativă sau pozitivă. În funcţie de acţiunile individului, în bagajul său karmic se acumulează energie.

Buddha a explicat viaţa ca pe o veşnică înlănţuire de dorinţe. Prin intermediul relaţiilor de cauzalitate generate de existenţa aspiraţiilor, se creează suferinţa permanentă, sau duhkha. Scopul unui om înţelept trebuie să fie suprimarea dorinţei şi deci şi a suferinţei. Existenţa este duhkha, întrucât este efemeră, oferindu-ne doar o iluzie a unei permanentizări imposibile. Eul nostru permanent este cel care întreţine această iluzie. Suprimând eul, omul reuşeşte să-şi înţeleagă haosul principial şi să spargă ciclul samsarei, pentru a ajunge în mjlocul roţii, în spaţiul vid, infinit, singurul loc în care există izolarea, departe de rotirea perpetuă…

Pentru a înţelege această stare ultimă de iluminare şi pentru a reuşi să atingi nirvana trebuie să renunţi la tot ceea ce te leagă de această lume, să devii indiferent în faţa suferinţei, dar şi în faţa plăcerii. Învăţătura budistă este o doctrină a salvării, pentru că ea are ca scop ultim ruperea ciclului transmigraţiilor. Omul eliberat devine astfel arhant. Viaţa lui nu se termină, însă apare certitudinea unei morţi finale, iniţiatice. Fiinţa nu se va mai întoarce, ieşind din ciclul samsarei şi pătrunzând în spaţiul vidat care este nirvana. Conceptul acesta de spaţiu cosmic vidat, ca scop ultim, apare în majoritatea filosofiilor orientale. Fie că este nirvana, fie că este shambala, fie că este wu (nefiinţă), această stare este un ideal pe care omul înţelept speră să îl atingă prin meditaţie şi urmând cu stricteţe riturile. Această stare finală este mai presus de orice concept natural. Nirvana nu poate fi înţeleasă decât prin prisma experimentării ei, iar odată cu această experimentare apare liniştea, ruperea totală de ciclul nesfârşit al samsarei.

Viaţa lui Buddha a fost un exemplu grăitor pentru discipolii săi. Omul simplu reuşea să îşi impună principiile în faţa celor mai mari filosofi ai vremii. Prin vorbele şi acţiunile sale care se circumscriau principiilor enunţate în prealabil, Buddha a reuşit să îi impresioneze pe contemporanii săi, care l-au urmat. Din această şcoală au ieşi mai apoi discipolii care au răspândit budismul în tot Orientul.

Şi, chiar dacă în timp au avut loc numeroase scindări, principiile de bază ale acestei religii filosofice şi-au păstrat caracterul imuabil. Fie că a fost vorba de Mahayana (Marele vehicul) sau de Hinayana (Micul vehicul), principiile de bază au rămas aceleaşi. Această primă şi importantă scindare nu a făcut decât să adapteze şi mai bine budismul la exigenţele realităţii unui Orient agitat din punct de vedere filosofic. Budismul a reuşit să se plieze extraordinar pe mentalitatea tipică omului oriental şi a reuşit să influenţeze în mod decisiv istoria acestei zone.

Împărţită astăzi în patru mari ramuri (budismul chinez, budismul tibetan, budismul japonez şi tantrismul), religia creată de Guatama este, cu aproape 400 de milioane de adepţi recunoscuţi oficial, una dintre cele mai influente religii la nivel mondial. Influenţa budistă este resimţită din plin chiar şi în occident, unde, deşi la un nivel vulgar, se pot întâlni foarte multe simboluri ale acestei filosofii a salvării.

Shintoismul

Religia vechilor japonezi derivă din cultul zeilor Kami. Atestat istoric cu aproximativ 2000 de ani Î.Hr., shintoismul este cea mai veche religie încă existentă în care nu se pot identifica schisme majore. Tradiţiile vechilor japonezi nu pot fi privite însă decât disipat. Culturile diverşilor zei (existau la un moment dat al istoriei, circa 10.000 de zeităţi, stăpânitoare pe numeroase obiecte din viaţa japonezilor – existau zeităţi chiar şi pentru pragul casei) nu pot realiza un tot unitar. Din mozaicul tribal al mileniilor s-a născut în cele din urmă shintoismul în forma sa actuală. Preluând foarte multe dintre vechile rituri, putem spune că shintoismul este o religie de sinteză, apropiată din acest punct de vedere islamismului, reprezentând o copie fidelă a spiritului japonez.

Cele mai importante fiinţe şi puteri din cadrul cultului shintosit sunt denumite kami. Existenţa acestor noţiuni de kami reprezintă o dovadă de imuabilitate temporală, întrucât şi astăzi ele joacă un rol decisiv în cadrul religios japonez. Shintoismul afirmă că în natură, tot ceea ce nu este hărăzit cu uniformitate, ţine de kami. Legătura zeilor cu locul lor de sălăşiuire este cea mai puternică legătură întâlnită în vreun cult religios. Astfel, zeii nu sunt definiţi ca entităţi aspaţiale, ci sunt determinaţi în mod decisiv de locul în care sălăşuiesc, căpătând prin intermediul acestuia din urmă importanţă.

Astăzi, în urma puternicului impact al budismului, denumirile marilor zeităţi au fost schimbate, însă în esenţă, doctrina a rămas neschimbată. Puterea spiritului japonez a supus întotdeauna străinii (gaijin) ce se aventurau pe insule. Aceştia ajungeau în scurt timp să gândească în acelaşi mod, să se adapteze la tradiţiile unei lumi închistate parcă în propria filosofie de viaţă. Japonia a reuşit pe parcursul istoriei sale să se ţină la distanţă de conflicte majore. De aceea, asimilarea unor influenţe budiste, taoiste sau zen a fost făcută odată cu trecerea timpului. Shintoismul, nume generic însumând întreg mozaicul conceptual japonez a reuşit să-şi păstreze integritatea conceptuală adoptând din mers idei ale cultelor paralele. Foarte mulţi japonezi participă astăzi la ceremoniale budiste având în acelaşi timp acasă urnele specifie pomenirii străbunilor după ritul shintoist. Iată de ce, cu toate că a existat doar pe teritoriul japonez şi astăzi numărul adepţilor săi este de doar 48 de milioane, shintoismul rămâne una dintre cele mai puternice sisteme filosofico-religioase din Asia.

Hai să depolitizăm chestiunea identității și a limbii!

februarie 1st, 2009

În Republica Moldova, o țară a paradoxurilor, cum a fost deseori numită în presă, nimic nu mai uimește și nu mai șochează. Atât cei din interior, cât și cei din afară, s-au obișnuit cu „ciudățeniile” de la noi și au învățat să le trateze ca atare, adică mai puțin serios. Mai ales că nici nu suntem cine ştie ce interesanţi pentru Occident.

Și asta pentru că în această „țară a paradoxurilor” te poți aștepta la orice de la oricine. Aici se bagă adânc pumnul în gura presei și nimeni nu zice nimic, tot aici personalitățile publice sunt terfelite în cel mai grosolan mod în presa afiliată puterii și mulți se fac a nu vedea ce se întâmplă și, tot aici, așa cum spunea reputatul junalist Constantin Tănase „se pare că suferim de o boală grea: cea de a nu fi în rând cu lumea normală: avem două limbi materne, două mitropolii, două uniuni ale scriitorilor, două Crăciunuri ş.a.m.d.” (vezi „Dor de normalitate”).

Aş spune, completându-l pe jurnalist, că, de parcă dublurile nu ar fi fost de ajuns, apar acum triplurile.

\”Și totuși, limba română\”

Profesioniştii, intelectualii, pedagogii etc. numesc limba vorbită în R. Moldova limbă română. Din această perspectivă firească, Vlad Pohilă, binecunoscut scriitor, eseist şi ziarist, a publicat anul trecut lucrarea “Și totuși limba română”. Vlad Pohilă scrie despre “similaritățile lingvistice și culturale”, exemplificând rezolvarea unor situații lingvistice precum cea din R. Moldova, prin modelul limbii spaniole. “Apar, în mod firesc, deosebiri de tot soiul între spaniola “continentală” (castiliană), din Spania, și spaniola utilizată în circa 20 de state din America Latină. Însă, Academia Regală de la Madrid, în colaborare cu academiile și/sau universitățile din aceste țări latino-americane, conlucrează continuu și insistent pentru a menține unitatea limbii spaniole în acest amplu spațiu geografic”, notează Pohilă în cartea sa. De altfel, inclusiv comuniștii cubanezi conlucrează cu spaniolii la acest capitol. La noi însă e viceversa.

Tot prin exemple, Vlad Pohilă dă indirect replica unor promotori ai moldovenismului invocând exemplul celor două state germane antagoniste – RFG și RDG. “Înțelepciunea nemțească și în acele condiții învinsese calculele unor politicieni care ar fi dorit să fie două limbi germane (…) Diferite aspecte erau discutate de comun acord de către lingviștii din ambele țări germane, mai mult însă – împreună cu cei din Austria și din Elveția – pentru a nu se admite diferențieri, pentru a se păstra unitatea limbii germane.” Altul este însă exemplul fostei Iugoslavii unde, ca și în R. Moldova, problemele ligvistice au fost unele dintre prioritățile multor politicieni și care, până la urmă, au avut efect, astfel punându-se baza unei limbi sârbo-croată la Belgrad (Serbia) și croato-sârbă la Zagreb (Croația). Ca și în R. Moldova, după 1991, în Croația și Bosnia- Herțegovina au apărut manuale, dicționare de toate felurile, care mizau pe o diferențiere cât mai accentuată de limba literară comună.

Revenind însă la actuala situație de la Chișinău, Vlad Pohilă o explică astfel:

“Acum, când unii politicieni de la Chișinău, pun cu atâta râvnă problema denumirii limbii noastre – alta decât cea română – desigur că ei o fac din rațiuni politicienești, ideologice. Dar, în ultimă instanță, ei o fac din niște calcule egoiste, pentru că, astfel, își apără statul de care au ei nevoie – ca să aibă ei ce conduce, „apără” o populație care le este necesară ca să-i voteze (…) Nu se exclude, ca din profund respect pentru “augusta lor persoană” să ne întoarcă și pe noi toți la scrierea rusească”, mai ales în condițiile în care Kremlinul ne cere continuu noi și noi dovezi de dragoste nețărmuită!”.

Persoanal nu cred, desigur, că vor îndrăzni comuniștii să ne întoarcă înapoi la scrierea chirilică, dar intențiile lor din ultimul timp ar trebui să ne dea totuși de gândit. La noi așa e: mai întâi apare ideea, după care se lansează și circulă zvonul. La început lumea se revoltă, iar când spiritele se mai liniștesc, ideea propriu-zisă devine ceva firesc, normal – în acest moment se trece la acțiune. Așa a fost cu manualelele de istorie integrată și așa urmează să fie, se pare, și cu imnul de stat…

\”Pentru limba moldovenească\”

Dublura ideologică a „limbii române” este aşa numita „limbă moldovenească”. Vestitul autor al Dicționarului Moldovenesc, Vasile Stati își începe lucrarea din 2008, “Pentru limba moldovenească – Studiu istoric, sociolingvistic”, criticând argumentele unor autori, precum K. Bochman, prin abordările lor față de problematica limbii moldovenești, şi care autori, spune Stati, „sunt influențați de argumentația panromânismului, cinsiderând moldovenismul ca pe o pură creație a propagandei sovietice…”. Pe aceeași linie Stati continuă: „Însă panromâniștii și tovarășii lor de idei din Occident nu și-au dat seama că similaritățile lingvistice și culturale pot despărți națiunile în aceeși măsură în care le pot apropia”. (Vezi ce a spus mai sus Vlad Pohilă despre aceasta)

În R. Moldova, când vine vorba inclusiv de aspectul lingvistic, în prezent, mai mult ca niciodată, autoritățile se străduiesc mai degrabă să dezbine, nu să conlucreze. (De aici și îndepărtarea sau negativismul față de România a unor concetățeni, încurajat şi alimentat constant de către autorități). Iar susținători ai comuniștilor, precum Vasile Stati, interpretează realitatea cum le convine. Iată cum explică Vasile Stati în cartea sa, un citat din Ch. King: “Negarea unicității statale și culturale a unui grup etnic (al moldovenilor – V.S.) de către statul vecin (România – V.S.) poate accentua hotărârea lui de a o apăra”.

De ce nu ar fi invers?

Wikipedia în „limbă moldovenească”

De parcă cele două discursuri nu erau de ajuns, a mai apărut unul, în care „limba moldovenească” este scrisă în alfabet chirilic. Este ceea ce a fost numită „limbă moldovenească” în vremea URSS şi este numită aşa în Transnistria.

Influența „moldovenească” dublează și în internet câteva nume cunoscute în acest sistem precum: google.ro în google.md. și, mai nou, a apărut Wikipeidia în Лимба Молдовеняскэ (trad. Limba Moldovenească). Adică scrisă cu alfabet chirilic. Pe pagina cu pricina găsim scris: “Dacă preferaţi să vizualizaţi Wikipedia în alfabetul latin, alfabetul oficial al Republicii Moldova, vizitaţi Wikipedia în Română”.

Ce mai înseamnă atunci „limbă moldovenească”?

Deși pe pagina de internet facebook există deja o petiție contra acestei limbi, semanată de mai bine de 2000 de utilizatori, deocamdată, măsuri concrete nu au fost luate.

În loc de concluzie

Eram la o instituție din Chișinău. Un cetățean, de undeva de prin sudul republicii, la plata facturii întreabă: “Să completez foaia în română sau moldovenească ori cum se mai numește, sau în rusă, cum e mai bine?”

Așadar, cred că oricât de mult s-ar strădui actualii guvernanți să înlăture din mentalul cetățenilor R. Moldova noțiunea de limă română, introducând-o pe cea moldovenească, sau cum spun unii mai “echidistanți” – limbă de stat – nu au șanse de reușită. Ei pot substitui cel mult formal și juridic această noțiune, nu însă și mental.

Pentru băştinaşul de la noi, pentru omul simplu, de pe stradă, chiar și atunci când o numeşte „limba moldovenească”, limba pe care o vorbeşte şi în care scrie rămâne aceeași limbă română din ’90, pe care a cerut-o cu lacrimi în ochi, în genunchi, în Piața Marii Adunări Naționale.

Depolitizarea problemei identitare şi lingvistice ar demonstra acest fapt.

Stela Popa este jurnalistă la portalul de știri www.unimedia.md

Tel Dan – Dumbrava minunată din Israel

februarie 1st, 2009
In mijlocul rezervatiei naturale Tel Dan

In mijlocul rezervatiei naturale Tel Dan

Între numeroasele rezervaţii naturale din Israel două locuri mă atrag ca un magnet, făcându-mă să revin cel puţin o dată pe an, de cele mai multe ori cu prieteni turişti. Chiar dacă trebuie să parcurg o distanţă destul de mare, plăcerea de a ajunge la Tel Dan şi Banias mă recompensează pe deplin, căci ce poate fi mai reconfortant decât o plimbare în sânul naturii, într-o rezervaţie naturală cu o vegetaţie abundentă, cu izvoare, pârâuri care-şi schimbă clipocitul şi cursul lor leneş într-o simfonie a îmbinării dintre apă şi piatră, apoi într-un crescendo viguros la vărsarea în râul Dan, cel mai de seamă afluent al Iordanului.

Tel Dan se află în nordul Israelului, la graniţa cu Libanul, accesibil dinspre şoseaua 99, nu departe de Kiryat Shmona, lângă kibutzul Dafna. Râul Dan a constituit până în anul 1967 (războiul de 6 zile), singura sursă de apă, dintre afluenţii Iordanului, aflată în posesia statului Israel. Micul deal din vecinătatea izvoarelor acestui râu a slujit ca loc de aşezare încă în urmă cu peste 7000 de ani.

Prin topirea zăpezilor muntelui Hermon se formează zeci de mici izvoare în jurul cărora se înalţă o vegetaţie impresionantă. Cutreierând prin parcul natural, ai deseori senzaţia că te plimbi pe apă. Abia după o bună bucată de timp realizezi că această micuţă pânză de ape se transformă într-un râu tumultos, care se ramifică şi se reuneşte la vărsarea în Iordan.

Concert în natură

La intrarea în rezervaţie, avem de ales între trei trasee: un traseu mai scurt de circa 45 de minute, un altul mai lung de circa o oră şi jumătate şi un al treilea, care iese din rezervaţia propriu-zisă, conducându-ne spre relicvele arheologice unde s-a stabilit în trecutul îndepărtat tribul Dan. Un drum alternativ e accesibil invalizilor. Apele au o temperatură constantă de 14,5 grade Celsius şi o compoziţie minerală de foarte bună calitate.

În anul 1966 statul şi organismele sale responsabile cu distribuirea apei au planificat să aducă prin forţa gravitaţiei sursa de apă spre aşezările şi câmpiile din valea Hula, dar iubitorii naturii au luptat timp de trei ani reuşind, în 1969, să întemeieze rezervaţia naturală Tel Dan, fără a-i leza sălbăticia şi frumuseţea.

Fauna şi flora acestei rezervaţii reunesc plante şi animale din diferite zone, constituind aproape un paradox al naturii. Astfel, găsim rozătoare ajunse aici din Africa, prin Egipt şi Siria, altele originare din stepa asiatică sau din bazinul Mării Mediterane. Salamandra portocalie (sau de foc) este întalnită în mod frecvent în Europa. Arbori impresionanţi, frasinul sirian, arborele de fistic de origine atlantică, sălcii, lotusul Jujube, laurul, ferigi, rugi de mure, cânepă, sânziene, duzi, unele lângă altele, crează un verde bizar, deloc tipic Israelului. Crabi minusculi şi peştişori de diferite mărimi populează pârâiele şi râul Dan. Mai greu e să distingi micile păsărele care se ascund în coroanele stufoase ale arborilor, dar pe care le auzi în permanenţă ciripind. În mijlocul rezervaţiei întâlnim o moară de apă, veche de peste 150 de ani, părăsită în anul 1948. O parte din rezervaţie este denumită “ Grădina Paradisului” şi, într-adevăr, frumuseţea plantelor din jur, razele soarelui străbătând printre ramurile arborilor falnici, muzica apei, de la susurul de izvor la freamătul braţelor principale ale râului Dan îţi inspiră o senzaţie de linişte şi pace.

Incursiune în trecut

Plimbarea de-a lungul cărărilor, urmărind indicatoarele, nu este obositoare, fiind accesibilă copiilor şi adulţilor, dar ar fi păcat, odată ajunşi la rezervaţia naturală, să nu vizităm şi relicvele arheologice. Pentru aceasta trebuie să urcăm o colină (Tel), scăldată de soare, şi ajungem la un zid masiv construit în perioada primului templu, din piatră de bazalt. În 1966 o echipă de arheologi, condusă de profesorul Avraham Biran a început escavările în zonă, descoperind ziduri, porţi şi ruinele unui loc de sacrificiu. Primele relicve datează încă din perioada neolitică (începutul mileniului V î.e.n.). În perioada timpurie Canaanită a fost întemeiat un aşezământ, populat în decursul anilor 2700-2400 î.e.n., considerat a fi orăşelul Laish, pe care l-au reconstruit mai târziu membrii tribului Dan, dându-i denumirea după Dan – fiul lui Israel. Găsim în Biblie câteva referinţe legate de tribul Dan şi aşezarea cu acelaşi nume. O descoperire arheologică importantă o constituie o tablă fosilizată din a doua jumătate a secolului IX î.e.n. Inscripţia aminteşte de Azael, regele Damascului, preaslăvind victoria sa asupra regelui “Casei lui David”. Este pentru prima oară când termenul “Casa lui David” (“Beit David”) este amintit în afara Bibliei. Deoarece restul inscripţiei nu a fost încă scos la lumină, referirea constituie motiv de dispută între arheologi. Populat până în perioada romană, Dan este apoi abandonat, locuitorii stabilindu-se în Banias. Cutreierând printre relicvele arheologice, ne regăsim în atmosfera biblică de pe timpul Regilor. În faţa noastră un zid masiv din piatră de bazalt construit în perioada primului templu. Poarta Canaanită, marea descoperire a profesorului Biran, este foarte bine conservată, construită din cărămizi pe 47 de nivele ajungând la înălţimea de 7 metri, dispusă în formă de arc – cel mai vechi arc păstrat în stare originală. În spatele zidurilor descoperim o suprafaţă pătrată care slujea ca loc de sacrificiu. În perioada Canaanită medie (sec. XVIII î.e.n.) oraşul era apărat cu ziduri de piatră şi nisip care ajungeau până la 70 metri înălţime, lucru ciudat pentru o populaţie de numai câteva mii de locuitori. Alături de ruinele din perioada Canaanită găsim un paviment din perioada israelită, deasemenea foarte bine conservat şi un canal din perioada romană.

Accesul cel mai uşor îl putem avea prin poarta israelită de pe timpul lui Ahab. Desigur, pentru confortul vizitatorilor, s-a pus un nou paviment din pietre mai mici. În aceeaşi zonă s-au descoperit reminiscenţe ale aşezărilor populaţiei regatului Israel din secolul XII î.e.n. În Biblie găsim referiri asupra locului de sacrificiu şi de rugăciune, dar relicvele arheologice le avem doar din perioada lui Jeroboam (Yerovam), conducătorul revoltei împotriva lui Rehoboam (Rehavam), fiul lui Solomon, care introdusese impozite apăsătoare.

Regatul se scindează în anul 930 î.e.n. iar Jeroboam construieşte locuri de cult în Bethel (Beit El) şi Dan. Nu vreau să insist asupra aspectelor istorice şi nici să dezvălui surprize. Broşurile împărţite la intrare, editate de “Israel Nature and Parks Authority” sunt detailate, cu hărţi şi fotografii elocvente, care m-au ajutat la întocmirea acestei relatări.

Până la războiul de șase zile pe această movilă se afla o fortificaţie a armatei israeliene, punct de pază a graniţei. Priveliştea este impresionantă, putem vedea muntele Hermon, teritoriul sirian şi libanez.

Pentru vizitarea rezervaţiei naturale Tel Dan şi a vestigiilor arheologice sunt suficiente circa 3-4 ore. Dacă ajungem destul de devreme, la numai 10 km se afla Banias, căreia, însă, trebuie să-i dedicăm puţin mai mult timp. Despre Banias – cu altă ocazie.

Plecând de la Tel Dan numeroşi turişti se opresc la restaurantul “Dag al HaDan” (“Peşte la Dan”) – lângă kibutzul Dan – cu crescătorii de păstrăvi, unde s-a înfiinţat un restaurant renumit, chiar pe apa râului, într-o atmosferă pastorală. E adevărat, poţi mânca un păstrăv proaspăt, dar, deşi m-am dus deja a patra oară în acel loc, în afara atmosferei deosebite, nu am găsit nimic special din punct de vedere culinar. Restaurantul este uşor costisitor, iar în Israel găsim restaurante de peşte mult mai bune şi cu un meniu mai variat. Cu toate acestea, la sfârşitul săptămânii, poţi aştepta şi o oră până se eliberează o masă. Deşi salatele sunt mediocre, iar peştele nu mai mult decât acceptabil, vizitatorii păreau entuziasmaţi, probabil fermecaţi de atmosferă.

Părăsind restaurantul, ne îndreptăm spre Kiryat Shmona unde se văd şi azi distrugerile rachetelor lansate de Hizballah în timpul celui de al doilea război din Liban. În aproximativ două ore şi jumătate, cu norocul de a avea un trafic fluid, putem ajunge la Tel Aviv.

Plasticianul Egon Marc Lővith trăieşte şi mai speră…

februarie 1st, 2009

Egon Marc Lővith s-a născut la Cluj, în 1923. În urma tulburărilor legionare din anii 1920, când a fost devastată ceasornicăria tatălui său, familia a emigrat în Mexic. După moartea timpurie a tatălui său, mama a revenit la Cluj, cu cei doi copii Egon şi Irina. Încă din adolescenţă Egon Lővith a vădit un talent plastic ieşit din comun, însă n-a avut mijloace materiale să studieze.

După ocuparea Ungariei de trupele naziste familia sa a fost deportată la Auschwitz. Mama, Irina, bunica şi multe alte rude au sfârşit în camerele de gazare. Egon Lővith a supravieţuit la Dachau unde a cunoscut-o şi pe viitoarea sa soţie Margot Breuer, originară din Debreţin. În 1945 tânăra pereche s-a stabilit la Cluj, iar Egon Lővith s-a înscris la academia de arte plastice, clasa profesorului Ion Irimescu, devenind preparator încă din timpul facultăţii.

Cariera sa artistică şi-a atins apogeul în anii 1970, când a devenit unul dintre inovatorii sculpturii din România. Cu timpul şi-a împărţit munca între sculptură, grafică, pictură şi ceramică, devenind profesor, şef de catedră la Academia Ion Andreescu cu o prezenţă continuă la saloanele din ţară şi străinătate. Lucrările sale se găsesc în muzee, galerii şi colecţii particulare din România, Ungaria, Israel şi alte ţări. La Institutul de Iudaistică din Cluj s-a amenajat Sala Margot şi Egon Lővith, unde sunt expuse lucrări din ciclurile Biblica, Holocaust, dar şi bustul lui Einstein cât şi sublima înlănţuire a portretelor lui Margot şi Egon.

În 21 mai Egon Marc Lővith, cunoscutul şi apreciatul sculptor, pictor şi grafician clujean supravieţuitor al lagărelor naziste, a împlinit 85 de ani. Aniversarea n-a trecut total neobservată deşi, de aproape doi ani, maestrul lipseşte din spaţiul public. Cotidianul de limbă maghiară Szabadság a publicat un articol semnat de criticul de artă Júlia Németh, autoarea unui album Egon Lővith apărut cu doi ani în urmă. Comunitatea evreiască din Cluj a organizat o serbare cu daruri şi un program special interpretat de formaţia Mazel Tov. Maestrului i s-a permis să participe, e drept, numai după îndelungi insistenţe pe lângă persoana delegată să-i poarte de grijă, de către verişoarele din Israel (moştenitoare, se pare, pe bază de testament ).

În prezent pictorul Lővith locuieşte într-o casă de bătrâni administrată de biserica reformată. În aceste condiţii aniversarea risca să se limiteze la consumarea unui tort în compania îngrijitoarelor şi a unor bătrâni cu mintea rătăcită, alături de care-şi duce traiul de zi cu zi. În aşezământul curat şi frumos amenajat bătrânii sunt îngrijiţi cu multă dăruire, asigurându-li-se, contra cost, cazare, mâncare şi îngrijire. Artistul are o cameră de vreo 10 metri pătraţi, cu un pat, o chiuvetă, un fotoliu, un televizor şi o masă îngustă pe care sunt înşirate cărţile şi albumele scrise despre viaţa lui, menite să-i împrospăteze memoria afectată de accidentul vascular cerebral suferit acum doi ani. Asta se întâmpla după inaugurarea, la Dachau, a expoziţiei permanente care cuprinde lucrările sale de grafică reunite în seria Holocaust. Şi albumul publicat în Germania, cu acel prilej, stă la loc de cinste, pentru că Egon Lővith citeşte în germană şi traduce cu plăcere ascultătorului curios. De altfel, vorbeşte fluent în limbile maghiară, română şi spaniolă (deprinsă în timpul copilăriei petrecute în Mexic).

În mod paradoxal, îşi aminteşte tot mai mult idişul învăţat de la bunica, pe care nu l-a mai folosit de decenii. Cântă cuplete în idiş şi în maghiară şi nu şi-a pierdut deloc faimosul simţ al umorului, deşi face mai mult haz de necaz… Pe pereţi sunt expuse câteva tablouri de mici dimensiuni pe care le-a putut aduce de acasă, după multe insistenţe; şevaletul stă stingher, înghesuit în spatele fotoliului…”Aici n-am loc să lucrez, nici nu am poftă, pentru că sunt închis, izolat şi nici nu pot face murdărie cu vopselele…”.
Ne cunoaştem de o viaţă. Părinţii mei, Sara şi Emeric (z.l.) Székely au fost prieteni apropiaţi cu Egon şi Margot (z.l.) Lővith, încă din 1945, iar eu, copil fiind, am petrecut mult timp în primitorul atelier al artistului. Peste ani aveam să realizez câteva filme despre el sau ilustrate cu lucrările sale, două dintre ele (Simboluri si mărturii şi Ysgadal), fiind distinse cu premii.
La sfârşitul vizitelor la casa de bătrâni, maestrul ne conduce până la poartă, apoi cheia este răsucită, pentru că bătrânii nu pot părăsi azilul, decât însoţiţi şi cu învoire.

În câteva rânduri, cei câţiva prieteni pe care-i mai are, l-au dus la plimbare, la muzeu sau la Institutul de Iudaistică, pentru a-şi revedea lucrările expuse. Atelierul şi locuinţa artistului sunt închise de multă vreme, cheile fiind păstrate de aceleaşi persoane, împuternicite de moştenitori. Actele de identitate nu sunt în posesia maestrului şi nici pensia nu şi-o administrează el. Pensia plătită de statul român fostului profesor universitar de la academia de arte vizuale, împreună cu cea de supravieţuitor al lagărelor naziste dau o sumă frumoasă, care depăşeşte costurile casei de bătrâni; totuşi artistul nu primeşte mai mult de câţiva lei (ultima dată avea la ei 16 lei, trei hârtii de 5 şi una de 1 leu) ca „bani de buzunar” şi trebuie să insiste pentru a i se cumpăra (din banii proprii) o pereche de sandale, o pălărie de paie sau Fixodent, pentru proteză…
Egon Marc Lővith face parte din generaţia supravieţuitorilor: a supravieţuit lagărelor de la Auschwitz şi Dachau, a depăşit momentul tragic al morţii iubitei sale soţii şi muze, Margot, care i-a stat alături 54 de ani, susţinându-l şi degrevându-l de toate grijile vieţii cotidiene, asigurându-i condiţiile să creeze şi să se afirme.

Şi iată că a supravieţuit şi atacului cerebral care i-a zdruncinat memoria. La început, când ne duceam la el ne spunea „Memoria mea e ca un şvaiţer, plină de găuri… Acum voi sunteţi memoria mea.” Treptat, din cele povestite de noi, puţinele persoane care-l cunosc şi care-i pot relata despre trecut, şi-a reconstruit o mare parte a amintirilor. Ar avea însă nevoie de un ajutor susţinut, de recuperare asistată de psiholog, de plimbări prin oraş, de cineva care să se ocupe de el în mod constant şi cu profesionalism. Toate acestea s-ar rezolva simplu, pentru că maestrul are bani şi o serie de lucrări valoroase care ar putea fi valorificate pentru această cauză, ceea ce însă, din păcate, nu s-a realizat. În aceste condiţii recuperarea maestrului stă sub semnul îndoielii. Dar el e un supravieţuitor; continuă să lupte. Visează la o nouă expoziţie, să se prezinte din nou în faţa publicului iubitor de artă din Cluj, care se pare că a uitat de el.

În ochiul optimist al României a intrat o aşchie cam ascuţită (II)

februarie 1st, 2009

Creşterea economică a României a devenit o loterie, asemeni tragerii la sorţi a ministerelor în alianţa de guvernământ. În ochiul optimist al României a intrat o aşchie cam ascuţită – previziunile mult mai pesimiste ale Comisiei Europene pentru România anului 2009:

• creşterea economică de 1,75%, (faţă de 4,7% în toamna lui 2008 şi faţă de obiectivul de circa 2,5% asumat de către Ministerul Finanţelor););
• inflaţia anuală de 5,7%, faţă de 7,9% în anul 2008;
• şomajul de 7,0%, faţă de 6,2% în anul 2008;
• deficitul bugetar de -7,5% în PIB, faţă de -5,2% în 2008 (faţă de obiectivul de circa 2% asumat de către Ministerul Finanţelor);
• deficitul balanţei comerciale de -11,9% în PIB faţă de -12,9% în anul 2008.
Pe cine să credem?

Letonilor şi spaniolilor le va fi şi mai greu, căci ei vor fi martorii cei mai probabili ai unei recesiuni economice extrem de dure: -6,9%, respectiv -5,0% în anul acesta.
Nici pieţele europene partenere României nu o vor duce prea bine: Germania (-2,3%), Italia (-2,0%), Ungaria (-1,6%) sau Austria (-1,2%).

Iată detaliile comunicatului Comisiei Europene din 19 ianuarie 2009: Previziuni intermediare pentru 2009-2010: încetinirea economică se accentuează.

Pe scurt, experţii europeni ne spun că:

• în UE, creșterea PIB ar urma să se diminueze cu aproximativ 1,8% în 2009, înainte de a se redresa ușor în 2010, cu 0,5%.
• Economia mondială în recesiune în 2009.
• Economia UE lovită la rândul său din plin.
• Inflația urmează să scadă rapid.
• Incertitudinile sunt majore în conjunctura actuală

Anul revoluţionar 1989 (I)

februarie 1st, 2009

Ceea ce s-a petrecut acum două decenii, în acel furtunos şi miraculos an 1989, a însemnat de fapt finalul comunismului european şi, prin extensie, al leninismului ca fenomen planetar.

Evident că a mai durat până la colapsul URSS în decembrie 1991. Nu neg că mai există formaţiuni comuniste, că există încă state care invocă ideologia marxistă drept doctrină oficială, dar este vorba de un marxism ceremonial, ritualizat, fără vreo legătură cu practicile politice şi economice concrete (China, Vietnam).

Am scris pe larg despre aceste chestiuni. Cine va dori să cunoască analizele mele legate de rolul societăţii civile şi al intelectualilor critici în descompunerea sistemelor ideocratice de tip leninist poate citi lucrarea mea, „Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel“, apărută în engleză în 1992 şi tradusă de Alexandru Vlad la Polirom (ediţia a doua, cu o nouă prefaţă intitulată „Sfârşitul iluziilor“, a apărut în 2007). Ceea ce trebuie subliniat din capul locului este faptul că anul revoluţionar 1989 prezintă similitudini şi diferenţe semnificative în raport cu momente cruciale precedente, aşadar în raport cu eforturile de reforme şi transformare din 1956 şi 1968. Să menţionăm aici agravarea crizei interne a sistemului comunist în toate statele Europei de Est şi Centrale. Era vorba nu doar de o prelungită criză economică şi politică, ci de una care afecta în chip autodistructiv capacitatea acestor regimuri de a mai configura un sens al viitorului.

Demoralizarea era evidentă pentru oricine avea ochi de văzut. Mai ales după 1975, în mare măsură ca parte a ceea ce s-a numit „efectul Helsinki“, s-a produs disoluţia monolitului ideologic dominant şi s-a adâncit până la a deveni incurabilă criza de legitimitate a sistemului. Au scris pe larg despre aceste lucruri o serie de gânditori asociaţi iniţial direcţiei marxismului critic între care Cornelius Castoriadis, Agnes Heller, Ferenc Feher, Leszek Kolakowski, Janos Kis. Prăbuşirea sistemelor totalitare de stânga a fost anticipată în scrierile unor importanţi politologi şi istorici precum Zbignew Brzezinski, Martin Malia, Leonard Shapiro, Adam Ulam, Richard Pipes şi Robert C. Tucker. Stau mărturie pentru acele fascinante dezbateri paginile unor reviste altminteri atât de diferite precum „Praxis International“, „Telos“, „Dissent“, „Survey“, „Problems of Communism“ ori „Encounter“. În acelaşi timp, direcţia „revizionistă“ din sovietologia vestică miza pe resursele interne de supravieţuire ori chiar ameliorare a regimurilor comuniste. Apăreau chiar cărţi despre „mobilitate socială“ în dictaturile leniniste şi studii care luau în serios propaganda comunistă privitoare la „centralismul democratic“ şi „perfecţionarea sistemului social“. Criza era însă incurabilă, ducând la ecloziunea unor nuclee de societate civilă şi la năruirea pretenţiei de infailibilitate a elitelor comuniste.

Pe acest fond, a avut loc resurecţia spiritului revoltei în rândurile intelectualităţii şi o tot mai extenuantă derută în rândurile birocraţiei comuniste, deci în ceea ce se numeşte nomenklatura. Amintesc aici impactul excepţional al publicării cărţii „Nomenklatura“, scrisă de Mihail Voslensky, un fost diplomat sovietic rămas în Vest. Transmisă de posturile de radio „Europa Liberă“ şi „Libertatea“ la începutul anilor ’80, cartea lui Voslensky demască şi demistifică structura parazitarprofitocratică a regimurilor de tip sovietic. Brejnevismul apărea ca un sistem faraonic decadent, o organizaţie de tip mafiotic cu lideri senili, decrepiţi, veroşi şi cinici. Cum scria la vremea respectivă politologul Ken Jowitt, URSS înseamnă de fapt „Uniunea Republicilor Siciliene Sovietice“. Tot Jowitt, unul dintre cei mai inteligenţi şi profunzi interpreţi ai comunismului în genere şi al celui din România în particular, se referea la comunismul dinastic al lui Nicolae Ceauşescu drept „socialism într-o singură familie“.

Ethosul romantic-revoluţionar al comunismului originar se evaporase fără urmă. Cu foarte puţine excepţii, nimeni nu mai credea în lozincile oficiale, universal percepute drept exhibiţionism ventriloc. Se ajunsese astfel, la mijlocul anilor ’80, la ceea ce avea să fie ulterior denumit drept sindromul stagnării, al incapacităţii fatale de regenerare internă. Pentru Leszek Kolakowski şi Andrei Amalrik, era limpede că sistemul era muribund. Chestiunea era cât va dura această boală terminală şi care vor fi forţele care vor determina ieşirea din acel insuportabil marasm social şi moral. Neîndoios, criza economică globală din a doua jumătate a deceniului şapte a accentuat disfuncţionalităţile sistemelor comuniste, dar nu mai puţin importante au fost strategiile economice iraţionale şi iresponsabile ale unor lideri precum Ceauşescu ori Gierek. Dictaturile comuniste funcţionau practic în absenţa oricărui feedback normal. Deciziile erau luate de un grup restrâns de potentaţi autodesemnaţi drept „exponenţi ai progresului istoric“. Niciuna dintre formaţiunile leniniste nu a acceptat ori tolerat vreun minimum de pluralism intern. Până la reformele gorbacioviste, fracţionismul şi revizionismul au continuat să fie denunţate drept păcate mortale.

Acest articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Unire, solidaritate, sacrificii

februarie 1st, 2009

Dacă pun în paranteză dimensiunea istorică, discursul primarului de Chişinău şi mesajul BOR, principalele teme de racord la actualitate au fost solidaritatea în faţa crizei şi sacrificiile pe care trebuie să le facem. Mie aceste teme majore mi se par cumva psihanalizabile!

La 150 de ani de la Unire, am stat aproape trei ore în studioul unei televiziuni, urmărind şi comentâd împreună cu un tânăr istoric ceremonia de la Iaşi. Evenimentul ca atare a fost mai sobru decât cel de anul trecut, nefiind pigmentat nici de huiduieli, nici de celebra „fulariadă“, când Piaţa Unirii fusese inundată de „trei culori“ care exhibau ofensiv culorile partidelor. Poate că politicienii, fiind o aniversare „rotundă“, au înţeles mai bine semnificaţia actului, poate a contat faptul că partidele mari, PSD şi PDL, sunt acum la un loc în barca guvernamentală, poate e vinovată criza, dar manifestarea a fost mult mai depolitizată decât cea de anul trecut, cum se şi cuvine.

Un scurt film cu evenimentul din 2008, introdus în transmisie, punea clar în lumină aceste deosebiri. Postura în care m-am aflat m-a obligat să fiu foarte atent la discursuri şi mi-a permis să-mi verific impresiile graţie înregistrării-martor pentru CNA.

Deci, dacă pun în paranteză dimensiunea istorică, discursul primarului de Chişinău şi mesajul BOR, principalele teme de racord la actualitate au fost solidaritatea în faţa crizei şi sacrificiile pe care trebuie să le facem. Mie aceste teme majore mi se par cumva psihanalizabile! Pentru că solidaritatea poporului suveran cu clasa politică a fost, mai ales, tema celui nesolidar dintre politicienii noştri, preşedintele. De altfel, discursul dumisale a fost un discurs electoral perfect, care-l califică drept singurul zoon politikon talentat din ţărişoară, conţinând şi o dimensiune optimistă, cumva obamaviană. Impactul a fost total, baia de mulţime aşijderea.

Sigur, putem întreba la ce bun solidaritatea dacă criza nu ne va afecta, dar nu te întrebi asta în timpul discursului, iar cei mai mulţi nu se întreabă niciodată! Asta nu l-a împiedicat pe preşedinte, nici pe ceilalţi oratori, care vedeau criza la dimensiuni mai mari, să evoce şi tema sacrificiului, poate mai psihanalizabilă. Cea mai puţin dispusă la sacrificii proprii dintre toate clasele politice ale lumii – şi nu e vorbă în vânt, fie şi dacă ne gândim la mărirea Guvernului în interesul clientelei, la pomenile de care s-au bucurat foştii şi actualii parlamentari de Crăciun, când noi aniversam „raţia de libertate“, la pensiile speciale şi la liota de privilegii primite la vreme de criză – explica poporului necesitatea sacrificiilor, prin vocile cele mai autorizate, preşedintele şi preşedinţii Camerelor!

Să coborâm cu peste 150 de ani în urmă şi să observăm generaţia Părinţilor Fondatori, cea care a făcut 1848, 1859, 1877, deci a urnit modernizarea României. Să propui atunci vot universal însemna să renunţi la privilegii. Să lupţi pentru şcolarizare generală însemna să dizolvi monopolul cunoaşterii. Să vrei împroprietărirea ţăranilor semnifica renunţarea la pământul tău, al familiei, al clasei tale sociale. Iar tinerii boieri ieşeni renunţau şi la privilegiul de a avea o capitală acasă! Azi, la vreme de criză, la ce
ar renunţa ciocoii noştri noi?

P.S. Ca de obicei, discursul dlui Geoană, deşi împănat cu gesturi şi retorică transatlantice, a strălucit prin inadecvare. Nu ştiu de ce, dar preşedintele PSD şi al Senatului nu pare la locul lui orice ar spune sau ar face!

Concert Baroque

februarie 1st, 2009

Un bubuit Celest a amuţit bubuitul războiului; în tunetele şi fulgerele Celeste, ploaia a spălat mocirla umană.

Nouri Boticellieni zîmbeau Astrului ce apunea în azurul Mediteranei, aducînd cu el Jerusalem Baroque Orchestra.

În Muzeul Tel-Avivului, printre privirile madonelor şi cavalerilor renascentişti, ne-am desfătat sufletul în acordurile lui Vivaldi, dansurile lui Rebel, oboiul şi fagotul lui Haendel.

În noaptea înstelată mi-am oblăduit Spiritul cu o cupă de coniac, visînd la o lume a armoniei pe aceste meleaguri.

Mircea Cantor: The Need for Uncertainty

februarie 1st, 2009

20 February – 19 April 2009
Galleries 2 & 3, Camden Arts Centre, Arkwright Road (see map here)
London NW3 6DG; Tel. 020 7472 5500. www.camdenartscentre.org
Admission free. Gallery opening hours: Tuesday – Sunday: 10.00-18.00; Wednesdays late 10.00-21.00. Closed Mondays and Bank Holidays.

20 February – 19 April 2009
Galleries 2 & 3, Camden Arts Centre, Arkwright Road (see map here)
London NW3 6DG; Tel. 020 7472 5500. www.camdenartscentre.org
Admission free. Gallery opening hours: Tuesday – Sunday: 10.00-18.00; Wednesdays late 10.00-21.00. Closed Mondays and Bank Holidays.

Camden Arts Centre presents an astonishing installation by Romanian artist Mircea Cantor. In ‘The Need for Uncertainty’ (2008), two peacocks inhabit a series of large golden cages. As in his film ‘Deeparture’, shown at the Berlin Biennial in 2005, which depicted a wolf and a deer circling each other, Cantor sets up a physically and psychologically unsettling situation for the viewer. Here the birds’ muted steps demand that distance be kept by the viewer, as these elegant birds – the symbol of love, luck and watchfulness from Christianity to Hinduism, transfix and silence us.

Cantor elaborates on the theme of uncertainty, prompting reflections on worlds within worlds, and on freedom and its limitation. Cantor’s video and mixed media installations address the notion of displacement and co-existent worlds. Beyond the suspense, Cantor discreetly evokes the uneasy confrontation of ideology, people and culture. In ‘Airplanes and Angels’ (2008), a flying carpet, woven using a traditional Romanian technique, shows motifs of angels and aeroplanes; in Hiatus (2008) a mysterious, geometric lattice of carved wood is wrapped around a tree in the middle of a forest.

Cantor’s sculptural and installation work reveals the power of the simple gesture to prompt reflection on the fragility of our convictions. In the UK premiere of Chaplet (2007), he uses the imprint of his ink-soaked fingerprints pressed directly onto a wall, creating a poignant rosary of barbed wire, both imaginary yet very real in its enclosure.

“Cantor’s poetic use of materials, images, animals and places offers an eloquent meditation on the contradictions of our contemporary world and the human condition. His work has a beauty and immediacy that resonates long after the encounter.” – Suzanne Cotter, Curator

This is the first of three artists’ commissions in this ambitious series produced in collaboration with Arnolfini, Bristol and Modern Art Oxford. The next commission in the series is by Johanna Billing, showing at Camden Arts Centre 10 July – 13 September 2009.
Camden Arts Centre is a venue for contemporary visual art and education, where ideas are made visible and people of all ages and abilities can engage in the creative process of making art. Our pioneering and varied programme of artist-led courses and other education activities has gained an international reputation as a model of good practice. We are known as a forward-thinking organisation where artists and others can see, make and talk about art.

Mircea Cantor was born in 1977 in Oradea, Romania. He lives and works in Paris and Cluj, Romania. Mircea has had a recent solo exhibition at the Hirshhorn Museum and Sculpture Garden, Washington, D.C. (2007) and the Museum Tamayo Arte Contemporaneo, Panoramica, Mexico, D.F. (2007). He has exhibited widely in Europe and the USA. In 2004 Mircea Cantor was awarded the Prix Paul Ricard S.A. He is a co-founder and co-editor of the cultural review Version (www.versionmagazine.com) founded in 2001 in Cluj-Napoca, Romania.

‘The Need for Uncertainty’ was seen previously at Modern Art Oxford (2 April – 1 June 2008), Arnolfini Bristol (13 September – 9 November 2008), as part of the ‘3: 3 artists/3 spaces/3 years’ series, a collaboration between Modern Art Oxford, Arnolfini, and Camden Arts Centre, funded by the National Lottery through Arts Council England.

source: http://www.romanianculturalcentre.org.uk/

Un savant călcat în picioare – Lazăr Șăineanu

februarie 1st, 2009

Destinul şocant al lingvistului, filologului şi folcloristului Lazăr Şăineanu (1859-1934) a rămas pînă azi necunoscut marelui public intelectual. Cercetarea lui George Voicu, Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu, recent publicată de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” de la Bucureşti, riscă să aibă efectul unui strigăt în pustiu, căci lucrarea a ajuns doar pînă la cîţiva norocoşi şi e, practic, de negăsit în librării. Ne facem o datorie prezentînd informaţiile cele mai semnificative pe care le pune în pagină, legat de acest subiect.

Lazăr Şain / Schein, fiul unui zidar evreu din Ploieşti, a pornit cu abnegaţie pe calea activităţii intelectuale şi a insistat pe învăţarea cît mai profundă şi nuanţată a limbii române. Şi-a făcut din teza asimilaţionistă un program de căpătîi, optînd să-şi românizeze numele în mod oficial. Aventura existenţei l-a purtat în preajma lui B.P. Hasdeu, antisemit notoriu din epocă, al cărui discipol fervent a devenit. (Duetul Nae Ionescu- Mihail Sebastian a cunoscut, iată, şi stranii proiecţii anticipatoare…) Profesorul Hasdeu îl ia sub aripa sa ocrotitoare pe studentul Şăineanu, ba chiar îi prefaţează entuziast impresionanta lucrare de licenţă, Încercare asupra semasiologiei limbei române, publicată rapid la Tipografia Academiei Române şi recompensată cu prestigiosul premiu Hillel, în valoare de 5.000 de lei aur. Acest prim studiu ştiinţific al tînărului evreu aprofunda importante probleme legate de tranziţiile semantice, din registrul sacru în cel profan, ale terminologiei româneşti.

Cu banii cîştigaţi din premiu, cercetătorul îşi continuă studiile academice la Paris, iar apoi la Leipzig, unde obţine doctoratul în filologie. La întoarcerea în ţară, este numit suplinitor al lui Hasdeu la Facultatea de Litere din Bucureşti, însă fără a fi retribuit, întrucît, deşi născut la Ploieşti, era lipsit de cetăţenia română, ca evreu. Pentru a putea supravieţui financiar, Şăineanu solicită o suplinire plătită, la o şcoală secundară. I se aprobă, în mod provizoriu, numirea pe un an spre a preda latina la cursul inferior, gimnazial, al unei şcoli bucureştene, cu toate că secretarul general al Ministerului Instrucţiei Publice, un oarecare Ştefan Mihăilescu, protestează zgomotos chiar şi împotriva unei asemenea soluţii efemere, ameninţînd cu demisia. Un an mai tîrziu, Lazăr Şăineanu este numit profesor la universitate, pe noua catedră concepută de V.A. Urechiă şi avînd o configuraţie ştiinţifică destul de bizară: “istoria şi literatura română”. În acel moment izbucnesc însă proteste artificiale din partea opiniei publice (elevi, studenţi, profesori etc.), evoluînd sub bagheta din culise a lui V.A. Urechiă, care lansează şi primele grosolane rafale antisemite: “Un străin de fiinţa neamului nostru nu va putea deştepta în mintea şi în inima generaţiunii noi imaginea trecutului nostru plin de învăţăminte pentru viitor. Cum va simţi şi va recunoaşte acela pulsaţiunile vieţii istorice a românilor, cînd inima lui nu bate ca şi a poporului românesc întreg, cînd el nu are nimic în comun cu aspiraţiunile lui?”. În faţa protestelor corpului profesoral, care acuza că noul coleg e lipsit de cetăţenia română, Lazăr Şăineanu e obligat să-şi dea demisia. Ministrul de atunci, Titu Maiorescu, i-o acceptă.

Devenise clar că, pentru a urma o carieră ştiinţifică pe deplin meritată, era necesară obţinerea naturalizării. În toamna anului 1889, Şăineanu depune cererea în acest sens, spre a fi aprobată de cele două Camere ale Parlamentului. Prevederile Constituţiei îi impuneau candidatului o aşteptare de zece ani, interval în care trebuia să locuiască în ţară. Dar, între timp, ura lui V.A. Urechiă, care îl eliminase deja din sistemul universitar, îl urmărea cu insistenţă. Ba chiar mobilizase împotriva tînărului şi sagacitatea influentului Dim. Sturdza, membru al Comisiei de indigenat. Manevrele de culise au fost dublate de acuzaţiile calomnioase, importate artificial dintr-o altă sferă de dezbateri. Şăineanu încercase, într-o lucrare ştiinţifică, să explice semantic termenii “jidovi”, “tătari” şi “uriaşi”, pe care îi punea în legătură cu khazarii convertiţi la iudaism în secolul al VIII-lea, ajunşi apoi, unii dintre ei, chiar şi în spaţiul românesc. Studiul lingvistic al cercetătorului a fost răstălmăcit, cu rea-credinţă, spre finalităţi istorico-politice şi i s-a imputat că ar proclama întîietatea… evreilor în ţinuturile româneşti (?!). Rezultatul campaniei încrucişate – una pe faţă, calomnioasă, şi una pe dos, foarte tăioasă – a dus la respingerea cererii sale de împămîntenire, la finele anului 1891, în plenul Senatului, cu un scor copleşitor: 79 la 2.

După doi ani, în 1893, petiţia a ajuns la Camera Deputaţilor. Autorul apucase între timp să publice alte două cercetări semnificative: Istoria filologiei române şi Ioan Eliad Rădulescu ca grămătic şi filolog. Ţinîndu-se cont de aceste atuuri – precum şi de intervenţia binevoitoare a regelui Carol I pe lîngă primul-ministru Lascăr Catargiu – solicitarea de naturalizare a lui Lazăr Şăineanu este acceptată cu 76 de voturi contra 20.

Situaţia sa revine aşadar spre aprobare în plenul Senatului, în aprilie 1895. Petiţionarul a depus, personal sau prin intermediul profesorului Hasdeu, insistente diligenţe pe lîngă mai-marii vremii: preşedintele Senatului, preşedintele Comisiei de indigenat etc. De altfel, dosarul ştiinţific Şăineanu a devenit şi mai consistent, prin publicarea monografiei sale Basmele românilor, un volum de 1.000 de pagini, în care doar indicele de nume umplea 100 de pagini, pe două coloane. Sinteză a lumii basmelor de pretutindeni, din antichitate şi pînă în prezent, manuscrisul fusese prezentat, anonimizat, conform regulilor, la concursul de profil lansat de Academia Română. După ce i s-a atribuit, cu elogiile unanime ale academicienilor, premiul Heliade Rădulescu, în valoare de 5.000 de lei, la dezvăluirea adevăratei identităţi a autorului s-a stîrnit un enorm scandal. Totuşi, în ciuda insistenţelor lui Dim. Sturdza sau Iacob Negruzzi de-a se anula rezultatul votului, decizia de premiere n-a mai fost revocată. Aşadar, la dezbaterile din cadrul Senatului, proaspăt dobînditul premiu ştiinţific al Academiei Române ar fi trebuit să cîntărească semnificativ. La el se adăugau toate celelalte argumente favorabile: “născut în ţară, stagiul militar satisfăcut la vîrsta legală, «buna purtare în societate» certificată de Primăria Bucureştilor, studii în ţară şi în limba română, publicaţii valoroase, premii, preţuirea lui Hasdeu, larg recunoscuta erudiţie a petiţionarului, faptul de a fi «îmbogăţit literatura nostră cu opere de merit, fiind considerat ca unul dintre reprezentanţii cei mai de valoare ai societăţei române»”.

Dar nici de data aceea n-a fost să fie. S-a înscris la cuvînt tenacele senator V.A. Urechiă care, în numele românismului, şi-a exprimat inflamat îngrijorarea că parlamentarii ar comite eroarea “de a băga în cetatea Românească un străin şi mai ales calul lui Ulyse din Troia” (culegînd aplauze în rîndul senatorilor). Vorbitorul a acuzat apoi, pe ton incendiar, pasivitatea politică a candidatului şi faptul că n-a luat apărarea românilor ardeleni persecutaţi. Se ştia prea bine că evreilor lipsiţi de cetăţenie le erau interzise activităţile politice, iar unii dintre ei (Mozes Gaster ş.a.) fuseseră chiar expulzaţi din ţară, sub pretextul de-a fi încălcat această prevedere. Iată cum profesorului Lazăr Şăineanu, altminteri un intelectual lipsit de ambiţii şi militantisme publice, i se imputa, de la tribuna Senatului, că nu făcea ceea ce legea nu-i permitea oricum să facă. Un alt reproş, la fel de flagrant în inepţia sa, era că petiţionarul nu ar fi fost capabil, cultural şi spiritual, să adopte identitatea românească. Premiile obţinute de cărţile lui Lazăr Şăineanu s-au transformat brusc în tot atîtea capete de acuzare, căci, iată, autorul a dobîndit foloase şi avantaje de pe urma banilor statului. Imputaţia că “una din importantele lucrări a [sic!] D-lui Şeineanu [sic!] este un plagiat de sus pînă jos” este azvîrlită în trecere, fără a fi dovedită. Vorbitorul înflăcărat îşi încheie, în aplauzele tribunelor, peroraţia: “Să veghem, D-lor, pentru ca să nu se zică că [sic!] am băgat în cetatea noastră, în sînul naţiunei române, elemente disolvante”. Pe parcursul votului care a urmat, s-au numărat 26 de bile albe, în favoarea petentului, însă 33 de bile negre. Întrucît necesarul de două treimi n-a fost oricum atins, votul s-a reluat a doua zi, cînd rezultatul a fost strivitor: 61 împotrivă şi doar 12 de acord. Triumful senatorilor împotriva savantului a fost marcat de manifestări frenetice de satisfacţie delirantă, care l-au şocat de-a dreptul, prin caracterul lor primitiv, pe scriitorul Alexandru Odobescu: “Ils m’ont fait l’effet de cannibales qui se réjouissaient bestialement d’avoir écharpé et dévoré un homme civilisé”.

În 1896, cînd ministrul Spiru Haret îi desfiinţează pînă şi catedra liceală unde preda, Lazăr Şăineanu e constrîns să plece în străinătate, unde încheie şi publică volumul Studii folclorice. Tot în acea perioadă îşi tipăreşte cercetarea care îl va face faimos în ochii posterităţii, Dicţionar Universal al Limbei Române, avînd circa 30.000 de termeni şi 80.000 de definiţii, prima încercare de acest fel de catalogare şi definire a lexicului românesc. Rezultatul? Unii şi-au însuşit fraudulos, prin plagiere, pasaje din lucrarea sa (pedagogul I. Manliu a inclus 800 de definiţii ale acesteia într-un vocabular şcolar). Alţii l-au acuzat dispreţuitor, în numele antisemitismului ce-i propulsa, că “e străin de secretul limbei române” (V. Şăghinescu, un obscur institutor provincial). Alţii l-au persiflat în groteşti conferinţe la Ateneu (Dr. Alceu Urechiă, însuşi fiul flambatului senator-universitar din anii precedenţi).

Reacţiile polemice ale lui L. Şăineanu sînt mai reduse ca intensitate, căci, pe de o parte, îşi redactează deja monumentalul studiu în trei volume Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române. Pe de altă parte, îşi reia tentativele privind obţinerea cetăţeniei, făcînd un alt pas important: trece la religia creştin-ortodoxă, luîndu-l ca naş de botez pe influentul politician Take Ionescu. Iar în dezbaterile Senatului din decembrie 1899, beneficiind şi de raportul favorabil al Comisiei de indigenat, cu 37 de bile albe şi 2 bile negre, se votează în sfîrşit proiectul de lege privind împămîntenirea lui Lazăr Şăineanu.
Bucuria noului cetăţean român a fost însă de scurtă durată. Mergînd să se intereseze cînd anume i se va elibera diploma de naturalizare, află că dosarul său fusese restituit la Camera Deputaţilor. Potrivit unei norme procedurale de ultimă oră, care a fost susţinută inclusiv de protectorul său, ministrul Take Ionescu, naturalizarea unui evreu intra în vigoare doar dacă era votată de ambele Camere ale Parlamentului, în cadrul aceleiaşi sesiuni. Întregul calvar trebuia luat de la capăt!
În ultima zi a sesiunii parlamentare 1899-1900, dosarul lui Lazăr Şăineanu, ajuns pe ordinea de zi a dezbaterilor din Cameră şi beneficiind de toate atuurile deja cunoscute, este însă atacat vehement de anonimul N.N. Şoimescu. Politicianul redescoperă şi mai înfierbîntat argumentele antisemite ale anilor trecuţi, fiind confirmat de aplauzele entuziaste ale colegilor şi de strigătele lor aprobatoare: “el, care s-a născut evreu, care prima silabă a pronunţat-o ovreieşte, pînă cînd a început să înveţe gratis în şcolile române limba română, după gramatica profesorilor români, şi crede că a devenit mai capabil şi mai român în românisme şi moldovenisme decît Maxim şi Laurian”. Acceptarea unui asemenea individ ar pune patria în pericol: “Dacă, d-lor deputaţi, veţi vota acest indigenat, atunci trebuie să disperăm de viitorul acestei ţări; şi, dacă (…) am primi în sînul nostru elemente cari nu vor renunţa niciodată la neamul lor, care tind să prepondereze oriunde se stabilesc; şi aşa fiind, datori suntem, ca şi noi să fim naţionali şi să ne apărăm naţionalitatea de a nu fi copleşită de elemente rele străine”. După intervenţia de un antisemitism atît de virulent, tentativele de amînare a votării proiectului de lege sînt refuzate. Dar legea însăşi privind naturalizarea lui Şăineanu rămîne indecisă, “neîntrunind numărul de votanţi cerut de regulament”.

În urma noului eşec, o lovitură şi mai cruntă primeşte lingvistul din partea mentorului său de pînă atunci, B.P. Hasdeu. Acesta, în înţelegere cu ministrul Take Ionescu, celălalt presupus aliat al savantului evreu, pune la cale desfiinţarea catedrei universitare filologice la care Lazăr Şăineanu aspirase. Audienţa solicitată, în disperare de cauză, pe lîngă reputatul politician conservator P.P. Carp, căruia i se cere sprijinul, se soldează, din partea aceluia, doar cu sibilinica recitare a unui vers latinesc: “Gutta cavat lapidem…”. Iar atunci cînd, pe 14 decembrie 1900, Camera Deputaţilor trece din nou la votarea proiectului de lege privind acordarea cetăţeniei române lui Lazăr Şăineanu, din cei 75 de deputaţi prezenţi, 31 votează pentru, iar 44 contra. În lipsa celor două treimi necesare, votul e declarat nul şi se reia a doua zi. Pe fundalul intensei agitaţii propagandiste antisemite, în preajma Parlamentului şi în sala de vot, rezultatul îi este din nou defavorabil: din 93 de deputaţi, 45 sînt pentru, iar 48 se exprimă contra, astfel încît savantul se vede din nou respins de la cetăţenia română, după 12 ani de aşteptare. Satisfacţia gazetelor naţionaliste îmbracă tonuri apoteotice: “Toate inimile româneşti au tresăltat de o imensă bucurie…”; “Strămoşii noştri au tresărit de bucurie în mormintele lor…”; “O, Vladimir, umbră sfîntă a românismului, şi voi, Mircea, Ştefan, Mihai!…” etc.

Toate eforturile asimilaţioniste depuse de savant – românizarea oficială a numelui, cercetarea entuziastă a specificului limbii române, publicarea a mii de pagini pe subiecte lingvistice, folclorice şi istorice autohtone, trecerea la religia ortodoxă, frecventarea notabilităţilor politice şi culturale ale vremii, în scopul sensibilizării acestora în legătură cu situaţia sa de o injustiţie frapantă – nu i-au fost de nici un folos.
O nouă lovitură primeşte Lazăr Şăineanu tot pe linie profesională. După două decenii de muncă, atunci cînd îşi publică “suprema mărturie a dragostei mele pentru limba şi poporul român”, consistenta lucrare cu titlul Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române, Academia Română refuză s-o premieze, preferînd în locul ei o tipăritură despre Istoria cailor…

Iar şirul de suferinţe ale autorului pare să nu mai ia sfîrşit. Nicolae Iorga îi dedică ultimei sale cărţi un comentariu, pe ansamblu pozitiv, dar punctat de anumite rezerve. Lazăr Şăineanu se consideră însă vexat de unele ambiguităţi de apreciere şi, reacţionînd în numărul succesiv al aceleiaşi publicaţii (Noua Revistă Română), “penalizează aspru egocentrismul recenzentului, care se citase de nu mai puţin de 15 ori de-a lungul articolului, tonul său autoritar şi vidul obiecţiilor”. Tonul replicii e decent, chiar dacă usturător: “Opera mea are desigur părţi slabe, ca şi părţi bune, dar cred că nu-i drept să i se arunce în spinare pretinse «rectificări şi întregiri» – făcute nu pentru folosul ştiinţei, ci numai şi numai de dragul eului. Le moi est toujours haïssable”.

De această dată, ura lui N. Iorga se dezlănţuie fără stavilă. Comentatorul revine luxuriant asupra dosarului ştiinţific Şăineanu, îşi retrage precedentele judecăţi pozitive şi pictează totul în culorile violente ale războiului (ne)academic, purtat sub stindardul naţionalismului: cercetătorul evreu ar fi scris “despre multe lucruri fără să ştie. Croia cu mîinile sale nedibace manuale, gramatici, antologii, dicţionare pentru speculă. Îmi explicam însă aceste defecte. Ştim cu toţii că d-l Şăineanu nu e Român, şi ştim ce e. Poporul său are multe însuşiri foarte înalte şi nobile, dar şi multe scăderi care sunt joase şi urîte. Acestea, îmi ziceam eu, le are în sînge; nu poate scăpa de ele. Vreau să vorbesc de pasiunea pentru laude mari şi pentru cîştiguri dese, fără multă cheltuială” etc.

Confruntat cu tergiversarea – timp de peste un deceniu –, iar apoi cu refuzul naturalizării sale, de către Parlamentul României, cu promisiunile amăgitoare ale politicienilor influenţi, cu alungarea pînă şi din modestele catedre liceale şi gimnaziale ocupate provizoriu, cu blocarea căilor sale de evoluţie ştiinţifică, în urma duşmăniei declarate – şi reputate pentru perseverenţă – a lui Nicolae Iorga, apare ca explicabilă, deşi absolut regretabilă, decizia radicală a lui Lazăr Şăineanu de-a pleca definitiv din România, împreună cu familia sa. Era o hotărîre luată de sensibilitatea ultragiată a savantului aflat deja dincolo de perioada primei tinereţi, conştient de “profunda mîhnire pe care o încerc, văzîndu-mă constrîns să părăsesc la această vîrstă pămîntul de două ori sacru pentru mine – pentru că sunt născut acolo şi pentru că părinţii mei odihnesc acolo”.

Dispariţia lui Lazăr Şăineanu din spaţiul cultural românesc e primită cu o tăcere aproape unanimă, în presa vremii; dar nici apariţia lui Lazare Sainéan în cercetarea ştiinţifică pariziană nu îi va aduce, pînă la sfîrşitul zilelor, mult dorita şi pe deplin meritata catedră universitară. Strălucirea sa intelectuală se va consuma în paginile altor şi altor cărţi, deschizînd noi direcţii de cercetare. Lingvistul se dedică, în pionierat, investigării argoului francez, structurat pe diversele categorii sociale de vorbitori, şi publică numeroase titluri: L’Argot ancien (1907), Les Sources de l’Argot ancien (1912), L’Argot des tranchés (1915), Le Langage parisien (1920); unele i-au fost reeditate în Franţa anului 2006. Fundamentala sa analiză în două volume La Langue de Rabelais (1920, 1923) mai era citată şi în 1998 la Universitatea din California, ca o lucrare de referinţă. O altă operă grandioasă, de peste 1.500 de pagini, e consacrată cercetărilor etimologice: Les Sources indigènes de l’Etymologie française (1925-1930). Şi nu putem şti dacă, din cauza noilor sale direcţii de activitate ştiinţifică, sau poate din pricina dezgustului retrospectiv pentru abuzurile la care a fost supus în România, atunci cînd îl reîntîlneşte la Paris pe Nicolae Iorga, fostul său adversar de polemici, Sainéan refuză să i se mai adreseze pe româneşte.

Cercetarea lui George Voicu seamănă cu gestul energic al omului care deschide larg fereastra, într-o încăpere neaerisită. Ne atrage atenţia, implicit, că nu e suficient să examinăm cvasi-dispariţia evreilor din cultura română de azi, sau uciderea lor, în timpul Holocaustului. E necesar să rememorăm premisele şi contextele care au putut face toate acestea cu putinţă. Deşi investigaţia sa evoluează “la firul ierbii”, este cu atît mai impresionantă, căci reuşeşte să reconstruiască un ansamblu de mentalităţi şi comportamente şocante. George Voicu, după ce-a semnalat un şir de manipulări flagrante în dezbaterile contemporane (Zeii cei răi: cultura conspiraţiei în România postcomunistă, sau Teme antisemite în discursul public), după ce-a demontat impecabil Mitul Nae Ionescu, de această dată îi acordă dreptul la revanşă unui mare nedreptăţit. Studiul său, deşi nu excelează în numărul de pagini, acoperă diverse surse de documentare (presa vremii, scrierile memorialistice ori autobiografice, informaţiile “de culise” etc.). Tonul sobru, doar pe alocuri emoţionat, îi lasă cititorului deplina libertate de-a trăi şi a compătimi, în mijlocul acestor deprimante realităţi ale istoriei româneşti.

Cazul dramatic al expatrierii lui Lazăr Şăineanu vine să ilustreze că, în cultura noastră, lupta pentru carieră şi pentru eliminarea concurenţei de specialitate se poate duce cu orice fel de arme şi în lipsa oricăror scrupule. Chiar în paguba acestei culturi.

Episcopul negaționist și antisemitismul Bisericii Catolice

februarie 1st, 2009
Episcopul Williamson si Liturghia Romana celebrata de Ioan XXIIIEpiscopul Williamson si Liturghia Romana celebrata de Ioan XXIII

Recenta decizie a Papei Benedict al XVI-lea de a anula excomunicarea pronunțată împotriva episcopului englez Richard Williamson – De Episcopus Ricardus Williamson et FSSPX (Fraternitas Sacerdotalis Sanctii Pii X) – a provocat o vie controversă.

Acesta s-a născut la data de 8 Martie 1940 în Anglia din părinți protestanți. A urmat cursurile de literatură la Universitatea din Cambridge unde își obține și licența, apoi pleacă în Ghana pentru a preda. Aici, aflându-se într-o puternică criză spirituală, acesta începe să studieze catolicismul, ulterior urmând a se converti.

În anul 1976 Arhidiaconul îl prezintă în fața Episcopului: Reverendissime Pater, postulat sancta mater Ecclesia Catholica, ut hos praesentes Diaconos ad onus Presbyterii ordinetis, astfel ajunge preot. În anul 1988, Arhiepiscopul Marcel Lefebvre, care conducea SSPX, în acea vreme, speriat și nemulțumit fiind de hotărârile și implementarea Conciliului Vatican II (1962-1965), ia hotărârea de a consacra noi episcopi. Monseniorul Lefebvre se temea că acest conciliu ecumenic reprezintă contra-contrareformei, adică anularea decretelor Conciliului Tridentin (1563-1571) și mai mult alterarea până la invaliditate a Sacramentelor romano-catolice, în special cel al Liturgiei și al Ordinelor Sacre (episcopal în special). În data de 30 Iunie 1988, Arhiepiscopul Lefebvre împreună cu Antonio de Castro Mayer purced la consacrarea a patru tineri episcopi: Bernard Fellay, Bernard Tissier de Mallarais, Alfonso de Galarreta și Richard Williamson. Fapt care le atrage excomunicarea „latae sententiae” de către Scaunul Apostolic Roman.

(conform Codex Iuris Canonici promulgat în uurma Conciliului Vatican II, Roma a procedat corect, însă Lefebvre susținea validitatea fostului Codex [CIC] preconciliar care stipula că în cazul apostaziei Scaaunului Roman, orice episcop poate consacra fara mandat apostolic)

Excomunicarea aceasta a dus la un schimb de replici dure între Vatican și SSPX, fapt ce a adâncit ruptura dintre Fraternitate și Biserică. (Lefebvre l-a numit pe Pontiful Roman ca fiind „Satana” [personaj mitologic creștin care întruchipează răul absolut]).

În urma acestei scindări, Roma a dus o politică agresivă de opresiune asupra tuturor societăților tradiționaliste ce nu acceptau Conciliul, iar prin aceasta membrii acestor grupări au dezvoltat o ură aproape patologică împotriva Romei, sentimente ce s-au amestecat cu cele ale sindromului de persecuției combinate de asemenea cu decretele Bisericii împotriva Masoneriei și a evreilor în general, au dus la teorii conspiraționiste demne de science-fiction.

Puncte de divergență între catolicii vetus ordo (rit vechi) și catolicii novus ordo (rit nou):
- schimbarea liturghiei romane tradiționale cu una creată artificial de către Hannibal Bugnini, postconciliară
- înlocuirea rugăciunii de consacrare a Episcopului cu cea anglicană declarată anterior nulă de către Leon X
- libertatea religioasă care atenuează într-o oarecare măsură, fenomenul de misionarism la care catolicii excelau și declararea că toate religiile au părți de „lumnină și adevăr” (până atunci, doar catolicismul era lumina, restul era întunericul, iar Biserica avea dreptul de a cere moartea apostatilor sau celor de alte religii / confesiuni)
- abolirea pedepsei cu moartea și dreptul fiecăruia la viață
- diminuarea puterii papale în favoarea Conciliului Episcopilor și mai recent – renunțarea la titlul de Patriarh al Occidentului

Tradiționaliștii catolici sunt precum ortodocșii fanatici de pe plaiurile carpato-danubiano-pontice, la fel de amatori de senzațional, la fel de preocupați de consipirații masonice și la fel de antisemiți. Iar acest lucru provine tocmai din doctrina tradițională a Bisericii creștine prtimare cum anterior a fost arătat în paginile revistei ACUM (se cunoaște antisemitismul Bisericii Primare conform doctrinei tradiționale și de asemenea atacurile istorice ale Pontifilor asupra Masoneriei).

