Revad creionarea peliculei lui Anthony Bourdain cu referire la pomana porcului, ca o scena barbara. Nu ma feresc sa afirm ca primitiva sau nu, face parte din traditiile noastre si oricand un carnat afumat, toba si caltabosi, tuica fiarta la gura sobei impreuna cu rubedeniile, vecinii si cu alti cumetri descriu atmosfera hibernala din Romania.
La fel de primitive pot fi considerate meniurile cu viermi, cozi de aligatori si cu alte ingrediente.
In Germania Pomana Porcului se intituleaza Vesperplatte.
Dupa Craciun gerul se inteteste. Este timpul potrivit pentru a afuma bunataturile de mezelarie proprie.
Intotdeauna am afumat carnatii in spatele casei. As zice ca ai nostri sunt cei mai buni din lume.
De ce ?!
Va impartasesc secretul mostenit de la bunici. Niciodata nu trebuie folosit lemn de brad pentru focul afumatoarei. Fagul, mesteacanul, ciresul, corcodusul si stejarul sunt lemnul ideal.
Pentru a spori calitatea produselor si mai ales a suncii, a slaninei si a jambonului folositi radacina de arin.
Alt secret e afumatoarea la fum rece. Niciodata nu trebuie afumate produsele sub flacara deschisa ori la fumul de deasupra focului. Trecerea fumului prin tevi ori conducte dispuse la cativa metri de focul principal sau chiar sub pamant, deci procedeul de racire a fumului sporeste calitatea mezelurilor.
Carnatii bine uscati si afumati sunt ideali pentru o dimineata de dupa revelion.
Carnatii trebuie fierti in zeama de varza si consumati cu putin hrean.
Retete de sarbatori. Pomana porcului
decembrie 27th, 2009CHIȘINĂU 1903: ORAȘUL MĂCELULUI
decembrie 27th, 2009Ce se poate spune despre un pogrom dupa mai mult de 100 de ani? Cum se pastreaza amintirea lui in memoria colectiva, avand in vedere faptul ca in aceasta suta de ani s-au petrecut fapte, crime si suferinte care au depasit proportiile acelui pogrom cu mult mai mult decat parea posibil la data respectiva? Monstruozitatea, ura fata de om, crima genocidiara, antisemitismul, rasismul si rezultatele lor au ramas, depasind cu mult acest preludiu la asasinat de la inceputul secolului al XX-lea. Poate ca ura animalica antiumana a ramas aceeasi, dar tehnologia care i-a venit in ajutor s-a dezvoltat cu repeziciune. In loc sa ajute omenirii, i-a ajutat pe cei mai ticalosi indivizi sa loveasca in civilizatia si existenta umana.
M-am gandit la aceste lucruri acum, in urma unui fapt rusinos, petrecut la Chisinau in zilele sarbatorii de Hanukkah. La iesirea din biserica, dupa slujba religioasa, circa 100 de oameni, care se considera buni crestini, cu preotul lor in frunte, au aruncat un candelabru de Hanukkah instalat de evreii religiosi din miscarea Habad in parcul Stefan cel Mare din oras. Motivul? Republica Moldova este o tara ortodoxa. Cum au putut face acest lucru, nu stiu. Gestul lor este departe de a fi al unor buni crestini, este opus preceptelor de bunatate, omenie, marinimie si toleranta din crestinism. Faptul in sine m-a facut sa ma gandesc la alt act antisemit de la Chisinau, pogromul din anul 1903. Desigur, cele doua fenomene nu sufera comparatie. Este o diferenta de 106 ani. Dar uneori gandirea oamenilor este aceeasi, chiar peste secole. Oare se va schimba aceasta gandire in viitor? Vreau sa sper ca da. Vreau sa fiu optimist.
In anul 1903, Basarabia se afla in fruntariile Imperiului Tarist. Ea fusese smulsa Moldovei in anul 1812. Rusia facea eforturi pentru a o rusifica, folosind orice metoda in acest scop, chiar cu pretul invrajbirii intre locuitori. Orasul Chisinau servea drept centru administrativ al acestei provincii marginale a Imperiului Rus. Hotararile adminstrative erau luate atat de guvernul tarist de la Sankt-Petersburg, cat si de administratia locala de la Chisinau, in parte rusificata. Populatia orasului se compunea din romani („moldoveni” sau „basarabeni”), rusi, evrei si oameni de alte neamuri. In anul 1897, evreii erau in numar de 50.537 persoane, reprezentand 46 % din populatia orasului. Basarabia facea parte din teritoriul vestic al Imperiului Tarist, portiune permisa locuirii evreilor. Majoritatea acestor evrei vorbeau limba idis. Unii dintre ei adoptasera limba rusa.
Pogromul de la Chisinau a durat trei zile: 19, 20 si 21 aprilie 1903 . Erau zilele Pastelui crestin ortodox. Conform calendarului ebraic, prima zi corespundea cu ultima zi de Pesah (Pastele evreiesc), numita „Aharon shel Pesah”. Pogromul de la Chisinau a atras atentia lumii evreiesti, lumii rusesti si intregii lumi civilizate datorita faptului ca in cadrul sau avusese loc un aspect nou: oameni ucisi. Anterior, in pogromurile din anii 1881-1882 din sudul Rusiei, elementul specific fusese jaful. De data aceasta insa apare crima, omuciderea, asa cum nu mai avusese loc in pogromuri de circa 250 de ani. In pogromul de la Chisinau au fost ucisi 49 de evrei (dintre care 24 femei si copii), au fost raniti circa 300 (dintre care 75 grav raniti) si au fost distruse, avariate sau jefuite circa 2800 case de locuit si pravalii evreiesti.
Deoarece evreii bogati, domiciliati in zona centrala a orasului, si-au putut permite sa plateasca paznici speciali, ei nu au fost afectati. La aceasta a contribuit si apropierea lor de administratia centrala si locala. In schimb, cei afectati au fost evreii saraci, din periferiile si mahalalele orasului. Acolo, politia si armata aproape ca nu au actionat. Autoritatile au tacut, manifestand o indiferenta tacita. Tineri (si mai putin tineri) evrei organizati in grupuri au incercat o autoaparare, dar fara prea mult succes. Uneori, politia a intervenit tocmai impotriva acestor grupuri de autoaparare, acuzandu-le de tuburarea ordinei publice…
Istoricii vorbesc despre pogromul de la Chisinau ca despre un fapt care a marcat inceputul istoriei evreiesti a secolului al XX-lea. Este vorba despre cateva aspecte: antisemitism, relatia intre evrei si crestini, istoria evreiasca interna, aceasta incluzand ideea autoapararii, a renuntarii la cererea permanenta de ajutor din partea altora, ideea parasirii Diasporei. Un istoric israelian dintr-o generatie mai veche, Benzion Dinur, afirma acum circa 50 de ani ca pogromul de la Chisinau reprezinta „prototipul Holocaustului…din toate privintele: din punctul de vedere al organizarii pogromului, dimensiunilor si stilului sau, precum si din punctul de vedere al antrenarii fortelor sociale care actioneaza asupra directionarii situatiei evreilor din Diaspora si stabilirii destinului lor”. In privinta pregatirii pogromului, istoricul Benzion Dinur accentueaza asupra rolului autoritatilor centrale de la Sankt-Petersburg, in special al ministrului de interne, Plehve. Acest ministru cauta o diversiune care sa distraga atentia maselor de la revolutionarismul tineretului. Era Plehve antisemit? Se pare ca da, dar nu este sigur. Totusi, intr-o intalnire cu notabili evrei bogati, el ar fi afirmat ca are nevoie de ei ca element de dezvoltare economica si stabilitate, si ca este prietenul lor. Orientarea lui Plehve era deci impotriva evreimii sarace. Alt istoric israelian, Shmuel Ettinger, afirma acum circa 35 de ani ca aceasta era nu numai orientarea ministrului de interne, ci si a tarului Nicolae al II-lea.
Singurul ziar din Chisinau, in limba rusa, care aparea din anul 1898, era antisemit si incita impotriva evreilor. Acest ziar local, „Besarabetz”, era redactat de ziaristul antisemit Pavelaki Crushevan. El publicase cu lux de amanunte despre un caz de asa-zis „omor ritual” in luna februarie 1903: era vorba despre un copil crestin din localitatea Dobosari, gasit mort. Desi ancheta a stabilit nevinovatia evreilor, incitarea a continuat. In jurul lui Crushevan s-au organizat grupulete de pogromisti, formate din 8-10 persoane, pregatite de actiune. Apoi, in luna aprilie, ele au trecut la fapte. In prima zi a pogromului au avut loc jafuri, raniri, violuri. A doua zi insa, au avut loc si omucideri.
Amestecul autoritatii centrale a capatat un aspect nou. S-a vorbit despre o dispozitie transmisa de ministrul de interne viceguvernatorului Basarabiei, cerandu-i sa nu intervina cu politia si armata in cazul unor tulburari imediate. Ceea ce s-a si intamplat. Mai mult, s-a aflat despre prezenta unui functionar al politiei secrete, Levendal, la Chisinau, acesta fiind unul dintre organizatorii pogromului. Politia si armata au primit ordine de la reprezentantii administratiei locale, de a nu interveni pana la primirea unui ordin explicit in acest sens, emis de administratia centrala. Au fost chiar cazuri de solidarizare intre pogromisti si politie, bazate pe coruptie. De exemplu, poate fi citat un caz de mituire a politistilor. Pogromisti jefuitori au furat un numar mare de cizme din pravalia unui evreu si le-au oferit cadou politistilor. Acestia le-au primit, dar comandantul politiei i-a obligat sa le inapoieze, fiind obiecte furate.
Aspectul social al problemei – participarea masei crestine sau cel putin indiferenta ei fata de crimele din pogrom – se reflecta prin prezenta unui numar de „curiosi” pe strazile orasului, pline cu obiecte jefuite din pravalii sau locuinte si aruncate. Acesti oameni nu numai ca nu au intervenit in favoarea victimelor, ci si-au insusit bunuri jefuite, ori au atras atentia pogromistilor asupra unor trecatori evrei.
Cu toate acestea, s-au inregistrat si cazuri de crestini care au salvat evrei in mod dezinteresat, ascunzandu-i in casele lor. Ulterior, unii dintre acesti crestini au fost pedepsiti de autoritati. Au existat si crestini care au contribuit financiar pentru ajutorarea victimelor. Este interesanta atitudinea unei parti importante a intelectualitatii rusesti, in favoarea victimelor. Sunt cunoscute scrierile unor mari scriitori rusi, precum Lev Tolstoi, Vladimir Korolenko si Maxim Gorki in favoarea evreilor.
Atitudinea lumii evreiesti a fost de solidaritate, de efort pentru ajutorare si de indemn la organizare, la autoaparare, la renuntarea la dependenta fata de altii. Indemnuri la organizare si autoaparare au aparut in poezia „Rahamu” (Aveti mila), scrisa in limbile idis si ebraica, de poetul Shimon Frug. Ele au aparut si in scrieri ale ideologilor Ahad Haam (Asher Ginzburg) si Vladimir Zeev Jabotinsky, in limbile ebraica si rusa, precum si ale istoricului Shimon Dubnov. Tragedia a fost reflectata si in arta, de pictorul Lilien. Dar cel mai profund a fost resimtita intr-o poezie si un poem ale poetului Haim Nahman Bialik, in limba ebraica. Bialik a vizitat orasul Chisinau in lunile mai-iunie 1903, timp de cinci saptamani. El s-a aflat in fruntea unei delegatii trimisa la Chisinau de un comitet desemnat special, intemeiat la Odesa sub conducerea lui Ahad Haam si a lui Shimon Dubnov, cu scopul ajutorarii victimelor, dar si a cercetarii desfasurarii pogromului, a adunarii de marturii si documente in acest sens. Aflat la Chisinau, Bialik a strans numeroase documente, precum si marturii ale supravietuitorilor. Poezia „Al hashkhita” (Despre macel) a scris-o atunci cand se afla la Chisinau. Poemul „Beyir haharegah” l-a scris ulterior, in vara anului 1903, cand se afla la socrul lui, la Gorobshcina, unde urma sa pregateasca volumul de documente despre pogrom pentru publicare. In cele din urma, Bialik – poet – a scris acest poem in limba ebraica, publicandu-l in acelasi an. Poemul a fost tradus in limba rusa si publicat in aceasta limba de Vladimir Zeev Jabotinsky. Volumul de documente a ramas inedit. El a aparut abia in anul 1991, sub titlui „Eiduyoth nifgaey Kishinov” (Marturii ale victimelor de la Chisinau), sub ingrijirea lui Yakov Goren, la Tel Aviv, in limba ebraica. Un volum antologic despre pogromul de la Chisinau a aparut in anul 1953, la 50 de ani dupa pogrom, la Tel Aviv.
In incheiere am hotarat sa adaug traducerea unui scurt fragment din prima parte a poemului „Beyir haharegah” (In orasul macelului) de Haim Nahman Bialik din limba ebraica in limba romana. Fragmentul descrie adevarate scene de groaza, ale dezastrului rezultat din lipsa de omenie a unor indivizi cu pretentie de oameni, care ar putea fi calificati drept pitecantropi sau calibani. Nu stiu daca traducerea va place cititorilor: in domeniul traducerii in versuri nu sunt decat amator. Nu stiu nici daca poemul, tragic, nu va starni mania cititorilor. El este scris in maniera de acum 100 de ani.
ORASUL MACELULUI
De:Haim Nahman Bialik
(fragment, traducere de Lucian-Zeev Herscovici)
Du-te in orasul macelului si intra in curtile sale,
Sa vezi sangele cu proprii tai ochi si sa-l pipai pe garduri cu mainile tale,
Sa-l pipai pe copaci si pe pietre si pe tencuiala zidirilor,
Este sangele inchegat, unit cu creierii zburati ai martirilor.
Si de acolo ai ajuns la ruine si ai sarit peste gropi si pietre
Si ai trecut pe langa ziduri daramate si pe langa sfaramate vetre,
In locul cel mai distrus, cu gropile largite,
Intunericul pietrei negre si goliciunea caramizii arse, murdarite,
Care arata ca cicatrici deschise peste rani grave, inegrite,
Ce nu mai pot fi vindecate, lecuite.
Iar picioarele tale s-au scufundat intre pene risipite si s-au lovit de metal facut bucati,
De cioburi, sfaramaturi aruncate, rupturi de carti.
Vezi chin si suferinte, distrugere totala, lume sfaramata
Si nu vei putea sa suporti, vei pleca de acolo deindata.
Si au inflorit salcamii si mirosul florilor lor
Il simti ca un miros de sange, ingrozitor.
……………………………………………………………………
Pentru ca Dumnezeu primavara si macelul impreuna le-a chemat,
Soarele a stralucit, salcamul a inflorit, ucigasul a injunghiat.
Si ai fugit si ai venit in curte, iar in curte este un damb rau,
Damb pe care au fost decapitati doi: evreul si cainele sau.
O secure le-a taiat capetele si apoi i-au azvarlit la gunoi,
Si in seara macelului, porcii le-au scormonit trupurile si le-au rostogolit in noroi.
Maine va ploua si apa ii va tara in pustiu, in zavoaie
Si sangele lor nu va mai striga din gunoaie,
Caci in adancuri vor creste spini, ciulini fara rost
Si totul va reveni ca inainte, asa cum a fost.
Brazi de Crăciun
decembrie 27th, 2009
Preambul: Lunea e ziua mea cea mai grea. Dimineaţă am montaj pentru emisiunea Shalom care urmează să fie expediată la Bucureşti, iar la şase după masa începe emisiunea Transilvania Policromă, pe care o realizez în direct la TVR Cluj. Alerg între cabina de montaj şi regia de emisie, discut la telefon cu invitaţii, scriu desfăşurătorul, mă pun de acord cu moderatoarea, regizorul de platou şi cel de emisie. În forfota zilei de luni, telefonul lui Adi cu înştiinţarea scurtă „Am cumpărat brad. E cam mic, dar e drăguţ”, a fost clipa de răgaz cu miros de cetină care m-a proiectat pe tărâmul amintirilor şi mi-a inspirat rândurile care urmează
Pomii de Crăciun din copilărie
Părinţii mei, evrei atei încrezători în steaua societăţii noi, nu ţineau nici sărbătorile iudaice, darmite Crăciunul. În schimb, îl ţineau bunicii mei adoptivi, Nándor şi Erzsi Friedmann (adoptarea a fost reciprocă; bunicii mei pieriseră la Auschwitz, la fel ca mezinul lor, Ferkó. Fiul cel mare al acestei familii mixte, emigrase în America de Sud în 1947) astfel încât în fiecare iarnă aşteptam cu înfrigurare momentele magice când Moşul aducea brăduţul împodobit şi darurile de sub el. Deşi vremurile erau destul de grele, iar pâinea, zahărul, făina şi uleiul se dădeau pe cartelă (roşie pentru activişti, cafenie pentru salariaţi şi de culoarea untului pentru pensionari – indicând cantităţi din ce în ce mai reduse) bunica făcea provizii din timp şi cocea delicioasele beigli cu mac şi cu nucă (mie îmi plăcea cel cu mac, bunicului cel cu nucă). Bradul era împodobit cu câteva globuri argintii (care scăpaseră nevătămate din război), cu ghirlande din paie şi flori de hârtie, nuci vopsite cu lunar, bomboane salon învelite în staniol argintiu şi colăcei de bezea (pe care abia aşteptam să-i ronţăi după ce desfăceam bradul). Nu era luminat cu beculeţe ci lumânărele aşezate în suporturi sub formă de floare şi trebuia să fim cu mare băgare de seamă să nu ia foc bradul, după ce le aprindeam. Niciodată nu l-am surprins pe Moş Crăciun, deşi m-am străduit din răsputeri. Ori tocmai eram la săniuş cu bunicul, ori îmi făceam somnul de după amiază (deşi îmi promisesem să nu adorm). Péter, nepoţelul vecinilor, mi-a dezvăluit în mare taină că Moş Crăciun nu există şi m-a îndemnat s-o spionez pe bunica ca să mă conving că ea împodobeşte bradul şi tot ea aşează darurile sub el. Dar s-a dovedit că era o minciună sfruntată…Mă deruta doar faptul că în unele case bradul se făcea de Crăciun, în altele de Anul Nou. La copiii maghiari venea Îngeraşul, la cei români Moş Crăciun, iar la serbarea de la Politehnică (unde lucrau părinţii mei) venea Moş Gerilă. Am avut onoarea să-l întâlnesc personal pe Moş Gerilă (pe unul din ei, că erau mai mulţi, în mantii strălucitoare de toate culorile) la Moscova, pe stadionul Lujniki în 1959, când am fost în vizită la tata, care-şi făcea doctoratul la Universitatea Tehnică Baumann. Pe stadionul luminat feeric erau mii de copii şi fiecare primea cadouri. Unul dintre moşii aceia înveşmântaţi în straie sclipitoare mi s-a adresat în ruseşte, ieu i-am spus o poezie ungureşte şi am primit un coşuleţ de portocale. Anii au trecut, eu am crescut, bunica s-a mutat la cele veşnice…Adolescenţa a dat năvală în viaţa mea, iar pomul de Crăciun, după cum se ştie, se împodobeşte mai ales pentru copii.
Şirul Pomilor de Crăciun
Bradul de Crăciun a reapărut în viaţa mea după logodnă. Brăduţul demontabil de material plastic, de vreo jumătate de metru înălţime, îl cumpărase Adi de la magazinul de jucării, unde-i plăcea să-şi petreacă timpul, să repare jucăriile stricate şi să le testeze pe cele sofisticate. Nu dorisem un brad artificial, însă n-am fost destul de agili să ne cumpărăm unul natural. Molizii pricăjiţi, puşi în vânzare în comerţul de stat, se epuizaseră repede şi nu ne ieşise în cale nici un moţ care vindea brazi „adevăraţi”, pe sub mână. Aşa că am împodobit brăduţul de jucărie cu panglici de hârtie colorată, globuri şi figurine mititele de sticlă şi o instalaţie electrică cu lumină intermitentă, meşterită de Adi. Brăduţul acela de plastic, din anul doi de studenţie, a fost primul dintr-un şir de pomi de Crăciun care au adăstat în căminul nostru, câte unul în fiecare an.
Căutarea bradului nu era o întreprindere uşoară. După lăsarea întunericului ne plimbam pe străzile lăturalnice, unde se conturau umbrele muntenilor cu căciuli înalte, care te îmbiau să cumperi brazii pitiţi în spatele blocurilor sau pe lângă gardurile caselor. Nu prea ştiai ce cumperi şi nici nu aveai timp să te tocmeşti, totul mergea pe intuiţie. Parcă simţeam care era brăduţul nostru şi niciodată nu dădeam greş. Adi îl lega fedeleş şi-l duceam, tiptil, pe balcon, pentru ca fiul nostru, Vali, să nu-i dea de urmă. Nici achiziţionarea globurilor nu era un lucru simplu, însă graţie relaţiilor la magazinul de jucării, soţul meu reuşea să obţină cele mai nemaipomenite globuri „de export”. În seara de Crăciun scoteam copilul la plimbare sau mergeam la Opera Maghiară, unde întotdeauna se programa Spărgătorul de nuci. (Era unul dintre semnele discrete ale Crăciunului prohibit, alături de luminiţele scânteietoare ale brăduţilor care se ghiceau dincolo de ferestre. Dacă nu cădea într-o duminică, Crăciunul era o zi de lucru, marcată doar prin aroma cozonacilor puşi la pachet şi hainele „de duminică” purtate de oameni.) Pe când ne întorceam de la spectacol, bradul strălucea în mijlocul camerei şi Moş Crăciun îşi aşezase darurile sub el. Pe măsură ce treceau anii era tot mai dificil să găseşti brazi de Crăciun. Trebuia să te orientezi după zvonuri. Auzeam că ar fi fost văzuţi ţărani cu brazi într-un cartier mărginaş, dar pe când ajungeam acolo nici urmă de ei. Plecam seară de seară în alt cartier, pe străzi lăturalnice, prin ger sau nămeţi, până găseam (şi întotdeauna găseam) bradul dorit. Odată nici în seara de Ajun nu aveam pom, dar am întâlnit pe stradă un bărbat, coborât parcă din poveşti, purtând pe umeri un brad falnic. Părea să fi venit în întâmpinarea noastră. Altă dată în dimineaţa de Ajun ploua cu găleata şi Adi a ieşit pe balcon să aducă în casă bradul cumpărat din vreme…Când colo, ia-l de unde nu-i! Auzisem că bântuiau hoţii de brazi şi uite că ne călcaseră tocmai pe noi. M-am pornit disperată în oraş, în căutarea unui brad şi, în final, am găsit în piaţă un molid sfrijit cu câteva crengi pleoştite, pe care nu-l dorise nimeni…După ce l-am împodobit cu globurile, jucăriile, beteala şi instalaţia electrică, s-a transformat (ca un căluţ năzdrăvan, la care-i dai tăciuni) într-un pom de Crăciun de toată frumuseţea. În seara de 20 decembrie 1989, ploua mocăneşte, atmosfera sumbră se înstăpânise peste oraş. Auzisem de cele petrecute la Timişoara şi eram foarte îngrijoraţi. Pe străzile pustii patrulau miliţieni grupaţi câte doi… Ceva m-a mânat să pornesc în căutarea bradului de Crăciun. M-am afundat în noroaiele străzilor mărginaşe şi am umblat până am întâlnit un căruţaş care vindea brazi. Am ales unul muiat de ploaie, l-am legat cu sfoară şi l-am adus acasă. Aveam să-l împodobim în euforia primului Crăciun liber.
Pomul de Crăciun de anul acesta
Luni seara, când am sosit acasă după emisiune, am ieşit pe balcon să inspectez brăduţul cumpărat de Adi. Era mărunţel, dar proporţionat şi cu crengi bogate. În seara de Ajun s-a dovedit că avea cetina dublă de un verde strălucitor şi încăpea de minune pe scrinul pe care, cu câteva zile în urmă, aşezasem hanukia cu lumânărelele aprinse. Adi a scos din dulap cutiile de carton, vechi de decenii, în care păstrăm globurile cumpărate pe când Vali era de-o şchioapă, şi a început să împodobească brăduţul. Iar eu priveam fascinată cum anină pe crengi clopoţeii liliachii şi roz, hornarul şi cosmonautul, crăiasa zăpezii, ciupercile, moşi-crăciunii, oamenii de zăpadă, semaforul, locomotiva şi conul de brad auriu, globurile mari portocalii, verzi şi albastre decorate cu scene din poveşti. Din pântecele unei cutii de metal au apărut globurile şi jucăriile mărunte care împodobiseră primul nostru brad, din material plastic. Nu se decoloraseră deloc. Nici beteala nu-şi pierduse strălucirea. Parcă timpul nu trecuse peste ele. Şi asta mi-a întărit convingerea că momentele magice ale serilor de Ajun fac parte din prezentul continuu al copilăriei.
7 aprilie, „Oci Ciornîi(e)” şi Balcanii de Vest
decembrie 27th, 2009\”Evoluţiile din R. Moldova îmi întăresc convingerea că nu mai este multă vreme până când toţi românii vor împărtăşi acelaşi destin european\”
(Traian Băsescu, discurs de învestitură pentru al doilea mandat, 21.12.09)
Cronologic, anul 2009 se termină la 31 decembrie. Structural însă, nu. Anul anticomunismului basarabean depăşeşte, politic şi geopolitic, hotarele calendarului propriu-zis şi va rămâne decisiv pentru viitorul RM.
Sub semnul lui 7 aprilie
2009 stă, incontestabil, sub semnul evenimentelor din 7 aprilie. De acolo a început totul şi acela a fost momentul în care „ultimul regim comunist din Europa” a fost debarcat de la putere. Este însă surprinzător să constaţi cu unele prilejuri că acest eveniment memorabil nu este perceput, în afara RM, dar şi la Chişinău, la justa sa valoare. Întrebarea este – de ce? După revoluţia oranj de la Kiev, toate conferinţele internaţionale din 2005 debutau cu felicitări la adresa ucrainenilor care au reuşit, prin mobilizare maximă – e drept că şi cu un sprijin euroatlantic substanţial! – îndepărtarea unui regim considerat antidemocratic şi neeuropean. Deşi tensiunile interne erau mari, nimeni nu vorbea atunci despre criza politică ce ar fi marcat anul 2004, ci despre victoria forţelor portocalii prin alegerea preşedintelui Iuşcenko (chiar dacă victoria nu a fost tocmai unanimă, acesta obţinând după repetarea votului 52% – adică tot cât a obţinut şi AIE în alegerile repetate!).
Paradoxal, când vine vorba despre RM, lucrurile se pun altfel. Dominanta lui 2009 pare că este „criza politică de la Chişinău”, marcată, chipurile, de nealegerea preşedintelui statului. În viziunea acelor care gândesc aşa, nealegerea lui Marian Lupu ar fi mai semnificativă decât… debarcarea de la putere a regimului Voronin. Ceea ce este absurd şi nedrept! Dar această „confuzie” – dacă numai confuzie este! – nu e deloc inocentă. Pentru că ascunde în spatele ei intenţia de a minimaliza pe cât se poate semnificaţia reală a lui 7 aprilie, care este una singură: debarcarea comunismului şi începutul unor schimbări majore şi fără precedent pentru RM.
Clarificări politice şi/sau constituţionale
Anul 2010 va fi marcat de nevoia clarificărilor proiectelor AIE. Ce vrea această coaliţie şi încotro merge? După nealegerea preşedintelui, are două opţiuni: alegeri anticipate sau declanşarea procedurilor de modificare a Constituţiei. Ori una, ori alta. Dacă se optează pentru prima variantă, atunci discuţiile constituţionale trebuie puse între paranteze, cel puţin pe moment, iar mizele majore sunt următoarele: data viitoarelor alegeri, căci legislaţia RM este ambiguă la acest punct, şi strategia AIE de participare la alegerile anticipate. Se va merge pe varianta „bloc electoral” sau partide separate? Ambele posibilităţi au şi plusuri şi minusuri, dar ele trebuie discutate realist şi eventualele restructurări politice din cadrul AIE trebuie subsumate ideii de menţinere la putere a actualei coaliţii.
Dacă se merge pe varianta modificării Constituţiei, atunci energiile trebuie orientate către acest obiectiv. Iar chestiunea asupra căreia trebuie să se pună AIE de acord este amploarea modificărilor legislative. Una este (doar) modificarea procedurii de alegere a preşedintelui prin reducerea procentelor necesare (majoritate simplă în loc de 3/5 din voturi fie în primul tur, fie în cel de-al doilea) şi alta este modificarea structurii Constituţiei în sensul revenirii la alegerea directă a preşedintelui sau chiar modificarea faimosului articol 13 despre denumirea limbii.
Clarificarea în ceea ce priveşte obiectivele politice şi constituţionale ale AIE este fundamentală. A încerca să mergi pe ambele căi este nerealist, generează confuzie şi risipă de energie. Este ceea ce speră şi vor spera inamicii AIE, unii constituiţi, alţii în curs de constituire.
„Oci Ciornîi(e)… cum să nu mă tem, ca într-un vechi blestem…”
Ar fi naiv să credem că dispute politice există doar în tabăra puterii. Ele devin din ce în ce mai vizibile şi în cea a opoziţiei. Confuzia domină şi acolo, deşi PCRM joacă pe „greşeala adversarului” şi provocări de genul „scandalul Menorei” sau exacerbarea unui discurs corect, în esenţă, precum cel al patronului „Vocii Basarabiei” la Congresul PLDM. Era evident că demantelarea verticalei puterii va face imposibil ca mâna grea a lui Voronin să mai poată ţine unit un partid, totuşi, eclectic, în ciuda minuţiei cu care Mark Tkaciuk a întocmit lista electorală. Evadările din pluton nu sunt semnificative pentru restructurarea spaţiului politic, deşi lista personalităţilor disponibile sau disponibilizate se extinde: Tarlev-Braghiş-Stepaniuc-Ţurcan şi, mai nou, Nicolae Ciornîi, vicepreşedinte al Companiei „Lukoil” (reprezentând zona businessului din spatele tronului lui Voronin). Deocamdată nu există nici un lider autentic printre ei – chestiune esenţială pentru orice partid de succes din RM! – şi nici un proiect politic convingător. Cine sunt ei şi ce reprezintă? Cum se vor raporta la Voronin?