La toate acestea se mai adaugă și unele mituri contemporane antimasonice și antievreiești care circulă prin diferite broșuri în cercurile tradiționaliste:

- Cardinalul Bugnini a fost evreu și francmason care a uneltit să distrugă Biserica (celebra scrisoare care poate fi găsită și pe internet)
- Protestantismul a fost finanțat de evrei să distrugă catolicismul astfel că au căutat să transforme liturghia romană în cea protestantă, asemenea și consacrarea
- Libertatea religioasă a fost inițiativa Masoneriei care, în viziunea lor e în simbioză perfectă cu evreii, pentru a distruge misionarismul
- Conciliul Pistoian care e considerat masonic, conform unor pseudo-surse istorice, fiind de asemenea și de conspirație Iudaică
- Protocoalele Înțelepților Sionului care semnifică „dovada” majoră că există conspirații împotriva lor

Mai mult decât atât, pe tradiționaliști îi irită cel mai tare, discuțiile recente dintre Roma și comunitățile evreiești care au cerut scoaterea din Missale Romanum a rugăciunii din Feria Sexta Parasceve (vinerea mare) și anume: „Oremus pro perfidiis iudeorum…”, rugăciune ce încă o dată confirmă tradiția paulină a Bisericii.

Astfel de lucruri arătate anteior sunt propagate în omilii chiar de Episcopul Richard Williamson care dă dovadă de un profund antisemitism, fiind chiar un negaționist al Holocaustului cum el însuși declară pentru The Telegraph: “Cred că nu au existat camere de gazare. Cred că 200.000 până la 300.000 de evrei au murit in lagărele de concentrare, dar nici unul în camerele de gazare“ (http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/vaticancityandholysee/4317996/Pope-to-cancel-excommunication-of-rebel-bishops.html).

El este unul din adepții teoriei conform căreia evreii au inventat Al Doilea Război Mondial, probabil mai are puțin și va spune că nici Hitler nu a existat, ba chiar a fost pace pe tot pământul.

Susține că evreii au fost pedepsiți și continuă a fi pedepsiți de divinitate pentru că au comis deicid, „pedepse” la care, probabil, creștinii, dacă ar ajuta, ar dobândi indulgența plenară. Îi numește pe evrei „dușmanii lui Khristos” și le cere în mod imperativ convertirea la catolicism.
Pe lângă antisemitism și negaționismul Holocaustului (Shoah), el mai neagă și terorismul islamic, susținând că turnurile gemene au fost bombardate de către SUA și nu există nici un fel de terorism. E de asemenea propagandist al teoriilor cu privire la conspirația uciderii lui Kennedy și multe altele.

Richard Williamson este un Shaul din Tars al timpurilor moderne, este la fel de abil, la fel de inteligent și la fel de cult…ba chiar se aseamana și la călătoriile misionare. Ambii au fost convertiți de la altă religie și la fel caută să-și denigreze religiile anterioare și pe ale celorlalți.

Cosmarul romanilor din orasul lui Cervantes

februarie 1st, 2009

Criza economica nu i-a afectat pe toti romanii in mod egal. Cei mai loviti emigranti sunt concetatenii nostri din Spania, care au venit aici cu sutele de mii pentru a munci, indeosebi in domeniul constructiilor. Spre deosebire de alte tari europene, mai puternic industrializate, Spania se confrunta astazi cu un somaj ce se apropie de 14%, precum si cu prabusirea pietei imobiliare.

Pentru operatorii de autocare cu destinatia Spania (firme ca Tabita Tours, Lyod Travel, Ro-Tur si altele), criza pare a fi un fenomen economic de mai mica importanta. Rezervarile de bilete dinspre si spre Romania au ramas deocamdata la acelasi nivel ca anul trecut. Mai mult de jumatate dintre calatori sunt romi care vin in Spania in principal pentru cersit – o activitate relativ lucrativa pentru acestia, pe care o practica in egala masura tineri si varstnici, femei si copii, pentru sume cuprinse intre 15 si 30 de euro pe zi.

Romanii care ajung acum in Spania pentru a munci, insa, sunt intampinati cu raceala, daca nu chiar cu ostilitate, de catre conationalii lor stabiliti aici de cativa ani. De regula, acestia incearca sa se stabileasca in cele cateva aglomeratii dominate de romani, fie din jurul Madridului (Coslada, Alcala de Henares sau Mostoles), fie in zone precum Castillon, Valencia sau Huelva.

Criza imobiliara a facut mii de victime printre romanii de aici, majoritatea barbatilor care lucreaza in Spania fiind activi in sectorul constructiilor. In centrul orasului Coslada, spre exemplu, pot fi vazuti zilnic sute de romani ingrijorati, care se aduna in “parcul romanilor” pentru a incerca sa gaseasca impreuna solutii. Inaine de izbucnirea crizei, acestia castigau in jur de 1200 de euro pe luna, cateodata mai mult daca lucrau la negru. Comunitatea de aici numara aproximativ 16.000 de romani, care sunt deserviti de magazine alimentare, restaurante si cofetarii patronate de intreprinzatori romani. Cei care au avut contracte de munca si au apucat sa cotizeze macar cativa ani la bugetul asigurarilor sociale spaniole, primesc un ajutor de somaj cuprins intre 800 si 900 de euro lunar, timp de patru luni pentru fiecare an lucrat. Cu alte cuvinte, pentru cineva care a lucrat legal timp de 5 ani, perioada de plata a ajutorului de somaj va fi de 20 de luni. La expirarea acesteia, romanii care raman in continuare in Spania pot primi in jur de 400 de euro pe luna timp de un an, sub forma unui ajutor social. Or, tocmai in aceasta consta cosmarul romanilor : daca criza nu va lua sfarsit in 2010 sau in 2011, toti acesti oameni se tem ca vor ramane fara niciun venit. Multi dintre ei si-au facut chiar rate pentru a-si cumpara o locuinta, riscand la randul lor sa ramana in strada.

Astfel, domnul Litu, un constructor originar din Campina, nu este convins ca actuala criza va lua sfarsit in curand, cel putin nu pentru emigrantii romani. “Romanii s-ar intoarce si maine in tara, insa nu au incredere ca vor primi vreun ajutor din partea cuiva, odata ajunsi acolo.” In Spania exista mii de muncitori romani trecuti binisor de 45 de ani care, desi au multa experienta profesionala, sunt convinsi ca nu vor mai gasi de lucru odata intorsi acasa. Altii – cum este cazul unui inginer roman cu 10 de experienta acumulata in mai multe tari, inclusiv Israel, si are inca serviciu in Spania – se simt inselati de catre consilierii care i-au sfatuit sa se indatoreze la banca pentru a-si cumpara locuinte aici. Locuintele pe credit pot fi pierdute usor in cazul pierderii locului de munca, iar valoarea lor de piata a scazut dramatic din cauza crizei. Cu o rata dubla a somajului, daca o comparam cu Germania sau Franta, Spania a incetat practic sa mai reprezinte un El Dorado pentru potentialii emigranti romani.

Reintoarcerea acasa, atat de insistent incurajata de Ministerul Muncii pe vremea guvernarii Tariceanu, ar putea astazi reprezenta o posibila iesire din acest cosmar. Astfel, grupul imobiliar TEIA, cu sediul in Alcala de Henares, orasul natal al lui Cervantes, pune la dispozitia romanilor interesati un pachet special de servicii in cadrul unui program promotional denumit “Intoarce-te acasa”. Concret, firma promite sa ofere doritorilor o casa (visul oricarui roman cu scaun la cap) SI un loc de munca retribuit cu 800 de euro lunar, in orase ca Sibiu, Cluj, Timisoara, Ploiesti sau Iasi. Potrivit domnilor Nicu Dendiu si Doru Suciu, directori TEIA, “retributia oferita beneficiarilor acestui program este una corecta si, potrivit analizelor economice, veniturile unei familii compuse din sot (800 de euro pe luna) si sotie (aproximativ 400 euro pe luna) duc la un nivel de trai mai bun in Romania, decat cel al unei familii din Spania cu venituri chiar mai mari. Pe toata durata contractului de munca salariul mentionat va fi cel real, consemnat in acte, atfel incat sansele de creditare pentru cumpararea unei locuinte sa fie maxime. In plus, oferim conditii de munca la standarde europene.” Altfel spus, firma TEIA propune celor selectati contracte de munca in Romania pe santierele proprii, si salarii care sa permita celor care se intorc acasa sa-si achite ratele la casele construite pentru ei tot de catre firma TEIA. Potrivit domnului Suciu, din luna noiembrie 2008 pana in prezent, si-au manifestat interesul pentru acest program peste 600 de romani, discutiile continuand cu aproximativ jumatate dintre acestia.

Cu toate acestea, multi romani ar prefera sa ramana in Spania, mai ales familistii care au copiii la scoala aici. Din nefericire, criza a lovit comunitatea romaneasca din Alcala – pastorita cu distinctie de preotul Adrian Pintea – tocmai cand aceasta a primit un teren din partea primariei locale pentru constructia unei noi biserici, cea veche dovedindu-se neincapatoare. Tocmai acum, adica de la 1 ianuarie 2009, statul spaniol a hotarat sa renunte la restrictiile impuse bulgarilor si romanilor care doresc sa munceasca in Spania. In plus, Alcala de Henares a fost selectata Capitala Culturala Europeana pentru 2016, fiind deci nevoie de o forta de munca insemnata pentru restaurarea monumentelor orasului. Pentru moment, insa, numai romancele mai reusesc sa-si pastreze locurile de munca aici. Vom reveni cu detalii despre toate acestea in curand…

Ioana Iosa – «L’Architecture des régimes totalitaires face à la démocratisation»

februarie 1st, 2009

Volumul «L’Architecture des régimes totalitaires face à la démocratisation» sub coordonarea Ioanei Iosa, a fost publicat în 2008 la Editura L’Harmattan din Paris.
Ioana Iosa este arhitect urbanist, doctorand la Institut d’urbanisme de Paris şi cercetător bursier CRH / UMR LOUEST (Centre de recherche sur l’habitat – Unité mixte de recherche – Laboratoire des organisations urbaines: espaces, sociétés, temporalités).

Ioana Iosa a mai publicat în 2006 «L’héritage urbain de Ceausescu: fardeau ou saut en avant?», la editura l’Harmattan, în colecţia «Aujourd‘hui l’Europe», iar în anul 2008 «La Transfiguration de la Roumanie à travers le centre civique de Bucarest» în «L’Urbanisme, des idées aux pratiques», de Philippe Chassaigne şi Sylvain Schoonbaert.

«L’Architecture des régimes totalitaires face à la démocratisation» este alcătuită din patru mari părţi: prima se referă la termenii ce definesc arhitectura totalitară, următoarele prezintă aspecte privind arhitectura fascistă italiană şi comunistă sovietică, a treia parte reprezintă monumentele moştenite din regimurile anterioare, iar ultima este dedicată României postcomuniste. La cele zece capitole ale studiului au colaborat o serie de arhitecti renumiţi: Maria Rosa Chiapparo («˝La città ideale˝: modèle ou reflet d’une vision téléologique de la politique. Quelques exemples italiennes»), Adriana Diaconu («Habiter dans le totalitarisme – la décennie de ˝soviétisation˝ de la Roumanie 1948-1958»), Radu Drăgan( «L’Anthropologie du pouvoir dans l’architecture des régimes totalitaires»), Elisabeth Essaïan ( «Le style, l’économie et le politique. L’architecture ˝stalinienne˝ au-delà des symboles» ), Anne Fénot şi Cécile Gintrac («Achabat, de la capitale soviétique au ˝Disneyland présidentiel˝»), Véronique Germain («L’urbanisme du quotidien, face au totalitarisme» ), Jean-Pierre Frey («Du bon usage de la monumentalité dictatoriale» ), Yannis Tsiomis («Architecture totalitaire ou discours totalitaires sur l’architecture» ), Ana Maria Zahariade («Le projet communiste en béton – une histoire du métier») şi Ioana Iosa («Vers un nouvel emblème de la capitale roumaine» ).

De la noţiunea de arhitectură totalitară la studiul structurilor urbane specifice arhitecturii regimurilor totalitare ale secolului al XX-lea până la politica de urbanizare din perioada fascismului italian (1922-1945) din perioada lui Mussolini în căutarea stilului «cetăţii ideale», de la arhitectura regimului nazist (1933-1945) sau de la «oraşului socialist» sovietic, Disneylandul stalinist ((1929-1953), până la demolarea incoerentă a Bucureştiului prin sistematizarea comunistă din România impusă de regimul lui Nicolae Ceauşescu, arhitectura modernă este imaginea oficială de propagandă a regimului «l’architecture moderne est vue comme un véritable art d’Etat» (Giuseppe Pagano).

Analizând scrierile lui Gustave Umbdenstock (arhitect francez, 1866-1940), Le Corbusier (reprezentant al arhitecturii moderne), Andrei Jdanov (iniţiatorul doctrinar al «realismului socialist»), Albert Speer (primul arhitect al Reich-ului), Aldo Rossi (teoretician italian celebru prin tratatul său «L’Architettura della città») sau analizele lui Manfredo Tafuri (referitor la ceea ce definea ca «utopie») sau Jean-Louis Cohen («Les Années 30, l’architecture et les arts de l’espace entre industrie et nostalgie» Éditions du patrimoine, 1997), doctrinele arhitecturale permanent au funcţionat la comanda ideologiei regimurilor totalitare.

De la heimatstil de tip funcţionalist la arhitectură monumentală ieşită din scară impregnată cu elemente arhitecturale greco-romane, arhitectura regimurilor totalitare nu este decât o «schizophrénie stylistique» aşa cum precizează istoricul de artă Kenneth Frampton.

Ce vom face însă cu această moştenire arhitecturală a regimurilor totalitare, cum vom echilibra noile tendinţe cu oportunismul şi lipsa de educaţie civică în viitorii ani, ce se va întâmpla cu Bucureştiul asaltat de noile investiţii amplasate arbitrar peste patrimoniul deja amputat, într-un oraş palimpsest al distrugerilor succesive, rămâne să descoperiţi în «L’Architecture des régimes totalitaires face à la démocratisation», un veritabil rechizitoriu adus arhitecturii regimurilor totalitare.

Liviu Antonesei – Politica m-a îmbogățit cu un diabet

februarie 1st, 2009

Cadru universitar, fost politician, mereu scriitor si publicist de finete, Liviu Antonesei imbina catedra cu radioul si dilemele culturii cu progresul tehnic. Spirit mereu in cautare de noi si noi provocari, Liviu Antonesei este cu siguranta una dintre figurile efervescente ale mediului cultural românesc. Interviul de mai jos contureaza preocupari dintre cele mai diferite, imbinate cu ironia si problemele cu care ne confruntam cu totii. Doamnelor si domnilor…Liviu Antonesei!

Reporter: În contextul ultimei perioade… ce parere aveti despre criza culturii? Sau mai bine, se poate discuta despre o proaspat aparuta cultura a crizei?

Liviu Antonesei: Criza culturii e dintotdeauna! Daca nu s-ar simti în criza, cultura s-ar multumi cu autoreproducerea, cu rotirea în propriile limite dintr-un fel de moment inaugural. Sigur ca, pe fondul acestei crize permanente, sunt si crize acute si momente de liniste, de asezare, sa evocam momentul de gratie al filosofiei grecesti vechi, cel renascentist, secolul al XVIII-lea francez, filosofia clasica germana – afirmata tocmai când Germania se afla în una din cele mai puternice crize politice – sau, de ce nu?, momentul Junimii sau cel interbelic, daca ne uitam si în ograda proprie. Pe fondul actualei crize economico-financiare, de buna seama ca se afirma, timid deocamdata, criza nefiind înca la apogeu, si simptomele unei culturi a crizei. În opinia mea, criza economica si criza culturala în faza acuta nu sunt neaparat sincrone. Ma gândesc nu doar la exemplul deja dat al filosofiei germane, dar si la eflorescenta culturala, din mai toata lumea, inclusiv de la noi, din vremea „marii crize” de la 1929 – 1933, 1934! Si acum, desi criza economico-financiara se pregateste sa bata în plin, am senzatia ca proza româneasca, ca sa nu mai vorbesc de noua scoala de film, se pregatesc de noi succese!

Rep: Nu se mai asculta The Doors, si nici nu-si mai bate capul lumea cu greselile lui Platon. Cum vedeti sensul culturii din secolul XXI?

L.A.: Cred ca The Doors se mai asculta, cel putin aici la Iasi, ca m-am îngrijit, pe când faceam o emisiune de radio, sa endoxez tânara generatie, basca l-am evocat pe Morrison într-o proza care a avut ceva succes si în revista, si în carti! Lasând gluma, trebuie sa vedem si unde se mai asculta si unde nu, unde mai sunt cautate si unde nu greselile lui Platon. De pilda, în Polonia, pe care o vizitez de câteva ori pe an, Doors se vindea atât de bine încât nu era de gasit doar în nenumaratele magazine de muzica, ci si pe strada, la chioscuri. Eu mi-am luat de acolo, de Craciun, filmul, ca aici nu l-am gasit. Iar daca e sa evoc colectiile de texte ale marilor filosofi, am senzatia ca ei mai sunt inca preocupati de prostiile lui Platon. Însa, trebuie sa nu ne iluzionam. Nu acum si aici, dar nicaieri si niciodata, Platon ori alti mari filosofi n-au fost si nici nu vor fi pentru „masele largi, populare”, ci pentru niste elite, mai mari sau mai mici, dupa timp si dupa loc.

Rep.: Internet, PC Games, televiziune. Unde credeti c-ar fi locul valorilor, considerate perene, în acest context?

L.A.: Valorile perene, ca din acest motiv se si cheama asa, îsi au locul în orice lume normala. Ma refer la cele antice, deci Adevarul, Binele, Frumosul, iar pentru spatiul occidental, sentimentul iudeo-crestin al sacrului, dar si la cele moderne, aduse de revolutiile care au inaugurat modernitatea, adica Libertatea, Egalitatea si Fraternitate, asezate pe temeiul Legalitatii. Deci, indiferent de internet, jocuri pe computer si televiziune, daca aceste valori sunt vii, iar eu cred ca înca sunt, traim în normalitatea care de peste doua sute de ani se numeste democratie liberala. Fenomenele evocate de dumneavoastra sunt niste forme, care tin de evolutia tehnologiei si care nu exclud neaparat si explicit valorile. Ca ele pot fi pervertite, întoarse pe dos, e altceva, dar cum aratau ele în societatile totalitare, fie ele fasciste sau comuniste? Ba nu erau egale toate rasele, ba nu erau toate clasele, ca sa nu mai vorbesc despre cum aratau „libertatea” sau „solidaritatea”!

Despre politica si alti demoni

Rep.: Ati cochetat o vreme cu politica. Ce gust v-a lasat jungla politicii si a politicienilor si ce a generat ruptura de viata politica?
L.A.: Din pacate nu doar am cochetat, ci chiar am facut politica, ceea ce m-a îmbogatit cu un diabet, o intoleranta la gluten si am avut noroc ca am plecat, totusi, la vreme, înainte de a fi afectata grav inima! Va dati seama cam ce gust mi-a lasat! Scurt spus, ruptura de viata politica s-a produs din pricina dezgustului si a dorintei de a nu-mi compromite numele din pricina prostiei si/sau a ticalosiei altora. Eu nici nu aveam mare avere, aveam numai numele meu! Nu-mi pare totusi rau ca am trecut prin aceasta experienta. Pe de o parte, am avut o vizibilitate maxima asupra vietii publice românesti, pe care nu as fi avut-o altfel, pe de alta, m-am vindecat de orice iluzie legata de politica bastinasa. Pâna la experienta exercitiului puterii, credeam ca într-o parte sunt bunii, în cealalta raii, acum stiu ca bunii sunt extrem de putini, raii legiune si sunt distribuiti, chiar daca nu riguros simetric, în toate partidele.

Rep.: Tot în ceea ce priveste experientele avute ca membru al unei formatiuni politice, care este impresia pe care v-a creat-o turnura politica de dupa alegeri?

L.A.: Cred ca am schimbat un bâlci cu altul si nu neaparat cu unul de mai mult bun gust! S-a spus ca alianta dintre PD-L si PSD ar fi refacut FSN-ul initial. Nu cred ca e chiar asa, dar oricum e de prost gust si nu stiu cât va dura, mai ales ca exista tensiuni enorme si intrapartidice – sa ne gândim la cazul Oprea! – nu doar între cele doua partide aliate. Dincolo de faptul ca as preferat o alianta mai solida, mai rezistenta pe fondul crizei ce se instaleaza, exista si o parte buna în acest rau. De acum încolo, dincolo de oligofrenii politici incurabili, în mod uimitor, unii fiind intelectuali de elita ai acestei tari, nimeni nu va mai cauta îngeri în politichia româneasca, nici partide iesite din Imaculata Conceptiune. Acum, doar cine chiar nu vrea ori e interesat sa nu vrea, mai împarte câmpul politic authton în îngeri si demoni. Nu, sunt toti o apa si un pamânt. De altfel, peste tot e la fel, dar noua ne-a luat douazeci de ani ca sa întelegem asta – si nu toti!

Rep.: Credeti ca în Romania a început sa se inchege o timida cultura politica sau mai degraba este vorba tot de personaje care nu au nimic în comun cu anumite doctrine, dar care aleg calea politicii din interese aproape exclusiv personale?

L.A.: Daca se înfiripa o cultura politica, daca, aceasta e de gasit mai degraba în Universitati, la facultatile umaniste, si în societatea civila, politrucii nostri iubiti având cu totul alte prioritati, interesul propriu, avantajele si privilegiile, pe care si le ofera generos chiar si în vremuri grele. Vreau sa fiu limpede, nu condamn interesul personal cu totul, de ce ar mai face cineva politica? Condamn însa caracterul exclusiv al acestuia si faptul ca adesea excede cadrul legal. Dar ce sa ne miram, cînd fugitivul ministru de Interne al acestei aliante, ca si cel aflat în post, au mari probleme cu legea! De cazuri mai celebre, precum dl. Nastase, ascuns sub pulpana “matusii” si cea a trecutului Parlament, nici nu mai vorbesc.

Rep.: Mai aveti vreo intentie de a reveni în politica? De a fi convins de vreo doctrina sau de vreun personaj? Si daca da… care ar fi conditiile ce ar trebui îndeplinite de respectiva formatiune politica/respectiva persoana?

L.A.: În nici un caz! Cred ca motivele sunt evidente. Am facut deja politica în ilegalitate, în opozitie si la putere – ultima postura fiind si cea mai ingrata, mai neplacuta! – ce-ar putea sa-mi mai ofere mie politica în afara de noi boli? Nefiind o structura care sa socoteasca politica o sursa de crestere a nivelului de trai, am trait de fapt mai bine si înainte de a face politica si dupa aceea! Oricum, în momentul de fata nu exista la noi nici un partid si nici o persoana care sa ma poata convinge ca merita sa mai fac politica! Prima oara, m-au pacalit d-nii Manolescu, Paleologu, Sora, Doinas etc, adica elita PAC! Eu faceam „societate civila” în Alianta Civica, cum s-ar spune…

Intre valoare si paideia

Rep.: Este adusa constant în discutie chestiunea devalorizarii educatiei românesti, si în special a celei universitare. Din punctul dumneavoastra de vedere, care ar fi de fapt situatia din învatamântul superior, si ce masuri ar trebui luate de urgenta?

L.A.: Învatamântul universitar a ajuns un fel de colhoz, prin numarul studentilor ce excede spatiile universitare si personalul universitar – care umflat fiind cu pompa si el e extrem de degradat! -, care joaca functia de alfabetizare, când nu de scoala ajutatoare. S-a ajuns aici printr-un cumul de erori. Înfiintarea, dupa 1990, a unor universitati de stat în exces, ceea ce a condus la risipirea resurselor, deci la subfinantare, deci la aparitia locurilor cu taxa, deci la eliminarea examenului de admitere, cu toate consecintele lor. Se adauga la asta explozia de buticuri universitare înfiintate prin Legea 15/1990, care au început sa fie cât de cât reglementate abia dupa vreo zece ani. Ce trebuia facut – respectiv alocarea resurselor bugetare unui numar de 5 – 6 universitati de stat solide, instalarea de la bun început a unei „site” la înfiintarea celor particulare etc – nu s-a facut. Daca mai adaug scaderea pâna la nivel de liceu a primului ciclu Bolgona, as spune ca nu se mai poate face nimic! Daca as încerca sa fiu mai putin pesimist, as propune solutia belgiana. Si ei aveau mai multe universitati decât puteau duce, unele de foarte proasta calitate. Prin mijloace bugetare, le-au obligat sa constituie consortii de 5 – 6 universitati, cu una puternica în centru. În timp, lucrurile au început sa mearga. Universitatile anexa si-au alocat ciclul de licenta, cele puternice masteratele, doctoratele si cercetarea. Asta ar permite si o mai corecta alocare a resurselor financiare.

Rep.: Într-o societate „crizata” care este rolul scriitorului, al ideii, al esteticului?

L.A.: Scriitorul trebuie sa fie un martor si, daca are talentul necesar, un semnal de alarma, un avertisment. Singurul lucru care ne poate scoate din criza, din orice criza, de orice fel, sunt ideile. Fara idei, oricâte resurse ai investi în iesirea de criza, e pura risipa de bani si de timp. Fara estetic, ca si fara cognitiv, etic etc, omul este o fiinta incompleta, malformata. Deci toate cele evocate de d-voastra au mereu un rol în viata omului si a comunitatii, cu atât mai mult pe vremuri de criza.

Rep.: Considerati ca exista un conflict al culturilor, de tipul celui prezentat de Huntington si nu numai, sau este doar o chestiune artificiala, o idee “umflata” si potentata de media, ca si în cazul crizei economice?

L.A.: As vrea sa pot raspunde negativ la aceasta întrebare, sau sa afirm ca este o simpla inventie a media, dar din pacate lucrurile nu stau asa. Huntington, dincolo de unele erori de detaliu, a analizat perfect situatia de la începutul anilor 90 si a descris corect evolutiile pe care le traim. Ca exista un conflict între lumea noastra iudeo-crestina si occidentala si cea a Islamului radical, e limpede, cum exista si altele de mai mici proportii, între Islam si hinduism de pilda. La scara istorica, lucrurile pot fi întelese – Islamul e mai tînar cu vreo 500 si ceva de ani decât crestinismul (la vârsta de acum a Islamului, noi eram în plina epoca de razboaie religioase intracrestine!) si peste o mie mai tânar decît iudaismul, Islamul a avut o superba Renastere cu vreo patru sute de ani înaintea noastra, recuperându-ne si o parte a mostenirii greco-latine, dar nu a avut o modernizare proprie – asta înseama si laicitate, câstigata de noi acum mai putin de 300 de ani! –, maimutarind doar modernizarea occidentala etc. Daca iei doar kalasnikovul, dinamita, televizorul si computerul fara valorile care le-au facut posibile, desigur ca nu le dai cea mai buna întrebuintare! Deci, la scara istorica, lucrurile pot fi întelese, dar nu si acceptate! Ce sper? Ca Islamul radical sa fie domolit de cel moderat, ca lumea islamica sa se modernizeze. Altfel, nu avem solutie în afara segregarii complete ori a distrugerii reciprocae Oricum, de la 11 septembrie încoace, ne dam seama ca Huntington avea dreptate, nu Fukuyama, care acum pare un romantic incurabil.

Rep.: Printre planurile de emigrare din ce în ce mai extinse printre tineri, mai este loc pentru paideia?

L.A.: Pai, de-abia acum ar fi loc mai abitir! Cei care pleaca, ei, da, pleaca în locuri în care educatia e mai pretuita decât aici, deci ar avea interesul sa plece bine pregatiti! Pare cinic ce spun, dar cred ca fiecare individ are dreptul sa-si traiasca viata dupa propria sa alegere, deci unde si cum vrea. Dar nu trebuie sa le adresez eu vreun îndemn – în afara „capsunarilor”, oricum, pleaca si cei mai bine pregatiti dintre tinerii nostri. De ce nu ar face-o când, uitîndu-se la TV, dau peste mutrele care ne exaspereaza si pe noi, „batrânii” mai antrenati în rabdare?!

Articol scris in categoria Social, in data de 26 Ianuarie 2009, “Desteptarea”, Bacau

Interviu cu Andreea Vass, un Don Quijote cu fustă

februarie 1st, 2009

Încă nu am dat mâna cu Andreea Vass, dar ne-am întâlnit totuşi aşa cum se poartă acum din cauza timpul redus la minim: on-line. Şi pot spune că ne-am întânit nu doar pe messenger, ci şi în principii. Considerată o femeie frumoasă, Andreea nu este doar atât, ci este doctor în economia internaţională, cercetător la Academia Română, asistent universitar, lector, consilierul europarlamentarului Theodor Stolojan, autoare de carţi şi articole pentru diferite publicaţii, bloggeriţă etc. Este un personaj complex cu care am discutat despre feminism, politică, economie, presa şi extrem de puţin despre viaţa personală. Este un interviu lung, dar interesant şi agil, zic eu :-). Cred că aş fi putut scrie o carte dacă am fi continuat interviul atât cât ne-ar fi ţinut puterile. Şi aici suntem antrenaţi amândoi. Iar din multul bun simţ care o caracterizează, Andreea ar fi renunţat la ora de patinaj în favoarea interviului, aşa cum a procedat când a fost confundată cu o chelneriţă la comisia prezidenţială pentru educaţie.

“O femeie ar putea fi şansa României”

Crezi ca femeile sunt discriminate?

Hm…cred ca sunt mai degraba judecate cu unitati de masura diferite. Cred ca argumentul profesional este mai usor amputabil in cazul femeilor abuzand de supozitii legate de frivolitate, argumente care in cazul barbatilor nu functioneaza.
Daca ma raportez la studiile din literatura de specialitate despre egalitatea de gen, apar evidente concluziile ca femeile cu aceleasi competente profesionale si aceeasi productivitate a muncii obtin venituri in medie cu circa 15% mai putine decat barbatii. Totodata, reprezentativitatea lor in varful ierarhiei sociale este adeseori dezechilibrata, tot in defavoarea femeilor. De pilda, sa luam cazul ponderii femeilor in Parlamentele lumii sau in primele doua linii ierarhice guvernamentale. Romania se afla anul trecut mult in urma mediei mondiale, care include, in mod evident, si tarile islamice. Astfel, Romania avea in anul 2008 doar 9% femei in Parlament, fata de 17% media mondiala, respectiv aproape 30% media europeana.
Romania anului 2008 nu avea nici un ministru femeie pana in luna septembrie, cand a fost numita dna Campeanu la Ministerul Muncii. Acum, situatia s-a imbunatatit semnificativ si cred ca tendintele ne favorizeaza.

In nici jumatate de an, cel putin cinci femei au ajuns peste barbati in politica. Avem acum un presedinte de partid cu fusta, o sefa la Camera Deputatilor si trei femei ministru. Crezi ca vom avea vreodata un presedinte de stat femeie? Vom depasi prejudecatile ca barbatii sunt mai buni ca femeile? In politica, bineinteles, pentru ca la bucatarie se stie deja ca barbatii sunt cei mai buni :) .

Sa va dau exemplul unei tari, guvernate de 8 ani de un prim-ministru femeie, si care este apreciata ca avand cea mai performanta administratie publica, cel mai bun management guvernamental. Este vorba despre Noua Zeelanda. La noi, o doamna precum Mona Musca a ratat sansa de a fi numita prim-ministru, spun “gurile rele”, doar pentru ca era femeie. O spune si dul Valeriu Stoica in cartea sa despre Unificarea dreptei. Raspunsul concret la intrebarea dvs. este DA. Ba mai cred si ca ar putea fi sansa Romaniei.

De ce crezi ca ar fi o femeie sansa Romaniei si nu un barbat?

Nu cred in superioritatea de gen, in favoarea nimanui. Cred in forta competentei, a profesionalismului, a responsabilitatii si a succesului. Succesul in politica nu tine de frumusete, de intamplari sau de compromisuri, ci de taria convingerilor.

Cu cat o persoana este mai nepotrivita pentru o functie publica de prin rang, fie ea femeie ori barbat, cu atat devine mai mica in ochii populatiei. Nu cred ca “functia face omul”, ci din contra, omul modeleaza si finiseaza un rol decizional.
Daca definesti succesul prin atingerea unui obiectiv cu orice mijloace, atunci aveti dreptate.

Pot sa-ti dau un exemplu banal prin care sa te contrazic?

Eu il definesc altfel. Cred in oamenii de caracter care au reusit sa schimbe lumea prin forta convingerilor lor si nu prin accesul la decizie. Sunt multi cei din ultima categorie, dar putini cei din prima categorie.

Esti o persoana cu caracter, obiectiva si corecta, dar observi ca abia ai intrat intr-un partid si sefii tai fac o groaza de prostii, de la declaratiile publice pana la aranjamentele de culise pentru stabilirea unor oameni pe posturi. Cum reactionezi? Nu ti se pare ca a ramane in acel partid este un compromis?

Nu ma dezic de la ceea ce cred ca este corect pentru romani. Nu ezit sa-mi exprim liber si deschis opiniile. Prefer sa sustin interesul public, in loc sa ma supun circumstantelor practice imediate. Cunoasteti dvs. vreo lume pura. Vreo echipa formata doar din membri de elita? Eu nu.

Ajungem cumva la concluzia ca succesul in politica este cladit pe compromisuri?

Cred ca fiecare dintre noi avem abilitati care pot fi valorificate la locul potrivit. Romanii fac rabat, adeseori, exact de la acest principiu simplu si sanatos. Compromisul este necesar atunci cand scopul este onorabil si cand acel compromis nu te compromite. In politica, cu atat mai mult.

Esti membra PDL?

Da.

Nu ti se pare ca acest pact de guvernare cu PSD este un copromis care compromite?

Rezultatul votului populatiei a pus clasa politica intr-un moment de rascruce. As fi preferat, este adevarat, alianta cu PNL pentru guvernare. Partile au avut insa interese divergente si o istorie a cooperarii care a blocat dialogul fara a i se da nici macar o sansa.

“Acum greşelile ne costă foarte scump”

Oamenii au votat totusi cu PDL pentru a nu ajunge iar la mana PSD, iar acum ne-am facut frate cu dracu sa trecem puntea. Ti s-a propus functia de secretar de stat asa cum se zvonea?

Nu. Ba mai mult, nu am cerut niciodata vreo functie. Nu am conditionat intrarea mea in partid de o astfel de solicitare si nici nu am lucrat la programul de guvernare cu acest obiectiv. Pe scurt, toti decidentii partidului cunosc acest adevar.

Sa presupunem ca vei fi aleasa presedintele Romaniei. Care ar fi primele trei lucruri pe care le-ai face din aceasta pozitie suprema in stat?

Nu sunt pregatita pentru o astfel de functie. Nu inca! Jocul empatic pe care mi-l solicitati este totusi unul extrem de interesant si voi incerca un raspuns. 1. As aduce argumente solide pentru a sustine batalia cu coruptia. 2. Abdicarea de la principiile etice si ale profesionalismului, cu argumentul ca ele nu aduc voturi, mi se pare extrem de dezavantajoasa tarii noastre. As readuce in prim plan aceste valori. 3. As conduce o politica externa strategica pentru zona Marii Negre, cu scopul asigurarii securitatii energetice a Romaniei. Cum as face toate astea?

Aceste idei se afla si in planul de guvernare la care ai lucrat? Da, si cum ai face.

M-as aseza mai intai la o cafea. As strange apoi o echipa de oameni competenti, curati, dinamici si inventivi in gandire, curajosi in abordare si care sa ia permanent in calcul finalitatea si eficienta propriilor lor propuneri.

Se poate fuma la acea cafea?

Eu nu fumez, dar partenerii de dialog sunt liberi sa o faca. Mai ales daca fumatul le deblocheaza sinapsele

M-am intrebat dupa ce ti-am vazut blogul: care este tinta ta? Ultima tinta, pentru ca vad ca esti doctor deja, iar viata ta este axata doar pe munca.

Viata mea nu este axata doar pe munca, dar profesia imi ocupa intr-adevar o mare parte a timpului. Imi place sa predau studentilor, imi place sa scriu (nu doar economie, chiar daca acum imi soarbe 90% din timpul dedicat scrisului). Imi iubesc familia, ador sa-mi petrec timpul cu prietenii si fac sport de cate ori timpul imi permite. Tinta mea este sa reusesc sa schimb lucrurile in BINE.

Cum? Asta este dorinta oricarui om onest. Nu ti se pare ca lupti cu morile de vant?

Entuziasmul este ultimul lucru care cred ca ma va parasi in viata. Imi cultiv idealismul, il ud si-l plivesc ori de cate ori este nevoie. In perioada asta o fac zilnic. Acum o fac de la calculator, ducand o batalie a ideilor si a solutiilor constructive pe blog. Am reusit sa inserez mare parte din ele in programul de guvernare. Pe cand eram consilier la Cotroceni, am finalizat un studiu despre piata romaneasca a insulinei si despre abuzurile legate de programele nationale de sanatate coordonate de catre Ministerul Sanatatii.
Am publicat concluziile acelui studiu in Romania Libera, la mijlocul anului 2005: “Coalitia gulerelor albe”. Consiliul Concurentei a initiat la o saptamana o investigatie in domeniu, iar la interval de doi ani si jumatate ea s-a finalizat cu sanctionarea a trei actori de pe piata si cu solicitarea expresa adresata Min. Sanatatii sa refaca licitatia nationala. Rezultatul? Preturi mai mici la insulina pe piata romaneasca. Am atins interesul direct a unu din zece romani, care sunt blonavi in prezent de diabet.

Revin la ultima intrebare.

Da, este un rezultat. Orice studiu ne poate arata ca romanii sunt dezamagiti de clasa politica, iar povestea cu “sa traiti bine” pare luminita de la capatul tunelului. Poate chiar lampa unui miner care ne asteapta cu bata….

Actuala guvernare se confrunta cu o perioada extrem de nefasta, pe cand precedenta guvernare a avut un noroc chior, o explozie fara precedent a dinamicii economice. Incertitudinile sunt acum foarte mari si nimeni nu poate spune cu exactitate cat va dura contractia economica, care va fi adevarata sa amplitudine. Putem insa gandi solutii concrete. Mi se pare foarte important sa adaug ca daca in perioada ultimilor patru ani greselile de guvernare au fost mai putin evidente, pentru ca sectorul privat se dezvolta rapid (cu fortele proprii), acum greselile ne costa foarte scump.

Crezi ca au existat greseli in luare unor decizi, gen idemnizatia pentru mame, interzicerea cumularii salariului cu pensia etc?

Nu putem aborda problemele exemplificate otova. Sa luam, pe rand, cazul indemnizatiei mamelor.

De acord. Eu am dat primele exemple care mi-au venit in cap.

Decizia mi s-a parut corecta, iar argumentul care sustine masiv acest pas tine de scaderea natalitatii si perspectiva sumbra demografica a Romaniei in anii 2050. Asadar, o crestere semnificativa pentru sustinerea mamelor cu salarii ridicate, pe perioada concediului post-natal se impunea.

Cred ca ne referim la altceva. Eu spun de plafonul impus de guvern la 45 sau 48 de milioane. Am avut de ales intre indemnizatia de 85% din leafa si cea plafonata de acum la 45 de milioane, indiferent ca leafa este 100 de milioane sau mai mult. Isi poate pastra standardul de viata acea femeie?

Plafonarea acesteia merita o alta discutie. Nu putem plati din bugetul public oricat. Sustinerea mamelor trebuie undeva limitata. Daca aceasta limita este corecta? Nu pot sa va raspund clar, in absenta unui studiu de impact serios.
Degeaba ne aruncam in promisiuni pe care nu le putem onora. Bugetul este limitat si suntem nevoiti sa prioritizam, in acelasi timp, prea multe “urgente”.

“Decizia politică primează adeseori tot în defavoarea noastră”cret

Sunt curios cand vom primi ceva din ceea ce dam statului pana la pensie si dupa, ceva de genul cum spune primarul la starea civila cu protectia bla-bla.

Sa va spun de ce nu este posibil un raspuns clar: nu cunosc inca vreun studiu sociologic care sa-mi estimeze inclinatia romancelor de a opta pentru decizia de a deveni mamici, in functie de cresterea indemnizatiei. Fara o astfel de estimare, orice studiu de impact este static si nu se intalneste cu realitatea.
Politica publica are rigori cu care nu ne putem juca. Sigur ca ar fi bine sa nu ia deciziile dupa nas, ci dupa aceste studii serioase de impact despre care vorbeam. Prea putina importanta li se acorda, iar decizia politica primeaza adeseori, tot in defavoarea noastra. Politica publica are rigori cu care nu ne putem juca. Sigur ca ar fi bine sa nu ia deciziile dupa nas, ci dupa aceste studii serioase de impact despre care vorbeam. Prea putina importanta li se acorda, iar decizia politica primeaza adeseori, tot in defavoarea noastra.

O concluzie buna la care am ajuns probabil toti.

Altfel, ajungem la deficite bugetare, cum este cazul aberant al anului 2008, de 5,2% din PIB pe care tot noi trebuie sa-l platim, dupa cum bine a-ti sesizat si dvs. Sa trecem la cazul cumulul pensiei cu salariul. Aici lucrurile mi-au fost clare de la bun inceput.

Eu nu sunt politician si nu ma pricep la a promite lucruri imposibile, dar totusi nu exista o limita a bunului simt? Pentru ca totusi nu vreau sa cred ca “politica este o curva”. Asta ar insemna ca am fost condusi de o matroana toata viata.

Solicitarea a facut parte dintr-o pleiada de multe alte doleante sindicale, puse pe masa aliantei PDL-PSD inca de la definitivarea armonizarii programelor de guvernare. Atunci, le-am spus foarte clar ca cele doua drepturi sunt de natura diferita si ca nu se pot substitui una alteia.
Sigur ca argumentul guvernului actual de a stopa gravele abuzuri derivate din cumulul pensiilor speciale cu salariul este corect. Doar ca tratamentul potrivit impunea identificarea precisa a bolii cu simptomele sale.
Spiritul deciziilor publice nu au inca luciditatea si autocontrolul necesar. Nu poti lovi brutal toti pensionarii pentru a rezolva niste cazuri exceptionale. Mai devreme sau mai tarziu, politicienii vor trebui sa gaseasca calea de mijloc intre amatorismul penibil si specializarea excesiva.

Sper sa se intample asta si sa se trezeasca.

Eu am de gand sa actionez in acest sens.

Pe blogul tau ai spus ca vrei sa reusesti. Ce inseamna asta? Vrei sa fii premier, presedinte? Parca nu mi-ai raspuns la povestea cu tinta suprema

Ba da, am raspuns ca vreau sa schimb lucrurile in bine. Daca pentru asta trebuie sa ajung presedinte sau premier, nu voi ezita sa o fac .

Totusi…ce-ti doresti? presedinte sau premier? Sau doar un ministru?

Dar sunt cazuri nenumarate de oameni care si-au pus amprenta fara a avea pozitii sus-puse.

Cum sunt Vantu sau Patriciu?

Am alti idoli

“Presa este veriga cea mai slabă în democraţia românească”

Sunt curios: care sunt idolii tai?

Mahatma Gandhi, dar iti gasesc foarte repede si un exemplu romanesc: Petre Carp.
Belzoni, din afara lumii politice, care a descoperit secretul piramidelor egiptene.

Ce secret vrei sa descoperi?

Iubirea. Este singurul secret care merita cautat

Wow! Noroc ca stau pe scaun. Esti asa de directa si sincera incat te-as vota presedinte :-). Banuiesc ca nu ai descoperit-o din moment ce esti necasatorita….Acest secret este de mult pe lista ta sau acum ti-ai dat seama ca este singurul care merita descoperit?

Mi-am dat seama mai tarziu, dar nu prea tarziu, spre fericirea mea.

Deci ne asteptam la o nunta in curand?

E o problema personala.

Ok. sa revin putin la “discriminare”: ti s-a intamplat sa te simti discriminata in relatiile cu barbatii? Ma refer la cele profesionale, evident.

Nu, dar momente amuzante am trait in acest sens. De pilda, eram singura doamna la prima intalnire a Comisiei Prezidentiale pentru Educatie, iar un domn, intelectual de altfel, a gasit de cuviinta sa se indrepte spre mine si sa-mi ceara scurt un pahar cu apa, gandind ca sunt chelnerita. Mare i-a fost mirarea cand, dupa ce l-am servit cu apa, fara nici o grimasa, sa ma asez la masa discutiilor. Tarziu, mult prea tarziu, si-a cerut scuzele de rigoare.

Mai ai si altele? :-)

Asociera ascensiunii mele in politica cu alte personalitati. Nimeni nu a cautat fondul activitatii mele, aportul meu la activitatea acestui partid, ci s-au complacut facil in derapajul mental cel mai josnic. Nu se cauta adevarul, ci aparenta, mai ales daca genereaza si un scandal mediatic.

Crezi ca presa a decazut sau abia acum si-a aratat adevarat fata? Este un caz particular, dar putem generaliza putin ca oricum sunt multe mizerii de genul asta.

Cred ca presa a devenit un instrument usor accesibil grupurilor de interese. Cred ca, de fapt, presa este veriga cea mai slaba in democratia romaneasca. Dar nu-mi plac generalizarile, din cauza catorva exceptii demne de luat in seama.

Chiar…de ce crezi ca barfa se vinde atat de bine in Romania? Suntem inapoiati? Avem probleme de educatie sau care ar fi misterul acestui imens tabloid in care ne inglodam zilnic?

Frumos spus. Suntem scoliti in spiritul importului si al reproducerii informatiilor, fara a le cerne prin filtrul mental propriu. Scoala nu ne invata sa invatam, sa gandim, sa discernem binele de rau. Suntem mai degraba necivilizati.
Nu avem apoi nici cultura verticalitatii. Adeseori, romanii sunt cocosati, sprijiniti cu palmele de podea si se tarasc in complacere. Nu avem curajul sa spunem, in calitate de subalterni, nu cred ca este bine asa.

Ce intrebare ti-ai dori foarte mult sa-ti fie adresata si nu ai primit-o niciodata?

In general, nu prea sunt intrebata de nimic. Mi se atribuie gratuit “adevaruri” construite in laboratoarele grupurilor de interese opozante. Mi-ar placea sa fiu intrebata, oricand se scrie despre mine, daca este adevarat sau ba acel lucru despre care doresc sa scrie.
Sigur ca aici discutam despre relatia mea cu presa.
Pe de alta parte, nu mi-a placut nici avalansa solicitarilor pentru aparitii media dupa ce am scris pe blog “Cultura invartelii pe intelesul tuturor”, doar pentru ca aparea izul de scandal. Le-am refuzat in bloc, pentru ca nu ma intereseaza acest gen de notorietate, construita pe spinarea altuia.

As adauga la discutia noastra despre schimbarea lucrurilor in bine, persoane, functii si idoli umatoarea intrebarea a mea pentru tine: Cunoasteti vreun echivalent in randul decidentilor politici pentru Monica Lovinescu?

Foarte buna intrebarea ta. La moartea ei…chiar mi-am pus problema impreuna cu niste amici de ce oameni ca Monica Lovinescu nu au intrat in politica. Raspunsul meu este simplu: nu au vrut sa coboare in mocirla. Iti poti inchipui un dialog intre Monica Lovinescu si Vadim? Un moment ca acela in care Vadim trambita in Parlament cand vorbea preseintele tarii? Cum ar fi putut reactiona un om de bun simt? Dar am divagat: nu cunosc niciun echivalent in randul decidentilor politici din Romania.

Etatismul și protecționismul – două dintre pericolele recesiunii actuale

februarie 1st, 2009
Actualul Congres al Statelor Unite promovează intervenționismul de statActualul Congres al Statelor Unite promovează intervenționismul de stat

Fiecare zi care trece aduce alte vești rele despre economia globală – concedieri, falimente, reduceri de activitate.

Anul care a început de curând va fi cel mai prost din punct de vedere al creșterii economice de după cel de-al doilea război mondial încoace: produsul global va spori, potrivit Fondului Monetar Internațional doar cu 0.2% și dat fiind că populația planetei crește anual cu un procent mai mare, acest lucru echivalează cu o recesiune mondială.

Peste 50 de milioane de oameni își vor pierde în 2009 locul de muncă la nivel planetar și 200 de milioane vor trăi în sărăcie absolută.

Cea mai profundă recesiune o va cunoaște Marea Britanie, unde PIB-ul va scădea cu 2,8%, potrivit FMI, și în general țările dezvoltate vor fi cele mai afectate de criză.

Pe fondul acestei sinistroze statele nu au pierdut nicio clipă și au trecut la acțiune, cheltuind sute și uneori mii de miliarde de dolari pentru atenuarea efectelor recesiunii.

Au preluat datorii nerecuperabile ale unor bănci, au ridicat limita de garantare a depozitelor bancare ale persoanelor fizice, au oferit credite cu dobândă redusă unor companii, mai ales din industria automobilului, au redus ratele dobânzilor în unele cazuri până aproape de zero, au reduse impozite, etc.

Cuvântul de ordine: evitarea depresiei economice din anii 1929 – 1933 (de fapt 1939) cu orice preț. De unde un activism economic de stat fără precedent în ultimii 30 de ani, dominați de politica laissez-faire inițiată de fostul premier britanic Maragret Thatcher și fostul președinte american Ronald Reagan.

Guverne precum cel american și britanic, dar nu numai ele, au devenit proprietari (uneori 100%) ai unor mari companii de asigurări sau bănci ca AIG, Northern Rock, Bradford & Bingley, HBOS, Lloyds TSB, Anglo Irish Bank, Commerzbank, Fortis Bank, etc.

De data aceasta naționalizarea nu a avut un caracter ideologic, căci cum ar putea un președinte ca George W. Bush, de pildă, să ia asemenea măsuri cu inima ușoară, ci a fost o tranzacție, prin care statul salva băncile respective de la faliment (cu toate consecințele ce ar fi derivat de aici) în schimbul unui pachet de acțiuni, cel mai adesea majoritar.

Alte sute de miliarde s-au dus pe pachete de stimulare a economiei: guvernul britanic a redus TVA pe 2009 de la 17,5 la 15%, Congresul Statelor Unite se pregătește să adopte un pachet de aproape de 1000 de miliarde de dolari, de reduceri de impozite simultan cu angajarea unor cheltuieli publice majorate.

Statul – fabrică de bani?

Dar de unde vin atâția bani, mai ales într-o perioadă de recesiune și deci de venituri fiscale mai reduse? Evident din sporirea deficitului bugetar. În Statele Unite acest deficit riscă să atingă 1000 de miliarde de dolari în 2009, ceea ce în termeni relativi este mai puțin decât cele 118 miliarde de lire sterline în Marea Britanie – 8% din PIB – un procent demn de orice republică bananieră.

În Marea Britanie există acum regiuni unde implicarea statului în economie ajunge la peste 2/3 (Irlanda de Nord 77%, Țara Galilor 71%, nord-est 66%), pe ansamblu statul britanic chelutind 45% din PIB, procent mai mare chiar decât în Germania cu economia ei socială de piață.

În 1997, ultimul an de guvernare al Partidului Conservator înaintea preluării puterii de Partidul Laburist, acest procent era de 37%.

Nu este însă garantat că aceste cheltuieli mastodontice vor avea efectul scontat (așa cum o arată stagnarea economică din Japonia ultimilor 20 de ani) și vor îndatora țările dezvoltate pe zeci de ani de acum încolo.

Iar alegătorii din aceste țări știu că mai devreme decât mai târziu va veni și nota de plată: impozite mai mari și reduceri de cheltuieli bugetare.

O altă tentație a statelor în această perioadă de recesiune este protecționismul. Congresul actual al Statelor Unite, controlat de Partidul Democrat, este considerat deja cel mai protecționist de la sfârșitul marii depresii, din 1933 încoace.

Tentația protecționismului

Deja o comisie a Camerei Reprezentanților a avizat un proiect de lege care condiționează semnarea contractelor publice de folosirea de către contractori în exclusivitate a oțelului produs în Statele Unite.

Președintele Barack Obama a făcut declarații protecționiste în timpul campaniei electorale, dar de la preluarea funcției va avea probabil o atitudine mult mai prudentă, dată fiind probabilitatea unei riposte prompte din partea partenerilor comerciali ai Statelor Unite.

“Joburi pentru americani în America, nu pentru chinezi în China”, e lozinca protecționiștilor americani. Problema e că America nu poate produce bunurile pentru consumatorii americani la fel de ieftin cum o face China.

Iar China, pe deasupra mai și finanțează, împreună cu Japonia, cam jumătate din uriașul deficit bugetar american. Așa încât Statele Unite sunt dependente de China, după cum și China sunt dependente de Statele Unite, iar un puseu de protecționism ar putea avea efecte devastatoare. Protecționismul anilor ’30 a avut un rol important în favorizarea declanșării celui de-al doilea război mondial.

Așa încât, statul nu poate fi un panaceu universal în actuala recesiune și trebuie să ne așteptăm la un an extrem de greu, iar după aceea să ne obișnuim cu gândul că vom trăi mai prost, plătind mai multe impozite, beneficiind de chetuieli publice mai reduse, muncind mai mult, pe salarii poate mai mici, ieșind la pensie mai târziu, cu pensii mai mici.

Statul poate oferi soluții pe termen scurt, dar pe termen lung doar piața, cu inerentele ei imperfecțiuni cauzate de natura umană, dominată după cum s-a văzut în ultimii ani de lăcomie și uneori de-a dreptul de prostie (vezi afacerea Madoff – de tip “Caritas”), poate asigura un echilibru între cerere și ofertă.

Statul poate crea mecanisme suplimentare de reglementare, care în ziua de azi presupun cooperare internațională, dar orice implicare mai profundă nu poate aduce, după cum a arătat istoria, decât o reducere a libertății cetățenilor și, în ultimă instanță, chiar a prosperității lor.

Ca să-l parafrazez pe Winston Churchill, economia de piață (sau capitalismul, dacă vreți) este cel mai prost sistem, cu excepția tuturor celorlalte care au fost încercate din când în când de-a lungul istoriei omenirii.

P.S. Îi invit pe cei care și-au pierdut locul de muncă (vezi și sondajul nostru http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt) sau care sunt în pericol să și-l piardă să împărtășească experiența lor cu cititorii revistei ACUM (idenitatea lor va fi protejată, dacă doresc acest lucru).

P.P.S. În Marea Britanie au început să apară primele efecte ale demagogiei protecționiste: un val de greve spontane, de solidarizare cu lucrătorii de la o rafinărie din estul Angliei, unde firma proprietară – TOTAL – a oferit un contract unei firme din Italia, care a angajat lucrători din Italia și Portugalia. Lucrătorii britanici arată reamintesc că în 2007 proaspăt instalatul premier Gordon Brown promitea “joburi britanice pentru lucrători britanici”. Fiind vorba de lucrători din statele membre UE guvernul britanic este neputincios, dar demagogia lui Gordon Brown se întoarce acum împotriva sa.

Dimitri Chostakovich – “Lady Machbeth de Mzensk” – Opera Bastille

ianuarie 29th, 2009

La Opera Bastille din Paris a avut loc în data de 17 ianuarie 2009 premiera “Lady Machbeth de Mzensk”, o producţie Nederlandse Opera Amsterdam.

Dimitri Chostakovch (1906-1975) sau Dmitri Şostacovici (Дмитрий Дмитриевич Шостакович) a fost declarat „duşman al poporului” în 1934 de către Stalin după realizarea operei „Lady Machbeth de Mzensk” (după nuvela lui Nikolai Leskov), denumită mai târziu „Katerina Izmailova”. Dimitri Chostakovch a fost reabilitat în 1941, criticat în 1948 în plin „jdanovism artistic”, reabilitat din nou în 1958, mult timp după moartea lui Stalin din 1953. Reabilitarea sa târzie nu a şters însă consecinţele acelei perioade nefaste din viaţa compozitorului, respectiv anchetele la NKVD, ameninţările cu deportarea şi execuţia ofiţerului care se ocupa de acest dosar.

“Lady Machbeth de Mzensk” este alcătuită din patru acte şi nouă tablouri, libretul fiind realizat de Alexandre Preis şi Dimitri Chostakovch. Opera este realizată de Orchestra şi corurile Operei naţionale din Paris sub bagheta dirijorului Hartmut Haenchen, regia Martin Kušej, decorurile Martin Zehetgruber, costumele Heide Kastler, lumini Reinhard Traub, şef coruri Winfried Maczewski, studii muzicale Louba Orfenova, colaboratori şi asistenţi Herbert Stoeger (scenografie), Michel Jankéliowitch (regie), Walter Althammer (direcţie muzicală) şi Judith van den Berg (costume).

În rolurile principale sunt: Vladimir Vaneev (Boris Timofeevitch Ismailov) Ludovit Lutha (Zinovi Borisovitch Ismailov), Eva-Maria Westbroek (Katerina Lvovna Ismailova) şi Michael König (Serguei).

În rolurile secundare veţi întâlni pe: Carole Wilson, Alexander Kravets, Lani Poulson, Alexander Vassiliev, Nikita Storojev, Shin Jae Kim, Marc Chapron, Hyoung-Min Oh, Se-Jin Hwang, Slawomir Szychowiak, Chae-Wook Lim, Fernando Velasquez, Andréa Nelli, Pascal Mesle. De remarcat că întreaga operă se interpretează în limba sa originală, rusă, cu titrare în limba franceză.

La realizarea acestei opere regizorul austriac Martin Kušej a declarat: „Caut să ştiu în ce măsură această poveste de scandal, aliată forţei muzicii, poate să găsească astăzi un ecou printre noi (…) intenţionând să pun în lumină valoarea universală a geniului lui Chostakovch, în sens artistic”.

Într-o lume provincială, istoria unui adulter urmat de dublă crimă transformă personajele Serguei şi Ekaterina din victime în brute, reflecţii triste ale mediului din care provin. Ekaterina este surprinsă într-un decor simplu dar sugestiv: o imensă cuşcă de sticlă în mijlocul scenei din care nu poate evada, pe scenă sunt aduşi câini care păzesc zi şi noapte incinta. Nu este decât un „suflet pierdut” ce caută în relaţia cu Serguei adevărata iubire, o legătură care absoarbe totul de la senzualitate până la brutalitatea maximă a sentimentelor. Arestarea celor doi în ziua nunţii lor după crimele comise (otrăvirea socrului şi uciderea soţului în numele dragostei) şi încarcerarea, starea de culpabilitate a Ekaterinei, trădarea lui Serguei, culminează cu sinuciderea acesteia după un ultim gest, al uciderii rivalei apărute inevitabil.

Dimitri Chostakovch a reuşit prin talentul său excepţional să confere personajului Katerina Izmailova o aură de compasiune, dincolo de parabola iubirii până la sacrificiu, nevoia de purificare a adevăratei „Lady Machbeth” (cea care îşi spăla fără oprire mâinile însângerate) transmiţându-se şi aici prin întreaga orchestraţie, succesiunea dramatică a compoziţiei.

O punere în scenă uluitoare prin succesive tablouri aparent minimaliste dar de impact: cadavrele văzute numai de Ekaterina ce urcă pe pereţii de lemn ai scenei, mulţimea ce asistă la violarea servitoarei dezbrăcate pe scenă, corul poliţiştilor sau nunta surprinsă în partea ei tragică, dezumanizantă), glisarea celor două scene, ca două lumi „cea de sus” cuşca şi „cea de jos” închisoarea, două iaduri fiecare în alte coordonate psihologice; absolut totul sub un auster cadru simbolic, sunt la unison cu traiectul orchestral.

Tragedia “Lady Machbeth de Mzensk” este nu numai o istorie de viaţă şi moarte dintr-o Rusie a altor timpuri, dar şi tragedia ce a marcat viaţa unui mare compozitor, persecutat ideologic, Dimitri Chostakovch.

Fragmente din operă:

http://fr.youtube.com/watch?v=Qo4aA9PTBg0&feature=related

http://fr.youtube.com/watch?v=303TjlUpWpo&feature=related

http://fr.youtube.com/watch?v=i-QxzoSbsPA&feature=related

Apel la excluderea lui Ion Iliescu din PSD

ianuarie 29th, 2009

APEL către membrii COMITETULUI EXECUTIV NAŢIONAL al PARTIDULUI SOCIAL DEMOCRAT:

Mircea Geoana, Titus Corlatean, Marian Sarbu, Cristian Diaconescu, Liviu Dragnea, Victor Ponta, Ecaterina Andronescu, Vasile Dancu, Gheorghe Nichita, Dan Nica, Ion Stan, Ion Toma, Ilie Sarbu, Ioan Rus, Constantin Nita, Rodica Nassar, Nastase Adrian, Rovana Plumb, Nicolae Banicioiu, Ioan Rus, Florin Remetan, Constantin Nicolescu, Viorel Hrebenciuc, Mihai Bar, Radu Moldovan, Constantin Contac, Gheorghe Bunea Stancu , Ion Vasile, Ion Mocioalca, Doru Ioan Taracila, Radu Mazare, HoriaGrama, Ion Prioteasa, Nicolae Badalau, Florin Carciumaru, Mircea Dusa, Florin Cazacu, Silvian Ciuperca, Gabriel Oprea, Eugenia Godja, Eugen Nicolicea, Ovidiu Natea, Ion Munteanu, Marian Saniuta, Gheorghe Ciocan, Tiberiu Marc, Ioan Cindrea, Gavril Marza, Trifon Belacurencu, Dumitru Buzatu, Ion Calea, Marian Oprisan, Marian Vanghelie, Daniel Tudorache, Nicolae Marasescu, Vasile Mihalache, Florentina Marin, Iuliana Stratulat.

Conform art.7 din statutul PSD „nu pot fi membri PSD persoanele compromise moral şi politic, persoanele condamnate pentru acţiuni contra Revoluţiei din Decembrie 1989, persoanele care au dosare penale în curs de cercetare, persoanele care promovează violenţa\”.

Vă solicităm să-l excludeţi din PSD pe Ion Iliescu întrucât este cercetat de justiţie şi urmărit penal pentru diversiune şi crime în dosarele masacrului din decembrie 1989 şi a fratricidului din iunie 1990 împotriva manifestanţilor anticomunişti, a partidelor istorice, a societăţii civile şi a presei independente.

Conform rechizitoriului procurorilor independenţi din august 2007, Ion Iliescu este principalul responsabil al fratricidului din 13 iunie 1990, în care se arată următoarele: Ion Iliescu a luat decizia reprimării din iunie 1990, a coordonat-o personal depăşindu-şi atribuţiile, a ordonat intervenţia militară cu muniţie de război şi TAB-uri pentru reprimarea manifestanţilor din Piaţa Universităţii – ceea ce a avut ca urmare moartea şi rănirea prin împuşcare a mai multor persoane. Ion Iliescu a implicat foarte mulţi oameni în crime, inclusiv pe generalul Chiţac Mihai şi alţi ofiţeri superiori trimişi în judecată, care au susţinut în declaraţiile lor că n-au facut altceva decat să execute ordinele lui Ion Iliescu.

De asemenea:

Ion Iliescu a ordonat reprimarea şi arestarea studenţilor anticomunişti în 1956 şi 1957.

Ion Iliescu a ordonat reprimarea şi arestarea studenţilor anticomunişti în 1968.

Ion Iliescu a ordonat reprimarea şi arestarea studenţilor care au colindat de Crăciun.

Ion Iliescu a agresat studente descheindu-le camaşa şi smulgându-le lănţişoarele cu cruce ascunse sub cămaşă.

Ion Iliescu este urmărit penal pentru masacrul tipic comunist din 22-27 decembrie 1989 (cel putin 942 de morţi şi peste 4000 de răniţi, de 6 ori mai mulţi decât cei înregistraţi în urma ordinelor date de dictatorul Ceauşescu, ucis la ordinul lui Ion Iliescu fără a i se acorda dreptul la apel şi recurs).

Ion Iliescu este urmărit penal pentru fratricidul tipic comunist din iunie 1990 (morţi, circa 500 de răniţi spitalizaţi, mii de victime agresate sau bătute bestial, femei violate).

Acum 18 ani în România s-a înregistrat cel mai mare număr de victime pe timp de pace în istoria contemporană a Europei, conform aprecierii reprezentantului Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

Cine s-ar fi aşteptat ca masacrul ordonat de Ceauşescu să fie amplificat de 6 ori de cei care i-au luat locul cu scopul reprimării şi deturnării revoluţiei anticomuniste începute în 16 decembrie la Timişoara şi finalizate în 22 Dec.1989 de sutele de mii de bucureşteni care l-au obligat pe dictator să fugă cu elicopterul.

Euforia victoriei revoluţiei anticomuniste a durat numai câteva ore în cursul zilei de 22 Dec.1989: de când a decolat elicopterul şi până s-a reluat masacrul, respectiv imediat după ce sutele de mii de bucureşteni din Piaţa Revoluţiei au scandat \”Fără comunişti!\”, \”Jos comuniştii!\”, \”Jos comunismul!\”, ca replică adusă lui Ion Iliescu care s-a adresat mulţimii din balconul fostului CC al PCR proslăvind nobilele idealuri ale comunismului şi blamându-l pe Ceauşescu pentru că le-ar fi \”întinat\”.

Întrucât ştia că va avea nevoie de criminali pentru reprimarera manifestaţiilor anticomuniste care vor urma, Ion Iliescu, batjocorind memoria eroilor din decembrie, a numit în guvernul României doi criminali ai revoluţiei: generalul Chiţac Mihai la Ministerul de Interne şi generalul Stănculescu Victor Atanasie la Ministerul Apărării Naţionale. Spre cinstea completului de nouă judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ieri, 27 ianuarie 2009, cei doi criminali au fost degradaţi şi condamnaţi definitiv şi irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, odată cu judecarea şi ultimei căi de atac prevăzută în legile româneşti. Criminalii au mai fost condamnaţi definitiv şi irevocabil la sfârşitul anilor ’90, dar la începutul anilor 2000 criminalii au fost scăpaţi de recursul în anulare cerut de Ion Iliescu pentru a-şi răsplăti colaboratorii din perioada infracţională decembrie 1989 – iunie 1990.

În motivarea, publicată ieri a completului de nouă judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) – prin care generalii în rezervă Mihai Chiţac şi Victor Athanasie Stănculescu au fost condamnaţi la câte 15 ani de închisoare, pentru modul de reprimare a revoluţiei din Timişoara din 1989 – se arată că, acuzaţii puteau să prevadă rezultatele folosirii armelor de foc şi a muniţiei de război.

În motivarea sentinţei, făcută marţi publică, cei nouă magistraţi arată că cei generalii, fiind oameni cu înalte funcţii de comandă, ştiau exact ce se întâmplă la Timişoara pentru că fuseseră informaţi de Direcţia de Informaţii a Armatei, de Securitate şi de Partidul Comunist Român (PCR).

Ajunşi la Timişoara, notează judecătorii, \”inculpaţii s-au deplasat, în mod repetat, în oraş, unde au văzut cu ochii lor despre ce este vorba\”.

\”Era vorba de mulţimi de oameni paşnici, neînarmaţi, care scandau lozinci împotriva regimului comunist şi a lui Nicolae Ceauşescu. În pofida acestor constatări privind caracterul antidictatorial – dar paşnic – al manifestaţiilor, inculpaţii au scos pe străzi tancurile, transportoarele, blindate şi trupele, cărora le-au ordonat să tragă. Tragedia victimelor de la Timişoara nu se datorează unor accidente sau neînţelegeri, ci acţiunii unitare a trupelor, dirijate de Comandamentul unic de represiune, comandament din care au făcut parte şi inculpaţii, aşa cum le-a cerut Nicolae Ceauşescu. Deşi cunoşteau că acţiunile militare întreprinse – total disproporţionate, ilegale şi nejustificate – se poartă cu românii, paşnici, neînarmaţi, inculpaţii nu au comunicat acest lucru efectivelor implicate în acţiunile de reprimare. Militari de carieră, inculpaţii, puteau să prevadă consecinţele folosirii armelor de foc şi a muniţiei de război împotriva masei de manifestanţi\”, arată cei nouă magistraţi în motivarea deciziei.

În continuare judecătorii susţin că întrucât a fost ilegal ordinul lui Ceauşescu de reprimare a mulţimii folosindu-se arme de foc şi muniţie de război,, cei doi generali, puteau să nu îl aplice.

\”În decembrie 1989, ordinul de a deschide foc – cu muniţie de război – împotriva unei mulţimi de oameni paşnici, lipsiţi de apărare, neînarmaţi, nu a fost emis în baza unei legi, deci nu avea suport legal. Acest ordin era vădit ilegal şi neconstituţional, legea fundamentală a ţării neatribuindu-i Armatei astfel de misiuni. Inculpaţii erau, deci, îndreptăţiţi să nu dea curs acestui ordin. Puteau să nu-l pună în executare, dar l-au pus, devenind astfel participanţi la activitatea infracţională cu consecinţele anterior arătate. «Ordinul de folosire a armelor de foc, dat de Nicolae şi Elena Ceauşescu, a fost transmis pe filieră, în jos» a precizat , în faţa aceleiaşi instanţe supreme, generalul Stănculescu, fiind stabilit astfel că inculpaţii au contribuit efectiv la punerea în aplicare a ordinului ilegal amintit\”, mai spun magistraţii în motivarea sentinţei lor.

În documentul citat se mai precizează că în legislaţia socialistă – în vigoare, în decembrie 1989 – în Romania, orice ordin privitor la îndatorirea de serviciu, ca să fie executat de inferior, trebuia să aibă conţinut şi formă legală. Magistraţii mai reţin că \”militarul care dădea sau transmitea un ordin relativ la serviciu, unui inferior, trebuia să verifice, cu toată răspunderea, legalitatea acestuia\”.

Pentru a-şi întâri argumentele, magistraţii au invocat un fragment din declaraţia generalului în rezervă Stănculescu: \”(…) însuşi generalul Stanculescu Victor Atanase declară răspicat faptul că «potrivit regulamentelor, militarii sunt datori să execute numai ordinele ce se încadrează în spiritul legii»\”.

Instanţa supremă mai spune că cei doi generali \”au fost în directă concordanţă cu cei care au apăsat pe trăgaci, ei fiind creierul operaţiunilor, precum şi cei care au dat ordinele finale de tragere\”.

Organizarea şi dirijarea, de către cei doi generali a represiunii prin strângerea de informaţii, preluarea comenzii trupelor din garnizoană, înarmarea lor cu muniţie de război şi cu grenadele lacrimogene, instruirea lor cu privire la modul în care să acţioneze, scoaterea lor pe străzi, împreună cu tehnica de luptă, amplasarea lor în calea demonstranţilor, măsurile de anihilare a rezistenţei protestatarilor, ordinele date militarilor din subordine de a deschide foc, controlul executării ordinelor, au avut un rol determinant în producerea rezultatului represiunii şi s-au aflat într-o unitate indivizibilă cu activitatea celor ce au apăsat pe trăgaci, mai reţin cei nouă judecători.

\”Activitatea celor care au apăsat pe trăgaci s-a integrat în activitatea inculpaţilor – care au dat (transmis) ordin să se tragă, contribuind astfel, cu intenţie, la represiune. În baza planului pus la punct în comun, inculpaţii şi subordonaţii lor au desfăşurat activităţi militare concordante, care au urmărit aceeaşi finalitate: înăbuşirea revoltei. Inculpaţii au organizat şi condus represiunea potrivit regulilor specifice acţiunilor de război, strângând informaţii, fixând pe o hartă a oraşului locul amplasării trupelor, verificând personal, pe «terenul de luptă», modul în care decurg «operaţiunile» etc., cu deosebirea că «duşmanii» erau români care manifestau paşnic. În concluzie, prin acţiuni simultane sau succesive, identice sau diferite, dar integrate în executarea planului de reprimare, în baza unei voinţe comune, inculpaţii au contribuit nemijlocit la represiune, asumându-şi în deplină cunoştinţă de cauză, urmările acesteia\”, se arată în motivare.

Magistraţii mai arată că din probele existente la dosarul Timişoara reiese că împuşcaţii – manifestanţi paşnici, neînarmaţi – se aflau la Operă, la Catedrală, în Piaţa Libertăţii, în Piaţa Timişoara 700, în Complexul studenţesc, în Calea Girocului, pe Calea Şagului, la Gara de Nord, pe Bulevardul 23 August, pe Calea Buziaşului şi pe Bulevardul Tinereţii, nu lângă unităţi militare, aşa cum au susţinut apărările celor doi generali.

\”Din declaraţiile martorilor – în număr de 182 – rezultă că manifestanţii, printre care s-au aflat şi împuşcaţii, au fost paşnici şi neînarmaţi. Cei – foarte puţini şi izolaţi – care s-au dedat la acte violente (spargerea vitrinelor unor magazine etc.) se detaşau de masa demonstranţilor, nu aveau nici o legatură cu revolta. Liniştirea acestor grupuri răzleţe nu justifică scoaterea pe străzi a tehnicii grele de luptă, o asemenea desfăşurare de forţe militare şi folosirea muniţiei de război împotriva masei de demonstranţi. Au fost împuşcaţi şi oameni care nici nu au manifestat, oameni aflaţi pe trotuare, pe casa scărilor blocurilor şi oameni aflaţi în balcoanele propriilor locuinţe. Este evident că reprimarea manifestanţilor a vizat intimidarea populaţiei şi nu a celor câţiva spărgători de vitrine, care, în mod ciudat, nici nu au fost identificaţi, cu atât mai puţin reţinuţi, sancţionaţi\”, se mai arată în motivare.

Magistraţii mai arată că folosirea, \”ore şi zile în şir\”, a muniţiei de război a depăşit cu mult limitele unei riposte justificate, reprezentând, prin consecinţele acesteia, o activitate în mod vădit ilicită cu caracter infracţional.

În final, pe baza probelor din dosar, magistraţii instanţei supreme conchid că cei doi generali, \”cooperând la organizarea şi conducerea operaţiunilor de reprimare armată, ordonată de Nicolae Ceauşescu, în perioada 17-22 decembrie 1989, au dat dispoziţii tuturor categoriilor de forţe armate, cât şi conducerii organelor de miliţie şi securitate existente la Timişoara să folosească acte de foc împotriva demonstranţilor, ceea ce a avut ca urmare uciderea a 72 de persoane şi rănirea gravă prin împuşcare a altor 253 persoane\”.

\”La canaliile astea le trebuie revoluţie? Lasă că le arătăm noi revoluţie\”, au fost cuvintele generalului Mihai Chiţac, înainte de a deschide personal focul asupra a aproximativ o sută de oameni, dintre care mulţi tineri şi copii, aflaţi pe scările Catedralei din Timişoara, în 1989.

În motivarea sentinţei de condamnare în procesul privind revoluţia de la Timişoara, dată marţi publicităţii de către instanţa supremă, judecătorii arată modul în care a acţionat generalul în rezervă Mihai Chiţac, în după-amiaza de 18 decembrie 1989, când, personal a deschis focul asupra a aproximativ o sută de manifestanţi.

\”Mihai Chiţac s-a implicat în activitatea de reprimare a demonstranţilor, a făcut parte din structurile de conducere a acestei acţiuni, poziţie din care a acţionat cu exces de zel pentru aducerea la îndeplinire a ordinelor date de Nicolae Ceauşescu\”, consemnează judecătorii în motivarea sentinţei.

Astfel, citând din consemnările jurnalului de operaţiuni al Diviziei 18 mecanizată, magistraţii reţin că Mihai Chiţac a dat ordin să fie folosite gaze lacrimogene şi a cerut să se execute manevre pentru a nu permite formarea grupurilor de demonstranţi. \”Mâine dimineaţă se vor folosi substanţe lacrimogene; să aibă toţi militarii mască contra gazelor\” sau \”Generalul Chiţac – către cordoanele bine concepute dar staţionare. Să se execute manevre pentru a nu permite formarea grupurilor de terorişti\”, sunt fragmente preluate de magistraţi în motivarea lor.

Mai mult, spun cei nouă magistraţi ai Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie (ICCJ), \”prin activitatea desfăşurată şi prin ordinele date, inculpatul Chiţac Mihai a contribuit direct la reprimarea demonstranţilor adunaţi în faţa Catedralei, la data de 18 decembrie 1989\”.

În după-amiaza de 18 decembrie 1989, în faţa Catedralei din Timişoara s-au strâns aproximativ o sută persoane, printre care foarte mulţi tineri şi copii, având lumânări aprinse şi scandând lozinci împotriva regimului comunist. Manifestanţii erau paşnici şi nu s-au dedat la acte de violenţă, se mai arată în document.

\”La ordinul lui Ion Coman (secretar CC al PCR-n.r.), Mihai Chiţac s-a deplasat la Catedrală în seara aceleiaşi zile, cu un autoturism ARO, însoţit de martorii Predonescu Nicolae şi Elek Gyula. În zona Catedralei, spre primărie, se afla un dispozitiv de militari de la UM 01233 Buziaş şi de la Batalionul de grăniceri Timişoara, iar vis-a-vis de Catedrală era dispozitivul D 1 al MI format din trupe de miliţie şi securitate. Militarii din zonă erau înarmaţi şi aveau cartuşe de război\”, se arată în actul citat.

Mihai Chiţac a fost \”nemulţumit\” de faptul că manifestanţii nu au fost împrăştiaţi din faţa Catedralei şi, având asupra sa un pistol mitralieră, s-a îndreptat spre Catedrală şi a tras foc automat asupra mulţimii aflată pe trepte, strigând: \”La canaliile astea le trebuie revoluţie? Lasă că le arătăm noi revoluţie\”, consemnează judecătorii ICCJ în motivarea sentinţei.

În susţinerea acestor afirmaţii, magistraţii reţin declaraţiile martorilor oculari Cătălin Paul Marin, militar în termen la UM 01233 Buziaş. Audiat fiind în cursul procesului, martorul a arătat că nu îşi mai aminteşte dacă inculpatul Chiţac a tras foc automat asupra mulţimii aflată la Catedrală, însă şi-a menţinut declaraţia dată la 14 martie 1990, făcând precizarea că \”atunci a spus adevărul, a dat de bună-voie acea declaraţie, nu a fost constrâns în vreun fel şi nu i s-a dictat conţinutul declaraţiei\”.

Declaraţia militarului Cătălin Marin nu este singura, ea legându-se cu declaraţiile date de martorilor oculari Iepure Ioan, Popa Cristian, Tămâian Ciprian – militari în termen la aceeaşi unitate militară şi Popa Gabriel Virgil, care au relatat aceleaşi fapte şi anume, că l-au văzut pe inculpatul Chiţac îndreptându-se cu un pistol mitralieră spre treptele Catedralei după care au auzit foc de armă automat.

La audiera din 5 decembrie 2006, martorul Gabriel Virgil Popa a spus că în declaraţia pe care a dat-o în 1990 şi care se află la dosarul de urmărire penală, a relatat \”ceea ce a văzut personal, cât şi ceea ce a înţeles de la colegi\”, precum şi că asupra sa nu s-au exercitat presiuni şi nici nu i s-au făcut promisiuni pentru a da o astfel de declaraţie.

Judecătorii mai arată că în aceeaşi zi, la Catedrală, Mihai Chiţac a dat ordin să fie folosite grenadele lacrimogene pentru împrăştierea demonstranţilor şi să se tragă în aceştia.

Instanţa mai reţine declaraţia unui martor din dosar, potrivit căreia, \”Chiţac l-a chemat pe maiorul Sucală la el şi i-a spus: «Tovarăşe maior, începând din momentul acesta eşti sub comanda mea şi dacă se va mai produce dezordine, vei trage în ţintele din faţă», imediat am auzit focuri de armă trase de maiorul Sucală şi de persoanele care erau în apropierea sa\”.

Căpitanul Ioan Gherman a auzit cum generalul Chiţac le ordona militarilor grăniceri să treacă la scotocirea Parcului central, să deschidă focul şi să reţină demonstranţii, se mai arată în motivare. \”Generalul era agitat şi se exprima cu cuvintele «omorâţi-i pe cretinii ăştia, criminalii ăştia, că au distrus oraşul ăsta, ţara asta». Militarii au executat ordinul şi au deschis focul în parc\” – se arată în declaraţia unui alt martor, reţinută de cei nouă judecători în motivarea sentinţei de condamnare.

În 18 decembrie 1989, inculpatul Mihai Chiţac l-a informat pe generalul Ştefan Guşă că la Catedrală au fost împuşcaţi 25 de oameni, din care 10-12 au murit, iar în parcul de lângă Catedrală au fost arestaţi demonstranţii şi duşi la penitenciar, iar în 21 decembrie 1989 Chiţac a dat citire decretului privind starea de necesitate, spunând la acea vreme că va recurge la măsuri extreme dacă demonstranţii nu se retrag.

Generalii Victor Athanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac, în prezent în vârstă de 82 de ani, au fost condamnaţi de ICCJ la câte 15 ani de detenţie, în octombrie anul trecut, în aceeaşi zi fiind încarceraţi.

28 ianuarie 2009

Cu încrederea că nimic bun nu poate fi clădit pe crime, nedreptate şi mincină,

Sorin Ilieşiu – vicepreşedintele Alianţei Civice, autorul apelurilor pentru condamnarea naţională şi internaţională a comunismului http://www.gds.ong.ro/apel.htm http://www.libertates.com/en/content/view/40/7/

Asociaţia 21 Decembrie 1989, Teodor Mărieş – Preşedinte

Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, dr.Traian Orban – Preşedinte

Fundaţia Corneliu Coposu, Rodica Coposu şi Flavia Bălescu

Blocul Naţional al Revoluţionarilor 1989, George Costin – Preşedinte executiv

Societatea Timişoara, Florian Mihalcea – Preşedinte

Asociaţia 15 Noiembrie 1987 Braşov, Preşedinte – Florin Postolachi

Consiliul Mondial Român, Ştefana Bianu – Vicepreşedinte

Acţiunea pentru Apararea Drepturilor Omului, Victor Bârsan – Preşedinte

Seniorii Ligii Studenţilor din Universitatea Bucureşti 1990, avocat Antonie Popescu – Senior

Fundaţia Culturală Timpul, Iaşi, Liviu Antonesei – Preşedinte

Asociaţia Cives, Ioan Roşca – Preşedinte

Grupul de acţiune NOII GOLANI

Fundatia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, Daniela Soros – Vicepreşedinte

Asociaţia Românilor din Australia, Mihai Maghiaru – Preşedinte

Organizaţia internaţională a luptătorilor pentru apărarea drepturilor omului, Ionel Leşu – Preşedinte

Sindicatul Naţional al Ţăranilor şi al Proprietarilor Români, Dan Drăghici – Preşedinte

Asociaţia Europeană a Cadrelor Didactice – Secţiunea Naţională România, prof.univ.dr. Florin-Cristian Gheorghe – Preşedinte

Asociaţia Scriitorilor Români şi Germani din Bavaria, Radu Bărbulescu – Preşedinte

Association Culturelle et Amicale Roumaine, Gabriel Penciu – Preşedinte

L’Alliance Belgo-Roumaine, Bruxelles, Ecaterina Evanghelescu – Preşedinte

Organizaţia Neguvernamentală Ecomondia, prof.dr.Alexandru Ionescu – Preşedinte

Consiliul Român American, Neculai Popa – Preşedinte

Asociaţia Copiilor Revoluţiei, Cătălin Giurcanu – Preşedinte

Asociaţia Adevăr şi Dreptate, Nicolae Bănuţoiu – Preşedinte

Asociaţia Apolitică \”Societatea Târgovişte\”, Ilie Petre Ştirbescu – Preşedinte

Fundaţia Redarea Istoriei, jurist Păun Gabriel Virgil – Preşedinte

Fundaţia Ioan Bărbuş, Anca Maria Cernea – Preşedinte

Federaţia naţională Omenia a Pensionarilor (peste 1.000.000 de membri), dr.ing.Gheorghe Chioaru – Preşedinte

Grupul văduvelor de eroi martiri

Federaţia sindicală \”Solidaritatea – Virgil Săhleanu\” a siderurgiştilor din România

Fundaţia Naţională a Revoluţiei din Decembrie 1989 – Timişoara, Pompiliu Alămorean – Preşedinte

Sindicatul Solidaritatea al siderurgiştilor Galaţi, Ilinca Diaconu – Preşedinte

Sindicatul Solidaritatea Hunedoara

Sindicatul ALRO Slatina, Ion Ioan – Preşedinte

Memoria Exilului Românesc – INVITAŢIE

ianuarie 26th, 2009

Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc (INMER)
Şi Asociaţia Culturală a Românilor din Anglia (ACARDA)
British-Romanian Association (BRA)
Au deosebita plăcere să vă invite la ceromonia oficială de predare a arhivelor ACARDA de către doamna Iolanda Costide (fostă Strănescu) preşedintelui INMER, Dinu Zamfirescu, pentru bună păstrare în perpetuitate.
Publicul şi jurnaliştii prezenţi vor putea adresa întrebări doamnei Costide în legătură cu activităţile şi arhivele ACARDA, care documentează cele trei decenii de activitate a asociaţiei (1965-1995).
Evenimentul va avea loc miercuri, 28 ianuarie 2009, ora 17,00, la Ministerul Culturii şi Cultelor, Sala Multimedia (Şos. Kiseleff nr. 30).

Dinu Zamfirescu
Preşedinte INMER

Iolanda Costide
fostă Preşedintă ACARDA între anii 1985-1995

După 20 de ani – grupul Băcanu/România liberă

ianuarie 25th, 2009

Se implinesc zilele acestea 20 ani de la arestarea Grupului Bacanu, din care am facut si eu parte.
Denumit astfel dupa liderul si principalul organizator a ceea ce ar fi trebuit sa fie cel mai semnificativ act de dizidenta din timpul dictaturii ceausiste, grupul s-a reunit dupa 22 decembrie 1989 venind din localitati unde aveeam domiciliu fortat sau direct de la inchisoarea Rahova (numai Bacanu) si a pus bazele ziarului Romania libera, sub conducerea lui Petre Mihai Bacanu.

Doi dintre principalii membri ai acestui grup, Anton Uncu si Alexandru Chivoiu nu mai sunt printre noi. Primul a plecat prematur in urma unei afectiuni medicale grave, cel de-al doilea, avand sanatatea puternic zdruncinata de schimbarile consecutive de destin carora a trebuit sa le faca fata, s-a sinucis. Memoria lor merita intregul nostru respect dar pentru conservarea ei in spatiul colectiv nu s-a facut nimic. Un sondaj corect ar arata poate ca intre oamenii de 30-40 de ani din Romania cel mult 1 la mie a auzit de macar unul dintre aceste nume.

Petre Mihai Bacanu scrie in continuare, sporadic, la Romania libera, dar nu mai conduce nici destinele ziarului si nici Societatea “R” creata pentru a asigura independenta economica a publicatiei. Ultima data cand ne-am vazut, Petrica era atras de activitati caritabile, propunandu-si sa ridice cu mana proprie case pentru copii abandonati, fiind un pasionat al activitatilor care presupun abilitati de mecanica, tamplarie, constructii. Mihai Creanga este pensionar in Bucuresti.

Eu m-am ales cu domeniul internet romanialibera.com, unde (si la www.acum.tv) impreuna cu Petru Clej, fost coleg la Romania Libera dar mai ales fost Redactor Sef al postului BBC in limba romana, si alaturi de alti (ca si noi) voluntari editam revista ACUM in care ne straduim sa pastram viu un spirit pe care l-am crezut candva ca fiind al ziarului unde ne-am inceput cariera jurnalistica. Desi istoria a aratat clar ca nu era nici vorba acolo de ceea ce promovam aici, editam aceasta publicatie pentru cei care simt romaneste si vor ca Romania sa fie libera, prospera, civilizata si fericita.

M-am ales cu domeniul in 2003, dupa sapte ani in care am realizat editia on-line a ziarului, in urma unei rusionoase intreruperi unilaterale a contractului de colaborare pe care il aveam, de catre firma germana care era la un moment dat actionara majoritara la Societatea “R”.

Azi, scriu de la Washington. Petru Clej, de la Londra. Liviu Antonesei, de la Iasi. Dan David pastoreste rubrica “Poeme, Eseuri, Proza” din California, avand o echipa aflata in Australia si la Paris. Dr. Vlad Solomon si multi alti autori scriu din Israel. Mihai Platon scrie din Canada. Vladimir Tismaneanu scrie din Romania sau din SUA. Un intreg grup de autori de talent si cu principii jurnalistice solide colaboreaza cu noi de la Chisinau.
Ce va fi? Vom scoate intr-o buna zi o publicatie tiparita? Mi se parea o posibilitate candva (cu doar doi ani in urma) dar azi imi dau seama ca o astfel de perspectiva continua sa fie indepartata. Desi numarul cititorilor nostri este in crestere, el va trebui sa devina mult mai mare ca sa reconsideram cu seriozitate posibilitatea unei editii tiparite.

Un lucru este sigur. Desi au trecut douazeci de ani, Romania continua sa nu fie libera. Nu mai este vorba de teroarea securitatii si de arestari in miez de noapte, ca si cea de care am avut parte acum 20 de ani. Romania insa este prizoniera unor mentalitati si a unor grupuri de interese actionand in virtutea acestor mentalitati, care continua s-o tina la periferia istoriei si a participarii la concertul natiunilor.

Noi, cei plecati, alaturi de cei ramasi acasa, voluntari, fiecare cu vietile noastre, cu familii si griji la fel ca toti cititorii nostri, incercam sa utilizam acest spatiu ca un reper de comunicare si demnitate. In ceea ce ma priveste, este o parte a unui destin care a inceput acum douazeci de ani si m-a marcat atat de profund incat nu mai poate fi schimbat niciodata. Intre altele, daca prin absurd regimul Ceausescu ar fi continuat si am fi avut o comportare corespunzatoare, zilele acestea am fi putut sa ne gandim fie ca iesim din inchisoare, fie ca avem dreptul sa revenim in Bucuresti fie, cine stie, familiile ar fi organizat pentru noi, in secret, o comemorare.

Deci sa fim optimisti: viata merge inainte iar Romania ne va mai oferi surprize si subiecte “grase” multi ani de acum incolo!

Experiment în faţa oglinzii

ianuarie 25th, 2009

dincolo de poezie s-au ridicat
cartiere pline de interjecţii marşuri funebre
focare de gunoi pe străzi abandonate în plină zi
prin distopia acestei singurătăţi colective

în fiecare noapte se aud alte şi alte ţinuturi
cum îşi leapădă pruncii de fum prin metastaze de nori târzii

dincolo de iluzie nu mai sunt oraşe
ci umbre fără adăpost macerate de spaime
oasele celor spânzuraţi de cuvinte neînţelese
abrevieri convulsive resentimente
inutile războaie
semne prevestitoare şi moarte

numai eu sunt bolnavă de nostalgie
ce-mi poartă prin carne linţolii amare
ca o viscolire malignă între veghe şi somn

de câte ori deschid fereastra
aerul lăcrimează
păsări.

De ce e așa de importantă arheologia în Israel?

ianuarie 25th, 2009
Arheologii sun foarte interesați de tunelele de sub fostul Templu de la IerusalimArheologii sun foarte interesați de tunelele de sub fostul Templu de la Ierusalim

este rolul si importanta arheologiei in statul Israel? Aceasta intrebare poate capata un raspuns pe baza interesului pe care arheologia il prezinta in aceasta tara. Se poate afirma achiar existenta unui anumit \”cult\” pentru arheologie in randul israelienilor laici si religiosi moderni. Arheologia este studiata la toate universitatile israeliene mari. Muzee arheologice exista in mai multe orase. De asemenea, exista locuri istorice, de fapt descoperite prin sapaturi arheologice. Exista si functia de arheolog regional. In cadrul Ministerului Culturii functioneaza un Departament pentru antichitati.

Oameni politici citeaza uneori rezultate ale sapaturilor arheologice, iar rezultate noi sunt prezentate adeseori la posturile de radio, televiziune si in presa scrisa. Este vorba despre rezultate ale sapaturilor arheologice referitoare la perioade diferite, din preistorie (chiar din paleolitic) pana in perioada otomana. Arheologia este considerata un istrument de cercetare al istoriei \”Tarii lui Israel\” (\”Eretz Israel\”).

Dimpotriva, in societatea ultrareligioasa evreiasca, arheologia este respinsa, cel putin partial. Motivul principal este interdictia profanarii mormintelor evreiesti ale stramosilor. Uneori, acest lucru provoaca conflicte intre arheologi si grupurile ultrareligioase. Conflicte care au fost uneori violente. Intr-un rand – acum circa 20 de ani – s-a ajuns la blestemarea arheologului Moshe Shilo de catre evrei ultrareligiosi.

Cu toate ca unii rabini ultrareligiosi s-au opus acestui act huliganic, afirmand ca este contrar principiilor Torei. Totusi au fost cazuri in care lucrari arheologice au fost intrerupte, iar osemintele descoperite au fost reinmormantate. Uneori au fost cazuri de intrerupere ale unor lucrari de constructie moderna, deoarece se constatase existenta unor morminte. Apoi incepea disputa : daca este vorba despre morminte evreiesti sau nu. Uneori, in asemenea cazuri, aparea o \”coalitie\” ciudata intre arheologi si liderii evreilor ultrareligiosi, impotriva antreprenorilor de constructii, care incercau sa se eschiveze atat de acordurile cu evreii ultrareligiosi, cat si cu Departamentul de antichitati.

Arheologie biblică

Ce determina interesul atat de puternic pentru arheologie in Israel? Raspunsul este: elementul politic, al ideii legaturii intre poporul lui Israelsi Tara lui Israel. Radacinile evreiesti sunt cautate in Eretz Israel (Palestina) in cadrul istoriei acestei tari, cu ajutorul sapaturilor arheologice. O parte a publicului israelian laic accepta afirmatii istorice din Biblia Ebraica (Tanakh; numita in crestinism Vechiul Testament) ca documentatie istorica. Totusi, acesti oameni nu accepta toate aceste afirmatii \”ad litteram\”, considerandu-le partial legende. Alta parte a publicului laic nu accepta aceste afirmatii decat in cazul dovedirii lor. In privinta publicului evreiesc religios modern, el cauta de asemenea justificari. Aceste justificari istorice vin cu ajutorul arheologiei.

Arheologii sapa si descopera localitati mentionate in Biblia Ebraica, in Talmud si in Noul Testament. De asemenea, ei descopera asezari evreiesti vechi, uneori sinagogi din perioada romana si bizantina. Uneori grupuri de tineri dornic sa se colonizeze se aseaza exact in locul in care fusese asezarea evreiasca antica, sau cel putin alaturi de ea. In unle cazuri, toponimele arabe ale localitatilor ajuta la recunoasteri arheologice. Arheologia ajuta atat reconstituirii istoriei Tarii lui Israel, cat si a poporului lui Israel. Arheologi care cerceteaza istoria perioadei primului Templu de la Ierusalim, ca si a celui de al doilea Templu de la Ierusalim (epoca post-exilica), fac acest lucru cu Biblia Ebraica in mana.

Arheologia ofera documente, obiecte justificative pentru demonstrarea prezentei evreiesti in Palestina dealungul secolelor si mileniilor. Pentru arheologi, in general evrei laici, ca si pentru publicul laic in general, este vorba despre dovezi credibile, spre deosebire de cele scrise in Biblia Ebraica, unele considerate legende. Desigur, nu numai arheologia pe teme evreiesti este cercetata, ci si toate celelalte ramuri ale ei: preistoria, asezarile altor popoare, asezarile grecesti, romane, bizantine, asezarile crestine, asezarile arabe musulmane (respectiv ramasitele lor arheologice). Investitiile pentru cercetarile arheologice provin atat din bugetul statului (respectiv al Ministerului Culturii sau al Ministerului Invatamantului si Culturii), cat si din fondurile universitatilor, sau chiar din donatii din strainatate.

Interes străin

Exista si societati straine, interesate in cercetarea arheologieica a Tarii Sfinte, care finanteaza sapaturi arheologice, iar treprezentantii lor participa la acestea. Sa ne amintim ca interesul pentru arheologia Tarii Sfinte a aparut inca in secolul al XIX-lea. Printre altele, putem cita renumita Ecole Biblique et Archeologique Francaises din Ierusalim, precum si – mai tarziu – British School of Archeology. Exista Muzeul Rockfeller, in Ierusalimul rasaritean, iar Muzeul Israel in Ierusalimul apusean. Sa ne amintim si despre interesul aratat de lumea germana pentru arheologia Tarii Sfinte in secolul al XIX-lea, interes care de asemenea continua si astazi. De asemenea, arheologi americani sunt interesati in descoperirile din Israel. In privinta arheologilor crestini din alte generatii, precum William Albright, Kathleen Kenyon, Roland de Vaux, ca si al altor organizatii crestine care patroneaza sapaturi arheologice in Israerl sau in teritoriul palestinian (sau, cel putin participa la sapaturi), este vorba despre cautarea izvoarelor crestinismului.

Descoperirea manuscriselor de la Qumran (\”manuscrisele de la Marea Moarta\”) au largit interesul pentru arheologia israeliano-palestiniana. Interesul a crescut atat in cercurile evreiesti, cat si in cercurile crestine. Au aparut teorii aerheologice diferite, cu concluzii istorice diferite. Disputele continua pana in prezent. Dupa cum disputele continua pana in prezent in privinta existentei (sau, dupa unii, a non-existentei) istorice a exodului. Alte dispute se refera la perioada primului Templu de la Ierusalim (epoca pre-exilica), din lipsa de dovezi arheologice (a existat chiar o incercare de falsificare a unei inscriptii, din fericire dovedita la timp). Trecerea fostului Sef al Marelui Stat Major Igal Iadin in domeniul arheologiei si sapaturile organizate de el la Masada au avut de asemenea consecinte, chiar politice. Masada, asa cum a fost descoperita de Igal Iadin, a devenitr un simbol pentru societatea israeliana, cu scop educativ si national (chiar nationalist), desi ulterior s-a observat ca era un mit istoric…

Oricum, cercetarile arheologice continua, cu scop academic, dar si religios, polic, educativ. Unele cu influenta mai mare, altele cu influenta mai mica. Poate ca ele au ajuns sa reprezinte o parte din viata culturala israeliana, desi sub forma mistificata, o parte a publicului neintelegand exact despre ce este vorba. Totusi, cercetarea merge inainte, desi uneori electiv…

Rusia indignată de poziţia UE față de criza gazelor

ianuarie 25th, 2009

Îndată după semnarea şi traducerea în viaţă a Acordului ruso-ucrainean privitor la livrările de gaze naturale către Ucraina şi condiţiile de transportarea a acestora către statele UE, la care au convenit şefii de guvern ai Rusiei şi Ucrainei la 19 ianuarie curent, atitudinea persistentă în rândul instituţiilor europene conţinea o doză mare de decepţie şi dezaprobare adresată ambelor părţi în conflictul gazelor (Ucraina şi Rusia). Însă deja în perioada 20-21 ianuarie curent, retorica unei serii de oficiali europeni a obţinut conotaţii diferite. Astfel, oficialii europeni nu numai că au pus Rusia împreună cu Ucraina pe unul şi acelaşi talger contreversat (Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso, Preşedintele UE, Republica Cehă în frunte cu Mirek Topolanek), dar şi au lansat semnale concrete cu privire la achitarea Ucrainei de acuzaţiile aduse anterior de partea rusă, în ce priveşte “delapidările” de gaze ruseşti destinate consumatorilor europeni (poziţie a UE evocată de comisarul european pentru afacerile energetice, Andris Piebalgs).

Mai mult decât atât, la nivelul Preşedintelui UE şi chiar a şefului Comisiei europene au fost date aprecieri pozitive acţiunilor întreprinse atât de I. Timoşenko (declaraţie ce aparţine prim-ministrului ceh, Mirek Topolanek, 20.01.09, www.unian.ua), cât şi de V. Iuşcenko (poziţie exprimată în timpul convorbirii telefonice dintre Jose Manuel Barosso şi V. Iuşcenko, 20.01.09, www.newsukraine.com.ua) în vederea soluţionării problemei privitor la transportarea gazelor către UE. De asemenea, reprezentantul Comisiei europene, Andris Piebalgs, a remarcat în cadrul recentei sale vizite de la Kiev (20 ianuarie curent) că criza gazelor nu va afecta relaţiile dintre UE şi Ucraina. Spre deosebire de aceasta, Rusia a fost lipsită totalmente de orice susţinere publică din partea Bruxellului. În pofida eforturilor intense ale Moscovei de a-şi reanima imaginea, atitudinea negativă faţă de ea continuă să fie puternic ancorată în percepţiile autorităţilor europene. Demersul Preşedintelui Comisiei Europene de a evalua aspectul juridic al efectelor crizei gazelor, cu privire la posibilitatea companiilor europene private şi de stat de a ataca în instanţele de judecată internaţionale părţile vinovate de sistarea gazelor (compania bulgară “BulgarGaz” şi elenă “DEPA” au declarat că vor cere despăgubiri din partea gigantului rus “Gazprom” pentru stoparea livrărilor de gaze, 23.01.09, www.unian.ua), de asemenea, poate fi interpretat ca un gest îndreptat în mod principal împotriva Rusiei, deoarece contractele pentru livrarea de gaze sunt semnate dintre clienţii europeni şi monopolistul rus “Gazprom” (20.01.09, www.newsukraine.com.ua).

Imperativul “diversificării” şi celelalte măsuri propuse spre realizare pentru a preveni repetarea problemei în domeniul gazelor pot fi calificate în majoritatea lor drept acţiuni defavorabile în mod special intereselor ruseşti, decât celor ucrainene. Printre cele mai recente propuneri făcute de oficialii europeni pot fi evidenţiate:

• Solicitarea a 5 mld. de euro de la Consiliul European pentru a dezvolta infrastructura în domeniul energetic, transparentizarea reţelelor, depozitării şi cererii pe piaţa gazelor naturale (Press Speaking points, José Manuel BARROSO, President of the European Commission, And Technical update on Gas Flows, 20.01.09, www.europa.eu).

• Îmbunătăţirea interconexiunii reţelelor energetice din cadrul UE, creşterea diversificării a surselor şi a rutelor energetice (Preşedintele UE, Republica Cehă, 20.01.09, www.eu2009.cz).

• Necesitatea urgentării proiectelor energetice de furnizare a gazelor ruseşti prin ocolirea Rusiei (NABUCCO, Coridorul Sudic) ar putea fi considerate prioritare, deoarece anume acestea ar asigura diversificarea efectivă a surselor de livrare a gazelor naturale diferite de cele în care participă Rusia (Nord şi South Stream). Cu atât mai mult că, această criză este tratată de un număr emergent de actori europeni drept “răfuială” politică a Moscovei cu conducerea ucraineană pro-occidentală (pro-NATO) şi atenţionare a UE şi NATO privitor la eventualele consecinţe ale extinderii forţate a NATO spre Est.

Reieşind din asemenea context dezavantajos, reacţia autorităţilor ruse, chiar dacă destul de întârziată, a urmărit să tempereze critica lansată de exponenţii UE. Cu acest scop, ministrul adjunct al Ministerului rus de externe, A.V. Gruşko, în timpul discuţiilor cu reprezentantul Comisiei Europene, M. Franco (Moscova, 22.01.09), a exprimat consternarea Moscovei vizavi de anumite aprecieri ale UE (această menţiune se referă probabil la mesajele înconjurătoare emise de Bruxelles la adresa Kievului şi conducerii ucrainene) referitoare la criza energetică, care după părerea Rusiei, a fost produsă din cauza nerespectării de către Ucraina a angajamentelor sale de ţară-tranzitor. Un caracter la fel de rezervat a putut fi observat şi în poziţia MAE-ului rus faţă de declaraţiile oficialilor ucraineni, dezvăluite cu o zi în urmă (21.01.09, www.mid.ru). Partea ucraineană a fost criticată într-un mod uimitor de moderat şi reţinut de faptul că nu adoptă o strategie constructivă în dialogul cu Rusia pe marginea problemei gazelor. În mod evident, supărarea Rusiei este colosală, dar războiul gazelor recent aplanat şi efectele grave premergătoare nu îi permit să adopte un comportament mai categoric şi belicos faţă de partenerii săi europeni şi Kiev (spre deosebire de contextul proiectat după evenimentele din Georgia, 7-12 august curent, când Rusia în cele din urmă a fost tolerată parţial de Bruxelles, prin semnarea controversatului Acord de încetare a focului cunoscut sub denumirea “Acordul Medvedev-Sarkozy”)

În cele din urmă, lansarea Parteneriatului Estic (în special componenta energetică), precum şi prioritizarea premeditată a proiectelor energetice (NABUCCO) concurente şi alternative celor ruseşti (Nord Stream şi South Stream) va condiţiona răcirea sau agravarea relaţiilor dintre Rusia şi UE (posibil şi SUA, dacă noua Administraţie americană va încerca să influenţeze şi/sau re-proiecteze agenda energetică a UE, să acorde la nivelul NATO sau individual asistenţă şi sprijin obiectivelor de securitate energetică europeană nefavorabile intereselor geo/politice, geoeconomice strategice ale Moscovei în Europa).

Miere şi scorţişoară – O COMBINAŢIE CURATIVĂ

ianuarie 25th, 2009

Am primit de la un fost coleg de facultate materialul de mai jos. Mi s-a parut ca poate fi util.
Am cerut opinia colaboratorului nostru, dr. Gabriel Adelmann-Elias si iata ce ne-a spus:

Reteta asta cu \”aepfelach mit zimmet\” este, ca atatea si atatea altele, ceva care…rau nu poate sa faca. As publica-o cu un mic paragraf introductiv (editorial sau al autorului) in care as atentiona 1) ca reusita este sperata, dar nu sigura; nu exista statistici precise despre succesul metodei; 2) ca este vorba de medicina COMPLEMENTARA, deci ea nu vine in locul, ci eventual in completarea celei traditionale; si 3) ca diabeticii trebuie sa fie atenti la aportul de zaharuri reprezentat de mar.

Vă dorim lectură placută!

INTRODUCERE

S-a descoperit că o combinaţie de miere cu scortişoara poate vindeca majoritatea bolilor.
Mierea este produsă în majoritatea ţărilor lumii.
Medicina alternativă Ayurvedica, precum şi cea Yunani au utilizat mierea ca remediu vital timp de mai multe secole.
Oamenii de ştiinta de astăzi accepta şi ei mierea ca pe un remediu Ram Ban (foarte eficient) în tratarea multor tipuri de afecţiuni.
Mierea poate fi utilizată în multe tipuri de afecţiuni fără a avea efecte secundare.
Ştiinţa contemporană ne spune că deşi mierea este dulce, dacă se administrează în doze corespunzătoare, ca medicament, nu va dăuna pacienţilor cu diabet.
O revista faimoasa, Weekly World News, care apare în Canada, a publicat în ediţia din 17 ianuarie 1995 o listă de afecţiuni care pot fi vindecate cu ajutorul combinaţiei de miere cu scorţişoară, în urma studiilor efectuate de savanţii occidentali.

ARTRITA

Amestecaţi o parte de miere în doua părţi apă călduţă şi apoi adăugaţi o linguriţă de scorţişoara pudră. Faceţi o pastă şi masaţi-o uşor în partea de corp care vă doare.
Durerea cedează în interval de 15 minute, în cele mai multe cazuri.
Pacienţii cu artrită îşi pot administra zilnic câte o cană de apă fierbinte cu două linguri de miere şi o linguriţă de scorţişoară pudră.
Daca remediul se administrează cu regularitate, chiar şi artrita cronică poate fi vindecată.
Într-un studiu recent efectuat de Universitatea din Copenhaga, s-a constatat că atunci când doctorii le-au administrat pacienţilor o combinaţie de o lingură de miere cu o jumătate de linguriţă de scorţişoară pudră înainte de micul dejun, timp de o saptamana, din 200 de pacienti trataţi, 73 de pacienţi au scăpat complet de dureri în interval de o luna. Majoritatea acestor pacienţi nu puteau merge sau aveau o libertate de mişcare restrânsa, dar dupa terapie, au început să meargă cu mai puţine dureri.

CĂDEREA PĂRULUI

Cei care au probleme de caderea părului sau calviţie pot aplica pe păr o pastă alcatuită din ulei de măsline fierbinte, o lingură de miere, o linguriţă de scorţişoară pudră înainte de baie, lasand-o sa acţioneze aproximativ 15 minute, după care se spală părul.
S-a demonstrat că remediul este eficient şi daca se păstreaza timp de 5 minute.

INFECŢII URINARE

Luaţi două linguri de scorţişoară pudră şi o linguriţă de miere într-un pahar de apa calduţă şi beţi. Distruge toţi germenii din vezica urinară.

DURERI DE DINŢI

Faceţi o pastă dintr-o linguriţă de scorţişoară pudră şi cinci linguriţe de miere şi aplicaţi pe dintele care doare. Remediul se poate aplica de 3 ori pe zi (zilnic) până când dintele nu mai doare.

COLESTEROL

Două linguri de miere şi trei linguriţe de scorţişoară pudră, amestecate cu 450 ml. de ceai, dacă sunt administrate unui pacient care are colesterolul mare, vor reduce nivelul colesterolului din sânge cu 10% în interval de 2 ore.
Ca şi în cazul pacienţilor cu artrită, dacă remediul se administrează de 3 ori pe zi, reduce nivelul colesterolului.
Conform unei informatii publicate într-o revista medicală, mierea în stare pură consumată zilnic împreună cu mâncarea înlătură problemele de colesterol.

RĂCELI

Cei care suferă de răceli normale sau severe ar trebui să ia o lingură de miere călduţă cu 1/4 linguriţă de scorţişoară pudră timp de 3 zile.
Acest remediu vindecă majoritatea cazurilor de tuse cronică, raceala şi curăţă sinusurile.

INFERTILITATE

Medicinele alternative Yunani si Ayurvedica au utilizat mierea timp de mai multe secole pentru a fortifica sperma bărbaţilor.
Dacă barbaţii impotenţi vor lua cu regularitate două linguri de miere înainte de culcare, problema lor se va rezolva.
În China, Japonia şi Orientul Indepartat, femeile sterile dar şi cele care doresc fortificarea uterului au luat scorţişoară pudră, timp de secole.
Femeile sterile pot să ia un vârf de cuţit de scorţişoară pudră cu o jumătate de linguriţă de miere şi să îşi frece gingiile cu această combinaţie în mod frecvent pe toată durata zilei, astfel încât combinaţia să se amestece uşor cu saliva şi să pătrundă în corp.
Un cuplu din Maryland (SUA) nu a putut avea copii timp de 14 ani, pierzându-şi speranta ca vor fi capabili să procreeze vreodată. Când au aflat despre acest remediu, atât femeia cât şi barbatul au început să consume miere şi scorţişoară în modul arătat mai sus. Femeia a rămas însărcinată după câteva luni şi a născut gemeni la termen.

DERANJAMENTE STOMACALE

Mierea cu scorţişoară pudră vindecă durerile de stomac şi îndepărtează ulcerele stomacale de la rădăcină.
BALONARE : În conformitate cu studiile efectuate în India şi Japonia, s-a descoperit că mierea, în combinaţie cu scorţişoara pudră, ajuta şi îndepărtează balonarea şi durerile de stomac.

BOLI CARDIOVASCULARE

Faceţi o pastă din miere şi scorţişoară pudră. Ungeţi pe pâine sau umpleţi clătitele cu această pastă în loc de dulceaţă sau gem şi mâncaţi cu regularitate la micul dejun.
Reduce colesterolul din artere şi salvează pacientul de riscul unui atac de cord.
Pentru cei care au suferit deja un atac de cord, urmaţi acest remediu zilnic pentru a preveni apariţia unui alt atac.
Consumul cu regularitate al produsului de mai sus reduce dispneea şi întăreşte ritmul cardiac.
În America şi Canada, mai multe spitale şi-au tratat pacienţii cu succes când au descoperit că arterele şi venele îşi pierd flexibilitatea şi tind să se astupe. Mierea şi scorţişoara îmbunătăţesc circulaţia sanguina.

SISTEMUL IMUNITAR

Utilizarea zilnică a scorţişoarei pudră întăreşte sistemul imunitar şi protejează organismul împotriva bacteriilor şi atacurilor virale.
Oamenii de ştiinţă au descoperit că mierea conţine diferite vitamine şi fier în cantităţi mari.
Consumul regulat de miere întăreşte corpusculii celulari ai leucocitelor care combat bacteriile şi afecţiunile virale.

INDIGESTIE

Scorţişoara pudră presarată peste 2 linguri de miere administrate înainte de masă, înlătură aciditatea şi ajută la digestia celor mai grele mâncăruri.

GRIPĂ

Un om de ştiinţă din Spania a demonstrat că mierea conţine un ingredient natural care omoară germenii de gripă, salvând pacientul de la îmbolnăvire.

LONGEVITATE

Ceaiul cu miere şi scorţişoară, consumat cu regularitate, încetineşte efectele îmbătrânirii.
Pentru ceai, puneţi la fiert 4 linguri de miere, 1 lingură de scorţişoară pudră şi 3 căni de apă.
Beţi 1/4 de cană, de 3 până la 4 ori pe zi. Vă păstrează pielea sănătoasă şi fină şi încetineşte efectele îmbătrânirii.
De asemenea, creşte speranţa de viaţă, vă veţi simţi mult mai tânar(ă) !

ACNEE

Formaţi o pastă din trei linguri de miere şi o linguriţă de scorţişoară pudră. Aplicaţi această pastă peste coşuri seara înainte de culcare şi spalaţi-o cu apă călduţă în dimineaţa următoare. Dacă tratamentul se aplică timp de două săptămâni, va înlătura coşurile de la radacina.

INFECŢII ALE PIELII

Eczemele, herpesul şi toate tipurile de infecţii ale pielii se vindecă prin aplicarea unei combinaţii de miere şi scorţişoară pudră pe părţile afectate.

CURE DE SLĂBIRE

În fiecare dimineaţă pe stomacul gol, cu o jumătate de oră înainte de micul dejun şi seara înainte de culcare, beţi miere şi scorţişoară pudră fierte într-o cana de apa.
Daca se administrează în mod regulat, acest remediu duce la reducerea greutăţii chiar şi a celor mai obeze persoane.
De asemenea, administrarea cu regularitate a acestui remediu previne depunerea de grasimi în organism chiar dacă persoana respectivă consumă o dietă hipercalorică.

CANCER

Studii recente efectuate în Japonia şi Australia au arătat că s-au tratat cu succes cazuri de cancer stomacal şi osos.
Pacienţii diagnosticati cu aceste tipuri de cancer ar trebui să ia zilnic o lingură de miere cu o linguriţă de scorţişoară pudră timp de o lună, de 3 ori pe zi şi să continue tratamentul prescris de oncolog. Nu strică!

OBOSEALĂ

Studii recente au arătat că conţinutul de zahăr din miere este mai degrabă folositor şi nicidecum dăunator vitalităţii organismului.
Persoanele de vârsta a treia care consumă miere şi scorţişoară în părţi egale au mai multă vitalitate şi flexibilitate.
Dr. Milton, care a efectuat studii aprofundate în acest subiect, spune că o jumatate de lingură de miere într-un pahar cu apa, presărat cu pudră de scorţişoară consumată zilnic, dimineaţa dupa ce ne spălăm pe dinţi, şi din nou după amiaza în jurul orei 3.00 atunci când vioiciunea organismului este în scădere, duce la îmbunătăţirea vitalităţii organismului, în interval de o săptămâna.

HALENĂ

Locuitorii din America de Sud:
Primul lucru dimineaţa, fac gargară cu o linguriţă de miere şi scorţişoară pudră amestecate în apă fierbinte. Astfel, respiraţia lor îşi păstrează prospeţimea pe durata întregii zile.

PIERDEREA AUZULUI

Mierea cu scorţişoară pudră luate zilnic în cantităţi egale duc la refacerea auzului.

Şi dacă tot încercaţi terapia …

Trimiteţi-o şi altora, ca sa poată profita şi ei.

E timpul să-i contrăm viguros pe ecologiști

ianuarie 25th, 2009
Ecologiștii desfășoară campanii extrem de agresiveEcologiștii desfășoară campanii extrem de agresive

“Ecologists really don’t like people!”

Deepak Lal

James S. Coleman Professor of International Development Studies at the University of California at Los Angeles and professor emeritus of political economy at University College London

Îi vedeţi zilnic la televizor, în presă, legaţi de gardurile instituţiilor, urlând disperaţi că pământul moare în fiecare secundă. Desigur, vorbim despre ecologişti. Sau mai clar, despre oamenii care apar ca din pământ de fiecare dată, înjurându-l pe cel care încearcă să construiască ceva pentru a facilita progresul şi pentru a îi ajuta pe ceilalţi să ajungă la nivelul său.

Ecologiştii protestează atunci când cineva încearcă să construiască un baraj pentru a salva o întreagă zonă de la inundări repetate. Ei afirmă că barajul va strica zona şi va distruge ecosistemul local. Întradevăr, trebuie să le dăm dreptate întrucât câmpurile întregi de animale moarte şi casele devastate sunt o privelişte pe care am suferi dacă nu am putea să le-o oferim şi urmaşilor noştri.

Tot ecologiştii vin şi îmbrăţişează câinii, pentru că, nu-i aşa, e frumos să îi învăţăm pe copii de mici că într-o capitală europeană, după fiecare colţ sau sub fiecare maşină ar putea să îi aştepte un câine. Dar de ce să învăţăm noi de la toate animalele pământului, care pentru a putea să supravieţuiască în condiţii bune, îşi curăţă arealul de orice pericole…?

Şi da, tot ecologiştii se opun în toată lumea deschiderii unor mine care ar putea salva zone sărace de o soartă mai rea decât moartea. Ei exagerează adesea, când mutarea a 1% dintr-un gheţar înseamnă distrugerea sa, sau când tăierea a trei pomi este un masacru. Din nou, descoperim oameni care stau în birouri de lux şi nu au nicio legătură cu lumea reală. Trăiesc pierduţi printre teorii perfecte din punct de vedere etic dar care “are completely lacking in common sense.”

Minciuni, dezinformări, sume imense investite în campanii de presă defăimătoare, iată ce înseamnă ecologismul modern. Iar astăzi, când companiile sunt obligate prin lege să investească sume enorme în protecţia mediului, nu putem să nu ne gândim de ce mai avem nevoie de nişte ecologişti mereu nemulţumiţi? În satele atât de iubite de aceştia câinele care latră într-una, fără motiv, este omorât…

Unul dintre argumentele forte ale ecologiştilor este că salvează lumea pentru copiii noştri. Şi pentru asta blocăm industria, oprim dezvoltarea, obligăm zone întregi să rămână la un statut pauper. Nu s-ar putea ca copiii acelor oameni, copiii noştri, să prefere o economie bine pusă la punct, un sistem de servicii sociale adecvat şi un nivel de trai suficient pentru a duce o viaţă bună? Ştiu, Mark Fenn, de la World Wide Fund for Nature (WWF), spunea că nu aşa se măsoară viaţa, dar probabil că el nu a fost niciodată în situaţia de a muri de foame. Atunci ar fi înţeles că adevăratele lucruri pe care nu le poţi mânca sunt copacii, iarba şi pietrele.

Ar fi interesant să realizăm un experiment. Haideţi să strângem toţi ecologiştii din lume şi să îi lăsăm pentru o lună în câteva zone defavorizate, zone pe care ei le apără cu atâta îndârjire pentru “farmecul local”. Haideţi să îi ducem pe ecologişti în Africa, să nu găsească o sticlă de apă potabilă pe o rază de sute de kilometri, haideţi să îi ducem în America de Sud să trăiască cu sub un dolar pe zi, haideţi să îi ducem la marginea pădurii ecuatoriale să moară de foame privind la copacii pe care nu “au voie” să îi taie. Să vedem după această perioadă câţi dintre ei vor continua să ne sâcâie cu natura lor feerică şi câţi vor fugi disperaţi în prima construcţie a “omului cotropitor” pentru a se bucura de lucruri pe care acum le consideră banale ca apă, mâncare, toaletă sau un pat curat. Nu mai vorbim de Internet pentru că deja trei sferturi din populaţia globului ar rămâne în ceaţă.

Nu există ipocrizie mai mare decât să interzici din poziţia privilegiatului. Ecologiştii, membrii în organizaţii-stat, aparate birocratice imense, vorbesc despre farmecul local al ţărilor în care oamenii mor de foame priviţi de vulturi. Ei atrag tineri, îi manipulează cu ajutorul unor principii romantice şi mai ales îi conving că pot astfel să lupte împotriva sistemului. Haideţi însă să ne gândim la festivalurile din anii ’70, în care tinerii se strângeau, ascultau muzică şi înjurau societatea care până la urmă făcuse totul posibil. Ei nu ştiau ce vor, nu aveau un program bine stabilit, fiind mânaţi înainte de muzică, droguri şi un spirit anarhist care devenise mai degrabă o modă. Astăzi, când ecologismul a devenit deja un trend, nu vi se pare că suntem parcă în acelaşi punct?

Interzicerea freonului în industria frigiderelor, interzicerea DDT-ului, protestele legate de electricitatea care produce cancer, ftalaţii trebuie eliminaţi din jucăriile copiiilor, energia alternativă poate asigura necesarul dacă acoperim Massachusetts cu panouri solare, toate sunt iniţiative ecologiste care au dus la moartea a milioane de oameni şi la irosirea a zeci de miliarde de dolari. Şi mai vorbim de credibilitate…

Da, avem nevoie de ecologism, însă de un ecologism bazat pe discuţii, un ecologism făcut de cei care înţeleg că pământul trebuie exploatat gradual şi atent, responsabil. Nu anarhişti, ci oameni conştienţi de datoria lor socială. Este absurd să interzicem şi mai apoi să nu fim interesanţi de consecinţe.

Nimeni nu spune că ecologiştii nu au făcut lucruri bune, însă asta a fost acum mult timp, atunci când organizaţiile nu erau nişte imense aparate în căutare permanentă de finanţare. Bugetul Greenpeace este de sute de milioane de dolari pe an, iar aceşti bani vin doar din donaţi. Or, o regulă simplă spune că îi poţi manipula mult mai uşor pe cei care se tem. Iar oamenii astăzi, în mod clar, se tem.

Tornadele sunt anunţate ca o consecinţă a activităţilor umane când de fapt ele sunt simple patternuri globale, încălzirea globală este sloganul preferat când de fapt este o simplă invenţie a ecologiştilor… Dar astăzi e cool să fii ecologist, e cool să lupţi pentru cei defavorizaţi. Cine oare luptă pentru dreptul la viaţă al omului simplu, care vrea doar să se bucure de viaţă şi să lase naibii aprinsă o lumină noaptea? Pe acesta cine îl protejează, când zilnic, pretutindeni, suntem agresaţi psihologic de mesaje apocaliptice?

Apa nu se termină, petrolul nici atât, resurse există, pădurile respiră liniştite, temperaturile cresc doar în marile oraşe ca o consecinţă a efectului de insulă, iar nivelul de trai şi de siguranţă la nivel mondial creşte încontinuu de 60 de ani. Trăim mult mai mult decât acum 100 de ani, suntem mai fericiţi, mai bogaţi, avem mai multe posibilităţi. Iată realitatea, o realitate pe care trebuie să o spunem cât mai tare. Altfel, când se aud doar vocile celor care se lamentează, ele vor învinge prin neprezentare.

Prea mult am fost blânzi cu cei care ne sabotează fiecare mişcare. Acesta este unul dintre principalele dezavantaje ale democraţiei, lipsa asumării responsabilităţii. Câte organizaţii ecologiste aţi văzut în Rusia sau în China? Nimeni nu le poate interzice într-o lume liberă ecologiştilor să vorbească, dar poate este timpul ca ei să fie contraţi dur, să fie reduşi la tăcere prin argumente de bun simţ. Haideţi să nu ne mai comportăm cu mişcarea ecologistă ca şi cu un nebun, pe care îl lăsăm să vorbească că săracul nu poate mai mult… Nu, este timpul să nu mai tolerăm lipsa profesionalismului, este timpul să taxăm dur orice greşeală. Altfel, cel care contruieşte şi investeşte bani în ceva este obligat inutil să reziste atacurilor unor anarhişti care nu sunt capabili decât să toace miliarde de dolari.

Lăsaţi la o parte regulile nescrise, convenţiile care ne fac atât de incompetenţi în plan executiv. Avem nevoie de lideri puternici care să nu se teamă să-şi asume responsabilitatea. Ecologiştii trebuie să fie contraţi cu propriile arme, argumentele lor trebuie distruse punct cu punct. Şi, până la urmă, societatea trebuie să supravieţuiască, aceasta este o lege a naturii, o lege a celui mai puternic. Iar dacă pământul va avea de suferit, să nu ne temem să exclamăm siguri pe noi: Ne asumăm responsabilitatea în faţa viitorului pentru asta!

E simplu, e timpul să nu ne mai temem de cuvinte şi de adevăr. Nu avem nevoie de eufemisme, pentru că împotriva oamenilor care îşi permit orice nu avem nevoie de mânuşi. Ecologiştii sunt noii anarhişti, protestatari de facto care nu oferă niciodată soluţii viabile. De ce să le oferim mila noastră, de ce să îi lăsăm să abereze? Democraţia nu trebuie să însemne automat slăbiciune. Aşa că haideţi, este rândul vostru. Ieşiţi pe stradă şi “învăţaţi-l” pe primul ecologist pe care îl întâlniţi ce înseamnă cu adevărat viaţa. Pentru că da, sloganurile sunt frumoase, animalele sunt simpatice, şi ştim, nu putem să mâncăm bani, dar, wow, domnilor ecologişti, e timpul să aflaţi ceva, pentru unii dintre noi, banii se transformă în mâncare!

SE POATE SI ALTFEL!

ianuarie 25th, 2009
Roberto Hofman cinstește memoria unicului său fiuRoberto Hofman cinstește memoria unicului său fiu

Roberto Hofman, pictor, locuieste in Metula, o mica si pitoreasca asezare din nordul Israelului, la granita cu Libanul.

Emigrat din Argentina, in 1986, Roberto se ocupa de pictura de peste 40 de ani. A expus in numeroase galerii si muzee, in Israel si in alte tari, face deseori parte din juriul concursurilor de arta, preda pictura, decoreaza scene, iar in prezent este directorul Galeriei Beit Hagvulot din Metula. Denumirea Beit Hagvulot are mai multe semnificatii, putind insemna atit ” Casa granitelor”, cit si a “limitelor”, de altfel, in engleza, traducerea de pe firma de la intrare este “Borderline”.

Un scurt comentariu, la radio, m-a determinat sa imbin o excursie, in nordul Israelului, cu vizitarea acestei galerii, in centrul Metulei, in fosta casa a lui Josef Haklai, care si-a adus o contributie deosebita la emigrarea ilegala a evreilor din Liban spre Israel.

Doi artisti sint prezentati in cadrul expozitiei, deja vizitata de peste 500 de persoane. Sapte tablouri sint creatiile lui Roberto, acrilic pe pinza; sar in ochi bogatia miscarii si energia care emana din fiecare, subiectele diferite, imbinarea de real si abstract, culorile vii si compozitiile multidimensionale, parca in relief, transmitind un dinamism ritmic, muzical, pulsind viata.

“Radacini”, “Geneza”, “Liniste”, “Fata Morgana”, “Poveste de dragoste” sint citeva dintre titluri. Toate picturile emana un mesaj optimist, bucuria de a trai. Roberto ne povesteste despre familia sa, sotia e medic stomatolog, are o fiica de 28 de ani, apoi ne puncteaza citeva dintre proiectele sale, expozitii in Spania si Italia, pregatiri pentru sarbatorirea a 60 de ani de la crearea statului Israel, incurajind noii veniti, implicati in domenii artistice. Apoi, cu modestie, ne relateaza despre activitatea sa de voluntar in cadrul ministerului apararii, pentru ajutorarea parintilor indoliati, care si-au pierdut fiii pe front, in misiuni militare, sau in urma atentatelor teroriste.

– Israelul face enorm pentru parintii si familiile celor cazuti la datorie ( nu ca alte tari, care dau un drapel impaturit), oferindu-le multa caldura, suport si dragoste.

Mi-o spune cu zimbetul pe buze, simt in tonul vocii lui o imensa dorinta de daruire, patriotism, nici un cuvint critic fata de tara si guvern, nici o umbra de cinism ( “politica nu isi are rost in acest cadru, intr-o galerie de arta, asta nu inseamna ca nu am ideile mele, pe care mi le sustin in alte ocazii”).

Roberto si-a pierdut unicul fiu, pe Alexandro, in 4 februarie 1997, in “Tragedia helicopterelor”. In misiune militara nocturna, doua helicoptere israeliene s-au ciocnit, inainte sa treaca granita cu Libanul, s-au prabusit linga kibutzul Dafna, si toti cei 73 de soldati din Zahal au murit pe loc. Alexandro care facea parte dintr-o unitate de elita, din Nahal, impreuna cu alti 10 colegi, era intr-unul dintre helicoptere. Din durerea de tata indoliat, Roberto si-a adunat toate resursele sufletesti si a devenit voluntar, in sprijinul altor familii indoliate. Astfel, l-a cunoscut pe Gavriel Lev, nascut in 1956, membru al kibutzului Maayan Baruch, agricultor, care, in 2003, a inceput sa se pasioneze de sculptura, luind lectii cu faimosul sculptor David Fein.

In al doilea raboi din Liban, in 2006, fiul sau, Haran, tanchist in divizia 188, cade la datorie, in ultimele zile ale ostilitatilor. Cei doi parinti indoliati se apropie sufleteste, iar Gabi Lev incepe sa sculpteze in marmora si piatra vulcanica.

In galerie, alaturi de cele 7 picturi ale lui Roberto, 27 de sculpturi ale lui Gavriel Lev ( fara titlu – numerotate de la 1 la 27) ne uimesc printr-un stil cu totul special, o imbinare intre figurativ, conceptual, abstract, linii curbe, armonice, dind senzatia ca personajele ies din piatra, pastrind legatura cu materia moarta din care au luat nastere, dar si cu pamintul si natura, pentru ca, aproape din fiecare sculptura, din pamint, ” din cap” – cum spune Gabi, rasare o floare, sau un cactus, vii, orientate spre cer, transmitind ideea de speranta, de viitor. Majoritatea sculpturilor expuse sint de culoare gri, dar, impreuna cu florile care fac parte integrala din creatie, percepem, si in acest caz, optimismul, legatura cu trecutul, totodata insa si aspiratia spre frumos si bucurie.

Desi cu stiluri si modalitati de exprimare artistica diferite, cei doi artisti transmit un mesaj comun, parintilor indurerati, dar si noua, vizitatorilor. Roberto reuseste sa-l sintetizeze in citeva fraze elocvente, spuse cu calm si incredere in viitor:

– Se poate si altfel! E comod sa fii intr-un colt si sa plingi, dar e mai bine si necesar sa traiesti. Nu pot retrai viata fiului meu, pentru ca voi inceta eu insumi sa traiesc si sa creez, iar pierderea va fi dubla. Viata e frumoasa, plina de farmec, iar tragediile familiare nu trebuie sa ne impiedice sa daruim altora din noi si sa ne bucuram noi insine de frumos.

*
Acest articol a fost publicat pentru prima oara in Jurnalul Saptamanii, Tel Aviv, Israel. Este preluat in memoriam, in 4 februarie se implinesc 12 ani de la “tragedia helicopterelor”.(VS)

Agricultorii greci blocheaza sosele

ianuarie 25th, 2009

De la Promahonas punctul de intrare din nordul Greciei si pina in Creta agricultorii au blocat sosele autostrazi.

Actiunea afecteaza puncte de frontiera, accesul la unele aerorporturi, transportul auto de marfa si persoane.
Guvernul a anuntat masuri sa imbunatateasca situatia agricultorilor dar acestia afirma ca sunt numai paleative, firimituri care nu vor salva agricultura.

Miscarile de protest se intensifica datorita scaderii continue a pretului de vinzare a produselor agricole si cresterii costurilor de productie.

Cu un litru jumatate de ulei de masline producatorul obtine valoarea unei cafele expresso.

Dupa anul 1990 statul a atenuat sprijinul catre agricultori care nu au mai fost consiliati activitate inlocuita de firme de consulting.

Fondurile nu au mai mers spre agricultorii si asociatii independente ci spre clientela politica.

Subventiile au scazut an de ani pina la anulare pentru unele produse.

Organizarea fermelor a decazut, managemetul agricol nu a mai functionat iar fermele nu mai sunt concurentiale si cu exceptia unui numar mic de fermieri avantajati politic intrega ramura mrge spre faliment.

De aceea agricultorii resping planul guvernului, continua blocarea soseleleor si intersectiilor cu tractoare si cer masuri imediate de salvare a agriculturii.

Diviziile lui Grigore Vieru

ianuarie 25th, 2009

„Papa? Câte divizii de blindate are Papa?”

(replica lui Stalin către Papa Pius al XII-lea)

Dincolo de atmosfera tragic-înălţătoare a funeraliilor marelui spirit care a fost şi rămâne Grigore Vieru, procesiunea ne-a mai arătat ceva. Zecile de mii de oameni din stradă, simbolurile care au flancat evenimentul şi declaraţiile aferente ne avertizează că lucrarea Poetului în lume încă nu s-a încheiat. Ca la orice personalitate emblematică pentru o cultură şi o conjunctură istorică, destinul postum al lui Grigore Vieru devine şi mai spectaculos.

Reperele unei conştiinţe naţionale

Orice stare de spirit comunitară, orice orientare istorică a etnosului colectiv, orice trăire naţională se raportează până la urmă la simboluri. Altminteri spus, dimensiunea subiectivă a apartenenţei naţionale sau etnice (stări de spirit, credinţe, trăiri sufleteşti) devine obiectivă prin raportare la simboluri, care devin, în acest caz, etno-simboluri. Purtătoarele şi promotoarele acestora sunt elitele culturale, care, în anumite circumstanţe, pot căpăta ele însele funcţie etno-simbolică. Este momentul în care personalitatea culturală îşi depăşeşte condiţia livrească şi devine reper naţional plenar.

Orice construcţie politică se fundamentează, în realitate, pe această zestre simbolică. Etno-simbolurile sunt cele care asigură – dacă asigură – construcţia şi funcţionarea organică a oricărui proiect naţional. În lipsa acestor elemente, nimeni, niciodată, nu poate inventa ceva trainic sau funcţional. Cu cât zestrea etno-simbolică şi asumarea ei sunt mai solide, cu atât angajarea istorică a comunităţii este mai fermă. În lipsa acestor fundamente, orice proiect statal este firav, ineficient şi contingent. Uneori, imposibil.

Cum sugeram deja, un loc esenţial în panoplia etno-simbolică a oricărei naţiuni îl ocupă creaţiile şi personalităţile culturale emblematice (opera eponimă, geniile naţionale, figurile exemplare).

Grigore Vieru este una dintre aceste personalităţi.

Lupta pentru simboluri

Funcţia etno-simbolică a celui care toată viaţa s-a declarat român, vorbitor de limbă română şi truditor întru cultura română a devenit şi mai clară odată cu funeraliile sale. Este suficient să citeşti relatările de presă sau discursurile participanţilor. Chiar fără să cunoşti multe despre cele ce se petrec dincolo de Prut, realizezi uşor rolul de hârtie de turnesol pe care personalitatea exemplară a poetului îl capătă (şi) de acum încolo.

În ciuda faptului că, în timpul procesiunii, „un grup de preoţi cântă rugăciuni şi îl numesc pe poet românul Vieru”, că „în toată coloana cortegiului funerar este un singur steag – cel al României” sau că mulţimea l-a huiduit pe un oficial „pentru că nu a spus că suntem români”, discursul celor de la putere şi a instrumentelor lor mediatice au acreditat contrariul. Epurarea oricărei referinţe la limba, cultura sau identitatea românească a fost prima strategie mediatică. La televizorul (ziarul) de partid şi de stat, poetul devine reprezentantul unei identităţi locale, regionale sau, în cel mai bun caz, devine „promotor al valorilor umane” şi „cel mai mare umanist”. Niciodată, însă, „promotor al valorilor româneşti”.

Funeraliile au devenit astfel prilej de surdă bătălie pentru acaparare etno-simbolică. Conştientă şi lucidă, „strada” – iar strada! – a purtat această bătălie şi a dat replica unei maşini de propagandă oficiale care, într-o ultimă tentativă, a încercat să pună cortegiul funerar al poetului la cortegiul său ideologic.

A eşuat şi de data asta.

„Şi eu sunt na-ţi-o-na-list!”

Tentativa de preluare a vieţii şi posterităţii lui Grigore Vieru în patrimoniul regional moldovenesc şi acreditarea lui ca „poet naţional” plecând de la acest reper a început mai devreme. Pe 3 decembrie 2005, preşedintele Voronin ducea la apogeu această tentativă cu ocazia unei serate a poetului: „Stimaţi prieteni, Astăzi cinstim un concetăţean, un mare patriot, un Domn, care, la rândul lui, ne-a cinstit pe noi întru slava şi prosperarea patriei noastre – R. Moldova”. Şi rosteşte apoi faimoasa frază: „Multstimate Domnule Vieru, Permiteţi-mi să fac acum o destăinuire publică: Să ştiţi că… şi eu sunt na-ţi-o-na-list”.

Cum o fi reacţionat poetul în mintea lui, vor fi ştiind apropiaţii Domniei sale. Cert este că insidioasa „invitaţie” a fost respinsă (formula „naţionalist” era, aparent, decolorată de orice conotaţii etno-identitare, precum expresia impersonală „limbă de stat”). O altă tentativă, tot fără succes, s-a făcut câţiva ani mai târziu, prin august 2007, când conducerea R. Moldova s-a gândit să schimbe imnul naţional, „Limba noastră”, pe motiv că ar fi „nepatriotic”. (Din 1991, România şi R. Moldova au împărţit, timp de trei ani, acelaşi imn: „Deşteaptă-te, române!”; în 1994, poezia „Limba noastră”, scrisă de Alexei Mateevici, a fost decretată imn naţional). Deloc întâmplător, o primă propunere ar fi fost făcută poetului Grigore Vieru şi compozitorului Eugeniu Doga. Propunerea a fost refuzată.

Câte divizii are Grigore Vieru?

Aici este miezul contradicţiilor dintre „stradă” – amplificate, ulterior, pe unde s-a putut: presă scrisă sau internet – şi mesajele oficiale televizate în legătură cu viaţa şi, mai ales, posteritatea marelui spirit. Pe de-o parte, plasarea firească a lui Grigore Vieru în cultura română în numele căreia a trudit, pe de alta, tentativa de plasare a sa în repertoriul discursului moldo-sovietic oficial. („Concesia” făcută de către al doilea om de stat de la Chişinău prin invocarea, o singură dată, a României, nu arată decât că acolo, la nivelul puterii, ridicolul manipulării memoriei poetului este, totuşi, conştientizat.)

Grigore Vieru nu ar putea fi, parafrazând sentinţa lui Noica despre Eminescu, „omul deplin al culturii moldoveneşti”. Şi nu pentru că poetul nu ar fi un om împlinit, ci pentru simplul motiv – dar temeinic – că nu există „cultură moldovenească”. Aşa cum nu există nici „cultură ardeleană”, „oltenească”, „bănăţeană”, „muntenească” sau… „bucureşteană”. Şi în ciuda tuturor eforturilor prezidenţiale şi statale, ea nu se poate plămădi. Nu se poate, pentru că acea combustie fină, obiectivată etno-simbolic, nu există la fundamentele ei. De la Ştefan cel Mare la Grigore Vieru, trecând prin Eminescu, toată zestrea etno-simbolică este deja parte a repertoriului cultural şi istoric românesc.

Şi asta a arătat, pentru prima dată coerent, Grigore Vieru şi generaţia sa, de unde şi funcţia istorică a acestora. Şi de aici marginalizarea lui – logică! – atunci când a refuzat să muşte momeala oficială şi să acrediteze construcţia moldo-sovietică a guvernărilor agrariano-comuniste. Şi de dincolo de mormânt, bătălia culturală a lui Grigore Vieru rămâne tot politică, iar marele poet, parte a panteonului cultural românesc, îşi va continua şi de acolo misiunea. Spiritul său reprezintă diviziile lui invincibile.

…Este ca şi cum Poetul, supărat că nu îşi poate îndeplini lucrarea pe pământ, s-a dus la Ceruri, ca să o grăbească de acolo.

Președintele Obama ar trebui să viziteze Alaska

ianuarie 25th, 2009

Fara sa cred ca providenta a intervenit pentru a da o lectie celor multi, redepunerea juramintului de catre presedintele Barack Obama este un act firesc plin de semnificatie.

Cu juramintul nu se glumeste si presedintele Statelor Unite cunoastea acest lucru, nu si cel care prin autoritate constituionala avea menirea sa primeasca juramintul, a dat un exemplu de superficialitate si s-a jucat cu evenimentul extrem de important.

Invatamintul este urmatorul: pentru ca un presedinte sa depuna juramintul si sa fie investit este nevoie de foarte putine si nicidecum de fast imperial roman.

Este nevoie de un judecator suprem, un presedinte si un text rostit cu mina pe biblia lui Lincon.

Restul este de prisos.

Pentru a conduce mai trebuie un birou oval si o armata de functionari gata sa isi faca datoria.

Judecatorul a dat un exemplu negativ acestor functionari si celor care slujesc poporul american. Pe cine se va baza presedintele ?

In ziua investiturii a spus ca astia sint oamenii cu astia defilez.

Pentru a conduce are nevoie de o echipa si un angrenaj birocratic care sa functioneze ceas.

Poate ar trebui sa importe resurse umane din Elvetia si Olanda unde precizia si seriozitaea sunt practicate.

Datul cu flit in directia lobbistilor a fost un semn pozitiv ca se schimba ceva in administratie.

Cel mai fiesc lucru pentru presedinte ar fi o vizita in Canada si una in Alaska unde se practica arta supravietuirii si poate ca o sapatamina in mijlocul pazitorilor de paduri ar fi de folos.

Baia de multime care l-a inconjurat la inaugurare a marcat indreptare aunei greseli istorice si asezarea afro-americanilor in locul care li se cuvine ca cetateni egali dar a avut si un caracter de speranta in solidaritatea americanilor.

Ceea ce se ascunde in participarea maselor este panica pericolului iminent si dorinta ca presedintele sa fie salvatorul natiunii.

America experimenteaza sentimentul multor tari din vechiul continent care in momente de criza s-au agatat de un fir de paie ca sa pluteasca pe oceanul istoriei.
America uita de spiritul de intrepinzator al individului si trece in epoca echipelor.

Asa cum in Antichitatea infringerea in Italia al armatei Atenei hegemonice a insemnat trecerea la o epoca de introspectie, evaluare matura a situatiei si dezvoltarea a filozofiei si stiintelor s-ar putea ca prezenta criza sa reprezinte o intoacere spre america si abordarea problemelor ei de acasa si dezvoltarea unui nou spirit.

Asa zisul spirit izolationist propovaduit de ultraconservatori s-ar putea sa fie prelutat in parte de un presedinte neutru care sa-l practice in masura utilitatii momentului.

Presedintele a fost de acord cu predecesorul in a sublinia importanta economiei de piata.

Unii din sustinatorii lui s-ar putea sa se fi astepta la declararea unei actiuni interventioniste dar obiectivitaea presedinetelui a prelavat.

Presedintele salveaza spiritul pragmatic.

Mai pragmatic ar fi ca presedintele sa mearga in Alaska si sa viziteze guvernatorul uni stat in care numai 1% din suprafata este locuita si unde un vecin locuieste la 300 de kilometrii si unde fiecare gest este vital.

Acolo oamenii supravietuiesc prin forte propii, nu au nevoie de lobby.

Obamania, avantaje şi riscuri

ianuarie 25th, 2009

Inspirat gestul Realitatea TV de a pune pe ecran imagini de la învestirea în funcţie a preşedintelui rus Medvedev, paralel cu cele de la ceremonia americană.

Am avut alături două feluri de „măreţie imperială“ atât de diferite. Ce te impresiona în imaginile de acum un an era aspectul marţial, cazon, chiar încrâncenat, deşi Rusia beneficia de preţul de atunci la petrol şi gaze şi şi-l păstrase şi pe Putin premier. În contrapondere, exuberanţa, entuziasmul, relaxarea ceremoniei americane, deşi publicul era mai numeros, iar criza bate în plin în economia Americii şi a lumii.
Dincolo de diferenţele cultural-politice dintre cele două „imperii“, în cazul ultim a contat şi veritabila obamanie instalată în campania electorală şi amplificată în cele trei luni de tranziţie a puterii, cuprinzând nu doar America, ci şi toată lumea, din cătunele africane până în palatele puterii din Europa, nescăpând nici noi, blazaţii politic de români!

Or, acest fenomen psiho-politic are avantaje, dar şi riscuri. Principalul avantaj nu este nici în schimbarea puterii şi a „culorii“, nici îndrăzneţul plan anticriză al preşedintelui, ci în schimbarea stării de spirit, a tonusului public, pe fondul unei crize cum lumea n-a văzut. Mă refer la entuziasm, mobilizare, mai ales la recâştigarea încrederii – deocamdată în cineva – într-un nou lider. E chiar interesant modul în care cea mai formalizată democraţie din lume îşi poate asocia această identificare cu liderul şi acesta nu devine Tătuc! Orice criză, înainte de a fi financiară, economică, instituţională, este una de încredere, iar reîntemeierea încrederii poate fi un vehicul de depăşire a acesteia.

Dar aici se află şi principalul risc al obamaniei. Mă întreb dacă oamenii nu speră prea mult, prea repede! Încrederea se câştigă greu şi se pierde uşor. Obama însuşi ştie asta şi, din acest motiv, pe parcursul tranziţiei şi în discursul de învestitură, deşi a întreţinut tonusul, a pus bemolii necesari, a explicat ce se poate face şi ce nu, în ce interval şi că nu poate face de unul singur. Fiica sa le-a spus colegilor: „E primul preşedinte afroamerican, ar face bine să reuşească“. Aşa e. Nu doar din acest motiv. Succesul lui e condiţia succesului nostru! Nu şi garanţia, din păcate.