A te declara „patriot şi socialist” – cu Braghiş, cel care vroia să concesioneze Transnistria!? – este prea puţin, pentru că „patriotismul moldovenist” încă rămâne apanajul lui Voronin, nu al marginalizatului Stepaniuc, iar „socialismul” nu are suficientă rezonanţă politică. Iar pensionarii nu sunt toţi „patrioţi” (pentru că cei din Chişinău sau Bălţi nu vorbesc „limba de stat”) şi nici „socialişti” (pentru că vor prefera fie „comunismul” lui Voronin fie stânga lui Marian Lupu). Deocamdată, mişcările Opoziţiei sunt confuze, iar potenţialul lor depinde mai degrabă de erorile AIE şi, mai ales, de decizia unora din afară de a se implica cu adevărat sau a rămâne spectatori.
Anii pierduţi ai Chişinăului
Pe plan extern, guvernul Filat s-a mişcat bine şi a punctat semnificativ faţă de oportunităţile pe care UE le pune la dispoziţia RM. Efortul este salutar dar, printre altele, evidenţiază anii pierduţi prin refuzul obstinat al guvernării comuniste – nesancţionat atunci la Chişinău cum ar fi trebuit! – de a colabora cu Bucureştiul în tentativa de a aduce RM înpachetul „Balcanilor de Vest” (Serbia, stat măcinat de războaie, nu mai are nevoie de vize pentru UE şi a depus deja cererea de aderare!). Astăzi, UE dă semne de disponibilitate, dar „perioada de reflecţie” după Tratatul de la Lisabona cerută de cancelarul german Angela Merkel va fi decisivă în structurarea relaţiilor Bruxellesului cu vecinii lui.
Deşi se vorbeşte despre perspectiva „asocierii”, noile acorduri nu vor conţine o perspectivă clară de integrare europeană, mizele principale fiind comerţul liber cu UE şi ridicarea regimului de vize (care nu va oferi însă dreptul de muncă în uniune a cetăţenilor moldoveni). Negocierile vor începe în 2010, dar nu se vor termina în acelaşi an. În plus, situaţia RM este agravată şi de punerea la pachet cu Ucraina, stat cu dificultăţi majore, dar considerat mult mai important, strategic vorbind, decât RM. Umbra crizelor prezente şi viitoare de la Kiev se vor răsfrânge şi asupra Chişinăului. Iar nevoia de a menţine Ucraina în siajul euroatlantic şi de a nu o irita gratuit, indiferent cine va fi preşedinte, va face ca Bruxellesul să fie reticent în a acorda RM mai mult decât acordă Ucrainei. Una peste alta, anul 2010 nu va fi simplu, dar trebuie să însemne împlinirea agendei explicite şi implicite a lui 7 aprilie şi evitarea oricărui sfârşit de tip oranj pentru RM.
Articolul a apărut iniuțial în Timpul www.timpul.md
Opriți legiferarea prin ordonanțe de urgență!
decembrie 27th, 2009Un cititor al revistei ACUM ne trimetea recent un ecou care suna așa:
Dacă nu mi-ar fi teamă sa-mi scape vreun porumbel, i-aş spune Domnului nostru Marinar: E momentul sa luaţi biciul maestre şi daţi golanii afară din templu Înaltei adunări că ăştia sunt în stare să ne bea si apa Dâmboviţei cu dejecţii cu tot!
Pentru cei care n-au priceput limbajul colorat al cititorului nostru, “Marinarul” este președintele Traian Băsescu, iar “Înalta adunare” este parlamentul.
Această concepție rudimentară a dihotomiei președinte bun – parlament rău hălăduiește în mințile multor cetățeni, fără îndoială de bună credință.
Recentul rezultat din referendumul convocat de președintele Băsescu care exprimă o preferință covârșitoare pentru un parlament unicameral, cu maxim 300 de deputați este o concretizare a acestei concepții.
Interesant este faptul că în opinia multora parlamentul României este principalul responsabil de starea actuală de fapt din politica românească. Dar cât de întemeiată este această opinie?
Am făcut o statistică cu privire la principalele categorii de acte normative cu valoare de lege adoptate în perioada 1992 – 2009, adică după intrarea în vigoare a Constituției din 1991.
În acest interval de timp, parlamentul a adoptat 6281 de legi, iar guvernul a adoptat 2211 ordonanțe de urgență și 1244 de ordonanțe. Cu alte cuvinte, numărul de acte de legislație delegată adoptate de guvern depășește 50% din numărul de legi.
Nu am o statistică în statele Uniunii Europene, dar mă îndoiesc că vom întâlni în vreo țară membră un asemenea abuz de guvernare prin decret. În primul rând, nu știu în câte țări există posibilitatea guvernării prin ordonanță de urgență, iar acolo unde există, de pildă în Italia, valabilitatea actului este limitată în timp de ratificarea de către parlament, ceea ce în România nu este cazul.
Dacă parlamentul ar fi ratificat toate aceste ordonanțe de urgență și ordonanțe (ceea ce nu e cazul), peste jumătate din actele sale s-ar rezuma la ratificări ale actelor legislative ale guvernului. Dacă mai adăugam și numeroasele ratificări de tratate și convenții internaționale, atunci avem imaginea unui parlament anexă a executivului, care în schimb trage ponoasele imaginii catastrofale a autorităților publice din România.
Comisia Europeană a atras atenția în mai multe rapoarte cu privire la abuzul de legislație prin ordonanță de urgență. Acest tip de legiferare, nelimitat decât de aflarea în timpul unei sesiuni parlamentare, prezintă avantajul rapidității, dar pune adeseori parlamentul în fața faptului împlinit, iar la momentul ratificării efectele s-au produs, astfel încât, de cele mai multe ori ratificarea sau chiar respingerea nu mai are niciun conținut.
Folosirea pe scară largă a ordonanțelor de urgență a fost opera guvernului Ciorbea în perioada 1996 – 1998, a atins un apogeu sub guvernul Isărescu în 2000, dar a continuat ca practică sub guvernele Năstase, Tăriceanu și Boc.
În aceste condiții, cine e responsabilul principal de haosul din viața politică românească, parlamentul care e chemat să se pronunțe post-factum asupra unor acte adoptate de cabinet sau guvernul, care adoptă ordonanțe de urgență pe bandă rulantă?
A legifera repede, nu înseamnă că legiferezi și bine, iar modelul actual românesc se aseamănă cu cel din perioada comunistă când Marea Adunare Națională se întrunea în două sesiuni de câteva zile în fiecare an și adopta legi dictate de conducerea de partid și de stat, iar între sesiuni legiferarea era făcută prin decrete de Consiliul de Stat prezidat de Nicolae Ceaușescu.
Ca atare, pentru eliminarea acestui abuz unic în Uniunea Europeană propun eliminarea legiferării prin ordonanță de urgență. Și pentru că politicienii din România sunt prea inepți și incompetenți ca să accepte de bună voie apelul la această procedură doar în cazuri excepționale, le propun acestor politicieni inepți și incompetenți (în marea lor majoritate) să amendeze Constituția, prin eliminarea ordonanțelor de urgență ca metodă de legiferare.
Nu fac apel la un referendum de inițiativă populară, deoarece până la urmă tot parlamentul este cel chemat să amendeze Constituția, iar omul de rând nu pricepe aceste chestiuni (iar mă refer la marea majoritate).
În acest fel, nu numai căă România s-ar alinia standardelor europene, dar s-ar produce o responsabilizare atât a parlamentului cât și a guvernului care trebuie să înțeleagă odată că nu te poți comporta ca un copil tâmpit la nesfărșit, fără ca la un moment dat să nu fii tras de urechi.
China, Tibet, Japonia – minunat, dar greu de înțeles
decembrie 27th, 2009
Acest tren „zboară” cu peste 400 km/orăIn urma cu doi ani am fost cu Colegiul Inginerilor Feroviari Italieni in China. O excursie cam scurta pentru cele 12 ore de zbor neintrerupt de la Munchen la Shanghai, dar aveam 2 obiective de interes profesional de atins: sa iau Maglevul, trenul super-rapid care parcurge cei 40 km de la aeroportul Pudong la Shanghai in numai 8 minute atingand 413 Km/ora, si sa ma urc in trenul „cel mai inalt din lume” care pleaca de la Lhasa spre Peking traversand muntii la inaltimi de 5000m.
Obiectivele au fost realizate , pot spune ca programul a fost respectat, facandu-ne sa descoperim lumi necunoscute, vazute poate numai in programe televizate de calatorii sau pe National Geographic. Am fost curiosi sa intelegem ceva din ritualurile atator religii care se intalnesc calatorind in China, de la budhism la islam, taoism, etc., dar la toate acestea, bineinteles, am fost mai mult spectatori. In program au fost vizite la diverse temple, unele mai intunecate (as putea spune ca in cel mai important din Lhasa era chiar bezna), unele foarte decorate si tacute ca cel din Samye, unele (Xining), pline de fum usturator „taoiesc”, iar altele super-aglomerate, ca moschea din acelasi Xining.
In fiecare oras aveam un alt ghid, dar numai unul vorbea cat de cat italiana, cel din Shanghai, deci nu am avut ocazia sa punem intrebari si sa cunoastem mai bine locurile vizitate. Mi-au ramas totusi unele informatii in minte care nu sunt scrise in ghidurile turistice. Din pacate a Lhasa, din cauza altitudinii am avut un atac de migrena, si am pierdut ocazia sa aflu mai mult despre viata privata a tibetanilor. Ghidul nostru cu trasaturi tipice himalayane ne-a spus ca nu ar putea lucra daca nu ar cunoaste si nu ar fi facut studii in limba chineza. Iar cel din Shanghai ne-a povestit despre preturile apartamentelor care au crescut enorm in ultimii ani ai boom-ului economic si despre marea diferenta intre dezvoltarea urbana (datorata in mare masura primarilor oraselor Beijing si Shanghai) si cea rurala.
Alte contacte cu populatia au fost practic imposibile, datorita barierei lingvistice. Nici macar controloarea pe trenul care pleca din Lhasa spre Beijing, o femeie draguta, nu vorbea engleza. A trebuit sa o conving prin gesturi sa ma urmeze ca sa-i arat cele 3 chiuvete infundate. Practic nu cunostea cuvantul sink. Mi se parea ca sunt in rolul unui catel care vrea sa-l convinga pe stapan sa-l urmeze.
Deci in China am fost spectatori, nimeni nu se apropia de noi, iar cand ceream o informatie, cu exceptia oraselor Beijung si Shanghai care parca nu sunt in China, toti aplecau capul sau practic fugeau. Nu am stiut intotdeauna ceea ce am mancat, neavand ghidul cu noi, nu stim daca ceea ce am mancat este ceea ce mananca ei de obicei acasa. A trebuit sa ne multumim de informatiile turistice obisnuite. E adevarat ca timpul era prea scurt, o civilizatie si evolutia sa condensata in putine zile, asa incat…
Oricum, nu stiu daca ma voi mai intoarce in nebunia si harmalaia din Beijing si Shanghai. Mai ales dupa a doua calatorie in Orientul indepartat, pe care am facut-o anul acesta.
Si in Japonia am fost intr-o lume de spectatori, ei pe scena strazii, noi in spatele geamului autocarului. Am fost tot cu colegii, intr-o excursie organizata in primavara, pacat ca dupa vremea florilor de cires. O alta civilizatie, o alta evolutie. Mi-am dat seama cat de putin cunosteam obiceiurile lor, dar mai ales despre educatia lor. Stiam ca copii isi petrec majoritatea timpului la scoala, aplecati asupra cartilor, ca pe urma schimba banca scolii cu biroul unde petrec si mai mult timp. Dar in timpul calatoriei noastre,si de aceasta data „fulger”, am intalnit multe grupuri de scolari in vizita la obiective turistice, deci nu „inchisi intre peretii scolii”. Putin galagiosi dar respectuosi, numai daca se uita cineva cu privire mustratoare , incremeneau si se facea o liniste absoluta. Nu i-am vazut niciodata in metrou sau la tren sa se impinga, in Japonia este o mare jignire sa atingi pe cineva ca sa-l dai la o parte, toti asteapta calmi pana cand cel care sta in mijlocul drumului isi da seama singur ca impiedica circulatia. Nu se fumeaza pe strada, nu se fumeaza practic nicaieri si ai putea sa pui masa pe strada, pe jos, atat este de curat.
Facusem numai 2 excursii cu Colegiul, dar deja imi dadeam seama ca, la fel ca in orice alta excursie organizata cu o agentie turistica in strainatate, daca nu vorbesti limba locala, daca nu ai prieteni, este foarte dificil sa iti dai seama cum decurge viata lor de zi cu zi. Poti sa crezi ca ceea ce mananci zi de zi la restaurant , ca preparate si cantitate este asemanator cu ceea ce mananca localnicii, dar…cine stie? Nu este mereu usor sa intelegi culturi diferite de a ta proprie…
Avantajele limbii virgine
decembrie 27th, 2009Traducere din Tristan Tzara
Valiza se deschide, inutilul anului trecut, pe strapontinele coliviilor primei juneţi, primăvara
fară de vârstă revine in piaţa goală privind gura cu aceiaşi dinţi, acelaşi pahar de cristal cioplit cu iniţială mare. Deodată doi domni se opresc, faţă in faţă, unul în profilul primului, privire groasă. Coafura în circuit feciorelnic închis, globulă nervoasă timidă, fericirea arestaţilor. Si ca-ntr-o pasionată cursă devorăm tot ce a rămas să ştiim. Cei doi domni poartă bărbi pavoazate. In clătinare, dinţii-s gata să muşte. Moartea în buzunare, cheia e în buzunar. Cel cu ochiul agil plin de viaţă, domnul AA presupune că va intoxica sticlele din nori. Cei doi domni schimbă cuvinte despre umanitate şi ipotezele sale. Grilajul care inconjoară limbajul fiind strâmt şi sărac. Nu le tremură un muşchi. Nu fac zgomot căci frunzele, pomii iarba şi grăunţele poartă mănuşi de lână. Obişnuinţă şi curăţenie! Bărbatul presară plânsete printre bărbaţi. Orice frază recitată cu \”uite\” spre sfârşit este profitabilă. Viaţa îşi roade buzele, rogojina de şters picioarele se toceşte.
Unghiile se prepară de moarte prin manichiură. Domnul AA îşi continuă dictarea. Cei doi domni nu ştiu de fapt nimic. Continuând plimbarea, ca o lacrimă de zahăr care nu-şi schimbă vibraţia latentă sub nervul limbii, mulţumită vis-a-visului anihilat. Cei doi domni se reîntorc la ei acasă, locuiesc ambii în acelaşi hotel.
***
Ridică-ţi fusta şi morala pune-ţi oţet pe genunchi
tatuaje locale, girantele mângâieri, mângâieri şi suspine
botul tau ros de barba mea de os
nu cred, nu te cred. porţi provocante sutiene de vânt
nu bei, nu ţipi, nu piele, nu rang
treci prin gaura capitonată cu veşted granulat în batistă..
mănânci batista cu lacrimi cu tot..
ma diseci, ma trupuieşti cu trup paraşutat în aerofagă fagie
gudurate scheme alambicate în zgomot de fanfară
în lupte pasive, te-ai întors toată fund la mine
fluturând un bilet de avion, o bancnotă cu trei cristale,
paralela 45 şi unghiul tău ravenă muntoasă.
telefonul, sună religios..
alooooo zici şi împleteşti un fular de sconc, ravagiu şi sinucidere.
***
Nota traducătorului:
Uneori să ne întoarcem prin timp mergând cu spatele. Ca un animal asimetric, baletul vorbelor, zgomotul de fond ne înalţă, ne biciuie spiritul întinsul arc de puşcă atemporală. Acţionăm şi Admirăm. un cititor nepriceput ar arunca şi cartea şi pantoful. E mai simplă o călătorie mentală, caloriferul deschis, zigzagul minţii pure, toate acestea făcute dintr-o caramea subtilă ce ţi se topeşte pitită în gură..
***
Tristan Tzara-Monsieur AA L’antiphilosophe 1949
Tehnica: Yigru Zeltil
Dec 2009
Un mesaj pentru Valentin Ceauşescu: Revoluţia nu a fost o mizerie
decembrie 27th, 2009
Dintre cei trei copii ai cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu, Valentin a fost cel mai decent. Am însă câteva probleme cu ceea ce spune el în interviul din Irish Times, reluat pe Hotnews.
Dintre cei trei copii ai cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu, Valentin a fost cel mai decent. Este fizician şi am auzit despre el numai lucruri care îl onorează profesional.
A sfidat dictatul părinţilor şi s-a căsătorit, la sfârşitul anilor ‘60, cu Iordana Borilă. Soarta fiului lor (Valentin şi Iordana s-au despărţit), Daniel Valentin, îmi aminteşte de aceea a fiicei lui Stalin, Svetlana Alliluieva. Îi respect dorinţa de a fi el însuşi, dincolo de moştenirile unui timp sumbru şi însângerat.
Acum câţiva ani, am stat de vorbă cu Sergo Mikoian, fiul lui Anastas Mikoian, ani de zile membru al Biroului Politic al CC al PCUS. Sunt amic cu Nina Khrushcheva, nepoata lui N. S. Hruşciov, care predă acum la New York University. Ar fi o aberaţie de tip stalino-fascist să legăm destinul copiilor de acela al părinţilor ori al bunicilor. Dar, am mai spus-o, biografiile contează şi trebuie cunoscute.
Valentin a făcut eroarea de a accepta să devină membru supleant al CC al PCR la Congresul al XIV-lea din noiembrie 1989, sinistrul conclav pe care l-am numit atunci congresul ruşinii şi disperării. Valentin Ceauşescu nu este politolog, nu cred că a citit cărţile clasice despre teoria şi practica revoluţiilor moderne.
Este un fiu afectat, lucru absolut normal, de asasinarea părinţilor săi în urma unei farse judiciare, un pseudo-tiranicid, de fapt ultimul show-trial stalinist din Europa. Este evident revoltat, din nou pe bună dreptate, de cinismul nomenklaturiştilor care au orchestrat şi au profitat de lichidarea fizică a părinţilor săi.
Am însă câteva probleme cu ceea ce spune el în interviul din Irish Times, reluat pe Hotnews. În primul rând, Nicolae Ceauşescu însuşi a creat condiţiile pentru revolta civică anticomunistă care a izbucnit la Timişoara pe 16 decembrie 1989. Nu Gorbaciov, ci Ceauşescu împreună cu clica sa, a constrâns românii, indiferent de originea etnică, să trăiască în mizerie morală şi materială.
Revoluţia care a demarat la Timişoara nu a fost o mizerie, ci o renaştere spirituală şi morală a unei naţiuni batjocorite. Mizeria a constat în deturnarea, confiscarea, manipularea acestei mişcări revoluţionar-civice anticomuniste de către junta condusă de Ion Iliescu, Petre Roman, Victor Atanasie Stanculescu, Silviu Brucan, N. S. Dumitru, Gelu Voican Voiculescu şi ceilalţi uzurpatori ai revoluţiei.
În al doilea rând, revoluţia a fost paşnică. Violenţa a venit din partea regimului comunist condus de Ceauşescu, soţia sa (şefa cadrelor partidului) şi locotenenţii lor: Manea Mănescu, C. Dăscălescu, Ion Dincă, Gh. Rădulescu, Iulian Vlad, Emil Bobu, Ion Coman, Const. Olteanu. Faza următoare a violenţei a fost direct legată de provocările organizate de succesorii lui Ceauşescu, probabil în colaborare cu sovieticii.
Deci, revoluţia nu putea fi calmă, paşnică, de catifea, pentru că staliniştii români erau diferiţi ca formulă ideologică de colegii lor din celelalte state din Est. Ceauşescu (aici cred că Valentin îmi va da dreptate) credea cu ardoare în miturile comuniste. Un Jivkov ori un Honecker erau de mult lămuriţi. Nicolae şi Elena Ceauşescu au murit cântând imnul solemn al proletariatului revoluţionar, Internaţionala.
Ion Iliescu, principalul responsabil de suprimarea gangsterească a cuplului Ceauşescu, este un nostalgic al metodelor bolşevice, dar nu mai crede în obositele dogme utopice. Împreună cu ciracii săi, a pornit pe calea capitalismului de pradă, a corporatismului oligarhic.
L-am cunoscut bine pe fratele lui Valentin, Nicu. Ştiu istoria acestei familii, comparabilă în fond cu aceea a familei Shehu ori Hoxha din
Albania (poate ar merita să se uite peste cartea Sinistră doamnă de Fahri Balliou apărută la Humanitas), ori a familei Honecker. Aş dori să-i sugerez aşadar fiului ultimului dictator comunist al României să admită că cei peste o mie de oameni care s-au jerfit în şi pentru Revoluţie, au făcut-o cu simţăminte nobile, sperând că mizeria comunistă se va termina defintiv.
Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu:
http://tismaneanu.wordpress.com
Ilegitim şi criminal: Trei ani de la condamnarea regimului comunist
decembrie 27th, 2009
În memoria Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca şi a lui Constantin Ticu Dumitrescu, membri ai Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România.
Acum trei ani, pe 18 decembrie 2006, Traian Băsescu rostea în faţa camerelor reunite ale parlamentului un discurs ce avea să despartă apele în cultura politică a României postcomuniste.
Pe baza Raportului Final al CPADCR, şeful statului condamna regimul comunist, pe întreg parcursul existenţei sale, din 1945 până la Revoluţia din 1989, drept ilegitim şi criminal.
Reacţiile ultragiate, mergând de la huiduieli stalino-fasciste la rictusuri sardonice şi persiflări ieftine, de la „character assassination” la injurii grobiene, nu au întârziat. Ba chiar au început cu o săptămână mai devreme, când Congresul PSD, în unanimitate, urmând linia trasată de Ion Iliescu, liderul etern, a decis să condamne un document (Raportul Final) pe care nici un delegat nu-l citise.
Aceasta, în pofida faptului că preşedintele partidului, Mircea Geoană, într-un interviu din “Revista 22”, în 2005, declarase că salută un demers ştiinţific de analiză a terorii comuniste din România şi propunea ca preşedinte al unei comisii de investigare pe nimeni altul decât pe Vladimir Tismăneanu…
Dacă privesc în urmă, pot spune că s-a realizat foarte mult, dar nu suficient, în direcţia decomunizării. Este nevoie de discutarea cadrului legal al lustraţiei. Este nevoie de recalcularea (reducerea drastică) a pensiilor foştilor activişti şi securişti. Este nevoie de recunoaşterea publică a meritelor disidenţilor, ale tuturor celor care s-au opus dictaturii. Este nevoie de un nou tip de discurs politic, de practici procedurale, de repunerea în drepturi a CNSAS, de o nouă Constituţie, de o Nouă Republică.
Raportul Final a fost publicat la Humanitas în 2007 (editori subsemnatul, Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile). A apărut, la aceeaşi editură, un prim volum de documente consultate de Comisia Prezidenţială (editori Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goşu). Vor mai apărea încă două volume.
S-au organizat numeroase simpozioane, conferinţe, prelegeri pe tema dictaturii comuniste, în ţară şi în străinătate. Au fost democratizate Arhivele Naţionale, s-a înfiinţat fototeca on-line. În colaborare cu IICCR (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului), cercetători din Comisia Prezidenţială au participat la elaborarea Manualului de istorie a comunismului în România, devenit obiect de studiu opţional în licee.
Preşedintele Traian Băsescu a vizitat Memorialul de la Sighet, acest loc extraordinar de salvare a amintirii anilor de prigoană, represiune şi rezistenţă. I-a decorat postum pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca. L-a sustinut moral pe Doru Mărieş în timpul grevei foamei (cred că a fost singurul om politic care a făcut-o deschis şi fără ambiguităţi).
A mers la Braşov şi a omagiat revolta anticomunistă a muncitorilor din noiembrie 1987. A participat şi a luat cuvântul la festivitatea aniversară în cinstea lui Constantin Ticu Dumitrescu, preşedintele AFDPR şi membru al Comisiei Prezidenţiale. A cerut iertare de cel puţin două ori în numele statului român victimelor terorii comuniste.
L-a susţinut pe Dorin Dobrincu în eforturile de a desecretiza documentele comunismului de la Arhivele Naţionale. A decis predarea a circa două milioane de dosare de la SRI şi SIE către CNSAS. Raportul Final şi discursul din 18 decembrie 2006 au întrerupt definitiv continuitatea statului de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Revoluţia din decembrie 1989 a marcat prăbuşirea dictaturii comuniste, nu şi sfârşitul definitiv şi irevocabil al statului comunist. Restauraţia care a urmat a încercat să împiedice această despărţire categorică de trecutul instituţional al comunismului. Societatea civilă a cerut condamnarea comunismului în mod constant şi perseverent: amintesc aici demersurile Grupului pentru Dialog Social, ale Alianţei Civice şi rolul lui Sorin Iliesiu.
A fost meritul lui Traian Băsescu, o afirm cu deplină responsabilitate profesională, că a ştiut să răspundă acestor deziderate legitime. Susţinut de majoritatea copleşitoare a intelectualităţii din România şi de societatea civilă, Raportul Final a fost, într-adevăr, un moment al adevărului.
Nu mă îndoiesc că tocmai aceste acţiuni de recuperare a istoriei reale a României sub comunism au provocat furia nomenclaturiştilor şi securiştilor (deliberat nu folosesc prefixul “ex”), deveniţi vârful de lance a ceea ce a fost coaliţia Grivco.
Alegerile din decembrie 2009 au deschis drumul
pentru împlinirea propunerilor încă nerealizate din Raportul Final. Am spus-o şi nu ezit să o repet: o democraţie fără memorie este una vulnerabilă, şubredă, una ce riscă să se năruie sub atacurile forţelor autoritar-demagogice.
Comunismul a detestat amintirea, a falsificat sistematic trecutul. Democraţia românească are nevoie de adevăr precum de apă şi de aer. Distructivei conspiraţii a tăcerii, spiritul liberal îi opune solidaritatea anamnestică. Pledez aşadar pentru ceea ce Monica Lovinescu a numit etica neuitării.
Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu,
http://tismaneanu.wordpress.com
24 de ore în zăpadă – povestea blocajului de la Cotorca şi o morală
decembrie 27th, 2009
Venind marţea trecută cale lungă, tocmai din Republica Moldova, coloana în care înaintam nu prea repede spre Bucureşti, dar destul de bine prin zăpada de pe DN 2, cu crivăţul în spate, s-a oprit la căderea serii undeva în câmp, într-un loc care s-a dovedit zilele următoare a fi la vreo 15 km de Urziceni.
Aşa am intrat eu în celebrul blocaj de la Cotorca, cel care a ţinut capul de afiş al presei timp de câteva zile săptămâna trecută. Retrospectiv, a sta prins aproape 24 de ore în zăpadă e o experienţă interesantă, care chiar merită trăită din când în când, pentru a-ţi reaşeza mai bine priorităţile în viaţă.
Cum se întâmplă, totul debutează cu o mare incertitudine: nu vezi nimic din ce se întâmplă în capul coloanei, nu ştii de ce s-a oprit camionul din faţă, dar nu prea îţi vine să crezi că, după ce ai făcut 500 km prin ninsoare şi mai ai doar vreo 60 până la destinaţie, staţionarea ar putea dura mai mult de câteva minute. Pe urmă gluma se îngroaşă: şirul de maşini se îndeasă bine şi pe sensul celălalt, apoi se opresc de tot; unii din coloană încep să claxoneze nervos, apoi renunţă.
Cei pe care blocajul i-a prins cu mai puţin combustibil în rezervor sting luminile şi motoarele. Vântul se înteţeşte şi suflă suluri- suluri de zăpadă peste şosea, iar vizibilitatea scade sub douăzeci de metri. Încerci să-ţi aduci aminte care era ultima localitate prin care ai trecut, dar nu reuşeşti. Este deja ora 10 seara şi începe să se contureze perspectiva ca până la zi să nu ne mai mişcăm din loc. Lumea se târăşte cu greu prin viscol până la portbagaj ca să aducă ţoale de rezervă şi începe să calculeze cu îngrijorare cât timp îşi poate permite să ţină motorul pornit.
Şi aşa trece într-adevăr noaptea, cu maşinile zguduite atât de tare de vânt, încât par că acuşi-acuşi vor fi împinse una în alta. Oamenii moţăie care cum poate, că de dormit nu poate fi vorba, fiecare la iernat în propriul său refugiu alpin. La 8 dimineaţa deja e lumină, însă vreme la fel de rea. Marea schimbare e însă că s-a aflat de noi, se pare: radiourile fac scandal, iar autorităţile explică şi promit. Dar detaliile sunt aproximative: unii ne plasează înainte, alţii după Urziceni, iar alţii pe drumul lateral spre Slobozia.
Posibil să fi fost şi pe acolo blocaje, însă cacofonia săritoare din mass-media ne convinge încă o dată că deruta e mare, deci salvarea nu e de aşteptat curând. Încep să apară momentele amuzante: nişte ziarişti trag de urechi în direct pe primarul de Urziceni (de ce pe el? că între noi şi oraş mai erau vreo trei comune, iar primarul oricum nu prea are ce face în atare situaţii), iar el promite ceai cald şi pături.
Un mare hohot se ridică atunci din coloană – adu-ne benzină, nene, dacă poţi, nu ceai! Dar fireşte că nu poate să aducă nimic, n-are cu ce, aşa că într-o intervenţie ulterioară bietul primar spune că mai bine am veni noi pe jos până la Urziceni, unde găsim adăpost şi hrană. Asta e chiar tare: crivăţul suflă aşa amarnic, încât am văzut oameni făcând pipi în pungă şi crăpând puţin uşa maşinii s-o arunce afară. Ideea că am putea-o lua pe jos 15 km până la Urziceni e din alt film.
Pe la prânz vremea se mai domoleşte şi apar din spate câţiva jandarmi zgribuliţi, cu misiunea să caute urgenţe medicale. Cică au fost debarcaţi cu nişte lopeţi undeva spre coada coloanei, iar imaginea în sine constituie al doilea moment amuzant al zilei: o grupă de jandarmi cu lopeţi, în faţa a câteva sute de maşini şi TIR-uri troienite. Lumea începe să iasă de la adăpost şi se formează iute acea comunitate ad- hoc bazată pe împrumutat lopăţica şi racleta, iar zvonurile şi părerile circulă în unde logitudinale în susul şi în josul drumului.