Articolul a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

Incertitudini şi răspunsuri la criza financiară şi economică (I)

ianuarie 25th, 2009

Riscul de implozie a sistemului financiar global, în octombrie 2008, a fost depăşit cu bine datorită setului de măsuri intervenţioniste ale ţărilor dezvoltate. Am respirat cu toţii uşuraţi şi am gândit că ce-a fost mai rău a trecut. Se pare că nu e chiar aşa! Incertitudinile la care suntem în continuare expuşi ne aruncă pe tărâmul supoziţiilor eşuate şi al măsurilor pregătite pe genunchi şi lansate la repezeală pe canalele media. Iată câteva argumente în acest sens.

Incertitudini

a) Comisia Europeană a revizuit acum perspectivele creşterii economice în zona Euro de la +0,1%, la -1,5% pentru anul 2009 şi o va face în curând publică. Proiecţiile româneşti care au luat în calcul dinamicile anterioare ale pieţelor externe de care suntem în mare parte dependenţi trebuie acum, din nou, revizuite.

b) Fondul Monetar Internaţional a revizuit în jos perspectivele creşterii economice globale, la 2,2% pentru anul 2009 (în noiembrie 2008). Olivier Blanchard, economistul şef al FMI, ne anunţă că efectele răspândirii crizei economice globale vor duce la contracţii şi mai puternice, ce vor fi anunţate foarte probabil la sfârşitul lunii ianuarie 2009.

Răspunsuri

a) Uniunea Europeană a pregătit la sfârşitul anului trecut un pachet de măsuri în valoare de cca. 200 mld. euro (1,5% din PIB-ul UE). Pentru cei care încă nu sunt familiarizaţi cu acţiunile concrete ale Planului de redresare a economiei europene, vă ataşez o prezentare Power Point schematică (Criza financiară şi economică globală şi reacţia UE) pe care am făcut-o pentru studenţii de la ASE, în decembrie 2008.

b) FMI are la dispoziţie un fond pentru împrumuturi urgente de circa 200 mld. dolari şi mai poate apela la resurse suplimentare de 50 mld. dolari. Ungaria, Ucraina, Pakistan sau Islanda au beneficiat de acest program. Tot FMI lansează trei piloni de soluţii anti-criză disponibile la nivelul guvernelor:
acţiuni concrete pentru restabilirea încrederii în piaţă, prin asigurarea de lichidităţi, garanţii bancare şi inter-bancare sau chiar achiziţiile de active ale companiilor aflate în dificultate;
expansiunea fiscală (adică reducerea temporară a impozitelor – cu condiţia să fie un proces reversibil) pentru stimularea consumului;
simulările FMI sugerează că dacă stimulentele fiscale se ridică la circa 2% din PIB-ul global şi, desigur, sunt bine articulate, presupunând un factor multiplicator conservator (de 1 la 1) asupra creşterii economice globale, cea din urmă poate recupera 2 procente în ritmul său de creştere – asta înseamnă o reducere semnificativă a riscului unei recesiuni economice severe;
în România, de pildă, această propunere este inoperabilă din cauza deficitului bugetar (estimat la 5,2% pentru 2008), a datoriei externe pe termen scurt, a indisciplinei politicilor macroeconomice, respectiv a politicii de consum care nu favorizează producţia internă, ci mai degrabă importurile;

în schimb ne putem gândi serios la o reformă fiscală a contribuţiilor salariale ca un exemplu de răspuns eficient la criza economică; de pildă, simulările pentru Bulgaria (studiul Tax Incentives as Crisis Response), publicate de către doi economişti ai Băncii Mondiale, Georgi Angelov şi Simeon Djankov, în ianuarie 2009, relevă că:

o reducere a acestor impozite cu 7,5 puncte procentuale, adică de la 31,3% la 23,8% ar stimula crearea sau salvarea a cca. 130.000 de locuri de muncă şi un plus la ritmul creşterii economice de 0,5% ;

costurile statice şi dinamice ale unui astfel de demers s-ar ridica la cca. 0,63% din PIB;
o astfel de reformă are cel puţin încă trei beneficii de fond:

i. guvernul nu este expus la corupţie căci nu se află în poziţia de a oferi cu largheţe stimulentele fiscale ca în cazul unui program de expansiune fiscală;

ii. stimulentul fiscal este direct şi beneficiază de el toate firmele şi angajaţii;

iii. reforma fiscală este uşor de implementat, rapid şi are efecte imediate;
reducerea ratei de politică monetară de către băncile naţionale – ex. SUA, Japonia.

c) Spre deosebire de Comisia Europeană – care a ridicat nivelul garanţiilor depozitelor bancare (printr-o directivă adoptată pe 15 oct. 2008) la 50.000 de euro sau care a relaxat temporar procedurile de acordare a ajutoarelor de stat pentru perioada 2009 – 2010 -, statele membre sunt singurele care pot elabora \”planuri de salvare\” utilizand veniturile naţionale, adică fondurile provenite de la noi, plătitorii de impozite şi taxe.

Renumiţi pentru incapacitatea lor de a împacheta fumul, nemţii au propus pe 5 noiembrie 2008 un Pachet de măsuri anti-criză cu soluţii pe termen lung, dar aplicabile rapid şi cu efecte imediate (prezentat în detaliu pe acest blog). La el se mai adaugă un recent pachet de 100 mld. euro pentru garantarea împrumuturilor firmelor aflate în dificultate din pricina prăbuşirii pieţei creditului.

Germania se dovedeşte a fi de departe unul dintre cele mai creative state ale lumii în lansarea de soluţii cu efecte reale. Răspunsul la criza actuală ridică miza pachetului de stimulente economice propus la începutul acestei săptămâni la 50 mld. euro, descris succint într-un articol de pe BBC.
Printre altele, Guvernul Federal oferă 2.500 euro celor care renunţă la maşinile mai vechi de 9 ani şi optează pentru achiziţia unui nou autoturism.Economia şi mediul sunt primele favorizate. M-am întrebat dacă cel mai mare exportator al lumii recurge acum la soluţii protecţioniste, favorizând discriminatoriu producţia autohtonă. Răspunsul este: NU! De ce este atunci plauzibilă o astfel de reacţie? Pentru că nemţii au încredere în calitatea autoturismelor lor şi vor cumpăra maşini nemţeşti. Vă imaginaţi un neamţ cumpărând un Renault în aceste vremuri? Nu prea! Ce-ar face românii cu o astfel de subvenţie? Un plan similar pare ineficient şi în SUA pentru salvarea producătorilor de autoturisme (Big 3).

Ceea ce admir cel mai mult în acest nou pachet de măsuri ţine de relaxarea poverii fiscale pe salarii. Mai concret este vorba despre reducerea contribuţiilor pentru asigurări medicale plus un bonus de 100 de euro acordat familiilor pentru fiecare copil.

d) Almunia, comisarul pentru afaceri economice şi monetare, recomandă însă ca orice stat membru al UE care se află în dificultăţi de balanţă de plăţi (de ex. dificultăţi în finanţarea deficitului de cont curent sau în achitarea datoriei externe) ar trebui să se adreseze în primul rând Comisiei Europene, care împreună cu Banca Europeană Centrală au posibilitatea de a interveni. Abia după aceste consultări se poate apela la organismele internaţionale, precum este cazul FMI. Nu în ultimul rând, procedura de deficit excesiv nu se va declanşa pentru depăşiri uşoare ale pragului de 3% din PIB (asta înseamnă undeva până la 0,75% ).

http://blog.fabricadebani.ro/andreeavass/2009-01-15/669053/Incertitudini-%C5%9Fi-r%C4%83spunsuri-la-criza-financiar%C4%83-%C5%9Fi-economic%C4%83-%28I%29.html

RECVIEM PENTRU GRIGORE VIERU

ianuarie 25th, 2009

Plecaşi şi dumneata spre ceruri
Să-l întâlneşti pe bădiţa Mihai
Acolo sus sunt mulţi poeţi de faimă
Şi barzi şi muze şi îngeri în alai !

Îi vei găsi pe Cezar şi Nichita,
Alături de Alecsandri cel blând
Pe Goga, pe Coşbuc, pe Labiş
Şi mulţi ce scris-au „ghiersuri” pe Pământ.

Te va întâmpina şi Carmen Sylva
Regescul vers să-ţi spună pe-ndelete
Iar Bolliac şi doamna Mite Kremnitz
Vor declama rondele şi sonete.

Cu fraţii Văcăreşti când vei da mâna
Te-or saluta cu ochii înlăcrimaţi
Şi-ţi vor cânta duios din alaută
Imnul poeţilor… demult plecaţi.

Romanţa despre plopii fără soţ
Pe muzica compusă de Şorban
O va interpreta un cor de îngeri
Şi Veronica Micle la pian.

Vei sta-ntre Calliope şi Erato
La hora celor nouă muze
Iar prea-sfioasele nimfe Camene
Te-or săruta pe frunte cu a lor buze.

Poate Bacovia e dus la templu
Să inspecteze-n hruba cu păcat
Sicriele de plumb şi smoală
A epigonilor ce vor pleca spre iad.

Acolo sus e veşnic primăvară
Şi s-a deschis pentru poeţi tot ceru’
Te-aşteaptă ingerii şi Domnul
Cu bucurii… dragă Grigore Vieru !

Iar noi, care-am rămas acasă
Înconjuraţi de rău în astă lume
Tot mai purtăm în gând şi-n vârf de buze,
Cu dragoste, al tău ilustru nume.

George Roca
18 ianuarie 2009 Sydney, Australia

AŞA S-A CĂLIT OŢETUL

ianuarie 25th, 2009

Sînt convins că, în anii de după înfrîngerea hitlerismului, nici un intelectual german n-ar fi avut îndrăzneala să publice o carte cu titlul Iluzia antifascismului. Dar la noi în Balcani, unde neobrăzarea constituie principala unitate de măsură a performanţei individuale, un grup de intelectuali români şi-a proiectat afirmarea, la doar cîţiva ani de la căderea ceauşismului, prin intermediul volumului Iluzia anticomunismului.

Pretextul de suprafaţă îl constituie formularea unor disocieri faţă de Raportul Final publicat de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, sub coordonarea lui Vladimir Tismăneanu. În esenţă, însă, o grupare de gînditori încearcă să discrediteze activitatea de cercetare şi condamnare globală a comunismului din România, realizată de o altă grupare de gînditori. Iată o situaţie neobişnuită, care merită examinată cu toată atenţia. Autorii contestatari sînt dispuşi în ordine alfabetică şi, avînd la bază o amplă gamă de motivaţii şi strategii, evoluează sub bagheta coordonatoare a patru tineri condeieri: Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu.

Alţi scriitori, favorabili Raportului publicat de V. Tismăneanu, au refuzat să participe la serbările zăpezii, înlesnite de placheta rebelă. Să fi fost oare din cauza premiselor absurde sub care anti-anticomuniştii îşi plasează demersul, încă din primele fraze? “Antologia de faţă s-a născut ca reacţie la dezbaterea publică anemică şi săracă în conţinut intelectual din jurul Raportului de condamnare a comunismului din România şi din jurul întregului demers care a însoţit producerea şi promovarea acestui act. Pe fondul unui interes public foarte scăzut, o mare parte a autorilor Raportului şi a celor implicaţi în acest demers au refuzat să-şi justifice opţiunile şi, în general, să discute aplicat despre semnificaţiile şi consecinţele comunismului din România…” (p. 5). Păi, dacă interesul public a fost într-adevăr “foarte scăzut”, de ce să-şi mai fi justificat suplimentar autorii Raportului… opţiunile? Logica argumentaţiei îşi dezvăluie sincopele, încă de la primele rînduri ale detractorilor.

Cartea doftorită de patru moaşe a rămas totuşi cu buricul netăiat. Permiţîndu-şi să acuze de inconsecvenţă o altă cercetare colectivă, ar fi fost de dorit să nu fie, ea însăşi, plină de incongruenţe. Din păcate, aşa este. Iată-l, de pildă, pe Florin Abraham reproşîndu-i Raportului Tismăneanu că, în discursul asupra trecutului comunist, camuflează o importantă miză politică a prezentului (“Are pretenţia de a oficializa o perspectivă asupra trecutului recent al României”, p. 8). Invers, Daniel Barbu îi impută aceluiaşi Raport Tismăneanu că, în mod artificial, desprinde comunismul din cauzalitatea politică a prezentului, în scopuri manipulatoare (“strategie eminamente politică de situare a prezentului în raport cu istoria recentă, de circumscriere a comunismului într-un timp revolut şi de negare a valorii politice pe care trecutul recent ar mai putea-o avea cu titlul de experienţă de societate”, p. 72). Acum, dacă societatea comunistă descrisă de studiul comisiei prezidenţiale ne condiţionează prezentul sau dacă, dimpotrivă, ea pluteşte desprinsă într-un vag nedefinit, cititorii cărţuliei denigratoare nu reuşesc s-o priceapă limpede pînă la capăt.

Florin Abraham îl admonestează apoi pe Vladimir Tismăneanu că preia pasaje ale Declaraţiei anticomuniste de la Timişoara, implicîndu-se astfel, partizan, în bătăliile politice. Iată-l însă pe Gabriel Andreescu, următorul autor în ordine alfabetică, elogiind aceeaşi opţiune, căci “Proclamaţia de la Timişoara a fost asumată de un număr mare de cetăţeni şi organizaţii şi rămîne, probabil, declaraţia anticomunistă cea mai populară după 1989, cu cea mai mare forţă mobilizatoare” (p. 45). Ce-ar fi de înţeles de-aici? Ca să nu mai vorbim despre faptul că simpatiile politice prezidenţiale ale lui Vl. Tismăneanu sînt reprobate, în numele… obiectivităţii epistemologice, de însuşi “directorul ştiinţific la Institutul «Ovidiu Şincai»” (fireşte, al P.S.D.)! Ar fi amuzant, de n-ar fi prea trist… Acelaşi Florin Abraham insistă pe ideea ca adevăratul proces al comunismului “să nu susţină vinovăţii colective, pedepsele morale sau penale trebuind adecvate în raport cu gravitatea faptelor” (p. 37), trecînd peste aspectul că, de cele mai multe ori, cei care comiteau nemernicii politice în timpul comunismului o făceau constrînşi tocmai de sistem, în virtutea poziţiei lor şi dînd vina pe circumstanţe. Astfel se trasează, cu perfidie, un minunat cerc vicios: culpa, în comunism, nu a fost colectivă, căci li s-a datorat anumitor persoane; dar ea nu a fost nici individuală, căci persoanele au dat vina pe sistem. Totuşi, atunci cînd Raportul Tismăneanu încearcă să alunge această tendenţioasă ambiguitate, întocmind o listă a nomenclaturiştilor de frunte şi particularizînd, astfel, culpa, demersul e respins cu suficienţă, căci ar fi lipsit, chipurile, de o clară ierarhizare a vinovăţiilor. Florin Abraham se dovedeşte inconsecvent şi contradictoriu, ca să ne menţinem doar în zona aprecierilor eufemistice.

Dar ce noroc că vine din urmă Daniel Barbu şi îi impută Raportului coordonat de Vladimir Tismăneanu, tocmai pe dos, tentativa “de a exonera atît statul, cît şi societatea românească în ansamblul său de responsabilitatea politică pentru faptele constitutive, represive şi productive ale unui regim” comunist (p. 72). Iată că, de-a lungul comunismului, nu poate fi atribuită o vinovăţie colectivă (în viziunea lui Florin Abraham), în schimb exonerarea societăţii de vina colectivă constituie un defect al Raportului Tismăneanu (în viziunea lui Daniel Barbu). Priceapă cine poate!

Interesantă de citit rămîne această cărticică şi atunci cînd regăsim contradicţii nu neapărat între cei doisprezece autori, ci chiar în afirmaţiile unuia şi aceluiaşi semnatar. În opinia lui Daniel Barbu, Raportul lui Tismăneanu reprezintă doar o operaţiune ştiinţifică “menită să acopere un deficit de natură politică” (p. 73). Totuşi, două fraze mai încolo, chiar invers, “virtuţile Raportului se arată a fi mai degrabă politice decît ştiinţifice” (p. 74). Cîtă ştiinţă şi cîtă politică s-o fi aflînd în cartea analizată, nici mintea lui D. Barbu nu ne mai poate lămuri.

Citim şi ne minunăm, apoi, văzînd dezinhibiţia cu care contestatarii calcă în picioare cele mai limpezi evidenţe. Astfel, profesorul Daniel Barbu biciuieşte “refuzul responsabililor politici de a se pronunţa explicit în privinţa defunctului regim…” (p. 73). Îi reamintim d-lui Barbu răsunătoarea şedinţă a Camerelor parlamentare reunite, în faţa cărora preşedintele Băsescu a condamnat totuşi explicit defunctul regim comunist, ca fiind nelegitim şi criminal. Acelaşi cercetător consideră apoi recomandările Raportului Tismăneanu, privind organizarea de conferinţe internaţionale, emisiuni televizate, expoziţii permanente, manuale şcolare şi modificări legislative pentru mai buna cunoaştere a trecutului comunist, dimpotrivă, ca pe o tentativă de ascundere a acelui trecut (“Comunismul românesc este, aşadar, gîndit ca un obiect restrictiv, la care accesul este limitat, controlat, organizat şi reglementat, care are curatori şi ghizi autorizaţi, care poate fi expus şi contemplat, dar care, o dată imobilizat în muzeu, nu mai face parte din prezent”, p. 79). Cum adică? Studiul organizat şi instituţionalizat al unui fenomen duce la distrugerea lui?! Iată o logică nedemnă de un om de ştiinţă.

Alt perseverent denigrator al cercetării şi condamnării trecutului comunist, Ciprian Şiulea, nu se sfieşte, la rîndul lui, să contrazică evidenţele trăite pe pielea lor de către români. Astfel, Şiulea bricolează trei categorii de cetăţeni, de-a lungul comunismului. O minoritate de victime efective (“cei ucişi, închişi, agresaţi fizic şi psihic, deposedaţi de proprietăţi, hărţuiţi etc.”), un număr ceva mai mare de “victime soft ale comunismului” (aceia privaţi de libertăţile de exprimare, de călătorie, de asociere etc.) şi marea majoritate a celorlalţi (“un număr şi mai mare însă nu cred că pot fi consideraţi victime, deoarece ei înşişi nu se considerau astfel”, p. 227). Din această mincinoasă taxonomie postfabricată s-ar deduce că cei mai mulţi români au beneficiat, totuşi, de libertăţile cele mai largi, au călătorit, s-au exprimat fără inhibiţii, au constituit partide şi sindicate libere, s-au bucurat cu seninătate de binefacerile comunismului autohton. De ce ne minte, oare, Ciprian Şiulea de la obraz?!

Oricum, pentru mai multă limpezime, îi propun şi eu următoarea taxonomie exemplificativă, plasată la aceeaşi cotă ameţitoare de inteligenţă: pe lume există trei categorii de oameni: cei cu ochii verzi, cei cu ochii căprui şi marea majoritate a celorlalţi, care poartă tenişi…

O viclenie lamentabilă a contestatarilor Raportului Tismăneanu ţine de ancorarea lor în buna reputaţie a unor personalităţi de prim rang. Astfel, profesorul Daniel Barbu, revendicîndu-se de la concluziile unei publicaţii bruxelleze, ne informează în legătură cu “perspectiva weberiană asupra ştiinţelor sociale ca ştiinţe ale experienţei ce nu-şi propun (şi probabil că nici nu sînt capabile) să descopere norme cu caracter imperativ ce ar putea ulterior să piloteze practica socială; spre deosebire de ştiinţele naturii, ştiinţele sociale nu explică şi nu produc instrucţiuni de folosire a faptelor şi evenimentelor studiate, ci aspiră să înţeleagă sistemul de sensuri lăsat în urmă de o anumită experienţă a unei societăţi anume” (p. 78). O dată lansată această aberaţie, potrivit căreia ştiinţele sociale ar trebui nu să explice, ci doar să înţeleagă (de parcă orice înţelegere nu presupune în mod necesar o explicaţie şi viceversa!), gogomănia plasată sub umbrela lui Max Weber creşte, se umflă ca o gogoaşă balcanică şi dobîndeşte calităţile magice ale unui passe-partout. Iată rezultatele sale concrete, aşa cum au fost consemnate sarcastic de un ziarist bucureştean, prezent la lansarea cărţii despre Iluzia anticomunismului: “Am vrut să le testez curajul intelectual şi revoluţionar şi i-am întrebat, în numele nostru, al tuturor, ca să nu murim proşti: «Comunismul a fost rău sau bun, merita condamnat sau nu?». Marile conştiinţe ale umanităţii au fost cam eunuce. Mi-au dat un răspuns de un sfert de oră, despre abordarea «neoweberiană» a problemei, din care, vorba prietenului meu Motanul, am înţeles că «rămîne cum am vorbit sub apă»” (George Scarlat, Papagalii anti-anti-comunişti, în Ziua, 26.11.2008).

În realitate, Max Weber a dovedit, de-a lungul existenţei, o perseverentă implicare în realităţile social-politice ale vremii sale: ca voluntar pe front, în primul război mondial, ca negociator al păcii, ca reformator al Constituţiei germane (faimosul Articol 48), ca fondator al unui partid politic etc. În cartea care este considerată cea mai importantă lucrare sociologică a secolului XX, Économie et société, Weber proclamă tocmai interdependenţa înţelegerii prin interpretare şi a explicaţiei cauzale: “Nous appelons sociologie une science qui se propose de comprendre par interprétation l’action sociale et par là d’expliquer causalement son déroulement et ses effets”. În activitatea sa, în loc să închidă în recipiente etanşe fiecare disciplină în parte, a contribuit la o abordare interdisciplinară a sociologiei, a istoriei, a economiei politice, a politologiei şi a filosofiei culturii. Referindu-se în mod explicit la raportul dintre ştiinţă şi politică, în conferinţa publicată apoi în Franţa sub titlul Le savant et le politique, Max Weber condamnă, într-adevăr, aducerea mesajului politic între zidurile Universităţii şi propagarea sa de la catedră. Necesitatea neutralităţii politice a dascălilor, în exercitarea funcţiilor profesionale, nu le interzice însă ulterioara ieşire în spaţiul public, chiar dacă savantul german se îndoieşte de eficienţa lor: “On dit, et j‘y souscris, que la politique n’a pas sa place dans la salle de cours d’une université. (…) Si l’on me demandait maintenant pourquoi cette dernière série de questions doit être exclue d’un amphithéâtre, je répondrai que le prophète et le démagogue n’ont pas leur place dans une chaire universitaire. Il est dit au prophète aussi bien qu’au démagogue: «Va dans la rue et parle en public», ce qui veut dire là où l’on peut te critiquer. Dans un amphithéâtre au contraire on fait face à son auditoire d’une tout autre manière: le professeur y a la parole, mais les étudiants sont condamnés au silence. Les circonstances veulent que les étudiants soient obligés de suivre les cours d’un professeur en vue de leur future carrière et qu’aucune personne présente dans la salle de cours ne puisse critiquer le maître. Aussi un professeur est-il inexcusable de profiter de cette situation pour essayer de marquer ses élèves de ses propres conceptions politiques au lieu de leur être utile, comme il en a le devoir, par l’apport de ses connaissances et de son expérience scientifique”.

Adaptînd acuta observaţie weberiană la realităţile româneşti, se poate susţine că atitudinea lui Nae Ionescu, profesorul care şi-a atras discipolii spre adeziunea legionară, abuzînd, de la înălţimea catedrei, de statutul său magisterial, rămîne profund condamnabilă. În schimb, ieşirea lui Vladimir Tismăneanu dintre zidurile universitare către cercetarea, în scopuri educative, a ravagiilor produse de regimul comunist, nu poate fi, nici măcar (neo)weberian vorbind, blamată, întrucît oratorul şi-a asumat pe deplin riscurile vorbirii în faţa unui public liber de a-i cîntări critic argumentele.

Stingheritoare rămîn şi alte eforturi ale lui Daniel Barbu de-a contrazice faptele notorii. Astfel Raportul final, care se concentrează pe punerea în lumină a efectelor devastatoare ale comunismului din România şi se încheie prin întocmirea unei liste nominale a membrilor nomenclaturii, este acuzat, în pofida tuturor evidenţelor, că ar transmite un mesaj falsificator: “comunismul românesc a existat, dar în afara persoanelor cu care a fost contemporan, el a avut poate agenţi, dar, pînă la urmă, a fost lipsit de substanţă” (p. 72). Pesemne că D. Barbu n-a citit cu mintea limpede cartea despre care a scris.

Dar universitarul bucureştean se răfuieşte nu doar cu trecutul istoric, ci şi cu realitatea contemporană. El e foarte supărat, de pildă, pe sinistra manie a denunţurilor de azi: “Presa românească a momentului arată ca ziarele americane de acum un secol: demascarea şi denunţarea politicienilor, cu sau fără probe, dă măsura angajamentului civic. Ministerul Educaţiei Naţionale îi încurajează instituţional pe studenţi să-şi denunţe profesorii. Profesori constituiţi în asociaţii civice îşi denunţă global şi preventiv toţi colegii, atît la C.N.S.A.S., cît şi la instituţiile însărcinate să verifice declaraţiile de avere. Coaliţii ale societăţii civile fac inventarul reclamaţiilor formulate la adresa candidaţilor în alegerile parlamentare şi le distribuie în tiraje de masă. Guvernul şi Parlamentul au constituit o agenţie naţională de integritate a cărei activitate principală este colectarea şi verificarea denunţurilor, reclamaţiilor şi plîngerilor făcute de particulari împotriva tuturor celor care ocupă o poziţie de prestigiu în stat, în partide, în biserici, în şcoli, în sindicate. Pasiunea pentru reclamaţie şi cultura denunţului dictează, în viaţa publică românească, comportamentele cu cel mai înalt grad de acceptabilitate morală” (pp. 86-87). Perspectiva apocaliptică a distinsului profesor ţine de cea mai prăpăstioasă fantezie. În realitatea documentelor internaţionale, România ocupă unul dintre ultimele locuri din Uniunea Europeană, în ceea ce priveşte sancţionarea corupţiei. Nu denunţarea maladivă a ipoteticilor infractori, cum îşi închipuie D. Barbu, ci chiar invers, nepedepsirea marilor corupţi reprezintă, în statisticile europene, adevărata noastră problemă, care ne menţine în subdezvoltare economică.

La fel de fantasmagorică e o altă impresie a aceluiaşi cercetător, înspăimîntat de eventuala deconspirare a colaboraţioniştilor: “identificînd, în numele şi pe spezele statului român, informatori în arhiva Securităţii, C.N.S.A.S. studiază, de fapt, natura umană şi este chemat să evalueze moral comportamentele unor particulari. Natura comunismului, ca regim politic represiv, rămîne, ca atare, în afara preocupărilor sale legale” (p. 85). De bună seamă că C.N.S.A.S. nu e interesat să cerceteze orice comportament particular (de cîte ori am mîncat, cîte ore am dormit etc.), ci doar acele fapte personale care au relevanţă socială (pe cine anume am turnat la poliţia politică, încît i-am blocat cariera, i-am stricat familia, i-am ştirbit libertatea etc.). Ar fi trist ca un profesor universitar să nu facă distincţia între aceste două categorii de fapte “particulare”.

Alte viclenii aruncate în joc de contestatarii studiului sînt mai degrabă naive, la limita ridicolului. Alex. Cistelecan, consemnînd propunerea legislativă a Comisiei Prezidenţiale, privind incriminarea penală a negaţionismului legat de crimele comuniste, se preface înspăimîntat că o asemenea măsură i-ar limita, lui însuşi, dreptul de a critica Raportul: “fie sîntem pe deplin de acord cu autorii Raportului final, şi atunci dublăm inutil discursul lor; fie nu sîntem în totalitate de acord cu ei, şi atunci sîntem pasibili de negaţionism şi pedeapsa de rigoare” (p. 106). Iar sofismul e consolidat prin repetare: “A nega sau a critica Raportul înseamnă, implicit, a nega crimele comunismului şi, pe cale de consecinţă, înseamnă a cădea sub incidenţa dreptului penal” (ibid.). De aici şi pînă la aberaţia supraetajată – că obligaţia de a-l contrazice pe Tismăneanu echivalează cu o luptă pentru libertatea de exprimare – a mai rămas un singur pas. Şi, de fapt, realitatea e mult mai simplă, chiar dacă nu se pliază pe adolescentinele procese de intenţie: Alex. Cistelecan asimilează o recomandare lansată în discuţie, cu adoptarea efectivă a unei legi; el confundă Raportul cu… înseşi crimele comunismului (!). Aşa cum dezbaterea ştiinţifică pe marginea cercetărilor despre Holocaust decurge liber, de cîteva decenii, în schimb negarea barbariei efectiv produse e interzisă prin lege, la fel ar trebui să se întîmple şi în cazul celeilalte orori a secolului XX, comunismul. Să fie, aşadar, foarte liniştit Cistelecan jr.: în cazul adoptării unei asemenea legislaţii, el n-ar ajunge după gratii pentru vina de-a comenta sarcastic Raportul Tismăneanu, ci doar pentru eventuala contestare a realităţilor ce-au schimonosit biografia părinţilor şi bunicilor săi.

Adrian-Paul Iliescu, cel care înainte de 1989 a fost, din cîte se scrie, pătimaş propagandist PCR-ist, admite azi că regimul comunist trebuie, indiscutabil, condamnat. Mă rog, tot e un pas înainte… Rezerva sa e legată, însă, de contribuţia comentatorilor cu orientare făţiş anticomunistă, care ar fi lipsiţi de legitimitate şi obiectivitate, pe acest teritoriu de studiu. Zău? Doar comuniştii ar avea vocaţia înnăscută de-a dojeni comunismul? Trecem în zbor planat peste o asemenea ipocrizie de duzină (la urma urmei, nici Hitler sau Goering n-au produs cercetări academice despre camerele de gazare) şi îl aşteptăm pe Adrian-Paul Iliescu, un bun cunoscător al fenomenului, nu-i aşa?, din interior, să-şi publice nestingherit propriul Raport final de condamnare a comunismului.

C. Rogozanu ilustrează, în ce-l priveşte, un banal sofism al inadecvării cronologice: el deplînge prezentul corupt, în contextul căruia analiza critică a trecutului ar fi oricum lipsită de sens: “Cum îţi poţi permite o grilă etică intransigentă într-un regim democratic românesc în care au triumfat «valorile» fostului sistem (ofiţerii de securitate au fost şi au rămas extrem de implicaţi în afacerile româneşti, bănci, televiziuni, asigurări, imobiliare, toate dublate de sprijin politic)?” (p. 178). Poate avea şi el dreptate, vorbind despre acum, tot astfel cum are şi Tismăneanu dreptate, vorbind despre atunci. În orice caz, e absurd să comentezi partida de fotbal reproşîndu-le jucătorilor că nu pun mîna pe minge, conform regulilor de la handbal.

Într-un discurs incendiar ostentînd numeroase carenţe de logică şi bun-simţ, Andrei State flutură, printre altele, cunoscutul refren cu “Nu e momentul!”: “Dacă, imediat după 22 decembrie 1989, ca parte a procesului revoluţionar, condamnarea [comunismului] ar fi avut sens, ea apare acum, în această regie, suspectă şi resentimentară” (p. 206). Din păcate eu unul n-am auzit vocea lui Andrei State, imediat după 22 decembrie 1989, condamnînd comunismul – pe atunci, prim-planul era ocupat de Ion Iliescu şi eşalonul doi al structurilor remanente care aveau, fireşte, alte preocupări. Dar să stea liniştit freneticul fariseu. Crimele fasciste sînt analizate şi acum, după mai bine de 50 de ani. Crimele comuniste au, aşadar, şi ele dreptul de-a fi contabilizate, chiar şi cu o întîrziere de 20 de ani.

Ciprian Şiulea e deranjat de faptul că Raportul Tismăneanu şi-a propus să facă o brumă de dreptate, dîndu-le cuvîntul victimelor: “perspectiva documentului în ansamblul său nu trebuia să fie cea a victimelor comunismului, fiind vorba de un demers care vrea să reprezinte întreaga societate actuală” (p. 228). Mde! Cei umiliţi şi obidiţi trebuiau să fie auziţi undeva, căci vocea torţionarilor se aude oricum mereu, de pe toate gardurile. Dar, nici o grijă, partitura activiştilor şi a securiştilor e acoperită, cu iodlere insistente, de Şiulea însuşi. La aşa comunişti – aşa analişti! Diatribele dezgustătoare, cu care comentatorul se simte obligat să-şi împăneze impresiile despre cercetarea elaborată de Comisia Prezidenţială (“Este un act primitiv din punct de vedere intelectual şi o mostră cel puţin neplăcută de demagogie şi propagandă, una care împinge grandilocvenţa şi tonul sforăitor pînă la indecenţă”, p. 241), definesc întregul lui calibru conceptual şi moral.

Nu merită mai mult de un rictus de dispreţ opiniile unui Ovidiu Ţichindeleanu, cu insolenţa lui de a-şi exprima “îndoielile etice [sic!! – L.A.] faţă de intransigenţa anticomunistă postcomunistă” (p. 247), ori ale unui Dan Ungureanu, ocupat şi el să repovestească, în cheie frivolă, băşcălioasă şi minimalizatoare, evenimentele şi personajele vremilor trecute. Ce să-i răspunzi celui ce ia în derîdere oribilul decret din 1966, care interzicea avorturile şi dispunea încolonarea femeilor în faţa ginecologului, cînd el face comparaţii zeflemitoare cu Franţa, unde avortul a fost liberalizat doar în 1974? Ce să-i replici junelui extaziat de genialitatea miliţianului Eugen Barbu (“Există oare vreun rînd din Groapa care să nu fie mare literatură?”, p. 274)? Reflexul de a-ţi ciocăni obrazul este iluzoriu, cînd cel din faţa ta e lipsit de respectivul accesoriu.

Într-o astfel de mocirlă grandilocventă şi stupefiantă, intervenţiile care mai încearcă să salveze aparenţele riscă să fie aglutinate de promiscuitatea înconjurătoare. Michael Shafir are tot dreptul să conteste funcţionalitatea anumitor concepte folosite în Raportul Tismăneanu. Gabriel Andreescu subliniază, în mod întemeiat, componenţa discutabilă şi eteroclită a Comisiei Prezidenţiale, inadecvarea terminologică şi improprietăţile stilistice ale textului analizat, încadrarea juridică lacunară sau inexistentă a unor fapte prezentate.

Ce-ar mai fi de adăugat? În seara de 21 decembrie 1989, cînd n-a lipsit mult să fiu împuşcat pe una din străzile Clujului, nu mi-am închipuit că, peste mai puţin de douăzeci de ani, voi vedea în librării un volum cu titlul Iluzia anticomunismului. Adică, ce? Sutele de oameni care mărşăluiam spre centrul oraşului strigînd “Jos Ceauşescu!”, “Jos comunismul!” aveam iluzii? Sau gloanţele trasoare care au muşcat asfaltul, la cîţiva centimetri de capul meu, pe cînd eram prăbuşit în noroi, au fost o iluzie? Sau tînăra Luminiţa Mişan, împuşcată mortal la cîţiva metri în stînga mea, a fost o iluzie? Răsfoind, din această perspectivă, înscrierea la cuvînt cu un asemenea titlu, în care unii intelectuali argumentează, cu ofilită dexteritate, nu împotriva abuzurilor şi a crimelor comuniste, ci împotriva celor ce se străduiesc să le condamne, am simţit brusc duhoarea pe care o produce cocteilul dintre gauchisme şi balcanism. Şi nu mi-a dat pace gîndul că unii dintre noi am ieşit să protestăm împotriva comunismului, riscîndu-ne ori sacrificîndu-ne viaţa, pentru ca alţii să beneficieze de libertatea de-a recrimina însăşi dobîndirea acestei libertăţi.

Autorul este director al revistei E-Leonardo http://www.eleonardo.tk/

O “întâlnire”: Neagu Djuvara şi Barack Hussein Obama

ianuarie 25th, 2009

Neagu Djuvara este un occidental desăvârşit. Şi un pro-american onest, prin destin şi opţiune asumată. Istoricul Neagu Djuvara, însă, cu intenţie de a… “ne ghici în stele” şi nu de a ne speria, îşi încheie cea mai recentă carte de istorie – lansată la Târgul International Gaudeamus (Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premizele hegemoniei americane, 1914-1991, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2008) – cu o frază-verdict care pe mulţi va surprinde: “Vremea “împărăţiei” Statelor Unite va fi neapărat de scurtă durată, pentru a lăsa locul unei lungi perioade de dezordine generală şi tulburări haotice”.(p.126)

Aceasta concluzie încheie ca un capitoliu un întreg edificiu demonstrativ care pare foarte logic din punct de vedere ştiinţific (susţinut fiind şi de alte scrieri în vogă sau rapoarte guvernamentale din diferite direcţii), însă logica şi raţiunea nu se suprapun în mod obligatoriu, fapt pe care numai civilizaţii viitoare, obscure şi inaccesibile nouă, îl vor confirma sau nu.

De la p.120 începând, cu concizie didactică şi foarte argumentat-pedant, Neagu Djuvara arată care sunt elementele-indicii pentru gestionarea teoriei conform căreia hegemonia americana nu va fi de lungă durată:

1. Profilul etnic al Statelor Unite se schimbă acum cu prea mare iuţeală, ceea ce ar putea avea, cu vremea, consecinţe importante. De câţiva zeci de ani, afluxul populaţiilor sărace sud americane şi de prin alte părţi sufocă proiecţiunile statistice guvernamentale, aşa încât cifrele date publicităţii în septembrie 2008 arată că populaţia albă va reprezenta nu majoritatea (ca acum, deşi în descreştere), ci doar 46 la sută, în 2042. (Consecinţă a imigraţiei masive şi necontrolate, ca şi a natalităţii ridicate a noilor veniţi).

2. Studiul civilizaţiilor ne arată că întotdeauna profundele mutaţii petrecute în viaţa spirituală (artă, gândire, credinţe) care se întâmplă la trecerea de la o civilizaţie la alta apar după începutul scăderii puterii politice, uneori chiar cu veacuri mai târziu. Or, spune mai departe Djuvara, în cadrul civilizaţiei noastre, observăm un fenomen cu totul excepţional, total diferit de orogeneza şi prăbuşirea civilizaţiilor anterioare defuncte, fenomen brusc ivit la începutul secolului XX: neaşteptate schimbări în ştiinţă, filosofie, în toate artele, alături de o scădere enormă la nivelul practicării religiei creştine.

Toate aceste surpări au început subit în primii ani ai secolului XX, deci cu mult înainte de o relativă închegare politică, adică de apariţia unei eventuale unice puteri hegemonice, “imperiale” (p.125). Iar aici Djuvara citează fenomenul de paradoxală răsturnare totală a paradigmelor înregistrat în scurtul răgaz 1905-1913, când toate domeniile cunoaşterii şi ale creaţiei sunt zguduite de revoluţii (citez, în cele ce urmează, exemplele şi numele pomenite de autor): Brâncuşi întrerupe brutal estetica impusă până la el de Michelangelo, Donatello şi Rodin sau Maillol; Bella Bartok, Igor Stravinski şi cei trei iniţiatori austrieci ai dodecafonismului serial (Schönberg, Berg, Webern) au rupt continuitatea de la Monteverdi şi Pierluigi da Palestrina până la Debussy; Apollinaire, Kafka, Tzara, Urmuz, Joyce, Beckett, Ionesco impun fantezia debordantă şi triumful absurdului (p.126); Einstein şi Freud introduc şi ei o ruptură faţa cu ştiinţele anterioare…Iar revoltele succesive şi de sorginţi diferite ale tinerilor de pretutindeni readuc în acea perioadă izul de ev mediu la care făcuse referire şi Berdiaev în 1920.

Pentru a face saltul către concluzie, este interesant de remarcat faptul că Djuvara ne explică într-o paranteză consistentă un pasaj din teza sa de filosofie speculativă a istoriei, pe care marele sociolog Raymond Aron l-a considerat ca fiind cel mai original din teoria sa (cf. nota 1 de la p.9, capitolul “Fenomenul de retragere progresivă a “centralilor” şi de ascensiune progresivă a “perifericilor”, atunci când societatea complexă atinge faza ei descendentă”, pp.397-437 şi anexele IV-VIII).

Să nu pierdem din vedere, aşadar, faptul că teza lui Djuvara se întemeiază pe următoarele principii ferme: I. In faza ascendentă a unui stat multinaţional, puterea e concentrata în mâinile unei infime minorităţi, atât etnice, cât şi sociale. Şi, II, în faza descendentă, puterea e din ce în ce mai mult în mâinile “perifericilor” acelei societăţi. (p.121) (se citează şi cazul Franţei după cea de a treia Republică, pentru a se ajunge la explicaţia că nu “perifericii” alungă “centralii” de la putere, ci aceştia nu mai au destulă vlagă şi lasă puterea nou-veniţilor, interesaţi nu să distrugă vechea putere, ci sa lupte cu forte proaspete pentru ca fosta împărăţie să nu piară cu totul).
“Accederea perifericilor, spune Djuvara la p.125, nu e o cauză de decadenţă, ci doar un simptom al începututui de decadenţă şi trebuie să o privim ca pe un barometru al schimbării”.

Autorul iese din când în când din câmpul teoretic ştiinţific şi se încumetă să opereze cu concluzii privind realitatea politică actuală: “hegemonia americană dă semne de durată posibil mai scurtă decât alte hegemonii (p.125) şi nu cred să fie pusă în primejdie de actualele răbufniri belicoase şi şantaje ale Rusiei, întemeiate pe deţinerea unor imense surse de energie. Ele nu vor schimba cu nimic echilibrul puterilor pe planetă. Brutala incursiune militară în Georgia, în vara 2008, va avea efect de bumerang, accelerând investiţiile occidentale în acea ţară şi pregătind intrarea ei in NATO. Probabil, în lanţ, şi a Ucrainei”.

Sistemul de referinţă al analizei efectuate de Neagu Djuvara este plasat în interiorul civilizaţiei occidentale, născute la mijlocul veacului al V-lea e.n., şi căreia îi aplică următorul principiu de interpretare: “în toate civilizaţiile cercetate, faza de unitate finală e precedată de câteva secole de lupte între regate ce râvnesc la supremaţie, iar învingătorul este, în cele din urmă, întotdeauna cel mai excentric din punct de vedere geografic şi cel intrat cel mai târziu în competiţie”.(p.15)

Aşadar, să reţinem din această demonstraţie faptul că cel mai excentric actor geopolitic sunt Statele Unite, în lumina teoriei lui Djuvara pentru scena globală occidentală descrisă. Această America îşi păstrează încă rolul de lider, iar în acelaşi timp preşedintele Barack Hussein Obama reprezintă un triumf al celeilalte excentricităţi, cea socială americană, din ce in ce mai puţin vulnerabilă faţă de elitele recente.

Discursul lui Obama de la instalarea sa din 20 ianuarie 2009, s-a întâlnit, prin câteva din punctele sale esenţiale, cu premizele istoricului român, în ceea ce priveşte descrierea realităţilor istorice şi politice complexe, ambii dându-şi mâna pe frontiera concluziilor îngrijorătoare (Djuvara) care conduc către atitudini mobilizatoare de chemare la luptă (Obama). M-a frapat aceasta uluitoare coincidenţă dintre cele două tipuri de mesaje (de discurs stiintific-istoric şi, respectiv, de discurs politic), iar acest lucru m-a îndemnat să risc aceasta primă analiză.

Religiozitatea, câteva dintre perspectivele noului mileniu – 3. Compendiul filosofiei orientale

ianuarie 25th, 2009

Parfumul oriental a avut întotdeauna un iz aparte, iz pe care occidentalul, captiv în lumea sa profund monetară, pragmatică, l-a apreciat dintotdeauna. Însă de foarte puţine ori cei ce apreciază un lucru încearcă în acelaşi timp să îl şi înţeleagă, să pătrundă în esenţa sa misterioasă. De cele mai multe ori, oamenii se mulţumesc să survoleze la graniţele unui concept, preluând partea ludică, banală, partea pe care o pot aplica cu uşurinţă la exigenţele vieţii lor cotidiene. Sunt foarte puţini cei ce încearcă să transceadă în spatele zidului metaforic pentru a pătrunde învăţătura esoterică, sunt foarte puţini cei ce doresc să înţeleagă subtilităţile conceptuale ce stau până la urmă la baza oricărei filosofii.

Pornind de la aceste premise, pot să afirm cu tărie că filosofia orientală a rămas o mare necunoscută pentru occidentalul tipic, care îmbrăţişează superficialitatea la fel de uşor cum cumpără o nouă maşină. Lumea occidentală se diferenţiază ideatic în mod decisiv faţă de lumea orientală, iar înţelegerea culturii celei din urmă se face automat prin prisma acestei perspective deloc îmbucurătoare. De aceea, occidentalul vede mai mult partea \”profană\” a filosofiei antice din Asia. Se observă imediat erotismul care musteşte în zona orientală, se observă construcţia arhetipală a societăţii, bazată pe modelul patriarhal, considerat învechit de occidentalul emancipat prematur. Problema este că această emancipare a distrus fundamentul ideatic al occidentalilor, care se bazează acum pe o filosofie surogat, un mozaic conceptual întemeiat precar pe baza unor supoziţii neverificate. Din păcate, analiştii nu observă că bagajul intelectual al filosofiilor orientale s-a îmbogăţit şi s-a perfecţionat de-a lungul timpului, pe parcursul unor numeroase reinterpretări şi reanalizări a marilor texte clasice, în timp ce filosofia occidentală a rămas închistată în aceleaşi superstiţii dăunătoare oamenilor.

Orientul este însă la rândul lui divizat în mai multe regiuni, de diferite facturi ideatice. Diferenţele între aceste regiuni sunt vizibile însă doar la o analiză atentă, occidentalul superficial tinzând de multe ori să îi includă pe toţi asiaticii în aceeaşi categorie standardizată de propria sa ignoranţă. Astfel, avem de exemplu diferenţe foarte mari între cultura japoneză şi restul culturii asiatice. Fiinţând separat, aidoma unei enclave pe timpul marii izolări impusă de shogunatul Tokugawa, cultura japoneză a urmat o traiectorie aparte. Fără influenţe exterioare, tradiţiile s-au păstrat neschimbate, în contrast cu o Chină aflată într-un zbucium permanent şi cu o Asie fărămiţată de numeroase conflicte. Abia în 1868, anul restaurării Meiji, Japonia a renunţat la regimul cazon.

Ilustrarea acestor factori politico-sociali care au contribuit din plin la modelarea culturii orientale este vitală. Nu putem înţelege meditaţiile filosofice decât prin prisma existenţei de zi cu zi. Este firească de exemplu aplecarea chinezilor asupra artei războiului, într-o perioadă a \”Regatelor combatante\” în care incertitudinea era prezentă în permanenţă, ca un axis mundi, determinând existenţa fiecărui individ. Este de asemenea firească înflorirea japoneză de pe parcursul marii izolări. Fără a avea grija războiului, societatea japoneză ajunsese la o dezvoltare culturală nemaiîntâlnită. Liniştea care nu a existat niciodată în restul Orientului le-a permis japonezilor să aibă un nivel de trai excepţional în vremea în care Europa lâncezea încă în rămăşiţele unui Ev Mediu întunecat.

Înainte de a trece în revistă principalele sisteme filosofice orientale, cred însă că trebuie să fac o precizare foarte importantă: spre deosebire de lumea occidentală, unde disocierea religiei de filosofie este aproape completă, în spaţiul oriental, religia se împleteşte cu filosofia. Tocmai de aceea, principalele sisteme filosofice despre care vom vorbi sunt în acelaşi timp şi sisteme religioase, având rituri specifice şi surprinzând în permanenţă cu supleţea lor conceptuală prin care au reuşit să reziste timpului.

Săptămâna viitoare: Budismul.

Tuvia – fie-i memoria binecuvântată…

ianuarie 25th, 2009
Tuvia Iuster - fie-i memoria binecuvântatăTuvia Iuster – fie-i memoria binecuvântată

Ein Hod înseamnă pentru unii Muzeul Janco-Dada (după numele celebrului pictor Marcel Iancu, unul dintre părinţii Dadaismului, mişcare artistică de avangardă), pentru alţii – satul artiştilor, cu galeriile de artă şi atelierele de creaţie, întemeiat în 1953 de acelaşi Marcel Iancu, în sudul muntelui Carmel, la câţiva kilometri de Haifa. În Ein Hod au locuit faimoasa dansatoare şi coregrafă Gertrud Kraus, poeţii Natan Zach şi Haim Hefer, actorii Ghila Almagor şi Gavri Banai, cântăreţul Shlomo Artzi, pictorii Zahara Shatz, Michael Gross şi mulţi alţi artişti de valoare. Pentru mine însă, Ein Hod este, în primul rând, Tuvia Iuster.

Nu mai ţin minte când ne-am cunoscut, probabil la una dintre expoziţiile din Ein Hod, când au fost prezentate sculpturile lui. Dar, în scurt timp, ne-am împrietenit şi am găsit imediat un limbaj comun, cel al dragostei de oameni. Şi din acea zi, de câte ori plecam spre nord, cu turişti din diferite ţări, mă opream la Tuvia, mă îndreptam direct spre terasa casei sale, şi, înconjuraţi de zeci de sculpturi, ne aşezam la un “pahar de vorbe”.

Tuvia Iuster s-a născut la Braila, în 1931. După absolvirea unei şcoli de meserii în Bucureşti, lucrează ca model pentru sculptorii Boris Caragea, Zoe Băicoianu şi A. Szobotka, la Institutul de Arte Plastice din capitala României. Autodidact, modelează nuduri şi este încurajat de artişti să mânuiască dalta şi ciocanul. Primele sale sculpturi, “Sfarmă-Piatră” şi “Tânara” sunt acceptate la o expoziţie de grup, în 1958 obţine premiul doi la un concurs, însă, înainte de a putea primi acest premiu, emigrează în Israel şi, în 1959, se stabileşte în Ein-Hod, într-o veche casă abandonată, puţin în afara satului, devenind responsabil cu de toate, dar, mai ales, cu paza, fiind dotat cu o statură remarcabilă şi o musculatură de invidiat.

Cariera sa de sculptor capătă o nouă direcţie în Israel, fiind îndrumat de Marcel Iancu şi Rudy Leimann. În scurt timp însă, rebel din fire, iese de sub tutela dascălilor săi şi începe să sculpteze fără încetare, în bronz, lemn, piatră, fier, aluminiu, marmură, influenţat de Brâncuşi şi Henry Moore, dar reuşind să-şi impună propriul său stil. Deschide prima expoziţie personală în 1961 la Tel-Aviv, urmată de alte peste 40, în Israel, Italia, Franţa, Austria, Germania, USA, România. De-a lungul vieţii sale a creat peste 1000 de opere de artă, 600 fiind răspândite în multe colţuri ale lumii.

În anul 2004, în Editura Caleidoscop Cultural din Bucureşti apare cartea “Cântecul Pietrei”, conţinând fragmente din interviurile cu Tuvia şi articole scrise de sculptor de-a lungul anilor în publicaţiile de limbă română din Israel, precum şi note critice referitoare la opera sa. “Cântecul Pietrei” este un şirag de mărturisiri, unele dintre ele foarte intime, despre viaţa artistului, relaţia sa cu divinitatea, cu oamenii din jur, cu creaţia sa, un dialog cu el însuşi, care cuprinde atât lucruri simple legate de existenţa zilnică, cât şi crezurile sale:

“Eu lucram în fier şi nu urmăream neapărat exactitatea dimensiunilor, nu eram meseriaş, nu iubeam precizia… Aici a fost începutul de artă, de sculptură. Faptul că lucram cu metal cald, cu fier forjat, că apăreau forme finite. Numai că la şcoală nu se aprecia rezultatul modificat. Eu trebuia să devin specialist şi nu artist. Lucrarea mea trebuia să devină utilă, dar eu nu doream decât să fac obiecte nenecesare. Eu nedisciplinat am fost o viaţă întreagă, dar nu neaparat din spirit de opoziţie, ci prin incapacitate naturală de a fi precis. De altfel gândeam că un obiect care este foarte exact, care se potriveşte la milimetru este ceva puţin absurd.”

Un freamăt interior permanent, o căutare neîncetată a esenţei, a secretelor materiei şi a formei în care putea să îşi exprime sentimentele s-au cristalizat de-a lungul vieţii sale în sculpturi celebre precum “Sărutul”, “Scara lui Yaakov”, “Sacrificiul lui Itzhak Rabin”, “Eternitate”, “Internitate”, “Coloana”, ”Îmbrăţişarea”, ”Simbol”, ”Păsări”, ”Kama Sutra”, ”Clopot de luptă”, ”Clopot de pace”.

Orice subiect era atins de mâinile artistului cu delicateţe, parcă alintând marmura sau metalul, dar rezultatul final este întotdeauna plin de energie, transmiţând oamenilor din jur o gamă infinită de sentimente, de la simpla emoţie a contemplării, la revoltă, sau la percepţia diferită a divinităţii.

Această atingere a divinului o găsim sintetizată în cuvintele lui Tuvia:
”Cred într-un Dumnezeu, dar nu într-unul cu perciuni, sau într-unul cu cruce, sau într-unul care împarte aghiazmă, ci într-un Dumnezeu mare, misterios, pe care-l concep, dar nu-l pot explica, pentru că sunt prea mic pentru a explica o forţă atât de uriaşă şi care nu are formă. Deci, în sculptura mea încerc să pun nu lucruri misterioase, ci mistice. Mistica este o parte a religiilor, şi spun a religiilor, fiindcă fiecare religie îşi are mistica ei, care încearcă să explice chiar forţa pe care nu o poate nimeni explica. Neputând-o elucida, inventează tot felul de rituri, ritualuri, tot felul de lucruri care uneori ating fantasticul şi alteori chiar absurdul.”

Tuvia a fost un perpetuum mobile, un neastâmpărat în artă şi în viaţă. Răsfăţat de femei, pe care la rândul lui ştia să le alinte, într-o permanentă goană dupa mirajul sexului frumos, Tuvia îşi exprima nevoia de a iubi şi a fi iubit în numeroase sculpturi de femei, după părerea mea cele mai reuşite opere ale sale. Pentru că Tuvia iubea femeia, era un nonconformist, însetat de noi aventuri. Permanent înconjurat de prieteni, plin de vitalitate, iubind oamenii, dar şi un pahar de vin bun, era totodată devotat copiilor săi, Baba şi Manu şi nepotului său Sorin care a crescut în casa artistului din mijlocul pădurii. Alături de Tuvia, ultima sa soţie, Silvia “a fost ca şi o mamă a copiilor mei, pentru că, fără să se impună ca mamă, şi fără să-şi ceară drepturi, ea şi-a îndeplinit foarte multe datorii, ceea ce arată un caracter nobil”.

Chiar în momentele sale grele, când sănătatea îi devenise precară, Tuvia a rămas un optimist, mereu cu zâmbetul pe buze, casa lui fiind deschisă tuturor, aşteptând vizitatori cu care putea să închine un pahar, să îşi depene amintirile, sau numai să schimbe impresii despre artă. Atât în operă cât şi în viaţă, spiritul de aventură, forţa şi sensibilitatea au fost sursele sale de energie şi dragoste pentru oameni.

A murit în 27 Aprilie 2005, dar parcă a rămas între noi. Puţin timp după încetarea sa din viaţă, galeria Kastra din Haifa a prezentat o mică retrospectivă a creaţiilor sale. La comemorarea de un an de la deces, în Muzeul Janco-Dada a avut loc o festivitate-omagiu în memoria artistului, la care s-a prezentat şi un film despre viaţa şi cariera sa. Acum un an, prin grija Silviei şi a copiilor săi, în mijlocul naturii, în parcul cu sculpturi, s-a construit o mică galerie, cu creaţiile lui Tuvia, deschisă pentru numeroşii săi prieteni şi pentru trecătorii care îşi poartă paşii prin Ein Hod.

Din când în când ajung la casa lui Tuvia, revăd terasa unde stăteam la palavre cu prietenul meu. Acum mă întâmpină doar Silvia. Vorbim, desigur, despre Tuvia. Îl aşteptăm în orice clipă să apară în uşă, din atelier, sau din spatele unui copac, şi cu vocea lui puternică să ne invite la un pahar de vin. Au trecut deja peste trei ani, dar Tuvia Iuster a murit doar fizic. Spiritul lui, zâmbetul, prietenia, dragostea de oameni au rămas în Ein Hod şi în sufletul nostru.

Articolul a apărut în aprilie 2008 în Jurnalul Săptămânii.

Steaua de Vineri a lui Grigore Vieru

ianuarie 25th, 2009

Steaua de Vineri a lui Grigore Vieru

Ala-bala, prin aluni,
Unde eşti, copile-luni?!
Şi tu, copilandre-marţi,
Cu mari ochii tăi miraţi?!
Şi tu, miercure, ah, floare
Adolescenţă visătoare?!
Şi tu, joie mohorâtă
Tinereţea mea pierdută?!
Nu pleca, vinere, înca,
Stea matură şi adâncă!
C-o să vina sâmbăta
Cu rece suflarea sa
Şi-o să-mi lase geana stinsă
Şi-n duminici gura ninsă.
(Grigore Vieru, Steaua de Vineri)

Mii de comentarii îndurerate, precum nişte albinuţe vorbitoare de română, au asalatat Internetul, chiar de la prima ştire despre accidentul în care şi-a pierdut viaţa Grigore Vieru. Toate forumurile, toate paginile rezervate comunicării interactive sau părerilor telespecatorilor au fost inundate de mesaje în care tristeţea se îmbină cu admiraţia.
“Cred că trebuie inmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti, şi aşezat lângă mormântul lui Mihai Eminescu, a cărui cale a urmat-o. Simbolic, locul lui este acolo” (Ionuţ Buzu); “Îţi mulţumim, Poete, că ai ales timpul nostru pentru a poposi pe Pămînt. Îţi mulţumim pentru versurile tale, prin care am învăţat să ocrotim şi să valorizăm comorile limbii române, am găsit curajul de a crede, de a iubi, de a spera şi de a lupta pentru Adevăr. Îţi mulţumim, Poete, pentru privilegiul acordat de a-ţi fi contemporani.” (Din Italia, Olga Irimciuc); “Stiu Grigore, ca şi Domnia ta, că Dumnezeu pe cine iubeste incearcă. Unde-i merge Grigore, noi cât om trai om fi cu tine, ca un Sfânt ai fost pentru neamul nostru Românesc!Sunt mândru că am fost contemporan cu Domnia ta şi că ai dat o lecţie de românism şi românilor din ţara mamă. Odihneşte-te-n pace, Om de Dumnezeu ales !!!” (Liviu Hetea); “Grigore Vieru a fost şi va rămâne Poetul copiăariei noastre”, (Durere, din Canada, Mihaela), ”Am crescut cu poeziile lui frumoase, am adus Albinuţa şi în Canada şi creştem copiii cu aceleaşi extraordinare poezii”, (Gică), “Acum le va recita îngerilor despre frumoasa Basarabie.” (Simona – Marea Britanie); “Vieru ne-a reîntors limba neamului ce ne-a fost răpiă cîndva, încetul cu încetul…de la simplu la şi mai simplu să nu ne obosească”(Donea Sofia); “Ne-a părăsit atunci cînd cel mai mult avem nevoie de el. A murit fără să-şi împlinească visul pînă la sfîrşit. Poate aceasta durere ne va trezi din somul cel de moarte… “ (Liviu Belîi); “Veşnic va trăi in inimile noastre, el este şi va ramane ţara, mama, graiul – deoarece el a cântat plaiul şi neamul nostru câte zile a avut… Sincere condoleanţe tuturor celor care simt golul enorm în inima neamului nostru” (lacrima); “Din toate timpurile a fost aşa – trebuie sa moară cineva ca să ne UNEASCĂ!” (Galina).
.
Astea sunt doar fragmente din sutele de mesaje postate pe site-ul Protv Chişinău. Alte posturi de televiziune, precum şi ziare, din Basarabia sau din Ţară, conţin cel puţin la fel de multe mărturii ale dragostei populare pentru cel care, prin ceea ce a scris, prin felul în care a înţeles să-şi slujească Patria, prin “curajul de a trăi”, prin “curajul de a muri”, la 20 ianuarie 2009, a reproiectat Podul de Flori în centrul Chişinăului. Funeraliile Poetului au scos din starea de latenţă “diviizile lui Vieru”, cum a „catalogat”, plastic, acest fenomen un cunoscut comentator politic, într-un articol din ziarul Timpul. Au urmat, cum e şi firesc, cununile din cuvinte, depuse, cu modestie, la poalele monumentului virtual al lui Grigore Vieru, de către colegi, scriitori, politicieni, poeti, jurnalişti. Recunoştinţa manifestată astfel nu e numai pentru ce a scris şi spus, ci şi pentru minunea de a ne fi readus, parcă, în perioada în care speram că se mai poate face dreptate, se poate repara fapta neagră a celor doi dictatori odioşi, Hitler şi Stalin. Cred că nu putea fi un omagiu mai potrivit, adus lui Grigore Vieru, decât această expresie a recunoştinţei noastre, culminând cu intonarea Imnului “Deşteaptă-te, române!” Spun asta, pentru că, dincolo de orice speculaţie sau interpretare tendenţioasă, Grigore Vieru, care părea/era, de fapt, fragil (sănătate fragilă, constituţie fragilă, vulnerabilitate extremă în faţa criticilor sau a indiferenţei şi a debilităţii civice), reuşea să scape, să se „vindece” de orice urmă de fragilitate, când avea ocazia să repete, a câta oară!, că avem dreptul să ne numim români, iar România merită să redevină întreagă. Acest „neastâmpăr” îl apropie într-un fel de oameni, mai ales de cei care s-au simţit, şi ei, nedreptăţiţi…

Iată câteva fragmente din articolele omagiale publicate în diverse ziare: “… marţi, privind la zecile de mii de oameni care se înghesuiau pe treptele Operei, (…) , puteai afirma fără nicio exagerare: nu românii sunt minoritari în R. Moldova, ci Stepaniuc, Voronin, Lupu şi ceilalţi guvernanţi românofobi, care ridică moldovenismul primitiv la rang de ideologie oficială. Această mare de oameni, care se zbătea în valurile durerii, dorind să ajungă la Poet chiar cu riscul de a rupe cordonul de poliţişti, această mulţime care rezona perfect cu Poezia sa, această lume avidă de versul său, aceşti cetăţeni care au epuizat, în câteva ore toate cărţile lui Grigore Vieru din librării şi i-au pus la creştet toate garoafele din florării, acest popor care l-a plâns pe Poet ca pe propriul fiu, a demonstrat că nu e o „minoritate”.” (T.Corai, Trezirea la viaţă a Basarabiei, Timpul, http://www.timpul.md/Article.asp?idIssue=933&idRubric=9565&idArticle=21537) ;

„La Chişinău a venit primăvara. Atât de multe flori l-au plâns în limba lor pe marele poet Grigore Vieru aşternânu-i-se la picioare. Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, din centrul Chişinăului, pe unde a trecut cortegiul funerar, a fost împânzit cu flori, depuse de cei veniţi să-l omagieze pe poet. Unele dintre acestea aveau legate panglici tricolore la tulpină. În aceeaşi limbă toată lumea plângea… “ ( Vitalie Calugăreanu, Loreta Popa, O MARE DE OAMENI LA ÎNMORMĂNTAREA LUI VIERU/“Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”, Jurnal Natinal din 21/01/2009 http://www.jurnalul.ro/articole/142745/o-mare-de-oameni-la-Înmormantarea-lui-vierusunt-iarba-mai-simplu-nu-pot-fi);

“Moartea poetului Grigore Vieru şi opera sa intens mediatizată în ultimele zile i-au determinat pe mulţi basarabeni să-şi revadă atitudinea faţă de idealurile sfinte. În încercarea de a se regăsi în poezia marelui poet, de a afla răspunsuri la întrebările faţă de care ieri erau indiferenţi, oamenii au dat buzna în librării şi au cumpărat toate cărţile scrise de Grigore Vieru: “Abia acum am realizat că ar fi nevoie să avem în casă o carte a acestui poet”, a mărturisit un cumpărător.” (http://www.jurnalul.ro/articole/142844/chiŞinaucartile-lui-grigore-vieru-au-disparut-din-librarii );

“Grigore Vieru a fost un model de poet şi luptător.
Ne va lipsi.
Îl vom găsi de azi încolo în cărţile sale.
Verbul lui va lucra şi în continuare pentru Limba Română, pentru Demnitatea Naţională, pentru Unitatea Neamului Românesc” ( Nicolae Dabija, Fratele lui Eminescu, Literatura şi Arta, (http://www.literaturasiarta.md/) .
Exemplele pot continua cu citate din aproape toate ziarele scrise în Limba Română…

Cum a făcut Grigore Vieru toate astea? Ce „taină” l-a ajutat? Există oare acea „taină”? După cum scrie într-o poezie, datând încă din perioada sovietică, Leonida Lari (un nume care adesori se găseşte pe aceleaşi „liste”, albe sau negre, cu numele lui Vieru), explicaţia e simplă:

“E magul… cine-ar mai putea să cheme
Acea putere tainică-n cuvinte,
Şi să se nască-aşa, din vreme-n vreme,
Şi că-a murit să nu-şi aducă-aminte…” (E magul)

Drept care, Leonida Lari, inca pe atunci, se ruga:

„Nu-l arde, Doamne!.. Poate că anume
Aici, în astă clipă ni se-arată
Ceva din tine călător prin lume
De-atîtea ori şi parcă niciodată!”

Simplitate elaborată. S-a menţionat în repetate rânduri atât simplitatea versurilor lui Vieru, cât şi faptul că această simplitate este doar o aparenţă. “Grigore Vieru are o destinaţie impresionantă în ciuda simplităţii aparente a versului de o mare accesibilitate, si a temelor generale, nu foarte numeroase. Dar el se numără printre acei poeţi a caror fiinţă se face ecoul tuturor, printre acei poeta vates de felul lui Goga, pentru care mesajul poeziei are, în virtutea rădăcinilor vii, atribute mesianice”.(Zoe DUMITRESCU-BUŞULENGA).S-a vorbit şi, în termeni nemeritat de duri, despre “simplismul” versului grigorevierean, dar nu ne vom referi aici decât la părerile care se înscriu în cadrul unei polemici argumentate şi civilizate. E adevărat simplitatea despre care vorbim este una căutată, indelung elaborată, şi vine, parcă, dintr-un fel de grijă părintească pentru cititor, Vieru adresându-se în primul rând copilăriei (sau: copilului din ochii cititorului). Alteori, avem impresia că principala grijă a poetului e să fie cât mai econom cu cuvintele (poate ca să protejeze pădurea, unul dintre simbolurile cele mai pregnante ale liricii lui Vieru?), comprimându-le, până la starea de material exploziv şi aruncându-le în mijlocul cetelor de contestatari sau detractori – mai ales că ştia foarte bine că se află în vâltoarea unei bătălii departe de a fi o simplă polemică pe principii estetice (“glontele internaţionalist”, “Eminescu este chiar Limba Română”, “Ţara este chiar Prutul”, “Să nu mai fiu întrebat […] Ce caut în Ţara mea”, “Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor ei”; “Romania este o tara plina de campii, munti, ape, cantece, istorie si granite.” etc.). Poate că avea acest curaj, pentru că era ferm convins de existenţa acelei Taine care îl/ne apără?..
“Nenea Grigore Vieru”. Până în pragul Împărăţiei Poeziei lui Vieru m-a adus, de mână, tata, şi eu ţin minte şi azi pregătirile pentru una dintre acele Zile ale Poeziei (care sunt o tradiţie în Basarabia şi care îmi lipsesc atât de mult) şi întrebările părinţilor mei: “Ce poezie îi vei spune lui Grigore Vieru, când te va întreba dacă ştii vreuna?”). Mai departe însă poezia lui Vieru a fost cea care mi-a asigurat accesul în Împărăţia Poeziei, pentru că versurile lui Vieru, prin felul lor de a se împrieteni cu sufletul copilului, au meritul de a-l incuraja şi ghida în actul de cucerire a altor Împărăţii de pe Planeta Cărţilor. Primul meu autograf (şi, bănuiesc, tot aşa se poate lăuda o mare majoritate de basarabeni cititori) este de la Grigore Vieru (“nenea Grig”, cum îl numeau, deseori, copiii). Totul se întâmpla foarte simplu: poetul te întreba cum te cheamă, făceaţi cunoştinţă, ca doi oameni mari, şi, după un schimb de replici, Vieru îţi lăsa pe prima fila a cărţii două rânduri care, de cele mai multe ori, rimau în mod ingenios cu numele tău. Plecai mai târziu acasă, aproape convins că ai şi crescut mare! În orice caz, cu impresia că eşti de o seamă cu poetul. Acel prim autograf, scris de mana lui Grigore Vieru, sună aşa: “Pentru mica Argentina, să crească dreaptă ca lumina!” şi a fost de multe ori de mare ajutor pentru mama, care, atunci când vroia să ma “îndrepte”, făcea trimitere la autoritatea lui Grigore Vieru…

Albinuţa. „Blând şi viteaz, tradiţionalist şi modern, Grigore Vieru ne-a dat o
Albinuţă pentru întreaga Românie de azi şi de mâine” (Eugen COSERIU) „Primul meu Abecedar” a fost şi el scris de Grigore Vieru, în colaborare cu Spiridon Vangheli. Mai târziu, Albinuţele, mai colorate, cizelate, curăţate de acele simboluri sovietice, care fuseseră obligatorii în perioada în care eram parte a URSS, transcrise în alfabet latin, au împânzit satele şi oraşele noastre, intrând în fiecare casă unde era cel puţin un preşcolar. Astfel, acei dintre copii care nu au avut şansa de a se întâlni cu “nenea Grigore Vieru” la Ziua Poeziei sau la matineele de la grădiniţă, acele “adunări selecte”, pe care Vieru le frecventa cu eleganţa şi interesul unui membru al înaltei societăţi, nelipsit de la evenimentele mondene, l-au întâlnit în ziua în care s-au întâlnit şi cu prima literă din alfabet.

“Unde fugi tu, valule?/Către mare, malule!/Unde urci tu, pomule?/Către soare, omule!/Ce aştepti tu, pragule?/Tot pe tine, dragule!/Mulţumesc, prăguţule!/Sărut picioruţele!”( Grigore Vieru UNDE FUGI TU, VALULE?) Poezia pentru copii a lui Vieru este probabil cea mai serioasă din toată creaţia sa. Chiar şi atunci când glumeşte (“Cum se spală ariciorii”, “Purcelul” sau “Două mere”, de exemplu), Vieru găseşte diverse modalităţi de a-i sugera cititorului că aşteaptă de la el să aprecieze corect toate gafele şi trăsăturile negative ale protagonistilor, ideea că ar fi superior acestora, prin înţelepciune şi cuminţenie. Vieru este un bun pedagog, fără să fie excesiv de didacticist: îl ajută umorul si metafora, care, paradoxal este accesibilă înţelegierii copilului, în ciuda mecanismului său mai complex. Mereu m-a impresionat faptul, pe care l-am constatat în mai multe rânduri, că noţiunea abstractă de “dor de Patrie”, de pildă, nu trebuie explicată în mod special unui copil, dacă acesta este familiarizat cu poezia lui Grigore Vieru. E firesc, logic şi ce poate fi mai simplu, dacă Vieru a demonstrat:

Mamă,
Tu eşti patria mea!
Creştetul tău
Vârful muntelui
Acoperit cu nea.
Ochii tăi
Mări albastre.
Palmele tale
Arăturile noastre.
Respiraţia ta
Nor
Din care curg ploi
Peste camp şi oraş.
Inelul
Din degetul tău
Cătare
Prin care ochesc
În vrăjmaş.
Basmaua
Steag,
Zvâcnind
Ca inima…
Mamă,
Tu eşti patria mea!

Grigore Vieru simte că nu există bariere de comunicare între el şi copilul care-i citeşte versurile şi are curajul să abordeze, în poezia sa pentru copii, şi teme care par a se preta mai degrabă poeziei pentru maturi. De aici şi o stare de confuzie, ca şi cum n-ar exista o frontieră sesizabilă între lumea copilăriei şi cea a maturităţii. Personajul central e, sigur, Mama (ochii ei, mâinile, vorba…), apoi, intervine, în mod logic, tema Graiului Matern (“Pe ramul verde tace / O pasăre măiastră, / Cu drag şi cu mirare / ascultă limba noastră / De-ar spune şi cuvinte / Când cântă la fereastră, / Ea le-ar lua, ştiu bine, / Din, sfânta, limba noastră.”). Tema Limbii Române şi cea a Plaiului Natal (Pe vale, pe culme / Stau satele mele / Aproape de codru, / Aproape de stele (Satele Moldovei), a Patriei şi a lui Dumnezeu (pe care Vieru îl “găseşte”, unde în altă parte, dacă nu tot în ochii mamei?) se succed la fel de firesc, precum ziua şi noaptea, soarele şi luna.

În acest fel, nedureros şi lin, “creşete” cititorul de poezie, până ajunge să înteleagă poate cele mai frumoase poezii despre mama (“Nimeni în lume nu a scris poeme atât de emoţionante despre mamă”, după cum consideră criticului literar Alex Ştefănescu, acelaşi care a spus că Vieru ar fi meritat Premiul Nobel pentru poemele despre mama).
„Când m-am născut, pe frunte eu /Aveam coroană-mpărătească /A mamei mână părintească / A mamei mână părintească” (Grigore Vieru, Mâinile mamei). Când,
în 1982 apare ciclul de versuri “Litanii pentru Orgă”, în calitate de cititor, nu poţi evita senzaţia pierderii unui om apropiat, atât de sensibil devii, în urma atingerii cu poezia lui Grigore Vieru. Este anul în care trece în nefiinţă mama poetului şi, astfel, cititorii vor afla că poţi vorbi cu moartea şi să-i spui ce simţi (“Nu am, moarte, cu tine nimic…”) şi să simţi singurătatea în locul casei părinteşti sau al acelor lucruri care nu o mai au pe mama în preajmă, şi chiar să exclami, neajutorat:“Sunt cel mai fără de noroc!”, şi să revii, resemnat: „Deşi înţeleg, înţeleg/ Că toţi suntem / Un lemn de foc.” (G.Vieru, Litanii pentru orgă). Tema echilibrului fragil între viaţă şi nefiinţă va reveni de acum încolo în poezia lui Grigore Vieru, fie că va scrie despre amintirea mamei, fie că va regreta accidentele şi pierderea unor prieteni dragi…

Eminescu este motivul care pare să domine poezia lui Grigore Vieru, deşi nu poetul nu are prea multe poeme dedicate exclusiv lui Eminescu. Dimpotriva, multe poeme ale lui Vieru sunt inpsirate de prietenia cu poeţi contemporani pe care i-a cunoscut personal. Este un alt paradox al poeziei lui Vieru, datorat probabil puterii imaginii lui Eminescu din poezia Legământ: „Ştiu, cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare, /Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot de-asupra cărţii Sale.” sau cunoscutului refren „Eminescu să ne judece”.

“Fiindcă iubesc”. Probabil că acea “taină”, despre care se tot discută că ar fi cea care îl apără pe poet este, totuşi, iubirea. Iubirea “descoperită” încet, cu fiecare vers, cu fiecare nou poem, iubirea care, după ce închizi un volum de Vieru, apare ca un diamant cu multiple faţete, la care poetul a trudit (“plecând în fiecare dimineaţă la câştig în minele de sare ale Limbii Române”, cum obişnuia să spună) şi care acum strălucesc din ce în ce mai clar. Şi-a iubit limba maternă, dar şi ea l-a iubit. Nu degeaba reuşea să “povestească” un întreg film erotic în doar câteva cuvinte, ajutat fiind chiar de bătrânul folclor românesc:

Ah, din camaşa ta
Foşnind ca frunzarele
Trupul tau gol ieşea
Ca din nouri soarele.

Ieşi, soare, iesi
Ca ţi-oi da cireşi!…

Erai umedă ca un culbec,
Frumoasă şi umbra-ţi era,
Încât vroiam să ma plec
Să-i spun la ureche ceva.

Melc-melc,
Codobelc!..

(Grigore Vieru, IEŞI, SOARE, IEŞI)

Sau să explice, în alte câteva cuvinte, starea de înstrăinare, sentimentul expliderii, atunci când nu se mai poate înţelege cu iubita („Nu mi-s dragi pe cer nici stele, c-ai privit şi tu la ele…”)

Sigur, Vieru ştia că Limba Română îl iubeşte, altfel nu ar fi scris atât de mult li atât de inspirat. Cu toate astea, se poate sesiza, indirect, sentimentul că ar fi un „copil orfan al limbii romane”: într-una dintre poezii insistă că a pierdut “toate cuvintele” şi încearcă să scrie cântece cu doar două dintre cuvintele pe care a reuşit să le recupereze. Mai târziu, poetul se va întreba, dacă va fi plans de limba română… Zilele astea, Limba Română l-a plâns, frăţeşte, „în aceeaşi limbă” – pe cele două maluri de Prut, reunite sub Steaua de Vineri a lui Grigore Vieru. Stea care ne va lumina mereu, pentru că avem nevoie de ea:

Lipsesti dintre lumine,
Dar nu lipseşti din mine.
Lipsesti de la fereastră,
Dar nu din limba noastră.
Lipseşti din blânda seară,
Dar nu lipseşti din ţară.
Plecată eşti in moarte
Ci-aproape, nu departe.

(Grigore Vieru, Litanii pentru orgă)

P.S. Prezentul articol este doar o încercare de a-mi explica ceea ce a rămas dincolo de opera lui Grigore Vieru. Nu este o analiză literară, ci doar o trecere prin filiera sentimentelor din aceste zile a poeziei lui Vieru, care mi-a fost mereu aproape. Am ocolit cu bună ştiinţă aspectele cele mai sensibile, precum: sârma ghimpată din inima lui Grigore Vieru, controversele de ordin estetic şi politic, imaginea publică şi interfernţa ei în destinul versului lui Grigore Vieru, subiecte asupra cărora ţin neapărat să revin.

Bucureşti, 25 ianuarie 2009

Cine sunt aheii?

ianuarie 25th, 2009

Vi se pare usor? Stiti cine sunt? De unde vin? Atunci, va rog sa-mi spuneti si mie.

Pina acum, am incercat (in modestul meu discurs) sa simplific la extrem tabloul general. Scopul este foarte clar: intelegerea evenimentelor ce au avut loc in epoca. Stabilirea cadrului cronologic si geografic, a citorva termeni. Abia acum putem purcede la analize de amanunt. Pentru ca spatiul egeean a fost extrem de ravasit in mileniile III si II i.e.n. (Intre indoeuropeni si dorieni).

Prima miscare importanta (de dupa indoeuropeni,sau ultimele valuri ale acestora) e semnalata de incendierea nivelului II de locuire, de la Troia. (In linii mari, 2200 i.e.n.) Cine sunt agresorii? Daca Troia era in relatii bune (nu putem afirma -fara dovezi clare- mai mult, desi se banuieste) cu populatia din bazinul Dunarii Inferioare, cine o ataca? (Va amintiti ca Troia I este fondata pe la 2800 i.e.n.). Acest foarte gros strat de arsura a fost atribuit de Schliemann -in mod eronat- Troiei homerice. (Si depozitul “L”, apartinind acestui strat -si continind superbe bijuterii de aur- a fost gresit interpretat ca tezaurul lui Priam. Cind am citit prima data nr. depozitului, nestiind ca Schliemann a numerotat depozitele descoperite cu cifre latine -deci, depozitul “50″- l-am citit cu aplomb “el”.)

Ar fi bine daca lucrurile s-ar opri doar la aceasta enigma.

Dar… in jurul anului 1700 i.e.n. (sec, XVIII), in teritoriile egeene apare alt val, care se simte pina-n Creta. Nici Anatolia nu-i ferita da modificari masive, cam in aceleasi perioade cu Creta.

Spre sfirsitul sec. XV, vin aheii. Ocupa toata Grecia si Creta. Unii considera ca acum coboara philistinii din Creta in Palestina. E de ajuns?

Nu, nu s-a terminat, pentru ca (tineti minte?) mai sosesc si dorienii (“popoarele marii”) spre sfirsitul sec. XIII, inceputul sec. XII i.e.n.

Daca mai adaugam si migratiile spre si din Armenia………

Iata un tablou general foarte atragator. (Voltaire nu-l cunostea cind a decretat ca “L’Histoire n’est que le tableau des crimes et des malheurs”. Privind spatiul egean in mileniul II i.e.n., ii dam perfecta dreptate. Pentru ca toate noile valuri de populatie sunt insotite de distrugeri ale locuirilor bastinasilor.) Nu ne propunem sa vedem de ce vin valuri dupa valuri de migratori aici. Nici cine sunt si de unde vin.

Daca pentru indo-europeni si dorieni (inceputul si sfirsitul fenomenului) avem date relativ sigure, pentru celelalte valuri de populatie nu avem astfel de date. Un fenomen care dureaza cam 1000 de ani. Si care forjeaza populatiile de azi ale zonei.

Cum Peninsula Balcanica are o forma “clasica”, e usor de urmarit populatia care vine aici fie pe fatada estica, fie pe fatada vestica. Si totusi…

Miscarile amintite, nu au urme in Balcani sau la nord de Dunare. Nimeni nu are certitudinea provenientei populatiilor respective.

Mai mult, prima scriere folosita in Europa (“linearul A”) nu este descifrata. Desi “linearul B”, care-l urmeaza, este descifrat cu ajutorul limbii grecesti (greaca veche, nu limba elena contemporana). Pentru prima scriere nu s-a potrivit nici o limba (veche sau noua), pornind din India ( trecind prin luwita si traca si toate limbile zonei, in general) si ajungind in Letonia.

Cred ca trebuie amintit ca efortul lui MIchael Ventris, cel ce a descifrat “linearul B” in 1952, a fost extrem de lung. A inceput in 1940. Si nu a reusit decit dupa ce a ascultat si de opiniile altror lingvisti (Alice Kober, Vladimir Georgiev, Ktisopoulos, Miss Stawell, Persson si Mylonas). Primele cuvinte descifrate au fost “ko (r) wo (s)” (baiat) si “ko (r) wa” (fata). (Prin urmare “kurva” inseamna fata, la origine. Evolutia semnificatiei este ciudata.) Revenind la eforturile lui Ventris, trebuie sa subliniem si ajutorul lui Chadwick. Se pare ca acest alfabet este datat in sec. XVI-XV i.e.n.

Prin deductie logica, “linearul A” este anterior. Nu cu mult, pentru ca multe semne din el, se regasesc in “linearul B”. Si totusi, nu poate fi descifrat…E drept, e vorba de putine tablite (cam 300), majoritatea cu un singur cuvint. Uneori monosilabic.
Totusi…

Dar, daca “linearul B” este anterior venirii aheilor (care nu schimba nimic din punct de vedere lingvistic) cine sunt cei care vorbesc greaca veche, dar nu si-au impus limba in “linearul A”? Dar cine a inventat si folosit “linearul A”? Cu alte cuvinte, grecii sunt autohtoni, sau au venit si ei? De unde? Cine locuia inaintea lor aceste meleaguri? Nu cumva, efortul de a dovedi ca pe teritoriul patriei actuale (a noastra, a altora) s-a format o cultura sau alta este ridicol? Pentru ca e posibil ca o populatie sa fi ajuns la maturitate culturala intr-un teritoriu si sa fi plecat pentru a evolua in alt teritoriu (cauze posibile multe;chiar foarte multe pentru a le prezenta fie si pe scurt). Prin urmare,pre- istoria patriei nu inseamna si pre-istoria populatiei actuale a patriei…Fara indoiala, lucrurile s-au mai temperat in ultimii 2500 de ani. Dar inainte…(Tocmai din acest motiv, afirmam la inceputul seriei de articole ca e ridicol demersul nationalist in preistorie.)

Acum, cred ca intelegeti mai bine complexitatea problemelor.

Cred ca pricepeti de ce nu putem face afirmatii hazardate. De ce tracii nu sunt peste tot, in acelasi timp, asa cum afirma unii. (Rude cu germanii, slavii, latinii…..Sigur, initial toti europenii au format un singur grup, sau citeva mici nuclee inrudite. Dar acestea -dupa ce-au sosit in Europa- s-au divizat de mii de ani si au evoluat separat, in conditii diferite si in relatii diferite cu urmatorii noi veniti din afara Europei. Unii au fost subordonati de noii veniti, altii au asimilat aceste grupuri, etc. Pentru ca-n Europa nu exista nici o “rasa pura”. Lucru dovedit deja de analizele ADN.) Iar datele oferite de arheologie, trebuiesc verificate si de alte stiinte (lingvistica, antropologie -in sens european:masuratori antropometrice, analize ADN-). In ceea ce priveste etnografia (antropologia in sens american), nu poate aduce dovezi indubitabile asupra rudeniei unor populatii. Pentru ca raspunsul comunitatilor umane in fata acelorasi probleme este -uneori- identic. (Normal, mintea umana functioneaza la fel. Indiferent de culoarea pielii sau limbajul folosit.) Si atunci, daca avem premise identice si aceleasi posibilitati de tipuri de rationament, obligatoriu vom avea posibile raspunsuri identice. Pe de alta parte, populatiile europene (cel putin in preistorie, desi eu cred ca fenomenul s-a pastrat continuu, existind si azi) au fost extrem de mobile. Au existat numeroase contacte ale acelorasi grupuri, in epoci diferite. E foarte greu sa afirmi care obicei este imprumutat, de la cine, si -mai ales- cind.

Prin urmare, tot ce se poate face este sa sapam corect (trebuie avut grija si “pe cine….sapam”) si sa publicam cu sinceritate rezultatele. Analizind pe intervale cronologice si spatiale mici, vom reusi sa umplem “petele albe” din cunoasterea trecutului.

Revenind la situatia …balcanica, putem face aprecierea ca Romania, Ungaria si Serbia detin “cheia” descifrarii trecutului. Venirea si plecarea populatiilor de aici trebuia sa lase (si a lasat) urme in aceste zone. Problema e ce facem acolo unde nu gasim urme. Fara indoiala, continua cercetarea, dar pina la noi rezultate tragem concluzii interpretind lipsa descoperirilor, sau asteptam descoperirile?

P.S. Nu vreau ca cititorii sa traga concluzia ca neg fenomenul tracic. Nu cred ca asta rezulta din prezentarile mele. Fenomenul tracic a fost extrem de important in “zorile istoriei” europene. (Hai sa spunem de la Hecateu incoace.) Dar, in acelasi timp, neg hotarit traco- MANIA si impingerea fenomenului tracic in eneolitic sau epoca bronzului.(In pre-istorie.) In general, afirmatiile trebuiesc sustinute cu dovezi materiale indubitabile, nu cu “asa a zis” unul sau altul, sau dovezi…”etnografice”. (Doar nu ati uitat proverbul romanesc “Cite bordeie, atitea obiceie!”….Oare ce semnificatie o avea proverbul asta?)

Noua Expansiune a Islamului

ianuarie 25th, 2009

Dilema acestor zile a împărţit lumea în două tabere pro şi contra Israelului. Aproape toate ziarele, mari şi mici, sunt cuprinse de febra dezbaterilor pe tema râzboiului din Gaza, drept sau nedrept şi, rezultatele au fost nu mai puţin commentate chiar şi în magazinul nostru, Acum, pe marginea articolelor Dlui Gross sau al Rabinului Lerner.

Din România am aflat că Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca a dat o declaraţie a Societăţii Culturale Româno-Israeliene privind situaţia din Gaza, care in cele şase puncte din declaraţie arată că Hamasul s-a instalat la putere prin violenţă atacând organizaţia palestineană Al Fatah, pentru ca apoi să atace Statul Israel cu rachete. Ca urmare Israel a intervenit in Gaza pe 27 decembrie 2008 pentru a distruge infrastructura teroriştilor Hamas, care s-a dovedit iresponsabil şi inpardonabil provocând repulsie şi revoltă pentru o minte lucidă. In concluzie este menţionat că terorismul nu e ste o soluţie, iar statele recunoscute de comunitatea mondială trebuie să se bucure de o securitate neştirbită. Contribuţia culturală a popoarelor trebuie preţuită şi moştenirea culturală a Israelului e una dintre cele mai d! e preţ ale omenirii. Soarta Israelului este răspunderea evreilor dar şi a lumii iudeo-creştine şi a creştinităţii, a umanităţii lumii civilizate.

Paradoxal. Gaza a fost trecută sub control Palestinian de guvernul Ariel Sharon cu speranţa că în proprie autonomie va reuşii să prospere în beneficiul locuitorilor ei. Nu asta este ceea ce a rezultat. În realitate arabii au dovedit în mai mult de-o singură dată că ei nu sunt interesaţi cât de puţin să formeze un stat Palestinean. Ocazile au fost multiple: în 1937 Comisia Peel a recomandat împărţirea Palestinei; zece ani mai târziu, în 1947 Naţiunile Unite au recomandat acelaşi lucru şi ca urmare a luat fiinţă statul Israel; apoi de-a lungul a două decade de tentative de pace inţiate de trei preşedinţi americani, la Madrid, Oslo, Camp David ori The Road Map, şansele formării statului Palestinian au apărut şi ratat de fiecare dată. Dar lumea arabă nu a fost interesată ca palestineni să aibe un stat al lor. Interesul arabilor a f! ost acela de a zădărnici creare statului Israel, distrugerea lui şi eradicarea acestui stat de pe mapele lumii. Toată energia şi războaiele purtate dea lungul a şase decenii au avut ca scop distrugerea Statului Israel. Acelaşi lucru a urmărit încă de la formarea ei ei PLO condus de Yaser Araft, acelaşi scop este urmărit de Hesbolah şi Hamas şi acelaşi lucru se reflectă din retorica preşedintelui Iranului, Mahmud Ahmadinejad. Mă întreb dacă toată această tevatură se rezumă numai la atât?

Din ce în ce mai mult apare clar că în spatele lumii musulmane cele mai radicale elemente ale culturii islamice au reuşit să domine prin intimidare, teroare şi ideologie totalitară bazată pe perceptele coranului, masele de credincioşi musulmani.

Elocvent mi se pare exemplul Libanului care a fost singurul stat majoritar creştin in Orientul Mijlociu. După 1940 când a obţinut indepenţa de la francezi, a devenit o ţară democratică cu universităţi recunoscute în întrega lume care era frecventată de studenţi de pretutindeni, pentru că Libanul avea graniţe deschise. Cultura, comerţul şi artele au cunoscut o perioadă de înfloritoare renaştere. Cu timpul când balanţa demografică a început să se schimbe în favoarea musulmanilor, lucru ce se întâmplă astăzi pretutindeni pentru că în cultura poligamă musulmană fiecare bărbat poate avea patru neveste şi nenumăraţi copii, influenţa lor a devenit mai pregnantă, dar situaţia continua să fie în control.

După1970 când regele Husein a dat afară pe Palestineni din Jordan, în horificul Septembrie Negru, omorând mii de palestinieni, singura ţară care le-a permis azil, a fost Libanul, datorită politicii graniţelor deschise. Odată stabiliţi în Liban, Palestinenii s-au unit cu elementele redicale islamiste din Siria şi Yaser Arafat a creat aici taberele de luptă contra Israelului, lucru ce nu a reuşit să facă în Jordan, fiind expulzaţi. În aceeaşi măsură, cu sprijinul Siriei, musulmanii au creat organizaţii paramilitare îndreptate împotriva populaţiei creştine şi a armatei naţionale libaneze. Au creat puncte de control pe toate şosele naţionale persecutând metodic pe creştini, alungându-i din gospodăriile şi oraşele lor spre graniţa de sud cu Israelul. In 1974 creştinii din Liban au devenit prizonieri în propria lor ţară cu ! drepturi limitate de mişcare, trăind mai mult în adăposturi îngropate în pământ şi ţinuţi fără hrană, lumină, căldură şi mijloace de întreţinere.

Teritoriul Libanului a fost folosit tot mai mult pentru actiuni teroriste, raiduri şi bombe împotriva populatiei din nordul Israelului şi în 1982 când Israelienii au intrat în Liban înaintând până la Beirut, maşina de propagandă finanţată şi organizată de Siria, Iran şi alte ţări arabe a dezinformat întreaga lume democratică şi a dat naştere la demonstraţii de protest anti-israeliane. Creştinii din Liban au revenit pentru o scurtă perioadă la viaţă normală, fapt pentru care au rămas recunoscători Israelului. Astăzi Libanul, ţara care a găzduit refugiaţii Palestineni cu compasiune, înţelegere şi toleranţă, a fost transformată intr-o ţară a Islamului, pământurile ei au devenit câmpuri de antrenare în acţiuni teroriste şi Hesbolah, sub scutul şi indrumarea Sirienilor, a devenit puterea ! necontestată a ţării. Faima trecută a Libanului de ţară paşnică, ţară a luminii, poreclită Micul Paris, s-a stins ca amintirea unui vis uitat.

Acelaş lucru pare să se întâmple astăzi şi în Europa. De curând vizitând Italia am rămas surprins văzând aproape la fiecare colţ de stradă maşinile carabinierilor şi poliţişti pretutindeni. Ghizii locali plimbă turiştii în mai toate colţurile oraşelor, cu excepţia anumitor cartiere unde nu intră nici măcar poliţia guvernamentală. Dacă ceri să mergi şi în aceste locuri, eşti sfătuit să le eviţi. Acelaşi lucru în Paris, Londra, Amsterdam sau Insbruk. In aceste cartiere constaţi că te afli într-o lume diferită, cu firme, limba şi port diferit în care vezi pe stradă femei ascunse în spatele unor mantii ce le deformeaza trupurile, cu capete şi uneori şi ochii acoperiţi, cu o droaie de copii în jur mergand în spatele bărbaţilor lor ca nişte umbre.

Din ce în ce mai mult cresc moscheie măreţe la întretâieri de şosele şi periodic la sărbătorile mahomedane zona respectivă este inundată de enoriaşi si maşini care blochează în întregime zona. Numărul enoriaşilor musulmani este în continuă creştere, planurile primăriilor prevăd construcţia suplimentară a mai multor moscheie în timp ce bisericele creştine locale au un număr din ce în ce mai redus de credincioşi. Oraşe ca Amsterdamul, Marseille sau Malmo în Suedia sunt pe sfert islamizate. Populaţia musulmană tânără, sub 18 ani predomină în multe oraşe şi fapt interesant, antenele TV satelit în cartierele lor nu sunt îndreptate spre staţiile locale, ci spre locurile lor de baştină. O statistică in Olanda arăta ca în 1909 erau numai 54 de mahomedani, în 1960 erau 1399, in 1994 erau 458,000 iar în 2004 num&! #259;rau 944,000. In Europa trăiau în 2007 peste 54 milioane de musulmani, dar nu asta e problema. Adevarata problema este aceea că ei refuză să se integreze cu populaţia locală. Fidelitatea lor faţă de ţara şi regimul care i-a primit este inferioară fidelităţii faţă de Islam. O treime din numărul musulmanilor din Franţa nu se opun sinucigaşilor terorişti. In Anglia, mai mult de o treime dintre studenţii mahomedani sunt de părere că ar trebui create Califate Universale, iar o jumătate din musulmanii Olandezi sunt îngăduitori faţă de atacul de 11 septembrie.

În faţa acestei mulţimi în crestere, politicienii europei acceptă cu uşurinţă plângerile populţiei musulmane care se afirmă cu comportări ilegale, demonstraţii în masă şi intimidări. În acest fel în Anglia s-a legalizat legea Sharya iar în Olanda politicienii sunt de părere că trebuie să fie legalizată deasemeni. In Franţa, nu demult, a avut loc revolta cartierelor sărace din Paris, care s-a soldat cu numeroase victime şi stricăciuni materiale. Dar mai grav, mulţi sunt nevoiţi să-şi părăsească casele, cartierele şi chiar ţara pentru a găsii linişte si siguranta în alte locuri.

Din păcate Israelul a rămas izolat pe prima linie de aparare în faţa Jihadului Islamic, aşa cum Berlinul de Vest a fost în timpul râzboiului rece. Mulţi politicieni de stânga spun că e preferabil să se lase Israelul în voia soartei ca să liniştească lumea arabă. Se va linişti oare? Dacă Israelul se va prăbuşii, musulmanii vor vedea în asta o victorie şi vor fi încurajaţi de slăbiciunea lumii occidentale, fapt care va marca începutul ultimului conflict de suveranizare a lumii.

Din punct de vedere demographic, Islamul căştigă. Politicienii Liberali vâd în creşterea imigraţiei o victorie a sistemului lor economic care atrage masele sărace din ţările subdezvoltate. Academia, Artele, Sindicatele şi alte Organizaţii Obşteşti cred în teoria civilizaţiei superioare, a multiculturalităţii şi toleranţei. Cine îndrăzneşte să critice sistemul este stigmatizat de media şi de ziaristi în special cu etichetari de Extremist, Radical or Xenofobist. In felul acesta cei ce ar fi trebuit să apere cultura şi tradiţiile milenare, civilizaţia, patrimoniul naţional, în special valorile judeo-creştine, politicienii din elita societăţii, grăbesc năruirea şi distrugerea lor.

In afara Europei, Islamul întreţine lupte în diferite zone din lume împotriva a tot ce nu face parte din credinţa lor, a infidelilor. Cu siguranţă că nu întrega populaţie musulmană este extremistă, dar din păcate vocea celor moderaţi a căror religie a fost răpită de ultrazeloşi, nu se aude. Este de înţeles că in ţările din orientul mijlociu nu au dreptul de-a se opune pe faţa celor ce instigă continu la ură şi crimă, dar în ţări libere ca America, Canada şi altele, ar fi trebuit să se ridice în cor cu restul celor ce nu vor întoarcerea lumii la metodele evului mediu, dar nu o fac.

In lume sunt peste 1.2 miliarde de mahomedani dar numai 15-25% (180-300 de milioane) dintre ei sunt radicalizaţi. Mai mult de 900 milioane sunt moderaţi şi totuşi nu participă la reacţia de protest a lumii în faţa acţiunilor teroriste deşi văd că în acest fel ei însăşi devin suspicioşi de participare. Şi ceea ce este şi mai interesant e faptul că în prezenţa lor moscheiele de teritoriul Statelor Unite distribuie literatură instigatoare şi se propagă acţiuni antistatale, cum că toate religile în afara Islasmului sunt false şi că e obligaţia fiecăruia care trăieşte in ţări infidele, cum ar fi USA, Canada şi altele, să urască, să submineze şi să se opună legilor, pentru că Justiţia, Democraţia şi Libertatea sunt principalele cause ale râului în lume. Rezultatele acestor ! doctrine care se propăvăduie in America astăzi, duc la conflicte ca acele din West Bank, Gaza, Bosnia, Albania, Sudan şi din ce în ce mai des în Europa.

E de datoria noastră să nu lăsăm răul să se extindă!

Cum faci să pierzi bani UE: metode româneşti

ianuarie 25th, 2009

Văd că guvernul şi-a pus printre primele cinci obiective ale bugetului – şi, probabil, ale programului de combatere a crizei economice – pe acela de valorificare la maxim a fondurilor europene alocate României.

Preşedintele Băsescu a zis şi el ceva asemănător după ce a ieşit de la repetatele întâlniri cu miniştrii, deci ideea ca atare pare să întrunească consensul. Eu am o singură problemă aici, însă: n-am văzut încă o analiză a cauzelor care au împiedicat până acum absorbţia de fonduri. Or, fără să ştii diagnosticul, mă îndoiesc de faptul că poţi să vii cu tratament eficient.

Una peste alta, după evaluările Finanţelor, în 2008 gradul de realizare a absorbţiei de fonduri europene este de 27%. Adică, atât s-a putut cheltui faţă de ceea ce era prevăzut prin proiectul de buget; diferenţa reprezintă cam 1,6% din PIB. Cine este vinovat pentru acest eşec spectaculos în a consuma bani care intră în ţară la cost zero? În rândul miniştrilor sau al funcţionarilor centrali e foarte răspândită ideea că vinovată este „lipsa de capacitate şi de pregătire a administraţiei locale“ şi, uneori, a actorilor privaţi (firme, asociaţii, ferme), care, vezi-Doamne, nu vin cu proiecte viabile să ia banii. Presa şi liderii de opinie înghit de regulă explicaţia oficială, pentru că ştiu puţine detalii despre cum merge sistemul, iar ca atare ideile false se propagă.

În realitate, administraţia locală şi mediul privat, inegale în performanţă şi pestriţe cum sunt, sunt de fapt mai eficiente decât instituţiile centrale în utilizarea de fonduri. Cele mai rămase în urmă programe sunt cele care au la capătul ţevii ministerele (cazul infrastructurii mari, de exemplu); infrastructura mică şi medie a mers ceva mai bine. Iar atunci când e vorba despre întârzieri în proiecte locale, tot autorităţile centrale sunt de regulă de vină: este un alt mit, întreţinut cu grijă, că banii europeni s-au gestionat descentralizat, iar autorităţile locale ar avea mare putere de decizie în ele. În realitate, chiar pentru proiecte din aşanumitul Program Operaţional Regional, decizia, de la aprobare de proiect până la verificarea chitanţelor, stă tot la centru. Iar acesta este doar unul dintre cele şapte Programe Operaţionale, unde măcar Consiliile Judeţene sunt incluse cu rol consultativ, de ochii lumii; în celelalte, managementul central este total.

Însă absurdul începe în faza de derulare, unde decuplarea între aspiraţiile generoase ale miniştrilor şi realitate e totală. De exemplu, de unde suntem aşa zoriţi să începem cheltuirea de fonduri, pe Fondul Social European prima licitaţie s-a lansat în februarie trecut, proiectele câştigătoare s-au declarat destul de repede, dar semnarea contractelor a întârziat până în noiembrie! Şi, uite aşa, au trecut doi ani din cei şapte pe care îi avem pentru cheltuit fondurile, iar lucrurile încă nu sunt clare. De ce amânarea? Pentru că cele două ministere responsabile (Finanţe şi Muncă) nu s-au putut înţelege la timp pe nişte proceduri de detaliu, ce făceau obiectul unor norme de aplicare. Şi, uite aşa, am stat un an cu banii europeni în cont, până s-au hotărât funcţionarii români să facă norme. Iar acesta este cazul fericit, Fondul Social fiind, de fapt, cel mai avansat dintre cele şapte programe sectoriale.

Lucrurile devin de-a dreptul caraghioase când din pură prostie se dă cu piciorul unor bani deja alocaţi. Spre exemplu, vreo 20-30 de milioane euro din ultima tranşă de fonduri PHARE pentru asistenţă tehnică s-au pierdut definitiv în 2008. Contractele trebuiau semnate până pe 30 noiembrie, dar nişte înalţi funcţionari de la Finanţe au uitat să programeze licitaţiile la vreme, astfel încât să se poată încadra în termene şi procedura de contestare, prevăzută de lege şi intens folosită la noi. Totul era previzibil, nu trebuia decât ca, la un moment dat, prin vară, cineva să ia un calendar de perete şi să numere nişte zile, prevăzând timpi de rezervă. Între timp, oamenii respectivi au şi plecat din minister, iar UE îşi va lua bine-mersi banii înapoi, că în criza asta are cine să-i folosească prin alte părţi, slavă Domnului.

În fine, la fel de grăitor este mesajul care li se transmite românilor – firme, centre de cercetare, asociaţii – care câştigă proiecte în programe comunitare. Acestea sunt programe nealocate pe ţări, ci aflate la nivelul Uniunii, de unde banii se obţin prin competiţie deschisă (şi dură) între toţi europenii: dacă proiectele de cercetare cele mai bune vin din Germania sau Marea Britanie, banii se dau acolo, şi, cu asta, basta. Ei bine, după ce că sunt puţine organizaţiile româneşti în stare să iasă victorioase într-o asemenea cursă şi să aducă bani suplimentari în ţară, administraţia română nu doar că nu le ajută, ci le pune piedici la modul foarte concret: regulile europene obligă un asemenea beneficiar să ceară de la statul său rambursarea de TVA, care este cheltuială neeligibilă. Deşi regula este cunoscută şi ştampilată şi de noi, Finanţele, ca de obicei, nu şi-au făcut timp să aprobe o ordonanţă care să dea proceduri pentru aşa ceva.

Pe scurt, dacă eşti prost şi aduci bani comunitari în România aşa, de capul tău, să-ţi fie de bine, stai cu TVA nereturnat din 2005, că pe noi, ministerele, nu ne interesează cercetarea şi dezvoltarea care câştigă concursuri la Bruxelles, ci doar banii ăştia care vin prin canalele administraţiei de stat, unde îi putem noi vămui. De aceea, ca să-i cred pe oficialii români că vor să schimbe ceva, aş vrea să-i văd că rezolvă rapid aceste probleme concrete, înainte de a mai vorbi despre mari obiective la modul general.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Spre o nouă Constituţie: necesitatea profesionalismului

ianuarie 25th, 2009

Într-o cultură politică democratică, argumentul raţional este fundamental pentru valoarea şi eficienţa dezbaterilor publice.

Ceea ce înseamnă să ne facem temele, să citim documentele despre care ne pronunţăm, să abandonăm amatorismul orgolios şi veleitarismul cu aplomb. Este aşadar nevoie să se renunţe la acea ispită „lăutaristă“ deplorată de C. Noica. Constituţia actuală, cu amendamentele introduse acum câţiva ani, rămâne una a unei epoci de tranziţie şi plăteşte tribut fixaţiilor primei perioade a FSN, dominată de Iliescu şi partizanii acestuia. Simplu spus, este cazul să recunoaştem că au existat trei republici în România (cu mari ezitări o includ pe aceea dintre 1947 şi 1989). Deci, prima fictivă, cu ale sale „constituţii“ examinate într-un subcapitol al Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste. A două a fost cea instalată după căderea regimului Ceauşescu, reprezentând toate ambiguităţile tranziţiei restauratoare. În fine, a sosit momentul unei constituţii a celei de-a treia republici, deci a unei ţări în care s-a realizat consolidarea democratică şi care face parte din UE şi NATO. Reforma sistemului politic şi administrativ se impune ugent pentru a ieşi din acea stare de inerţie, corupţie şi cinism, care nu face decât să împiedice dezvoltarea structurilor sincrone cu priorităţile europene, inclusiv în planul sănătăţii, al descentralizării, al educaţiei.

Ar fi fost normal ca lansarea Raportului Comisiei de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional să provoace reflecţii serioase. Scris de oameni cu competenţe academice recunoscute pe plan naţional şi internaţional, Raportul beneficiază şi de două scurte introduceri semnate de preşedinţii de onoare ai Comisiei, profesorii Aurelian Craiutu (Indiana University) şi Mattei Dogan. Ambii sunt respectaţi interpreţi ai dinamismului politic democratic (instituţii, partide, ideologii). M-aş fi aşteptat aşadar ca ideile din acest Raport să genereze un veritabil dialog, însă până acum singura „dezbatere“ s-a concentrat pe atacuri mai degrabă umorale izvorâte ca reacţie la discursul preşedintelui Băsescu de la lansare (Adrian Năstase, Ion Iliescu, Adrian Păunescu, Sergiu Andon etc.). Mare parte din presa scrisă a fost ori de reacredinţă (a se vedea multe titluri senzaţionaliste, fără nicio legătură cu miza şi substanţa discuţiei), ori a ignorat pur şi simplu Raportul. Pe televiziuni a fost în genere un blocaj total (în afară de o încercare modestă a TVR, o emisiune la care au participat Ioan Stanomir, preşedintele Comisiei, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, şi Petre Roman). Din frivolă superficialitate, aproape nimeni nu s-a deranjat să citească Raportul. S-a scris despre tentativa lui Traian Băsescu de a-şi „clădi o dictatură“ prin susţinerea modelului semiprezidenţial de tip francez.

Nimeni nu pare să sesizeze că nici Sarkozy, nici Mitterrand, nici chiar generalul de Gaulle nu a mers în direcţia unui autoritarism dictatorial. Este pur şi simplu o impostură năucitoare, un derapaj orwellian, să susţii că întărirea statului de drept, preconizată de Raport, înseamnă subminarea sa. Tot astfel, a spune că „Băsescu îşi croieşte o Constituţie“ în funcţie de interesele sale „cezariste“ reprezintă recidiva unor marote penibile, iar nu o probă de onestitate a abordării. Repet, cel mai grav lucru mi se pare că se pleacă de la un număr de „soundbites“, de refrene gălăgioase, ignorându-se substanţa unui document cu o bază teoretică destul de serioasă. Evident, se pot aduce obiecţii acestui Raport, dar acest lucru nu se poate face prin afişarea unui dispreţ suveran în raport cu litera şi spiritul său.

Nimeni până acum nu a sesizat paragraful din Raport (www.presidency.ro, p. 31) în care se recomanda ca în Preambulul unei viitoare Constituţii să se precizeze că regimul politic pe care îl întemeiază se desparte radical de întregul interval autoritar şi totalitar 1938-1989 (cu referire specifică la Raportul Comisiei de analiză a dictaturii comuniste). Dimpotrivă, autorii acestui substanţial Raport au fost acuzaţi demagogic că ar dori să introducă dictatura în România! S-a spus că dl Stanomir cunoaşte foarte bine cum se instaurează un regim autoritar, întrucât a scris despre Constituţia din 1938! Ar fi păcat ca o asemenea idee să se piardă şi să nu se regăsească în dezbaterile care vor prefaţa revizuirea Constituţiei (acest articol este o invitaţie la o asemenea dezbatere). Mi se pare prin urmare vital-necesar faptul ca ideea să nu rămână doar la stadiul unei propuneri dintr-un Raport pe care majoritatea media şi a politicienilor o vor ignora. Ea trebuie să devină parte a discursului societăţii civile, a acelui evantai de exigenţe promovate de cei care cred în fundamentele pluraliste ale unei Românii eliberate de fantomele totalitare.

Menţionez aici şi extrem de oportuna propunere privind constituţionalizarea dreptului de acces la dosarul din perioada comunistă (pentru a nu mai fi supus instabilităţii legislative) şi menţionarea autorităţilor autonome de interes public în textul Constituţiei (pentru a nu mai putea fi desfiinţat CNSAS prin acte normative sau decizii ale instanţelor).

O vacanță în Israel cu Natan și Mariana Green de la Ariel

ianuarie 25th, 2009
Ariel - un mic colț de rai în SamariaAriel – un mic colț de rai în Samaria

Majoritatea celor cărora le-am povestit că am petrecut o săptămână în Israel având ca bază Ariel s-au mirat – cum de am avut curaj să stau într-o colonie evreiască în teritoriile palestiniene?

Într-adevăr, Ariel, un orășel cu o populație de circa 17000 de locuitori, este situat în inima Cisiordaniei sau a Samariei, cum numesc evreii această zonă a teritoriilor palestiniene.

Așezat pe vârful unui deal, Ariel a fost înființat acum 30 de ani și este situat la circa o oră de condus de Tel Aviv.

Nu realizezi că treci din Israel în teritoriile palestiniene decât la un punct de control al armatei israeliene, iar localitățile arabe sunt situate la mai mulți kilometri distanță de Ariel.

Priveliștea de pe terasa casei lui Natan și a Marianei Green, unde am stat în Ariel în luna martie 2007 împreună cu fiul meu, este încântătoare – în zare se văd munții Samariei, iar totul este verde la acest început de primăvară.

Am petrecut în Israel șapte zile, timp în care Natan și Mariana ne-au plimbat în lungul și în latul țării cu microbuzul lor de șapte persoane, după următorul program:

Ziua 1: Ierusalim – Muzeul Holocaustului Yad Vashem – Zidul de apus – Biserica Adormirii Maicii Domnului – Mormântul Regelui David

Ziua 2: Nordul Haifa – Grădina Bahai – Roș Ha Nikra – Akko – Cesareea

Ziua 3: Ierusalim Biserica Sfântului Mormânt – Via Dolorosa (în sens invers, de sus în jos) – Grădina Ghetsemani – Mormântul Maicii Domnului – Bethlehem Biserica Nașterii lui Isus.

Ziua 4: Galileea Cana – Nazareth – Valea Iordanului – Marea Galileii.

Ziua 5: sudul Marea Moartă – Qumran – Masada – Minele lui Solomon – Eilat.

Ziua 6: Eilat Eilat – drumul prin pustiu – Mițpe Ramon – Beerșeva.

Ziua 7: Tel Aviv

Au fost multe momente memorabile dintre care aș aminti doar câteva: la Zidul de Apus, întâlnirea de la Haifa cu fostul meu coleg de la România liberă, Uli Vălureanu, ziua minunată petrecută în Galileea, vederea senzațională de la fortăreața Masada, prânzul de la cortul de beduini de la Eilat unde ne-am întâlnit cu un medic arab creștin care studiase în România, cu soția sa româncă și cele două fetițe și seara petrecută cu mai mulți prieteni din Israel, între care regretatul Martin Marcus, la Ariel în casa lui Natan și a Marianei.

Și pentru că tot am menționat de mai multe ori numele gazdelor mele, să vă dau și câteva detalii despre ei. Natan Green a venit în Israel cu familia sa în 1962, la vârsta de 12 ani. A luptat și a fost rănit în războiul cu arabii din 1973, a lucrat la aeroportul internațional din Tel Aviv, iar după ce s-a pensionat s-a reprofilat pe turism.

Împreună cu soția sa Mariana, româncă sosită la muncă în Israel în 1990, el organizează tururi în Israel, mai ales pentru români, deși de la plecarea majorității muncitorilor români acestea practic au dispărut.

Ei au fost gazdele unor artiști de renume din România, precum Irina Loghin, Fuego, Stela Popescu, Alexandru Arșinel, Mirabela Dauer și mulți alții, după cum stau mărturie numeroasele fotografii de pe pereții casei lor.

Natan este un autodidact cu o memorie enciclopedică și devenit un bun cunoscător al geografiei biblice. Împreună cu soția, Mariana, el este un ghid excelent, care te primește cu căldură, într-o zonă care arată cu totul altfel în realitate decât vezi la televizor sau citești în presă.

Detalii despre tuturile oferite de Natan și Mariana Green găsiți la

http://www.pelerinajinisrael.ro/index.html

Carol Iancu – «Bleichroeder şi Crémieux. Lupta pentru emanciparea evreilor din România la Congresul de la Berlin. Corespondenţă inedită (1878-1880)»

ianuarie 25th, 2009

«Bleichroeder şi Crémieux. Lupta pentru emanciparea evreilor din România la Congresul de la Berlin. Corespondenţă inedită (1878-1880)»
Editura Hasefer, Bucureşti, 2006
ISBN 973-630-08-3
384 pagini

Volumul « Bleichroeder şi Crémieux» cu subtitlul « Lupta pentru emanciparea evreilor din România la Congresul de la Berlin. Corespondenţă inedită (1878-1880) » a fost publicat în 2006 la editura Hasefer, Bucureşti, autorul fiind Carol Iancu, cunoscut profesor universitar din Montpellier, doctor honoris causa al Universităţii «Babeş – Bolyai » din Cluj-Napoca, director al „Centrului de studii şi cercetări evreieşti” din Montpellier, copreşedinte al Asociaţiei pentru înţelegere iudeo – creştină din Franţa.
Lansarea cărţii a avut loc în acelaşi an la librăria Cărtureşti din Bucureşti în prezenţa autorului şi a unor personalităţi din arealul cultural, respectiv dr. Aurel Vainer, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, scriitorul Ştefan Iureş, dr. Rodica Radian – Gordon, ambasadoarea Statului Israel, Irina Boulin-Ghica, directoarea Institutului Francez din Bucureşti, Marele Rabin al comunităţii evreilor din România – Menahem Hacohen ş.a.
«Bleichroeder şi Crémieux. Lupta pentru emanciparea evreilor din România la Congresul de la Berlin. Corespondenţă inedită (1878-1880)» a fost tradusă de Oana I. Popescu după volumul «Bleichroeder şi Crémieux. Le combat pour l’émancipation des Juifs de Roumanie devant le Congres de Berlin. Correspondance inédite (1878-1880)», CREJH, Sem nr. 4, Université Paul-Valery, Montpellier, 1988, 446 pagini.

Materialul documentar inedit prezentat în acest studiu de eminentul autor Carol Iancu, expert în istoria iudaismului internaţional, este rodul unei munci de cercetare de câţiva ani în arhivele Ministerului Afacerilor Externe francez precum şi la biblioteca Alianţei Israelite Universale (creată în 1860). O sută şapte documente de mare interes pentru istorici dezbat problemele diplomatice declanşate în jurul Tratatului de la Berlin din 1878, explicând una din clauzele neobişnuite ale acestuia: subordonarea – aşa cum precizează autorul în introducere -, recunoaşterii independenţei României de către reprezentanţii marilor puteri cu acordarea emancipării evreilor români şi evoluţia acestui aspect istoric.
Volumul este alcătuit din cinci mari capitole: «Naşterea României şi a problemei evreieşti»; «Măreţia unei politici evreieşti de intervenţie: Bleichroeder şi Crémieux în culisele Congresului de la Berlin»; «Limitele unei politici evreieşti de „intercesiune”: recunoaşterea independenţei României şi neemanciparea evreilor români»; «Prezentare sumară, cronologică şi analitică, a corespondenţei inedite»; «Corespondenţă inedită între Cremieux, Alianţa Israelită Universală şi Bleichroeder, completată cu diverse alte scrisori inedite»; inclusiv Anexe –documente de mare valoare istorică.

Corespondenţa dintre Adolphe Crémieux (preşedintele Alianţei Israelite Universale) şi Gerson von Bleichroeder (prietenul şi bancherul kaiserului Otto von Bismark) sau cu diplomaţii francezi Saint-Vallier, ambasadorul Franţei la Berlin, Waddington, ministrul Afacerilor Externe, Joseph von Werheimer din Viena dezvăluie culisele afacerilor politice şi economice ce au schimbat cursul istoriei imediat după abdicarea forţată a principelui român Alexandru Ioan Cuza şi instaurarea în 1866 pe tronul României a principelui Carol de Hohenzollern –Sigmaringen. Treptat, idealurile şi proclamaţiile revoluţionarilor valahi şi moldoveni de la 1848 în care erau incluşi «fraţii israeliţi», sunt abandonate.
Adolphe Crémieux va încerca zadarnic să obţină emanciparea politică a evreilor şi implicit modificarea articolului 7 din Constituţia acelei vremi ce menţiona că «numai străinii de rit creştin pot obţine calitatea de român».
Acest drept va fi obţinut mult mai târziu prin contribuţia semnificativă a lui Adolf Stern (1848- 1931) om politic şi doctor în drept cel care a făcut parte din delegaţia română la negocierile de pace după Primul Război Mondial în calitate de consilier al regelui şi membru în parlamentul român. Cunoscut erudit, traducător al operelor lui Shakespeare în română, Dr. Adolf Stern va contribui de-asemenea, la construirea Templului Coral din Bucureşti şi va întocmi primul Cod penal.
Aşa cum subliniază şi Carol Iancu, autorul studiului «Această corespondenţă inedită aruncă o lumină nouă, nu numai asupra acţiunii personalităţilor şi organizaţiilor evreieşti din Franţa si din Germania (precum şi din alte ţări occidentale) în favoarea îndepărtaţilor lor coreligionari români – este pentru ultima dată în secolul al XlX-lea când asistăm la desfăşurarea unei politici evreieşti de intercesiune de o asemenea amploare – dar ea clarifică în egală măsură rolul şi atitudinile diplomaţiei franceze şi germane faţă de România şi de evreii ei. Cu alte cuvinte, ansamblul documentelor pe care le publicăm aici interesează în acelasi timp istoria evreilor şi cea a relaţiilor internaţionale.».
«Bleichroeder şi Crémieux. Lupta pentru emanciparea evreilor din România la Congresul de la Berlin. Corespondenţă inedită (1878-1880)» reprezintă în acelaşi timp, o pagină din istoria României, pe care iată, este necesar să o completăm prin modesta noastră contribuţie.

Scrisoare catre Doamna Devoranta Firea

ianuarie 25th, 2009

Vai Doamna, iertare n-am sa-ti cer,
Ti-am ascutit de-ajuns cutite Aproape de batjocuri ti-am impletit cununa,
Si-n plecaciuni de brate-ntemnitate,
M-ai sarutat pe frunte cu jindul omenesc.

Ti-am fost,nu prunc, ci sluga,
La sanu-ti alaptat…
Vai Doamna, bufon ti-am fost,
Turtita piftie sub calcaiu-ti zdrobit.
Madonna, stapana mea,
Calau cu frunte de cortegii,
Si pui de basilic nascand,
In ceata grea a noptii.

Vai Doamna, ce greu iti e urcusul,
Carand osanda-n spate,
Ceremonii flamande cu gust de Sodoma,
Nu am de ce sa-mi cer iertare,
A navalit deja mustrarea,
Mi-e inima plina de cutremur,
Pe buze simt al cerului sarut.

Vai Doamna, am sa te-ngrop cu flamuri,
Sub radacina unui munte,
Si doliu n-am sa port.
Ti-am azvarlit deja mantaua,
Mania, mandria si-a iadului hula…
Si-n alb sunt imbracat,
Fecioara-ntre fecioare,
Cu candela aprinsa,
Asteptand pe-al cerului Mire.

Vai Doamna, nu am de ce sa-ti cer iertare!!!
Sub nume de pacat,
Cu rochie regala-n funebra bucurie,
Satula-n propria-ti jertfa,
Ai vrut sa te razbuni,
Fiind a iadului curtezana,
Crezand ca eu as fi vre-un fiu de-al lui Cain.

Am fost dantela pe rochia-ti neagra,
Si perla pe manusa vesnicului neant.
Vai Doamna, o cruce ne desparte,
Nu-mi pare rau ti-am spus!
Tot cerul mi-e cununa,
Iar frate mi-e Isus.

Adio Doamna, Madonna a iadului,
Deja ti-am pus o piatra pe mormant,
Acoperita de un munte.
Adio Doamna, si-as vrea sa stii,
Ca n-am sa-ncep sa plang!
Adio Doamna!!!

Carta para la Señora Carne

Callare in CiudaMi señora…yo, no te voy a pedir perdon,
Tu sabes mi respuesta.
Con lagrimas perdidas en el viento
Y cuchillos afilados para ti,
Te hice una corona sentado en tus rodillas…
Con mis brazos…con dolor encarcelados,
Besaste mis mejillas con engaños.

Para ti yo no fui hijo…sino esclavo,
Amamantado en tu pecho…
Ay señora, payaso fui para ti,
Tortilla aplastada debajo de tu talon…
Mi madonna, mi señora,
Verdugo con frente de cortejos
Y huevos de serpientes naciendo
En las obscuras noches.

Ay señora, que dificil estas caminando
Cargando tu castigo…
Fiestas hambrientas con sabor de Sodoma.
Yo, no voy a pedirte perdon,
En mi vida llena de color llego el arrepentimiento,
Mi corazon tiembla lleno de amor
Y en mis labios siento el beso del Señor.

Ay señora, te voy a enterrar con trompetas
En una tumba hecha debajo
de la mas grande montaña
Y de negro no me voy a vestir.
Ya tire tu capa…
El orgullo, el odio y el temor del infierno.

Ahora tengo nueva ropa como sello
Es blanca y los angeles caidos
No la pueden mirar.
Ahora soy Novia
Con el candelero lleno de luz
Esperando al Novio para llevarme con El.

¡Ay señora, no voy a pedirte perdon!
Bajo del nombre del pecado
Con el vestido real en funebre alegria
Sucia de tu propio sacrificio quisiste vengarte,
Siendo la mensajera del diablo
Pensando que yo soy algun hijo de Cain.

Yo fui encaje en tu vestido negro
Y perla en tus guantes del eterno castigo…

2
Ay señora, una cruz ahora nos separa
Yo no lo siento, te lo digo
Todo el cielo es mi corona
Y mi hermano es el mismo Cristo.

Hasta nunca señora…Madonna del infierno
Ya puse una piedra arriba de tu tumba
Hasta nunca mi señora, y quiero que sepas
Que nunca voy a llorar por ti…
¡Hasta nunca mi señora!

(Traducerea poemului Scrisoare catre Doamna Devoranta Firea, publicat in cartea Nod de Mexico)

“Ferească Dumnezeu să se mai repete undeva aşa o barbarie” – Auschwitz, 64 de ani de la eliberare

ianuarie 25th, 2009

interviu realizat de Andrea Ghiţă cu Rachel Năstase (n. Pasternak)

În decembrie 1944 linia frontului se apropia de Auschwitz. S-a sistat gazarea deţinuţilor şi a început evacuarea masivă a lagărului. Au rămas în urmă doar prizonierii grav bolnavi, incapabili să umble. Rachel Pasternak avea 15 ani, 30 de kilograme şi zăcea epuizată în infirmerie.

A.G. Povestiţi-mi despre zilele care au precedat eliberarea lagărului.

Rachel Năstase: La sfârşitul lui decembrie 1944 eram într-un hal cumplit de slăbiciune, mâinile îmi erau degerate, picioarele degerate, nu mai puteam să lucrez, nici măcar să stau în picioare. Nemţii au oprit funcţionarea camerelor de gazare, încă din toamnă, pentru că se apropiau ruşii de Vistula. Lagărul Ţiganilor era liber. Săracii fuseseră executaţi toţi, toţi… Acest lagăr a fost transformat într-un fel de infirmerie.
Lagărul Birkenau-Auschwitz a fost evacuat, deţinuţii fiind duşi în interiorul Germaniei, unde au murit cu duiumul. Şi surorile mele au fost transportate în vagoane deschise, iarna, fără mâncare, fără îmbrăcăminte.
Lagărul Ţiganilor, ca orice lagăr de la Auschwitz, avea o mulţime de barăci, iar eu eram într-una dintre aceste barăci.

A.G. Câţi deţinuţi mai erau acolo ?

Rachel Năstase: Nu ştiu…nici de mine nu prea ştiam… Eram aşa de slabă, de prăpădită, încât nu ştiam nimic. Lângă noi, lângă Lagărul Ţiganilor, era un lagăr al bărbaţilor unde rămăseseră deţinuţii foarte slăbiţi, aşa ca mine, care n-au avut puterea să meargă mai departe. Dincolo de noi era faimosul Lagăr Canada. Unde se depozitaseră toate obiectele confiscate de la deportaţii aduşi din Europa.
După evacuarea lagărul noi am fost părăsiţi pentru că, la un moment dat, au plecat şi nemţii. Atunci a început perioada cea mai cumplită, pentru că nu aveam nici un fel de mâncare, dar nici un fel, nici măcar apă. Până atunci avusesem o infirmieră, o deţinută din Rusia, care făcea ce făcea, (şi putea să facă, pentru că ruşii bombardaseră centrala electrică şi nu mai era curent în sârma ghimpată care despărţea lagărele) colinda prin aceste lagăre ca să găsească ceva de mâncare. Nemţii, înainte de a se retrage, au dat foc Lagărului Canada, iar infirmiera a fost prinsă şi împuşcată.

A.G. Şi ce făceaţi ?

Rachel Năstase: Stăteam şi vegetam. În intervalul de la retragerea nemţilor şi până la intrarea ruşilor eram ai nimănui. Seara vorbeam cu cineva de pe priciul alăturat, de deasupra mea ori de dedesubt, şi dimineaţa vedeam că murise. Aşa am stat câteva zile bune, printre morţi.

A.G. La ce vă gândeaţi ?

Rachel Năstase: La ce mă gândeam ? Înainte de deportare locuiam la Miercurea Ciuc. Eram o familie destul de modestă, dar aveam în casă, nu ştiu de unde, un calendar frumos ilustrat. Într-o seară a venit la noi un vecin care lucrase împreună cu tata şi i-a spus: „Vecine, dă-mi mie calendarul ăsta, că voi nu vă mai întoarceţi!”. Eu nu puteam să uit ce spusese Nea Pankó, noi îi ziceam Pankó bácsi… Îl cunoşteam bine, mersesem cu el în pădure să culegem alune, mure, ciuperci … Şi acolo, în baraca infirmerie, printre morţi, mi-am zis: „Eu trebuie să supravieţuiesc şi să-i arăt lui Pankó bácsi că mă întorc!” De surorile mele nu ştiam nimic. Fuseseră duse cu un transport în decembrie 1944.
Stăteam în baracă, fără lumină, ascultam bombardamentele care vesteau apropierea eliberării. Într-o seară, pe 26 ianuarie, cred, a apărut un ostaş într-un halat alb şi cu o lanternă, şi a iluminat baraca noastră. Şi ştia româneşte… Ne-a întrebat cine suntem şi ne-a promis: „Mâine vine Crucea Roşie şi vă ia de aici !” Într-adevăr, a doua zi a venit Crucea Roşie.. Eu nu am văzut Armata Roşie, numai Crucea Roşie. Acest mesager, care părea un înger pentru că era îmbrăcat în alb, fiind iarnă, iarnă, iarnă… Ne-a spus: „Mai rezistaţi, că mâine dimineaţă venim şi vă luăm”. Şi a doua zi dimineaţă a venit, într-adevăr, Crucea Roşie. Dacă întârzia o zi – două, poate că nu mai eram în viaţă, nu mai rezistam…Eram cumplit de slabă..
Pe noi, cei care supravieţuiserăm, ne-au scos dintre morţi, ne-au urcat în camioane şi ne-au dus în interiorul lagărului. Acolo am intrat pe mâna medicilor ruşi.

A.G. Câte kilograme aveaţi ?

Rachel Năstase: Treizeci de kilograme… Ne-au tratat cu foarte mare atenţie. Au avut grijă să ne dea mâncare uşoară, puţin câte puţin. Altfel riscam să murim. Au fost şi deţinuţi mai în putere, care erau înfometaţi şi şi-au făcut rost de mâncare, au mâncat prea mult deodată şi au murit. Au murit după eliberare.
Acesta a fost propriu-zis momentul eliberării. Armata rusă nu am văzut-o, dar am văzut acest înaintaş rus, care ştia româneşte, (şi eu ştiam româneşte) şi ne-a spus să avem răbdare că a doua zi vine Crucea Roşie şi ne va scoate dintre morţi. Aşa a fost eliberarea.
Am fost eliberată, ne-au ţinut câteva zile să ne întremăm, cât de cât, şi apoi ne-au dat drumul. Nu ştiu cine mi-a dat un cearşaf sau aşa ceva din care mi-am cusut haine…O femeie m-a învăţat să-mi fac o fustiţă, un chilot şi o bluză, pe care le-am purtat până când am ajuns acasă. La câteva zile după eliberarea Auschwitzului am plecat pe jos, până lângă Cracovia… că nu era distanţă mare, doar câţiva kilometri. Acolo ne-au cazat într-un castel mare, mare, unde am întâlnit deţinuţi din toate ţările Europei. Am stat acolo până în primăvară şi apoi am pornit spre casă. Am ajuns în Transilvania după multe, multe peripeţii, în vara lui 1945.

A.G. Ce v-a ajutat să supravieţuiţi în lagărul morţii ?

Rachel Năstase: Am reuşit să supravieţuiesc datorită lui Dumnezeu şi datorită celor două surori ale mele. Rozi, sora mea cea mai mare, m-a salvat de câteva ori. Odată când lucram la o carieră de piatră de lângă Cracovia şi vagonetul plin cu piatră, pe care-l împingeam, s-a răsturnat peste mine. Ea m-a scos de sub mormanul de pietre, mai mult moartă decât vie şi apoi am fost trimisă în interiorul lagărului. Tot sora mea Rozi m-a salvat odată din mâna SS-istului. Nu ştiu cum de a avut atâta curaj. SS-istul mă bătea şi ea a sărit şi m-a scos din mâinile lui. O vreme am săpat tranşee pe malul Vistulei, apoi ne-au dus în alt loc, să împletim două fire de pânză cu un fir de cauciuc. Mâinile mele erau distruse, degerate, dar sora mea, Esti, făcea şi norma mea. Eu eram cea mai mică şi făceau tot posibilul să mă protejeze. Adesea ne sculau cu noaptea în cap, la apel, şi ne ţineau ore în şir, afară pe ger. Surorile mele mă luau între ele şi mă încălzeau, pentru că abia mă ţineam pe picioare de slabă ce eram.

A.G. Ce vă doreaţi cel mai mult, acolo în lagăr ?

Rachel Năstase: Tot timpul cât am fost în lagăr am dorit ca, măcar o dată în viaţă, să mă satur de pâine şi de cartofi. Asta a fost dorinţa mea supremă, să mă satur de pâine şi cartofi..

Aveam o cunoştinţă la cantină, care ne-a promis nişte coji de cartofi; coji de cartofi cruzi… Baraca era înconjurată de sârmă ghimpată, dar fără curent. Eu fiind cea mai mică, m-am strecurat printre sârme, cu intenţia de a ajunge la bucătărie. Dar am văzut că vine SS-ul şi m-am retras repede. Atunci mi-a intrat un cui ruginit în palmă. Curând a început să mi se umfle palma şi apoi toată mâna. Infirmeria era aproape de baraca noastră şi m-a văzut o doctoriţă. O doctoriţă deţinută care mi-a spus. „În noaptea asta vino să-ţi scot puroiul asta”…Surorile mele au venit cu mine, mi-a făcut o incizie şi mi-a pus un dren. Apoi ne-a trimis înapoi. Nu conta că am leşinat, că nu era anestezic şi nici dezinfectant… Important a fost că ne-a trimis înapoi în baraca noastră. A doua zi toţi oamenii din baraca-infirmerie medici, surori au fost duşi la crematoriu… Am avut şansa de a trăi. Am avut o şansă extraordinară de a trăi. Dacă nu-mi făcea incizie muream de septicemie, dacă rămâneam acolo, mă duceau la crematoriu… Eu am avut o şansă extraordinară de a trăi şi aşa am ajuns acasă.

A.G. Şi cu surorile dumneavoastră ce s-a întâmplat ?

Rachel Năstase: Ne-am despărţit în decembrie 1944 şi ne-am revăzut în… 1968. Ele au plecat cu un transport în interiorul Germaniei, au fost eliberate de americani şi, după multe peripeţii, au ajuns în Argentina. Eu am venit acasă, în Transilvania. Părinţii şi rudele mele muriseră. Fratele meu a fost eliberat din lagăr şi a plecat în Palestina. S-a lăsat Cortina de Fier, surorile mele care crezuseră că am murit la Auschwitz, au aflat că trăiesc şi au început să mă caute. Nu au dat de mine decât peste 20 de ani, în 1968, când s-a mai relaxat situaţia politică.

A.G. Ce aveţi de transmis celor care citesc acest interviu ?

Rachel Năstase: Ferească Dumnezeu să se mai repete undeva aşa o barbarie, umilinţa, foamea, bătaia, frica, minut de minut ! Noapte de noapte se făceau selecţii pentru camera de gazare şi se auzeau ţipetele mamei care se despărţea de fiică, sau o soră de altă soră… Îi urcau în camioane şi îi duceau la crematoriu. N-aş dori nimănui, nici celui mai cumplit duşman al meu, să treacă prin aşa ceva.
Este o tragedie şi pentru poporul german. Faptul că acest popor, care a dat atâtea minţi luminate, poeţi, muzicieni, filozofi şi inventatori, un popor de oameni capabili şi harnici, a putut să accepte barbaria instaurată de Hitler şi de camarila sa. Poporul german nu şi-a dat seama de pericolul pe care-l reprezintă hitlerismul. Pretutindeni unde există dictatură, există şi pericolul de a umili oamenii, de a-i batjocori, de a-i înfometa, de a-i extermina. Realizarea unor sisteme democratice reprezintă un interes major al tuturor oamenilor. Pentru a nu se mai repeta în istorie, undeva, vreodată, aşa o tragedie.

Rachel Năstase a fost cadru didactic universitar la Piteşti şi în prezent locuieşte la Braşov.

Premiile Mondiale Sony pentru Fotografie si fotograful Delly Carr surprind esenta fotbalului in imagini

ianuarie 24th, 2009

Bucuresti, 22 Ianuarie 2009 – Celebrul fotograf sportiv internaţional, Delly Carr va prezida Ediţia din 2009 a Sony Campaign Award · Premiile includ bilete la Cupa Mondială din 2010, plus şansa unică de a deveni unul dintre fotografii Sony · Data de încheiere a competiţiei se prelungeşte până la 28 febuarie 2009.

Sunteţi pregătiţi să deveniţi următorul Heinz Kluetmeier?

Concursul “Premiile Mondiale Sony pentru Fotografie” – competiţia globală destinată atât fotografilor profesinişti, cât şi celor amatori – încercă să convingă fotografii în devenire să îşi trimită lucrările în concurs, pentru Sony Campaign Award.

Îmbinând pasiunea pentru fotbal cu entuziasmul pentru arta fotografică,

Sony Campaign Award caută să descopere imagini diferite de instantaneele clasice din sport care reuşesc să surprindă vibraţiile, starea de sărbătoare şi spiritul de echipă, într-un cuvânt, fenomenul cultural numit fotbal. Sportul ne-a oferit dintotdeauna momentele perfecte pentru realizarea celor mai surprinzătoare fotografii şi, în calitate de sponsor al UEFA Champions League şi al Cupei Mondiale FIFA 2010, Sony consideră că nu există alt spectacol mai plin de culoare şi energie precum fotbalul.

Delly Carr, unul din fotografii sportivi mondiali de top şi câştigător a numeroase premii, va prezida comisia arbitrilor, din care fac parte şi Shigeki Ishizuka, Preşedintele Digital Imaging Group Sony Corporation, Yoshiyuki Nogami, Vice-Preşedintele Digital Imaging Sony Europe şi James Kennedy, Brand Communications Director Sony Europe.

Înscrierea în competiţie este gratuită, iar câştigătorul va fi premiat cu:

· Două bilete VIP la gala Sony World Photography Awards ce va avea loc pe data de 16 aprilie 2009, la Cannes (inclusiv biletele de avion şi cazarea pentru două nopţi la un hotel de lux, situat pe faimoasa Croazetă)

· Un kit format din DSLR Sony Alpha 350, cu obiectiv de18-70 mm, plus un card de memorie de 2GB

· Oportunitatea de a deveni unul dintre fotografii Sony pentru campaniile din 2009

· Două bilete la Cupa Mondială de Fotbal din 2010, din Africa de Sud (incluzând transportul şi cazarea)

Cele mai bune 50 de fotografii din competiţie, precum şi cele ale câştigătorului, vor fi expuse la Festivalul Premiilor Mondiale Sony pentru Fotografie de la Cannes, în aprilie 2009.

Competiţia se adresează fotografilor amatori din toată lumea; termenul limită de înscriere a lucrărilor a fost extins până la data de 28 februarie 2009. Numele câştigătorului va fi anunţat pe data de 20 martie 2009.

Premiile Mondiale de Fotografie Sony se desfăşoară la nivel internaţional, invitându-i pe cei pasionaţi de fotografie din întreaga lume să participe la o captivantă competiţie de amatori, ce se desfăşoară în paralel cu cea destinată profesioniştilor. Fotografiile din concurs sunt evaluate de nume importante din domeniu, precum Tom Stoddart şi Elliott Erwitt.

Mai multe detalii despre competiţie, pot fi găsite la: www.worldphotographyawards.org

Vladimir Voronin: “Anii ’90 constituie un simbol al nenorocirii”

ianuarie 23rd, 2009

Reproducem în continuare interviul acordat de președintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, acordat agenției de știri Moldpres.

Moldpres: Data alegerilor va fi în curînd anunţată. Conform tuturor sondajelor, încrederea faţă de PCRM rămîne a fi cea mai înaltă. Dar, fiţi de acord, Partidului Comuniştilor, care se află la putere iată deja de opt ani, care răspunde în Moldova literalmente de toate, nu-i va fi deloc uşor. Se vor găsi persoane care vor opta pur şi simplu pentru schimbare. Şi această lozincă simplă, fie şi abstractă, cu siguranţă poate întruni un număr apreciabil de adepţi. Partidul Comuniştilor este un partid al stabilităţii sau, totuşi, un partid al renovării, un partid al schimbărilor?

Vladimir Voronin: Sînt schimbări şi schimbări… Amintiţi-vă de începutul anilor 90. Cîtă euforie a fost. Cît entuziasm… Cîtă credinţă în propriile forţe şi în posibilitatea de a orienta societatea pe o cale de dezvoltare mai umană!.. Dar în luni numărate am ajuns la un rezultat diametral opus. În prezent anii 90 constituie un simbol al nenorocirii, distrugerii generale, al şanselor neinspirat ratate şi al posibilităţilor irosite în zadar. Fără a mai vorbi deja de acele numeroase conflicte sîngeroase, care pînă astăzi sfîşie unele zone ale Europei de Est şi ale spaţiului postsovietic. Ţara noastră este cea mai vie ilustrare în acest sens.

O schimbare este, în primul rînd, o sarcină făuritoare şi nu distructivă. Pentru adevărate schimbări sistemice este necesară o pregătire minuţioasă. Trebuie să dispui de resurse, posibilităţi, scenarii, idei, oameni pregătiţi, la urma urmelor. Însă principalul, e necesar să ai stabilitate – economică, politică, socială, şi în nici un caz să nu o sacrifici în numele unor planuri de moment. Anume acest lucru a fost însuşit de către partidul nostru din experienţa anilor 90.

Voi da un exemplu. În anul 2001, îndată după alegeri, un grup de analişti de ai noştri, care pe atunci erau încă foarte tineri, au înaintat un proiect de program guvernamental “Cotitura radicală în economia moldovenească”. Era un program bun. Noi, însă, l-am respins. De ce? De aceea că nu se pot face reparaţii în timpul incendiului. A realiza un asemenea program în anul 2001 echivala cu a obliga un bolnav, aflat la reanimare, să facă cros. Societatea şi economia noastră se aflau atunci într-o situaţie deplorabilă, fără ieşire. Mai întîi trebuia să dovedim oamenilor că putem gestiona cele mai elementare lucruri. Să demonstrăm, de exemplu, că în ţară în genere există autorităţi, că deputaţii, miniştrii, preşedintele nu luptă de dimineaţă pînă seara unul contra altuia, ci se gîndesc la problemele oamenilor simpli, le soluţionează. Era necesar să te ocupi de probleme foarte prozaice – să le explici oamenilor de afaceri că impozitele trebuiesc achitate, să-i înveţi pe funcţionarii de stat disciplina organizaţională şi responsabilitatea. În lucrările de secretariat de stat în genere lipsea rubrica “control asupra realizării”. Vă puteţi îmagina?

Trebuia, simplu vorbind, să facem tot de ce eram în stare pentru ca oamenii să simtă că viaţa devine previzibilă, că ea poate fi planificată măcar pentru un an înainte. Previzibilitatea şi dezvoltarea stabilă a fost principala noastră reformă, principala schimbare în Moldova. Am considerat atunci că această categorie economică are o importanţă mai mare decît orice idee ingenioasă privind căile de depăşire a crizei. Şi noi am realizat această schimbare. Oamenii s-au obişnuit cu faptul că pensiile sînt asigurate cu regularitate, iar salariul creşte, că bandiţii nu se plimbă nestingherit pe străzi, ci se află acolo unde li se cuvine să fie. Energia electrică nu este deconectată, iar agentul termic este livrat în case, gazele sosesc la sate, iar suprafeţele livezilor şi viilor cresc. Ba mai mult, oamenii s-au obişnuit cu faptul că puterea îşi îndeplineşte toate angajamentele. Şi, desigur, oamenii, societatea în ansamblu, au început din acel moment să pună în faţa noastră probleme mai serioase pe ordinea de zi, nu doar probleme de supravieţuire zilnică.

Î.: Şi cum aţi reacţionat la aceste noi provocări ?

R.: Interesant e că, dacă am reciti acel proiect neanunţat “Cotitura radicală”, ne-am convinge că l-am îndeplinit. La jumătate de an după venirea noastră la putere am început debirocratizarea economiei. În noiembrie 2002 am proclamat strategia integrării europene. Au urmat reformele sănătăţii, a întregii sfere sociale, reforma ştiinţei, iar apoi amnistia fiscală, anularea impozitului pe venit, comerţul asimetric cu UE, reforma învăţămîntului. Iar ultimele reforme – modernizarea cadrului nostru legal conform tiparelor europene au, în general, un caracter sistemic. Ele au recroit imaginea Moldovei. Ne-am apropiat nemijlocit de un nou acord cu UE, de noi deschideri către libertăţile paneuropene. Aceasta nu se putea întîmpla într-un an-doi.

Vorbesc despre aceste lucruri, pentru că cei care vociferează despre schimbări în general, nu sînt apţi, de regulă, pentru schimbări. Aceştia sînt mai curînd cei mai adevăraţi conservatori, oameni ai trecutului, oameni fără viitor. Schimbările lor înseamnă mai în toate cazurile idei sustrase, fragmentare, străine. “Hai să facem cum a fost pînă în anul 40!”, “hai să facem aşa cum a fost pe vremea lui Papură Vodă!”, “hai să facem ca la vecini!”, “dar şi mai bine – haideţi în genere să anulăm statalitatea moldovenească, că doar de pe urma ei avem problemele cele mari!” – anume aşa gîndeau şi gîndesc “promotorii schimbărilor” şi nu-şi ascund cîtuşi de puţin gîndurile. Cine i-a împiedicat, fie şi în scopuri populiste, să reducă impozitele? Cine i-a împiedicat să urmeze calea integrării europene? Cine i-a împiedicat să majoreze salariile? Nimeni! Despre care schimbări vorbesc ei? Iese că au în vedere asemenea schimbări care ne vor arunca în trecut, în anii 90.

Aşa s-a întîmplat că în Moldova există un singur partid al schimbărilor – PCRM. Şi vă asigur că renovarea Moldovei este un proiect pe care noi îl abordăm foarte serios şi-l vom realiza cu toată responsabilitatea.

Î: Ce aveţi în vedere, cînd spuneţi să ne pregătim pentru renovare? Pentru care anume renovare? Poate că în condiţiile crizei economice globale ar fi mai bine să uităm de această noţiune? Poate că, dimpotrivă, e mai bine să ne situăm pe o poziţie cît se poate de conservativă? Să le spunem oamenilor: nici un fel de schimbări!