Orele trec însă şi nimic nu se întâmplă. Exact când începeam să ne temem de o a doua noapte petrecută în câmp, iniţiativa privată se dovedeşte – a câta oară – mai tare decât autorităţile publice: ţărani cu tractoare puternice, americane, vin peste câmp să facă un ban cinstit trăgând vehiculele mici afară din zăpadă.
O volă uriaşă sparge troianul într-o laterală şi târăşte una câte una maşini până la cel mai apro piat drum de tarla. De acolo le preia tot iniţiativa privată, dar nonprofit: băieţii de la club Aventura din Buzău, veniţi pe cont propriu, remorchează cu ATV-uri pe cei care nu pot merge singuri cei câţiva kilometri peste arătura îngheţată, până la capătul coloanei, unde drumul e cât de cât circulabil.
Iar aceasta este marea lecţie a blocajului de la Cotorca, nespusă la televizor: dacă voluntarii şi tractoriştii nar fi spart şirul ca să scoată cam o treime de maşini peste câmp, în timp-record, făcând astfel front de lucru pentru frezele drumarilor, probabil că tot acolo eram şi în ziua de azi. Autorităţile erau complet nepregătite pentru aşa o situaţie.
Din momentul în care au neglijat să patruleze continuu pe un segment de drum, cum făceau pe celelalte, şi s-a produs ambuteiajul, au rămas să se uite neajutorate la noi. Noroc că n-a fost prea frig noaptea aia, minimul coborând doar la -5 o C. Ca exemplu-şcoală de comunicare orizontală proastă între instituţii, poliţia rutieră a lăsat drumul deschis, ore bune după ce se formase blocajul, astfel încât coada s-a tot îngroşat în urmă; bieţii jandarmi trimişi cu mâinile goale să ne ajute ţineau de judeţul Buzău, deci nu puteau patrula până la capul coloanei, care avusese ghinionul să treacă graniţa în Ialomiţa.
Şi lecţia finală: pot să se supere prietenii ecologişti pe mine, dar cât lucrurile vor continua aşa, următoarea mea maşină va fi un 4×4.
Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro
Povestea cerșetorului afgan
decembrie 27th, 2009Am un prieten bogat, care are mai multe magazine in centrul Capitalei: rotiserii, fast-food-uri, cabinete medicale, veterinare, de avocati, etc. Acum vreo sapte ani s-a aciuat langa una din rotiseriile lui un orb insotit de o catea. Cand nu avea ochelarii pe nas era inspaimantator, caci avea ochii scosi. Dupa ce primea de la vreun client sau de la vanzator o bucata de pui, se retragea intr-un colt, mesteca bine carnea si o scotea sa i-o dea cainelui care-l insotea. Intrigat de comportamentul lui ciudat, care-i alunga clientii de la rotiserie, prietenul meu s-a hotarat sa stea de vorba cu el. L-a chemat in biroul lui, dar el a refuzat sa intre daca nu intra si cateaua lui. Mirati de atasamentul lui fata de un caine, ne-am hotarat sa-i ascultam povestea.
– Tatal meu a fost mollah-ul orasului Kabul. El a fost cel care a organizat apararea orasului la invazia rusilor. Credea mult in valorile civilizatiei americane si a inceput tratative cu ambasada SUA pentru sustinerea rezistentei afgane. Lupta de guerila pe care a dus-o de la inceput a creat o solidaritate uriasa intre afgani si el a primit sprijin din toate colturile tarii. Dar intr-o zi, sub pretextul ajutorului islamic, in orasul nostru au intrat trupele saudite. Au ocupat posta, gara, radioul, spitalele si toate punctele cheie din oras, spunand ca vor sa organizeze mai bine apararea in fata rusilor.
Tata nu l-a privit cu ochi buni de la inceput pe liderul lor, Osama bin Laden, caci parea viclean si cu scopuri ascunse. Antipatia a fost reciproca, dar nu s-a manifestat o buna bucata de vreme. Cand Osama l-a proclamat mollah peste oras pe un alt afgan, dandu-l la o parte pe tata, acesta a reactionat cerandu-i sa paraseasca tara. In acea noapte seraiul nostru a fost atacat de sauditi, tata a fost omorat, la fel si mama si fratele meu cel mare, iar mie mi-au scos ochii, urmand sa ma omoare a doua zi, impreuna cu celalalt frate si cu sora mea. Cum cunosteam toate cotloanele casei, am reusit sa fug si sa ma ascund in casa imamului de la periferie – vechi prieten cu tata. La scurt timp Osama a declansat razboiul cu americanii, iar Kabulul a fost continuu bombardat.
Intr-o noapte o bomba a atins casa imamului strivindu-ne pe toti sub ruinele ei. Eu am nimerit sub masa, dar nu ma puteam misca pentru ca deasupra mea erau mormane de moloz. I-am strigat pe toti din casa, dar nimeni nu mi-a raspuns si cred ca erau morti cu totii. Eram convins ca voi muri si eu, caci nu stiam cum pot sa ies. Intr-un tarziu am auzit un latrat de caine. Am strigat si cainele si-a dat seama unde eram. A reusit sa-i alerteze pe vecini si m-au scos de sub daramaturi. Au venit cei de la Salvare si au vrut sa ma ia la spital, dar eu am fugit de teama sa nu incap iar pe mana sauditilor. Atunci cateaua a venit dupa mine. De parca ar fi inteles totul fara sa-i vorbesc, m-a scos din oras pe drumuri ascunse, ferite de paza oamenilor lui bin Laden si, dupa 10 saptamani de rataciri prin tot felul de asezari, am hotarat sa parasesc tara. Caci intreg Afganistanul era bombardat, chiar si in muntii cei feriti si plini de pesteri secrete.
Insotit de aceasta catea, am traversat muntii si am iesit din tara pe la Bala direct in Turkmenistan. Am batut la portile mai multor capetenii turkmene care, in trecut, apelase la ajutorul tatalui meu, rugandu-i sa ma ajute sa-i indepartez pe sauditi din Afganistan.
Amagiti insa cu ideea imbogatirii cu petrolul din Marea Caspica, cei mai multi lideri nu mai voiau sa auda de tara mea – se temeau si de rusi si de americani si de sauditi si nu voiau sa aiba vreo atitudine vrajmasa fata de ei. Asa ca am plecat mai departe in Armenia, apoi la kurzii din Turcia si, negasind sprijin nici la ei, am urcat in Bulgaria si apoi in Romania. Am ajuns aici dupa 6 luni de mers, in cea mai mare parte pe jos, dormind pe marginea drumurilor si mancand ce imi dadeau oamenii sau ce gasea catelusa asta.
Cu cat ma indepartam de tara mea, cu atat interesul si dorinta de a ajuta Afganistanul scadeau simtitor. In Bulgaria si in Romania oamenii nici nu stiu unde e situata tara mea pe harta, iar comunitatile musulmane nici nu vor sa ne ajute in vreun fel. Eram convins ca voi merge mai departe pana la Bruxelles sau chiar mai departe in SUA, dar catelusa s-a imbolnavit. Picioarele o dor si nu mai poate face drumuri lungi, iar dintii i s-au stricat si nu mai poate mesteca fara dureri. Asa ca ne-am oprit aici in Bucuresti de cativa ani. Am gasit o vreme un frate musulman care m-a lasat sa-l ajut la shaormerie, dar cand clientii i s-au imputinat nevasta lui a dat vina pe infatisarea mea si a trebuit sa plec.
Am vrut sa predau pe undeva limba si literatura araba, caci aceasta era specialitatea mea la Kabul, dar n-am gasit pe nimeni interesat aici. Si am continuat sa cersesc ca sa am cu ce s-o hranesc pe catelusa mea si sa strang ceva bani pentru a o putea vindeca. Daca ea m-a salvat de la moarte si m-a adus pana aici, sunt dator si eu s-o salvez, ca sa mergem mai departe. Stiu sigur ca daca voi ajunge in America soarta tarii mele se va schimba.
Prietenul meu afacerist l-a luat pe cersetor si l-a dus la cabinetul lui veterinar. Nu stiu ce s-a intamplat mai departe, caci el nu s-a mai aratat langa rotiserie. Uitasem de el, caci au trecut 7 ani de-atunci, dar ieri prietenul m-a sunat sa-mi spuna ca a primit o scrisoare de la cersetor. A ajuns in SUA, preda la Universitatea din Madison, Wisconsin si spera sa se reintoarca in Afganistan in anul urmator cu sprijinul autoritatilor americane. M-a uimit modul in care a incheiat scrisoarea: „Multumesc lui Allah pentru milostivenia lui si il rog sa ma ierte ca ma inchin si lui Hristos, pe care il implor sa aiba grija de tine, asa cum tu ai avut grija de catelusa mea”.
Raport nr. 512:
decembrie 27th, 2009Cetăţeanul Iisus Hristos este printre noi. Nu are viză de intrare, mutaţie de pământean, nu e luat în spaţiu de nimeni, nu posedă carte de identitate, card de alegător, cod numeric personal. Vindecă bolnavi, fără să aibă atestat de medic. Foloseşte metode neatestate de noul Cod medical, fiind considerate neştiinţifice, retrograde, obscurantiste. Prin cazurile de boli incurabile pe care le-a rezolvat, slăbeşte încrederea cetăţeanului în medicina convenţională. Ajută pe săraci, fără să aibă personalitate juridică. Hrăneşte miliarde de oameni, fără să declare de unde provin alimentele. Nu ţine o evidenţă contabilă asupra veniturilor şi cheltuielilor şi nu predă vreun bilanţ contabil. La fiecare recensământ, a fost de negăsit, sustrăgându-se astfel de la orice înregistrare. La sfârşitul veacurilor, intenţionează să mântuiască lumea, fără să prezinte vreun proiect, care să fie aprobat de forurile competente.
Concluzii:
1. Se confirmă urmatorul zvon :\”Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului\”;
2. Cetăţeanul Iisus Hristos nu se află în legalitate;
3. Deşi a fost avertizat prin comunicate publicate în mass-media că înalca Legea şi riscă pedeapsa privativă de libertate, continuă să persevereze în aceasta atitudine, ultimă dată fiind văzut în casa unui bolnav contagios şi incurabil, care se afla pe patul de moarte şi pe care l-a îngrijit. Acum, se pare că bolnavul a depăşit boala şi poate depune mărturie scrisă.
Întocmit la data de 25. XII. 2058 de către Agentul cu nr. de cod: 666 – 3427
“Simbolurile” sovietice protejate de Rusia, dar contestate de SUA
decembrie 27th, 2009Celebrarea a 20 de ani de la căderea regimului comunist “ceauşist” din România a coincis cu omagierea de către adepţii mişcării comuniste din Federaţia Rusă a 130 ani de la naşterea odiosului lider sovietic – Stalin. Decadenţa politică a regimurilor comuniste în Europa de acum câteva decenii nu a condus însă la stârpirea sentimentelor pro-sovietice sau pro-comuniste din interiorul opiniei publice bulversate de cataclismele economice generate de sistemul liberal-capitalist occidental. În Europa de Est, inclusiv unele state din fostul Pact de la Varşovia (România, regiunea estică a Germaniei), aderenţa la setul de valori, aşteptări şi repere istorice ale unor categorii sociale semnificative continuă să fie impregnate cu substanţă ideologică comunistă. În R. Moldova, aproximativ jumătate din populaţie este ataşată de modelul sovietic de gestiunare a afacerilor statului, punând accentul pe avantajele nivelului de trai; sistemului educaţional, social şi de alimentaţie; calitatea organelor de menţinere a ordinii publice etc.
Bazându-se pe schemele mentale implantate eficient de măşinăria sovietică în memoria colectivă şi cea individuală a cetăţenilor fostelor republici sovietice, dar şi socialiste, Rusia inspiră viaţă în componenta ideologică a politicii sale externe.
Politicile “reformate” legate de identificarea şi stimularea activităţii “concetăţenilor” ruşi (descendenţii sau urmaşii regimurilor comuniste aflaţi în fostele republici unionale), la fel ca şi “interesele ruseşti din vecinătatea apropiată”, se datorează apărării consecvente a amintirilor elogioase despre superioritatea multiaspectuală a URSS-ului.
Pentru a contraria şi a stopa încercările Occidentului de a echivala fascismul şi comunismul, Moscova a desfăşurat o politică neobservată, dar extrem de dinamică şi productivă de atragere a statelor lumii de partea sa, materializată sub votului favorabil pentru rezoluţia ONU privind “Interdicţia unor anumitor practici, care contribuie la escaladarea apariţiei unor noi forme de rasism, discriminare rasială, xenofobie şi formele de intoleranţă aferente” [1]. Deşi, de jure, Rezoluţia Asambleei Generale a ONU, are mai degrabă un caracter declarativ, promovarea ei poate avea un impact politic enorm. Astfel, poziţia Rusiei a fost susţinută de 126 de state, împotrivă s-au pronunţat SUA, iar alte 54 de stat, printre care R. Moldova, Ucraina şi Georgia s-au abţinut.
Printre cerinţele părţii ruse menţionate în Rezoluţia dată se regăseşte scoaterea în afara legii a eroizării acoliţilor fasciştilor, a monumentelor ridicate în numele lor etc. Mai gravă este tentativa Rusiei de a legitimiza limitarea drepturilor şi libertăţilor omului pentru persoanele care contestează rolul Moscovei în cel de-al Doilea Război Mondial. În acelaşi rând de acţiuni se înscrie şi solicitarea rusească ca asemenea cazuri să fie date sub urmărire penală, în conformitate cu Convenţia Internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (Art. 4). [2]
Nesusţinerea Rezoluţiei de către un număr relativ mare de state, în frunte cu SUA (care s-a opus), a nemulţumit Moscova, care conta foarte mult pe faptul că se va reduce numărul oponenţilor săi externi, precum şi a poziţiilor lor ostile faţă de trecutul sovietic rusesc (fie în cadrul Consiliului Europei, fie în OSCE). Votul negativ al Washingtonului a deranjat cel mai mult autorităţile ruse, deoarece anume americanii au fost promotorii şi susţinătorii fermi ai schimbărilor democratice de pe continentul european în perioadă “perestrokăi”, iar acum forţează extinderea NATO spre Est. Tonul impus de SUA exprimă un nou soi de pionierat, asemănător celui din perioada Războiului Rece, când sub egida americanilor se purta o luptă împotriva comunismului şi a patriei acestuia – URSS.
De fapt, ca şi înainte, autorităţile ruse s-au arătat consternate de faptul că poziţia americană este una opusă, dar în primul rând pentru că, Washingtonul încearcă să ocupe un loc central în campania europeană (extinsă la scară internaţională) de revizuire a istoriei din perioada celui de-al II-lea Război Mondial în detrimentul intereselor ruseşti. Iar în lumina distanţării Georgiei, Ucrainei, iar în ultimul timp şi a R. Moldova, de principiile politicii externe ruseşti, împotrivirea americană pare şi mai simptomatică.
Pe termen scurt însă, mişcarea anti-sovietică care prinde contururi tot mai adânci în Europa de Est, datorită schimbărilor politice curente (în urma alegerilor din iunie 29 în R. Moldova ) sau anterioare (Revoluţiile colorate din Georgia şi Ucraina), poate întâmpina riposta Rusiei doritoare de a-şi restabili ponderea tradiţională în regiune.
În fine, actualitatea şi atractivitatea subiectului ”sovietic” pentru electoratul est-european face ca utilizarea lui să fie imperativă atât pentru forţele pro-ruseşti, cât şi pentru cele ”naţionaliste” incapabile să tolereze experienţa sovietică a Noilor State Independente (statele CSI).
Referinţe:
1. О принятии на 64-й сессии Генеральной Ассамблеи ООН резолюции «Недопустимость определенных видов практики, которые способствуют эскалации современных форм расизма, расовой дискриминации, ксенофобии и связанной с ними нетерпимости», http://www.mid.ru/brp_4.nsf/0/CA3A7E682CABB368C325769300290225
2. Vezi Articolul 4: “States Parties condemn all propaganda and all organizations which are based on ideas or theories of superiority of one race or group of persons of one colour or ethnic origin, or which attempt to justify or promote racial hatred and discrimination in any form, and undertake to adopt immediate and positive measures designed to eradicate all incitement to, or acts of, such discrimination and, to this end, with due regard to the principles embodied in the Universal Declaration of Human Rights and the rights expressly set forth in article 5 of this Convention […]“,
International Convention on the Elimination of All Forms of Racial Discrimination, http://www2.ohchr.org/english/law/cerd.htm
Viziune II
decembrie 27th, 2009Am vrut să intru într-un cinematograf,
Fiindcă auzisem că aş putea să mă cunosc.
Din nefericire, nu mai erau bilete;
Dar m-am zărit cu un bilet în plus,
Mi l-am vândut
Şi am intrat în sala de proiecţie.
M-am aşezat în primele rânduri.
Dar, când filmul a început,
Am descoperit că nu vedeam nimic,
Fiindcă mă aşezasem chiar în faţa ochilor mei.
Am privit în dreapta şi, remarcându-mă,
M-am rugat să facem schimb de locuri.
Am acceptat şi m-am schimbat cu mine însumi.
Dar nici acum, deşi mă vedeam pe ecran,
Nu reuşeam să mă înţeleg.
Am ieşit din cinematograf,
Am intrat într-un bar
Şi m-am băut sub formă de cafea.
Am pornit pe străzi, căutându-mă disperat.
E drept, mă vedeam peste tot;
Dar treceam atât de repede
Pe lângă mine însumi,
Încât nu aveam timp să mă analizez.
Atunci m-am îndrăgostit de mine;
M-am însurat, dar am divorţat îndată,
Pentru că nu reuşeam să mă cunosc.
Apoi m-am dus la un doctor,
Care semăna uluitor cu mine.
El mi-a prescris să mă înghit de trei ori pe zi,
Sub formă de pastile;
Dar nici asta nu m-a ajutat.
Nefericit că nu mă puteam determina,
În jur neexistând decât eu,
Am renunţat la a-mi găsi sistem de referinţă.
M-am sinucis şi m-am îngropat,
Bineînţeles în mine însumi,
Deşi eram obosit să mă învârtesc
Mereu, în jurul meu;
Eu fiind spaţiu,
Timp,
Materie,
Şi antimaterie.
Apoi, văzându-mă mort,
Am început să-mi intonez un marş funebru.
Dar deodată am avut o revelaţie:
Nu eu scrisesem marşul, ci un oarecare Chopin!
Mai exista deci şi altcineva în jur,
Cineva pe care nu-l văzusem,
Pentru că mă căutasem numai pe mine.
Atunci am vrut să mă ridic din mine
Şi să-l caut,
Ca alături de el să mă pot determina.
Dar era prea târziu,
Căci murisem demult,
Şi începusem deja să mă descompun
În mii de EU.
Marcel Iancu – Scrisoarea de pe vapor (1938)
decembrie 27th, 2009
In ultimii ani se poate observa un interes crescut pentru miscarile de avangarda literara si artistica, in special pentru curentele Dada si Suprarealism. In numeroase tari se organizeaza expozitii de anvergura, se fac cercetari intense, se publica manifeste, documente inedite, se aduc la lumina versuri uitate, sau marturii surprinzatoare, se produc filme, se sublineaza influenta avangardei interbelice in evolutia culturii moderne.
Si in Romania de azi se organizeaza expozitii retrospective, se editeaza opere ale autorilor uitati, se fac traduceri, se promoveaza, prin simpozioane, aniversari, evenimente cu caracter public, artisti si scriitori nascuti in Romania si, in marea lor majoritate, emigrati spre alte meleaguri. Desigur ca, in perioada regimului comunist, acesti avangardisti nu erau cunoscuti, fusesera interzisi de cenzura, sau erau desconsiderati, datorita artei lor, care nu cadra cu \”realismul socialist\”.
Privind in urma, la anii mei de liceu, parca nu-mi vine sa cred ca personalitati ale culturii mondiale, precum Marcel Iancu, Paul Celan, Benjamin Fondane, Tristan Tzara, Victor Brauner, Paul Paun, Gherasim Luca, Ilarie Voronca, Arthur Segal, Isidor Isou, etc., erau practic ignorate.
Dupa 1989, evenimentele si publicatiile care trateaza avangarda devin tot mai numeroase, cercetatorii pasionati de creatiile lor, cu valoare universala, isi sacrifica timp, energii, descopera detalii nestiute, incearca sa compenseze lacuna celor peste 40 de ani de regim totalitar, represiv, in dorinta de a restitui patrimoniului cultural romanesc operele acestor promotori. Din exces de zel, anumite aspecte biografice sint trecute cu vederea (faptul ca unii dintre ei nu au avut macar cetatenia romana, sau le-a fost anulata), amintite in fuga, sau neglijate in mod ostentativ, fie din lipsa de documente, fie pentru a sustine o anumita agenda nationalista, sau anticomunista.
Dar, indiferent de cum sint considerati astazi acesti artisti si scriitori, in marea lor majoritate, erau evrei, multi dintre ei au emigrat din Romania din cauza legilor rasiale, sau a antisemitismului, iar originea lor evreiasca, fie ca si-a lasat amprenta in opera lor, in mod constient sau nu, fie ca le-a schimbat destinul, sau sentimentul de apartenenta, ori le-a produs o ideosincrazie la tara in care s-au nascut, incetind sa scrie in romaneste, sau nerevenind pe plaiurile natale.
Poate nu m-as fi oprit asupra acestui aspect, daca nu ar fi aparut, in presa tiparita, sau pe Internet, detalii false, care se pot perpetua, sau obliga cercetatorii sa verifice fiecare cuvint si sa puna in dubiu veridicitatea informatiei. De exemplu, am intilnit afirmatia, postata pe un blog si nestearsa de cel ce scrisese articolul raspectiv, ca Marcel Iancu a emigrat din Romania din cauza primejdiei comunismului sovietic. Desi am corespondat cu persoana respectiva si l-am rugat sa faca rectificarea, furnizindu-i amanunte, desi l-am cunoscut personal la evenimentul omagial organizat la Bucuresti anul trecut, \” Marcel Iancu – arhitect\” si i-am adus toate argumentele posibile, marele admirator al lui Marcel Iancu nu a lasat faptele sa-i schimbe ideile.
Marcel Iancu, pictor, arhitect, sculptor, scriitor, publicist, filozof, nascut in 1895 la Bucuresti, a fost unul dintre
intemeietorii miscarii Dada, la Zurich, la Cabaret Voltaire, in timpul primului razboi mondial, alaturi de Hugo Ball, Tristan Tzara, Jean Arp si altii, a revenit in Romania, unde a revolutionat arhitectura, alaturi de fratele sau Iuliu, a avut numeroase expozitii de arta, a conceput zeci de cladiri in Bucuresti si alte orase, a editat \” Contimporanul\”, si-a lasat amprenta, si prin discipolii sai, asupra arhitecturii, artei si literaturii romane. Dar, odata cu promulgarea legilor rasiale, de catre guvernul Goga-Cuza, si chiar inainte, in atmosfera antisemita din Romania anilor 30, Marcel Iancu s-a trezit strain in tara in care s-a nascut, marginalizat, in imposibilitatea de a expune, de a publica, de a-si apara familia, demnitatea, proprietatile. In toamna lui 1938 ( an in care emigreaza Victor Brauner, Jean David si altii) se decide sa paraseasca Romania, se imbarca pe un vapor, impreuna cu citiva prieteni, catre Palestina de atunci, dezgustat de ceea ce se intimpla in Europa, cautind un rost pe teritoriul stramosilor sai evrei, devenind sionist cu tot sufletul. In Palestina ramine citeva luni, apoi revine in Romania, in 1939 emigreaza fratele sau, arhitectul Iuliu, cu familia sa, si cumnatul sau, scriitorul Jacques (Goldschlager) Costin. Ultima expozitie a lui Marcel Iancu are loc la Bucuresti in 1939, impreuna cu Militza Petrascu.
Intimplarea face sa fiu prieten al familiei si, cu ajutorul nepretuit al D-nei Dadi Janco, din Tel Aviv, fiica regretatului artist, sa am acces la unele documente lasate de nemuritorul Marcel Iancu. Astfel, am vazut actul de nastere al artistului, cererea sa de confirmarea a cetateniei, certificatul de deces al cumnatului sau, Misu Goldschlager (Costin) asasinat de legionari in Pogromul de la Bucuresti (21-23 ianuarie 41), manuscrise ale artistului, in romana, franceza si germana, unele deja publicate, altele inedite, conferinte, fotografii, schite, carti daruite de confrati, albume, scrisori de familie.
Intre ele, o scrisoare de pe vaporul pe care se imbarcase, cu putin inainte de Anul Nou evreiesc (Rosh Hashana), catre pamintul stramosesc, in 1938. Desi am primit-o inca din luna iunie, cu asentimentul D-nei Dadi Janco, sa o redau unde voi crede de cuvinta, am acceptat, la rugamintea lui Andrei Oisteanu, sa i-o cedez, pentru a fi publicata la Revista 22 din Romania, in cadrul articolului \” Marcel Iancu inedit – Plecarea spre Palestina\” , cu ocazia comemorarii \” Zilei Holocaustului din Romania\”, in octombrie 2009. Am decis sa republic acum aceasta scrisoare pentru a inlatura, sper definitiv, speculatiile sau informatiile manipulate. Redau in mod fidel continutul epistolei, chiar daca sint mici greseli in original.
\” (1) Medi draga, copii si Mama. Nu asi fi crezut ca acest drum sa poate deveni un asemenea regal. Sunt un adevarat Moise. – Furtunile s’au oprit, cerul s’a luminat si culorile accentueaza o adevarata Sarbatoare pe unde trec. Acum ne apropiem de Pireu. Avem soare si caldura. Nu am suferit deloc de rau de mare. Pare ca toata firea ne invita catre leaganul poporului nostru, catre Mediterana. Fac proiecte grandioase de colonisare cu Drul Rosintal cu care ma impac de minune. Poate merg si in Cipru. Toata lumea pe vapor sunt evrei. Noi putem spune ca prin colonisare tinem si facem aceste minunate vapoare.
(2) Nenorocirea acestui popor va fi poate mantuirea lui. Am vrut sa va telefonez dar nu am reusit, telegraful e foarte scump de pe vapor.
Va rog sa fiti linistiti ca vom face tot ce va fi mai cuminte pentru a nu risca nimic si pentru a pregati \”Salvarea\”. Simt cu toata firea ca azi ma apropiu de adevar. Orice solutie trebuie sa fie definitiva. Sunt satul de batrana si ofticoasa Europa. Va sarut din tot sufletul si credeti-ma ca voi cauta si gasi o solutie.
Orice incurcaturi ce se ivesc amanati-le pana vin eu. Va urez un an bun si intradevar uber a juhr in Jerusalaim. La multi ani
Sarut,
Marcel
Sarutari lui Jules, Nutzi, George, Jac., Laura, Misu, etc, etc…\”
Sublinierile ii apartin lui Marcel Iancu. \” Uber a juhr in Jerusalaim\” este ( in Yidish) urarea traditionala a evreilor, de Rosh Hashana ( la anul la Ierusalim).
Dupa Pogromul de la Bucuresti si asasinarea cumnatului sau Misu, la Jilava, de catre legionari (episod redat de Marcel Janco in alte documente), familia paraseste Romania, emigrind, pe un drum intortocheat, anevoios, spre Palestina sub mandat britanic, unde va lua nastere, in 1948, statul Israel, in care a locuit Marcel Iancu pina la incetarea din viata, in 1984.
Despre arta lui Marcel Iancu si Sionismul, in numarul viitor.
Exerciții kinetoterapeutice în cifoza adolescenților cu deficit vizual
decembrie 27th, 2009
Valorile masuratorilor initiale si finale efectuate pe gupul de studiuAutori: Răducanu Gelu(1), Andreica Daniel(2), Răducanu Nicoleta(3)
1 AF ASISTMED, str. Decebal nr. 21, gelu.raducanu@clicknet.ro
2 Primăria municipiului Cluj-Napoca, Centrul de zi pentru vârstnici nr. 2, str. Decebal nr.21
3 Spitalul Clinic de Recuperare Cluj-Napoca, Policlinica Sportivă
O problemă importantă de sănătate a elevilor este cifoza rezultată ca urmare a adoptării unor poziții vicioase în bănci. În lucrarea de față am încercat să evaluăm rezultatele exercițiilor kinetoterapeutice în cadrul unui lot de elevi cu deficit de vedere. Rezultatele pozitive ne determină să continuăm acest program de exerciții și să-l recomandăm în forme ușor adaptate, ca un program de kinetoprofilaxie ce poate fi practicat atât în școli, în cadrul orelor de educație fizică, cât și la domiciliul elevilor.
Cuvinte cheie: coloană vertebrală, cifoză, kinetoterapie, kinetoprofilaxie, deficit vizual.
Exercises of Physical therapy in spine kyphosis at adolescents with visual deficiency
An important issue of health for students is the kyphosis who is generated by the vicious positions in school desks. The present study attempted to evaluate the results of physical therapy in a group of students with a visual deficit. Positive results determine us to continue this exercise program and to recommend them in a readily adapted form, as a prophylactic physiotherapy, a program that can be practiced both in schools, in physical education class, and even at home.
Keywords: spine, kyphosis, physical therapy, prophylactic physiotherapy, visual deficit.
În Raportul Sintetic 2007, privind Starea de sănătate a copiilor, adolescenților și tinerilor din colectivități la nivel național, centralizarea datelor privind principalele afecțiuni cronice întâlnite la preșcolarii și elevii situați în mediul urban și rural a relevat faptul că pe primul loc se situează afecțiunile oculare cronice urmate de hipotrofiile staturo-ponderale, sechele de rahitism, deformările câștigate ale coloanei vertebrale, obezitate, afecțiuni cronice ale amigdalelor și vegetațiilor adenoide, alte afecțiuni endocrine. Studiind prevalența acestor afecțiuni cronice la populația preșcolară și școlară se poate observa că unele dintre ele sunt caracteristice unei anumite vârste, astfel la nivelul elevilor de clasa a VIII-a și a XII-a sunt întâlnite cu predilecție viciile de refracție, deformările câștigate ale coloanei vertebrale, obezitatea de cauză neendocrină, alte boli endocrine și de metabolism.
Cunoscând aceste date ne-am ales ca loc al desfășurării acestei cercetări Liceul pentru deficienți de vedere din municipiul Cluj-Napoca. Ca o problemă frecventă de sănătate a elevilor cu deficit de vedere se asociază și deformările coloanei vertebrale, în particular cifoza, datorită adoptării unor poziții vicioase în bănci, așezarea capului pe pupitrul băncii, tendinței de aplecare spre înainte în timpul mersului (fie din obișnuință, fie datorită folosirii bastonului sau din cauza miopiei forte de care suferă).
Constatând aceste deformări de coloană vertebrală la elevii din acest liceu, am formulat următoarea ipoteză: aplicarea unor exerciții kinetoterapeutice poate influența acest deficit.
Material și metodă
Pentru realizarea acestui studiu am selecționat un număr de 16 elevi, atât băieți cât și fete, cu vârste cuprinse între 10 și 15 ani. Aceștia au fost împărțiți în două loturi, lotul de studiu, opt elevi și lotul martor, opt elevi. Toți elevii prezentau deformări cifotice ale coloanei vertebrale (diferite stadii). Au fost făcute următoarele măsurători: înălțimea, distanța occiput-perete, semnul Stibor, diferența dintre inspir și expir, exprimată în centimetri. Examinările au fost făcute înainte și după terminarea programului terapeutic.
Grupul de studiu, pe o perioadă de 6 luni, a urmat un program kinetoterapeutic cu următoarele obiective:
– tonizarea generală;
– asuplizarea coloanei dorsale;
– corectarea pozițiilor vicioase prin formarea unui reflex stabil de atitudine corectă a corpului;
– tonifierea în regim de scurtare a grupelor musculare din regiunea dorsală;
– tonifierea în regim de alungire a grupelor musculare anterioare ale toracelui;
– prevenirea formării unei curburi lordotice compensatorii;
– corectarea atitudinilor deficiente ale umerilor, omoplaților, toracelui, bazinului și a membrelor inferioare, care însoțesc cifoza;
– prevenirea disfuncției respiratorii restrictive prin gimnastică respiratorie.
Exercițiile s-au desfășurat în Sala de gimnastică, amenajată și dotată cu bastoane, mingi medicinale, scărițe fixe și mobile, saltele, spalier. Ședințele au durat între 30 și 40 de minute, structurate în trei părți: încălzirea, programul kinetic propriu-zis și revenirea. În timpul încălzirii și revenirii s-au introdus poziții corective și hipercorective.
În alegerea exercițiilor s-a ținut cont de situația specială a acestor elevi precum și de posibilitățile fizice ale lor, mai ales respectând contraindicațiile afecțiunilor oftalmologice de care sufereau toți (efort exagerat, sărituri, mișcări bruște și purtarea de greutăți – contraindicate în glaucom și retinopatii).
Exerciții cuprinse într-o ședință:
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
A: Ortostatism lângă perete, corectarea curburilor cervicale și lombare, încercând să lipească spatele de perete;
T: contracţia izotonică a muşchilor extensori;
E: forţa gravitațională şi peretele.
A: În ortostatism, după repetarea exerciţiului anterior, mers cu mâinile împreunate la ceafă şi coatele trase înapoi;
T: contracţia izometrică a musculaturi extensoare dorsale;
E: forţa gravitaţională.
A: Decubit dorsal, întinderea trunchiului în lungime ca şi cum ar avea de împins cu capul o greutate;
T: contracţia izotonică a muşchilor extensori ai trunchiului şi ai cefei;
E: forţa gravitaţională.
A: Decubit dorsal cu braţele în lateral si membrele inferioare flectate din genunchi. Se întind gambele în prelungirea coapselor pe timpul inspiraţiei şi se revine în timpul expiraţiei
T: contracţia izotonică a cvadricepsului și a flexorilor coapsei ;
E: forţa gravitaţională.
A: Şezând cu membrele inferioare întinse din genunchi, corectarea spatelui prin aplecarea trunchiului înainte cu membrele superioare în prelungirea sa pe inspiraţie şi revenire pe expiraţie.
T: Contracție izotonică a flexorilor trunchiului și membrelor superioare;
E: forţa gravitaţională.
A: Patrupedie cu coatele îndoite, pieptul cât mai aproape de podea.
T: contracţia izotonică a flexorilor membrelor inferioare şi superioare;
E: forţa gravitaţională.
A: Ortostatism cu spatele la scara fixă, apucarea unei şipci deasupra capului cu ambele mâini, atârnarea trunchiului; revenire (se repeta de mai multe ori);
T: contracţia izometrică a muşchilor extensori dorsali şi a muşchilor flexori ai braţelor;
E: forţa gravitaţională şi scara fixă.
A: Aceeaşi poziţie ca la exerciţiul anterior cu aducerea genunchilor la piept;
T: contracţia izometrică a muşchilor extensori dorsali şi flexori ai braţelor şi contracţia izotonică a flexorilor membrelor;
E: forţa gravitaţională şi scara fixa.
A: Ortostatismul cu spatele la scara fixă, apucarea unei şipci cu ambele mâini în dreptul şoldului: depărtarea spatelui de scară cât permit braţele şi aducerea câte unui genunchi la piept;
T: contracţia izometrică a musculaturii extensoare a spatelui şi a membrelor superioare şi contracţia izotonică a flexorilor membrelor inferoare;
E: forţa gravitaţională şi scara fixă.
A: Şezând cu spatele la scara fixă: ducerea braţelor prin înainte sus până ating scara, genunchii sunt flectaţi pentru a delordoza coloana lombară;
T: contracţia izotonică a flexorilor membrelor superioare si izometrică membrelor inferioare;
E: forţa gravitaţională şi scara fixă.
A: Şezând cu spatele la perete: împingerea cu capul în perete 5—10 s, fără a depărta spatele, pentru a se şterge lordoza cervicală; revenire şi pauză lungă între două repetări;
T: contracţia izometrică a musculaturii extensoare a trunchiului şi cefei;
E: peretele şi forţa gravitaţională.
A: Mers prin sală cu ducerea braţelor prin lateral înapoi şi executarea a două tensiuni la umeri, cu inspiraţie, apoi mers normal cu expiraţie;
T: contracţia izotonică a adductorilor omoplaților, a extensorilor braţelor;
E: forţa gravitaţională şi mâna kinetoterapeutului.
A: Mers normal cu spatele corectat;
T: contracţia izometrică a extensorilor dorsali şi contracţia izotonică a musculaturii membrelor inferioare;
E: forţa gravitaţională.
Rezultate
Grupul de studiu este format din 8 elevi având următoarele date:
Tabel nr.1: Datele grupului de studiu
Nr Nume Vârsta Sex Afecţiunea principală Boli asociate
1 P. A. 13 F Cifoză tipică funcţională medie Cataractă congenitală, miopie forte, glaucom secundar
2 C. A. 10 M Cifoză tipică funcţională scurta Glaucom cronic, miopie forte, leziuni pe coroidă
3 I. B. V. 13 M Cifoză dorsală funcţională medie Scolioză secundară, pareză, tulburări de echilibru, alte afecțiuni oftalmologice
4 R. M. 14 F Cifoză tipică primară, scurtă Dezlipire de retină temporală, miopie forte
5 I. I. 12 F Cifoză tipică funcţională primară medie Dezlipire de retină, cataractă congenitală
6 G. R. 13 F Cifoză funcţională dorsală medie Lordoză secundară, glaucom primar
7 M. R. 15 M Cifoză dorsală medie Atrofie nerv optic, tulburare anxioasă cu fenomene disociative, microcefalie congenitală, epilepsie
8 A. G. 12 F Cifoză primară funcţională dorsală medie Retinopatie, glaucom secundar
Grupul martor are următoarele caracteristici:
Tabel nr. 2 Grupul martor, caracteristici
Nr Nume Vârsta Sex Afecţiunea principală Boli asociate
1 H. C. 11 M Cifoză tipică primară medie Cataractă congenitală
2 P. O. 12 F Cifoză tipică funcţională scurta Glaucom cronic, miopie forte
3 A.H. 13 F Cifoză dorsală funcţională medie Miopie forte
4 G. N. 15 M Cifoză tipică primară, scurta Dezlipire de retină, miopie forte
5 R. I. 16 F Cifoză funcţională primară medie Dezlipire de retină, cataractă congenitală
6 T. V. 11 M Cifoză funcţională dorsală medie Lordoză secundară, glaucom primar
7 M. L. 14 F Cifoză primară dorsală medie Atrofie nerv optic
8 P. U. 12 M Cifoză funcţională dorsală medie Retinopatie, glaucom secundar
La examinarea inițială a grupului de studiu s-au obținut următoarele date:
Tabel nr. 3: Grup de studiu, Examinare inițială
v.n. (cm) P.A. C.A. I.B. R.M. I.I. G.R. M.R. A.G.
înălțime (cm) 153 123 160 155 136 155 170 145
înălțime occiput
perete (cm) 0 7 6 7 3,50 4 8 6 7
semn Stibor (cm) 10 7 5 9 6 5 6 7 7
diferența inspir-expir (cm) 5 5 5 4 5 4 5 4 4
Grupul martor, la examinarea inițială a prezentat următoarele date:
Tabel nr. 4: Grup martor, Examinare inițială
v.n. (cm) H.C. P.O. A.H. G.N. R.I. T.V. M.L. P.U.
înălțime (cm) 123 133 140 155 151 125 145 143
înălțime occiput
perete (cm) 0 6 6 7 4 6 5 7 6
semn Stibor (cm) 10 5 6 8 6 5 6 6 4
diferența inspir-expir (cm) 5 6 5 5 5 4 6 4 4
După urmarea programului kinetoterapeutic, timp de 6 luni, în urma măsurătorilor s-au obținut următoarele rezultate:
Tabel nr. 5: Grup de studiu, Examinare finală
v.n. (cm) P.A. C.A. I.B. R.M. I.I. G.R. M.R. A.G.
înălțime (cm) 155 124 162 158 137 158 171 147
înălțime occiput
perete (cm) 0 5 3 4 0 0 4 3 3
semn Stibor (cm) 10 8 8 10 9 8 8 9 9
diferența inspir-expir (cm) 5 5 5 5 5 5 5 5 4
Examinarea grupului martor, după 6 luni, a adus următoarele date:
Tabel nr. 6: Grup martor, Examinare finală
v.n. (cm) H.C. P.O. A.H. G.N. R.I. T.V. M.L. P.U.
înălțime (cm) 125 134 144 157 154 128 144 145
înălțime occiput
perete (cm) 0 7 6 8 5 6 6 8 7
semn Stibor (cm) 10 5 6 7 5 5 6 5 4
diferența inspir-expir (cm) 5 6 5 5 5 4 6 4 4
Discuția rezultatelor
În urma acestui studiu, prin compararea rezultatelor măsurătorilor, am constatat efectul benefic al exercițiilor kinetoterapeutice practicate pentru corectarea deficiențelor de coloană vertebrală. La doi dintre subiecții din lotul de studiu s-a observat o îmbunătățire a indicilor măsurați, până la reintrarea în parametrii normali.
Fig. nr. 1, Valorile indicelui occiput-perete, semnului Stibor, diferenta inspir-expir, măsurători inițiale și finale efectuate pe grupul de studiu, comparativ cu valorile normale
fig. 1
Rezultatele cele mai bune au fost obținute de elevii cei mai cooperanți, cei anxioși și introvertiți sau cei insuficient motivați având rezultate mai slabe. Continuarea exercițiilor pentru îmbunătățirea acestor parametrii, le-a fost recomandată tuturor elevilor participanți la acest studiu.
În cazul lotului martor, se observă o stagnare sau chiar o agravare a deficiențelor de coloană, exprimate prin rezultatele măsurătorilor care se abat și mai mult de la valorile normale.
Concluzii
1. exercițiile kinetoterapeutice au un rol important în recuperarea deficiențelor de coloană vertebrală;
2. observarea și examinarea de specialitate trebuie făcută cât mai timpuriu și regulat, cu precădere în cazul copiilor de vârstă școlară mică;
3. personalul școlar (diriginți, pedagogi, profesori) ar putea să acorde o atenție mai mare asupra poziției din bancă adoptate de elevi (s-ar putea familiariza cu noțiunile de bază asupra posturii și aliniamentului corect al corpului);
4. practicarea exercițiilor fizice, în cadrul orelor de sport, văzute ca o măsură concretă de profilaxie;
5. orientarea cazurilor mai avansate spre sala de kinetoterapie unde există personal specializat pentru recuperare.
Bibliografie
1. Antonescu, D. şi Oveza, Corectarea coloanei vertebrale, Ed. Medicală, Bucureşti, 1993,
2. Baciu, CL, Anatomia funcţională şi biomecanica aparatului locomotor, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1977,
3. Baciu, CL. , Programe de gimnastică medicală, Ed. Stadion, Bucureşti, 1966,
4. Brătucu, L. S., Anatomia clinică a peretelui abdominal anterolateral, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986
5. Cârligelu, V. , Sicoe, B. , Kinetoterapia în tratamentul deficienţelor fizice, Eikon, Cluj-Napoca, 2005,
6. Aurelia Codreanu, Monitorizarea dezvoltării fizice a copiilor și adolescenților din România, Raport sintetic 2007, Ministerul Sănătății Publice, Institutul de Sănătate Publică București, 2007,
7. Demete, A., Fiziologia contracţiilor izometrice şi izotonice, Ed. U.C.F.S. Bucureşti, 1977,
8. Duma, E. Devoltarea fizică, etiopatogenie, diagnostic, tratament, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2005,
9. Dumitru, D., Reeducarea funcţională în afecţiunile coloanei vertebrale, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1984,
10. Grigor, Elena, Fiziopatologie, Ed. Casa Cărții de Știinţă, Cluj-Napoca, 2003,
11. Marcu, V. si colab., Kinetoterapie, Ed. Universitaţii din Oradea, 2007
12. Niculescu, C.Th. si colab., Anatomia si fiziologia omului, Ed. Corint, Bucureşti, 2007
13. Sbenghe S., Kinetologie profilactica, terapeutica si de recuperare, Ed. Med. Bucureşti, 1987
14. Papilian, V, Anatomia omului, vol. I, Ed. ALL, Bucureşti, 2003
Concurs Internațional pentru tinerii arhitecți
decembrie 27th, 2009PIETELE PUBLICE: LOCURI DE INTERACTIUNE URBANA ÎN 2023
Ordinul Arhitectilor din Turcia si Filiala Regionala din Antalia lanseaza un concurs de idei în cadrul întâlnirii internationale a tinerilor arhitecti din Antalia, prevazuta a avea loc în mai 2010.
Tema concursului se refera la piata publica a viitorului. Concurentii sunt invitati sa imagineze, într-un sit la alegere, scenarii pentru configurarea si realizarea acestor spatii urbane care au constituit dintotdeauna locuri de schimburi privilegiate între oameni.
Concursul a primit aprobarea Uniunii Internationale a Arhitectilor.
PARTICIPARE
Concursul se adreseaza arhitectilor nascuti dupa 1971, cu drept de practica
în tarile care au sectii membre UIA. Nu exista taxa de înregistrare.
Înscrierile la concurs se fac concomitent cu trimiterea
proiectelor. Limbile concursului sunt turca si engleza.
PREMII
Fondul total de premii este de 6 500 euro, din care Premiul 1: 2 500 euro,
Premiul 2: 1 500 euro, Premiul 3: 1 000 euro, iar Premiul decernat de catre
participanti: 1 500 euro.
COMPONENTA JURIULUI
Juriul international este format din urmatorii arhitecti: Nicholas de
Monchaux (SUA), reprezentant UIA, Sasa Randic (Croatia), Luciano Lazzari
(Italia), Cengiz Bektas (Turcia) si Ysun Cosar Regnier (Turcia). Arhitectii
Dejan Stampar (Slovenia) si Osman Aydin (Turcia) sunt membri supleanti.
CALENDAR
Data limita pentru întrebari adresate organizatorilor: 31 decembrie 2009
Data limita pentru transmiterea proiectelor: 22 martie 2010
Jurizarea: 9 aprilie 2010
Expozitia cu proiectele prezentate si decernarea premiilor: 22 mai 2010.
Pentru mai multe informatii:
MIMARLAR ODASI ANTALYA SUBESI
Tel. + 90 242 237 86 92
Fax. + 90 242 237 58 20
gencmimarlar@antmimod.org
www.youngarchitectsmeeting.com
Ordinul Arhitectilor din Romania
str. Pictor Arthur Verona nr.19, sect.1
010312, Bucuresti, Romania
tel/fax: 021-317 26 34, 35, 0728 872 150
e-mail: office.oar@rdslink.ro
www.oar.org.ro
sursa:OAR
Colind de Craciun
decembrie 27th, 2009Colind de Craciun
Cere invoire
La Dumnezeire
De Craciun sa vii
Sa mergi la copii
Sa-i mai vezi odata
Ca ti-e dor de fata
Roaga-te la Domnul
C-auzii ca lasa
Mame ca si tine
Ca sa vina acasa
Acum de Craciun
Ca timpul e bun
Ieri ai plecat
Si-a trecut un veac
Vino, Mama, acasa
De Craciun la masa
Ca masa-i bogata
Si zapada-i data
C-am facut carare
De la munti la mare
Ca sa vii usor
Pe aripi de dor
Cu dorul sa vii
La noi la copii
Noapte de vraja
Noapte senina
E intuneric
Si totusi lumina
Cineva a spus
Acolo sus
Sa vina in lume
Mamele bune
Ca e loc destul
Ca sa fii satul
Nu dorm, is destept
Eu, Mama, te astept…!
Crin Antonescu trebuie să accepte propunerea lui Traian Băsescu sau/și să se retragă
decembrie 27th, 2009
Originala democrație românească a mai scos la iveală o formulă inedită de guvern: minoritar, PD-L – UDMR. Asta după ce Traian Băsescu le-a spus ungurilor din România că Ținutul Secuiesc nu va avea “niciodată” autonomie, iar UDMR l-a susținut în turul doi al prezidențialelor pe Mircea Geoană, contracandidatul nefericit al președintelui reales.
Probabil că Uniunea a realizat că după prezentarea unui candidat submediocru la președinție și dezavuarea de către propriul său electorat a susținerii acordate de Mircea Geoană tot mai bine e să fii la putere.
Dar președintele Băsescu, după refuzul net și resentimentar al liderului PNL, Crin Antonescu, de participare la guvernare, a spus totuși că ușa e deschisă pentru partidul său.
Dacă PNL ar reveni la guvernare alături de PD-L și UDMR ar însemna că în sfârșit este adoptată propunerea din decembrie 2008 lansată de revista ACUM http://www.romanialibera.com/editorial/editorial.php?step=articol&id=401.
Ar fi o apropiere de politica bazată pe ideologie, care până acum a fost practic absentă din România. O astfel de coaliție ar putea să combată cel mai bine grava criză economică pe care o traversează România și să reprezinte mai eficient interesele clasei de mijloc și ale celor care aspiră să i se alăture.
Dacă însă Crin Antonescu, un politician mediocru și resentimentar, va refuza această mână întinsă, continuând politica de alianță contra naturii cu PSD, un partid care merită să petreacă o lungă perioadă de timp în opoziție până se va debarasa de pietre de moară precum Miron Mitrea, Viorel Hrebenciuc, Marian Vanghelie, Adrian Năstase, Ion Iliescu și mulți alții, atunci nu văd cum va putea evita scindarea partidului, având în vedere sprijinul unor parlamentari la votul de învestitură pentru guvernul Boc.
Dar chiar și dacă acceptă participarea la guvernare, Crin Antonescu nu mai are niciun fel de credibilitate și va trebui să se retragă. Propuneam săptămâna trecută alegerea deputatei Alina Gorghiu în fruntea PNL, dar dacă această alternativă pare prematură, atunci sugerez revenirea în fruntea partidului a lui Călin Popescu Tăriceanu, fie și pentru un scurt interimat.
Liderii PNL trebuie să realizeze că partidul pe care-l conduc este ferm ancorat pe poziția a treia în ierarhia politică din România, fapt confirmat de patru scrutinuri în doi ani – europarlamentare 2007, parlamentare 2008, europarlamentare 2009, prezidențiale 2009. Cu un plafon de 20%, departe de cele două partide fruntașe – PD-L și PSD – PNL nu se mai poate comporta ca o primadonă, când electoratul nu îi confirmă, cu regularitate, acest rol.
În orice caz și Traian Băsescu trebuie să abandoneze stilul său din primul mandat, să lase mitocănia de o parte și să se comporte ca un adevărat președinte, imparțial și cu o viziune de om stat pentru România. Abia atunci va începe clasa politică românească să iasă din marasmul actual.
TELEPATIE [3] – ( Mirajul listelor )
decembrie 27th, 2009
C. in Rishon LeZion, la 18 ani(urmare din numarul trecut)
Ramasesem la conversatia telefonica cu DE si reluarea legaturii cu Daniel, multumita lui Dino si a altora care aflasera cate ceva despre disparitia mea de pe scena lumii romanesti din Israel. Presupun ca nu va intereseaza detalii despre C., dar va roade curiozitatea sa stiti ce cautam pe o lista de discutii pe Internet. Sub indrumarea parinteasca a lui Daniel intru pe Rom-Jews si vad o multime de nume. Niste fantome, cu denumiri diferite, care scriu ! Culmea, nu se aude nici un sunet, dar personajele dialogheaza intre ele, ca intr-o piesa de teatru, reiau citate, ca ala a zis, de aceea eu raspund, se contrazic, aduc tot felul de stiri si comentarii.
Nu prea pricep eu unde am nimerit, dar imi propun sa fiu elev cuminte, sa stau deoparte si sa privesc piesa, aplauzele la sfarsit… Imi amintesc ca primul nume care mi-a sarit in ochi a fost Felicia Antip, auzisem de ea in Bucuresti, chiar am vorbit o data la telefon, pe lista spunea ceva de flit, cica sa nu fiu dat cu flit, nu auzisem expresia asta de multi ani, nu pricepeam la ce se referea, dar tot Daniel ma lamurea pe privat, cum se concepe un mesaj si cum se raspunde. Citiva mi-au urat bun venit, nu stiam daca trebuie sa vorbesc computerului, daca trebuie sa-i trimit fiecaruia separat un mesaj de multumire, sau ar trebui sa ma prezint, sa-mi iau un pahar cu vin si sa ma asez intr-un colt de lista, sau sa-mi declar simpatiile politice. Tocmai cind eram mai dezorientat, ma ia peste picior cineva, cu niste \”versuri\” cam vulgare. Parca era o lume de nebuni, nu imi amintesc daca am pus in practica chiar toate sfaturile lui Daniel, la un moment dat m-a intrebat Edelina Stoian daca sunt ruda cu Bacauanii ei, n-am avut incotro si am recunoscut ca sunt Bucurestean, cu origini Dorohoiene. Voiam sa ma retrag, rusinat, dar si altii aveau radacini provinciale. Am inceput sa discut cu personaje imaginare, era fascinant dialogul, ma amuza incercarea de a-mi imagina cum aratau nalucile de pe lista, imi apareau pe ecran nume precum, Sabina, Sanda si Cristi, le confundam intre ele, credeam ca Sanda si Cristi vorbesc simultan si locuiesc cu Sabina, uneori apareau citate pe engleza, din presa, aduse de Adrian Boldan, in serie. Probabil, m-am gandit, e cam imprastiat, mereu uita sa spuna ceva, de aia adauga, trebuie reactionat, trebuie sa tac, ce sa fac? Apoi apar initialele, H&A, asta o fi vreun american, vreun donator anonim, pe urma \”Avram 1929\”, ia te uita cati Avrami sunt aici, cum ii voi deosebi intre ei? Eram zapacit de nume noi, derutat de indicatiile lui Daniel. Se apropiau sarbatorile de Pesah, intentionam, ca orice israelian care se respecta, sa plec in vacanta, probabil la Paris, aniversand 5 ani de la un eveniment important, cand trebuia sa ajung tot la Paris, dar am fost nevoit sa renunt si sa petrec in spitalul Sharon din Petah Tiqwa, a fost o distractie… dar asta e \”alta poveste \”.
Revenind la lista Rom-Jews, retin o alta fantoma, cu nume lung si intortocheat, Adriana Ausch Simmel, probabil o principesa, apoi observ ca intervine in conversatie Delia, o fi o adolescenta din Romania, se scriu o multime de comentarii pe teme evreiesti, se vorbea de traditii, de Israel, de religie, de politica. Aha, m-am lamurit eu, e ceva organizat de Sohnut (Agentia Evreiasca), sa indemne oamenii sa emigreze in Israel! Si se mai spune ca nu avem propaganda organizata… Mai mult chiar, aflu ca Adrian Boldan e un pocait, probabil rabin, asadar s-au gandit si la partea religioasa, o fi de la Habad, ca prea le zice cu foc. Dar sa lasam personajele virtuale, tot nu le cunoasteti, si sa ne intoarcem la telefonul cu DE.
Cred ca nu v-am povestit continuarea discutiei mele cu el. Sa v-o relatez in amanunt? Nuuuuuuu, n-are nici un rost, oricum nu va intereseaza telepatia dintre mine si C., dar cateva detalii sunt necesare. DE mi-a confirmat ca persoana la care se referea este chiar C., fata la care ma gandisem atatea luni, fara nici o logica, locuia la Duesseldorf, cu o ocazie ii vorbise despre mine. Acum nu pot reconstitui exact ordinea cronologica a evenimentelor, pentru ca, simultan, scriam pe lista, corespondam cu Daniel si cu DE, ma pregateam sa plec in concediu, ma gandeam la C., cautam bilete pentru Paris. Dar stiu ca DE m-a intrebat daca as vrea sa vorbesc cu C., daca ma interesa numarul ei de telefon.
– Nu, i-am raspuns, simt cum ma apropii de jaratec, mi-e teama, nu sunt convins ca ar vrea sa auda noutati despre mine. Stii ceva, intreab-o daca pot sa-i telefonez, dar nu-i nici o graba, poate fac vreo gafa, vezi, te rog, cu delicatete, si nu-i spune ca ma gandesc la ea de cateva cateva luni, sa nu se sperie, sau mai bine lasa, ce rost are, ba nu, intreab-o, n-o intreba, mai asteapta, sa ne gandim, sa nu ne pripim…
A doua zi DE imi telefoneaza:
– Culmea, am intalnit-o pe strada, veneam cu masinile din directii opuse, am blocat toata circulatia, ba am si provocat un accident, am iesit amandoi din masina, i-am spus de tine, de-abia asteapta sa o suni….
***
Masuram apartamentul in lung si-n lat, m-am dus la baie, m-am privit in oglinda, cum ma prezint eu, la 51 de ani, m-am barbierit, m-am parfumat cu Yves Saint Laurent, preferatul meu de-un sfert de veac, apoi am inceput sa repet un text prestabilit, nu cumva sa par prea emotionat, sau sa omit sa-i povestesc peripetiile mele din ultimii 30 de ani, aveam pe undeva si un Curriculum Vitae. M-am dus la computer sa citesc mesajele de pe Rom-Jews, poate reusesc sa invat cum se vorbeste clar si la obiect. Voiam deja sa renunt la ideea de a-i telefona lui C., probabil ca doar din politete asteapta s-o chem, auzisem eu ca la Duesseldorf sunt toti politicosi si eleganti.
Dar brusc, un impuls telepatic imi aduce in fata ochilor fetita de 14 ani, cea cu privirea banuitoare, apoi domnisoara de 18 ani din Rishon LeZion ma conduce spre telefon, fastacit vreau sa fug, dar aud o voce poruncitoare -Telefoneaza! Si vad cum mana ia receptorul, degetele tremurande formeaza singure numarul, textul invatat pe de rost dispare, sper ca linia sa fie ocupata, nu e, suna, poate am gresit numarul, precis nu va raspunde nimeni, cum incep?
– Alo, ce mai faci, poate are ceva pe foc si s-a rezolvat, toata camera se invartea in jurul meu, da, trebuie sa ma mut, apartamentul asta nu are stabilitate, parca sunt pe un ring de dans, sigur m-a confundat cu altcineva, de aia a acceptat s-o sun, doar n-a fost mai nimic, ce inseamna primul ei sarut, azi e pe alta planeta, gata, renunt – dar, deodata, vocea ei, ca in urma cu peste 30 de ani, aceeasi intonatie, sunt intr-o convorbire ireala, e cu mine, e ea…
Nu stiu despre ce am vorbit, cred ca m-am balbait, ea raspundea monosilabic, parca se bucura, parca disparea, nu-mi amintesc nimic, doar taceri, taceam cu ea la telefon, taceri intrerupte de fraze neutre, tot ce-mi pusesem in plan se evaporase, i-am dat numerele mele de telefon, apoi cateva date seci, Cismigiul se indepartase, si Rishon LeZion, si orologiul din piata mare care indica orele 3:30, mereu aceeasi ora, nu mai eram acolo, nici eu, nici ea, acum Duesseldorf si Kiriat Ono, respiratii sacadate peste Alpi, hipoxie, ameteli, brusc – liniste, convorbirea se incheiase deja de cateva minute, dar eu priveam acelasi punct pe perete.
– O.K. mi-am spus, am facut-o si pe asta, acum ne intoarcem la datorie, am o gramada de pacienti, ce obsesie absurda, ( oare i-am dat e-mailul meu ?), acum sunt pe lista Rom-Jews, scriu mai repede, dar de ce sa-i scriu, e altundeva, timpul s-a oprit la Rishon LeZion, au trecut atatia ani…
– va urma –
Mama răniţilor 2 (Fotografii care nu se mai fac)
decembrie 27th, 2009
Când ieşi din bucătărie, îmi lipseşti imediat.
Fără tine, parc-aş fi o muscă fără antenă
Bâzâind bezmetică prin casă,
Lovindu-se de toate ferestrele;
Oarbă, în căutarea luminii.
Duminica nu vrei să ieşim la o piţa, la un pahar cu iaurt.
Stăm în balcon şi privim frunzele arbuştilor.
Ne separă de blocul vecin.
Tinerii Taylor au plecat la biserică;
Christopher nu se mai aude plângând.
„Ştii că la Constanţa plouă de-o săptămână şi suflă un vânt…!?
Mă gândeam la copiii ăia cu casa la plajă.
Cred că le ajung stropii săraţi în bucătărie!”
De unde ai puterea să te doară durerile celor din jur?
Dinspre ocean se apropie bâzâind o aeronavă intercontinentală.
„Mai au zece minute bieţii de ei şi scapă de călătoria asta lungă, ucigătoare.”
”Cine, dragă? Nici nu-i cunoști!”
În lumina apusului plângând cu ochi roşii, departe,
Ţi-am făcut o fotografie lângă portocalul pitic.
E bătrân de acum.