R: Eu le-aş spune: nici un fel de schimbări în rău! Însă schimbări de asemenea natură se obţin numai printr-o avansare economică consecventă, activă.

În faţa noastră se află sarcini extrem de importante. Cum să procedăm, de exemplu, cu faptul că sîntem în continuare o ţară cu precădere agrară în plin centrul Europei?! Cum să procedăm cu faptul că centrele noastre raionale sînt deocamdată, să recunoaştem, doar nişte sate mari, cu locuitori care-şi pot realiza potenţialul profesional şi uman în cel mai bun caz în capitală? Cum să procedăm cu faptul că pensia, fie şi achitată regulat, nu permite în continuare oamenilor în etate să se simtă demni şi încrezători? Nivelul şi calitatea vieţii necesită mari schimbări. Repet, schimbări în bine. Eu nu mai vorbesc despre lucruri mai prozaice, care însă evident trebuiesc modernizate, cum ar fi magistralele de transport, infrastructura.

Cineva încearcă să afirme că dacă în jurul Moldovei bîntuie criza, trebuie să renunţăm la asemenea idei. Este o viziune foarte şi foarte redusă asupra economiei! Nu trebuie să încercăm să oprim crizele prin măsuri antisociale, conservative, pentru că vom declanşa confruntare, acte de violenţă şi alte procese de felul celora pe care le observîm în prezent într-un şir de ţări europene. Dimpotrivă, experienţa mondială de rezistenţă în faţa problemelor financiar-economice sistemice tocmai demonstrează că numai investiţiile sociale active, reformele hotărîte ale infrastructurii permit depăşirea crizelor. Experienţa noastră – experienţa PCRM, care a venit în anul 2001 la putere în condiţii critice, de criză denotă la fel că noi sîntem pe calea cea dreaptă. Acţiunile noastre de atunci au fost supuse unei critici dure, în schimb astăzi experienţa noastră se studiază în mod scrupulos. Toţi sînt interesaţi să cunoască în ce mod această ţară mică se opune unor prvocări economice serioase. Pot să Vă răspund: se opune pentru că nici o secundă nu ezită în realizarea sarcinilor de dezvoltare socială. În ţările vecine domină inflaţia, au loc disponibilizări în masă, se închid bănci, iar la noi creşte salariul şi se reduc preţurile la pîine.

Astăzi sîntem siguri de capacităţile şi posibilităţile noastre de a deschide o nouă pagină în istoria Moldovei. Cu adevărat ne-am pregătit la modul serios de acest pas. În prezent dispunem de capacităţi competitive cu adevărat unice. În anul 2001 nu aveam astfel de avantaje.

Primul lucru, pe care aş vrea să-l remarc este potenţialul nostru de cadre, bine pregătite profesional. Nu ne-a fost teamă să atragem în activitatea de conducere un mare număr de oameni tineri, ambiţioşi, cu perspectivă. Ei nu sînt, pur şi simplu, nişte tehnocraţi fără neam şi fără ţară, ci oameni care după un an-doi de activitate s-au dovedit a fi uniţi de valori comune, experienţă de soluţionare a celor mai grave probleme social-economice. Să recapitulăm: anul 2001 – anul cu cele mai grele datorii externe, 2002 – criza politică sistemică, 2006 – embargo, 2007 – secetă totală, 2008 – inundaţii, începutul anului curent – probleme în asigurarea cu gaze. În fiecare an nou ni se promitea o nouă prăbuşire. Nu s-a împlinit însă nici o previziune rea. De aceea că şi-au asumat responsabilitatea şi au acţionat nu doi-trei oameni, ci un întreg colectiv bine organizat, tovarăşi de idei. Şi dacă în prezent există undeva o echipă eficientă anti-criză, care activează concomitent pe plan economic, social, politic, ea există anume la noi, în Moldova.

Doi. Ştim foarte bine ce avem de făcut. Totodată, astăzi această cunoaştere corespunde pe deplin cu ideologia noastră de partid. Dacă doriţi, ea reiese din aceasta. Nu există nici un fel de contradicţii. Nu există contradicţii între programele, strategiile, concepţiile noastre generale de stat şi programul nostru de partid, între ideologia noastră, edificată în baza respectării principiilor echităţii sociale şi acele reforme de tip nou pe care noi le promovăm.

Trei. Una dintre resursele noastre cele mai importante este încrederea societăţii. Două mandate la putere şi păstrarea autorităţii noastre politice constituie o mare cucerire pentru partidul nostru. Anume pe această bază pot fi realizate sarcinile de renovare a ţării chiar şi în cele mai dificile condiţii. Pentru mine este important că această încredere este împărtăşită astăzi într-o măsură foarte mare de către tînăra generaţie a ţării. A cuceri respectul tineretului nu e un lucru simplu, dar cînd beneficiezi de un asemena respect, poţi privi cu încredere în viitor.

http://www.moldpres.md/default.asp?Lang=ro&ID=102623

Studenții români din Washington aniversează 150 de ani de la Unire

ianuarie 23rd, 2009

Criticata de unii, imbratisata de altii, vestita “Ora Vesela” organizata lunar de Asociatia Studentilor Romani “ASTROM” din zona Washington DC, va aniversa la data de 28 Ianuarie, cei 150 de ani de la Unirea Principatelor Romane! Ei sunt printre putinii din zona Washington-ului care si-au adus aminte de acest atit de important eveniment din istoria Romaniei! O mina de tineri romani, hotariti sa nu uite de unde au plecat, ba mai mult, hotariti sa le aduca aminte de patria strabuna si istoria bogata si celor care au adormit pe o ureche!

Si nu s-au oprit numai la aducerea aminte! Acestia vor pune la dispozitie materiale informative despre comemorare, menite sa dea nastere la discutii si dezbateri nu numai printre participantii romani, dar si printre invitatii de alte nationalitati! O seara care se doreste a fi petrecuta intr-un mod relaxant, cu un sentiment de fratie si bucurie pentru evenimentul sarbatorit.

Bilanţul “războiului gazelor”

ianuarie 23rd, 2009

Acordul semnat de prim-ministrul rus, Vladimir Putin şi cel ucrainean, Iulia Timoşenko, pe data de 19 ianuarie curent, a pus capăt crizei gazelor. Deocamdată secretariatul preşedinţiei ucrainene apreciază acest document drept un act de prejudiciere a intereselor Ucrainei, preţul la gazele ruseşti importate din Rusia circumscris în acest acord decenal (2009-2019) fiind inacceptabil şi reprezentând o abatere serioasă de la obiectivele stabilite de Victor Iuşcenko (în special, în ce priveşte ridicarea treptată şi concomitentă a preţului la gazele ruseşti furnizate de Rusia şi cel prevăzut pentru tranzitare, după cum stipula Memorandumul din octombrie 2008, parafat de Moscova şi Kiev). În timp ce europenii exprimă reticenţă maximală vizavi de semnarea şi implementarea acestui acord bilateral. Astfel, Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso, a tratat cu reţinere înţelegerea atinsă de partea ucraineană şi cea rusă, exprimându-şi regretul că acest lucru nu a fost realizat mai devreme. De asemenea, la Bruxelles în faţa jurnaliştilor, oficialul european a lansat critici dure la adresa Moscovei şi Kievului, menţionând că nu a observat asemenea “manieră de purtare a negocierilor” nici atunci când participa activ la procesele de negocieri în Africa (www.echo.msk.ru, 20.01.09). În altă ordine de idei, preşedintele Comisiei Europene a subliniat faptul că criza gazelor a reprezentat o lecţie şi o decepţie pentru UE privind credibilitatea Ucrainei în calitate de stat transportator şi a Rusiei – de furnizor. Obiecţiile categorice ale şefului comisiei europene developate recent s-au referit în mare parte asupra necesităţii “diversificării multidimensionale” a ţărilor furnizoare, rutelor de tranzit şi a resurselor energetice utilizate de Uniunea Europeană (acest fapt remarcă atitudinea reală cristalizată în cadrul UE privitor la partea vinovată cel mai mult de escaladarea crizei gazelor, care conform opiniilor formulate de Jose Manuel Barosso se înclină mai mult spre Rusia decât Ucraina – „ţări funizoare” vs. “rute de transportare”). Dispoziţia generală prezentă la Bruxelles şi în celelalte capitale este de natură mai negativistă faţă de Rusia, decât în perioada Războiului din Osetia de Sud. În primul rând, din cauza faptului că criza gazelor a afectat în măsură mult mai mare interesele unui grup numeros de membri ai UE (pierderi considerabile pentru economiile europene, precum şi repercusiunile socio-umanitare pe care le-a generat sistarea completă sau parţială a livrărilor de gaze din Rusia via Ucraina). Drept dovadă pot servi declaraţiile oficialilor europeni chiar după sfârşirea “războiului gazelor”, care pe de o parte constată existenţa probelor care demonstrează nevinovăţia Ucrainei de presupusa sustragere a gazelor ruseşti destinate consumatorilor ucraineni (Andris Piebalgs, comisarul european pentru afaceri în domeniul energeticii, Kiev, www.unian.ua, 20.01.09), iar pe de altă parte notează erodarea încrederii faţă Rusia incapabilă să garanteze furnizarea gazului rusesc către UE şi Ucraina inaptă să asigure transportarea lor (Jose Manuel Barosso, preşedintele comisiei europene, Bruxelles, www.unian.ua, 20.01.09).
În pofida faptului că, Victor Iuşcenko a criticat rezultatele acordului semnat de Timoşenko cu partea rusă, pe motivul convenirii asupra unui preţ de bază de 450$ ce ar putea fi extins pe o perioadă de 10 ani, omiterii majorării simultane a preţurilor la gaze şi cel pentru tranzitare. Totodată, preşedintele ucrainean a atras atenţia asupra preţului de 380$ obţinut în urma reducerii de 20% din 450$, în condiţiile când preţul pentru Germania constituie 280$ pentru o mie de metri cubi. De asemenea, şeful statului a pus la îndoială raţionalitatea acceptării menţinerii costului pentru tranzitare similar anului 2008 (1,7$) în 2009, ceea ce în realitate ar însemna achitarea unei sume de 450$ fără nicio reducere. Cu toate acestea, liderul ucrainean a decis să nu intervină în vederea revizuirii acestei chestiuni. Aceasta se datorează inclusiv factorului european. Astfel, la începutul zilei de 20 ianuarie curent, la iniţiativa părţii europene, a avut loc o convorbire telefonică în cadrul căreia, Jose Manuel Barosso, a salutat rezultatele atinse de Victor Iuşcenko la negocierea asupra livrărilor de gaze ruseşti şi a tranzitului, cu partea rusă. De asemenea, sunt ilustrative semnalele pozitive emise de comisarul european, Adris Piebalgs, privitor la lipsa de dovezi care ar demonstra vreo culpă a Ucrainei în acest conflict, dar şi în privinţa faptului că disputa ruso-ucraineană nu va marca relaţiile dintre UE şi Ucraina, precum şi cooperarea dintre acestea în cadrul Parteneriatului Estic. Sub acest impact, în pofida pretenţiilor existente faţă de acord, Victor Iuşcenko nu a putut să militeze în vederea denunţării lui. De fapt, preşedintele ucrainean încearcă să folosească circumstanţele date pentru a colecta anumite dividende politice, mai ales în contextul “triumfului” obţinut de principalul său rival, Iulia Timoşenko, la Moscova. În cadrul conferinţei de presă comune (20.01.09, www.unian.ua), în prezenţa preşedintelui belorus, Alexandr Lukaşenko, preşedintele ucrainean a reiterat faptul că criza a fost generată de Rusia, cu scopul de a discredita Ucraina şi că din acest “război” UE, Ucraina, Rusia au ieşit „jucători mari”, exprimându-şi convingerea că această criză va forţa atât Ucraina, cât şi UE să se ataşeze mai serios faţă de înţelegerea în sfera gazelor cu Rusia.
În realitate, nici-una din ţările europene implicate în conflict nu va mai avea aceeaşi atitudine faţă de Rusia, cât priveşte Ucraina – apar tot mai multe dovezi care demonstrează gradul practic redus de vinovăţie în producerea crizei (chiar şi autorităţile ruse au declarat că nu vor ataca în instanţă partea ucraineană, indiferent de faptul că anterior aducea acuzaţii grele la adresa Kievului, ceea ce denotă faptul că Moscova sau nu are probe suficiente în acest sens sau nu doreşte să dea startul unei reacţii în lanţ care ar putea afecta în primul rând compania rusă “Gazprom”). Cu toate acestea, în acest război au fost atât perdanţi, cât şi câştigători. Printre cei mai importanţi învingători pot fi numiţi:
• I. Timoşenko este principalul câştigător, primind posibilitatea de a folosi această dispută pentru a obţine capital electoral semnificativ în ajunul electoralelor.
• Belarus şi Turcia au avut şi ele de câştigat de pe urma acestei crize. Belarusul a obţinut noi pârghii pentru a promova eficient proiecte energetice care implică teritoriul său (EMAL-EUROPA 2), dar şi s-a repoziţionat în raport cu UE, care va tinde să influenţeze mai activ vecinătatea estică pentru a evita posibile eventuale crize. Turcia a primit posibilitatea de a-şi sublinia semnificaţia drept traseu de tranzitare pentru Europa, făcând lobby pentru cauza sa europeană. Atenţia europenilor faţă de Ankara ar putea creşte şi din motivul că Turcia va figura în calitate de partener central în realizarea proiectelor energetice de furnizare alternativă a hidrocarburilor din regiunea Caspică (NABUCCO, Gazoductul Sudic etc.).
• Norvegia, Algeria etc. au avut de câştigat în această perioadă drept urmare a redirecţionării cererii pentru gaze în Europa.
• Victor Iuşcenko a primit careva dividende la finalul acestei crize, demonstrându-şi statutul de factor de decizie semnificativ şi eficient în faţa Bruxellului. Din punctul de vedere al tehnologiilor politice, Iuşcenko şi-a statornicit şi probabil chiar ridicat gradul de susţinere în rândul alegătorilor pro-occidentali din Ucraina, spre deosebire de Timoşenko, care este asociată tot mai mult cu “omul Rusiei”.
• RM şi conducerea comunistă, de asemenea, au tras foloase de pe urma acestei crize, fortificându-şi influenţa asupra electoratului moldovean înainte de alegeri, dat fiind faptul că a demonstrat capacitatea de a ţine sub control situaţia în perioada ce criză, dar şi loialitate faţă de Rusia. Totodată, după această criză Chişinăul va primi un atu major în negocierile cu UE privind semnarea unui nou Acord bilateral, dar şi în contextul dimensiunii estice a Politicii Europene de Vecinătate (utilizând criza gazelor drept “sperietoare”).
• În linii generale, UE a avut de asemenea de câştigat, concentrându-şi atenţia şi eforturile necesare pentru revizuirea şi consolidarea securităţii energetice europene, abordând serios problema diversificării surselor de furnizare a gazelor, rutelor de tranzitare etc. În acelaşi timp, inerţia dată ar putea fi susţinută activ de SUA, care pe parcursul războiului gazului a făcut o serie de demersuri către Bruxelles vizavi de imperativul energetic.

Numărul celor care au pierdut în această criză este mai mic, dar la fel de semnificativ:
• Rusia poate fi considerat cel mai mare perdant. Acest lucru l-a recunoscut şi renumitul Zbigniew Bzerzinski recent. Astfel, pe lângă costul financiar substanţial nejustificat pe care l-a avut Rusia în această criză, aceasta şi-a deteriorat definitiv imaginea în rândul statelor europene, mai ales după conflictul militar din Georgia, ceea ce îi va crea dificultăţi în promovarea şi realizarea proiectelor energetice Nord Stream şi South Stream. De asemenea, Moscova nu şi-a atins obiectivul de a discredita Ucraina, căci europenii au recunoscut deja că aceasta nu este vinovată de declanşarea crizei, iar oficialii NATO au confirmat faptul că demersul euro-atlantic ucrainean rămâne valabil în continuare.
• Ucraina a avut de asemenea de pierdut, deoarece a fost impusă în final, prin intermediul I. Timoşenko, să achite preţuri mari pentru gazele ruseşti, ceea ce va diminua creşterea economică ulterioară a Ucrainei. Acest război a fost desfăşurat paralel cu unul informaţional, în care Kievul a pierdut foarte mult în ceea ce priveşte percepţia şi sprijinul europenilor faţă de cauza europeană şi euroatlantică a Ucrainei.
• Statele europene consumatoare de gaze ruseşti au suferit cel mai mult de pe urma acestei dispute atât în termeni economic, cât şi politici şi sociali (frustrarea populaţiei faţă de guvernele Bulgariei, Lituaniei etc.).

Să lichidăm naibii moştenirea!

ianuarie 22nd, 2009

Începând din noiembrie, dl Sorin Ilieşiu s-a adresat în repetate rânduri dlor Tăriceanu şi Boc, premieri succesivi, cerându-le, după modelul declarării zilei de 9 Octombrie ca „Ziua comemorării Holocaustului“, să fixeze data de 21 Decembrie drept „Ziua comemorării victimelor comunismului în România“ şi pe cea de 23 August ca „Ziua comemorării victimelor nazismului şi comunismului“.

Până la ora scrierii acestui articol, dl Ilieşiu n-a primit vreun răspuns. Probabil, dl Tăriceanu a fost ocupat cu campania electorală şi cu încheierea conturilor guvernării, iar dl Boc stă cu criza deasupra capului şi nu are vreme de reparaţii simbolice. Deşi, dacă mă uit că l-a trimis pe preşedinte să conducă recenta şedinţă de guvern şi apoi pe Valea Prahovei la întâlnirea cu parlamentarii PDL, parcă nu mi se pare chiar aşa ocupat!

Dar să las glumele. Ceea ce cere dl Ilieşiu este serios şi important.

Chiar dacă domnia sa ar fi cerut aceste lucruri în nume propriu, tot ar fi meritat un răspuns. Dar o face în numele a aproape 300 de personalităţi importante ale României de azi, a peste 40 de organizaţii civice şi sindicale şi a mai bine de un milion de sindicalişti. Faptul că ultimii doi premieri ai României tratează această chestiune cu indiferenţă nu e doar lipsit de politeţe, ci de-a dreptul întristător. Ca şi cum nu ar dori să se implice în lichidarea, desigur simbolică, a moştenirii celor două fenomene istorice catastrofice, fascismul şi comunismul, care au făcut atât rău nu doar ţării noastre, ci şi Europei şi lumii întregi, atât prin modul în care au înţeles să guverneze popoarele, cât şi prin războiul dintre ele, la care în cele din urmă au ajuns – pentru că extremismele au pretenţii de exclusivitate.

Pentru cei care întreţin confuzia în presă şi pe forumuri, precizez că 23 August nu este data din 1944, ci aceea cu cinci ani înainte, din 1939, momentul semnării Pactului Ribbentrop-Molotov, de fapt Hitler-Stalin, deci înţelegerea prin care cele două extremisme politice au amânat confruntarea dintre ele, sacrificând puzderie de popoare din estul Europei, de la ţările baltice la Polonia şi România. De altfel, a fost propusă ca zi internaţională la întâlnirea de la Praga organizată de Vaclav Havel. Iar 21 Decembrie, ziua în care revolta de la Timişoara s-a extins la Bucureşti şi în alte oraşe, cauzând „helicopterizarea“ dictatorului, pare cea mai potrivită pentru a semnala finalul comunismului românesc, pentru a-i comemora victimele şi a-i denunţa ororile.

E de neînţeles de ce cei doi premieri au rămas surzi la acest Apel. Acum exact doi ani şi o lună, preşedintele, într-o atmosferă otrăvită de relicvele vii ale comunismului, a denunţat în Parlament caracterul criminal al comunismului. Un gest simbolic, ce ar fi trebuit urmat de câteva măsuri concrete. Până acum, în afara editării unui manual de istorie a comunismului, foarte bun de altfel, pe care l-am comentat aici, nu ştiu să se mai fi întâmplat ceva. Ceea ce cere Apelul nu costă bani, nu afectează bugetul, nu conduce la pedepsirea cuiva, nu vrea răzbunare. E un gest la fel de simbolic ca şi cel al condamnării comunismului, dar ar alina durerea apropiaţilor victimelor celor două regimuri criminale.

De ce nu vrem să lichidăm, simbolic, moştenirea acestora, nu pricep.

Articolul a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

Un fost spion KGB cumpără un cotidian londonez pentru o liră sterlină

ianuarie 22nd, 2009

Miliardarul rus Alexander Lebedev urmează să devină acționarul majoritar la cotidianul londonez Evening Standard, ca urmare a achiziționării a trei sferturi dintre acțiuni contra sumei de 1 liră sterlină.

Lebedev este fost spion KGB și și-a făcut averea în sectorul bancar.

Fostul locotenent – colonel KGB în post la Londra a cumpărat cotidianul pe care îl folosea în anii ’80 ca să adune informații solicitate de centrala de la Moscova.

Achizționarea pachetului majoritar la Evening Standard contra sumei de o liră a fost posibilă datorită stării precare a cotidianului de după amiază al capitalei britanice, cauzate de prăbușirea veniturilor din reclamă.

Ziarul are un tiraj zilnic de 280000 de exemplare și pierderi estimate la peste 15 milioane de lire în 2008.

Noul acționar majoritar a declarat că nu urmărește să influențeze politica editorială.

“Suntem mari sprijinitori ai presei libere și independente și admirăm Evening Standard ca o publicație de prestigiu cu tradiția sa de jurnalism de calitate și comentarii”, a declarat Lebedev.

Evening Standard este cunoscut ca un ziar centrist, în care poți găsi opinii din toate colțurile spectrului politic și mai ales expuse pe un ton extrem de civilizat.

Lebedev, a cărui avere este estimată la peste trei miliarde de dolari și-a făcut banii în sectorul bancar, spre deosebire de ceilalți oligarhi ruși, de care are grijă întotdeauna să se delimiteze, care s-au îmbogățit pe seama materiilor prime, mai ales a petrolului și gazelor.

Împreună cu fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov, el a devenit acționar la Novaia Gazeta, publicația în care scria și Anna Politkovskaya, jurnalista extrem de critică la adresa liderului de la Kremlin Vladimir Putin, care a fost asasinată în 2006.

Deși este un KGB-ist atipic, convertit aparent la democrație reală și economie de piață, achiziționarea de către Lebedev a cotidianului Evening Standard nu a fost unanim salutată.

Scriind în cotidianul de orientare conservatoare Daily Telegraph, fostul editor al acestui ziar Sir Peregrine Hawthorne spunea că avem de aface cu un nou exemplu al declinului mândriei britanice.

“Vă imaginați cumva că în Franța ar fi fost posibilă cumpărarea unui Le Figaro sau Le Monde de un multi-milionar rus?”, se întreba venerabilul jurnalist. Se parte însă că realitățile economice sunt mai puternice decât mândria națională.

“California Dreamin” si “Podul de flori” in premiera la New York

ianuarie 22nd, 2009

Filmul lui Cristian Nemescu “California Dreamin’” a ajuns in cele din urma si pe ecranele Statelor Unite! Premiera Americana va avea loc la data de 23 Ianuarie 2009, la IFC Center in New York, unde va ramine sa ruleze timp de 2 saptamini. Premiat in 2007 la Cannes in sectiunea “Un Certain Regard”, filmul tinarului regizor, care si-a pierdut viata intr-un tragic accident de masina inaintea finalizarii lucrarii sale, ii reuneste pe actorii Armand Assante, Jamie Elman si Razvan Vasilescu intr-o poveste despre venirea americanilor in Romania, dupa 53 de ani de asteptari inchipuite si dezamagite.
Dupa cele doua saptamini de premiere, filmul va rula si la Clearview Squire Cinemas in Great Neck, NY, la data de 26 Februarie 2009, unde este asteptat actorul Armand Assante pentru a prezenta filmul publicului American. Centrul cultural “Great Neck” din Long Island, NY este binecunoscut pentru seria de prezentari “Furman Film Series”, un program care reuneste filme independente, filme de arta si in special filme realizate inafara Statelor Unite in anii recenti.

Filmul unui alt regizor roman va fi prezentat in cadrul festivalului de film documentar “Documentary Fortnight” de la Muzeul de Arta Moderna din New York. “Podul de flori” in regia lui Thomas Ciulei a fost selectionat impreuna cu alte 34 de filme documentare de pe intreg cuprinsul globului pentru a participa la acest festival. Regizorul in persoana va vorbi jurnalistilor, criticilor si publicului American la premierea documetarului sau, la data de 13 si 14 Februarie 2009.

Semnează şi TU pentru redenumirea străzii Puşkin în strada Grigore Vieru

ianuarie 21st, 2009

Până în acest moment, au fost adunate peste 4000 de semnături pentru redenumirea străzii Puşkin în strada Grigore Vieru. Ideea de redenumire a unei străzi a fost lansată de către compozitorul Eugen Doga în cadrul emisiunii “În PROfunzime”. Ulterior, pe forumul UNIMEDIA a fost precizată ideea redenumirii străzii Puşkin în strada Grigore Vieru, deoarece în acest mod “cei doi mari poeţi ar fi alături”. Semnează şi TU pentru redenumirea străzii Puşkin în strada Grigore Vieru.

Amintim că în seara zilei de luni, 19 ianuarie, emisiunea Lorenei Bogza \”în ProFunzime\” a avut drept subiect central personalitatea lui Grigore Vieru, cel care a părăsit această lume zilele trecute. În cadrul acesteia, cei trei invitaţi, Eugen Doga, Gheorghe Urschi şi Ion Hadârcă au vorbit cu lacrimi despre marele poet basarabean, îndemnând oamenii să-l păstreze mereu în suflet, să-l citească şi să-i urmeze valorile pe care acesta le-a promovat de-a lungul întregii vieţi – cele ale identităţii româneşti.

Printre amintirile depănate în cadrul emisiunii, invitaţii au lansat ideea redenumirii unei străzi din centrul Chişinăului în cinstea poetului Grigore Vieru. \”Marele Vieru merită ca o stradă din centrul Chişinăului să-i poarte numele. La fel trebuieşte să se întâmple şi cu satul lui natal, să fie numit – Grigore Vieru\” a menţionat compozitorul Eugen Doga.

Semnează şi TU pentru redenumirea străzii Puşkin în strada Grigore Vieru.

http://www.petitiononline.com/grvieru/petition.html

Moldova nu are nevoie de avocat în relația cu UE – Andrei Stratan

ianuarie 21st, 2009
Andrei Stratan (stânga) l-a primit pe omologul său Cristian Diaconescu (foto Agerpres)Andrei Stratan (stânga) l-a primit pe omologul său Cristian Diaconescu (foto Agerpres)

Ministrul de externe al Republicii Moldova, Andrei Stratan, a făcut o declarație aparent contradictorie după întâlnirea sa de la Chișinău cu omologul său din România, Cristian Diaconescu.

“Din câte cunosc nu am comis nicio abatere în ultimul timp ca să solicităm serviciile de avocat pentru a avea un dialog constructiv cu autorităţile de la Bruxelles”, a declarat Andrei Stratan, adăugând că profită “de vizita dlui Diaconescu la Chişinău pentru a solicita şi în continuare sprijinul României pentru aprofundarea relaţiilor economice ale Republicii Moldova cu Uniunea Europeană”, relatează UNIMEDIA.MD.

Ministerul Afacerilor Externe de la București a emis următorul comunicat:

Ministrul afacerilor externe Cristian Diaconescu a efectuat astăzi o vizită oficială la Chişinău, la invitaţia omologului său, în cadrul căreia a fost primit de preşedintele Republicii Moldova Vladimir Voronin şi a avut convorbiri cu ministrul moldovean de externe, Andrei Stratan.

La finalul convorbirilor, cei doi şefi ai diplomaţiilor au dat asigurări că relaţiile dintre cele două ţări urmează coordonate pragmatice, pe un model european.

Ministrul Cristian Diaconescu a reiterat sprijinul ferm al României pentru parcursul european al Republicii Moldova. „Scopul acestei vizite a fost acela de a avea un prim contact, după preluarea mandatului. Credem că atât din discuţiile pe care le-am avut cu domnul ministru Andrei Stratan, cât şi în contextul întâlnirii cu domnul preşedinte Vladimir Voronin, s-au degajat două premise deosebit de importante, în ceea ce priveşte perspectivele relaţiilor bilaterale. În primul rând, atât România cât şi Republica Moldova doresc, în continuare, să dezvolte o relaţie pragmatică, în spirit european şi credem că e un obiectiv strategic comun ca România şi Republica Moldova să dea substanţă în sens european acestei cooperări. În al doilea rând, ţările noatre doresc să aplice un model european în ceea ce priveşte relaţiile lor bilaterale. Vreau să spun foarte clar că Republica Moldova este parte a Europei de Sud-Est şi cred că regândirea, din punctul de vedere al UE, a relaţiilor cu Republica Moldova trebuie să se facă pe planul dimensiunii bilaterale. Deci România va sprijini în continuare aspiraţiile de integrare europeană ale Republicii Moldova”, a declarat ministrul Diaconescu.

El a subliniat că, prin demersurile pe care le va face la Bruxelles şi prin sprijinul concret, România va încerca să explice partenerilor europeni faptul că Republica Moldova este un stat avansat din punctul de vedere al standardelor şi normelor pe care Uniunea Europeană le are la baza constituirii sale. „Un statut special şi o încurajare în cea ce priveşte dialogul european reprezintă după părerea noastră o necesitate în acest moment şi vom susţine ferm această abordare”, a precizat ministrul.

Şeful diplomaţiei române a mai spus că în problema transnistreană România, ca stat membru al Uniunii Europene, susţine formatul de negociere 5+2 şi o implicare activă a UE.

„Am convenit că sprijinirea şi seriozitatea României faţă de Republica Moldova în această problemă sensibilă, reprezintă o prioritate şi cadrul UE poate face mai adecvată o astfel de atitudine. Dar asta nu înseamnă că România şi-a pierdut interesul sau că îşi diminuează implicarea, dar este o implicare împreună cu partenerii europeni, acceptată, salutată şi aşteptată, chiar, de colegii noştri de la Chişinău”, a declarat ministrul de externe Cristian Diaconescu.

Alte subiecte abordate în discuţia dintre cei doi miniştri de externe au vizat cooperarea transfrontalieră, derularea de proiecte legate de securitatea energetică, de protecţia mediului, de întărirea malurilor Prutului. „Sunt probleme care privesc direct cetăţenii din cele două ţări, dincolo de discursul politic general, dar care trebuie să fie sprijinit inclusiv la nivel politic şi guvernamental de cele două ţări”, a subliniat ministrul Diaconescu.

„Vă asigur că fiecare dintre state îşi cunoaşte foarte bine interesele, dar în orice caz, nimeni nu este în acest moment dispus să înregistreze un blocaj, pe un aspect sau altul, pe o anume conotaţie dintr-un document sau altul, pentru că avem foarte multe proiecte de natură economică şi geo-strategică pe care vrem să le punem în aplicare. Cred că şi de partea moldoveană există toată disponibilitatea pentru a scoate din discuţie chestiunile care s-ar putea, pentru un interval de timp, să ne împiedice în dezvoltarea acestor proiecte strategice”, a spus ministrul Cristian Diaconescu.

Ministrul român de externe a mai arătat că în acest moment suntem în situaţia de a putea evalua şi dinamiza dialogul pe toate planurile inclusiv în ceea ce priveşte cadrul juridic bilateral între cele două state.

„Delegaţiile noastre, echipele de negociatori vor primi semnalul necesar, în senul de a analiza cât se poate de atent stadiul în care s-a ajuns pe aceste negocieri, care sunt oportunităţile pentru finalizarea cât mai rapidă a discuţiilor pe toate pachetele de negociere. Cred că, într-un spirit de bună credinţă, în intenţia de a servi interesul naţional al ambelor state şi într-un spirit de cooperare aşa cum cel puţin a rezultat din dialogul din această dimineaţă, vom găsi soluţii în legătură cu probleme care încă sunt în discuţie”, a subliniat el.

La rândul său, Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene al Republicii Moldova a emis următorul comunicat după întrevederea celor doi miniștri:

Astăzi, 22 ianuarie 2009, a sosit în vizită de lucru la Chişinău dl Cristian Diaconescu, Ministrul Afacerilor Externe al României. Vizita a început cu o întrevedere tete-a-tete a oaspetelui cu dl Andrei Stratan, Viceprim-ministru, Ministrul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, după care întîlnirea a continuat în format extins cu participarea membrilor delegaţiilor oficiale.

Salutând prezenţa omologului său român la Chişinău, Ministrul s-a referit la evoluţiile cooperării bilaterale în diverse domenii şi a opinat că Republica Moldova şi România trebuie să aprofundeze acest dialog pentru succesele comune ale celor două state. A fost accentuată cooperarea pe dimensiunea europeană, care oferă posibilităţi vaste în implementarea unor proiecte importante pentru ambele state. În acest context, a fost exprimată doleanţa de a lansa noi proiecte de cooperare transfrontalieră, dar, totodată, şi de a le finaliza pe cele începute anterior, inaugurarea punctului de trecere a frontierei Lipcani-Rădăuţi fiind doar unul dintre ele. La compartimentul integrare europeană, Andrei Stratan a făcut o trecere în revistă a evoluţiilor recente ale relaţiilor ţării noastre cu UE şi a expus viziunea părţii moldoveneşti privind natura viitorului cadru al cooperării RM—UE. „În opinia noastră, nu există nici un impediment serios pentru consolidarea relaţiilor şi apropierea între Republica Moldova şi România”,- a subliniat şeful diplomaţiei moldoveneşti. Cu titlu special, el a menţionat succesele înregistrate în domeniul cooperării comercial-economice, remarcînd că acestea sunt ca un barometru care indică asupra prezentului sigur şi al perspectivelor relaţiilor moldo-române.

Dl Cristian Diaconescu a ţinut să remarce că aceasta este prima vizită a sa peste hotare în calitate de proaspăt Ministru de Externe după formarea noului Guvern român, ceea ce vorbeşte despre locul pe care îl ocupă Republica Moldova în politica externă a României. Ministrul a constatat cu satisfacţie consistenţa cooperării bilaterale în diverse domenii, oprindu-se mai detaliat la procesul de integrare europeană a ţării noastre şi la sprijinul pe care România ar putea să-l acorde în această direcţie. În opinia sa, Republica Moldova este cel mai avansat stat din regiune printre aspiranţii la spaţiul comunitar şi partea română se pronunţă univoc pentru un asemenea statut al relaţiilor Moldovei cu UE care să corespundă pe deplin acestei realităţi. În acelaşi context tematic, dl Cristian Diaconescu a ţinut să felicite partea moldovenească „pentru prestaţia exemplară şi politica înţeleaptă” cu care Republica Moldova a exercitat preşedinţia în exerciţiu la cele cinci aranjamente regionale, subliniind că aceasta constituie o experienţă foarte preţioasă în procesul de integrare europeană.

Interlocutorii au abordat şi problema consolidării cadrului juridic al relaţiilor bilaterale subliniind gradul avansat în elaborarea documentelor definitorii. Cu referire la elementele care urmează a fi convenite, părţile şi-au exprimat determinarea de a găsi soluţii care să ţină cont de interesele fiecărui stat.

Tot astăzi, la Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene a avut loc o conferinţă de presă, în cadrul căreia Miniştrii Cristian Diaconescu şi Andrei Stratan au răspuns la întrebările jurnaliştilor.

INVITAŢIE LA SIMPOZIONUL „ANDREI ŞAGUNA – UN ÎNTEMEIETOR”

ianuarie 21st, 2009

Consiliul Judeţean Suceava, Biblioteca Bucovinei „I.G.Sbiera” şi Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava organizează vineri, 23 ianuarie, simpozionul „Andrei Şaguna – Un întemeietor”.
Prof.univ.dr. Vasile Demciuc va vorbi despre destinul de excepţie al lui Andrei Şaguna, de la a cărui naştere s-au împlinit 200 de ani în 2008, iar de la înscăunarea sa ca Mitropolit al Ardealului se împlinesc anul acesta 145 de ani.

În calitatea sa de Mitropolit ortodox (1864-1873), Andrei Şaguna – membru de onoare al Academiei Române -, a luptat pentru drepturile creştinilor ortodocşi, pentru dezvoltarea învăţământului în limba română, laic şi religios, fiind şi fondatorul Gimnaziului românesc de la Braşov şi al câtorva sute de şcoli destinate românilor din mediile rural şi urban, multe dintre aceste medii fiind defavorizate economic şi politic.

Scriitoarea Angela Furtună, coordonatoarea acestui proiect, va modera discuţiile specialiştilor şi invitaţilor, ale reprezentanţilor corpului didactic şi media, ale celor din partea autorităţilor şi oamenilor de cultură, privind subiectul fundamental şi nevoia de soluţii privind „Învăţământului românesc, între tradiţie şi modernitate”.

Într-o lume românească traversată de puternice transformări şi de crize axiologice, discuţiile şi construirea de proiecte ce au ca scop îmbunătăţirea învăţământului şi reformarea mesajului său reprezintă o prioritate a societăţii civile şi a mediilor culturale, economice şi politice.

Evenimentul va avea loc la ora 12, în Sala de Arte a Bibliotecii Bucovinei.

Parteneri media: Romania Liberă, ACUM, Monitorul de Suceava, Plus TV, Antena 1, TVR Cultural, Radio Free Europe, RFI, BBC, Oraşul Suceava, Crai Nou, Tu Şi România, Nord Litera, Radio România Actualităţi.

Ostaticul armator grec răscumparat de familie

ianuarie 20th, 2009

P. Panagopoulos armator grec in virsta de 74 de ania fost eliberat de catre rapitor la o ora dupa miezul nopptii.
Un echipaj de politie l-a gasit pe ostatic in ragiunea de vest a peninsulei Atika in raza localitatii Asporpirgos int-run parking de unde a fost transportat la postul de politie si apoi preluat de sotie.

Se comfirma procedura standard folosita de rapitori care o repeta in linii mari de citeva ori pe ani.

De obicei familia este pusa pe drumuri cu o zi inainte, pentru a preda banii, in cazul de fata sotia ostaticului a parcurs aproximativ 600 de kilometrii distanta pina aproape de Salonic pentru ca rapitorii sa fie siguri ca nu este urmarita si abia a doua zi se indica un nou loc in alt judet din provincie care se lasa banii.

Rapitorii au asigurat ingrijire medicala si tratament medicamentos pentru a tine ostatecul in viata si sa nu se deterioreze sanatatea acestuia.

Dupa recuperarea ostaticul a fost trasnportat acasa unde se va odihni si apoi va fi interogat de politie.

Singurl indiciu al politiei este tonul si accentul provincial al rapitorului care a negociat telefonic cu familia si care a indica procedura predarii banilor.

In actiune colaterala politia a detectat in provincie un automobil cu automate rusesti si o pusca cu tragere repetata si o cantitate mare de gloante.
Siguranta populatiei este un factor poliotic care ar putea influienta eventuale alegeri inainte de termen.

America isi sarbatoreste noul presedinte

ianuarie 19th, 2009

Daca in multe tari investitura unui presedinte nu reprezinta decat o permutare politica fara reverberatii in randul populatiei, poporul american traieste a 56-a inaugurare sub un nou triumvirat al democratiei si al progresului in ceea ce priveste convietuirea albilor cu comunitatea de culoare.

Sarbatorirea presedintelui Barack Obama transforma capitala de pe malul Potomacului intr-un eveniment de amploare neintalnita pana in prezent.

Particparea masiva a multor nume din lumea artistica inscrie numele starurilor: Beyonce , Mary J. Blige , Bono , Garth Brooks , Sheryl Crow , Renee Fleming , Josh Groban , Herbie Hancock , Heather Headley , John Legend , Jennifer Nettles , John Mellencamp , Usher Raymond IV , Shakira , Bruce Springsteen , James Taylor , will.i.am , si Stevie Wonder .

Respectul pentru presedinte, pentru investitura acestuia traduce sentimentul patriotic al natiunii si mai ales al oamenilor de rand.

Desfasurarea evenimentelor nu are nimic de a face cu paradele totalitariste impuse de catre administratiile dictaturilor si nu apare ca o manifestare fortata, manipulata. Nimeni nu e fortat sa aplaude sau sa scandeze.

Intr-un cartier marginas al Washington-ului ma regasesc in cetateanul aspirant la o lume mai buna, la redresarea economiei si sunt convins ca acest lucru se va intampla. Drapelul stelelor confederatiei americane ca simbol al unei tari libere si minunate isi flutura faldurile in plin frig de ianuarie, arborand nu o tenta nationalisto – propagandistica, ci bucuria apartenentei la o noua deschidere istorica.

In Romania juramantul presedintelui in societatea anterioara devenea un teatru regizat in cadru de megalomanie politica. Neparticiparea masiva la alegerile recente din tara demonstreaza, din nefericire, continutul amar al scepticismului populatiei si totodata disocierea de nucleul guvernamental.

In drum spre casa un restaurant apartinand liniei Ruby Tuesday imi atrage atentia prin afisarea unui program si a unui meniu special dedicat zilei de inaugurare a presedintelui american. Restaurantul croit in linii simple, in lemn de cires salbatic, cu un bar in mijloc, cu mese si banchete tot din lemn rosiatic te imbie la un cadru de delectare familiala, de bistro unde domneste casual-ul si nu ácele etichetei. Managerul restaurantului, Scott Munneli imi da binete. La intrebarile mele legate de afisul postat si de micile insemne legate de sarbatoarea Capitoliului ma asigura ca prin orarul zilelor de 18-20 ianuarie ac nu face decat sa creeze clientilor din cartier si turistilor o ambianta de neuitat, mentionandu-mi ca nu toata lumea poate fi prezenta la ceremonia prezidentiala din Washington. Aceasta nu-i impiedica sa sarbatoreasca la un pahar de vorbe amicale.

Ofertele speciale constau intr-un meniu simplu si gatit numai din produse proaspete. Mi-a atras atentia fuziunea a elementului hispanic cu cel italian si cel nordamerican in alegerea retetelor. Lista de bauturi se distinge prin cocktailuri desavarsite in pocaluri generoase si marci internationale de bere.

Imi sorb un excelent Long Island Ice Tea si ma las purtat cu gandul la restaurantele de cartier din capitala de pe Dambovita in perioada alegerilor prezidentiale din acest an, despre felul cum vor sarbatori evenimentul, si pe cine.

I don’t go to USA

ianuarie 19th, 2009

Cu mai mult de doua decenii in urma radioul din Mamaia transmitea un cintec german care declara sus si tare intentia turistilor de a nu merge in vacanta in America ci sa stea in munti si sa bea traditionalul schnaps.

Personal nu merg la investitura nu pentru ca nu as avea suma derizorie pentru a cumpara o invitatie ci intrucit nu ma cunoaste nimeni ca sa ma propuna.

Cu aceasta amaraciune ma intreb cit de greu ii intelegem pe americani.

Ce nu inteleg europenii este de ce atitata fast la investirea presedintelui noii Rome cu tot spectru de manifestari, jocuri si distractii tocmai cind prin protile imparatiei a intrat un dusman mai temut decit legendarul Attila si cind foamea si primejdiile au atins pe americanii asediati.

Criza care ameninta America este tocmai la inceput si inca nu a ajuns maximum si nimeni nu stie care vor fi consecintele si tocmai atunci s-a gasit necesar sa se dea cu bani de azvirlita.

Clasa politica a refuzat sa dea bani sefilor companiilor de automobile pe motiv ca acestia o duc prea bine, au salarii mari de lux si le-au cerut umilinta si economie.

In schimb clasa politica americana refuza sa se alinieze la aceste criterii pe care le recomanda altilor.

Lumea astepta un exemplu de cumpatare si economie cu ocazia investiturii.

In multe sate in Europa cheful se face dupa ca s-a terminat munca cimpului si se intra in toamna asa cum in America ziua recunostintei a fost pusa la sfirsitul toamnei pentru a multumi pentru cele ale traiului.

Un presedinte democrat venit la putere cu o platforma populara este pe cale sa fie inghitit de un sistem birocratic si politicianist care il intimpina si il incinta cu onoruri si incearca sa-l metamorfozeze in ceea ce isi doresc.

Primul termen incepe cu surle si trimbite atunci cind ar fi trebuit s ainceapa cu fapte.

Cine va salva visul american ?

1 Milion impotriva birocratiei

ianuarie 19th, 2009

Saptamina asta site-ul LaPensie.com a servit pagina cu numarul 1 Milion.

Pornit si sustinut prin munca voluntara a numai doi entuziasti site-ul a ajutat peste o suta de mii de oameni, pensionari sau rudele lor mai tinere invatate cu utilizarea calculatorului, sa razbata prin hatisul de legi si hotariri, deseori contradictorii, uneori nedrepte, intotdeauna intr-un limbaj confuz, ce sint numite de birocrati \”legislatie\” referitoare la pensiile de stat din Romania.

Site-ul asigura, intr-o maniera simplificata si pe intelesul tuturor, intelegerea unui domeniu parca voit confuz care lasa pensionarii sau viitorii pensionari in imposibilitatea de a fi constienti de actiunile lor intr-o perioada foarte importanta din viata lor si a familiilor lor.

Fara \”fonduri europene\” sau milioane de lei cheltuiti din bugetul tarii site-ul ofera ceea ce orice institutie publica din Romania ar trebui sa asigure cetatenilor ei: un mijloc simplu si eficient de informare. Profesionalismul echipei a fost confirmat de rezultatele pozitive a celor care au folosit datele si sfaturile obtinute prin utilizarea sa in lupta impotriva birocratiei din domeniu.

Pe forumul integrat site-ului puteti comunica cu noi si afla intr-un timp scurt raspunsuri la problemele dumneavoastra precum si experienta altora in incercarea de a-si dobindi drepturile.

De ce o facem? Poate pentru povesti ca aceasta, in care o pensie a crescut de 5 (cinci) ori folosindu-se datele obtinute pe site-ul nostru, primind in plus diferenta de care a fost vaduvit pe 10 (zece) ani:

\”Pensia tatalui meu este 500 RON, aproximativ 0.38 puncte… Am sesizat de 4 ori pana acum Casa de Pensii din Constanta, in legatura cu eroarea aceasta, dar fara rezultat… Mentionez ca tata a lucrat la CFR si a iesit la pensie (normal) in 1989… Ce ma sfatuiti sa fac deoarece Casa de Pensii nu vrea sa recalculeze pensia, iar la ultimele solicitari nici nu s-a mai deranjat sa raspunda.\”

\”Astazi am fost la Casa de Pensii… Si nu o sa va vina sa credeti. Am rezolvat. Am avut cu mine si calculul din programul dumneavoastra. In urma reanalizarii s-a stabilit un punct de pensie de 2.01… Va multumesc pentru program. Mosului meu ii flutura urechile de fericire,… mai mult va primi si banii din urma!\”

Folosind calculatoarele disponibile gratuit pe site puteti afla:
- Data iesirii la pensie la limita de varsta, fara reduceri precum si varsta standard de pensionare, stagiul standard complet de cotizare si stagiul minim de cotizare la acea data;
- Procentele cu care va fi diminuata pensia anticipata partiala;
- Reducerea stagiului complet de cotizare si a varstei de pensionare;
- Punctaj suplimentar pentru gr.I si II de munca;
- Pensia cuvenita.

Oricind la dispozitia dumneavoastra!

Radu Dragan – «La représentation de l’espace de la société traditionnelle. Les mondes renversés»

ianuarie 19th, 2009

Radu Dragan
La représentation de l’espace de la société traditionnelle. Les mondes renversés
Connaissance des hommes, Paris, Éditions L’Harmattan, 1999
368 pagini
29 euro

Motto :
« Lévi-Strauss scrie undeva că dualismul este înainte de orice psihologic. Nu ştiu dacă putem rezuma întreaga, enorma complexitate a structurii dualiste la aspectul psihologic. Dar cred că este destul de plauzibil că, pur şi simplu, întreaga noastră funcţionare mentală este condiţionată în mare măsură de imaginea dualistă a lumii care se concretizează sub diferite forme, extrem de complexe, de variate, de la o cultură la alta. Eu mă feresc de apropieri pe care le consider forţate între religia iudaică şi structura dualistă a unui sat Bororo, de exemplu. Nimic nu ne autorizează să facem astfel de comparaţii, chiar dacă luăm în considerare structura dualistă a însăşi raţionalismului omenesc.» Radu Drăgan (din interviul acordat lui Marius Vasileanu).

Editura L’Harmattan a publicat în 1999 în colecţia sa «Connaissance des hommes ANTHROPOLOGIE, ETHNOLOGIE, CIVILISATION», studiul «La représentation de l’espace de la société traditionnelle. Les mondes renversés» de Radu Drăgan.
Radu Drăgan este un cunoscut arhitect, antropolog, doctor EHESS (École des Hautes Etudes en Sciences Sociales), Paris, autorul unor studii privind hermeneutica spaţiului, dintre care unele au fost publicate atât în România cât mai ales, peste hotare. O prezentare detaliată a personalităţii lui Radu Drăgan se poate găsi în portalul revistei online Asymetria (director Dan Culcer): «Radu Drăgan (născut 9.IX.1955, Bucureşti) este arhitect, antropolog, eseist, poet. A absolvit Institutul de Arhitectură (1982). Publică versuri în revistele “Amfiteatru” şi “Luceafărul” şi debutează editorial cu volumul de versuri Marea transparenţă (1979; Premiul pentru debut al Editurii Albatros). Între 1982 şi 1990, practică arhitectura la Romproiect şi Proiect Bucureşti. După ‘89 este asistent, apoi conferenţiar la Institutul de Arhitectură “Ion Mincu”. În ianuarie 1990, fondează revista “Arhitext”; publică aici, ca şi în “Arhitectura” şi “Revista de istorie şi teorie literară”, eseuri şi critică literară. Arhitect în mai multe agenţii de arhitectură şi decoraţiuni interioare, face un doctorat în antropologie socială şi etnologică la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris şi altul în ştiinţa religiilor), la École Pratique des Hautes Études, tot la Paris. Colaborează la “Dilema”, “Contrapunct”, “Tribuna”, “Cotidianul” ş.a.
Din 1990 este colaborator permanent la “Jurnalul literar”(Bucureşti), unde publică articole în marginea actualităţii.
O primă culegere de eseuri, « Fiinţa şi spaţiul » (1992), dezvăluie preocuparea predilectă a autorului – hermeneutica spaţiului. « Muntele înflorit. Contribuţie la o hermeneutică a imaginarului » (1998) este o cercetare analitică a spaţiului simbolic în mai multe texte alchimice de la sfârşitul Renaşterii. Fără nici o tendinţă spre tracomanie, patru din cele cinci studii care compun volumul se referă la mitul magului Zalmoxis. Autorul evită, de asemenea, să caute configuraţii spaţiale în spatele structurilor gândirii. «Lumile răsturnate» (2000), traducere în limba română a cărţii «La représentation de l’espace de la société traditionnelle. Les mondes renversés», apărută la Paris în 1999, este o analiză comparativă a spaţiului ca reprezentare socială, pe baza cercetărilor autorului în satele vâlcene. SCRIERI: “Marea transparenţă”, Bucureşti, 1979; “Fiinţa şi spaţiul”, Bucureşti, 1992; “Symbols and Language in Sacred Christian Architecture”, traducere Cristina Ilina Sălăjan, Edwin Mellen Press, New York, 1996; «Muntele înflorit. Contribuţii la o hermeneutică a imaginarului», Bucureşti, 1998; «La représentation de l’espace de la société traditionnelle. Les mondes renversés», prefaţa de Michel Meslin, Paris, 1999; ed. Românească (Lumile răsturnate), tr. Roxana Pitea, Bucureşti, 2000.»

Volumul «La représentation de l’espace de la société traditionnelle. Les mondes renversés» este alcătuit din nouă capitole dezvoltate în trei mari părţi: «Spaţiul acestei lumi», «Spaţiul celeilalte lumi» şi «Geneza noţiunii de spaţiu».
Studiul a fost axat pe interpretarea şi valorificarea miturilor existente în zona societăţilor tradiţionale din sud-estul Europei, cu predilecţie din Oltenia şi Ţara Loviştei, de unde autorul, în urma cercetărilor sale, va prezenta în detaliu tradiţiile milenare de la Zamolxis până în zilele noastre.

«Meritul de a fi introdus în ezoterismul occidental pe Zalmoxis îi aparţine în egală măsură lui Pico della Mirandola. Plecând de la Pico, marii hermetişti ai Occidentului renascentist au făcut din Zalmoxis un mare mag alături de Abaris Hiperboreanul, Zarathustra şi Hermes Trismegistos.» va mai preciza Radu Drăgan într-unul dintre interviurile sale.

Organizarea spaţială a societăţilor tradiţionale, modul de percepţie al locuitorilor satului românesc privind “satul de sus” şi “satul de jos”, de “cei de sus” şi “cei de jos”, constituie pentru Radu Drăgan un filon de aur antropologic pe care îl va dezvolta cu profesionalism şi dăruire, în paginile acestui volum ce reprezintă o reflecţie teoretică excelentă a practicii antropologice, aşa cum remarca şi Michel Meslin eminent profesor de istorie comparată a religiilor şi antropologiei religioase de la Sorbona în prefaţa cărţii.

Studiile lui Radu Drăgan pe care le-a expus şi în cadrul catedrei «Istoria curentelor ezoterice în Europa modernă şi contemporană» de la Sorbona privind ezoterismul românesc continuă de-altfel tradiţia marilor săi înaintaşi: Mircea Eliade, Vasile Lovinescu, Mihai Vâlsan ş.a.

«La représentation de l’espace de la société traditionnelle. Les mondes renversés» este recomandată deja în bibliografia pentru doctoratul de filozofie din universităţi franceze.

Chiar dacă Radu Drăgan a declarat cu modestie că «Adevărul este că nu sunt un exemplu de urmat. M-am risipit în direcţii aparent puţin convergente – antropologie, istoria religiilor, arhitectură, literatură. Dacă vrei, eu cred că sunt un fel de vestigiu nereuşit al mitului omului universal care nu prea mai are căutare în ziua de astăzi, un fel de relicvă intelectuală a acestui om total care a dispărut şi care în ziua de azi este o rara avis.», a rămas şi va rămâne încă pentru mine nu numai un exemplu în domeniile cărora s-a consacrat cât şi un mare Prieten.

De la miturile cosmogonice la societatea tradiţională românească «La représentation de l’espace de la société traditionnelle. Les mondes renversés» reprezintă un excelent studiu pe care, vă asigur, merită să-l aprofundaţi.

Bilanțul amestecat al lui George W Bush

ianuarie 19th, 2009

George W. Bush, whose eight years in the White House end tomorrow at noon, leaves the presidency a very unpopular man – very much like President Harry Truman when he left office in 1953. As historians carefully examined the larger Truman presidential record over the next few decades, his legacy changed substantially, and to some extent this could be the case with Mr. Bush.

Some diehards have hated Mr. Bush since his first, cliffhanger, election in 2000, thinking somehow he was and is an illegitimate president, even though a variety of independent post-election studies of Florida votes show he beat Al Gore no matter how the count was conducted or interpreted. Today Mr. Bush’s unpopularity stems from the credit crisis and declining economy; the war in Iraq; and the federal government’s performance in handling Hurricane Katrina in September 2005. But just as it was a mistake to judge Mr. Truman’s presidency based solely on the Korean War or the communist takeover in China, it would be wrong to view the Bush presidency solely through the prism of the credit crisis, Katrina or the failure to find weapons of mass destruction in Iraq. The credit crisis had many fathers, from laws and policies passed in Democratic administrations to greed and terrible thinking by financial institutions and individual homebuyers alike. Katrina was an unprecedented disaster that overwhelmed all levels of government. Iraq had actually used WMDs in its war against Iran and subsequently defied repeated U.N. efforts to verify compliance with its promises to get rid of its arsenals. In context, Monday morning quarterbacking in these areas is somewhat unfair.

When al Qaeda struck the United States on Sept. 11, 2001, killing nearly 3,000 people, it appeared certain that terrorists would attack the American homeland again. But that has not happened – thanks at least in part to the Bush administration’s vigilance. In the past seven-plus years, U.S. law-enforcement and intelligence agencies foiled numerous terrorist attempts to strike this country. These included plots to blow up skyscrapers in Chicago and Los Angeles; to bomb the military base at Ft. Dix, N.J.; and to blow up the Brooklyn Bridge. The Treasury Department launched an aggressive campaign to cut off U.S. sources of funding for terrorist groups like Hamas, Hezbollah and al Qaeda.

Last summer Mr. Bush won passage of legislation reauthorizing the Foreign Intelligence Surveillance Act (FISA) after fending off efforts by congressional Democrats to hamstring U.S. intelligence agencies’ ability to monitor terrorists. Mr. Bush thwarted Democratic efforts to force U.S. intelligence agencies to obtain warrants to listen to terrorists’ overseas telephone calls if they were transferred using switches that were located in the United States. Mr. Bush was also successful in winning retroactive liability protection for telecommunications companies that cooperated with Washington’s requests to wiretap terrorist telephone calls after September 11. The apoplectic concern over waterboarding (simulated drowning) techniques authorized by Mr. Bush that the CIA used against suspected terrorists (which the agency ended in 2006) involved a grand total of three – count ‘em, three – cases.

Thanks to Mr. Bush, more than 55 million people today in Afghanistan and Iraq are freed from brutal dictatorships: the Taliban in Afghanistan and Saddam Hussein’s regime in Iraq. In Afghanistan, the Taliban staged a comeback with the help of radical Islamists who re-supplied it from bases in neighboring Pakistan, and in Iraq there was for a time a brutal terrorist insurgency following the fall of Saddam Hussein. After Secretary of Defense Donald Rumsfeld resigned in late 2006 and was replaced by Robert Gates, Mr. Bush made the critical decision that changed the course of the war: bringing in Gen. David Petraeus to head the Multinational Force in Iraq and sending close to 30,000 additional troops there (against intense partisan opposition) as part of a counterinsurgency strategy focused on protecting Iraqi civilians from terrorists. As Mr. Bush leaves office, al Qaeda, the most violent terror group in Iraq, has effectively been defeated. The security situation has improved to such a degree that last month Washington and Baghdad signed an agreement to withdraw all U.S. forces from Iraq by the end of 2011.

Administration officials, in particular former Undersecretary of State John Bolton, pressed relentlessly to force Iran to come clean about its nuclear-weapons programs. But during Mr. Bush’s second term, Mr. Bolton’s tough stance gave way to a much softer policy advanced by Secretary of State Condoleezza Rice: one that involved working with the European Union to try to reform Iran’s behavior by providing it with “peaceful” nuclear technology and other incentives. But Tehran continued to stonewall, and the administration leaves with little to show for its multilateralist second-term approach beyond a number of flaccid Security Council resolutions condemning Iran.

Equally unsurprising, the administration was unsuccessful in its efforts to persuade North Korea to relinquish its nuclear weapons in exchange for a variety of economic and diplomatic concessions, including diplomatic recognition, removal from the U.S. list of terror-supporting states, and financial assistance. But the Bush administration scored a number of critical successes in areas including nonproliferation and missile defense. Mr. Bush signed agreements with the Czech Republic and Poland to build a missile defense system in Europe that would defend against an Iranian ballistic-missile or nuclear-weapons attack and began to deploy missile defense systems in Alaska and California, and aboard U.S. naval vessels in the Pacific, to deter a North Korean attack. The Proliferation Security Initiative (PSI), a voluntary U.S.-led effort involving more than 90 nations, helped uncover the Pakistan-based A.Q. Khan atomic-weapons network, which was providing nuclear equipment and technical expertise to Iran, North Korea and Libya.

Seven new countries entered NATO during the Bush presidency. But Russia’s August invasion of Georgia served as a reminder about Moscow’s willingness to intimidate an independent, democratic nation that had been left essentially defenseless because it had yet to be granted admission to the alliance.

The Middle East proved to be a political roller-coaster for Mr. Bush, as it has with most presidents of the past half-century. In June, 2002 Mr. Bush announced a major diplomatic initiative aimed at creating an independent, democratic Palestinian state in the West Bank and Gaza. During the next six and a half years, Israel withdrew from parts of the West Bank and the entire Gaza Strip. In Gaza, the response to Israel’s pullout was a massive increase in the firing of rockets into the Jewish State – which eventually provoked the Israeli military operation now taking place in Gaza. Last week, Mr. Bush overruled Miss Rice’s effort to win support for a U.N. Security Council cease-fire resolution – which would have stopped the Israeli military campaign in its tracks.

When it came to domestic policy, Mr. Bush’s leading achievements included persuading Congress to enact across-the-board tax cuts and standing against efforts by Democrats to increase taxes. Conservatives were cheered by many of Mr. Bush’s judicial nominations, in particular those of Supreme Court Justices John Roberts and Joseph Alito. Mr. Bush was pro-life, and he opposed taxpayer-funded fetal stem-cell research. After his re-election in 2004, Mr. Bush tried to do something that most politicians are afraid to do: to broach the possibility of permitting American workers to establish private retirement accounts in lieu of Social Security. He opposed efforts by Washington environmentalists and congressional Democrats to force the United States to comply with an international climate-change pact that would have wreaked havoc on the American economy. Mr. Bush won plaudits from many conservatives for support of faith-based initiatives (in other words, ensuring that social-service groups would not be barred from receiving government contracts because of their religious orientation). But the jury is out regarding whether the No Child Left Behind educational program, which Mr. Bush touts as one of his top domestic policy achievements, has actually improved student educational performance.

In other areas, many conservatives found the Bush domestic policy abysmal. He repeatedly tried and failed (fortunately) to win passage of mass amnesty for illegal aliens. Mr. Bush signed into law McCain-Feingold, which imposed draconian restrictions on the ability of people to participate in political campaigns. His biggest black mark, in our view, is that domestic spending exploded, with his acquiescence, encouragement, or fecklessness, and Mr. Bush presided over the largest increase in federal spending since LBJ’s Great Society. This included the Medicare prescription-drug entitlement program enacted in 2003 that added more than $17 trillion to federal liabilities over the “infinite horizon” – an amount greater than the entire annual output of the U.S. economy. The $700 billion bailout program enacted in October that was supposed to alleviate the credit crunch did nothing of the sort. Instead, it set a troubling precedent: the notion that many questionably run businesses are “too big to fail,” and encouraged a “me too” mentality from many sectors of dialing for dollars. By doing so, that bailout laid the groundwork for additional commitments of trillions more during the final months of the Bush presidency.

In the end, the Bush presidency was something of a mixed bag: massive increases in the power of the federal Leviathan was the dark side. But President Bush’s most important legacy is the fact that he kept Americans safe after September 11.

http://www.washingtontimes.com/news/2009/jan/19/mr-bushs-mixed-bag/

A murit poetul Grigore Vieru

ianuarie 18th, 2009

Marele poet Grigore Vieru a murit duminică la orele 01:30 la Spitalul de Urgenţă din capitală, în urma unui nou atac de cord. La 16 ianuarie 2009, Grigore Vieru se întorcea din or. Cahul, unde participase la o ceremonie pentru omagierea poetului Mihai Eminescu. În preaja localităţii Danceni, r. Ialoveni, automobilul în care se afla poetul a fost implicat într-un grav accident rutier, lovindu-se într-un copac. Grigore Vieru a fost internat la Spitalul de Urgenţă într-o stare foarte gravă, cu multiple fracturi interne, iar a doua zi starea sănătăţii se ameliorase puţin, când au început să-i lucreze rinichii şi i s-a stabilizat tensiunea. Pentru a cinsti memoria lui Grigore Vieru, UNIMEDIA te invită să publici mai jos o poezie scrisă de Marele Poet.

Potrivit MAI, la volanul automobilului de model „Opel Astra” se afla Gheorghe Munteanu, în vârstă de 47 de ani, director adjunct al Ansamblului Naţional Academic de dansuri populare „Joc”, care din cauza condiţiilor climaterice nefavorabile şi a vitezei sporite a pierdut controlul volanului şi s-a tamponat în banda de separare a drumului.

Potrivit Eleonorei Tcaci, şeful substaţiei medicale de urgenţă Ialoveni, citată de Realitatea TV, ambulanţa a fost solicitată la ora 01:25 noaptea. Poetul se afla în automobil. Era în stare confuză, avea dureri de cap şi plăgi sângerânde ale feţei. În răni avea cioburi de sticlă de la parbriz.

Sursele UNIMEDIA din Spitalul de Urgenţă au comunicat după internare că poetul Grigore Vieru are şanse minime de supravieţuire, fiind într-o comă profundă.

A doua zi starea sănătăţii poetului s-a ameliorat un pic, fiind restabilite funcţiile vitale ale organismului, când au început să-i lucreze rinichii şi i s-a stabilizat tensiunea.

Grigore Vieru trebuia să fie transportat de urgenţă la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti cu un avion SMURD al Ministerului Apărării din România, însă starea sa nu a permis acest lucru.

Potrivit lui Călin Vieru, fiul poetului, citat de Realitatea TV, familia era şocată de cele întâmplate şi spera că medicii vor reuşi să stabilizeze starea poetului.

Grigore Vieru a fost născut la 14 februarie 1935 în s. Pererîta şi ar fi împlinit 74 de ani în mai puţin de o lună.

http://www.unimedia.md/index.php?mod=home&hmod=newsbyid&id=9066

The Gaza conflict – deterrence and other missed points

ianuarie 18th, 2009

The Israeli government, through Prime Minister Olmert, foreign minister Livni, or defense minister Barak, seems to agree that Israel’s goal for the ongoing Cast Lead operation is to deter Hamas from continuing its campaign of regular missile bombings of southern and central Israel. If they mean it–and that is still unclear–they are dangerously misguided and misleading their public. Moreover, they are sending Israeli soldiers to their deaths for an illusory goal.

The very concept of deterrence is based on a number of premises, none of which applies to Hamas or any other religion-based terror group. The first is that the Hamas leaders actually care about and/or fear for their lives and those of their families – hence that they will “deal” if in personal peril. That is a doubtful assumption, as demon-strated by senior leader Nazar Rayan, who “appeared to believe him-self invincible. He refused to leave or allow his enormous family to leave their home in the Jabalia camp. The bomb reduced the building to rubble and the death toll was, consequently, dreadful.” Indeed, he made his family a target, with the result that at least two of his wives and a number of his children were killed. When terrorist leaders care little about their own lives, it should be no surprise that they care even less about those of “civilians.”

While a case could be made that once Hamas entered “politics,” al-beit with a peculiar method of ably combining terror and electioneering, that is a weak case. Hamas knows, from experience, that Palestinians, especially Gazans, largely share its goals and methods, and that most are prepared to support its actions, regardless of what others in the Arab, Muslim or wider world think.

Second, as all totalitarian groups–and Hamas is Stalinism with a green banner–know, “peoples” always obey the guys with guns, unless other guys with bigger guns show up. That is why Gazans have noth-ing to say, collectively, about being systematically used as shields.

Thus, when Eyad Sarraj, a psychiatrist who heads the Gaza Community Mental Health Program, claims that “people will join Hamas rather than leave Hamas” as a result of the ongoing conflict, he is correct–just as citizens of Dresden still sup-ported the Nazis after their town’s destruction in February 1945. Fur-thermore, like Hitler, Hamas’ sins do not include lack of sincerity and clarity–the Gazans who voted for Hamas in 2005, giving it control of seven out of 10 councils in the Strip, knew exactly what its ideology and aims are, and the risks those imply. Ever since, they helped Hamas eliminate–mostly through murder–its Fatah rival, provided it with an infinite supply of suicide murderers, and often lent their houses to the organization’s rocket-launching teams seeking to kill Israeli civilians. In fact, as so many liberal observers of terrorism everywhere are always ready to claim, Hamas terrorism could only thrive with (at least some major) popular support–precisely what it has in abundance among the “civilians” in Gaza.

Hamas also understands, as the UN people in Gaza (not to mention the emotional and irrational lefties demonstrating in London, San Francisco, or Paris) do not, that the very concept of “civilians” is largely meaningless. Thus, the “civilian” casualty figures reported by the media, all doubtful since they are coming from Palestinians in Gaza, regularly mention “women and children”–and stay away from any meaningful definition. Are “children” all those under 18 years of age, as Amnesty International pretends? If so, the number of such “children” engaged in suicide bombings should force a rational observer to reconsider the definition. As for “women,” only intentional disregard of reality in the Middle East (and Sri Lanka, Turkey, Iraq, etc.) could consider them ipso facto victims because of their gender. Clearly, some people prefer not to pay attention to the words of this Gaza woman:

“If one of our men dies, a thousand men will set out in his place. We, the women, will set out. We are the granddaughters of Yassin [Hamas’ founder], Al-Bana [the founder of the Muslim Brotherhood, of which Hamas is a branch], and Al-Qassam. We are all the daughters of Pales-tine, the daughters of steadfast Gaza. We will set out, booby-trapped. From every home, a bomb will set out, and it will explode among the sons of Zion. We are no less than Fatima Al-Najjar and Rim Al-Riyashi [two Palestinian women who blew themselves up among Israelis]. We will blow ourselves up among those traitors, those apes and pigs.”

Certainly some women, and all in-fants, are innocent victims of the conflict. But Hamas successfully makes all women and all “children”
victims, knowing that the sob sisters/brothers of the West accept this for their own reasons. Those reasons may vary, from cultural anti-Americanism, historic anti-Semitism, or the long-standing European adoration of everything Third World.

All this being said, and concentrated in the simple statement that Hamas is not deterrable and its supporters are seldom real “civilians,” why does anyone–especially the Israeli government, elected to protect its citizenry and territory–pretend oth-erwise?
The answer, and a disturbing one, is that Israel, or at least its elites, are more “Western” than is good for them or their people. The implicit message of the Israeli officials’ claim that “regime change” in Gaza is not an objective of Operation Cast Lead is problematic. If sincere, Tel Aviv is wasting lives– Jewish and Palestinian– for very short-term success. If not, the problem is worse, because it only creates confusion–in Israel, among Palestinians, and elsewhere.
Ultimately, the only solution–itself limited in time because of the per-manency of dysfunctional Palestin-ian political culture–is the physical destruction of Hamas in Gaza, by killing most of its militants and leaders, be they “political” or “mili-tary” (is there a difference, outside Western artificial legalistic and emo-tional circles?)

As it is now, Israel’s claim that the goal is not Hamas’ removal from power in Gaza is either dishonest, a PR statement, or delusional. The destruction of Hamas’ mili-tary/terror capabilities would make it unattractive to Gazans, who like winners (if they kill Israelis). Anything else would convince most Gazans, who are always ready to be convinced, that Hamas is the way to go, electorally or practically.

Ultimately, the total physical destruction of Hamas in Gaza and the introduction of PA elements, even and especially if that means re-newed intra-Palestinian conflict, is the only stable, if not permanent, solution. Since Hamas cannot be deterred, dealt or “negotiated” with it, a fact Hamas itself admits, is a lost cause – it simply has to be de-stroyed. Hence all Euro-pacifist demands or UN pseudo-solutions are inherently irrelevant.
The whole idea, or so-called princi-ple, of total protection of undefined “civilians” promoted by leftists supporting Hamas without the courage to say so (the perennial Bi-anca Jagger, etc.), is not limited to Gaza’s conflict. That is just the latest pretext of a peculiarly irresponsible phenomenon. Thus the government and people of Sri Lanka are on the brink of finally winning their dec-ades-long war against one of the world’s worst terrorist groups – the Liberation Tigers of Tamil Eelam (LTTE), the “inventors” of suicide bombings and responsible of some 70,000 fatalities since 1984. The reaction from Amnesty International and associates? “Too many civil-ians” are being killed or displaced–not the rational question of how many civilians, Tamil or others, would be saved by ending the war.
But no, self-proclaimed human rights or humanitarian NGOs, when not actively encouraging irregular forces by treating them equally with state actors, push for regulations on states, since they cannot do so on Hamas or similar non-state actors. The result is always that the conflict between state and non-state actors, whether in Gaza, Israel, Colombia, Sri Lanka, or elsewhere, is pro-longed – with more “civilians” and innocents, whatever their definition, falling victim to violence.

It may be, or at least appear, cynical or brutal to say that in some circum-stances– the Gaza conflict now be-ing an obvious one– more violence, if correctly targeted, means fewer real civilian victims and better long-term chances of calm, if not peace. If Israel and those who truly seek calm in the Middle East in the long-term are serious, they should support the total military defeat of Hamas, rather than spill tears over the loss of “civilians.” This is a lesson that can be applied to conflicts far away from the Middle East. However, the prospects of this happening are not good, and the result is likely to be more and more “civilians” such as infants sleeping in their cribs being killed from Kyber to Mullaitivu to Gaza. Lack of clarity and reason truly kills.

Michael Radu is Senior Fellow and Co – Chair, Center on Terrorism and Counterterror-ism, at the Foreign Policy Research Institute in Philadelphia.