În această primăvară nu a mai dat în floare.
Intelighenţie contemporană românească
decembrie 27th, 2009Privesc neputincios, de ani de zile, tragedia comunicării în spaţiul intelectual românesc, ce se întinde nu doar între graniţele ţării. Sunt convins că e o tragedie care se aplică multor naţiuni, dar fiindcă pe aceasta o văd şi o trăiesc în fiecare zi, doar despre ea scriu.
Nu ştiu căror cauze să atribui acest blestem: istoriei fragmentate a României, măcinată de multele compromisuri făcute pentru supravieţuire, anilor de comunism, culturii religioase dominate de superficialitate ori folclorului umoristic autoironic până la autoflagelare, pamântului nesigur de sub picioare, zdruncinat periodic de cutremure, climei, altor cauze sau tuturor laolaltă.
Dar această tragedie, despre care de fapt nici n-aş scrie dacă n-aş crede că poate fi evitată cu un oarecare efort, este reflectată în cel puţin două direcţii: comunicarea distorsionată şi individualismul anarhic.
În primul rând, pentru a nu te certa mai devreme sau mai târziu cu un personaj reprezentativ pentru intelighenţia contemporană românească (să-i zicem, pe scurt, uşor abuziv – pentru ca nu toţi sunt reprezentativi în sensul celor care vor urma – un intelectual român), ori trebuie să-l laşi numai pe el să vorbească şi să nu-l contrazici niciodată, ori să te porţi cu un rând triplu de mănuşi şi să faci precizări peste precizări, în legătură cu orice afirmaţie.
Aceasta pentru că intelectualul român nu este obişnuit să ia frazele şi cuvintele la valoarea lor primară. El ŞTIE că tu de fapt ai vrut să spui altceva, analizează până la epuizare fiecare nuanţă, găseşte sensuri şi subînţelesuri care nu ţi-ar fi dat măcar prin cap că există. Îar cănd, în pofida evidenţei şi a explicaţiilor cu bună credinţă pe care le dai încercând să arăţi că nu ai vrut să spui decât ceea ce înseamnă acele cuvinte şi fraze potrivit definiţiei lor din dicţionar şi nimic altceva, intelectualul român îţi dovedeşte cu mâna pe Freud, Jung, Chomsky, LaoTse şi Cartea Tibetană a Morţilor că de fapt tot el are dreptate iar tu de fapt nu ştii ce vorbeşti. A, şi să nu uit: îţi va demonstra în plus şi că ai ceva personal cu el, ori de câte ori de fapt nu eşti de acord cu o idee de-a lui, deşi altfel poate chiar ţi-e un om drag.
În foarte rarele momente când intelectualul român suportă să fie întrerupt pentru a-ţi da posibilitatea sa spui câte ceva, dacă acest ceva este un pus de cenuşă în cap, mai treacă-meargă, poţi beneficia de ceva atenţie. Altfel, poţi fi sigur că în timp ce încerci să-ţi expui ideile el se gândeşte la altceva, poate chiar nelegat de discuţia curentă, pentru a reveni intempestiv după ce ţi-ai terminat mica porţie de timp, cu noi argumente prin care să-ţi dovedească fără drept de apel că el ştie mai bine. De multe ori, despre alt subiect decât cel pe care te-ai concentrat să i-l explici, dar ce importanţă mai are?
Pe de altă parte, intelectualul român este şi va rămâne probabil singura ilustrare a conceptului de Dezvoltare Multilaterală, atăt de drag regimului comunist care a ciumat ţara în mod oficial până acum 20 de ani dar este practic viu şi azi prin copiii şi nepoţii lui.
Intelectualul român nu are o specializare, se descurcă binişor (în opinia lui) în orice domeniu. Ar putea fi un mare om de ştiinţă, un mare fotbalist ori un mare medic, pe parcursul unui singur an. Doar o întămplare face ca în prezent să fie inginer şomer şi nu preşedintele ţării. (Soţia câştiga destul iar el mai are grijă şi de copii). E un priceput bucătar, demontează şi montează la loc motorul maşinii proprii şi aceasta şi merge după aceea. Are blog cu trafic – şi ce dacă majoritatea intervenţiilor par că ar aparţine unor specimene lobotomice care violează sistematic limba română? Într-un cuvânt, SE DESCURCĂ SINGUR. Şi are o neîncredere fundamentală în orice nu este decis de el, pipăit de el. Precum apa care profită de orice crăpătură pentru a se scurge dintr-un recipient ori, după caz, pentru a inunda o barcă sau un pantof, intelectualul român va gasi oricând o cale să nu se supună, să derobeze, să nu facă parte dintr-o echipă, să se sustragă subtil oricărei ierarhii, să-ţi explice cum ai putea TU face mai bine ceea ce ar trebui de fapt să facă el.
Excepţie: intelectualul român care se vinde. Cum însă cred că această specie nu-şi mai merită numele de intelectual şi având în vedere finalul acestui articol, cazul conştiinţelor de vânzare va fi tratat separat.
Există şi o latură pozitivă a acestor trăsături: intelectualul român, chiar dacă nu finalizează, este foarte creativ. El analizeaza, caută înţelesuri acolo unde nimeni altcineva nu le vede şi speculează, inventând situaţii şi obiecte, adesea suprarealiste pe care din când în când câte un intelectual din cu totul altă naţie îl remarcă, îl transformă într-un concept sau obiect util şi i-l vinde intelectualului român. Acesta din urmă îşi aminteşte vag că el s-a găndit de mult la acel lucru şi doar năpasta de a trăi in România l-a împiedicat să-l şi realizeze. Ceea ce nu e departe de adevăr!
Dar pentru că nu văd cum Romănia poate deveni vreodată o alta, mai liberă, cu acest tip de reprezentativitate intelectuală şi pentru că schimbarea nu va veni niciodată nici din afară, nici ca urmare a unei mişcări în masă, m-am decis să scriu aceste rânduri pentru aceia dintre dumneavoastră care NU sunteţi reprezentativi şi NU vă regăsiţi în rândurile de mai sus.
Apelez la raţiunea voastră ca, ştiind aceste lacune în formarea intelectualului român, cunoscându-i defectele şi calităţile şi, mai presus de orice, aspiraţia de a fi bun, de a fi cineva, de a fi băgat în seamă şi nu doar marginalizat sistematic, să găsiţi o cale de a comunica cu el.
Lăsaţi-l să vi se suie în cap, pentru că ştiţi că nu vi se poate sui în cap. Lăsaţi-l să aibă dreptate, pentru că vedeţi adevărul dintr-un unghi din care el nu este încă în masură să-l perceapă. Lăsaţi-l să vă umilească, pentru că ştiţi că nu puteţi fi umilit. Nu trebuie decât puţină diplomaţie, nu să daţi dreptate cine ştie căror inepţii, să minţiţi ori să vă deziceţi.
Dacă, după toate acestea, de data aceasta relaxat pentru că „v-a învins pe toate planurile”, intelectualul român n-a înţeles ce înseamnă, la urma urmelor, să fii un om de onoare, un om al dialogului, să trăieşti cu respect pentru adevăr şi competenţă, atunci chiar aţi avut de-a face cu o persoană irecuperabilă şi puteţi renunţa cu inima uşoară la o relaţie.
Dar continui să cred, aşa cum se întâmplă în propria mea viaţă, că foarte mulţi au revelaţia şi se schimbă în bine, dacă sunt măcar un pic acceptaţi la început cu idiosincraziile lor, altfel sinistre chiar şi pentru ei, după ce deschid ochii.
Azi, pentru a supravieţui, cultura română are nevoie de răbdarea celor nereprezentativi de a-i accepta şi converti natural pe cei mulţi, în loc de a se izola într-un „turn de fildeş” şi a discuta doar între ei.
În prag de An Nou vă chem să nu aplicaţi Legea Talionului decât dacă, întinzând creştineşte şi celălalt obraz, primiţi cu nesimţire o nouă palmă.
Mesajul Majestății Sale Regelui Mihai I cu ocazia Anului Nou 2010
decembrie 26th, 2009Români,
Dumnezeu mi-a dat o viață lungă. De Crăciun și Anul Nou, din țară sau din exil, m-am adresat de zeci de ori vouă, părinților și bunicilor voștri. Oricare a fost împrejurarea istorică prin care am trecut, am considerat că cea mai mare valoare a României sunteți voi, oamenii ei, de la cei mai mici până la cei mai în vârstă.
Țara noastră a ajuns într-un punct important al istoriei ei. Suntem în NATO și în Uniunea Europeană, am atins un anume grad de democrație, libertate și prosperitate. Am început să cunoaștem, din nou, gustul dezvoltării și binefacerile ei.
Alegerile libere sunt fundamentul democrației. Dar ele sunt utile doar dacă aduc o guvernare mai bună, pentru ca țara să se dezvolte.
Criza economică, prezentă în întreaga lume, ne îngrijorează, de aproape doi ani încoace. Anul 2010 pare să aducă semne mai bune, iar o administrare competentă va putea feri țara de multe neajunsuri.
Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie. Cinismul, interesul îngust și lașitatea nu trebuie să ne ocupe viața. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre. Ei toți au fost călăuziți de simțul datoriei, de curaj si de altruism. Vom pierde respectul și încrederea lumii față de România dacă vom continua să ne abatem de la aceste idealuri.
Crăciunul și Anul Nou sunt ocazii în care familia fiecăruia se adună pentru a se bucura împreună de iubire, gânduri bune și grija unuia față de celălalt. Vă transmit tuturor afecțiunea mea și a Casei Regale. Familia mea a fost, în anul 2009, în prima linie a vieții publice, susținând sute de acțiuni în țară și în străinătate. Anul viitor vom fi prezenți în București și în întreaga țară, precum și în Europa și lumea întreagă, încercând să aducem un viitor mai bun românilor.
Vom fi mereu alături de voi, păzind valorile Statului și ale națiunii noastre.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Asociația 21 Decembrie 1989 – 20 de ani – noi membri de onoare
decembrie 22nd, 2009La sediul Asociaţiei 21 Decembrie 1989 prezidată de Teodor Mărieş, a avut loc o ceremonie de comemorare a 20 de ani de la declansarea genocidului comunist din Bucureşti, ceremonie urmată de conferirea – pentru prima dată în istoria organizaţiei – a titlului de Membru de onoare al Asociaţiei 21 Decembrie 1989 unor personalităţi de înalt prestigiu precum:
Ana Blandiana, Stephane Courtois, Monica Macovei, Mihai Şora, Ion Caramitru, Vladimir Tismăneanu, Sorin Ilieşiu, Radu Filipescu, Dorin Tudoran, Valeriu Stoica, Doina Jela, Rodica Culcer, Romulus Rusan, Florian Mihalcea, Dennis Deletant, Octav Bjoza, Nicolae Prelipceanu, Liviu Antonesei, Ştefana Bianu, Ioan Stanomir, Petre Mihai Bacanu, Marius Oprea, Ştefan Niculescu Maier, Petru Clej, Steven Bonica, Cristinel Dumitrescu, Ana Ţuţuianu, Camelia Doru, Livia Dandara, Mariana Farcău, Răzvan Savaliuc, Ilinca Diaconu, Ion Ioan, Dinu Gându, Gheorghe Chioaru, Nicolae Ştefănescu Drăgăneşti, Neagu Djuvara.
Cei deveniţi membri de onoare ai Asociaţiei 21 Decembrie 1989 au subliniat, printre altele, faptul că trebuie conjugate acţiunile societăţii civile pentru a obliga autorităţile judiciare să respecte Constituţia României şi, implicit, dreptul poporului român de a afla adevărul despre crimele istoriei recente, în primul rând despre genocidul din 17-27 decembrie 1989 şi fratricidul din 13-15 iunie 1990.
Dintre noii membri de onoare, au luat cuvântul următorii: Monica Macovei, Ion Caramitru, Valeriu Stoica, Radu Filipescu, Doina Jela, Sorin Ilieşiu, Octav Bjoza, Nicolae Prelipceanu, Ştefana Bianu, Cristinel Dumitrescu, Ana Ţuţuianu, Camelia Doru, Răzvan Savaliuc, Ilinca Diaconu, Ion Ioan, Dinu Gându, Gheorghe Chioaru, Nicolae Ştefănescu Drăgăneşti.
Unii dintre cei deveniţi membri de onoare care nu au putut fi prezenţi, au transmis mesaje prin e-mail.
Prezentăm câteva dintre aceste mesaje:
From: Vladimir Tismaneanu
To: sorin iliesiu
Sent: Tue, December 15, 2009 2:26:05 AM
Subject: Re: membru de onoare al Asociatiei 21 Decembrie 1989
Dragii mei Doru si Sorin:
Va multumesc pentru invitatie, din pacate nu am cum sa ajung.
Nu va puteti inchipui cat de onorat si fericit sunt pentru faptul ca mi se acorda acest titlu. Ma intreb sincer daca il merit.
Ma gandesc la mortii din decembrie 1989, la victimele mineriadelor, la toti cei care si-au pierdut ani din viata si atatea sperante din cauza sistemului Iliescu. Un sistem pe care Geoana a vrut sa-l perpetueze la infinit si pe care Traian Basescu l-a lovit chiar in inima (daca acest tip de creatura are inima!).
Accept acest titlu ca pe o cinste si o obligatie. De care ma voi achita, va asigur, cu asupra de masura.
Va rog sa transmiteti colegilor deplina mea recunostinta si consecventa mea solidaritate.
Al vostru, Vladimir
From: Stephane COURTOIS
To: ILIESIU SORIN
Sent: Mon, December 21, 2009 11:11:26 AM
Subject: 21 Décembre
Chers amis,
J’ai bien reçu votre invitation et vous en remercie.
Malheureusement, je suis retenu à Paris par mes obligations.
Néanmoins je suis très honoré que vous me décerniez un diplome honoraire de l’Association du 21 décembre.
Avec mes sentiments les meilleurs et mes encouragements pour votre travail de mémoire.
Stéphane Courtois
From: Dennis Deletant
To: sorin iliesiu
Sent: Sat, December 19, 2009 4:42:24 PM
Subject: RE: Dl Dennis Deletant : membru de onoare al Asociatiei 21 Decembrie 1989
Draga Domnule Iliesiu,
Sunt miscat de gestul Asociatiei 21 Decembrie 1989 de a-mi acorda diploma de onoare de membru al Asociatiei si sunt onorat sa accept acest titlu.
Din pacate nu voi putea participa la ceremonie. Va multumesc ca v-ati gandit la mine si sper sa am prilejul sa ne reintalnim in Romania intr-un viitor nu prea indepartat..
Salutari cordiale, Dennis Deletant
From: Dorin Tudoran
To: ILIESIU SORIN
Sent: Tue, December 15, 2009 2:28:48 AM
Subject: RE: membru de onoare al Asociatiei 21 Decembrie 1989
Draga Doru si Sorin,
Mai inati lucrul cel mai important: Doru, asa cum iti spuneam intr-un mesaj post greva, trimis prin Sorin, esti unul din extrem de putinii oameni care, dupa, 1989 au facut istorie in vreme ce imensa majoritate a romanilor, din varii motive, au trecut pe linga istorie in acesti ani, daca nu cumva chiar s-au dezinteresat programmatic de ea. Sper ca esti bine si, incet-incet, vei depasi traumele post-greva.
In al doilea rind, sunt profund onorat pentru acordarea titlului.
In sfirsit, regret profund ca nu pot fi alaturi de voi in orasul meu natal: m-as fi bucurat faorte mult sa-l revad. Sper insa ca voi putea ajunge acolo in primavera anului urmator.
Sunt tintuit in Washington pentru urmatoarele 3-4 saptamani.
Imbratisari si recunostinta, Dorin Tudoran
From: Liviu Antonesei
To: ILIESIU SORIN
Sent: Sun, December 20, 2009 11:09:23 PM
Subject:
Multumesc Asociatiei 21 Decembrie pentru onoarea care mi se face prin aceasta cooptare. Cred insa ca, mai degraba, ar trebui sa confer eu un titlu Asociatiei si, indeosebi domnului Teodor Maries, pentru curajul Domniei Sale, pentru abnegatia fata de valorile democratiei si, nu in ultimul rind, pentru spiritul de sacrificiu in favoarea intereselor comunitare autentice. Va felicit, Domnule Maries, pentru tot ce ati facut la Revolutie si de la Revolutie incoace. In inima mea, sinteti cetateanul de onoare al intregii Romaniei.
Cu prietenie, Liviu Antonesei
From: Rodica Culcer
To: ILIESIU SORIN
Sent: Mon, December 21, 2009 10:05:00 AM
Subject:
Sint onorata de aprecierea pe care mi-o arata Asociatia 21 Decembrie, cu atit mai mult cu cit nu cred ca o merit. Noi toti am facut mai putin decat au facut membri Asociatiei si mai ales, in ultimul an, Teodor Maries. La multi ani si succes in continuare. Rodica Culcer
From: Florian Mihalcea
To: Sorin Iliesiu
Sent: Mon, December 21, 2009 4:40:12 PM
Subject: de la Florian Mihalcea, Societatea TIMISOARA
Dragi Prieteni,
Nu pot fi cu voi azi la Bucuresti. Stiu si stiti si voi bine ca oricand as veni, pe jos, pentru a fi alaturi de voi.
Ceea ce s-a nascut intre noi in Decembrie 1989 e mai mult, mult mai mult decat prietenie. E fratie adevarata, curata si vesnica.
Ceea ce ati facut voi in 21 Decembrie 1989 a salvat Timisoara, ne-a salvat pe noi.
Va datoram ziua de azi si ziua de maine, va datoram tot ce avem noi si cei care vor veni.
Suntem uniti, pentru totdeauna, de ideea comuna a LIBERTATII si a ADEVARULUI.
Ele, impreuna, ne dau CURAJUL.
Nu vom fi niciodata altfel decat impreuna, pentru ca suntem UNUL.
Dumnezeu sa ne dea taria sa nu renuntam niciodata.
Si sa fie cu voi, si cu noi toti, acum si intotdeauna.
Fiti binecuvantati!
Florian Mihalcea si Societatea TIMISOARA
Prezentam în încheiere acest mesaj primit la 12 oct. 2009 referitor la Teodor Mărieş care se afla în greva foamei de circa 70 de zile:
From: Ana Blandiana
To: ILIESIU SORIN
Sent: Mon, October 12, 2009 1:17:01 AM
Subject: Re: Apel către Băsescu, Boc, Predoiu/ fax CEDO/ revocare Kovesi/ salvare Mărieş
Draga Sorine,
Am gasit mesajele si apelurile tale despre situatia disperata a lui Teodor Maries, a justitiei din Romania si a lipsei noastre de argumente pentru speranta. Ne cutremuram la gandul ca, de mai bine de doua luni, un om isi pune viata in pericol ca sa faca sa functioneze mecanismele unui stat de drept tot mai himeric.
Desi ne indoim ca apelurile si protestele intelectualilor pot sa clinteasca cinismul si interesele celor care fac jocurile, te rugam adauga si numele noastre lungii liste de naivi care mai cred in eficienta logicii si a solidaritatii.
Te rugam transmite-i din partea noastra lui Doru Maries emotia si admiratia pe care i-o purtam pentru cutremuratoarea lectie pe care o da indiferentei noastre nationale. Dar tocmai pentru ca este un model, trebuie sa fie un model viu. Avem nevoie de el.
Cu prietenie,
Ana Blandiana si Romulus Rusan
Apel la candidatura: Attic Arts 2010 Londra
decembrie 21st, 2009Attic Arts este un program de rezidenta la Institutul Cultural Roman din Londra, care ofera profesionistilor de cetatenie romana din diferite discipline umaniste 2 luni de rezidenta in garsoniera mansardata a Institutului (attic – care da si numele programului).
Programul permite rezidentilor sa lucreze intr-o capitala multiculturala, unica prin diversitatea etnica si complexitatea optiunilor culturale. Ei au ocazia sa experimenteze mediul cultural londonez, sa exploreze idei si lucrari noi, sa fructifice contactele pe care le au cu profesionisti britanici din domeniile respective si sa stabileasca unele noi.
Totodata, rezidentii vor realiza un nou proiect, care va fi ulterior prezentat in spatiul ICR Londra sau in alte spatii din Marea Britanie. Proiectele realizate în cursul rezidentei vor purta mentiunea \”Realizat cu sprijinul Institutului Cultural Român de la Londra\” în orice actiune publica.
Regulament general
Obiectivele programului
facilitarea accesului artistilor romani la scena de arta britanica si crearea de oportunitati de dezvoltare a unui proiect de colaborare pe o tema identificata in prealabil
crearea unei arhive de lucrari si proiecte artistice, promovabile ulterior prin reteaua globala a Institutului Cultural Roman, cu scopul de a face cunoscute publicului international valorile culturale romanesti
incurajarea dialogului si colaborarii intre producatorii culturali romani si cei din Marea Britanie
stabilirea unui profil distinct al Institutului Cultural Roman din Londra ca partener valoros pentru initierea, sustinerea si derularea de programe culturale in colaborare
Cine poate candida
Orice cetatean roman care are proiecte in urmatoarele domenii: arte vizuale, curatoriat si critica de arta, muzeologie/muzeografie; muzica si muzicologie; jurnalism; traduceri; cercetare si documentare; arhitectura, urbanism si design; literatura si critica literara; dans, artele spectacolului, film si critica de specialitate; patrimoniu cultural; management cultural; stiinte sociale (economie, psihologie, relatii internationale, drept, stiinte politice, sociologie, filozofie, istorie si istoria ideilor etc.)
Ce oferim
bursa de rezidenta in valoare de 1 700 Euro / rezidenta / luna
cazare timp de 2 luni in garsoniera mansardata a Institutului, in 1 Belgrave Square, Londra, foarte aproape de Buckingham Palace, Royal Albert Hall si Serpentine Gallery
oportunitatea de a initia si dezvolta un proiect cultural nou
oportunitatea de a experimenta noi posibilitati si directii in practica artistica prin contactul cu profesionisti si institutii britanice, din aceeasi arie de interes
Numar de rezidente
4 rezidente pe an.
Documente necesare pentru inscriere:
formular de inscriere (il puteti descarca aici)
portofoliu de lucrari, maximum 4 exemple: fotografii (JPG, max. 1MB fiecare) sau fisiere audio/video (max. 4MB in total), texte (max 5 pag format A4). Nu vor fi acceptate fotografii sau fisiere audio/video mai mari.
Data limita de depunere a dosarelor de candidatura:
1 februarie 2010, 19:00 (GMT + 2).
O a doua sesiune de candidaturi se va organiza numai daca cele 4 rezidente anuale nu vor fi acordate integral in luna februarie. Data limita: 15 iunie 2010, 19:00 (GMT + 2).
Propunerea de proiect trebuie structurata pe baza urmatoarelor criterii:
calitatea artistica si relevanta in raport cu abordarile curente din domeniul respectiv in Marea Britanie
capacitatea de a identifica parteneriate cu artisti individuali sau organizatii din Marea Britanie pentru a dezvolta proiectul
potentialul de realizare si prezentare a proiectului in cel mult un an de la incheierea rezidentei, la Institutul Cultural Roman din Londra sau in alte institutii din Marea Britanie
experienta profesionala
abilitatea de a comunica fluent in limba engleza
Calitatea artistica, capacitatea de a identifica parteneriate si potentialul de realizare a proiectului sunt factori decisivi.
Candidaturile se vor trimite pe adresa atticarts @ icr-london.co.uk.
1 Belgrave Square, SW1X8PH, London
T: +44 (0) 207 752 0134, F: +44 (0) 207 235 0383, M: +44 (0) 7919 022 796, E: office@icr-london.co.uk
sursa: ICR Londra
Herta Müller& Animalul inimii, un articol de Ioana Geacăr
decembrie 21st, 2009
Ca alţi mari romancieri ai lumii, Herta Müller, cunoscută pentru atitudinea sa civică, morală, ştie să-şi asume şi o atitudine auctorială etică, şi, de asemenea, scrie cu talent şi profesionalism. Urmăreşte în romanul “Animalul inimii“ propria sa viaţă petrecută în România ceauşistă, sentimentele sunt porţionate, spaima şi greaţa provocate de o lume totalitară, de dictator şi caraliii lui torţionari sunt estompate.
Ingeniosul titlu, “Animalul inimii”, leagă, venind dintr-o legendă şvăbească, scene din diferitele vârste narate, începând din copilărie cu zicala bunicii “cântătoare”: “Odihneşte-ţi bine animalul inimii că tare mult te-ai jucat azi.” Mai târziu, din energie diminuată, animalul inimii ia locul spaimei şi se retrage în burtă, sau se mută din inima mortului tată în bunica cea vie, “cântătoare”. Animalul inimii denumeşte şi inima, ca simplu organ anatomic, dar şi emoţiile.
Relaţia copil – tată (“Un război pierdut, un soldat SS întors acasă” ) refugiat în alcool şi muzică e începutul unei vieţi dure, al unui dat, mai târziu imaginea autoritară a tatălui e înlocuită de una mai teribilă, a securistului.
Lipsa de intimitate, de identitate, indiferentismul sunt tare ale epocii comuniste de care personajul narator, o tânără care va reuşi să scape din lagărul comunist, învestită cu biografia autoarei, îşi dă seama în adolescenţă, în cămin, de zelul paznicilor dictatorului, de gustul (acru! de fructe verzi, necoapte, rupte devreme şi pe furiş) al sărăciei , la fel de renegarea părinţilor, rezistenţa prin furt de la stat a celor care muncesc, privaţi de bani şi alimente. Furatul devine o trăsătură socială, un semn de curaj şi rezistenţă la înfometarea la care este supus întregul popor, dar şi un semn de degradare morală comună. Scriitoarea face elogiul ironic şi hiperbolic al acestei metehne, amintind de personajul maniac Denny din “Sufocare” de Chuck Palahniuk , care aduna pietre sa-şi facă o locuinţă: “ “Muncitorii fură deşeuri de lemn şi fac din ele parchet, îi spuse Georg lui Edgar. Cine nu fură, nu este luat în serios la fabrică. De aceea, chiar dacă toată duşumeaua locuinţei e parchetată, ei tot nu pot să înceteze să fure şi să-şi pună parchet. Şi-l pun pe pereţi, până sus, pe tavan.”
Violarea intimităţii nu este doar făcută de cei ce spionează pentru dictator, ci şi de apropiaţi, porneşte chiar din perspectivă narativă, cititorul pătrunde şi el deodată în paginile întinatei Lola, care se sinucide în mod suspect în dulapul căministelor. Până şi după moarte amintirea ei este pângărită, fiind renegată, exclusă din partid şi exmatriculată.
Educaţia dură e asumată pe un ton pasional, rar în economia romanului, patetic- înălţător, de un patriotism tragic: “ Am devenit copilul lui şi am fost silită să cresc împotriva morţii. Mi s-a vorbit pe un ton şuierător. Mi s-a dat peste mâini şi am fost străfulgerată cu privirea. Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată în care casă, în care loc, la care masă, în ce pat şi în ce ţară aş fi vrut să merg, să mănânc, să dorm, sau să iubesc pe cineva cu frică, mai mult decât acasă.”
Obiceiuri mai vechi româneşti (dacă eşti supărată, dacă ai sufletul încărcat fă curat în şifonier, sau în cămară), sau mai noi, recompun realitatea cenuşie. Oamenii încearcă să fugă peste graniţă, traversând Dunărea, evadând de cele mai multe ori în moarte. Rămân în amintirea câtorva, sau sunt povestiţi de lucrurile personale rămase de pe urma lor.
Libertatea nu există decât în gând, sau în şoaptele celor mai curajoşi, care apoi sunt urmăriţi şi maltrataţi de oamenii dictatorului (visele, “se potrivesc în gură, dar nu şi pe hârtie “).
Imagini absurde şi personaje absurde, privite din perspective magică a copilăriei pe tot parcursul romanului, intersectându-se cu perspectivele altor vârste ale vocii narative, personaje venite parcă din lumea diafană şi absurdă a lui Lewis Carroll, populează realitatea hâdă contemporană: nebunii oraşului, pitica din Piaţa Traian, cea puioasă, filozoful care “confundă stâlpii de telefon şi trunchiurile copacilor cu oamenii, ajuns de pe culmile spiritului la cumplită degradare, “le povestea fierului şi lemnului despre Kant şi despre cosmosul oilor rumegătoare”, bea rămăşiţele din paharele lăsate de clienţi pe mesele bodegii, şi le spăla “cu barba lui lungă şi albă”; bătrâna cu pălărie din hârtie de ziar, prinsă în bolduri, trăgea după ea o sanie cu doi saci indiferent de anotimp, frizerul crede că bunicul are buruieniş în cap şi unghiile i se vor face lopeţi fără intervenţia sa miraculoasă, mama leagă copilul de scaun cu multe cordoane, Lola prăjeşte ouă pe fierul de călcat, le răzuie şi le mănâncă. Un copac cu uşă care dă într-un spaţiu închis, într-un dulap, fără o perspectivă largă ca-n “Şifonierul, leul şi vrăjitoarea” de C. S Lewis, are un corespondent cum pătrunzi mai adânc în roman, o ieşire undeva, într-un trotuar , copac care se deschide spre un peisaj dezolant, spre casa torţionarului, zelos securist. Şifonierul e locul spânzurării Lolei, dar şi locul de păstrare a poeziilor răposatului Georg, aruncat de la etajul 5.
Moartea lui e sugerată în puţine cadre, ca-ntr-un scenariu cinematografic: “La şase săptămâni de la plecare, Georg zăcea în zorii zilei, la Frankfurt, pe caldarâm. La etajul cinci al palierului era un geam deschis. În telegramă scria: A murit pe loc.”
Mai mult decât subiectul unei cărţi contează felul în care e scrisă, desigur.
Discursul narativ impregnat de un lirism profund, existenţial, nu urmăreşte subiectul, ci îl fragmentează fără o ordine prestabilită, mixează un puzzle pe care-l va dezlega cititorul. Poţi începe romanul dinspre sfârşit, sau poţi alege fragmente aleatorii de lectură, însă parcurgând toate piesele fragmentate, de oriunde ai lua-o, subiectul se va întregi treptat, îl vei compune.
Faptele autobiografice sunt şoptite uneori, prinse în cuvinte care mai mult sugerează, decât spun, gestu acesta ţine de anii petrecuţi în România lui Ceauşescu, de felul de a spune mult în cuvinte puţine, prin semne, aluzii, grimase.