Gaza, sau mizele diferite ale ideii de negociere

ianuarie 18th, 2009

(O interpretare incipientă – note de lectură)

Una din cărțile cele mai lucide despre evrei (\”subiect vast și intimidant\”) a fost scrisă de istoricul romano-catolic Paul Johnson. El își asumă îndatorarea multor erudiți, citați de vasta bibliografie a cărții, și ia asupra sa toate posibilele erori de \”interpretare personală\”. Publicată în 1987 de Weidenfeld & Nicolson, The History of the Jews poate fi citită și în limba română, sub titlul O istorie a evreilor, Ed. Hasefer, București, 2005, cu sprijinul Departamentului pentru Relații Interetnice. Cartea este așezată sub semnul unei surprinzătoare și elegante declarații din care transpare excelența: \”Dedic această carte memoriei lui Hugh Fraser, un adevărat gentleman creștin și prieten de o viață al evreilor\”. Arhiepiscopul de Canterburri spusese la rândul său altădată: \”Evreii sunt lecția de civilizație a unui popor\”.
Am descoperit cu uluire cele patru motive, declarate, pentru care Johnson a finalizat această operă vastă : 1. Simpla curiozitate (\”evreii sunt oamenii care au dat naștere credinței mele\”) ; 2. Tulburarea \”pe care mi-o provoacă întinderea istoriei evreilor\” (de unde vin forța uriașă și energia ce au oferit evreilor \”specificitate și omogenitate\” ?) ; 3. Interesul generat de faptul că \”istoria evreilor nu acoperă doar perioade lungi de timp, ci și suprafețe întinse\” (a scrie istoria evreilor este ca și cum ai scrie istoria lumii, însă o istorie a lumii văzută din \”perspectiva unei victime erudite și inteligente\”, sau, așa cum spunea Dietrich Bonhoeffer, \”din perspectiva celor care sunt excluși, suspectați, prost tratați, lipsiți de putere, oprimați și disprețuiți, pe scurt, din perspectiva celor care suferă\”) ; 4. Cartea, spune autorul, mi-a dat șansa să reconsider cu obiectivitate, în lumina unui studiu care acoperă aproape 4000 de ani, cea mai dificilă dintre toate întrebările umanității : pentru ce suntem noi pe pământ ? Johnson argumentează că evreii sunt susținătorii cei mai puternici ai ideii că istoria are un scop și umanitatea un destin.
O lectură fascinantă și științific documentată ne poartă, de-a lungul capitolelor structurante ale acestui vast tratat, de la Israeliți la Iudaism, Catedocrație, Ghetou, Emancipare, Holocaust și, în final, la Sion. Cum această referință la Johnson se dorește a fi utilă înțelegerii, explicărilor corecte și discuțiilor generate de evenimentele din Gaza actuale, voi supune atenției cititorului un pasaj din capitolul final intitulat Sion (p.414). Această teză, a atitudinilor diferite cu care părțile antagonice se raportează la conceptul de tratat, pe care o veți regăsi mai jos, în citat, îmi întărește convingerile exprimate și în câteva studii și articole semnate de mine, prin care insist pe ideea de a nu neglija esența huntingtoniană, de ciocnire dintre civilizații, ca parte catalitică în doctrina teroristă Hamas și ca un nucleu tare al sursei conflictogene pe care o analizăm.
Astfel, Paul Johnson observă că \”timp de două milenii, evreii fuseseră o minoritate oprimată care nu dispusese niciodată de opțiunea forței. Nevoia îi deprinsese de aceea să negocieze, adesea pentru simpla supraviețuire, și să facă asta aproape mereu de pe poziții de mare inferioritate. Cu trecerea secolelor, ei și-au dezvoltat nu numai tehnicile de negociere, ci și filosofia de negociere. Negociau împotriva unor mize imposibile, și învățaseră că trebuie să accepte statutul negociat, oricât de umil și mizerabil ar fi fost acesta, știind că soarta lor se va putea ameliora ulterior prin noi negocieri și prin eforturi proprii. Importanța căderii la înțelegere, ca principiu opus forței, le intrase în sânge. Acesta a fost motivul pentru care le-a fost atât de dificil, chiar și când dovezile deveniseră copleșitoare, să perceapă dimensiunea răului pe care îl reprezenta Hitler, le venea greu să înțeleagă un om care nu voia să cadă la nicio pace cu ei, ci le voia doar viața\”.
Evreii în Israel sunt, astăzi, într-o situație oarecum asemănătoare cu cea generată de Hitler. Iranul și Hamas nu respectă acordurile și importanța negocierilor, ci vor să impună numai doctrine bazate pe soluția finală, repetate de mai multe în public ori în ultimii ani, însoțite de gesturi armate provocatoare și amenințări continue, de atacuri și de trafic intens de armament.
Paul Johnson descrie cu multă acribie și competență academică stilul și viziunea exprimate de partea arabă în cadrul acestui conflict străvechi și acutizat de sionism. Ciocnirea dintre civilizații, dintre evrei(și indirect iudeo-creștini) și arabi manifestă în Gaza de astăzi, de aici începe. Autorul observă că, spre deosebire de evrei, \”arabii, dimpotrivă, erau o rasă de cuceritori, ale căror scrieri inspirau și reflectau deopotrivă o poziție maximală față de alte popoare, \”dhimmi\”, cei demni de dispreț. Însuși conceptul de negociere pentru o pace finală era pentru ei trădarea oricărui principiu. O pace provizorie, un armistițiu, puteau fi necesare și acceptabile pentru că păstrau deschisă opțiunea folosirii ulterioare a forței. Pe de altă parte, un tratat echivala pentru ei cu un fel de capitulare. Așa se explică faptul că arabii nu au vrut ca refugiații să fie recolonizați, pentru că asta i-ar fi văduvit de un atu moral. Radio Cairo spunea astfel : Refugiații sunt armamentul arabilor și naționalismului arab. Așa se explică faptul că ei au refuzat, fără niciun fel de discuție, planul ONU din 1950, de reașezare a refugiaților. În următorul sfert de secol, ei au refuzat chiar să accepte oferte repetate de a primi recompensări din partea israelienilor. Rezultatul a fost dezastruos pentru refugiați și urmașii acestora, și a reprezentat și o sursă de instabilitate pentru statele arabe.\” Însuși echilibrul structural al unor state din zonă (Iordania, Liban) a fost distrus cu bună știință de stilul și de doctrinele politico-militare arabe, care, inflexibile în ceea ce privește principiul negocierii, au generat o subminare continuă a frontierelor statului Israel cât și a surselor sale întemeietoare. Mulți sioniști încă desfășoară polemici, la rândul lor, pe tema : \”dacă statul Israel era o a treia uniune de triburi, cărui stat îi era ea succesoare ?\” (p.415).
Dacă în anii 50-60, această imposibilitate de a dialoga dintre arabi și sioniști abia se contura, fiind bazată pe o incipientă diferență organică principială față de conceptul modern de negociere, ea s-a adâncit în zilele noastre, prin radicalizarea extremistă a grupărilor islamice întărite de programul anti-american, anti-israelian și anti-occidental.
La ora actuală, mai mult decât oricând, problema civilizațiilor și a conflictului arabo-israelian nu mai poate fi redusă la condiția de specificitate localistă a Orientului Mijlociu, deoarece supraviețuirea evreilor este strict legată de supraviețuirea civilizației iudeo-creștine. Pe de altă parte, rasa de cuceritori arabi a emis suficiente semnale privind intențiile sale precise de a sparge bariera civilizațională prin contestarea violentă a principiilor lumii noastre. Aceste argumente, concentrate în tratatul lui Paul Johnson, sunt și rodul cercetărilor unor echipe și personalități de prim rang : colectivul de cercetători ce a elaborat Encyclopedia Judaica, Istoria poporului evreu îngrijită de H.H.Ben Sasson, S.W.Baron, S.D.Goitein, G.G.Sholem, Cecil Roth, Alexander Mark, Alexander Altman, Hyam Maccoby, Jonathan J. Israel, Michael Marrus, Ronald Sanders, Raul Hilberg, Lucy Davidowicz, Robert Wistrich, Martin Gilbert, Samuel Belkin, Arthur Cohen, Meyer Waxman, Chaim Raphael (p.11).

Criza gazelor şi suspiciunile Rusiei faţă de Parteneriatul Estic

ianuarie 18th, 2009

Furnizarea gazelor ruse către UE trenează în continuare. Estimativ, reluarea livrărilor ar putea avea loc doar după 17 ianuarie curent, când în cadrul unui Summit trilateral Rusia-Ucraina-UE, cele trei părţi vor opta pentru o soluţie viabilă în vederea respectării urgente şi plenare a angajamentelor Protocolului privind monitorizarea livrărilor de gaze ruse ce tranzitează Ucraina, semnat la 14 ianuarie. În prezent, instituţiile europene învinuiesc atât Ucraina, cât şi Rusia de provocarea acestei crize, ce pune în pericol cetăţenii şi economiile statelor europene (www.europarl.europa.eu, 14.01.09). În timp ce diverşi actori naţionali ai statelor UE sprijină o parte sau alta (spre exemplu, Polonia la nivel de preşedinţie, este în totalitate de partea Ucrainei, în timp ce reprezentanţii mediului de afaceri din Ungaria şi Grecia – distribuitorii de gaze naturale, intenţionează să apeleze la instanţele de judecată internaţionale cu acuzaţii la adresa, în primul caz a Ucrainei, iar în al doilea – Rusiei, privind blocarea livrărilor de gaze).

Dacă Ucraina contează pe înţelegerea Bruxellului şi a ţărilor membre, invocând posedarea unor dovezi argumentate ce contestă toate acuzaţiile Rusiei, atunci autorităţile ruse de toate nivelurile tind să obţină din partea europenilor o poziţie mai dură în raport cu Kievul. Astfel, preşedintele Comitetului pentru Afaceri Internaţionale din cadrul Dumei de Stat a Federaţiei Ruse, Constantin Kosaciov, a opinat că UE şi greii acesteia urmează să facă presiuni asupra Ucrainei, pentru a face pe ultima să-şi respecte angajamentele de ţară-transportatoare în conformitate cu Carta Energetică Europeană, la care partea ucraineană a aderat încă 1998. Necătând la faptul cu Rusia nu este partea a acestui document şi refuză să-l ratifice, aceasta promovează cu insistenţă acest demers, care de altfel reprezintă o interpretare ce nu coincide expres cu prevederile Cartei, din care motiv, probabil, nici nu este preluat de oficialii europeni drept argument plauzibil în dialogul cu Kievul.

Acest context dificil pentru relaţiile ruso-comunitare, care deja a cauzat pierderi financiare enorme pentru Rusia şi un grup larg de state europene, a şifonat simţitor imaginea celor două republici ex-sovietice implicate în “războiul gazelor” (cu precădere Rusia este mai desconsiderată, fiind dezavantajată în ochii europenilor confuzi de esenţa şi particularităţile reale ale crizei date, spre deosebire de Ucraina, deoarece are în spate un război declanşat împotriva vecinului său estic – Georgia, dar şi dat fiind faptul că lansează în mod regulat afirmaţii belicoase la adresa Occidentului, fiind în contradicţie cu statele occidentale în cazul mai multor dosare internaţionale – Iran, Kosovo etc.). Cu toate acestea, unele autorităţi ruse fac reproşuri la adresa UE, evocând de această dată eventuale efecte negative ale Parteneriatului Estic asupra relaţiilor de bună vecinătate existente între Rusia şi statele de pe spaţiul post-sovietic (care în realitate, traversează o perioadă critică: războiul din Georgia, războiul gazelor cu Ucraina 2006, 2009, neînţelegerile ruso-beloruse etc.).

Afirmaţia aparţine înaltului oficial rus, Constantin Kosaciov, care a evidenţiat faptul că acest proiect politic al UE nu este încă destul de transparent în percepţia Moscovei (chiar dacă clauzele şi direcţiile lui au fost prezentate public de UE încă în 2008, iar oficialii europeni au dat asigurări privind compatibilitatea lui cu interesele Rusiei) şi că pentru a evita „incidente” şi “neînţelegeri”, UE urmează să-l dezvolte fără a condiţiona ruperea artificială a celor 6 ţări post-sovietice de Rusia. Totodată, reprezentantul rus a subliniat că dacă iniţiativa polono-suedeză se va concentra mai mult pe probleme economice şi umanitare, atunci Rusia nu se va împotrivi lui în vreun fel, avertizând însă că utilizarea lui contrară recomandărilor ruse ar putea genera reacţii corespunzătoare din partea Moscovei (www.unian.net, 15.01.09). Apariţia unor asemenea declaraţii în timpul crizei gazelor este sugestivă. Or, preşedinţia cehă urmează să lanseze Parteneriatul Estic, în primăvara 2009, iar crearea acesteia presupune negocierea unor Acorduri de Asociere care vor cuprinde şi principiul interdependenţei energetice dintre cele 6 ţări şi sistemul energetic european; creşterea securităţii lor energetice; atragerea lor în Comunitatea Energetică Europeană; consolidarea angajamentelor politice cu Azerbaijan, în calitate de exportator de hidrocarburi important pentru UE; îmbunătăţirea eficienţei energetice prin folosirea surselor de energie regenerabile; dar şi dezvoltarea unui Coridor Energetic Sudic, cu scopul de a diversifica rutele de tranzit şi sursele de furnizare cu hidrocarburi etc. (Parteneriatul Estic, http://europa.eu).

Cu certitudine, eşecul campaniei ruse de discreditare a Ucrainei, a prejudiciat în aceeaşi măsură calitatea Rusiei de furnizor de gaze naturale credibil. Aceasta se observă nu doar în declaraţiile politice ale diverşilor reprezentanţi politici din statele UE, dar şi în cadrul documentelor deja adoptate de către instituţiile europene responsabile, în care sunt circumscrise menţiuni dezavantajoase pentru Rusia. Astfel, în Concluziile Consiliului European pe marginea securităţii energetice faţă de disputa gazelor dintre Rusia şi Ucraina, aprobate de statele UE, la 12 ianuarie curent, se specifică expres că proiectele energetice destinate diversificării traseelor de transportare şi a surselor de furnizare vor avea prioritate pentru finanţarea din partea Comunităţii europene (acest document se mai referă la dezvoltarea unei interconexiuni energetice între statele UE, gândirea unor politici europene de solidaritate în domeniul energetic etc.). Desigur, diversificarea ţărilor de origine şi a celor transportatoare de gaze nu implică în totalitate iniţiativa Parteneriatului Estic, abordând de asemenea gazoductul NABUCCO etc.

Totuşi, criza energetică şi poziţia precaută adoptată de „greii europeni”, dar şi de instituţiile UE în general, relevă faptul consolidării şi extinderii în rândul membrilor UE a statelor sceptice faţă de Rusia. Din aceste considerente suspiciunile guvernării ruse „post-putiniste” vizavi de Parteneriatul Estic par să anticipeze perfect ulterioarele acţiuni ale UE în direcţia statelor Europei de Est. De altfel, chiar însuşi Kosaciov, s-a referit la faptul că devierea Bruxellului de la problemele economice şi umanitare, ar putea conduce la apariţia unor posibile tensiuni. Radiografierea documentului Parteneriatului Estic demonstrează însă că europenii se vor “abate” în orice caz de la “regulile” trasate unilateral de exponenţii Kremlinului în privinţa iniţiativei polono-suedeze. Probabilitatea acestui lucru este şi mai mare, în condiţiile în care viitoarea Administraţie Obama urmează să revigoreze dialogul trans-atlantic, iar actualul establishment american a negociat şi semnat parteneriate strategice ambiţioase cu Ucraina şi Georgia (inclusiv în domeniile energetice, http://www.state.gov).
În pofida faptului că livrările de gaz rusesc sunt îngheţate pentru Europa (exceptând ideea că Ucraina ar fi la fel vinovată), Rusia avizat organizaţiile internaţionale că Georgia stopează premeditat furnizarea de “combustibil albastru” către Osetia de Sud, lipsind cetăţenii ruşi de agent termic etc. (www.mid.ru, 15.01.09). Paradoxal, dar jumătate din ţările europene sunt afectate de criza gazelor, ceea ar însemna în jur de 200 mln. de cetăţeni ai UE, faţă de care însă Rusia continuă să aibă o atitudine discriminatorie în comparaţie cu cea demonstrată faţă de populaţia Osetiei de Sud.

Cetatea lui Vlad Dracul

ianuarie 18th, 2009

Pe cursul superior al râului Arges (DN 7c), lângă actualul sat Căpăţâni în secolele XIII şi XV a fost ridicată o cetate învăluită în legende: Poienari, menţionată pentru prima dată în 1453.

Cetatea Poienari se află la patru kilometri de barajul Vidraru, cocoţată pe un vârf de munte, la o altitudine de 860 de metri, protejata de pante abrupte. Cu veacuri in urma, facea parte, dintr-un lant de fortificatii ce aparau hotarul nordic al Tarii Romanesti.

Constructia nu putea adaposti decat o garnizoana de vreo 30-40 de soldati, suficient insa pentru a stingheri miscarile armateii dusmane.

Ca să ajungi la ea trebuie să urci 1480 de trepte, dar ajuns sus ai parte de o privelişte incredibilă şi tot efortul a meritat . Ruinele cetăţii lasă să se întrevadă un peisaj unic prin sălbăticia şi splendoarea sa.

A fost ridicată direct pe stâncă, cu ziduri groase de 2-3 metri şi 5 turnuri . Turnurile era acoperite cu şindrilă, interioarele pardosite cu cărămizi dreptunghiulare.

Se pare că ca la primul nivel a existat şi un cămin. Din motive de securitate uşa de acces în turn era la primul nivel accesul facându-se prin intermediul unei scări mobile. Porţiunea nordică a zidului s-a prăbusit în cutremurul din 1915.

Frumuseţea şi sălbăticia peisajului argeşean care înconjoară ruinele cetăţii Poienari au atras, ca vizitatori, televiziuni de renume, precum National Geographic, Discovery şi History Channel. care a adus României faima de ţară a lui Dracula.

\”Castelul din Carpaţi\”, al lui Jules Verne,este inspirat din legendele povestite de o româncă, despre misterioasa cetate a lui Vlad Ţepeş.

Cert este că a fost propietatea familiei Vlad Dracul. Potrivit legendei, aici este locul în care, Vlad Ţepeş s-a retras din calea turcilor.

Se pare că Vlad Ţepeş ajungând la cârma ţării în anul 1459 a arestat toate familiile de boieri care au participat la asasinatul tatălui – pe unii dintre ei i-a tras în ţeapă, iar pe alţii i-a obligat să meargă pe jos din capitala de atunci, Târgovişte până la Poenari şi să construiască o fortăreaţă .

Mulţi au alunecat pe povârnişuri şi s-au scufundat în adâncuri de prăpăstii, pradă vulturilor şi fiarelor. Pe cei rămaşi i-a iertat, socotind că s-au pocăit de rele şi s-au cuminţit.

Se presupune că cetatea retrasă, depărtată de drumurile comerciale ar fi fost de refugiu, loc de întemniţare a duşmanilor sau de adăpostire a vistieriei ţării.

A avut parte de un singur asediu cel al turcilor din vara lui 1462. Cetatea a fost ultimul refugiu al domnitorului inainte de a pleca in Transilvania. Ea a fost una din fortificatiile care au contribuit la victoria finala a romanilor din anul 1462.

Lui Vlad Tepes, ii revine meritul de a fi intarziat pentru cel putin sapte decenii inaintarea armatelor otomane catre sud-centrul Europei.

O altă legendă despre cetatea Poenari, spune că mai era cunoscuta sub numele de Raul Doamnei. Soţia domnitorului, stiind ca turcii sunt in apropiere si simtind ca nu mai are nici o scapare, a strigat soldatilor ca prefera sa se omoare decat sa fie prizoniera turcilor.

Apoi doamna tarii s-a aruncat in prapastie, trupul zdrobindui-se de stancile udate de apa raului. Locul unde a cazut s-a inrosit datorita sangelui doamnei, si acest lucru este vizibil si in zilele noastre.
.
Dincolo de peisajul care îţi taie respiraţia, legendele locului atrag ca un magnet turiştii, în special pe cei străini.

Credinţa, la ea acasă

ianuarie 18th, 2009

Stai şi te întrebi dacă omul anului 0, adică puţin mai înainte sau puţin mai după Cristos, era mai dezvoltat ontogenetic sau mai puţin dezvoltat decât cel de azi, cel de după 2000 de ani, şi tragi repede concluzia ca omenirea a involuat. Dacă la începuturile creştinismului omul era liber să se închine sau nu, azi se închina în dreapta şi în stânga, în autobuz, în vitrină, în ploaie, fără să ştie prea bine ce l-a găsit.

Când Malraux a spus că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, a trântit-o la plesneală, sa facă pe interesantul. Ar fi putut spune, la fel de bine, că secolul ăsta va fi religios sau nu va fi deloc religios, dar lucrul ăsta nu era deloc paradoxal. Lumea are nevoie să se mire; lumea are nevoie de paradox. Dacă nu are de ce să se mire, omul nu evoluează.

Întâmplător, secolul XXI este religios, poate şi din cauza vizionarului de ocazie francez. Cînd o prostie e spusă de un om de calibrul acestui scriitor, este luată pe nemestecate, fără apă şi fără analiză. Ca să demonstreze cât sunt de credincioşi, oamenii îşi exacerbează credinţa în tot felul de manifestări exterioare, care pot merge de la cruci largi pentru un public ocazional, până la autoflagelări de tot felul şi chiar violenţă. Îţi vine mai uşor să ucizi în numele Domnului, dar ţi-e mai greu să-ţi pui problema dacă e bine sau rău ce faci, dacă Dumnezeu te bate sau nu pentru ceea ce vrei să faci în numele lui.

În numele Domnului, se pot face o mulţime de lucruri bune, dar e cam plictisitor; prea multă lume face bine ce face. În numele Domnului, se face şi bine, şi rău. Nimeni nu ia numele Domnului în deşert; şi binele, şi răul, sunt făcute cu convingere, cu convingerea fiecăruia că el are dreptate.

Cum să nu crezi în reîncarnare, când reîncarnarea are loc încă din timpul a ceea ce numim, convenţional, viaţă. După un număr de ani, toate celulele unui corp uman sunt înlocuite complet. În acel moment, omul se poate considera reîncarnat; e un om complet nou, un alt om. Pe baza unui mesaj genetic, prin clonare, se poate reîncarna orice, dar nu e etic şi moral. Religia nu permite acest lucru tocmai din cauză că nu are nimic de-a face cu etica şi morala. E moral să fii drept, dar în interiorul unui anumit canon.

Credinţa poate crea o religie sau alta. Încercarea unei religii sau alteia de a crea credinţă e în van. Totul depinde de un anumit cadru politic, social, economic, cultural şi chiar geografic sau istoric, în procente complet aleatorii. Totul poate fi aşa cum îl vedem, dar poate fi şi aşa cum ne gândim că ar fi putut fi.

Nici o lume nu este cea mai bună lume posibilă. Cea mai bună lume dintre lumi este cea a imaginaţiei şi, de la un timp, nici aceea. Dacă nici o lume nu este atât de bună încât să mulţumească o mare masă de oameni, ce ne putem aştepta de la o religie sau alta? Nici măcar când spui că religia celui de alături e mai bună decât a ta nu reuşeşti să mulţumeşti pe cineva; rişti să fii luat drept neserios.

Secolul XXI va fi religios sau nu, dar asta e simpla teorie; noi începem secolul, dar nu ştim şi nici măcar nu ne imaginăm cine îl va sfârşi. Şi de ce.

Când îşi aduc aminte că vor muri, oamenii devin cu mult mai săraci. Bogat este doar cel ce nu are ce lasa în urmă. Alfred Nobel e cazul rarisim care a lăsat dinamita în slujba ştiinţei şi culturii. În majoritatea cazurilor, este lăsată ştiinţa şi cultura în slujba dinamitei.

Credinţa este o formă de violenţă a culturii, iar religia o formă de cultură a violenţei.

Acestea sunt condiţiile în care George Becali, preşedintele Partidului Noua Generaţie- Creştin şi Democrat, încearcă să explice acelora care pot să-l înţeleagă că bogat, realmente bogat, este numai Dumnezeu. Dacă nu vrea Dumnezeu, nici macar echipa „Steaua” nu câştiga meciul, oricâte milioane de euro ai băga în ea.

Pensionarii militari loviți de o ordonanță de urgență nedreaptă

ianuarie 18th, 2009

ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 230/2008, pentru modificarea unor acte normative în domeniul pensiilor din sistemul public, pensiilor de stat şi al celor de serviciu, publicată în M. Of. nr. 4/05.01.2009, a făcut să curgă multă cerneală în presa scrisă şi a monopolizat emisiunile la toate posturile TV.

Marea majoritate a ziariştilor şi a realizatorilor tv, a opiniei publice din ROMÂNIA sunt de acord că această ordonanţă este una nedreaptă, care loveşte în multe categorii socio – profesionale – profesori, educatori, medici, cercetători, actori, etc. – victime ale prevederilor unei ordonanţe de urgenţă făcută pe “genunchi”.

Aceeaşi mare majoritate este de acord că pe lîngă victime sunt şi profitori imorali, cei pentru care s-ar fi dat această ordonanţă – fostele cadre militare din M.Ap.N ( subofiţeri, maiştri militari şi ofiţeri).

Această categorie, imorală, care beneficiază de pensie şi care are tupeul să muncească, să beneficieze şi de un salariu pe lîngă pensie, sărăceşte bugetul statului.

Noi doi, foşti ofiţeri ai armatei române considerăm că este o campanie imorală făcută împotriva unei categorii ale cărei merite au fost voit uitate, o campanie de denigrare, de dezinformare, premeditată, facută cu un scop bine gîndit.

În realitate, marea majoritate a cadrelor militare disponibilizate, datorită restructurării şi pensionate, beneficiază de o pensie anticipată între 1.000 – 1.500 lei.

În legislaţia aferentă sistemului public de pensii pentru a beneficia de pensie, stagiul minim de cotizare a fost de 10 ani şi va creşte la 15 ani până în 2013.

Comparativ cu aceasta cadrele militare care au fost disponibilizate, au beneficiat de pensie militară de serviciu cu vechime incompletă ( anticipată), numai în cazul în care au avut o vechime în serviciu între 20 – 30 ani ! Altfel nu au beneficiat de nici un fel de pensie ! Este ceva imoral aici ?

Este adevărat că la data trecerii în rezervă cadrele militare au beneficiat de plăţi compensatorii, dar acestea nu au depăşit 12000 RON, la 90 % din cei disponibilizaţi.

Mai multe categorii de salariaţi au beneficiat de ajutoare acordate de stat ca urmare a restructurării şi reorganizării unor societăţi naţionale, regii autonome, companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, precum şi a societăţilor comerciale şi regiilor autonome subordonate autorităţilor administraţiei publice locale. Cu toate acestea foarte mulţi din cei care au fost disponibilizaţi şi au beneficiat de aceste ajutoare, în scurt timp au fost reangajaţi tot la stat fără să fie obligaţi să returneze ajutoarele primite.

S-a uitat însă cel mai important lucru şi asta ni se pare cu adevărat imoral !

Timp de 25 de ani, începînd cu anul 1977, armata a fost folosită în special în economia naţională. Ştim cu toţii motivul – era cea mai ieftină mînă de lucru şi nu trebuia plătită. Armata a construit zeci de mii de blocuri, obiective administrative şi industriale, drumuri, poduri, etc. Armata a fost baza agriculturii, armata a făcut sisteme de irigaţii, canalul Dunăre – Marea Neagră, hidrocentrale, căi ferate şi multe altele.

În tot aceşti 25 de ani armata a băgat zeci de mii de miliarde de lei în visteria statului. Cadrele militare au muncit în acestă perioadă 12 – 16 ore pe zi şi nu primeau nimic în plus faţă de salariu. Au muncit pe gratis pentru statul român, pentru că munceau la ordin. În toţi aceşti ani cadrele militare au fost adevăraţi sclavi ai “ epocii de aur “.

În comparaţie cu noi inginerii civili cîştigau dublu. Practic noi, cadrele militare, donam jumătate din cîştig la stat, iar soldaţii erau plătiţi doar cu amărîta de soldă lunară.

Ne amintim că la cîţiva ani după 1989 unitatea militară de construcţii în care am lucrat la “ Casa Poporului “ a fost desfiinţată. Era, ca multele altele din armata română, o unitate militară pe autofinanţare. Statul avea la acea vreme o datorie către unitatea noastră de vreo 60 de miliarde, iar rezolvarea acestei datorii a fost simplă – desfiinţarea unităţii. Cîte unităţi militare similare au păţit la fel ?

Pe noi nimeni nu ne-a obligat să ne facem cadre militare, a fost alegerea noastră. Nu ne-am plîns că adevărata noastră familie era armata şi abia pe locul doi era familia de acasă care ne vedea din cînd în cînd. Am avut satisfacţia datoriei împlinite şi bucuria că am reuşit să facem ceva trainic şi folositor. Nu am cerut şi nu cerem de pomană nimănui.

Considerăm că pentru aceşti 25 de ani de muncă în care am adus imense beneficii statului, în care statul a profitat de pe urma muncii noastre, legea pensiilor militare şi legislaţia prin care am fost disponibilizaţi, reprezintă o reparaţie morală mică, pentru o mare categorie de sclavi ai epocii comuniste.

Merităm pe deplin această pensie anticipată pentru care noi cadrele militare am contribuit cu vîrf şi îndesat !

În final punem o întrebare : ce ar fi fost astăzi dacă armata română era de partea sistemului comunist în 1989 ?

Imoral este că toate aceste fapte şi realizări ale armatei, în slujba acestei ţări, au fost uitate !

De ce, pentru cîteva exemple cu adevărat imorale, se încearcă culpabilizarea unei categorii de oameni care şi-au sacrificat cei mai frumoşi ani din viaţa lor pentru binele unui popor ?

Nu cerem profituri, cerem doar dreptul la muncă cinstită şi dreptul la un nivel de trai decent.

Republica Moldova 2009 – sub semnul crizelor oportune

ianuarie 18th, 2009

„Scris în chineză, cuvântul criză este alcătuit din două caractere – unul înseamnă pericol, iar celălalt înseamnă oportunitate”
(John Kennedy)

Anul 2009 se anunţă unul de criză pentru RM. Dincolo de cele prevăzute – contexte interne pre- şi postelectorale tumultoase, criza financiară globală – au apărut şi altele, cu efecte pe termen mediu şi lung. Din această perspectivă aparent sumbră, 2009 poartă în sine germenii unei oportune clarificări.

„Singur acasă” sau criza gazelor
O criză ca o lovitură de ciocan, deşi anunţată de ceva vreme. Pe parcursul ei, RM a fost rareori pomenită în dezbaterile internaţionale, deşi a fost afectată direct şi fără menajamente. Guvernarea s-a dovedit a fi un simplu spectator, căci, în lipsa unor proiecte demarate anterior (de ce?), nici nu avea ce face. La început a fost contemplarea tăcută şi confuză. Ulterior, guvernului RM nu i-a rămas decât să se bazeze pe bunăvoinţa Ucrainei – a cărei preşedinte şi-a amânat totuşi, în 2008, vizita la Chişinău. Kievul, pe post de pompier, aruncă găleţi de apă să stingă focul. Preţul acestui gest urmează să fie evaluat, financiar vorbind, ulterior („Gazprom” a propus Kievului să livreze gaze din rezervele proprii RM, grupul rus urmând să livreze, în schimb, echivalentul acestor volume Ucrainei).

Fireşte, gestul Kievului, indiferent cât de salutar, este un simplu paliativ. În realitate, RM nu are asigurată securitatea energetică, iar recenta criză a arătat dureros acest fapt. Lipsa de viziune şi ostentaţia guvernării de a crede că „cel mai iubit dintre parteneri” nu îi va putea face ei, RM, aşa ceva, au pus pe masa guvernării o notă de plată neîndurătoare. Un stat totalmente neapărat în faţa atacurilor energetice, fără proiecte pe termen mediu şi lung, lăsat la mâna ajutorului imprevizibilului vecin de la Est. Astăzi a venit, dar mâine?

A te face că nu vezi aceste lucruri este vinovat şi păgubos. E cam târziu aici să reluăm propuneri mai vechi pentru un „Nabucco bilateral”, adică proiecte de reducere a dependenţei energetice a RM faţă de spaţiul răsăritean şi cuplarea ei la spaţiul occidental. Dar Bucureştiul le-a pus pe masă la un moment dat (participarea la construcţia Centralei Atomoelectrice de la Cernavodă, accent sporit pe energia electrică, conectarea RM la reţeaua internă de gaz a României etc.). Toate au fost respinse. Criza a arătat că RM nu are – aşa cum nu a avut niciodată – soluţii concrete nici la problematica energetică, nici la capriciile partenerului rus.

Va fi aceasta o temă reală şi concretă de campanie?

Alegerile parlamentare sau şansa ne-jumătăţilor de măsură

Alegerile parlamentare constituiau preocuparea principală a Chişinăului, până la izbucnirea crizei gazelor. Dincolo de importanţa internă, alegerile au şi rolul de test european pentru RM, traseul ei ulterior fiind condiţionat de o bună prestaţie la acest capitol. Lipsa gazelor devine însă combustibil pre-electoral. Atmosfera era deja încinsă şi astăzi nu sunt semne că se va domoli. Dimpotrivă.
Numărul mare de partide de opoziţie, dificultatea întocmirii listelor de partid pentru „unica circumscripţie”, controlul tot mai accentuat al spaţiului public de către puterea politică, tonul arţăgos şi revendicativ al unor ONG-uri ivite peste noapte, eventuale schimbări legislative de ultim moment etc. – toate acestea anunţă un sezon electoral fierbinte. Norii negri pre-electorali încep să se vadă şi din altă direcţie. Graba Chişinăului de a identifica peste tot duşmani, obsesiv şi fără nuanţe, este mai degrabă sindromul crizei şi al disperării politice decât rezultatul analizei lucide. În aceste condiţii, totul devine posibil şi regulile de joc (europene) pot deveni caduce. În ciuda acestui fapt – sau poate tocmai de aceea – se creează premisele ca proiectele majore ale partidelor politice să nu mai fie lăsate la jumătatea frazei.
E vremea clarificărilor.

Dosarul transnistrean: şi fără gaz, şi cu banii luaţi

Nici dosarul transnistrean nu a fost închis până în prezent. Unii ar spune că din fericire, o „soluţionare” rapidă a dosarului putând produce , pe cale de consecinţă, aşa-numita transnistrizare a RM. Asta nu înseamnă însă că totul s-a oprit. De la participarea malului stâng al Nistrului în alegerile din aprilie – într-o formă sau alta – până la posibila recunoaştere a independenţei de către Rusia, toate opţiunile par să rămână pe masă.
Criza gazelor a atins, razant, şi problema transnistreană, cel puţin într-un punct. Cum s-a observat deja, „premierul rus Vladimir Putin nu a fost foarte afectat de datoria de circa 2 mlrd. USD a Transnistriei către „Gazprom”, însă nu s-a lăsat înduplecat când a venit vorba de Ucraina, care are datorii de 1,5 mlrd. USD”. Ce înseamnă asta? Nu doar că preţurile ruseşti nu au prea mult de-a face cu „piaţa” – asta o ştiam cu toţii. Ci că datoria Transnistriei atârnă ca o sabie a lui Damocles deasupra capului RM, adică a cetăţenilor săi. Cine îşi face iluzia că, la un moment dat, această notă de plată nu va fi aruncată în faţa Chişinăului se înşală. Încă nu i-a venit timpul. Dar, la un moment dat, va veni. Cine o va plăti?

Mai mult. În condiţiile creşterii costurilor pentru menţinerea status-quo-ului – iar nota de plată pentru gazul transnistrean asta înseamnă -, soluţii de tipul „Hong Kong” sau „Taiwan” în relaţia cu malul stâng al Nistrului vor fi readuse, cu bună credinţă sau fără, în discuţie. Spunem readuse, pentru că ele nu au fost niciodată uitate. Recenta ieşire publică a unui fost ministru de Externe e provocatoare: „Cred că este în interesul factorilor politici, dar şi al societăţii civile din RM, să mediteze serios la posibilitatea unei decuplări a Transnistriei din graniţele statului – fie şi pe o perioadă determinată, timp în care ea ar intra sub un mandat de protectorat cu garanţii internaţionale” (Foreign Policy România, ianuarie – martie 2009).

O regiune care freamătă şi o criză oportună
Mult trâmbiţata, la un moment dat, „stabilitate” internă a RM se va dovedi, în 2009, inutilă în faţa instabilităţii contextului regional care se preconizează. Criza financiară, mai ales a Rusiei, este fundalul pe care se va petrece totul, indiferent de acţiunile administraţiei americane instalată după 20 ianuarie. Criza endemică în care va fi aruncată Ucraina – în care „bunii” şi „răii” se amestecă periculos – este al doilea element ce configurează peisajul în care se va mişca RM (Iuşcenko a ajuns la sub 3%, Ianukovici la 30%, iar imprevizibila Iulia Timoşenko, la 16,7%). Oboseala extinderii europene şi a Parteneriatului Estic va fi al treilea.
Şi totuşi, atmosfera pre-electorală internă şi externă nu e neapărat nefavorabilă. O clarificare era demult necesară şi, acum, în toiul crizei, este momentul cel mai propice ca ea să se întâmple. Odată şi odată, lumea politică de la Chişinău trebuie să se decidă, să aleagă şi să ne-o spună explicit.
Criza, din acest punct de vedere, este o oportunitate.

Diaspora… tracilor

ianuarie 18th, 2009

In discursul nostru, ajungem la un punct delicat. Tracii au fost 100% “legati de glie”? Cercetarile arata, in mod clar, ca si tracii au migrat. (Nu toti si in mod obisnuit, dar in mase importante, totusi.) Unde si cind?

Fara discutie, spre sud. Si dupa sec. XII i.e.n. (Deci triburi ce au contribuit la formarea tracilor si traci propriu-zisi.)

Directia nu-i nici o noutate. Legaturile cu sudul (Anatolia, Grecia) au fost vechi si-n ambele directii. De acolo vine neoliticul, acolo se indreapta plusul de populatie din spatiul nostru (si al vecinilor) in momentele de maxima prosperitate. Am vazut cind au venit sudicii (si altii) la noi, si-n ce imprejurari. Haideti sa vedem si cind au plecat de la noi grupuri umane.

Primul semn al miscarii nord-sud e nivelul pre-Troia I, despre care am vorbit. De acord, nu putem vorbi de traci la nivelul eneoliticului. Dar e clar ca din cultura Stoicani-Aldeni (oare ce limba or fi vorbit? “Gumelnita”, “Cucuteni” sau o alta limba, comuna ambelor culturi?) s-a desprins un grup ce a ajuns pina in Bosfor (Istambulul de azi) si gura fluviului Maritza. (Ca veni vorba, pe una din bunicile mele o chema Maritza.) Probabil din el se dezvolta Troia. Oras care nu are (in mod indubitabil) caracter hittit sau grecesc. Ce ramine? Tracic? Nu, pentru ca tracii nu-s inca formati. Oricum, sunt inruditi cu fenomenul balcano-dunarean proto-tracic.

Nu se poate atribui un caracter etnic net orasului. Chiar daca legenda spune ca Enea a plecat de aici si a fondat Roma. Cei cu bani si/sau putere, care vor sa ajute la lamurirea fenomenelor petrecute in pre si proto-istorie, ar face mai bine daca ar sponsoriza oameni seriosi si cunoscatori, care sa nu se lase “furati de val”, decit sa plateasca (reviste si) condeieri abili si talentati, dar incompetenti. Greselile pe care acestia le fac in incercarea de-a indoctrina multimea costa scump. Orice demers in tema devine (dupa “contributiile” lor) ridicol.

Tot in eneolitic mai avem un punct nevralgic. Relatiile dintre culturile Petresti si Dimini. Deocamdata, nu sunt suficiente probe materiale care sa transeze raportul cronologic dintre ele. Nu stim sigur care e prima, si deci, a creat cealalta cultura. Opiniile sunt impartite. Probe materiale suplimentare vor lamuri (fara indoiala) aceasta problema.

A treia problema este identificata de Guy Rachet. Urmarind traseul acelor de cupru cu “ochi de bufnita”, el sesizeaza o migrare spre sud (pina in Anatolia si de aici spre…India) a unor purtatori ai culturilor Salcuta si Gumelnita. Aceste ace (lungi; sunt ascutite la un capat; capatul opus este despicat lungitudinal, firele respective fiind adunate sub forma de 2 cercuri concentrice, spirale, pe acelasi plan; au fost botezate “ochi de bufnita”) sunt considerate precursoarele fibulelor, de catre francez.

Vladimir Dumitrescu il contesta. Pe linga argumentele cronologice (legate de descoperirile din Grecia, Anatolia,etc.) el afirma ca acele nu puteau fi utilizate ca fibule (cuprul e moale). In plus, statuetele de lut ars ce reprezinta personaje feminine (in special din culturile Salcuta si Gumelnita) sunt redate cu…bustul gol. (Moda era rochii “cloche” si…”topless”). La acest tablou prezentat de Vl.Dumitrescu, eu cred ca se pot adauga gemele din mormintele princiare de la Micene. Femeile figurate pe ele, erau tot cu rochii “cloche” si bustul gol….

Dar la ce foloseau acele respective? Personal le consider ace de par. (Sustineau cocul frumoaelor epocii.) Deci, ratiunea existentei lor e dovedita. (Daca mai era nevoie; pentru ca piesele respective exista fizic “in situ”, orice functie or fi avind. Mai exista si alte argumente sesizate de subsemnat, dar le pastrez pentru publicat in preconizata carte cu…..Mongolia, daca voi gasi sponsor.) Si propunerea lui Guy Rachet este salvata.

Iata trei momente din eneolitic, cind avem o deplasare de la noi spre sud. Pentru ca eneoliticul e foarte dezvoltat in zona noastra. Pentru ca avem o mare densitate de locuitori. Probabil, sunt si grupuri ce pleaca din fata indo-europenilor sau impreuna cu ei.

Dupa acest moment, nu vom mai asista la plecari de la noi. Miscarile de populatie continua. Dar primim populatii (nordul pontic) si cristalizam epoca bronzului.

In sec. XII i.e.n., incepe iar un moment de explozie. “Noi” nu participam. Mai mult, suntem afectati de aceste miscari.

Populatiile (sau populatia) din Europa Centrala va penetra radial in toate zonele europene. (Centrul fiind sudul Germaniei si Austria cu “apendicele” reprezentat de valea Dunarii Mijlocii.) Acestia vor ajunge si-n Grecia (dorienii), Egipt (hycsosii), Palestina (philistinii). Ei vor distruge Troia si vor invada Balcanii si zonele carpato-dunareana, nord-pontica,etc.

“Iesirea” evreilor din Egipt se pare ca a fost provocata de acest val. (ca o curiozitate: si evreii si germanii isi incredinteaza copilul spre crestere si educare doar unei rude sau unei femei din tribul lor; in cazul mortii mamei naturale.)

Nu este exclus sa existe si grupuri din zona est-balcanica si carpato-dunareana in aceasta miscare. Oricum, avem certitudinea ca frigienii sunt traci si una din componentele etnogenezei populatiei armene e formata de traci.

Exista numerosi istorici si lingvisti care au tratat subiectul. Va pot recomanda o sinteza corecta si exhaustiva in domeniu, realizata de Tigran Gregorian.(“Istoria si cultura poporului armean”, Ed.St., 1993, evident, Bucuresti.) Vreau sa fac doar doua precizari. 1. In carte este citata cercetattoarea Maria Francisca Baltaceanu, care demonstreaza originea traca veche a unor cuvinte din limba romana si armeana. Astfel “dimb”(“damb”) devine “damban”. Iar interjectia “ait”(“aitz”) utilizata in unele regiuni din Romania (“aitz,aitz!”) pentru a chema caprele, desemneaza in armeana chiar…capra. Completarea mea se refera la faptul ca-n Dobrogea si Baragan, unele femei cheama (si azi) caprele cu expresia:”capritza,capritza!”. Deci mecanismul transformarii interjectiei in substantiv exista inca. 2.In cartea citata, sunt multe confuzii cronologice si utilizarea termenului de “trac”-”tracic” pentru fenomenele din sec.XIII-XII i.e.n. si populatii (“popoarele marii”) care nu sunt tracice. Poate pre-tracice. Greselile nu pot fi imputate autorului care a preluat denumirile din sursele studiate.

Dar cartea e foarte buna. Greselile respective apar datorita unui limbaj “liber”, utilizat de autorii studiilor de baza.Pornind de la greselile arheologilor si lingvistilor, istoricii preiau si vehiculeaza notiuni gresite. Daca aici se mai aduga “ajutorul” tracomanilor…..

Trebuie sa precizez ca in preistoria est-europeana e o harababura generala. Personal, am cheltuit mult timp, bani si energie nervoasa pentru a delimita toate culturile arherologice din zona (cronologic si geografic). Si pentru a corobora rezultatele arheologilor din diferite zone. Tocmai pentru ca este atit de dificil de inteles (chiar si de specialisti) m-am hotarit sa “traduc” publicului larg aceste fenomene. Nu stiu daca am reusit sa ma fac inteles. Dar se creaza o platforma de discutie intre public-specialisti, datorita aparitiei unui limbaj comun, a unor notiuni cu definitie cunoscuta de ambele parti. In continuare, specialistii vor putea sa mearga pe aceasta cale, lamurind pe indelete toate problemele. Atit intre ei cit si pentru publicul de nespecialisti, dar interesat de problema. Sau vor putea respinge acest model, aducind critici si formulind un alt tablou. Dar ramine structura.

Cu frigienii (cei a caror boneta a fost “imprumutata” de revolutionarii francezi de la 1789) lucrurile sunt mai clare. Ei sunt sigur traci si vin in Anatolia prin sec. VII i.e.n. Legatura dintre ei si armeni e subliniata de surse antice (printre care, din nou, Herodot).

In fond, problemele nu sunt chiar asa de complicate . Doar ca apar unele datari dificile ce ridica semne de intrebare asupra fenomenului (in general, sau pe mici elemente constitutive). Numai ca acest tablou e special tulburat de “patrioti” care vor sa dovedeasca faptul ca tracii (fie romani puri, fie ca participanti la etnogeneza romanilor) au fost “buricul lumii”. Cum aproape toti sunt anti-globalizare, te intrebi la ce le foloseste acest lucru, chiar daca ar fi adevarat?

In acelasi timp, eforturile sistematice -si aproape anonime- ale specialistilor sunt socotite ca…tradare(?!!!) de tracomani. Iar eforturile altruiste ale specialistilor sunt greu de acceptat de lumea democratica, tocmai datorita “galeriei” de neprofesionisti. O situatie ingrata!

Cred ca lucrurile ar incepe sa se limpezeasca daca toti cercetatorii si cadrele universitare (Numai ca cei de peste 70 de ani nu se stie daca mai pot si vor sa faca efortul -daca nu l-au facut toata viata-, chiar daca e constitutional sa primeasca si salariu si pensia si sa blocheze si postul pentru cei tineri. Sau macar mai tineri ca ei.) ar incepe sa faca legaturi clare intre artefactele arheologice si denumirile istorice ale purtatorilor acestor artefacte. Doar denumirea culturii arheologice nu e suficienta. Ba chiar e lasa, pentru ca arheologii fug de raspundere si lasa locul neprofesionistilor.

In concluzie:1.tracii si populatiile proto-trace si pre-trace au fost mobili; mai de nevoie, dar s-au miscat si ei; in acest context, este de reinterpretat titlul cartilor:”Istoria Romaniei” sau “Istoria romanilor”; 2.de obicei, miscarile lor premerg sau insotesc valurile de noi veniti in zonele noastre (fie din est, fie din vest); 3.directia de migrare e sud-sud-est si este utilizata atit calea terestra cit si cea maritima; 4.exista doua momente de miscare ;a) populatia proto-traca ce se deplaseaza sub presiunea indo-europenilor; b) triburile pre-trace din valea mijlocie a Dunarii, ce pot antrena si populatii din zona noastra; tot la acest punct, trebuie analizat si momentul plecarii frigienilor(mai putin cunoscut; nici de unde anume au plecat, nu avem dovezi certe); 5.mai exista un punct important: tracii bosporani; nimeni nu l-a explicat si care e foarte…discret de la 1944 incoace; practic, istoricii nostri nu l-au abordat.

De ce a zburat de urgență “Zâna cea bună” la Moscova

ianuarie 18th, 2009

Informaţia despre deplasarea prim-ministrului Republicii Moldova, Zinaida (“Zâna ce bună”) Greceanîi, la Moscova, a surprins prin urgenţa sa şi prin faptul că a lipsit de pe agenda programată a Guvernului. Din sursele oficiale reiese că prim-ministrul moldovean a acceptat invitaţia omologului său rus, Vladimir Putin, cu scopul de a rezolva livrărilor de gaze ruseşti către RM.

În acest caz, apare întrebarea firească de ce Zinaida Greceanîi nu a solicitat o întrevedere cu V. Putin, încă pe data de 7 ianuarie, când de facto a fost sistată livrarea gazului rusesc via Ucraina. Care este raţionamentul pe care s-a bazat şeful Guvernului RM luând decizia de a se implică în gestionarea acestei probleme, fără a face referinţă la Ucraina, de care depinde transportarea gazului la destinaţie. Contextul politic intern al acestei întrevederi şi locul Moldovei în schemele politice ruseşti ridică alte semne de întrebare vizavi de această vizită “fulger” a prim-ministrului moldovean. Astfel, pentru a identifica răspunsurile la acest demers vom elucida următoarele aspecte:

• Vizita Zinaidei Greceanîi coincide sau este corelată cu întrevederile oficiale ale şefilor de guvern ai Slovaciei şi Bulgariei, consacrate discutării problemelor gazelor. Dat fiind faptul că, despre vizitele celor doi oficiali partea rusă era informată din timp şi că invitaţia pentru reprezentantul moldovei a survenit spontan, putem constata că participarea Moldovei în aceste negocieri este simptomatică. Or, Moscova care se confruntă cu o profundă criză de credibilitate are nevoie de tot mai mulţi susţinători ai nevinovăţiei sale. Din acest considerent, antrenarea spontană a RM în disputa dintre Rusia şi Ucraina ar putea fi legate de încercările Moscovei de a-şi legitimiza poziţia în faţa Slovaciei şi Bulgariei, dar şi în faţa UE, tot mai nemulţumite de tergiversarea reluării distribuţiei de gaze ruseşti către consumatorii europeni. Acuzaţiile adresate Ucrainei de către V. Putin privitor la nerespectarea prevederilor Protocolului de monitorizare a livrărilor au un suport factologic fragil, de aceea poziţia politică a unui stat non-UE (Moldova) grav afectat de criză, este semnificativă pentru campania informaţională internaţională de discreditare a Ucrainei. Poziţia Republicii Moldova care până în prezent evita să-şi prezinte poziţia oficială cu privire la criză, ar putea aduce o valoare adăugată strategiei ruse “anti-ucrainene”, reieşind din faptul că ea este dependentă 100% de gazele ruseşti şi că prin ea sunt transportate volume semnificative de gaze pentru statele balcanice (aproximativ 15%).

• Angajarea RM poate fi urmărită de Kremlin în scopul cristalizării şi amplificării criticii în rândul populaţiei ucrainene împotriva preşedintelui Iuşcenko şi a forţelor pro-occidentale ucrainene, astfel Partidul Regiunilor şi-a exprimat intenţia de a iniţia procedura de impeachment şi de demisionare a Guvernului Timoşcenko în legătură cu criza gazelor (fiind susţinut in/direct de comuniştii ucraineni). Or, implicarea unui stat ex-sovietic afectat puternic de sistarea livrărilor de gaze (care conform Recensământului din 2004 numără 8% de ucraineni în cadrul populaţiei RM), ar putea alimenta suplimentar mişcări sociale în Ucraina, pe care le condiţionează Rusia şi aliaţii săi ucraineni, în vederea suspendării guvernării ucrainene pro-occidentale.

• Calmul politic păstrat până în prezent de către conducerea RM vizavi de problema gazelor este de natură dubioasă, fiind explicată de dorinţa PCRM-ului de a inocula publicului aparenţa unui control asupra crizei date din raţionamente electorale şi/sau de relaţionarea “neoficială” prealabilă dintre aceasta şi oficialii ruşi (inclusiv prin intermediul SA “Moldova-Gaz”). Ocuparea unei poziţii “de spectator” pasiv în această chestiune esenţială pentru securitatea naţională a RM se datorează interesului politic intern al PCRM-ului, dar şi imposibilitatea acestuia de a lua poziţii proactive graţie legăturilor apropiate cu Kremlinul.

• Discuţiile duse de Greceanîi la Moscova sunt vitale pentru guvernarea comunistă, care face eforturi maxime pentru a sustrage atenţia opiniei publice moldoveneşti de la circumstanţele şi efectele reale ale crizei gazelor. De fapt, în urma acestei vizite guvernarea comunistă va avea posibilitatea să-şi reabiliteze imaginea pe plan intern, în condiţiile intensificării criticii opoziţiei politice de la Chişinău (PL, PLDM etc.). Pe lângă aceasta, partea moldovenească are posibilitatea de a reaminti UE şi comunităţii internaţionale despre situaţia dificilă în care se află sistemul energetic moldovenesc, urmărind să atragă în eventualitate sprijin financiar sau de altă natură.

• Vizita dată poate fi condiţionată şi de înrăutăţirea situaţiei în regiunea transnistreană a cărui sistem termoenergetic este bazat doar pe gaze naturale, care începând cu 7 ianuarie curent nu mai sunt livrate regiunii. În consecinţă, Kremlinul ar putea convinge reprezentantul RM să distribuie pe ambele maluri ale Nistrului ajutoarele obţinute din partea UE şi nu numai, pentru prevenirea agravării situaţiei sau gestionarea efectelor ei, cu scopul de a diminua presiunea socială crescânde ce poate pune în pericol regimul de la Tiraspol.

Din cele menţionate conchidem faptul că autorităţile RM continuă să adopte poziţii irelevante şi inadecvate pentru realizarea intereselor naţionale, fiind cointeresate în asigurarea unor condiţii politice interne şi externe favorabile pentru PCRM, în contextul alegerilor parlamentare apropiate.

Semiprezidențialism, unicameralism, democrație directă – opțiunile constituționale ale lui Băsescu

ianuarie 18th, 2009

Traian Băsescu poate fi acuzat de orice, dar nu de lipsă de tenacitate. Recent el și-a reiterat opțiunile sale de modificare a Constituției cu prilejul publicării raportului Comisiei prezidențiale de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România (http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=8970).

Nu constituie o surpriză pentru nimeni faptul că președintelui Băsescu nu-i place Constituția actuală și că ar dori, între altele, întărirea rolului șefului statului în raport cu guvernul, trecerea la un parlament unicameral și activizarea participării electoratului la conducerea treburilor țării prin intermediul referendumului.

Raportul comisiei, lung de 86 de pagini ( http://www.presidency.ro/static/ordine/CPARPCR/Raport_CPARPCR.pdf) justifică în fapt opțiunile lui Traian Băsescu.

Prima parte a raportului constituie o trecere în revistă a unor neajunsuri și disfuncționalități ale Legii fundamentale a României, cu exemplificări mai ales din anii 2006 – 2007 care au culminat cu votul de suspendare din funcție a Președintelui României de către parlament.

Sunt exemplificate mai multe tipuri de sisteme, între care cel parlamentar britanic și german din 1949 și cel semi-prezidențial francez al Republicii a V-a, de la a cărui înființare s-au împlinit recent 50 de ani.

Raportul ia Constituția Franței ca un model pentru România, ceea ce nu e o surpriză, dat fiind faptul că și președintele Băsescu agreează acest model, denumit în 1964 de Francois Mitterrand “regimul loviturii de stat permanente” (ceea ce nu l-a împiedicat să uzeze – și după unii să abuzeze – de acest regim pe timpul cât s-a aflat la Palatul Elysee 1981 – 1995).

Raportul prezintă și avantajele și dezavantajele sistemului unicameral, altă opțiune a lui Traian Băsescu, criticând și funcționarea actuală a parlamentului României.

Se critică de asemenea, lipsa de reglementare clară a legiferării prin ordonanță de urgență, instrument care a început să fie utilizat pe bandă rulantă de guvernul Ciorbea în 1997 și a rămas o practică curentă a tuturor guvernelor de atunci încoace.

Raportul scoate în evidență și deficiențele democrației semi-directe – națiunea practic nu poate decide decât în cazul modificării Constituției și a demiterii președintelui – nu și la celelalte tipuri de referendum, care au doar caracter consultativ.

Nu voi intra în toate detaliile raportului, pe care cititorii îl pot consulta la adresa indicată mai sus, am să remarc doar că în privința limitelor revizuirii se recomandă menținerea formei republicane de guvernământ, nu și a caracterului unitar al statului, ca în Constituția actuală.

Calendar electoral încărcat

Comisia prezidențială a fost formată din experți tineri și prezidată de profesorul de drept constituțional de la Universitatea București, Ioan Stanomir (35 de ani).

Dreptul constituțional este o disciplină care prin natura ei este puternic politizată, comparativă prin excelență și cu greu poate face abstracție de contextul politic al momentului.

Președintele Băsescu a declarat că dacă guvernul este de acord, atunci el este dispus să prezinte parlamentului proiectul de modificare a Constituției, mai existând varianta inițiativei parlamentare sau a celei cetățenești.

Dar oricare ar fi metoda de inițiere a proiectului de revizuire, cuvântul decisiv aparține parlamentului, care trebuie să adopte textul prin votul cu două treimi al celor două camere, în termeni identici, sau de trei pătrimi în ședință comună în caz de divergență, înaintea supunerii Constituției unui referendum în termen de 30 de zile.

Structura actuală a parlamentului, în care atât PD-L cât și PSD dețin treimea de blocaj, impune un acord asupra textului din partea ambelor partide.

În plus, calendarul electoral este deja foarte încărcat, cu alegeri europene în iunie și prezidențiale în decembrie, așa încât o modificare a Constituției însoțită de un referendum în 2009 ar împinge acest calendar la limită, mai ales pentru o revizuire a Constituției, care nu e o activitate legislativă de rutină.

13 ianuarie 1945 – cea de a doua zi de naştere

ianuarie 18th, 2009

Într-un număr anterior, revista ACUM publica un fragment din cartea „Surica, fiica Evei”, de Sara Székely, sub titlul „O întâmplare în Ajunul Crăciunului 1944, în Budapesta ocupată de nazişti.” Vă propunem să citiţi continuarea. Copiii evrei adăpostiţi în Orfelinatul Baron Hirsch din Budapesta şi scăpaţi, ca prin minune, din mâinile nyilas-iştilor, aveau să fie eliberaţi în 13 ianuarie 1945. Autoarea romanului autobiografic consideră că 13 ianuarie 1945 este cea de a doua zi de naştere a ei.

Militari cu şube albe şi pâslari

În nopţile lungi şi geroase, cu rafale de armă şi alarme aeriene, stăteam înghesuiţi şi îngroziţi în subsolul orfelinatului, dormind iepureşte. În dimineaţa zilei de 13 ianuarie am fost treziţi de zgomotul uşii de fier a adăpostului care a fost dată înlături. În prag am desluşit trei militari cu pufoaice albe, căciuli cu urechi şi pâslari, şi îşi îndreptau armele înspre noi. Ne-am speriat rău de tot, gândindu-ne că iarăşi au venit să ne ia cu forţa şi să ne ducă, cine ştie unde. Am început să plângem şi să ţipăm. Militarii au coborât în subsol pentru a-l cerceta cu fascicolul de lumină al lanternelor. Între timp vorbeau tare între ei, într-o limbă pe care noi n-o pricepeam.

Într-un final, tanti Erzsi s-a încumetat să se apropie de uşa adăpostului şi s-a dumirit că erau militari ruşi. A fugit în adăpostul băieţilor şi a revenit cu domnul director Ottó Roboz, care s-a apropiat cu curaj de militari şi, spre surprinderea tuturor, a început să discute cu ei. Mai târziu am aflat că, în primul război mondial, directorul orfelinatului de băieţi luptase pe frontul rusesc şi a fost luat prizonier. Acolo a învăţat ruseşte.

Peste câteva minute a apărut şi un ofiţer rus care ne-a spus că eram primul grup de copii evrei pe care l-a întâlnit în cei câţiva ani, de când lupta pe front. Apoi i-a cerut permisiunea directorului să cerceteze clădirea, pentru a se asigura că nu erau ascunse nici arme şi nu era pitit vreun soldat inamic. Odată percheziţia încheiată, atât ofiţerul cât şi militarii au părăsit orfelinatul. Peste câteva ore au revenit, iar ofiţerul ne-a avertizat că în împrejurimi se duceau lupte şi orfelinatul nu mai reprezenta un adăpost sigur. A cerut ca măcar copiii mai mici să fie duşi în cartierul Zugló unde focul încetase, de la Crăciun încoace. Ne-a asigurat o escortă militară, ne-am adunat repede bocceluţele şi am pornit să traversăm parcul municipal, către o destinaţie nouă.

Ne-am obişnuit greu cu lumina zilei, ameţeam de foame, de albeaţa omătului şi de aerul tare, pentru că de săptămâni de zile nu mai respirasem aer curat. Uneori ne împiedicam de grămezile de zăpadă sau alunecam pe gheţuş. Pedagogele şi soldaţii îi sprijineau pe copii slăbiţi, ca să poată ţine pasul cu ceilalţi. Într-un târziu am ajuns la o vilă cochetă cu un etaj, situată în apropierea străzii Mexikó, unde am fost cazaţi. Am găsit o bucătărie complet utilată. În camere erau sobe de teracotă, reci ca gheaţa. semn că de mult timp nu se mai făcuse focul. Toată mobila care mai rămăsese în casă era alcătuită din câteva scaune, o masă de sufragerie de 12 persoane şi un cuier cu oglindă, încastrat în peretele din antreu.

Frânţi de oboseală, ne-am aşezat pe scaune sau pe podea şi am aţipit aşa îmbrăcaţi, cum eram. Ne-a trezit un miros îmbietor. Doi soldaţi ruşi, mai vârstnici, ne-au adus o oală mare de tocăniţă de cartofi, de la cazanul armatei pe care ne-au servit-o în farfuriile şi cănile găsite în bucătăria vilei. Fiecare a mai primit câte o felie mare de pâine neagră. Am început să mâncăm cu poftă.

Între timp a sosit şi ofiţerul rus cu un translator, care ne-a comunicat că în fiecare zi ne vor trimite mâncare de la bucătăria de campanie şi o să primim şi ceva lemne ca să putem face focul în camere şi în baie. A lăsat doi soldaţi de pază, explicându-ne că războiul nu s-a încheiat şi ne mai păşteau pericolele. Ne-a sfătuit să nu ieşim pe stradă decât în grup şi să revenim înainte de lăsarea întunericului. Cei doi ofiţeri ne-au mai vizitat de câteva ori. Cel care vorbea ruseşte era de origine evreiască, iar translatorul din Ucraina Subcarpatică. Ne-am bucurat de câte ori îi vedeam, ne aşezam roată în jurul lor, le cântam şi ne jucam cu ei.

După o vreme ne-am încumetat să ieşim pe stradă. Cartierul Zugló oferea o privelişte cumplită: uşile magazinelor erau forţate, vitrinele sparte, majoritatea caselor erau avariate de bombardamente. Pe străzi şi pe trotuare zăceau leşurile îngheţate ale cailor, iar trecătorii răzleţi abia se ţineau pe picioare. Toată lumea căuta de-ale gurii, în schimbul banilor sau al unor obiecte. Unii scotoceau prin locuinţele sau magazinele pustii. Şi noi am umblat prin casele părăsite şi ne-am dus la bucătăria militară rusească, să cerşim o bucată de pâine. Le ziceam „Daitie hleba”. Unii ne-au dat pâine cu marmeladă sau biscuiţi, alţii ne-au alungat. Am intrat şi prin magazinele devastate, dar mare lucru n-am găsit.

Odată am dat de o cutie cu şase sutiene, dar pentru că niciuna dintre noi nu avea nevoie de aşa ceva, ne-am dus la piaţă să valorificăm prada. O precupeaţă ne-a dat în schimbul lor câteva mere pe care le-am împărţit frăţeşte. De mult nu mai văzusem mere, le uitasem culoarea şi gustul. Altă dată am nimerit într-o fabrică de ciocolată părăsită, de unde se furase tot, în afara unui utilaj mare, pe tamburul căruia se uscase un strat subţire de ciocolată. Ne-am aşezat jur-împrejurul lui şi rotindu-l pe îndelete, am început să răzuim cu unghiile, prada aceea delicioasă.

Tanti Olga, directoarea noastră, nu ieşea singură în oraş de teama ruşilor şi dacă era nevoită să facă un drum, mă ducea cu ea. Cu aceste prilejuri ne-am întâlnit cu ofiţeri şi soldaţi români, pe care-i salutam respectuoasă în româneşte. Se opreau şi mă întrebau cum de ştiam limba, de unde eram şi cum ajunsesem la Budapesta ? După ce aflau povestea mea, îmi spuneau: „Vino cu noi, fetiţo, că te ducem până la Bucureşti !” Eu m-aş fi dus, dar Tanti Olga nici nu voia să audă de aşa ceva.

Eu aş fi plecat dus cu dragă inimă pentru că îmi era un dor cumplit de casă. Nădăjduiam că mama va reveni din lagăr, pentru că era tânără; abia împlinise 36 de ani şi era obişnuită cu munca grea. De ce să nu se fi întors la fiica ei ?! Ultima scrisoare a mamei, mai exact o carte poştală, mi-a fost înmânată de Tanti Olga, în vara lui 1944. Eu am citit-o plângând şi ea încerca să mă consoleze lăcrimând. Cartea poştală mă înştiinţa că: „ Din păcate se pare că ne vor duce undeva, nu ştiu unde. Mama ta iubitoare”. Mă gândeam tot mai mult să găsesc o cale de a mă întoarce acasă, în Ardeal, la Gheorgheni.

Chipurile resentimentului: Despre antisemitismul stângii

ianuarie 18th, 2009

“Cea mai veche ură”, aşa numeşte istoricul Robert Wistrich patologia resentimentară a antisemitismului.

Privit tradiţional ca venind dinspre extrema dreaptă (ultranaţionalistă, clericalistă, militaristă, xenofobă), antisemitismul a devenit, sub camuflajul antisionismului, apanajul stângii. Marx însuşi, îndatorat romantismului politic anticapitalist, a scris rânduri deplorabile marcate de ostilitatea faţă de „spiritul iudaic“, confundat cu acela al mercantilismului filistin. Antisemitismul a continuat să se manifeste în tabăra radicalismului de stânga. Mă refer aici la staliniştii care au utilizat antisemitismul ca instrument manipulativ. Să amintim prigonirea evreilor în URSS, mai ales după 1946, vânătorile de vrăjitoare „anticosmopolite“, procesul Comitetului Evreiesc Antifascist din URSS, născocitul complot al „halatelor albe“, şovinismul turbat al procurorului în procesul Slansky, procesul sioniştilor din România şi câte altele. Evident că nazismul a avut, în chiar centrul ideologiei sale, fixaţia paranoic-antisemită. Stânga comunistă nu a a avut însă reticenţe în a recurge la proiecţii exclusiviste similare. Revoluţia fascistă, asemeni celei comuniste, încearcă să anihilize orice urmă de alteritate. În ambele proiecte totalitare, evreul este fantasmat ca personificare a unei nelinişti pe care fanaticii vor să o năruiască. Tocmai de aceea i-a privit Nietzsche cu dispreţ pe antisemiţi, din orice tabără ar fi făcut parte. Nimic mai fals decât acuzaţia adusă filosofului că ar fi împărtăşit delirul rasist al antisemiţilor epocii sale. Oricine a citit „Cazul Wagner“ ştie la ce mă refer.

Chiar şi după moartea lui Stalin, antisemitismul a continuat să fie o armă ideologică a comuniştilor. În timpul lui Hruşciov, la începutul anului 1964, a fost publicată la Kiev infama broşură „Iudaismul fără mască“. Mai ales după războiul din Orientul Apropiat, din iunie 1967, Israelul a devenit ţintă favorită a propagandei sovietice şi a blocului comunist, în genere. Ceauşescu nu s-a conformat în această privinţă. Nu pentru că ar fi fost mai puţin antisemit, ci pentru că îşi urmărea scopurile personale în politica externă. Mişcarea comunistă mondială a făcut din demonizarea Israelului un pilon al discursului „antiimperialist“. Retorica era una de clasă, în fapt se reluau fobii specifice extremei-drepte. Pe fondul obsesiei „antisioniste“, s-a construit o viziune conspiraţionistă în care Israelul era prezentat în culorile cele mai sumbre.

Toate clişeele antisemitismului clasic au renăscut în această nouă gramatică a urii. Naţionalismul socialist, ori de-a dreptul naţional-socialismul generalului Moczar în Polonia, mustea de asemenea fixaţii: evreul apatrid, lipsit de rădăcini, predispus la trădare, cupid, venal etc. La fel, la Bucureşti, în paginile publicaţiilor protocroniste „Săptămâna“ şi „Luceafărul“, proliferau similare sulfuroase insinuări şi acuzaţii. Toate aceste lucruri mi-au revenit în memorie urmărind actuala explozie de iudeofobie din presa de orientare de stânga din Occident şi, la fel de îngrijoră tor, din unele luări de poziţie din lumea postcomunistă, inclusiv din România. Nu mă refer la maniacii fascistoizi, ci la oameni care îşi află sursele de inspiraţie în reviste şi ziare ale mainstream-ului vestic. Ca şi în 1967, se şterge linia de demarcaţie dintre cel care a pornit agresiunea şi cel care a suferit-o. Riposta este prezentată drept „suprareacţie“, fără a se ţine seama că o organizaţie teroristă precum Hamas are ca scop asumat explicit anihilarea statului Israel. Nu preconizez o susţinere necondiţionată a fiecărei acţiuni israeliene, dar atrag atenţia asupra tentativelor de a delegitima Israelul drept stat democratic şi de a-l prezenta drept o „entitate teroristă“. Mă opun formulelor obscene gen „nazismul sionist“. Nu Israelul, ci Hamas este un creuzet al terorismului cel mai otrăvit şi otrăvitor. Este cât se poate de trist faptul că pier atâţia oameni, dar soluţia se află în lumea arabă, la nivelul guvernelor şi al organizaţiilor politice şi religioase care trebuie să ţină piept cursului iresponsabil, în fond suicidar, al militantismului fundamentalist.

Despre aceste lucruri scrie Bernard-Henri Levy într-o recentă carte vibrantă şi curajoasă (trad. americană, „Left in Dark Times“, 2008). Rămânând, paradoxal, un om al stângii, gânditorul francez nu se fereşte să-i demonteze noile alibiuri şi marote doctrinare. Între acestea, anticapitalismul, antiliberalismul, antiamericanismul, antieuropenismul şi antisemitismul. Cartea lui Levy explorează resorturile „raţiunii progresiste“ pentru care orice întreprind Statele Unite ori Israelul este automat catalogabil drept „reacţionar“ ori chiar „criminal“. De la Hugo Chavez la Tariq Ramadan, de la Slavoj Zizek la Alain Badiou, neoprogresiştii pretind că se opun rasismului, practicând în fapt un rasism pe dos. La ora actuală, antisemitismul a devenit o armă favorită a unei stângi pentru care Holocaustul poate şi trebuie să fie relativizat în numele unui pseudo-umanism care vede în crimele naziste doar un capitol din lanţul nesfârşit al injustiţiilor istorice. Cât despre cele comuniste, nici nu se mai vorbeşte.

Acest articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei, evz.ro

Războiul civilizaţiilor şi copiii democraţiilor liberale

ianuarie 18th, 2009

Se vorbeşte astăzi, din nou, agresiv, şi cu argumente din ce în ce mai sofisticate, despre războiul civilizaţiilor, prelungindu-se astfel şi în acest deceniu polemica dintre Samuel Huntington şi Francis Fukuyama. Aşadar, democraţiile liberale au probleme, şi încă din cele mai spectaculoase, spun partizanii totalitarismelor de tot felul.

Care este background-ul problemei insolubile? Islamul versus lumea iudeo-creştină, aceasta este ecuaţia conflictului major ce se tot adânceşte, pe diverse canale (politice, media, culturale şi economice) după 11 septembrie 2001. Erodând, prin amplitudine şi acceleraţie, capacitatea de înţelegere a lumii actuale privind propriile „compromisuri sănătoase”, acest conflict între culturi îşi generează exponenţial propriul apogeu. Iar noi ne aflăm, de câţiva ani, în chiar epicentrul lui. Pe acest background, înfruntarea palestiniano-israeliană din Gaza apare, acum, ca fiind o „ocazie”, construită, întreţinută şi gospodărită de fundamentaliştii războiului terorist, iară nu cauza conflictului.

Nu voi insista asupra faptelor, căci datele furnizate de istoricii şi analiştii credibili sunt cunoscute şi sunt bine exploatate public, de ambele părţi. Voi medita, în textul de faţă, asupra delictelor şi slăbiciunilor media, care au devenit, poate că involuntar, arme în acest conflict, şi care, mai mult decât simple arme, sunt, dincolo de anumite limite, veritabile arme de distrugere în masă, atunci când manipulează şi modelează cortexul şi afectele, analizele şi deciziile consumatorilor, accelerând şi precipitând, conform modelului emis de Paul Virilio, întreaga planetă către ideea de catastrofă finală.

Catastrofa finală e nu a regilor ci a tuturor oamenilor

Aşadar, sunt două linii de forţă pe care le punem în balanţă aici: graţie politicienilor şi ideologilor de logică apocaliptogenă, mai întâi de toate, conflictul de fond ia aparenţa unei pandemii ideologice; iar mai apoi, datorită media, conflictul se manifestă ca o continuă presiune delirantă şi obsesională exercitată asupra publicului. Media devin astfel o interfaţă hipersensibilă între real şi realitate, induc confuzie fanatică şi propagandă, acolo unde ar trebui să joace rolul limită de furnizor de facticitate. Bariera informaţională este deci depăşită prin hiperbolizare, iar din acest exces se trece în domeniul mesajului catastrofist şi inductor de mutaţii la nivelul raţiunii, prin subliminale pulsaţii afective sau decizionale.

Care este scopul acestei presiuni puse pe opinia publică de tandemul politic (religios-politic) + media? Scopul, se vede şi în aceste zile, este dublu: primo, extinderea şi generalizarea percepţiei existenţei unei stări terminatoare de divizare totală şi definitiv ireconciliabilă, ce necesită amorsarea militară imediată şi obligatorie (reiterarea obstinată a mesajelor Iran via Hamas et Co versus Israel); iar pe de altă parte, media supraevaluată şi hiperfuncţională extinde în mod obsesional curentul de implicare a opiniei publice până în cel mai îndepărtat punct al globului. Dar e o formă de over-reaction periculoasă, o boală autoimună ce ameninţă întreaga civilizaţie occidentală, ce ajunge, astfel, să se identifice cu propriii inamici. Principiul care stă la baza acestei logici este inundarea nivelului activ al conştiinţei şi al subconşientului indivizilor cu urgenţa şi iminenţa stării conflictuale perpetue, conform unui principiu enunţat încă din 1793 de R.R. Palmer: „Războiul regilor s-a terminat. A început războiul oamenilor”. Iar ca un corolar al acestui principiu elementar (de pe urma căruia multe generaţii au trăit liniştite) valabil şi pentru conflictele ce se dezvoltă în mileniul al III-lea, este nevoie de persuasiunea şi hipnoza urgentă a massei, în scopul luării de ostatici mediumizaţi şi de adepţi fanatici, cu minime investiţii şi prin simplă privire a ecranului TV, devenit fetiş, comandant de oşti, căpetenie militară sau voce a deciziei. Este, aici, o formă de teleseducţie strategică foarte catchy, omniprezentă, ce permite manipulatorilor să deseneze pe cortexul informaţional şi emoţional al consumatorilor de media – şi să le rescrie infinitezimal şi cvasi-instantaneu în codul de valori proprii – o hartă mentală politică de repartizare planetară a agregatelor combatante şi/ sau aspirante la decizia finală a partajării forţei. Mai precis, individul este tratat la timpul prezent continuu şi anistoric ca parte a unei masse ce nu poate fi decât înrolată, de o parte sau de cealaltă, anihilându-i-se voinţa de a alege non-beligeranţa.

Media şi armele de distrugere în masă

Dacă şi în aceste zile de ianuarie 2009, media au devenit arme decisive în acest conflict din Gaza, generat mai întâi ideologic şi apoi militar prin strategii extremiste, atunci este important să arătăm şi faptul că aceste arme au fost şi continuă să fie mai bine exploatate de lumea extremistă musulmană (de palestinienii Hamas şi Hezballah, de Al Qaeda, de Iran), decât de Israel sau de Statele Unite. Statisticile (atât sondajele de simpatie ce bombardează canalele televiziunilor, cât şi analizele post-festum) arată, de ani buni încoace, o creştere a simpatiei faţă de „bietele victime”, simultan cu o creştere a antipatiei faţă de „invadator”, când, de fapt, în această punere în scenă, este vorba despre o machiavelică răsturnare a valorilor: adevăratul călău, luptătorul de gherilă hipotalamic-autolitică, se protejează prin exhibarea barbară şi câştigă simpatie prin discriminare pozitivă, iar victimele sale sunt condamnate la oprobriu. Terenul invaziei Hamas prin media a fost pregătit din timp, pe măsură ce arhitecţii acestui tip de luare în posesie prin sugestie negativă la televizor îşi urneau planurile de ofensivă împotriva iudeo-creştinătăţii.

Este momentul să ne întrebăm cum de este posibil acest lucru: ca incitatorii la genocid să câştige mediatic un război, să modifice decizia raţională a massei planetare manipulate, să inducă o perfidă stare de culpabilizare a Americii, acum a Israelului, derivată din culpabilizarea arhetipală antisemită şi, prin extensie, să culpabilizeze întreaga civilizaţie iudeo-creştină.

Maniere diferite de a duce un război

Ei bine, dacă de grandoarea musulmană nu s-a îndoit nimeni până acum (plus minus episoadele de califat ce au tulburat altădată lumea creştină) era bine să nu se îndoiască nimeni nici de viclenia (arta persuasiunii) aferentă a ideologilor ei – religioşi – fundamentalişti: forţele teroriste nu au avut nicio reticenţă în a include în arsenalul greu de război copiii, femeile şi bătrânii (aceştia sunt inocenţii civili, consideraţi totuşi la ei acasă cetăţeni fără drepturi pentru că săraci, ei fiind însă consideraţi tabu numai pentru imaginarul lumii iudeo-creştine). Această tactică dovedeşte că ideologii fundamentalişti musulmani ai războiului terorist prin media au studiat intens tipul de sensibilitate al inamicului şi au mizat pe impactul emoţional media obţinut asupra lumii iudeo-creştine prin supraexpunerea şi prin stimularea anxietăţii ei civilizaţionale după vizibilitatea maximă a sângelui jertfelnic. Pe toate canalele media au curs hemoragiile pe care le-au dorit forţele teroriste Hamas, dar nu şi hemoragiile de imagini şi informaţii ce descriu pertinent şi în mod diacronic acumulările picătură cu picătură ale stării de subminare de către Hamas a acordurilor internaţionale, a securităţii israeliene şi Orientului Mijlociu.

Cât despre îndemnurile la ridicarea lumii islamice la Jihad sau cât despre ameninţările cu raderea de pe suprafaţa pământului a rasei evreieşti, proferate frecvent în media de către Iran, sponsorul Hamas, ce sa mai vorbim! Pe scurt, ideologii Hamas au mizat pe nota mică la purtare pe care o vor încasa pe teren în Gaza forţele de apărare antiteroriste ce vor avea greaua misiune de a extrage din camerele de joacă ale copiilor lăzile cu arme şi bombe. Sângele astfel televizat devine prin el însuşi o armă rituală, a cărei vedere trebuie să incite Occidentul la solidaritate cu teroriştii, indiferent de metodele lor, iar Islamul la violenţă şi răzbunare. În tot acest timp, nota bene, stadiul istoric, cutumele şi tipul de sensibilitate fundamentalistă musulmană nu asociază vărsările de sânge şi carnagiile cu şocuri emoţionale, dacă acelea au loc în numele războiului sfânt, ci cu stări de exaltare şi extaz religios. Să ne amintim, altminteri, cu câtă uşurinţă îşi exhibă rănile, puroiul, sărăcia şi handicapurile, civilizaţiile înrudite cu populaţiile de tip carne de tun suicidale produse azi de Islamul fascist. Iar, prin comparaţie, să ne amintim cu câtă pudoare ne privim noi, occidentalii, evrei sau creştini, starea de decrepitudine fizică sau boală ori agonia, considerând că a le arăta lumii întregi ar fi o impietate.
Este vorba, aşadar, de o diferenţă radicală de atitudine aici, izvorâtă din culturile noastre diferite, dar pe care islamicii terorişti au ştiut să o exploateze la maximum, substituind-o tactic inferiorităţii lor militare. A fost, se pare, mai convenabil, pentru organizaţiile teroriste, să întreţină mult timp o Gaza subdezvoltată (refuzând de-a lungul timpului orice investiţie americană sau israeliană ce ar fi ridicat nivelul de dezvoltare şi standingul local), o Gaza cu miză explozivă care să poată fi oricând transformată în lagăr, şi o populaţie redusă la condiţia săracă a maşinăriei umane teleghidate de propagandă, ce adoptă sinuciderea ca manieră de a face rost de bani pentru restul familiei. (Apropo, printre copiii carne de tun nu există şi copii de şeici).

Această civilizaţie a presiunii teroriste nu este impresionată de vărsarea sângelui copiilor proprii din familiile sărace, considerându-şi ea însăşi aceşti copii ca fiind predestinaţi eroismului fanatic şi educându-şi aceşti copii pentru e deveni, ei, nişte arme esenţiale ce vor contribui în mod decisiv la instalarea noului Califat.

Rating şi iubire: copiii cui?

Prin urmare, două slăbiciuni ale civilizaţiilor noastre continuă să contribuie la victoria acestei diabolice tactici a acumulării de simpatie şi a câştigului la cacealma, folosită de terorişti şi la 11 septembrie 2001, şi în Gaza 2009: pe de o parte, este lăcomia media după ştiri senzaţionale, în vederea creşterii de rating, cultivând ca pe o onoare difuzarea obstinată a imaginilor sângeroase, deci cultivând acuzarea şi condamnarea emoţională apriorică, venită înaintea verdictului dat de tribunale după anchete şi după reconstituirea adevărului istoric ; pe de altă parte, este tipul special de iubire al părinţilor şi combatanţilor terorişti faţă de copiii lor, sau familiile lor, pe care, în loc să-i adăpostească de moarte, îi includ în arsenalul emoţional al războiului numit Jihad.

Faţă de această tactică, diabolică şi inumană din punct de vedere al credinţelor şi cutumelor noastre iudeo-creştine, lumea occidentală trebuie să înceapă să deschidă ochii: înainte de a se lăsa manipulată prin media şi fără a se lăsa atrasă de urletele cu care fascismul islamic isterizat vrea să ne reducă la condiţia de adepţi angoasaţi, lumea occidentală trebuie să mediteze mai mult la suferinţa imensă pe care o încearcă soldaţii noştri aflaţi pe câmpul de luptă şi confruntaţi în fiecare clipă a eroismului lor cu tragica decizie de a alege astfel încât bomba-copil la care inamicul şi-a condamnat, prin liber arbitru, propria familie, să nu lovească familia, copiii sau ţările noastre. Pentru că, am uitat să vă spun: astăzi sunt ameninţate când Statele Unite, când Israel sau Spania, ori Anglia. Însă mâine vom fi cu toţii în aceeaşi oală.

Risipa de copii va deveni din ce în ce mai mare.

Feriţi-vă de Putin chiar când vine cu daruri

ianuarie 18th, 2009

După cum bine se ştie în teatru, impresia regalităţii pe scenă e dată nu atât de actorul care îl joacă pe rege, ci mai curând de modul cum îl tratează ceilalţi actori.

În mod similar, mare parte din capacitatea de şantaj politic pe care o exercită administraţia de la Kremlin pe subiectul energie vine nu din forţa internă a Rusiei ca furnizor predominant al UE, ci chiar din lipsa de coeziune internă a uniunii. Membrii săi – şi aceia pro-moscoviţi, şi aceia anti – sunt, de fapt, vinovaţi în aceeaşi măsură pentru tratamentul deplasat pe care îl aplică vecinului de la răsărit, personalizat anii aceştia de premierul Putin: ori excesiv de reverenţioşi, ori excesiv de nervoşi în raport cu acesta.

Rusia depinde de Europa tot atât cât depinde şi Europa de ea, ca piaţă de desfacere a gazului natural, pentru care alt debuşeu important nu are. Fără facturile energetice încasate de la europeni, Rusia ar avea mari ne cazuri cu veniturile la buget (nici cu ele nu stă prea bine, că veni vorba), aşa că micile giumbuşlucuri şantajiste de ianuarie, cu care se pare că va trebui să ne obişnuim în anii ce vin, aşa cum ne-am obişnuit cu pluguşorul şi cu sorcova, sunt doar tactici de termen scurt. Au eficienţă doar în măsura în care lumea se isterizează şi intră în jocul Moscovei, transformând totul într-o problemă de geopolitică – specialitatea academică a regimurilor naţionaliste autocratice.

Cum are aerul că gazul nu va sosi pe ţeavă azi-mâine, iar pretexte de noi stopaje se vor găsi la nesfârşit (observatorii europeni nu-s agreaţi de Rusia fiindcă n-au bască sau manometru inscripţionat cu chirilice, iar ăia nemţi de Ucraina, pentru că sunt de fapt ruşi sub acoperire etc.), mai bine stăm un pic la răcoare şi ne gândim cum s-ar putea rezolva situaţia pe termen lung, nu doar pentru a debloca lucrurile în criza actuală. Pentru asta, trebuie pornit de la cauze, nu de la efecte. Evident, Moscova face presiuni politice pentru a readuce ţările foste sovietice la ascultare, prin ofensiva de iarnă în Ucraina, urmând celei de vară din Georgia. În acelaşi timp, practică un joc de tip divide et impera cu statele occidentale, mizând pe lipsa de unitate a UE.

Pe de altă parte, UE şi Ucraina sunt vinovate că nu reduc criza energetică la ce este ea de fapt, anume o problemă pur economică şi contractuală, care trebuie ţinută strâns în aceste cadre, nu lăsată să contamineze alte domenii. Dorind să cumpere de la Rusia gaz la jumătate de preţ faţă de restul lumii, Ucraina cere de fapt o subvenţie, pe care nu e clar de ce Rusia i-ar mai da-o. Nu poţi pretinde favoruri de la cineva, iar apoi să spui că eşti independent, deoarece, după cum ştim cu toţii, nu există prânzuri pe gratis: cine plăteşte masa comandă şi muzica. Dacă sunt alte subiecte de reglementat între Moscova şi Kiev, cum ar fi statutul flotei ruse staţionate în Crimeea, ele trebuie să facă obiect de contract separat, cu bani cash: tu îmi plăteşti mie gazul la preţ de piaţă, eu îţi plătesc ţie chirie pe portul Simferopol etc. Atunci s-ar vedea mai bine cine îşi îndeplineşte obligaţiile şi cine nu.

A face o ciulama de bartere – tu-mi dai energie ieftină, eu te las să foloseşti moca grădina din spate, că eşti văr cu bunica – este un semn de primitivism economic şi reţeta sigură pentru garagaţă nesfârşită între ţări, după cum se vede. Ca atare, mi se pare de salutat decizia de zilele trecute a distribuitorului maghiar Emfez de a da în judecată la Curtea Europeană transportatorul Naftogaz, pentru întreruperea furnizării unui serviciu contractat. Nu există cale mai bună pentru a face lumină în situaţii aşa complicate decât aceea ca păgubiţii oneşti (adică noi, consumatorii bun-platnici) să ceară aplicarea la literă a contractelor, inclusiv cu penalităţi. Mai departe, Naftogaz să se îndrepte la rândul lui împotriva furnizorului ş.a.m.d. Nu-i uşor, dar numai aşa putem promova statul de drept în regiune şi dezumfla această gogoaşă pe care Rusia preferă s-o trateze cu hatâruri politice.

Un mare beneficiu colateral ar fi că am afla şi noi cu această ocazie mai multe despre opacele aranjamente prin care ni se livrează energia. Până la acest scandal, de exemplu, nu cred că erau mulţi ucraineni care ştiau că gazul lor se cumpără prin obscura firmă mixtă Rosukrenergo, cu sediul în Elveţia, la care acţionari sunt Gazprom şi doi magnaţi din Ucraina, ca persoane fizice. Rosukrenergo vinde gazul în UE la câştig barosan, dar în pierdere la Kiev, iar pe acest temei justifică o întreagă reţea suspectă de transferuri transfrontaliere de profit.

Sincer, eu mă îndoiesc că nişte acţionari privaţi ucraineni fac filantropie energetică în propria ţară, deci nu pot decât să mă întreb ce primesc în schimb pentru asta. Dacă măcar transparentizarea acestor relaţii reuşeşte, putem spune că scandalul n-a fost degeaba. În fine, aş fi foarte precaut cu ofertele exagerat de amicale ale premierului Putin, care văd că mai nou a căpătat dragoste bruscă de România şi vrea să ne creeze condiţii preferenţiale, transformându-ne chiar în intermediar pentru gazul vândut Ucrainei. Sfatul meu pentru oficialii români ar fi: timeo Putinus et dona ferente.

Să vedem şi opoziţia!

ianuarie 18th, 2009

M-am ocupat recent de debutul guvernării, e cazul să vedem cum stă şi opoziţia.

Dar mai întâi, câteva fapte survenite estimp, declaraţiile dlui Ilie Sârbu de pildă, ne semnalează că dacă avem această structură putere-opoziţie azi, asta nu se datorează atât inabilităţii de negociere a PNL, cât unui proiect politic prezidenţial clocit vreme de vreo doi ani cu PSD. Asta nu cade bine fanilor prezidenţiali, dar măcar lucrurile sunt clare şi le putem judeca pur politic, fără a mai împărţi câmpul politichiei băştinaşe între îngeri şi demoni, cel puţin nu utilizând în acest scop graniţele dintre partide. Alte fapte ne relevă că deşi majoritatea e zdrobitoare, nu e şi foarte solidă.

Un interviu al dlui Sever Voinescu din „Caţavencu“ semnalează că există o facţiune PDL deloc împăcată cu gândul alianţei cu PSD, pe care o socoate contra naturii, în vreme ce scandalul legat de nominalizarea „Vulpii“ la şefia serviciului informativ de la Interne şi ameninţarea cu demiterea dlui Oprea din funcţia ministerială venită de la propriul partid arată că liniile de conflict din interiorul PSD, departe de a se resorbi prin accesul la putere, se înmulţesc şi se acutizează. Deci, conflicte în creştere în interiorul partidelor guvernamentale, o tensiune încă difuză între ele.

Pe acest fond, ce face opoziţia? UDMR pare în silenzio stampa, dar PNL e mai agitat. Mi-am exprimat speranţa – nu din simpatie pentru acest PNL, ci pentru ideea liberală şi pentru cea de opoziţie consistentă – că PNL va încerca să profite de opoziţie pentru a se reforma şi, în acest fel, pentru a se întări, întărind şi opoziţia faţă de o putere supradimensionată. Dar speranţele mele sunt un lucru, realitatea, altul! În locul unei autoanalize responsabile a propriei guvernări, cu plusurile şi minusurile sale, care să-i permită evaluarea corectă a celei actuale în locul evaluării performanţelor individuale ale liderilor centrali şi locali, avem parte, pe de o parte, de glumiţele „cu Dorel“ ale dlui Tăriceanu, pe de alta, de aspiraţiile la şefia partidului ale unor ipochimeni precum Ludovic Orban şi Crin Antonescu, de parcă nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase!

Cei doi dau interviuri curajoase, agită filialele etc. Păi, dacă un congres extraordinar al PNL, unul „reformist“ de bună seamă!, ar conduce la înlocuirea dlui Tăriceanu cu unul dintre cei doi magnifici, mai bine băieţii de la PNL se scutesc de un efort! Măcar, deosebit de dl Orban, dl Tăriceanu nu dansează pe mese prin restaurante înconjurat de vreun vânjos taraf, nici, deosebit de primul Crin al PNL, nu se situează în opoziţie mai ales faţă de propriul partid. De altfel, această postură de perpetuu Gică-contra faţă de propria formaţiune politică şi de consens toxic cu adversarii acesteia are veche tradiţie la dl Antonescu, fiind una dintre calităţile dumisale de frunte încă de pe vremea PAC.

Cum văd, PNL n-a învăţat nimic din lecţia pierderii guvernării şi habar nu are cum să profite de postura de tigru de hârtie a hipertrofiatei, cantitativ, guvernări de acum. Dacă va avea soarta PNŢ, să nu se mire. Iar dacă nimeni nu-i va regreta dispariţia, iarăşi să nu se gândească la nerecunoştinţa oamenilor, ci la propriile şi uriaşele erori.

Articolul a apărut inițial în Cotidianul http://www.cotidianul.ro

Rugby-ul românesc cu 70 de ani în urmă (II)

ianuarie 18th, 2009

V-am promis în interventia trecuta, despre rugbyul anilor ´30, ca in continuare va voi face o surpriza. Ei bine, aceasta este povestirea intamplarilor rugbystice din acele vermuri chiar de un participant activ la ele. Este vorba de venerabilul nostru Constantin-Telu Diamandi, altfel spus Nea Tilica. Fara indoiala aceasta apelatiune amicala, consacrata rugbystic, la prima vedere iti sugereaza o persoana parca si joviala, si miniona, in fine ceva gingas. Nu stiu daca in tinerete aceste trasaturi i-au sugerat diminutivul (a jucat demi de melee iar la sfarsitul carierei si… taloner!), dar acum la 95 de ani chiar asa este. Este ca un placut miracol pe care viata ni-l ofera sanatos, vioi si spiritual. In ultimul timp am avut ocazia sa-l insotesc la plimbari si iesiri prin diferite locuri. La persoane mai tinere sau necunoscute fac recomandarile: Eu am 72 de ani. Domnul acesta este mai mare cu 23 de ani ca mine! Si oricine face ochii mari, plin de complezenta si admiratie. Este asa de prezent in tot ce se intampla si mai ales in lumea noastra a rugbyului ca nu poti sa nu apreciezi. Discutam jocuri si probleme de tehnica si tactica la ordinea zilei si sunt uneori complexat de elocinta dumnealui fata de modernismul si evolutia jocului ce ne copleseste. Ne vedem saptamanal si la intalnirea veteranilor bucuresteni – initial de la Braseria „Geamuri Multe”. Grupul, care este fracventat de 80-90 fosti rugbysti, il inconjoara cu adulatia ce o datoram unui drag antrenor, mai toti trecandu-i in diferite etape prin mana. Iar dumnealui spune: l-am avut jucator la Locomotiva-ICF , la PTT , la Rapid sau la Metalul , la Autobuzul , la Progresul , la Sportul Studentesc sau la Olimpia , pe unde si-a desfasurat o lunga si prolifica cariera de antrenor.

Vorbind despre subiectul anterior „rugbyul nostru in anii ´30”, este ceva extraordinar sa auzi fara mijlocitor, prin viu grai despre evenimente de demult, cand, vorba aceia, nici batranii de azi nu se nascusera. Iata redau din povestirile ce dese ori le-am provocat:

„In perioada dinainte de razboi, pe langa numarul mare de echipe de toate categoriile, erau in Bucuresti 10 cluburi care aveau echipe la patru categorii valorice: Onoare, Promotie, Juniori si Incepatori.

Apoi, in anul de gratie 1938 al rugbyului romanesc, Nea Tilica, cu doua titluri nationale cucerite cu Sportul Studentesc (1935 si 1937), dar si in buna forma, era demiul titular al echipei reprezentative. Pregatise in aceasta postura editia de Campionat European ce s-a disputat la noi cu participarea Germaniei, Frantei si Romaniei. Primul joc al nostru, contrar tuturor datelor din palmares, a fost cel cu Germania pe care dupa cum se stie l-am pierdut (3-8). La scorul de 3- 3, in repriza a doua la o margine in 22-ul nostru, demiul de mele stabileste cu uvertura (Nelu Popa), sa-i deschida repede balonul pentru sutul de degajare. A fost o oarecare disputa pentru balon pe fundul tusei pana ce acesta iese la noi, iar pasa de deschidere nu-si mai gaseste uvertura, care avansase puternic pentru a bloca un eventual atac advers pe fundul tusei (se practica aceasta manevra defensiva). Balonul este recuperat de adversari care marca eseul victoriei. Aceasta intamplare nefericita face ca in meciul urmator, cel cu nationala Frantei, sa fie folosit pe postul de demi rezerva initiala (I. Turut). Asa se face ca Nea Tilica a scapat ocazia de a fi in formatia ce a realizat un mare rezultat de palmares (8-11).

Avea sa fie din nou titular in jocul de la Roma cu Italia din anul urmator, pierdut insa cu 0-3. Si cu aceasta ocazie a avut un ghinion, pentru ca in prima repriza a facut o entorsa de glezna. Ambitios, a dus tot jocul, terminandu-l cu o tumefiere greu de inteles cum de a putut sa mai joace. In 1940 cand la Bucuresti aveam sa castigam primul joc cu Italia (3-0) Nea Tilica n-a putut participa pentru ca in vara precedenta fusese concentrat pe frontul de est.

La revenirea de pe front continua sa joace la Sportul Studentesc si Grivita Rosie iar in anul 1951 il gasim titular al Selectionata Sindicala in jocul cu FSGT (Franta)/14- 6.”

A fost concentrat pe front 7 ani. In zona Husului la localitatea Tiganca, in luptele de trecerea Prutului, cu trupele motorizate germane venind prin nord din Polonia, din compania sa de 350 de militari au scapat doar 7. Sansa vietii a fost de partea lui Nea Telu. Fiu de mosier, prejudiciat de fel si fel de cataclisme istorico-sociale si-a pastrat sufletul tanar si optimist, rugbyul, o recunoaste oricand, fiindu-i de mare ajutor.

Nea Tilica s-a nascut in anul 1914, cand s-a organizat si primul joc oficial in rugbyul romanesc (Sporting Club – T.C.R: 16-3). A inceput sa joace rugby la varsta de 16 ani (1930) la Sportul Studentesc si a jucat pana foarte tarziu (peste 40 de ani), timp in care si antrena. Si-a incheiat activitatea de antrenor in anul 1980. Dintre numarul mare de echipe de diferite categorii si nivele, cum si din sumedenia de sportivi ce i-au trecut prin mana alege cu inima tremurand de-o mare satisfactie varfurile descoperite si initiate in jocul de rugby la Locomotiva-ICF : Mircea Rusu, Costel Stanescu, Dan Stoenescu si altii (primii doi mari internationali si invingatori repetat ai Frantei).

Deci viata dumnealui se suprapune perfect pe istoria rugbyului romanesc. Din respect si admiratie pentru legatura statornica si onesta in activitatea de jucator si cea de antrenor, dar si a unui fair play deosebit si gentilete relatiile cu lumea rugbyului, propun celebrarea anului competitional 2009, cu onorabilul sau nume: Constantin-Telu Diamandi. Personal ma ofer sa pun la dispozitie un trofeu pe masura importantei evenimentului si a consideratiei ce o am fata de rugby ca fenomen socio-sportiv si fata de venerabilul nostru „coechipier”. Dumnealui va fixa si criteriul pentru atribuirea trofeului, care ar putea reveni echipei cu cel mai spectaculos joc etc.

Vasile Constantin (\”Mao\”) este unul dintre cei mai prestigioși tehnicieni din rugby-ul românesc.

http://www.vasile-mao-constantin.blogspot.com/

Religiozitatea, perspectivele noului mileniu – 2. Cât de radical este Islamul?

ianuarie 18th, 2009

Radicalismul islamic este un fenomen aparte, o consecinţă a religiei islamice. Însă radicalismul nu caracterizează întregul islam. Coranul în sine nu incită la violenţă decât pe alocuri, iar contradicţiile care apar între aceste versete şi restul surelor nu face decât să scoată în evidenţă dualismul ideologic specific acestui gen de lucrări dogmatice. Însă este bine ştiut că dualismul incită prin însăşi esenţa sa la diferite interpretări. Axându-ne pe versete coranice consecutive, putem observa contradicţiile:

“Credincioşii şi jidovii, şi sabeii, şi creştinii, şi magii, şi idolatrii – Dumnezeu va hotărî între ei, în ziua învierii; Dumnezeu este martor la toate lucrurile.”

Qur’an-ul – Sura XXII – versetul 17

“ Oare nu vezi că totul din ceruri şi de pe pământ se închină lui Dumnezeu; şi soarele şi luna şi stelele şi munţii şi arborii şi vitele şi mulţi oameni? Însă multora li se cuvine pedeapsa.”

Qur’an-ul – Sura XXII – versetul 18

“Omorâţi-i, unde-i găsiţi, şi goniţi-i de acolo, de unde v-au gonit pe voi, căci ispita e mai rea decât omorul, însă nu luptaţi împotriva lor lângă templul sfânt, doar dacă se luptă ei împotriva voastră acolo; omorâţi-i căci aceasta este răsplata celor necredincioşi.”

Qur’an-ul – Sura II – versetul 187

“Şi luptaţi împotriva lor până ce nu va fi ispitită, ci va fi legea lui Dumnezeu; iar dacă vor înceta, nu ţineţi duşmănie, ci numai faţă de cei nelegiuiţi.”

Qur’an-ul – Sura II – versetul 188

“Dacă însă încetează ei, atunci Dumnezeu este iertător, îndurat.”

Qur’an-ul – Sura II – versetul 189

Intrepretarea unor astfel de pasaje este o expresie în sine a dualităţii. În funcţie de atitudinea pe care o are liderul religios, în funcţie de atitudinea unui credincios, omorul poate deveni o parte integrantă a cultului, omorul te poate ajuta să ajungi un martir. Totul este din păcate doar o problemă de percepţie şi percepţia poate fi de multe ori înşelătoare, mai ales având în vedere nivelul intelectual mediu pe care îl are majoritatea adepţilor. Este uşor să manipulezi atunci când ai la dispoziţie texte clasice atât de duale, iar pentru creştini, care s-au confruntat cu atâtea variante apocrife ale Bibliei şi cu atâtea versiuni exegetice profund antagonice, situaţia nu ar trebui să fie o noutate. Religia, definită esenţial de nevoia unei credinţe absolute în arhetipuri, o supunere totală faţă de rit şi o renunţare apriorică la dialectică, are aceste consecinţe, concretizate prin violenţă. Nu trebuie însă condamnat un întreg sistem, pentru că există de exemplu sufismul, un exerciţiu metafizic extraordinar, care pleacă de la islam şi extrapolează, definind deopotrivă la nivel cosmogonic cât şi cosmologic, o matrice, un metasistem în care sunt integrate (de multe ori pe poziţii antagonice), toate marile culturi umane.

Islamul este o religie de sinteză şi reprezintă, atât prin fondul simbolic şi cultural al Coranului, cât mai ales prin rafinamentele misticii sufi, din punct de vedere teoretic, cea mai importantă teologie monoteistă. Chiar dacă creştinismul este mai răspândit, islamul este singura religie care păstrează încă (mai ales în ramura sunnită), tradiţia fondatorului. Exerciţiu uimitor al gândirii unui singur individ, produs meditativ de valoare, islamul însumează punctele forte a mai multor culte. Poate că astfel se poate explica succesul pe care această religie îl are şi puterea pe care adepţii musulmani o manifestă.

Lumea occidentală s-a cutremurat la începutul acestui mileniu şi a fost obligată să accepte existenţa unor alte variante sociale. Lupta dintre statele occidentale şi cele orientale sau arabe este în fond lupta dintre capitalism (inerente acestuia fiind şi formele exagerate, chiar barbare ale economiei de piaţă, faimosul Mc’World) şi lumea tradiţională, închistată în tradiţie. Puterea acesteia din urmă este încă mare şi trebuie să înţelegem că nimeni nu deţine adevărul absolut.

Mai multă cumpătare, să încercăm să înţelegem înainte de a acţiona, să încercăm în primul rând să acceptăm că există şi alte variante, variante care trebuie luate în considerare dacă vrem să reuşim să înţelegem contextul fiinţativ în care se desfăşoară existenţa noastră. Nimeni nu are dreptul să aleagă în locul nostru, însă nici noi nu avem dreptul să alegem în locul altora. Să nu condamnăm atât de uşor… Pentru că fiecare problemă are întotdeauna mai multe aspecte şi s-ar putea ca, fără să vrem, să omitem ceva… O cultură poate produce violenţă, o ideologie poate genera conflicte. Însă ea poate la fel de bine să genereze opere de artă, progres cultural, social şi, nu în ultimul rând, iubire:

“Cei ce nu cred se vor aduna în iad.”

Qur’an-ul – Sura VIII – versetul 37

“Din iubire ne-am născut
Pe măsura iubirii am fost alcătuiţi
După iubire tânjim.
Iubirii ne încredinţăm.”

Ibn’Arabi –Tratat despre unitate (Risalat ul-ahadiyan)

Trebuie să ţinem cont de toate aceste cuvinte, trebuie să încercăm să pătrundem, să trecem de zidul metaforic, să intrăm în profunzimea acestor sisteme, pentru a putea să le înţelegem cu adevărat. Bigotismul, sfidarea, nepăsarea, nu vor face decât să acutizeze problemele acestei lumi. Nu avem cum să găsim răspunsuri dacă nu facem efortul de a le căuta. Situaţia nu se va rezolva de la sine. Inerenţa nu ne va aduce de această dată nimic bun. Trebuie să ţinem cont de asta… O piatră întunecată străluceşte inevitabil în lumina lunii… Kaa’ba există fie că vrem, fie că nu vrem… Să învăţăm să acceptăm, să încercăm să învăţăm. Aceasta este calea omului înţelept!

Sami Sandhaus – Povestea unui miracol

ianuarie 18th, 2009

În martie 1987 am plecat, împreună cu un grup de medici stomatologi din Israel, să urmez un curs de implantologie dentară, la Lausanne, în Elveţia. Auzisem deja despre Forum Odontologicum (actualul Forum Sevelin), institutul privat unde aveam să studiem, despre prof. Sami Sandhaus, unul dintre primii implantologi europeni, directorul acestui centru de perfecţionare profesională. Însă nu aveam nici cea mai palidă idee că, după douăzeci de ani, voi descoperi, în casa unui prieten, la Bucureşti, un alt Sami Sandhaus, pe care nici măcar nu-l bănuisem.

Dr. Sandhaus ne-a informat despre cercetările sale în domeniul implantologiei ceramice, ne-a demonstrat inconvenientele şi daunele folosirii metalelor în cavitatea bucală, îndrumându-ne totodată spre o nouă apropiere către funcţionalitatea aparatului dento-maxilar, prin definirea unei filozofii a reabilitării orale bazată pe patru principii – Fiziologie, Materie, Echilibru şi Funcţie – care m-au călăuzit în continuarea activităţii mele medicale.

De-a lungul anilor, Dr. Sandhaus a predat şi în Israel, dar drumurile noastre s-au încrucişat, surprinzător, la Iaşi, în cadrul unui congres organizat de Universitatea de Medicină, condusă de rectorul Vasile Burlui, abia în anul 2002. Avea acelaşi entuziasm pentru profesie, acelaşi zâmbet prietenos, aceleaşi energii inepuizabile, inventivitate, simţ al umorului şi deosebita capacitate de comunicare.

Acum un an, la o cină, în Bucuresti, descopăr într-un raft al bibliotecii prietenului meu, prof. Dan Slăvescu, o carte scrisă de Sami Sandhaus, “Capcanele şi miracolele vieţii”, tradusă din franceză de Didona-Veturia Ionescu, dupa ediţia originală din 2004, şi publicată de Editura Limes din Cluj, în 2006. Evident, mi-am însuşit-o şi, de curând, am citit-o pe nerăsuflate.

Transnistria – chinuri şi speranţe

Povestea vieţii lui Sami Sandhaus este epopeea unui supravieţuitor al Holocaustului, născut în 1927 la Cernăuţi, capitala Bucovinei, oraşel în care aproape jumătate din populaţie era de origine evreiască. Nu este un roman, ci o depănare de amintiri, împărţită în opt părţi, reprezentând tot atâtea faze din viaţa plină de suferinţe, de miracole, apoi de succese şi împliniri.

Plecând de la copilaria sa zbuciumată şi de la condiţia sa de evreu în Cernăuţi, orăşel cu diversitate lingvistică şi culturală, Sami Sandhaus ajunge la anul 1941 pe când avea numai 14 ani, punctând însă câteva evenimente istorice petrecute între anii 1930-1940 în România: dezvoltarea Mişcării Fasciste, apariţia Gărzii de Fier, a guvernului Goga-Cuza, care “orchestra persecutarea evreilor din România”, votarea legilor antisemite din 1937. Nu lipsesc din povestire Pactul Ribbentrop-Molotov, legat de soarta Basarabiei şi a Bucovinei şi atmosfera de teroare, care a însoţit retragerea armatei române.

Preluarea puterii de către Ion Antonescu şi alianţa sa cu Hitler, intrarea Armatei Române în Cernăuţi, la 6 Iulie 1941, înseamnă pentru copilul din oraş începutul calvarului, constituirea primului ghetou, şocuri timpurii care duc la pierderea candoarei şi asumarea unui tragic destin. De aici începe povestirea sa propriu-zisă, cu descrierea suferinţelor din ghetou, urmate de deportarea evreilor din Cernăuţi spre destinaţii necunoscute. Partea a treia, intitulată “Călătoria din infern spre neant”, relatează transportul în trenuri de vite, apoi marşul forţat până la Mărculeşti, unde condiţiile inumane, bolile, prezenţa morţii se fac tot mai simţite.

Împreună cu mama sa, bunicul, numeroşi bătrâni şi copii, Sami Sandhaus ajunge la Yampol, în Transnistria, unde au rămas doar cinci mii de suflete. În drum spre Berschad, oraş ucrainian între râurile Nistru şi Bug, adolescentul Sami se maturizează, mobilizându-şi resursele interioare şi speranţa de a învinge moartea, care îşi face simţită prezenţa pretutindeni. Dispar în jurul lui, în chinuri, bunicul său, rude, profesorii din şcoală, prieteni răpuşi de boli şi asasinaţi de soldaţi, români sau ucrainieni. Chinurile din Berschad, munca obligatorie, condiţiile mizerabile din acest lagăr de exterminare, cel mai crud dintre lagărele din Transnistria, sunt descrise amănunţit de către autor. Tânărul Sami învinge frica de moarte şi apatia generală, pierderea noţiunii timpului, “firescul” morţii, care la sfârşitul iernii anului 1942 redusese numărul celor douăzeci de mii de deportaţi la Berschad, din diferite locuri, la numai jumătate. Sami Sandhaus este supus la muncă forţată într-o fabrică de zahăr din Berschad, apoi la refacerea unui pod deasupra Bugului, unde trudeşte nouă luni.

În acest timp, se înfiripează o legătură specială între familia sa şi un ţăran român, Lazăr, care îi va ajuta să supravieţuiască. Când execuţiile evreilor devin masive, el le salvează practic viaţa lui Sami, a mamei sale şi a unui copil protejat de ei, facilitându-le evadarea. Cei trei ajung la Uman, unde se refugiază într-o colibă, în aproprierea mormântului rabinului Nahman din Breslav. Această ascunzătoare devine pentru Sami Sandhaus un simbol care îi întăreşte credinţa în Dumnezeu şi convingerea că a supravieţuit datorită binecuvântării acestui rabin.

De la Cernăuţi la Lausanne

Odată cu înaintarea Armatei Roşii, după victoria de la Stalingrad, autorul se întoarce la Cernăuţi, îşi internează mama în spital şi, ajutat de localnici, îşi reia studiile întrerupte. La liceul Ştefan cel Mare din Cernăuţi se îndrăgosteşte de Paula, pe care o va aminti în decursul întregii cărţi cu nostalgie şi durere.

În 1949, puţin după întemeierea statului, Sandhaus emigrează în Israel unde rămâne un an, timp în care îşi efectuează serviciul militar, apoi pleacă la Dusseldorf unde urmează cursurile Facultăţii de Medicină. Mai târziu se specializează la Institutul de Stomatologie al Universităţii Paris VI în Chirurgie şi Medicină Dentară.

Din acest moment începe cariera de implantolog şi chirurg maxilo-facial al dr. Sami Sandhaus. Se dedică cercetării în implantologie dentară fiind onorat cu Premiul UNESCO, brevetează primele implante ceramice, devenind celebru în întreaga Europă. Se stabileşte la Lausanne unde înfiinţează Forum Odontologicum, dezvoltând noi căi de reabilitare orală. Viaţa sa se împarte între Elveţia şi Franţa fiind numit Profesor Asociat la Institutul de Stomatologie al Universităţii Pierre şi Marie Curie, Paris VI. Din 1978 predă la Lausanne, la Paris, în Israel şi în multe alte ţări. Ajunge şi în România, la Bucureşti şi Iaşi, unde împărtăşeşte din cunoştiinţele sale. În 2002, invitat la Kiev reconstituie traseul suferinţelor, revenind la Berschad, la Uman, la Cernăuţi, regăsind unele locuri exact la fel cum le lăsase în urmă cu şaizeci de ani.

Un mesaj optimist

Cartea sa autobiografică “Capcanele şi miracolele vieţii”, un cerc pe care autorul îl închide cu trecutul său (deşi coşmarurile şi amintirile revin în permanenţă), se încheie cu capitolul “Pentru viaţă”, în care apar întrebări existenţialiste, reflexii asupra rolului speranţei şi al voinţei, de-a lungul existenţei sale: “Trebuie oare să suferi şi să iubeşti ca să apreciezi cu adevărat viaţa şi oamenii? Oare nu poate fi ocolită suferinţa?”(…)”Îmi place să simt că pot comunica cu oamenii şi că le pot dărui, cu ocazia fiecărei întâlniri, ceea ce mi-a rămas din sufletul de copil?”(…) “Oare ar trebui să îi mulţumesc vieţii că m-a făcut să trec prin acele încercări şi întâmplări fără de care nu aş fi putut să fiu ceea ce sunt?”(…) “Viaţa mi-a înapoiat cu prisosinţă ceea ce am dăruit. Am suferit mult, dar am şi iubit mult şi am fost iubit.”(…) “Numai dragostea şi frumuseţea ne vor salva. Atunci când eram adolescent, mama dorea mai mult decât orice pe lume să studiez la Facultatea de Medicină a Academiei din Cernăuţi. Vreau din toată inima să cred că, măcar în parte, visul ei s-a realizat.”

Când ne-am reîntâlnit acum câţiva ani la Iaşi, nu ştiam că Dr. Sami Sandhaus era un supravieţuitor al Holocaustului românesc, deportat în Transnistria, precum familia mamei mele. De când i-am descoperit cartea la Bucureşti, au trecut câteva luni până am putut să mă aplec asupra lecturii ei. Citind suferinţele sale am simţit într-un fel şi iadul prin care a trecut familia mea. De curând i-am telefonat, l-am anunţat că vreau să scriu un articol despre el şi cartea sa şi m-a bucurat să îl simt acelaşi optimist surâzător. Deşi cartea nu a fost distribuită în mod corespunzător în România, sper ca, prin ajutorul unui prieten, să fie tradusă în limba engleză şi să aibă recunoaşterea meritată, precum a dobândit-o în cariera sa profesională Dr. Sami Sandhaus.

Cititorilor de limbă romană din Israel şi din alte ţări le recomand cu drag “Capcanele şi miracolele vieţii” -Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2006. “Nimic nu poate sta în calea voinţei!” este mesajul care răzbate din paginile autorului. Iar eu, ca fiu de supravieţuitori ai Holocaustului îi mulţumesc lui Sami Sandhaus pentru că şi-a aşternut amintirile, pentru curajul de a-şi retrăi durerile şi speranţele.

Ilan Shani la Newe Eliezer – “Orasul Petrolului” – de Hillel Mittelpunkt

ianuarie 18th, 2009

Pe Ilan Shani il cunosc din 1970. Putin dupa emigrarea mea in Israel, l-am intilnit la o auditie, in limba romana, in vechea cladire a HOR-ului, de pe strada Eilat, in Jaffa. Amindoi eram fascinati de lumea teatrului si doream sa devenim actori sau regizori. Desi am pornit pe aceasta cale plina de dificultati, eu am abandonat teatrul, consacrindu-ma medicinii, in timp ce Ilan a urmat cursurile scolii de arta dramatica dirijata de regretatul Nissan Nativ, pe care a absolvit-o in 1974. A interpretat o gama variata de roluri pe scenele teatrelor israeliene de limba ebraica, Hacameri, Teatrul Tineretului, Teatrul Popular, a aparut in “Violonistul pe acoperis”, “Coriolan”, “Don Carlos”, Femeile Savante”, “Moshe Ventilator”, ” Ca Pasarile”, dar si in filme- “Nunta in Galileea” si in drame TV, in regia lui Dani Wolman.
Ilan Shani nu a parasit insa limba romana ( desi a emigrat la numai 15 ani), a jucat in piesa” Un tramvai numit dorinta”- in regia lui Radu Miron si in diferite spectacole de revista. Totodata, de cite ori i s-a solicitat colaborarea, de exemplu cu ocazia spectacolului organizat de ACMEOR, in onoarea Gettei Luca, de care Ilan se simtea foarte atasat, a raspuns imediat apelului, fiind si prezentatorul neuitatului eveniment. Dar Ilan s-a dovedit, in decursul anilor, un adevarat prieten si fata de mine, ne intilneam uneori, vorbeam la telefon, iar cind am organizat, prin anii 90, la Casa Scriitorilor, o seara dedicata tatalui meu, Benedict Solomon, cu ocazia aparitiei cartii de versuri “Strigat in desert”, Ilan s-a implicat, atit ca actor, cit si in solicitarea altor actori de renume, sa recite in fata publicului care a umplut sala pina la refuz.

Despre Ilan, om care acorda un mare respect notiunii de prietenie, as putea scrie un articol separat. Imi vin in minte acum numeroase episoade, incepind cu telefonul pe care l-am primit de la el, cind m-a rugat sa o tratez pe Getta Luca, care, pe atunci , era deja handicapata, sau cind ne-am intilnit la inmormintarea lui Jimmy Rossetti, sau cind a venit in vizita la tatal si bunica mea… Dar sa revenim la scopul acestei relatari, lasind pe altadata nostalgiile mele sau aprecierea deosebita pe care i-o port lui Ilan Shani, ca om.

Daca ar trebui sa-l caracterizez in doar citeva cuvinte pe Ilan Shani actorul, as mentiona registrul rolurilor de compozitie, talentul sau de a intruchipa un personaj comic si, in aceeasi masura, un erou dintr-o tragedie, de a trece, cu aceeasi usurinta, de la stereotipizarea si limbajul corporal din Commedia dell’Arte la dramaticul lui Tennessee Williams.

In timp, Ilan Shani s-a dedicat regiei si pedagogiei. De 22 de ani conduce atelierul de teatru al Universitatii Bar Ilan, iar in urma cu 12 ani a infiintat grupul de amatori din centrul cultural Newe Eliezer, in sudul Tel-Avivului, cu care, in fiecare an, pune in scena o noua productie. De cele mai multe ori, aceste spectacole au participat la festivaluri si concursuri, fiind premiate, atit pentru calitatea regiei, cit si pentru talentul unora dintre participanti, apoi plecau intr-un mic turneu, prin diferite orase din Israel. Fiind vorba de amatori, insasi aceasta solicitare este iesita din comun, unele piese fiind jucate de zeci de ori. Grupul are un mic nucleu permanent, oameni cu profesiuni diferite, dar cu microbul teatrului in singe, si noi membri, care se alatura trupei, in functie de necesitatile piesei pe care Ilan o alege, pentru stagiunea respectiva.

In ultimii ani am avut bucuria sa fiu invitat la toate premierele montate de Ilan, am vazut ” Hotel Plaza” – (Neil Simon), “Ketuba” ( Ephraim Kishon), “Medic fara voie” ( Moliere), ” Strachina de lemn”, ” Comedia neagra” ( Peter Schaffer), “Mirele Efrat” (Yaakov Gordin) iar acum – “Orasul petrolului”- de Hillel Mittelpunkt.

Desi nu este una dintre cele mai reusite piese ale dramaturgului israelian ( sa nu uitam “Gorodish” sau “Micul Shraga”), “Orasul petrolului” ofera posibilitatea reunirii, in acelasi spatiu, a unor personaje colorate, care transfera problemele societatii israeliene dintre anii 67- razboiul de 6 zile- si 73- razboiul de Yom Kipur-, intr-o mica pensiune-bordel, la Abu Rodes, in Sinai, in vecinatatea extractiilor petroliere, unde multi israelieni au venit sa-si caute norocul. Ita (Eti Golan), supravietuitoare a Holocaustului, parasita de sot, preia acesta pensiune, in plin desert, in speranta de a-si asigura o minima existenta, pentru ea si fiica ei, Yudith (Yonat David), al carei sot e declarat disparut in razboi. Relatia dintre mama si fiica, incarcata de sentimente ambigue, constituie conflictul principal, dar drama se complica prin alte mici conflicte colaterale, legate de goana dupa bani si decaderea principiilor si valorilor. Apar- un om de afaceri dubios, Hemo (Shmuel Katz), un medic militar, Dr. Sade (Erez Shahar) care, in disperare, avind o fiica bolnava, vinde medicamente si ustensile beduinilor, stiind bine ca vor ajunge la egipteni, un tinar cartofor, Kobo (Dudi Beglicter), care vrea sa salveze situatia financiara a pensiunii, fiind atras de Yudith, un plutonier major, Rubek (Moshe Kanetti) responsabilul unei bucatarii militare, care fura mincare din baza, pentru ca Ita sa poata sustine mica afacere. Si, bineinteles, matroana, Madelaine (Orit Ganor), “sefa” celor doua prostituate (Beatrice Gitter si Daniela Aspis), care se remarca prin energie scenica si temperament, creind un personaj comic foarte bine conturat. Alaturi de ea, Eti Golan si Yonat David ies in evidenta prin abilitatea de a oscila intre tragic si hilar, transmitind totodata incarcatura emotionala si drama unei relatii bolnave, plina de tensiune.

Sfirsitul piesei este putin surprinzator, dar nu-l vom dezvalui, in speranta ca “Orasul petrolului”, care a fost premiat in cadrul festivalului “Toamna Teatrala”, la Suzanne Dalal ( concurs de amatori), va putea fi vizionat si in alte orase din Israel. Spectacolul a fost primit cu multa caldura. Sala era arhiplina, prieteni ai actorilor si ai regizorului, dar si pasionati de teatru de amatori. In public s-au aflat si personalitati cunoscute, din lumea teatrului israelian, Miriam Zohar, Hannah Rieber, Shmulik Atzmon, Esti Kosovitzki si alti actori. Invitatul de onoare a fost chiar autorul piesei, Hillel Mittelpunkt, care a apreciat mult regia si jocul actorilor.

O nota speciala i se cuvine scenografului Zeev Levi, care a reusit, cu mijloace modeste, sa creeze un decor care sugereaza atmosfera apasatoare a pensiunii, dar si contrastul cu lumea dinafara, a sperantei iluzorii de imbogatire, prin extractia aurului negru.

L-am lasat la sfirsit, ostentativ, pe prietenul Ilan Shani. El stie ca sint critic, cind e vorba de piesele regizate de el, poate chiar caut cu lupa cusururile, pentru ca-i pot spune intotdeauna adevarul in fata. E reciproc, ma astept si de la el sa faca la fel. Si, nu o data, mi-a reprosat ca nu pregatim o seara-omagiu in memoria tatalui meu, pe care l-am iubit atit. In cazul spectacolelor de la Newe Eliezer, aproape toate au fost foarte reusite. “Orasul petrolului” insa, tocmai pentru ca piesa are mici carente, devine greu de regizat. Aici Ilan a reusit mai mult decit m-as fi asteptat. In afara faptului ca a trebuit sa lucreze din greu pentru a crea personajele, asudind cu fiecare actor in parte (sa nu uitam ca nu e vorba de profesionisti), dupa tehnicile lui Stanislavski, evitind schematizarea, conferindindu-le dimensiuni umane, Ilan creaza o miscare scenica placuta ochiului si obtine o buna interactie intre actori. Conflictul multistratificat nu se dilueaza si dinamica spectacolului are ritmul potrivit, pentru ca sfirsitul, desi surprizator, sa izvoreasca organic. Nu cred ca se putea stoarce, de la o trupa de amatori, chiar cu vechime, mai mult decit a reusit Ilan Shani. Spectacolul e apropiat, calitativ, de nivelul profesionist. E teatru autentic, facut cu dragoste, e rodul dedicatiei totale, impletirea pasiunii cu tehnica si experienta. Lui Ilan ii pasa, fiecare noua productie o resimte ca un examen si se pregateste de parca ar fi lucrarea sa de debut, in care trebuie sa dovedeasca tuturor, cu indirjire, ca poate depasi dificultatile, piedicile, limitele teatrului de amatori. Sper ca Hillel Mittelpunkt, dupa ce a asistat la ” Orasul petrolului”, il va cauta pe Ilan, sa-i propuna o colaborare. Oricum, as vrea sa-l vad pe Ilan Shani, regizorul, punind in scena orice alta piesa, pe o scena de prestigiu, la Cameri sau Habima. Pentru ca o merita cu prisosinta, atit datorita talentului sau de lucra cu actorii, cit si pentru viziunea aproape cinematografica pe care o confera fiecarui proiect artistic.

Unirea Principatelor – 2. Ce rol au avut francmasonii la 1859?

ianuarie 18th, 2009
Sub Alexandru Ioan Cuza s-a înfăptuit acum un secol și jumătate a doua UnireSub Alexandru Ioan Cuza s-a înfăptuit acum un secol și jumătate a doua Unire

Secolul al XVI-lea a adus modificări de substanţă ale situaţiei juridice a Ţărilor Române. În condiţiile prăbuşirii regatului medieval al Ungariei sub loviturile otomane, atât Ţara Românească şi Moldova, cât şi Transilvania dobândesc un statut similar, păstrându-şi individualitatea proprie, cu preţul acceptării suzeranităţii otomane. Chiar dacă proximitatea habsburgică sau polonă a impus anumite nuanţe conduitei otomane, cele trei state au resimţit în egală măsură creşterea presiunii unui Imperiu Otoman căzut pradă crizei economice şi rigorismului religios.

În acest context s-a cristalizat aşa-numitul proiect dacic, constând în tentative succesive de confederare a principatelor în vederea implicării în lupta antiotomană. Indiferent dacă acceptăm teza lui Nicolae Iorga conform căreia la originea acestuia s-a aflat Casa de Austria, sau acordăm factorilor de decizie locali vreo importanţă în afirmarea acestei construcţii ideologice , şansele sale de concretizare au depins de aderenţa acestora din urmă. Opţiunile politice ale lui Mihai Viteazul, ajuns domn al Ţării Româneşti din voinţa sultanului şi cu o descendenţă contestată, conducător al unei facţiuni boiereşti, dar şi cele ale contemporanilor săi din Transilvania şi Moldova, trebuie înţelese în primul rând ca o reacţie de afirmare a individualităţii proprii, ameninţate de posibila încorporare în universalismul difuz şi eclectic al lumii islamice.

În aceste împrejurări, aderarea la Liga Sfântă, alcătuită din iniţiativa împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg în condiţiile izbucnirii războiului de cincisprezece ani, a oferit o ocazie în plus pentru implicarea Ţărilor Române în frontul antiotoman, iar victoriile obţinute i-au oferit domnului muntean ascendentul indispensabil unui proiect politic de succes. Succesul campaniei sale din Transilvania a însemnat recalibrarea vechilor raporturi dintre principate, în care principele Transilvaniei îşi asigurase iniţial o poziţie predominantă, dar şi renunţarea la proiectul balcanic de refacere a Imperiului Bizantin, vehiculat de unii clerici sud-dunăreni, în favoarea proiectului dacic .

Încorporarea Moldovei a însemnat concretizarea deplină a acestuia, dar a ridicat şi primele provocări. Opozanţii noului regim nu au fost doar exponenţii nobilimii maghiare, răsculaţi în Transilvania în toamna lui 1600, ci şi o parte a boierimii moldoveneşti, rămasă loială fostului domn Ieremia Movilă. De altfel, în paralel cu Mihai Viteazul, Movileştii vor iniţia un proiect politic asemănător, prin înscăunarea lui Simion Movilă la Târgovişte şi o bună relaţie cu Transilvania unde Sigismund Bathory îşi redobândise tronul. Acest edificiu s-ar fi aflat sub patronajul uniunii polono-lituaniene şi ar fi însemnat restabilirea păcii cu Poarta otomană.

Efectele unirii din 1600 s-au înregistrat mai ales în Transilvania, chiar dacă scurta domnie românească nu a schimbat aşezămintele fundamentale ale principatului. Cu toate acestea, unele surse sugerează că, sub impulsul reformei catolice, Mihai Viteazul ar fi intenţionat să modifice sistemul religiilor recunoscute oficial, prin excluderea disidenţelor protestante şi recunoaşterea celei ortodoxe. Chiar dacă astfel de temeri au alimentat neîncrederea protestanţilor maghiari din Transilvania faţă de noua putere şi faţă de susţinătorii săi imperiali, deceniile următoare au însemnat pentru Transilvania începuturile aşa-numitului principat protestant.

Sub conducerea lui Gabriel Bethlen şi apoi a celor doi principi Rakoczy, Transilvania asumă la rândul său proiectul de restaurare a Ungariei, pe o bază antihabsburgică şi în relaţie cu puterile reformate din Europa. Reacţiile de diferenţiere ostilă în relaţie cu românii sporesc în intensitate în rândurile istoricilor şi prelaţilor maghiari , iar integrarea românilor în sistemul naţiunilor ardelene pe calea afilierii la una din confesiunile existente devine de acum o chestiune esenţială pentru stabilitatea politică a Transilvaniei.

Unirea din 1859 și francmasonii

Spre deosebire de acest fragment de istorie premodernă, unirea din 1859 a fost un proces politic prin excelenţă, desfăşurat în contextul acutizării crizei structurale prin care trecea Imperiul Otoman şi a eforturilor puterilor occidentale de a împiedica instalarea controlului Rusiei asupra strâmtorilor. Chiar dacă demersurile în favoarea unirii nu au dispus constant de suportul puterii de stat din principate, a existat un acord al majorităţii forţelor politice şi sociale cu privire la necesitatea unirii Moldovei şi Ţării Româneşti ca premisă a accelerării procesului de modernizare .

Generaţia de tineri boieri care activaseră pe baricadele revoluţiei din 1848, ajunsă acum la maturitate, a găsit mijloacele de a colabora cu forţele conservatoare, care preferau un ritm mai lent al reformelor şi evitarea riscurilor de conflict cu puterile vecine. Un aspect fascinant pentru publicul larg, dar evitat multă vreme de investigaţia istorică, tocmai datorită caracterului său controversat, îl reprezintă rolul jucat de societăţile francmasonice în înfăptuirea unirii.

Aparent paradoxal, activitatea masoneriei pe teritoril principatelor a fost documentată în principate pe durata ocupaţiei militare ruseşti. Dealtfel, prezenţa militară rusă a avut urmări şi la nivelul modernizării instituţionale şi a transformărilor de ordin cultural, cel puţin în cazul boierimii române, oricât ne-ar fi de greu să acceptăm în condiţiile actuale. Studiile la Paris sau Berlin, urmate de numeroşi tineri moldoveni şi munteni, au facilitat contactul acestora cu societăţile secrete, zvonurile despre astfel de activităţi alimentând un amestec de temeri şi speranţe acasă.

Afilierea masonică a devenit aproape la modă în rândul tinerilor boieri moldoveni şi chiar fiul domnitorului Mihail Sturdza, perceput ca un conservator intransigent, este menţionat ca făcând parte dintr-o structură masonică. Înrâurirea pe care masoneria franceză a avut-o asupra spiritelor libere din principatele române a avut şi consecinţe în plan politic, guvernul împăratului Napoleon al III-lea, el însuşi cu un background de acest gen şi un constant susţinător al unor proiecte naţionale de inspiraţie masonică, a acţionat constant ca principal sprijinitor al cauzei unirii, chiar în condiţiile în care foştii aliaţi britanici din războiul Crimeiei erau preocupaţi de impactul pe care noua realitate politică l-ar avea asupra Imperiului Otoman.

Contactele cu masoneria franceză şi cu cea poloneză au influenţat conduita politică externă a puterii instalate la Bucureşti şi Iaşi după 24 ianuarie 1859, iar cercetările întreprinse în arhiva prinţului Adam Czartoriski vor oferi noi perspective asupra acestor evenimente. Construcţia statului român modern a coincis ca moment cu procesele similare din lumea germană şi cea italiană, dar a exclus confruntarea militară, iniţiativele de ordin instituţional menite să transforme unirea formală concepută de puterile garante într-una efectivă, au fost rezultate ale unor negocieri dificile, în care susţinerea internă şi cadrul internaţional în schimbare au acţionat în favoarea părţii române. Societatea românească nu a fost unanimă în favoarea unirii nici de această dată, iar contestaţia a luat forma unor mişcări separatiste în Moldova, pe care istoriografia le-a tratat cu suficienţă ca manifestări izolate ale unor boieri şi clerici filoruşi.

Fenomenul merită mai mult interes din partea specialiştilor, chiar dacă impactul său nu a fost unul notabil pe termen lung. Pe de altă parte, o serie de participanţi la campaniile interne sau externe în favoarea unirii au exprimat obiecţii în legătură cu sensul reformelor sau cu traiectoria politică a regimului principelui Cuza. În pofida limitelor sale, unirea din 1859 a creat o realitate politică recunoscută internaţional, un stat în măsură să-şi revendice şi să-şi obţină independenţa, iar în plan intern să-şi asume gestionarea reformelor necesare dezvoltării moderne a naţiunii şi statului român.

Florian Dumitru Soporan este doctor în istorie medievală.

DA, VIRGINIA, EXISTĂ…

ianuarie 18th, 2009

uitasem albul…
cum se pune omătul!
pierdusem strălucirea pomilor ninşi,
vibraţia crengilor de brad,
emoţia steluţelor vanilate…

uitasem sâmburele de adevăr
şi cercul romantic, cercul violet!
pierdusem scrisoarea din New York,
a Virginiei O’Hanlon…
şi răspunsul redactorului-şef!

uitasem de tine, Moş Crăciun,
pierdusem dorinţa…
şi existenţa lucrurilor invizibile!
uitasem timpul bucuriei,
pierdusem florile copilăriei, dalbe!

25 decembrie 2007, 15:55

Michael ( Jimmy) Rossetti z’l

ianuarie 18th, 2009

Pe 15 mai 2007 am primit un telefon de la Marina Rossetti. Marina a fost, la începutul anilor 70, cea mai frumoasă fată din Tel Aviv. Şi când spun cea mai frumoasă, nu exagerez. Brunetă, corp perfect, ochii migdale, faţă de înger, picioarele cele mai senzuale, printre primele cu lănţişor la gleznă, pe vremea când se zvonea că ar fi un semn al lesbienelor. Marina nu era lesbiană, era doar femeia perfectă, era FEMEIA.
Când trecea pe strada principală din Tel Aviv ( Dizengoff), lumea se dădea la o parte, să-i facă loc zeiţei. Eu, plin de complexe, mă mulţumeam să o privesc de departe, nu aş fi îndrăznit să mă apropii, ce puteam să-i spun, fară să mă înec? Cafenelele artiştilor erau, pe atunci, Cassit ( actorii) şi Pinati ( cântăreţii). La California lui Abe Nathan, veneau şi pictori.
Studiam regia de teatru la Universitatea din Tel Aviv, aveam vreo 19-20 de ani, mă opream la cafenelele celor celebri, să respir acelaşi aer cu ei. Marina studia actoria la şcoala lui Nissan Nativ, era cea mai talentată, iar portretele ei, alb-negru, au fost ani de zile afişate în vitrinele fotografilor din Tel Aviv. Nu se oprea la cafenele, toţi erau transparenţi, sau aşa credeam eu, pentru cea mai de viitor actriţă a scenei israeliene.
Nu despre Marina voiam să vă povestesc, dar cum pot să-l amintesc pe Jimmy fără Marina? Singurul pretext să pot intra în vorbă cu Marina era faptul că vorbea româneşte, dar pe atunci erau mulţi emigranţi din România, nu ca azi, când din faimoşii 400000 de origine română au rămas mai puţin ca 100000 de vorbitori ai limbii lui Minulescu.
Pe-atunci îmi câştigam un ban jucând, simultan cu studiile, într-un spectacol de estradă, în româneşte, \” Israelul râde, cântă şi dansează\”, cu Yaakov Bodo, Veronica Strugaru (plecată în USA), Elena Grigore, Alfredo Thomas (z’l), Adi Lev (z’l) şi alţii. Impresarul era Theo Roller, ginerele legendarului Ion Pribeagu. Marina nu ar fi putut juca, Nissan Nativ interzicea participarea la şuşanele, să nu se prindă manierele de actori.
Dar la un spectacol al meu a venit, în sală, chiar Marina, însoţită de fratele ei, Jimmy Rossetti, care deja începuse o modestă carieră de actor şi regizor, la teatrul din Haifa.
După reprezentaţie a apărut în culise şi am plecat în grup, la un restaurant românesc care nu mai există de prin 75. Acolo, bâlbâindu-mă, i-am declarat admiraţia mea, aşteptându-mă să mă ia peste picior. Se vede cât de puţin cunoşteam femeile (azi le cunosc şi mai puţin), pentru că lucrurile au luat o altă turnură, am devenit foarte buni prieteni, la început ne vedeam foarte des, apoi din ce în ce mai rar, Marina s-a măritat ( nu cu mine) şi, din păcate, nu a prea reuşit în carieră, mai juca din când în când, dar fară ecou, cea mai importantă apariţie a sa a fost într-un film cu Ghila Almagor, după care a dispărut în anonimat.
Jimmy era una dintre cele mai culte persoane pe care le-am cunoscut, născut în aceeaşi zi cu mine (27 iunie), dar cu 6 ani mai mare (1945). Vorbea mai multe limbi, ştia de toate, dar se simţea cel mai bine în „spaţiul cultural francez”, deja plecase de câteva ori la Paris, era un baiat frumos, tot brunet, deştept, însa mai distant. Relaţia mea cu Jimmy a fost destul de ciudată, eu îl priveam, la început, de jos în sus, fiecare cuvânt al lui îl sorbeam cu setea învaţăcelului, el era conştient de vastele lui cunoştiinţe, avea un mod puţin preţios în pronunţarea cuvintelor, parcă ar fi fost pe scenă, într-un monolog, rar puteam introduce o silabă, iar între noi a fost, mult timp, un zid invizibil, nu am reuşit să mă apropii de el şi să-i devin prieten, deşi el ştia că Marina şi cu mine suntem foarte apropiaţi. Şi totuşi, cred că mă simpatiza, dar nu mai mult.
O singură dată am apărut alături de Jimmy, într-un recital de poezie, la Tel Aviv. Spre surprinderea mea, am avut mai mult succes la public decât el, dar nu cred că mi-a purtat pică pentru asta. El recita puţin prea solemn, după gustul meu, puţin afectat, dar avea o dicţiune impecabilă şi ştia să îmbrăţişeze întreaga scenă. Ulterioarele mele propuneri, către Jimmy, să facem ceva în comun, s-au lovit de refuzuri politicoase. În decursul anilor ne-am întâlnit întâmplător, rar ne-am oprit la o cafea şi nu prea aveam ce să ne spunem.
Dar pe Marina o vedeam mai des, o întrebam de Jimmy, ştiu că a fost asistent de regizor la \” Un tramvai numit dorinţă\” şi a regizat un spectacol Jacques Prevert. În timp, eu am abandonat teatrul, dar îmi revedeam vechii colegi, în diferite ocazii. Am aflat că Jimmy pleca des în Franţa, era prieten cu copiii lui Perahim, într-o vreme a fost redactor cultural la un ziar cotidian în limba franceză, care ieşea în Israel şi avea puţini cititori.
Relaţia noastră, aşa superficială cum era, a fost afectată de un flirt al meu cu o balerină, Aura, de care el era foarte atras, dar preferinţele ei au mers către mine. Din nefericire am fost martor la o discuţie telefonică între ea şi Jimmy, în care el m-a descris în culori deloc măgulitoare. Poate avea dreptate, nu ştiu, pe vremea aia eram cam zburdalnic, dar el mă considera şi superficial. Nu i-am reproşat niciodată acel dialog cu Aura, nu a ştiut că tot ce-i spusese despre mine fusese în prezenţa mea, nici nu avea rost, poate era o gelozie puerilă.
De câte ori Marina îmi povestea despre Jimmy şi aflam că nu demarează în teatru, mă întristam. În anii 70, teatrul, în Israel, avea multe păcate şi un personaj ca Jimmy, era privit ca fiind pe dinafară, neadaptat, străin de cultura ebraică. Într-o seară, după mulţi ani, l-am întâlnit la un party, la Ilan Shani, un prieten actor, şi cred că atunci am avut cel mai lung dialog cu el. De data asta a vorbit cu mine de la egal la egal şi, când l-am întrebat de ce nu îşi caută norocul în Franţa, mi-a replicat că vrea să fie aici, în Israel, când va începe revoluţia în teatrul israelian şi va trebui să se suie pe baricade. Revoluţia a avut loc, a fost o revolutie lentă, aproape de catifea, dar Jimmy nu a fost chemat să ia parte la ea. În timp a renunţat la teatru, a fost o hotărâre dureroasă, a devenit ghid turistic şi s-a dedicat şahului, devenind maestru, cred că şi preda lecţii de şah. S-a căsătorit şi a avut o fetiţă, pe care nu am văzut-o niciodată. Şi totuşi eu am ţinut la Jimmy şi aş fi vrut să devenim prieteni, dar această aspiraţie a rămas unilaterală, iar pentru un tango e nevoie de doi.
Când însă am organizat, prin 94, o seară-spectacol în onoarea tatălui meu, legată de volumul său de versuri, \” Strigăt în deşert\” ( Cri dans le desert) şi i-am telefonat lui Jimmy, imediat a fost dispus să participe, dar n-a fost sa fie, pentru că avea un grup de turişti cu care a plecat în Europa.
Acum câţiva ani, Jimmy a suferit un accident cardio-vascular, a ramas total handicapat şi dependent, l-am vizitat la spital, Marina îi repeta- uite, a venit Vlad, îl ţii minte?- nici o reacţie. Am încercat să fiu alături de Marina, am vorbit uneori la telefon, ne-am văzut mai rar, situaţia lui Jimmy era ireversibilă, s-a degradat şi, după vreo 4 ani de internare, a sosit telefonul Marinei, că Jimmy s-a prăpădit.
Mi-e greu să mi-l imaginez altfel pe Jimmy decât ca pe un mare talent, pierdut între incapacitatea lui de a face compromisuri şi distanţa faţă de bisericuţele din teatrul israelian. Imaginea lui, la spital, o alung, era altcineva, nu ţanţoşul Jimmy, cel cu privirea ca o săgeată, care respira şi vorbea în franceză chiar pe româneşte sau ebraică.
Jimmy a fost, politic, împotriva ocupaţiei teritoriilor, era activ în asociaţiile pentru drepturile omului şi ale palestinienilor, în special, dar asta am aflat târziu, abia la înmormântare. A fost un adevărat ateist şi se pare că a dorit să nu fie înmormântat tradiţional.
Kibutzul Einat, lângă Petach Tiqwa, oferă această posibilitate, ceremonie laică, fără rugăciuni. Deoarece avea carnet de donator de organe, i s-au prelevat organe- habar n-am ce se mai putea preleva. A fost înmormântat într-un cosciug ( în Israel morţii sunt introduşi direct în pământ, fără cosciug), soţia lui, Otilia, a adus un magnetofon şi o bandă cu cântecele lui Jacques Brel, iar în timpul coborârii cosciugului s-a cântat \”Le Moribond\”:

Adieu l’Émile je t’aimais bien
Adieu l’Émile je t’aimais bien tu sais
On a chanté les mêmes vins
On a chanté les mêmes filles
On a chanté les mêmes chagrins
Adieu l’Émile je vais mourir
C’est dur de mourir au printemps tu sais
Mais je pars aux fleurs la paix dans l’âme
Car vu que tu es bon comme du pain blanc
Je sais que tu prendras soin de ma femme
Je veux qu’on rie
Je veux qu’on danse
Je veux qu’on s’amuse comme des fous
Je veux qu’on rie
Je veux qu’on danse
Quand c’est qu’on me mettra dans le trou.

… şi alte cântece ale lui Jacques Brel.

Pe urmă au vorbit o prietenă, dupa ea Marina, sora lui, care i-a fost şi mamă, în ultimii ani, apoi un reprezentant al asociaţiei şahiştilor, care a adus cu el şi un joc de şah, iar cei din jur au pus, alături de pietricele, pe mormânt, câte o piesă de şah, între buchetele de flori… La sfârşit, fiica lui, Andreea, copia lui Jimmy, a citit „Ne me quitte pas”:

Ne me quitte pas
Il faut oublier
Tout peut s’oublier
Qui s’enfuit déjà
Oublier le temps
Des malentendus
Et le temps perdu
A savoir comment
Oublier ces heures
Qui tuaient parfois
A coups de pourquoi
Le cœur du bonheur
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas

Jimmy nu mai este printre noi, de fapt nu mai era demult. Am plecat cu totii, abătuti, pe sunetele muzicii lui Brel, de la o înmormântare suprarealistă, dar atât de apropiată de ceea ce şi-ar fi dorit. Un mare talent, parcă smuls de pe străzile Parisului, un neîmplinit ca artist, dar atât de om, atât de francez şi atât de israelian. Fie-i memoria binecuvântată.

 
54.242.85.89