Lumea care populează această carte este absurdă şi poartă toate caracteristicile curentului, aşa cum le vedea şi Eugene Ionesco: un decalaj între ideologie şi realitate, fapte simple, dar fără înţeles, oamenii care rătăcesc fără scop, despărţiţi în mod brutal, sau tragic de rădăcinile lor.
Vocea poetică narează într-un limbaj evocator şi răsfăţat intră în şablonul fiecărei vârste, păstrând lentila magică a viziunii inocente, sau a străinului.
Herta Müller, “Animalul inimii”, Editura “Polirom”, 2006
Articolul poate fi citit şi în Revista Nouă, nr 12, 2009
Hanuka 5770, la Piatra Neamţ
decembrie 21st, 2009
Sinagoga de lemn din Piatra Neamt, intr-o seara de HanukaUna dintre semnificaţiile sărbătorii de Hanuka se referă la reinaugurarea Templului de la Ierusalim, din care s-au îndepărtat idolii şi s-a reaprins candela sfântă. Printr-o fericită coincidenţă anul acesta, de Hanuka, s-a reinaugurat sinagoga catedrală Baal Shem Tov, renovată de curând. Marele Rabin Menachem Hacohen a fixat mezuzah pe uşorul acestui lăcaş de cult construit în 1766, singura sinagogă de lemn din Europa care mai dăinuie şi în prezent. Candelele hanukiei, aşezate pe un soclu alcătuit din pietrele de la temelia vechii sinagogi, au fost aprinse de rabinul Heim Steiner, viceprimar din Kiriat Malachi, localitate înfrăţită cu Piatra Neamţ. Printre oaspeţii de vază s-au numărat David Oren, ambasadorul Israelului la Bucureşti şi Aurel Vainer, preşedintele FCER. Restaurarea sinagogii a durat mai mulţi ani şi a fost dusă la bun sfârşit graţie strădaniei lui Harry Solomon, preşedintele Comunităţii Evreilor din Piatra Neamţ. Cheltuielile au fost suportate de Ministerul Culturii şi Cultelor şi de Fondul Mondial al Monumentelor Istorice din New York. La prima vedere clădirea reabilitată frapează prin culorile aprinse ale frescelor (curăţate şi revigorate) şi lemnul nou al lambriurilor (cele vechi, atacate de o ciupercă, nu au mai putut fi păstrate) care contrastează cu mobilierul vechi de secole. Dulapul sfânt în stil baroc, bogat ornamentat cu simboluri iudaice, datează de la începutul veacului XIX. Podeaua sinagogii se află la vreun metru sub nivelul solului, pentru că în timpurile acelea lăcaşurile de cult evreieşti nu aveau voie să depăşească în înălţime clădirile creştine din preajmă. Privită din afară, sinagoga de lemn din Piatra Neamţ, îmi pare a semăna cu vechile bisericuţe de lemn din Maramureş.
Legenda spune că scaunul cu numărul 9 a fost ocupat de însuşi Baal Shem Tov, părintele hasidismului, care a poposit aici în drum către Viena. După cum ne-a povestit Moshe Shimon Shimi – fost primar în Kiriat Malachi, parlamentar şi ministru Likud, originar din Piatra Neamţ – în copilăria lui nimeni nu avea voie să şadă pe scaunul cu numărul 9 din sinagogă, în semn de adâncă cinstire a memoriei lui Baal Shem Tov. Datele istorice infirmă legenda, întrucât Baal Shem Tov a încetat din viaţă cu şase ani înainte de a se fi construit sinagoga de lemn din Piatra Neamţ. Pe de altă parte, un hrisov domnesc emis Grigore III Ghica, atestă că sinagoga de lemn a fost ridicată în locul uneia mai vechi, care se năruise…Deci e foarte probabil ca Baal Shem Tov să fi poposit aici şi să fi ocupat scaunul cu numărul 9…Sinagoga anterioară era mult mai veche, iar o altă legendă spune că însuşi Petru Rareş, fugar din calea turcilor, a fost scăpat de evreii din această sinagogă care l-au primit între ei de Shabat şi i-au pus un talit pe cap, pentru ca urmăritorii să nu-l recunoască.
În fosta galerie a femeilor s-a amenajat un mic muzeu care atestă vechimea evreilor din Piatra Neamţ şi prezintă obiecte de cult iudaic. La realizarea lui au contribuit Irina Cajal şi Mirela Aşman, de la FCER. Colţul muzeistic care cuprinde şi documente privind ataşamentul evreilor pietreni faţă de cauza sionistă, dar şi participarea la primul război mondial, din partea României, deşi încă nu primiseră cetăţenia, completează în mod fericit interiorul sinagogii de lemn, un obiectiv turistic frecventat de evrei din toate colţurile lumii.
Spectacolul de Hanuka a avut loc în Templul Leipziger aflat în vecinătatea sinagogii renovate, un alt locaş de cult de o vechime considerabilă, împodobit cu picturi murale specifice sinagogilor moldovene. Marele rabin Menachem Hacohen a rostit rugăciunile şi a vorbit despre faptul că în miezul iernii Hanuka se celebrează în preajma Crăciunului, ambele sărbători scoţând în evidenţă triumful spiritului. Printre cei care au rostit alocuţiuni s-a numărat şi Erwin Simsensohn, preşedintele Comunităţii Evreilor din Bucureşti, un tânăr pietrean, legat sufleteşte de cele două sinagogi. Cu acelaşi prilej, Aurel Vainer, preşedintele FCER, a înmânat medaliile de merit ale federaţiei, una dintre ele fiind binemeritată de inimosul preşedinte al comunităţii din Piatra Neamţ, Harry Solomon. Astăzi în Piatra Neamţ trăiesc în jur de 200 de evrei, cam tot atâţia câţi existau pe vremea când s-a ridicat sinagoga de lemn. În anul 1927 jumătate din populaţia oraşului era alcătuită din evrei (peste 13.000 la număr) şi funcţionau peste 20 de sinagogi. Evreii au contribuit din plin la propăşirea oraşului supranumit şi Ierusalimul Moldovei. În urma persecuţiilor din timpul războiului şi înfiinţării statului Israel, evreimea prietreană s-a împuţinat drastic. De Hanuka, în Templul Leipziger împodobit cu fresce colorate care evocă Ierusalimul, un grup de elevi creştini de la Liceul de Artă Victor Brauner din localitate a cântat melodii evreieşti şi s-au mâncat gogoşi tradiţionale aduse de la Ierusalim.
„21 – 22, cine-a tras în noi?” – Teodor Mărieș la BBC News
decembrie 21st, 2009BBC News m-a rugat să scriu un articol despre lupta lui Teodor Mărieș pentru aflarea adevărului despre evenimentele din decembrie 1989.
Articolul este scris pe baza interviului cu Teodor Mărieș publicat în revista ACUM în octombrie 2009.
Daring to question the Romanian Revolution
On 21 and 22 December 1989, Romania’s revolution reached its tipping point. The dictator Nicolae Ceausescu fled. Millions rejoiced. But, as Petru Clej reports, there are still many questions unanswered over what happened next.
\”21 – 22, cine-a tras in noi?\” (\”21 – 22, who shot at us?\”) is a question that still haunts Teodor Maries, one of many people in Romania who are convinced that the 1989 revolution was not all that it seemed.
Some say that despite appearances, it was not even a people’s revolution – more a coup d’etat by a powerful elite.
Mr Maries is still eager for the truth to emerge 20 years after the toppling of the communist dictator, Nicolae Ceausescu, in a bloodbath that ended a year of otherwise peaceful revolution in Europe.
Nearly 100 people were killed during the night of 21-22 December, after a desperate attempt by Ceausescu’s henchmen to stave off the tide of protests just a stone’s throw away from the headquarters of the Communist Party’s central committee. There, the beleaguered dictator was holed up with the last of his loyal supporters.
Organised chaos
Mr Maries, 47, is head of the 21 December 1989 association, a group of surviving revolutionaries from that night.
Paradoxically, it is not the events before 22 December – the date when Ceausescu fled the central committee building, only to be caught, put on trial in a kangaroo court and executed three days later – which attracts Mr Maries’ attention, but what happened afterwards.
Of about 1,100 people killed during the revolution, more than 900 died after that date, when the National Salvation Front (FSN), headed by Ion Iliescu, had taken the reigns of power.
“ Teodor Maries is an impostor, he is not a real revolutionary ”
Ion Iliescu Former Romanian president
Mr Maries does not accept the official story of those days – that, following the overthrow of the government, \”terrorist\” members of the Securitate (the communist secret police), were fighting in desperation to save Ceausescu.
For him, the revolution was hijacked, and the bloodshed stirred up by members of the former regime – a form of organised chaos, designed to legitimise their seizure of power.
\”Mr Iliescu knows, in my opinion, everything that happened in December 1989 and participated in mind-boggling decisions for a normal person to comprehend. [Some] 900 people were killed after he had taken power and [he] tried to build his own plinth as a revolutionary on 900 bodies,\” says Mr Maries.
\”Between the 22nd and the 28th, considering there was no war, brother was killing brother.\”
Revolution or conspiracy?
Mr Iliescu, who was elected president of Romania in 1990, 1992 and 2000, spending 11 years as head of state, has little time for Mr Maries’ allegations, dismissing his credibility altogether.
“ [These documents] tell you unambiguously that after 22 December 1989 there was anything but a revolution ”
Teodor Maries
After the campaigner was received by President Traian Basescu earlier this year, Mr Iliescu complained: \”Teodor Maries is an impostor, he is not a real revolutionary, and genuine revolutionaries are outraged he dares speak in their name.
\”He has no moral authority to speak for 21 December or for the revolutionaries and President Basescu is compromising himself appearing with this sort of individuals,\” he added.
Mr Iliescu has always said 1989 was a real revolution and that the bloodshed was the result of the power vacuum created by Ceausescu’s fall.
Recently, Mr Maries scored a victory, albeit partial, in his 20-year struggle to have the facts revealed. After 74 days of hunger strike the prosecutor general’s office sent him documents from the criminal investigation into Mr Iliescu and other leaders of the FSN. Some of these cases have been dragging on for nearly 20 years.
Previously, Mr Maries had taken the Romanian state to the European Court of Human Rights (ECHR) and won a ruling which forced the authorities to release the documents.
Even so, it was only when Mr Maries persisted with his hunger strike that they agreed.
But why are these documents so important?
\”These are statements from 12,000 witnesses,\” says Mr Maries. \”When a phenomenon this size is complemented by statements from 12,000 people, you can truly draw a conclusion about what happened.\”
\”Taken together they tell you unambiguously that after 22 December 1989 there was anything but a revolution.\”
Fight goes on
Mr Maries says the picture built by the statements is that chaos was provoked, by arming civilians and spreading disinformation through Romanian television, which urged citizens to defend public buildings against \”attacks by Securitate terrorists\”.
He cites one of the statements in which, he says, an army commander said he had orders \”from above\” to destroy the Bucharest Central University Library, in order to create the image of heavy fighting.
Mr Maries says he is hopeful that the criminal inquiry will now make important headway.
But, two months after he ended his hunger strike, the prosecutor in charge of the initial inquiry has still not been re-appointed, and some government offices – the defence ministry and special communications department (formerly a branch of the Securitate) – have still not handed over their 1989 documents.
There are many who doubt that the prosecutor, Dan Voinea, even if he were reappointed, could manage to translate this conspiracy theory into viable indictments against Mr Iliescu and his associates after more than 20 years.
And Mr Maries says there is not a huge appetite in Romania to rake over the past.
\”I have been interviewed by many foreign correspondents… But very few Romanian journalists showed any interest at all,\” he says.
Mr Maries fears the authorities will find a way to bury the investigation, but he refuses to give up his fight.
\”I have always been an optimist,\” he insists.
\”[But] I am not the state, they are the state, and it is their obligation to continue this inquiry.\”
Story from BBC NEWS:
http://news.bbc.co.uk/go/pr/fr/-/1/hi/world/europe/8417046.stm
Moldova are nevoie să fie guvernată, nu de alegeri din șase în șase luni
decembrie 20th, 2009Electoratul din Republica Moldova va fi convocat la urne pentru a treia oară în decurs de un an, ca urmare a unui nou eșec al Parlamentului de a alege președintele țării.
În urma alegerilor din 6 aprilie, în care Partidul Comuniștilor (PCRM) avea 60 de mandate din 101, în cele două tururi de scrutin prezidențial, boicotate de opoziție, a lipsit un singur vot pentru alegerea Zianidei Grecianîi, pe atunci premier inetrimar.
În urma scrutinului parlamentar repetat din 29 iulie, PCRM a pierdut majoritatea, obținând doar 48 de mandate, noua majoritate fiind deținută de Alianța pentru Integrare Europeană (AIE), formată din Partidul Liberal Democrat (PLDM), Partidul Liberal (PL), Partidul Democrat (PDM) și Alianța Moldova Noastră (AMN), cu 53 de mandate.
Deși a reușit să desemneze președintele Parlamentului, în persoana liderului PL, Mihai Ghimpu, și să învestească guvernul condus de liderul PLDM, Vladimir Filat, AIE nu a reușit să aleagă președintele țării, candidat fiind Marian Lupu, lider al PDM.
De data aceasta PCRM a boicotat alegerile și se poate spune că doar Marian Lupu a fost cel care a votat de fiecare dată – cu PCRM de prima dată și cu AIE a doua oară, între cele două scrutinuri el sărind din barca Comuniștilor în cea a opoziției, devenind lider al PDM și practic trăgând partidul după el în parlament peste pragul electoral.
PCRM pare să-și fi pierdut complet busola, liderul său Vladimir Voronin comițând gafă după gafă de la alegrile din 6 aprilie, despre al căror rezultat opoziția de atunci a spus că a fost măsluit.
Recent, fracțiunea PCRM a fost părăsită de patru deputați, între care Vladimir Țurcan și Victor Stepaniuc, care au acuzat linia intransigentă a lui Voronin și a eminenței sale “sure”, deputatul Marc Tcaciuc.
La un nou scrutin parlamentar, este de așteptat ca declinul PCRM să continue, el fiind principalul responsabil al situației de criză politică profundă în care a ajuns Republica Moldova.
Cât despre AIE, e de așteptat că fiecare partid să candideze pe liste proprii la un nou scrutin, în care e de așteptat ca PDM să-și continue ascensiunea începută în iulie și să devină al doilea partid al țării.
AMN are toate șansele să dispară de pe scena politică, liderul său Serafim Urecheanu fiind un dinozaur politic, iar PLDM și PL ar trebui să fuzioneze, pentru a oferi o alternativă viabilă la PCRM și PDM.
Oricare ar fi rezultatul viitorului scrutin, politicienii trebuie să înceteze să se joace de-a alegerile. De când a fost amendată Constituția în 2000, prin introducerea alegerii președintelui țării prin vot indirect, procedura a eșuat deja de trei ori (o dată în 2000 și de două ori în 2009), Vladimir Voronin fiind ales de majoritatea PCRM în 2001 și beneficiind de sprijinul opoziției în 2005.
Deja se vorbește de amendarea Constituției și reintroducerea alegerii președintelui prin vot direct. Oricum ar fi, viitorul președinte al Republicii Moldova trebuie să fie o persoană a consensului politic. Țara cea mai săracă din Europa are nevoie să fie guvernată, nu să fie chemată la alegeri din șase în șase luni.
Noul buget al Uniunii Europene pe 2010 – prioritati economice si strategice si schimbari institutionale
decembrie 20th, 2009Dupa negocieri intre Parlamentul European si Consiliul Uniunii Europene, bugetul pe anul 2010 a fost aprobat in Buxelles joia care tocmai a trecut. Cea mai remarcanta caracteristica este, evident, o marire procentuala de 6% in comparatie cu 2009. Interesant este sa urmarim care sunt zonele carora li se acorda prioritate si mai ales daca deja se pot remarca, in stadiu incipient, consecintele Tratatului de la Lisabona care acorda responsabilitati sporite Parlamentului European (PE).
In primul rind, care sunt prioritatile bugetare pentru 2010? Fara indoiala, “bugetul pe 2010 garanteaza resursele financiare necesare pentru a continua programele curente ale UE si a se concentra pe acele probleme legate de redresarea economica”, asa cum declara Comisionarul responsabil pentru buget Semeta. In mod concret, aceasta prioritate se reflecta in cele 45% din totalul de 141.4 miliarde euro dedicate masurilor pentru crestere economica si combaterea somajului. 64.3 miliarde euro vor fi repartizate programelor de imbunatatire a infrastructurii, de cercetare si dezvolare, de sustinere a intreprinderilor mici si mijlocii, ca si catre Fondul Social European, de care vor beneficia circa 9 milioane de europeni.
Bugetul pe 2010 aduce noutati si pentru noile tari membre, asa numitele UE-12 (statele care au aderat in 2004 si 2007). Pentru prima oara, aceste tari vor fi destinatarele unei majoritati din Fondul Structural si de Coeziune (52%). Ele beneficiaza si de sustinerea agriculturii, primind acum 20% sau 11 miliarde euro in acest domeniu. Statisticile UE indica o crestere medie a veniturilor producatorilor agricoli din noile state membre cu 47% in comparatie cu perioada de dinainte de aderare. In general, se poate constata ca noii membri au reusit sa mobilizeze sentimentele de solidaritate la nivelul intregii Uniuni si sa argumenteze ca a le oferi lor, zonelor celor mai afectate de catre criza economica mondiala, aceasta sustinere suplimentara este in favoarea economiei europene in general.
Desi domeniul economic este categoric destinatarul unei majoritati a bugetului, prioritatile strategice si de securitate nu sunt citusi de putin de neglijat. Pe linga proportii marite acordate ajutorului umanitar si dezvoltarii in tarile sarace, ca si politicilor internationale de mediu (ajutorul extern ridicindu-se acum la 8,1 miliarde euro), UE investeste mult in politici interne care sa promoveze sentimentul de siguranta in Europa. Proportional vorbind, bugetul pentru proiecte finantind combaterea crimei organizate si a terorismului ca si controlarea migratiei catre Europa, este destinatarul celei mai mai cresteri in 2010 in comparatie cu anul acesta, 16,2%, ridicindu-se acum la aproximativ un miliard euro.
Aceasta se poate interpreta ca o intensificare a constructiei “Fortaretei Europa”. Aceasta este o critica adusa Uniunii care, in acelasi timp in care liberalizeaza piata sa interna si elimina granitele intre tarile membre, isi intareste frontierele externe, construind ziduri aproape impenetrabile pentru non-europeni. Proportia mare din bugetul general pentru protectia impotriva amenintarilor externe subliniaza mentalitatea de cetate asediata si dublul standard aplicat acasa si in afara: liberal si tolerant in directie introvertita, protectionist si discriminator in directie extrovertita.
Care este influenta noului Tratat de la Lisabona asupra bugetului pe 2010? Ca si inainte, procedura de aprobare a bugetului este initiata in Comisia Europeana, care este responsabila pentru schitarea prioratilor pentru anul care vine in concordanta cu planul pe sase ani aprobat in cazul de fata in 2007 si care se extinde pina in 2013. Propunerea de buget este discutata in Parlamentul European (in comisia specializata pe chestiuni financiare) ca si in Consiliul Uniunii Europene. Parlamentul si Consiliul formeaza cele doua componte ale legislativului la nivel european. In schimb, Tratatul de la Lisabona sporeste atributiile Parlamentului in ceea ce priveste bugetul Uniunii. De acum inainte, Parlamentul are drept de co-decizie in mai multe tipuri de politici, inclusiv agricultura. Ca si inainte, in chestiuni de buget Consiliul si Parlamentul trebuie sa se puna de acord inainte ca bugetul final sa fie aprobat de catre PE.
Bugetul pe anul 2010 este marcat de “spiritul Lisabonei” in sensul in care sentimentul ca Parlamentul are responsabilitati sporite nu numai din punct de vedere legal ci si ca perceptie in rindul altor oficiali europeni (din Comisie sau din Consiliu) este din ce in ce mai raspindit. In acest sens se remarca autoritatea PE de a impune o schimbare de buget in domeniul agriculturii (sustinerea industriei laptelui cu 300 de milioane euro) chiar daca formal dreptul de a se pronunta in aceasta problema va reveni Parlamentului abia de la anul.
Un alt efect al Tratatului de la Lisabona se va remarca in bugetul european pe 2010 in sectiunea pentru afaceri externe. Dupa cum am mai comentat in aceste pagini, incepind de la 1 decembrie 2009, Uniunea Europeana are un post echivalent cu un ministru de externe, in persoana Catherinei Ashton. Ashton va beneficia de sustinerea unui nou corp diplomatic, Serviciul European de Actiune Externa, care se asteapta sa aiba aproximativ cinci mii de angajati. Costurile rezervate sustinerii relatiilor diplomatice la nivelul UE nu sunt inca incluse in bugetul pentru anul viitor, ci se vor decide de catre Parlament si Consiliu abia in martie sau aprilie 2010.
Faptul ca bugetul pe relatii externe inca nu a fost hotarit este legat de chestiuni formale ca si de consideratii politice. Din punct de vedere formal, intirzierea propunerii de buget se justifica prin intrarea in vigoare tirzie, de-abia la sfirsitul anului acesta, a Tratatului de la Lisabona, care nu a lasat suficient timp pentru planificarea in detaliu a costurilor legate de nourile posturi de ministru de externe si corp diplomatic European. Cu toate acestea, s-a putut estima ca in contextual rolului marit al Uniunii pe plan international, bugetul total pentru actiunile externe ale UE trebuie sa creasca seminificativ, cu 15,9% fata de 2009, ridicindu-se acum la 282 milioane euro.
Din perspectiva politicii institutionale la nivel european, neclaritatile legate de bugetul pentru externe sunt problematice pentru ca Tratatul de la Lisabona nu da linii clare de urmat in ceea ce priveste impartirea responsabilitatilor intre respectivele guverne nationale ale statelor membre si ministrul de externe supranational european. Deja se remarca anumite tensiuni intre Comisia Europeana, care reprezinta interesul general european, comun tuturor celor 27 de membri, si Consiliul Uniunii Europene, organul interguvernamental al UE, in care sunt reprezetati toti ministrii nationali. Decizia lui Ashton de a isi plasa fizic biroul in sediul Comisiei si a-si angaja personalul administrativ pentru noua pozitie dintre fostii sai colaboratori de la Directoratul General Transport a generat temeri printre membrii Consiliului. Acestia se indoiesc ca noul Reprezentant Inalt pe Relatii Externe va tine cont de parerea guvernelor nationale si ca prin deciziile discutate mai sus Ashton a demonstrat ca ramine atasata de Comisie si de o viziune federativa asupra Europei . Aceste tensiuni interne se pot reflecta in discutii si negocieri prelungite legate de bugetul pentru noile pozitii in domeniul relatiilor externe.
Politica la zi pînă şi pe înţelesul debililor mintali
decembrie 20th, 2009M-aş fi lipsit bucuros de acest exerciţiu de comentariu politic, lăsînd să treacă în pace sărbătorile, dacă, de la cîteva sute de kilometri distanţă de România – şi vreo 10 – 15 ani-lumină distanţă temporală! –, ceea ce se întîmplă acolo nu m-ar mira peste măsură.
Furibunzii susţinători ai d-lui Băsescu din tabără civică şi jurnalistică – care a invadat mai ales presa electronică băştinaşă, dar nu s-a sfiit nici de OTV sau Taraf TV! – se miră ca proasta în tîrg şi se întristează de renominalizarea d-lui Boc şi, puţin după aceea, de reapariţia în echipa guvernamentală a diverşilor „strigoi”, de la violeta d-nă Udrea la d-nii Videanu, Berceanu cu tot neamul lor! Alţii sînt oripilaţi de ungurul de la Cultură sau de ceilalţi doi unguri! Cei mai şugubeţi dau vina pe PSD şi/sau PNL, de parcă, oriunde în lumea civilizată, opoziţia este obligată să sprijine guvernarea. Rog trompetele să lase jos, că măcăne groaznic, chestia cu interesul ţării! Dacă lor şi iubitului lor preşedinte le-ar fi păsat de acesta, am fi putut avea un guvern sprijinit de o majoritate consistentă încă de la căderea primului guvern Boc. Aşa avem un guvern cu o majoritate încropită şi subţire, dar care are totuşi preşedintele alături. Să fie sănătos şi să ne guverneze bine! Mai ales că, pe moment, în dl. Boc, avem doi boci, unul interimar, celălalt desemnat! Lucru mare la un ins aşa puţintel la stat.
Nu înţeleg sursa nemulţumirii fanilor prezidenţiali – păi, cam la ce se aşteptau dumnealor? Dacă se aşteptau la altceva, înseamnă că nu erau doar cointeresaţi material şi/sau spiritual ori căzuţi într-o inexplicabilă transă de obedienţă şi slugărnicie, ci pur şi simplu nişte idioţi! Dl. Băsescu n-a venit în al doilea mandat din spuma mării – cum nu venise nici în primul! -, ci sprijinit de anumite forţe politice şi economice cărora, normal, le este dator. Iată, în programul guvernului încă neconfirmat, a fost reactivat proiectul Roşia Montană! Înainte ca informaţia să fie publică, acţiunile şi-au dublat valoarea la Bursă! Că doar campaniile electorale nu se fac pe gratis! Dacă o fi delict de iniţiere, eu nu ştiu, dar Parchetul e dator să cerceteze şi să afle.
Dacă lucrurile ar fi stat altfel, de bună seamă că ar fi fost renominalizat dl. Croitoru şi însărcinat fiind cu formarea unui nou guvern, independent sau politic, deşi dată fiind situaţia economică şi echilibrul politic, ar fi fost preferabilă prima variantă. Nu Parlamentul, dar nici măcar muma Parlamentului n-ar fi respins un asemenea guvern, acum, cînd ne va lovi ca lumea şi criza rostogolită aiurea, dar oportun electoral – mai mult, un asemenea guvern s-ar fi bucurat de un foarte puternic sprijin parlamentar, chiar mai masiv decît s-ar fi putut bucura un guvern Johannis, la vremea lui sau dacă bătălia electorală s-ar fi sfîrşit altfel.
Ca să fiu clar, astfel încît să înţeleagă pînă şi debilii mintali şi cei care practică analiza politică cu dispensă. O informaţie de presă anunţa că, pe durata primului mandat al d-lui Băsescu, blestemaţii de moguli şi-au multiplicat de cinci ori averile. Cum şi primii şi ultimul şi-au făcut deja mîna vreme de cinci ani, aş putea paria că, pe durata celui de-al doilea mandat, mogulii şi-o vor înzeci! De ce? Pentru că, la noi, mogulii cîştigă întotdeauna, cei care luptă oral împotriva mogulilor cîştigă întotdeauna, cei care-i sprijină pe moguli cîştigă întotdeauna – mai ales bani -, cei care-i sprijină pe cei care luptă, repet oral!, împotriva mogulilor, cîştigă şi ei întotdeauna – însă decoraţii, poziţii de putere, funcţii, sinecuri, care se convertesc, de asemenea, în bani pînă la urmă! Şi, pentru ca totul să se încununeze perfect, noi pierdem întotdeauna. Şi cei care votează, indiferent de ce votează, şi cei care nu votează, şi „inocenţii” care reuşesc, cumva alchimic, să facă discriminări între bine şi rău, sau între diversele nuanţe de rău din politichia românească!
Noi să fim sănătoşi, România nu va muri după încă un mandat Băsescu şi nu ştiu cîte alte guverne Boc, cum n-a reuşit ea să moară nici sub mandatele „fără număr, fără număr”, ale lui Ceauşescu. Bun, unii dintre noi vor muri? Asta e cu totul altceva, au murit, cu zile, şi pe vremea lui Ceauşescu, şi a lui Iliescu, ba chiar şi sub cea a lui Condtantinescu! Însă, vorba poetului, cu o moarte toţi sîntem datori!
Retețe de sărbători. Amintirea Maestrului Păstorel Teodoreanu
decembrie 20th, 2009
Motto:
”Aici doarme Păstorel,
Băiat bun şi suflet fin,
Dacă treceţi pe la el,
Nu-l treziţi, că cere vin!”
Putini se opresc din galopul evului contemporan sa rasfoiasca pagini uitate, franturi si amintiri din ceea ce candva reprezenta glorie, cunoastere si de ce nu patriotism.
Putini au reusit sa lase posteritatii romanesti opere specializate in domeniul gastronomiei traditionale.
Pastorel Teodoreanu((1894 – 1964), fratele romancierului Ionel Teodoreanu, ne rasfata si astazi cu un stil unic, de cronicar performant si nu de ocazie prin cartile sale de arta culinara.
Daca epigramele si giumbuslucurile unui viveur remarcabil – gourmet si degustator experimentat ne transpun in farmecul balcanic specific Romaniei, retetele imortalizate in cartile sale constituie referinta si desfatare pentru exigentele oricarui cititor.
Chiar daca nu ai gatit vreodata, la lectura retetelor lui Pastorel te lasi furat de tentatia gatitului.
Va transcriu o reteta de sarmale din antologiile culinare ale Maestrului denumit si un “cavaler al spiritului romanesc”:
“Preparatia incepe prin oparirea foilor de varza proaspata cu bors.
Sarmalele se fac numai cu varful foilor.
Tocatura se face din carne de bou – de la coada- si carne de porc grasa.
Se taie carnea in bucati mici si se trece o data prin masina.
Se trece apoi a doua oara prin masina si se adauga: un miez de paine muiat in lapte, sare, piper, putina ceapa taiata foarte marunt si prajita in unt, putina verdeata tocata marunt (patrunjel si marar) si doua oua bine batute.
Cu aceasta compozitie se invelesc sarmalele, care nu trebuie sa intreaca in dimensiune o nuca de marime mijlocie.
Mestesugul bucatarului consta in potrivirea umpluturii.
Ea nu trebuie sa fie nici prea stransa in foaia de varza, nici prea in voie pentru ca se desfac sarmalele.
Se pune pe fundul unui vas un strat de varza taiata fin si deasupra se aseaza sarmalele, presarind intre ele boabe de piper negru.
Deasupra sarmalelor, alt strat de varza taiata fin. Pe straturile de varza se pot pune felii de rosii si chiar ardei verde.
Aici intervine iar o chestie de gust: unii fierb sarmalele in bors, altii in vin.
Recomand alta procedara: sa se fiarba innabusit in zeama de carne, pana ce scade lichidul la mai putin de jumatate.
Se scot de la foc si se duc la beci -nu in pivnita cu vinuri- sau alt loc racoros.
Asta pentru prima zi.
A doua zi. Se toarna peste sarmale o sticla de Cotnar vechi in care s-a diluat o buna cantitate de bulion italienesc si se pune vasul in cuptor, sa fiarba mocnit si sa se rumeneasca putin.
Cu 10 minute inainte de a se servi se adauga doua linguri de unt proaspat.
La sarmalele preparate in acest fel, vinul rosu e de rigoare.”
Pastorel Teodoreanu a fost si un stralucit cunoscator al vinurilor. Din nefericire cartea sa despre vinuri si coniacuri, aflata in manuscris, s-a pierdut.
Nelipsit al localurilor boemei literare iesene si bucurestene Pastorel Teodoreanu isi bine dispunea comesenii nu numai prin istorisirile sale culinare, dar si prin epigramele ce i-au sporit celebritatea. Unele dintre epigrame au circulat pe cale orala. E lesne de inteles de ce nu puteau fi publicate in perioada postbelica:
La sosirea ruşilor:
Pe drumeagul din cătun
Venea ieri un rus şi-un tun;
Tunul rus
Şi rusul tun!
Armistiţiul ne-a impus
Să dăm boii pentru rus!
Ca să completam noi doza,
L-am trimis pe Petru Groza!
Statuii ostaşului sovietic:
Soldat rus, soldat rus,
Te-au ridicat atât de sus,
Ca să te vadă popoarele…
Sau fiindcă-ţi put picioarele?
Votaţi soarele!
Când te văd aşa pe garduri
Şi cu raze împrejur,
Mai că-mi vine să te-asemui
Cu o gaură de c*r!
După alegerile din 1946 se mai putea vedea pe garduri: Votaţi soarele!
Nu credeam s-ajung vreodată
C-am să pot să fiu în stare
Ca făcând pipi pe garduri,
Să o fac direct în… soare!
Din Banat până la Iaşi
Se resimte lipsa sării,
Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi
Au ajuns la cârma ţării.
Catren omagial către Caragiale:
Cu greu îmi vine să aştern,
Un adevăr ce nu-l suport,
Ca tocmai tu să fii cel mort
Şi Caţavencu cel etern…
La Pelişor, palat transformat de regimul comunist în casă de creaţie:
Voi, creatori ai artei pure,
Ce staţi acuma la pădure,
Să fiţi atenţi când va plimbaţi
Să nu călcaţi în … ce creaţi!
Guvernul Groza
În guvernul Groza, cel de concentrare,
S-au primit trei membri, pentru completare,
Însă ca să fie cabinet etern,
Îmi bag şi eu membrul… în acest guvern!
In pragul sarbatorilor asezarea se umple de aroma cimbrului, a cozonacilor si a intregului arpegiu iernatic, iar printre manele si lanturile de aur ale mitocanilor valorile spirituale adevarate vor razbate in cele din urma.
Auschwitz – Reflecţiile unui supravieţuitor
decembrie 20th, 2009
Cu câteva zile în urmă s-a furat inscripţia de sinistră amintire de la poarta lagărului de exterminare de la Auschwitz-Birkenau. L-am rugat pe Vasile Nussbaum, supravieţuitor al lagărelor de la Auschwitz şi Buchenwald, membru al Asociaţiei Memento Buchenwald din Cluj, să scrie câteva reflexii asupra evenimentului.
Vasile Nussbaum : ARBEIT MACHT FREI…
Niciodată nu am înţeles cum te poate elibera munca. Trebuie să munceşti, de-ţi place sau nu-ţi place, pentru că plata de pe urma muncii îţi asigură existenţa. Desigur e foarte bine dacă-ţi place munca ta, dar asta, în nici un caz, nu te eliberează. Oricât de mult mi-ar plăcea treaba ce o fac, uneori aş dori să mă îndeletnicesc cu totul altceva. Dar asta de regulă nu-i posibil, fiindcă sarcina, treaba, trebuie îndeplinită.
Lagărul de la Auschwitz îi primea pe deportaţi cu lozinca ARBEIT MACHT FREI, ceea ce înseamnă: Munca te eliberează. Fapt este că la Birkenau nici nu eram puşi să muncim. Diversitatea existenţei noastre – în afară de foamea chinuitoare – consta în selecţiile conduse de Mengele pentru întreţinerea funcţionării neîntrerupte a camerei de gazare sau recrutare pentru muncă de sclav în diferite comandouri de muncă pe tot cuprinsul Germaniei. Astfel – potrivit logicii naziste – la Auschwitz-Birkenau nu am devenit liberi ( mă refer la cei care au scăpat de camera de gazare) – pentru că nu ne-au pus la muncă.
Apoi am ajuns la Buchenwald. Pe poarta acestui lagăr stătea scris JEDEM DAS SEINE – adică: Fiecare capătă ceea ce merită. Era cât se poate de limpede – temnicerii ne-au dat de înţeles încă de la intrare – că eram condamnaţi la muncă silnică. Iar munca silnică nu te eliberează nici pe atât.
Nişte neonazişti au furat, sub vălul nopţii, inscripţia de la intrarea în lagărul de la Auschwitz – devenită emblematică de aproape 70 de ani încoace. Nu au îndepărtat-o pentru că le-ar fi fost ruşine de textul mincinos, lipsit de înţeles, înfipt deasupra porţii de înaintaşii lor. Au vrut să deterioreze simbolul unui loc unde s-au petrecut cele mai cumplite grozăvii din istoria omenirii. Auschwitz nu este istorie, ci un simbolul veşnic pentru ceea ce nu e permis să se repete nicicând. Această faptă a fost săvârşită de unii care vor să înfiinţeze lagăre asemănătoare pentru cei care gândesc altfel. Atâta doar că nu ţin cont de faptul că nimeni nu-ţi poate garanta dacă până la urmă vei fi dincoace sau dincolo… de sârma ghimpată.
Hanuka 5770, la sinagoga veche-nouă de la Piatra Neamţ
decembrie 20th, 2009
Sinagoga de lemn din Piatra Neamt are, din nou, ferestre luminateUna dintre semnificaţiile sărbătorii de Hanuka vizează reinaugurarea Templului de la Ierusalim, din care s-au îndepărtat idolii. Printr-o fericită coincidenţă anul acesta, de Hanuka, s-a reinaugurat sinagoga catedrală Baal Shem Tov, renovată de curând. Marele Rabin Menahem Hacohen a fixat mezuzah pe uşorul acestui locaş de cult construit în 1766, singura sinagogă de lemn din Europa care mai dăinuie şi în prezent. Candelele hanukiei, postată pe un soclu alcătuit din pietrele de la temelia vechii sinagogi, au fost aprinse de rabinul Heim Steiner, viceprimar din Kiriat Malachi, localitate înfrăţită cu Piatra Neamţ. Printre oaspeţii de vază s-au numărat David Oren, ambasadorul Israelului la Bucureşti şi Aurel Vainer, preşedintele FCER. Restaurarea sinagogii a durat mai mulţi ani şi a fost dusă la bun sfârşit graţie strădaniei lui Harry Solomon, preşedintele Comunităţii Evreilor din Piatra Neamţ. Cheltuielile au fost suportate de Ministerul Culturii şi Cultelor şi de Fondul Mondial al Monumentelor Istorice de la New York. La prima vedere clădirea reabilitată atât în exterior cât şi în interior, frapează prin culorile aprinse ale frescelor (curăţate şi revigorate) şi lemnul nou al lambriurilor (cele vechi, atacate de o ciupercă, nu au mai putut fi păstrate) care contrastează cu mobilierul vechi de secole. Dulapul sfânt în stil baroc, bogat ornamentat cu simboluri iudaice, datează de la începutul veacului XIX.
Legenda spune că scaunul cu numărul 9 a fost ocupat de însuşi Baal Shem Tov, părintele hasidismului, care a poposit aici în drum către Viena. După cum ne-a povestit Moshe Shimon Shimi – fost primar în Kiriat Malachi, parlamentar şi ministru Likud, originar din Piatra Neamţ – în copilăria lui nimeni nu avea voie să şadă pe scaunul cu numărul 9 din sinagogă, în semn de adâncă cinstire a memoriei lui Baal Shem Tov. Datele istorice infirmă legenda, întrucât Baal Shem Tov a încetat din viaţă cu şase ani înainte de a se fi construit sinagoga de lemn din Piatra Neamţ. Pe de altă parte, un hrisov domnesc emis Grigore III Ghica, atestă că sinagoga de lemn a fost ridicată în locul uneia mai vechi, care se năruise…Deci e foarte probabil ca Baal Shem Tov să fi poposit aici şi să fi ocupat scaunul cu numărul 9…Sinagoga anterioară era mult mai veche, iar o altă legendă spune că însuşi Petru Rareş, fugar din calea turcilor, a fost scăpat de evreii din această sinagogă care l-au primit între ei de Shabat şi i-au pus un talit pe cap, ca să nu fie recunoscut.
În fosta galerie a femeilor s-a amenajat un mic muzeu care atestă vechimea evreilor din Piatra Neamţ şi prezintă obiecte de cult iudaic. La realizarea lui au contribuit Irina Cajal şi Mirela Aşman, de la FCER. Prezenţa micului muzeu care cuprinde şi documente privind ataşamentului evreilor pietreni faţă de cauza sionistă, îmbogăţeşte interiorul sinagogii de lemn din Piatra Neamţ, un obiectiv turistic frecventat de evrei din toate colţurile lumii.
Spectacolul de Hanuka a avut loc în Templul Leipziger aflat în vecinătatea sinagogii renovate. Printre cei care au rostit alocuţiuni s-a numărat şi Erwin Simsensohn, preşedintele Comunităţii Evreilor din Bucureşti, un tânăr pietrean, legat sufleteşte de cele două sinagogi. Cu acelaşi prilej s-au înmânat şi medaliile de merit acordate de FCER, una dintre ele fiind binemeritată de inimosul preşedinte al comunităţii din Piatra Neamţ, Harry Solomon. Astăzi în Piatra Neamţ trăiesc în jur de 200 de evrei, cam tot atâţia câţi existau pe vremea când s-a ridicat sinagoga de lemn. În anul 1927 jumătate din populaţia oraşului era alcătuită din evrei (peste 13.000 la număr) şi funcţionau peste 20 de sinagogi. Evreii au contribuit din plin la propăşirea oraşului supranumit şi Ierusalimul Moldovei. În urma persecuţiilor din timpul războiului şi înfiinţării statului Israel, evreimea prietreană s-a împuţinat drastic. De Hanuka, în Templul Leipziger împodobit cu fresce colorate care evocă Ierusalimul, un grup de elevi creştini de la Liceul de Artă Victor Brauner din localitate a cântat melodii evreieşti.
Revoluţia din 1989, de la Cluj – relatată de un participant incomod
decembrie 20th, 2009
Monumentul dedicat eroilor revoluţionari din ClujPreambul : Scriitorul Laszlo Alexandru s-a numărat printre clujenii care au ieşit să înfrunte dictatura în 21 decembrie 1989, a sfidat gloanţele cu speranţă şi curaj. Peste un deceniu şi jumătate avea să fie sfidat de vinovaţii nepedepsiţi care trăseseră acele gloanţe. Vă propun să citiţi un fragment relevant din cartea sa de polemici „Toate pânzele sus !”
Laszlo Alexandru
UN CRIMINAL ÎN TRANSMISIUNE DIRECTĂ
A fost o întîmplare faptul că în seara de 21 decembrie 1989 mă găseam pe strada Moţilor din Cluj, în fruntea primului grup de manifestanţi care încerca să forţeze trecerea prin lanţul de trăgători spre centrul oraşului. Nu despre reacţiile mele personale doresc să scriu acum, despre stupoarea mea înspăimîntată şi ochii mei holbaţi care priveau urlînd. Nu toate acestea sînt importante aici. Dar aş vrea să vă relatez despre ofiţerul care ordona foc împotriva civililor neînarmaţi. Crăcănat cu cinism la doi-trei metri în faţa celorlalţi militari – ca dovadă că n-avea a se teme de vreun glonţ venit dinspre noi – m-a uluit agresivitatea lui patologică. Trec peste detaliul că n-am auzit nici o somaţie din partea sa. Admit şi ipoteza că prima rafală putea fi îndreptată în sus, căci nu-mi amintesc gemete de răniţi în primele secunde. Dar apoi armele au coborît pe orizontală. Am văzut gloanţele care izbeau la un metru de capul meu. Cînd te prăbuşeşti îngrozit în noroiul străzii, în timp ce întunericul nopţii coboară încet, vă asigur că imaginea gloanţelor trasoare şi sunetul asfaltului muşcat de proiectile nu sînt senzaţii care pot fi uitate cu uşurinţă. Nici primele strigăte de durere ale celor de lîngă tine. Nici vestea care s-a răspîndit fulgerător: în stînga, pe trotuar, au omorît o fată tînără! Îi răspunde un alt ecou: mai în spate a murit un bărbat!
Ne-am repliat de după cele patru camioane care ne serviseră drept scut spre porţile şi prin curţile laterale. De acolo le strigam: “Criminalilor! Vă vom judeca! Îi omorîţi pe fraţii şi surorile voastre! Asasinilor!”. La strigătele noastre ne răspundea tot EL, din fruntea plutonului, cu revolverul. Nu ne vedea, nu ne cunoştea, cu farurile camioanelor care îi băteau în ochi, dar era turbat la ideea că mai trăim. Cînd auzea vreun strigăt de indignare, îşi îndrepta arma într-acolo şi trăgea furios. Nu ştiam cum îl cheamă, nu ştiam cine i-i mamă, dacă are nevastă sau copii, dar mă uitam la el cu îndîrjire. Ştiu că în seara aceea mi-am făcut o promisiune crîncenă: PE TINE N-O SĂ TE UIT!
Apoi i-am citit declaraţiile mincinoase date în faţa procurorului militar care ancheta evenimentele de la Revoluţie. Scornea cu neobrăzare că noi, manifestanţii, l-am atacat pe el. Că el a încercat să ne ia cu vorba bună. Că noi i-am pus viaţa în pericol. Că nu el a ordonat foc. Că nu el a tras. Că nu el e răspunzător. Că el a îndeplinit doar ordinele primite. Şi că el e militar disciplinat. După ce ai avut prilejul să vezi un om care a ucis, să-l mai auzi apoi că şi minte cu nesimţire este o banalitate. Singurul lucru important pe care l-am aflat atunci a fost cum îl cheamă: IOAN LAURENŢIU COCAN.
Era ultimul element care-mi mai lipsea. Am început să scriu despre el. Să relatez ce-am văzut cu ochii mei că a făcut. Să povestesc cum s-a întîmplat. În presă. Într-o carte a mea. La radio. Într-o altă carte-memorial, dedicată victimelor Revoluţiei.
A trecut timpul. Am ajuns încetişor în plină democraţie de-a lui Emil Constantinescu. Am asistat buimăcit la tentativa ministrului ţărănist Dudu Ionescu de-a graţia crimele din decembrie ‘89. Apropo, ştiţi care e bancul secolului (trecut)? Să vezi un reprezentant de frunte al partidului justiţiarilor din România vrînd să graţieze un delict de amploare naţională înainte de a-l judeca!
Sîntem în februarie 2000. Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, cam ce părere v-aţi face cînd vă telefonează noaptea la ora 1 criminalul cu prenume de sfinţi şi, după ce se prezintă, vă spune textual: “Trebuia să mori şi tu, în pizda mă-tii, acum zece ani!” ? Iar pe urmă vă anunţă că vă cunoaşte adresa şi aspectul fizic, va veni el să vă arate diverse chestii? Aud? Domnu’ Emil? Tovarăşu’ Dudu?
În ce mă priveşte, am fost nevoit cu acea ocazie să recurg la tehnica din dotare. L-am înregistrat pe robotul telefonului şi a doua zi – cu sprijinul Asociaţiei pentru Adevărul Revoluţiei – am convocat o conferinţă de presă. Aşa s-a făcut de-a ajuns COCAN din nou la ziar.
A mai trecut ceva timp. Sîntem în primăvara anului 2002. Altă democraţie, altă distracţie: a lui Iliescu Bis (sau Tris). Se inventează noi posturi de televiziune, cu studiourile amenajate prin bucătării de bloc, la uscător, în spate după şură, colo-şa prin vecini. Fără licenţe de emisie, fără forme legale. Aţi ghicit că mă gîndesc la OTV şi la bîlciul de vorbe al paiaţei Dan Diaconescu. Întrebare: care e lucrul cel mai abject şi stupefiant care nu s-a făcut încă în România şi pe care un limbric fără scrupule şi-l poate permite pe sticlă? Răspuns: să aducă un serial killer în transmisiune directă şi să-i spele cadavrul ambulant sub ochii publicului îngrozit. Faptul că ucigaşul care în condiţii de semi-normalitate n-ar beneficia la Gherla nici măcar de pachet, necum de vorbitor, îşi insultă propriile victime, de pe micul ecran (toţi revoluţionarii erau troglodiţi şi beţivani, toţi morţii – ucişi de el, cu mîna lui! – erau nişte derbedei), nu mai oferă nici o relevanţă. Faptul că cele două numere de telefon afişate pe ecran pentru intervenţiile telespectatorilor (plus altele două, obţinute de mine de la Informaţii) au sunat timp de o oră “ocupat”, pînă m-am scîrbit şi am stins televizorul, reprezintă un simplu detaliu. Faptul că pelticul grizonat care ar fi trebuit să conducă emisiunea se hlizea complice la auzul enormităţilor revărsate ca o diaree de asasinul ce-i stătea alături, nu schimbă cu nimic datele problemei.
În cadrul seriei de reportaje Shocking Asia sau Shocking America, am avut odinioară prilejul de a urmări pe casetă video diverse ciudăţenii de pe la alţii. De pildă un crocodil care a supravieţuit vreo zece ani în canalele de evacuare a latrinelor dintr-o metropolă, pînă cînd a dobîndit dimensiuni gigantice şi nu se mai scurgea rahatul la vale. Sau un criminal filmat în timp ce era dus să fie prăjit pe scaunul electric. Dar nimănui nu i-a trecut prin cap să ia asasinul din viaţa civilă, unde îşi consumă liniştit pensia de disponibilizat din rîndurile armatei, şi să-l paraşuteze în bucătăria de campanie a unei televiziuni de cartier, pentru a-i da prilejul să-i insulte pe cei ce nu mai sînt.
Shocking Romania!
Din colţul meu de martor modest şi de victimă indignată propun ca, atunci cînd ziua dreptăţii va sosi totuşi, celula imediat alăturată să-i fie rezervată teleastului Dan Diaconescu. Astfel cei doi îşi vor putea continua nestingheriţi confidenţele, prelungindu-şi talk-show-ul prin semnale morse bătute cu cutia goală de hering chinezesc în peretele decojit al puşcăriei.
(”Toate pînzele sus! “ polemici,
Cluj, Ed. Grinta, 2005, p.
“Cine vă plătește?” (II)
decembrie 20th, 2009Mă văd nevoit să revin asupra acestei acuzații calomnioase sau pur și simplu rău-voitoare, despre care am vorbit mai devreme pe parcursul acestui an într-un editorial (
http://www.romanialibera.com/editorial/editorial.php?step=articol&id=417).
Prilejul este un ecou trimis de un individ din California, care nu poate accepta în ruptul capului linia noastră editorială. Am reținut o frază de acolo:
Sa-ti fie rusine, Petru Clej! Nu stiu ce foloase iti aduce aceasta orientare, cine finanteaza aceasta revista, unde antiromanismul este cultivat…
O explicație: omul postează rar ecouri, doar atunci când îi sunt “lezate” sentimentele de rrrromân. De pildă, a fost vehment împotriva editorialului “Mi-e rușine că sunt român” (http://www.romanialibera.com/editorial/editorial.php?step=articol&id=413).
Are aceeași mentalitate naționalist etnicistă care a dominat în România, cu puține excepții, în ultimii 70 de ani, în care naționalismul este combinat cu xenofobia, antisemitismul, rasismul, sexismul, homofobia, bref, de natură intolerantă și cu reflexe totalitare.
Pentru acești indivizi, nu poți fi decât “plătit”, “vândut”, “finanțat de cercuri oculte”, etc.
Un mesaj oarecum asemănător, tot referitor la plată, de data aceasta a mea, am primit pe email de la un personaj care oscilează între a mă califica “jurnalist prestigios” și în a mă înjura birjărește:
Maier îl ţine că nu are pe altul, la NY nu găseşti peste tot oameni să lucreze pe bani puţini.
Acesta e un mod binecunoscut de a încerca să minimalizezi pe cineva, dar și obișnuita și ridicola tentativă de a trage o linie de demarcație între directorul revistei ACUM și redactorul său șef.
Repet, pentru a nu știu câta oară, pentru cei doi de mai sus, dar și pentru alții care, din ignoranță sau din rea credință (sau din amândouă), ne acuză că suntem “plătiți”: revista ACUM este redactată PE BAZE EXCLUSIV VOLUNTARE.
Linia noastră editorială este dictată exclusiv de ceea ce ne dictează conștiința. Desigur că mulți sunt surprinși și indignați. Unii pentru că “lezăm sentimentul național”, alții nu înțeleg cum putem combate viguros antisemitismul și să recenzăm cărți cu tentă anti-sionistă in acelasi timp și cum îndrăznim să fim imparțiali în campania electorală și să recomandăm votul nul.
Explicația acestei incapacități de a ne înțelege este nu doar poziția noastră complet atipică pentru presa de limbă română, care contrariază reflexele pavloviene ale unor cititori obișnuiți cu conformismul național-comunist-ortodoxist, ci mai ales lipsa acută a curiozității intelectuale, care-i face pe mulți să îmbrățișeze explicațiile standard prinse din zbor de la o presă românească majoritar ignorantă și în mod inevitabil superficială.
În sfârșit, această atitudine provine, mai ales când e vorba de alți jurnaliști sau persoane publice care ne citesc, din invidie. Cum ne permitem noi să spunem în mod liber și neinhibat ce ne trece prin cap, când imensa majoritate a presei de limbă română este fie aliniată politic, fie cu adevărat “vândută” unor interse de afaceri?
De aceea, doamnelor și domnilor care ne acuzați că suntem “vânduți”, nu numai că nu ați nimerit-o, dar, mai important, toate acuzațiile dumneavoastră, de bună sau de rea-credință, nu ne ating în niciun fel și nu vor determina în niciun caz să schimbăm linia editorială.
Macchu Pichu – Unde începe cerul
decembrie 20th, 2009“Unde te duci?” “În Patagonia!” Unde ai fost?” “La Macchu Picchu”. Astea par doar răspunsuri neserioase. Există locuri a căror sonoritate e atât de extravagantă, încât nu crezi că pot exista cu adevărat. Şi totuşi. Am fost în Patagonia şi tocmai m-am întors din Macchu Picchu.
!poza133! Dacă Patagonia începe unde se termină pământul, Macchu Picchu pare să se termine unde începe cerul. Călătoriile în locuri extreme ca acestea au imprevizibilul unor expediţii în timp care de multe ori îţi contrazic imaginaţia stimulată de literatura turistică ori de vreo fotografie spectaculoasă de revistă.
Peru este neaşteptat. Tentaţia de a vedea Macchu Picchu pe viu este multiplicată de realitatea unui întreg spaţiu geografic care iese din topografie, a unei societăţi pentru care nu găseşti cu uşurinţă măsura potrivită. Straturi de civilizaţie se suprapun aici şi convieţuiesc într-o sincronicitate care sfidează şi timpul şi formele agresive ale globalizării. În Peru te poţi pierde prin faldurile terasate ale Anzilor ori printre insulele plutitoare ale celui mai mare lac navigabil din lume, Titikaka, aflat la 4300 de metri înalţime, poţi trăi simplu în case mici de lut, ori lua urma unui shaman în jungla Amazonului. Totul e altfel decât ai crezut că este, dar surpriza întoarcerii în vremuri pierdute ori mai bine zis conservate are naturaleţea unui pahar cu ceai de coca pe care îl bei pe nerăsuflate cât să-ţi reglezi gravitaţia la mare altitudine.
La Chincero, primul sat peste 3000 de metri în care ajungem, abia ne ţinem pe picioare. Facem economie de gesturi, ne simţim inima în stomac şi pulsul în urechi, păşim încet ca nişte astronauţi scuturaţi pe pământ şi neobişnuiţi cu mersul pe jos. Durerile de cap şi senzaţia de imponderabilitate se diminuează dacă mesteci frunze de coca, ni se spune. În holul hotelurilor ne aşteaptă termosuri mari cu ceai şi farfurii cu frunze. Noi ştiam doar că din ele se extrage cocaina, aşa că la început sorbim amuzaţi din fructul oprit, suntem prudenţi, studiindu-ne reacţiile. Doar că nu simţim nimic. Am putea avea doar insomnii, ni se mai spune, dar suntem prea obosiţi pentru asta.
Am băut până la urmă litri de ceai de coca şi am devenit dependenţi de frumuseţea misterioasă a Anzilor, de unduirile Văii Sacre între piscuri înzăpezite, ruine incaşe ridicate halucinant la mii de metri în stâncă, de lemnul alb al eucalipţilor şi de respiraţia intuită a pumelor argintii, de privirea blândă a băştinaşilor cu pielea arsă de soare. Cum mi se întâmplă adesea în mai toate colţurile lumii, găsesc că şi peruanii seamănă cumva cu străbunicii mei. Poate că toţi au în comun acel ceva simplu, sunt “oameni vechi”, te uiţi la ei în ochi şi e suficient să comunici şi să înţelegi. Totul e acolo, în expresia clară şi nedisimulată a privirii, în esenţa vieţii nealterate de niciun artificiu.
Altfel privit, Peru e un sat mare ascuns de Anzi, protejat de păduri tropicale ori de întinderi deşertice, închis în pietrele şlefuite de incaşi ori în umbra ritualurior de sacrificiu preincaşe. O ţară bogată cu oameni săraci, paradox cunoscut bine şi în trecutul unor ţări ale Europei de Est. Locuitorii ei sunt însă resemnaţi şi mulţumiţi. Acum e bine, ne spun, fostul preşedinte Fujimori a pus capăt terorismului şi de câţiva ani e stabilitate în Peru, înfloreşte turismul, apar şi primii investitori…Fujimori a ajuns în cele din urmă în închisoare dar majoritatea îl regretă, după cum la mulţi transpare nostalgia după legile imperiului incaş din a cărui glorie scurtă continuă să-şi tragă energia de a supravieţui în condiţii austere şi în ziua de azi.
Oraşele mari ca Lima sau Cusco par şantiere abandonate la jumătate în praf. Pentru o clădire terminată taxele sunt atât de mari încât oamenii preferă să facă doar un etaj ori să ridice câteva ziduri lăsând restul în paragină. Cum venitul mediu lunar este în jur de 300 de dolari, băncile nu au garanţia recuperării împrumuturilor şi cer dobânzi de peste 25 la sută. Aşezările mici sau mari sunt mai toate dominate de casele de adobe ale săracilor ridicate pe dealurile din jur, iar în centru, Piaţa de Arme, un parc înconjurat de catedrala de piatră, palate şi clădiri cu balcoane frumoase de lemn. Şi peste tot, o curăţenie şocantă. Seara târziu străzile arată ca şi cum nimeni nu ar fi trecut vreodată pe acolo. Dincolo de piaţa centrală, începe supravieţuirea. Iar în Peru oamenii ştiu să supravieţuiască discret.
În Urubamba, un mic oraşel de munte de unde vom pleca a doua zi spre Macchu Picchu, la ora prânzului ies sute de elevi de liceu în uniforme şi se duc în rânduri liniştite şi ordonate spre casă. Ceva ce în America sau în Europa nu mai poţi vedea demult. Un alt refugiu, în educaţie, familiar şi nouă în anii comunismului. Dar pentru mine pandantul acestei ţări în Asia, e India. O Indie translatată în America de Sud, doar că inexplicabil de curată, cu băştinaşi care întâmplător se numesc tot indineni, nu costelivi, înfăşuraţi în cearceafuri albe, ci mici şi îndesaţi, îmbrăcaţi în ţesături colorate. Dar şi unii şi alţii împăcaţi cu soarta şi rosturile, obişnuiţi să trăiască din puţin, răbdători şi senini la o realitate care pentru un străin arată apăsătoare sau lipsită de speranţă. Şi unii şi alţii par stăpânii absoluţi ai naturii, ai pământului şi animalelor, deţinători de mistere şi conectaţi la o dimensiune spirituală pentru care lumea vestică şi-a pierdut senzorii. Şi India şi Peru reciclează civilizaţii successive mai puternice decât prezentul lor.
În fine, dimineaţa la patru luăm trenul spre Macchu Picchu, gândindu-ne cu invidie la cei care fac Inka trail câteva zile pe jos traversând munţii. Ajungem pe o ploaie torenţială şi întârziem intrarea în complexul arheologic aşteptând ca cerul să se ridice la locul lui şi aburii groşi care învăluie munţii să se spargă. Suntem răsplătiţi. Ne vom simţi chiar răsfăţaţi de unul dintre zei. Când apare soarele, imaginea pe care o ştiam din fotografii explodează pe viu copleşind cea mai îndrăzneaţă imaginaţie. Începem să urcăm spre acea cetate imperială misterioasă, coborând. Suntem deja obişnuiţi cu stranietăţile. Cu cât muntele e mai greu de cucerit, cu atât cerul pare mai accesibil. Probabil nu ne-am mira dacă ar coborî sub noi. Am călca pe el uşori, asemeni incaşilor care îşi rostogoleau pietrele dintr-un versant al muntelui în altul. Sau poate zburau?, se aude o voce de lângă mine. Ori propria mea voce eliberată de urgenţa gravitaţiei.
La Macchu Picchu, cu cât eşti mai sus, cu atât ai senzaţia că te-ai scufundat mai adânc în măruntaiele pământului. Valuri de munţi de un verde intens ocupă de jur împrejur cerul, ajuns aproape un element de decor în tabloul impunător al munţilor uriaşi ridicaţi la poarta junglei Amazonului. Pare un experiment hipnotic al naturii. Ne întindem pe stânci la soare şi avem senzaţia că putem arunca în cer cu pietre. Şi s-ar auzi poate un clipocit, ca şi cum ai tulbura suprafaţa apelor care au înghiţit Atlantisul. Acolo totul devine posibil, supranaturalul trece în normalitate.
Călătorim ziua următoare la Puno şi peisajul se schimbă dramatic. Din Valea Sacră a incaşilor, cu terase de piatră ridicate până în vârful munţilor, cu pume şi condori, cu saline şi păduri de eucalipt pe malurile râului Urubamba care se varsă în Amazon, urcăm pe platoul Anzilor, prin imperii preincaşe, spre înălţimi deşertice bătute de vânturi puternice prin care pasc turme de lame şi alpaca. Navigăm pe lacul Titikaka printre bărci mici de trestie spre insulele plutitoare făcute de băştinaşi din totora – un fel de bambus de apă. Locuinţele lacustre de pe insulele Uros te întorc în altă eră. Nativi desculţi dar îmbrăcaţi în costume folclorice bogate ţesute de ei ne întâmpină veseli şi curioşi ca pe nişte extratereştri cărora trebuie să le arăţi totul de la început. Şi totul înseamnă o bucată mică plutitoare de totora pe care trăiesc şase sau opt familii în case de trestie cât să încapă un pat, rupţi de lume şi fără nicio dorinţă de a ajunge la ea. Un divorţ în stil Uros e simplu: membrii familiei unuia dintre parteneri vin în bărcile lor de trestie dotaţi cu un fierăstrău mare, taie insula în jumătate şi împing bucăţile despărţite cât mai departe pe lac.
Zburăm înapoi la Lima pentru a lua avionul spre casă şi altitudinea se calmează. Oscilăm între Muzeul Inchiziţei şi Muzeul Aurului dar alegem până la urmă Casa Literaturii unde biblioteca poartă numele lui Mario Vargas Llosa, fostul candidat la preşedenţia ţării şi etern nominalizat la Nobel, un scriitor ca “peştele în apă” în povestiri despre un spaţiu deopotrivă fabulos şi zguduit de istorie. Asistăm la schimbarea gărzii în faţa Palatului Regal, spectacol cu fast pe arii din Carmen şi Barbierul din Sevilla, intrăm în biserici catolice decorate opulent cu altare aurite şi sfinţi bine îmbrăcaţi în brocarturi, facem înconjurul Pieţei de Arme cu clădirile ei impozante amestecând stiluri arhitectonice diferite, coloniale ori maure, şi ne petrecem seara în cartierul boem Barranco privind de la terasa unui restaurant crucea luminoasă ridicată pe o colină deasupra oceanului. Dar nici oceanul nu poate absolvi oraşul de praf şi cenuşiu.
Când am ajuns acasă lucrurile erau aşa cum le lăsasem. În Senat legea sistemului medical rămăsese împotmolită tot la problema avorturilor, iar în România tocmai îşi anunţau victoria în alegeri doi preşedinţi deodată. Insulele Uros alunecau tot mai departe pe lac şi cerul se închidea la loc deasupra Anzilor, protejându-şi misterul.
File de Jurnal – Naivitate
decembrie 20th, 2009E lumea chiar atat de cinica, sau sunt eu chiar atat de naiva? In ultima vreme am reusit sa-mi pun intrebarea asta de cateva ori, si mai deunazi m-a pus mult pe ganduri.
Vorbeam cu cativa prieteni despre tot felul de lucruri si ei tot incercau sa-mi demonstreze si sa ma convinga, ca de fapt viziunea mea asupra lucrurilor din jur si a lumii in general, e destul de … copilareasca ! Dupa ei, ar trebui sa fiu mult, mult mai … realista…
Mereu m-am tot impiedicat de \”Realismul\” asta pe care, recunosc, il detest. In primul rand, pentru ca intotdeuna am considerat Realismul naiv ca fiind ideologia mediocritatii, iar notiunea de mediocritate, de gloata indoctrinata si prostita, de gramada ordonata si condusa dupa bunul plac al unora, m-a ingretosat de cand ma stiu.
Ce-i gresit in a fi putin idealist?
Datoram tot ce avem in jurul nostru celor putini si deosebiti, celor care-au reusit de-a lungul istoriei sa se detaseze de rutina banalei realitati din jurul lor si sa-si urmeze propriul ideal. Celor care au crezut cu ardoare, au infruntat toate obstacolele posibile si imposibile, suferind, sacrificandu-se, luptand din toti rarunchii, dorind cu nesat sa-si traiasca si sa-si implineasca telul, viziunea …
Ce-am fi fost fara un Galilei, fara Leonardo, Michelangelo, fara un Einstein, sau fara toti cei care delimitandu-se de gloata, au avut taria si curajul de a pasi pe poteci neumblate, asumandu-si totodata din partea celor din jur critici si judecati aspre, nemeritate, iar in unele cazuri chiar radicale?
Ce-ar fi fost arta fara Renastere, impresionisti, fara Modernism, fara toti cei care prin geniul lor au adus ceva nou si au reusit sa miste din loc, putin cate putin, spre progres, colosul greoi, lenes si robotizat al \”realistilor\”?
Foarte, foarte departe, infinit de departe chiar de indrazneala de a ma compara cu marii idealisti ai lumii noastre, si asa, in toata micimea mea, nu vad ce e rau in a face tot ce-mi sta in putere pentru a-mi indeplini si trai propriul vis?
Poate prietenii mei au dreptate …. Vad eu altfel lumea? E asta naivitate? Mai degraba, as numi-o optimism.
Cu toate ca prin slujba pe care o am, la nivel de management in lumea businessului, un mediul dur, stressant si fara menajamente de niciun fel, ma confrunt zi de zi si clipa de clipa cu rautati, inselaciuni, minciuni, tradari si intalnesc oameni de tot felul, tot ma incapatanez sa cred ca lucrurile astea sunt doar o fatada. Ma incapatanez sa cred ca toti avem ceva bun, curat, cinstit si sensibil in adancul nostru, si ca dincolo de aparenta mastii fioroase, exista cu siguranta, si duiosie, si visul propriu, care, ar trebui intr-un fel, urmat si implinit.
De cele mai multe ori, si mai ales in fata unei femei, cu scop pur defensiv sau poate din dorinta de a domina sau de a dovedi o anumita superioritate, din pacate nu numai prost inteleasa dar si total inexistenta, am avut surpriza de a fi pusa in situatia de a colabora cu barbati morocanosi, razbunatori si care-au dat dovada de un misoginism accentuat.
Asta si pentru ca in lumea businessului, o femeie care spune ca face ceva si mai si reuseste, nu e iertata niciodata.
Cu unii din cei de care tocmai am amintit, chiar m-am imprietenit in decursul anilor si am descoperit in spatele comportamentului initial, condescendent, rautacios si zeflemitor, o cu totul si cu totul alta persoana.
Din omul ala arogant, repezit si sufocandu-se in propria-i importanta, a ramas barbatul care, cu siguranta cumpara flori sotiei, se joaca acasa cu copii, cara sacosele la supermarket si duce gunoiul la ghena…
Momentele in care realizez cat de gresit pot judeca si cataloga omul din fata mea ma fac sa ma simt vinovata si, devin brusc toleranta, intelegatoare si cooperanta, dand la randul meu, semne de slabiciune.
Slabiciunea este asociata celor lipsiti de ambitie, molateci, cei care, conform standardelor, n-ar prea avea sanse de reusita in viata, ceea ce e departe de adevar.
Sa fie asta, naivitate?
Prietenii mei incearca sa ma convinga ca in mediul asta, doar banul, suspiciunea si reaua credinta sunt regula jocului, iar respectul, increderea, intelegerea, toleranta, completate cu momente de sensibilitate, nu ajuta la nimic. Nu duc nicaieri. Drumul spre recunoastere si succes necesita lupta acerba cu coatele; trebuie sa-ti faci loc, trebuie sa lovesti in toate partile posibile pentru a atrage atentia si pentru a-ti demonstra competenta.
Nimic mai gresit!, … spun eu; experienta si rezultatele mele au probat cu prisosinta exact contrariul.
Pentru a fi destul de destept in a tese intrigi sinistre cu scopul de a-ti dovedi valoarea ingropandu-i pe cei de langa tine, trebuie in primul rand, sa fii destul de prost sa-ti doresti lucrul asta !
Succesul fiecaruia in viata nu depinde de numarul de cadavre pe care cineva-ti sugereaza cu bunavointa ca ar trebui sa calci fara nicio remuscare.
Se poate si altfel! Cred cu ardoare in bunele intentii si in sinceritatea oamenilor din jur, cred cu ardoare in sinceritatea cuvintelor de iubire soptite din tot sufletul cu voce tremurata de emotie, si de foarte, foarte putine ori in viata am fost dezamagita.
Prietenii mei insa, puternic ancorati in realismul vietii de zi cu zi, ma considera … Naiva! Ca si cum nu m-as fi maturizat inca, n-as avea destul discernamant, m-as lasa dusa de nas, sau, ca si cum as refuza sa percep adevarata fata a lumii din jurul meu: falsa, rea si meschina.
Bineinteles ca privind din unghiul asta se situeaza pe pozitia privilegiata de a-mi zambi malitios, demonstrandu-mi prin simpla deschidere a oricarui ziar de dimineata, ca ei au dreptate: nenumaratele incidente de tot felul culese de pe tot mapamondul, descrise cu lux de amanunte, ilustrate sau nu, nu fac altceva decat sa-mi sporeasca anxietatea, furia, temerile.
Este lumea cea adevarata, lumea criminalilor si a interlopilor, lumea minciunilor oferite cu aplomb de politicieni de mucava, josnici, aroganti si agramati? E lumea cea adevarata, lumea religiosilor care tradeaza, jefuiesc si ucid in numele divinitatii?
E lumea cea adevarata, lumea managerilor si a bancherilor corupti, care incheie megadealuri doar in interes personal si-n detrimentul celor multi? Este lumea, goana oarba dupa mai mult, cat mai mult, sacrificand pentru asta totul, inclusiv propria sanatate ? Este lumea cea adevarata, lumea minciunilor mocirloase, a barfelor ieftine cu iz de canal, a inselaciunilor de tot felul, a falsitatii sentimentelor, lumea renuntarii la iubire in favoarea comoditatii si a certitudinii blidului plin de sub nas?
Ori, lumea cea adevarata este cea in care reusesc sa beau in liniste o cafea cu prietena mea de-o viata, lumea in care, cu toata placerea, imi zdrelesc buricele degetelor muncind ca un sclav un weekend intreg la zacusca si cozonacii promisi prietenilor; lumea in care-mi fac cu mult drag timp pentru parintii mei, bucurandu-ma si multumind Cerului pentru fiecare clipa in care inca-i mai am langa mine; lumea in care ura, invidia si ranchiuna nu-si gasesc locul nicaieri; lumea in care-mi fur un minut pentru a discuta cu taranul de la care cumpar de-o viata zarzavaturi la piata. Lumea in care reusesc sa-i ajut atat cat pot si total dezinteresat pe altii, la serviciu sau nu, lumea in care ma bucur de muzica, de literatura, de arta, de natura, de iubire, de toti cei dragi din jurul meu cu care pot discuta absolut orice subiect pana tarziu, la mijitul zorilor, respectandu-ne punctul de vedere fara a ne certa deloc, desi avem de multe ori opinii total diferite? Lumea in care am curajul sa-mi deschid neconditionat inima si sa-mi las grijile, temerile si durerile pe umarul celui pe care-l port cu drag si cu sfintenie-n suflet, fara sa-mi fie frica nicio secunda ca iubirea lui e falsa?
Amandoua, si lumea lor si a mea, sunt la fel de adevarate. Depinde doar de fiecare din noi, in care parte preferam sa ne pozitionam. Depinde de fiecare din noi spre ce privim si spre care din ele ne indreptam.
Eu una, … am ales demult. Stiu sigur de ce parte ma situez.
Si daca asta insemna naivitate, atunci … da, sunt cu siguranta o mare naiva si sper din tot sufletul ca voi ramane asa pana la ultimul strop de aer ce-mi va inunda plamanii.
Evreul Adrian Boldan (AB)
decembrie 20th, 2009
Comentariul la poza al lui Adrian Boldan: de la stanga la dreapta: Vlad Solomon, Adrian Boldan, Hanna Boldan, Rabbi Guttman, rebbetzine Guttman, la rabin acasa. P.S. ora din fotografie e cu 7 ore mai devreme, pentru ca uitasem sa trec ora Israelului :)) De vreo luna nu l-am vazut pe Adrian aparind pe scena imaginara a listelor de palavre, pe Internet. Nu are rost sa intreb pe nimeni pe unde se plimba, uneori povesteste el insusi despre calatoriile sale de sute de kilometri, prin Canada, USA sau Israel, impodobeste naratiunea cu umor, se autoironizeaza, cind isi descrie pataniile alaturi de „nefasta” , Hanna.
AB este un personaj de roman, sau mai degraba de film, pentru ca, daca nu l-as fi cunoscut, as fi crezut ca nu exista cu adevarat, dar ar trebui inventat. Cind am fost invitat, de Daniel, pentru prima oara pe Rom-Jews, am crezut, din articolele care le aducea pe grup, ca e un reprezentant al Sochnutului ( Agentia Evreiasca), in timp am aflat ca are doua fiice in Israel, iar numarul nepotilor sai creste exponential, ma intreb daca tine minte numele tuturor. N-am nici cel mai mic dubiu ca traieste in cel putin doua lumi, pe de o parte e evreu ortodox, ultra-religios, pe de alta tine pasul cu lumea moderna, accepta in mod natural alteritatea si nu uita ca, in vremurile de demult, inainte de „a cadea in cap”, cum spunea de multe ori, era ateu…
Esperantist… parca a povestit o data ce-l determinase sa-si insuseasca aceasta limba, pe care azi o vorbesc si fiicele sale… Imi place sa citesc glumele in esperanto, pe care le si traduce, pentru cei nevinovati…
De citeva ori m-am adresat lui Adrian sa-mi explice tainele lumii virtuale, el, ca un scamator, le dezleaga in citeva secunde. E intotdeauna gata sa ajute, chiar si oameni carora abia le-a zarit numele pe un ecran dreptunghiular. A, ii place sa provoace, daca n-ar arunca cite o replica ambigua n-ar mai fi el… Dar cel mai mult ii plac subiectele iudaice, de citeva ori l-am acuzat de misionarism, dar nu este un adevarat misionar, nu insista, nu siciie, mai arunca cite o poanta despre enoriasii din sinagoga pe care o frecventeaza…
Valiza alba… pe care o luam cu noi pe lumea cealalta… ce i-a venit, deodata, sa scrie tocmai pe acest subiect, sa fie poet pentru o clipa? Si de ce a adus vorba, de atitea ori, despre tatal sau, cu care are un dialog imaginar continuu, chiar daca nu o marturiseste public? Poate, totusi, o sa scoata la iveala manuscrisul pe care Emil Boldan z’l i l-a lasat mostenire, ar fi mare pacat sa se piarda, mi-a promis ca mi-l trimite si incercam sa-l editam, dar mereu e prins cu alte treburi, pentru ca multi ii solicita ajutorul si toti stiu ca se pot bizui pe el.
L-am intilnit doar de citeva ori, in Israel, o data ne-am indopat la un restaurant de peste, ultra-kasher, la Ierusalim, plin de religiosi, ne-am fotografiat impreuna, mi-am pus palariuta unui strain, in gluma, chiar, sa nu uit sa-i cer, pe skype, sa-mi trimita iar poza, nu stiu pe unde am ratacit-o. Cu alta ocazie, ne-am dus la rabinul Gutman, care il cunoscuse pe tatal sau, cred ca i-a fost elev, si acolo a facut poze, voia sa imortalizeze fiecare loc prin care trecea, dar, mai ales, oamenii. De curind rabinul Gutman m-a rugat sa apelez la Adrian, sa descopere urmele nepotului unui enorias, la Vancouver. Inca nu mi-a comunicat nimic, trebuie sa-i amintesc, ce sa-i faci, mai uita si el.
As vrea sa fac o emisiune radiofonica despre AB si ciudateniile sale, Adrian inregistreaza emisiunile mele, chiar daca bombane ca, de citeva ori, le-am facut de Shabat. Noroc ca locuieste la Toronto, fusul orar il scuteste de pacate… Ei, sigur ca nu voi face emisiunea de Shabat, de data asta, ca vreau sa participe si el, sa povesteasca macar o patanie hazlie… Poate chiar despre cit ne-am chinuit sa gasim, in Bnei-Brak, un restaurant strrrrrrrrrrrrrrict kasher, dupa exigentele sale si ale sotiei, doar stim bine cine comanda in familia Boldan, „nefasta”, desigur…
Alta data ne-am intilnit cu citiva colegi virtuali la Nir-Etzion ( hotel pentru religiosi, linga Ein-Hod), exista acolo o sala de mese speciala pentru piosi… eu am anuntat ca a sosit in Israel un mare rabin din Toronto, cei din jur priveau cu curiozitate barba lui bogata… colegii erau putin fisticiti, dar el se simtea in largul lui in orice societate.
Am fost, acum un an, solicitat de redactorii de la revista internetica ACUM ( www.acum.tv) sa gasesc pe cineva religios, sa povesteasca despre victimele atacului terorist din Mombay, la sediul Habad, imediat m-am gindit la Adrian, care a scris un articol excelent, a colaborat ulterior si cu alte materiale, despre sarbatorile evreiesti… O sa-i amintesc sa scrie iar, pentru ca are talent si, mai ales, are ce spune.
Am inteles ca, in curind, va face „alya”, adica va emigra in Israel, sa fie alaturi de fiice si galagiosii sai nepoti ( deocamdata doar 14). Sint sigur ca se va adapta rapid, abia astept sa ne intilnim la o cafea si sa ne ciondanim pe teme politice.
Vad ca ma iau cu vorba si nu ajung sa creionez pesonajul, dar poate oare cineva sa realizeze portretul acestui OM, din citeva linii, in citeva fraze?
Mi-a ajuns la ureche un zvon, ca ar fi murit acum o luna, intr-un accident, la Toronto, ba mai mult, ca ar fi fost inmormintat noaptea la Ierusalim, la doar doua ore de la aterizarea avionului care transporta sicriul, ca as fi fost prezent la inmormintare, alaturi de alti prieteni, reali si virtuali… Si ca zilele astea are loc comemorarea, 30 de zile… Stupida birfa, e doar un banc macabru, adus pe listele de palavre de cineva lipsit de simtul umorului. Daca ar fi asa, n-as scrie despre el la timpul prezent, stiu bine ca va aparea in curind si va spune ceva de genul ” Mort, mort, dar macar s-o stiu si eu…”.
Vlad Solomon – Kiriat Ono, Israel
Faceți loc tinerilor în fruntea partidelor!
decembrie 20th, 2009Recentele alegeri prezidențiale au constituit nu numai un specatacol jalnic și inutil ca formă, dar au și evidențiat falimentul politic total al conducerii partidelor din România.
S-o luăm pe rând: PD-L – condus de facto și dominat de președintele Traian Băsescu așa cum nici Ion Iliescu nu a dominat vreodată PSD – este doar un vehicul personal al șefului statului, lipsit de orice direcție ideologică și populat la vârf aproape exclusiv din sicofanți.
Președintele nominal al partidului, Emil Boc, deși reînsărcinat să încerce formarea unui nou guvern, s-a compromis total, ca un lider fantomatic, obedient 100% președintelui Băsescu. Ceilalți lideri ai partidului, care-și datorează ascensiunea tot lui Băsescu, nu vor face nimic pentru a submina autoritatea acestuia, mai ales acum când tocmai a fost reales președinte al României.
PSD nu-și revine încă din șocul eșecului liderului său Mircea Geoană în alegerile prezidențiale, care vorba englezului, a smuls înfrângerea din fălcile victoriei. Lipsit de charismă și dând dovadă de oportunism, liderul PSD este pândit acum de colegii săi de la vârf. Dar cine sunt aceștia? Nimeni alții decât compromișii Adrian Năstase, Miron Mitrea, Viorel Hrebenciuc, Marian Vanghelie, etc, și vegheați de președintele de onoare, inconturnabilul Ion Iliescu.
PNL nu e nici el într-o situație mai bună. Crin Antonescu încă nu a eliminat din sistemul său veninul acumulat împotriva lui Ion Iliescu și resentimentul creat de umilitoarea sa înfrângere din primul tur al prezidențialelor. Diferențele sale cu Călin Popescu Tăriceanu, fostul lider al partidului, sunt din ce în ce mai vizibile și conjugate cu alianța de conjunctură cu PSD riscă să scindeze PNL. Oamenii din preajma sa sunt de același tip ca și cei de la PSD, figuri ale căror termen de expirare a trecut de mult.
În sfârșit UDMR a avut probabil cel mai jalnic sezon politic din ultimii 20 de ani. Uniunea a fost pedepsită crunt la alegerile prezidențiale. În primul tur, candidatura sa fantomatică și inutilă, pe nume Hunor Kelemen, a obținut cel mai slab scor – sub 4%, comparat cu Gyorgy Frunda și Bela Marko în anii 1996, 2000 și 2004. Iar în turul doi, electoratul maghiar din România, îndeobște atât de disciplinat, a sfidat recomandarea de vot pentru Mircea Geoană, fie stând acasă în procentaj record, fie votând mai degrabă pentru Traian Băsescu. De unde și virajul post-electoral al UDMR în brațele PD-L.
În felul acesta, electoratul UDMR a arătat că e mai inteligent decât liderii săi, în orice caz decât un alt personaj “expirat” – președintele Bela Marko – și decât candidatul eșuat Humor Kelemen.
Singura șansă: tinerii
În aceste condiții, orice lider responsabil de partid într-o țară democratică nu ar avea decât o singură soluție: demisia.
Și cum în toate cele patru mari partide democratice ale României liderii sunt înconjurați în majoritate de politicieni a căror vreme a trecut de mult, singura soluție este alegerea unor lideri tineri și necompromiși.
Nu vă impacientați, demagogia nu e punctul meu forte, am și propuneri concrete.
Pentru PD-L o sugerez pe Andreea Paul-Vass (http://www.andreeavass.ro/).
În vârstă de 31 de ani, actualmente consilieră a premierului Boc, doctor în economie, Andreea este unul dintre puținii politicieni români cu o viziune europeană a politicii, competentă și bună comunicatoare, de o eleganță și o politețe nefirești pe scena politică românească. Bineînțeles că PD-L preferă să promoveze persoane ca Elena Udrea sau Elena Băsescu, dar Andreea ar reprezenta un suflu proaspăt în fruntea acestui partid și în mod cert nu ar fi un valet al președintelui Băsescu, așa cum este Emil Boc. Andreea a semnat mai multe articole pentru revista ACUM.
Ca lider PSD îl propun pe Titus Corlățean(http://www.tituscorlatean.ro/). În vârstă de 41 de ani, deputat de Brașov între 2000 – 2004, ales senator de Brașov în 2008 și președinte al Comisiei de politică externă a Senatului, Titus a fost între 2003 – 2004 secretar de stat la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, în prealabil fiind diplomat de carieră. Cu o limbă ascuțită, dar niciodată mitocan, el a apărat – ceea ce nu e totdeauna ușor – cauza PSD, fiind o prezență remarcată în mass-media și, ce e mai important, neapărând ca implicat în certurile intestine din partidul său.
Pentru șefia PNL o sugerez pe Alina Gorghiu(http://www.alinagorghiu.ro/). Cartea sa de vizită a acestei tinere de 31 de ani este mai modestă decât a altor politicieni tineri. Aleasă deputat de București în 2008, doctorandă în drept penal, Alina are ingrata sarcină de a contribui la reformarea unui PNL care nu pare să se regăsească în opoziție.
În sfârșit, pentru funcția de lider al UDMR îl propun pe un alt colaborator al revistei noastre, Tihamer Czika (http://tihiczika.wordpress.com/). În vârstă de 27 de ani, de profesie jurist, liberal, ateu și cosmopolit, Tihi este o excepție printre politicienii din România. Deși este un apărător consecvent al drepturilor ungurilor din România, Tihi privește nu înauntru spre minoritate, ci afară, înspre societatea românească și europeană în ansamblul ei. Deși a candidat fără succes în 2008 pentru un post de deputat, viziunea sa politică îl recomandă ca lider al unui partid împitrit parcă de 20 de ani în lipsa de proiect.
Veți spune că n-ați auzit de acești tineri. Iar eu vă voi răspunde: ei și? Alternativă aveți? Nu? Atunci îndurați-i în continuare pe Boc, Geoană, Antonescu și Marko și nu vă mai plângeți de calitatea redusă a vieții politice din România.
Ţuica, Pălinca şi Ardelenii
decembrie 20th, 2009Scandal politic în lumea minorităţii maghiare: Szász Jenő, împreună cu alţi doi tovarăşi de partid s-a afişat la o Recepţie la Palatul Cotroceni, de Ziua Naţională. Dincolo de penibil, evenimentul scoate la lumină probleme delicate şi grave în relaţiile româno–maghiare, legate de momentul Marii Uniri.
Începem cu o mică paranteză, cine-i de fapt acest distins domn Szász Jenő. El este fostul primar din Odorheiu Secuiesc şi autoritarul preşedinte al Partidului Civic Maghiar, un minipartid de dreapta al maghiarilor din România, sensibil mai radical şi mai naţionalist decât UDMR-ul. Acest lider este aspru criticat câteodată chiar şi de proprii săi colegi de partid din cauza atitudinilor sale dictatoriale, setei de putere şi de simpatia faţă de un alt jucător politic, mult mai notoriu, dar cu „calităţi” foarte similare: Traian Băsescu.
Ei, chiar şi vorbind despre un personaj atât de disputat, un om normal (a se înţelege aici unul care a auzit de România numai din ştirile externe) n-ar pricepe cum adică acest gest ar avea valoare de ştire, darămite cum ar putea deveni subiect de scandal.
Dar la noi totul este altfel.
A participa – ca maghiar minoritar! – la serbările zilei naţionale a României e oraecum jenant, dat fiind faptul conotaţiile istorice nu tocmai fericite privind acest grup etnic. Astfel nu numai că vicepreşedintele partidului a demisionat din cauza scandalului, dar o parte din presa maghiară chiar s-a şi revoltat cum un lider maghiar – mai ales unul de dreapta, care nu are obiceiul de a-şi ascunde ideile naţionaliste – poate participa de bună voie şi nesilit de nimeni la o astfel de sărbătoare. (n.b. liderii UDMR cu funcţii mai importante sunt invitaţi la asemenea evenimente pe bază de protocol, care pur şi siplu nu se cuvin a fi refuzate).
Punct de vedere ciudat, fără drept de apel. Dar mai ales ridicol. O fi această sărbătoare naţională cum o fi, dar totuşi e (sau cel puţin ar trebui să fie) a tuturor cetăţenilor români. Comunitatea maghiară are dreptul să trateze evenimentul marcat de sărbătoarea naţională în contimuare ca şi o zi de doliu, chiar până la sfârşitul lumii, dacă aşa vrea muşchii săi (vezi: trăim într-o ţară liberă), fără gândul de a se împăca cu situaţia, dar nu aş numi această alegere nici pe departe ca şi una cugetată.
Totuşi să fim drepţi şi să privim şi cealaltă faţă a monedei. S-au întâmplat multe lucruri tragice, dar şi pozitive în istoria României; în orice caz destul de multe care ar merita să se considere ca sărbătoare naţională a României. Chiar două exemple bune din start: căderea regimului comunist sau instaurarea regimului domnitorului A. I. Cuza (după mine cel mai mare om politic român al tuturor timpurilor).
Atunci de ce tocmai 1 Decembrie?
Da, trebuie să recunoaştem că a fost un moment de bucurie pentru mulţi români, dar în acelaşi timp şi un moment controversat în istoria ţării. Formaţiunea profund nedreaptă numită Imperiul Austro–Ungar a fost „reparată” printr-o nedreptate la fel de mare: chiar părţi compacte cu populaţie majoritar maghiară au fost practic smulse, fără ca părerea locuitorilor să fie luaţi în seamă măcar aşa, de formă (greu de crezut de exemplu că majoritatea populaţiei din Crişana sau secuime ar fi fost de acord cu modificarea graniţelor). Şi iertaţi-mă, dar gestul de a privi situaţia cu o oarecare empatie lipseşte aproape cu desăvârţire în rândul etnicilor români. Ei consideră că doar au primit ceva ceea ce de fapt le şi-a aparţinut întotdeauna.
În oglinda celor de mai sus procesul de făurire a României Mari poate că nu era chiar aşa un marş glorios. Ardealul, ca un măr al discordiei, a rămas în continuare un fel de simbol al rivalităţii sau chiar al duşmăniei dintre cele două popoare. Ne place sau nu, ambele naţiuni au demonstrat cu vârf şi îndesat că
habar n-au cum să trateze problema Transilvaniei.
Ca şi copiind după indigo, acum a venit rândul României să arate lumii cum se pot batjocori minorităţi naţionale în stil autentic de Europa Centrală şi Balcani. În ciuda declaraţiei aşa de mult amintite de la Alba Iulia. Şi s-a avut mare grijă ca singura soluţie justă la vremea respectivă – cea a Ardealului autonom – să fie compormisă. Şi de o parte, şi de alta.
Astăzi, din fericire trăim o Europă mult mai modernă şi unită. Se poate întreba, ce importanţă au aşa numitele graniţe (devenite mai mult modice), dacă beau cafeaua de dimineaţă la Cluj, iau masa cu partenerul de afaceri în Italia sau Anglia şi pot să petrec cina iarăşi cu familia, totul cu o carte de identitate şi un bilet Wizzair dus-întrors de o sută de lei sau cel mult două. Dar – de data asta din păcate – trăim în acelaşi timp şi într-o Europă de Est, încă naţionalistă, conservatoare, obişnuită cu o gândire bazată pe simboluri naţionale. Astfel graniţele încă persistă în minţile oamenilor. Over and over again. Şi o să persiste în continuare, dacă nu admitem că încă avem o problemă – veche de peste 90 de ani…
Atunci care-i soluţia?
Un Ardeal autonom, cu modificarea graniţelor şi cu toată răvăşeala şi harababura, ţinându-se inevitabil unui astfel de pas? Sau o nouă zi naţională, alta decât aniversarea Marii Uniri? Nu – sau cel puţin nu neapărat. O clarificare obiectivă, lucidă a semnificaţiei momentului 1 decembrie 1918 ar fi de ajuns. Dar să se facă odată, pentru totdeauna!
Acest lucru nici măcar nu-i aşa de greu cum pare la prima vedere. Chiar revizioniştii cei mai înverşunaţi, într-un moment de oarecare luciditate pot să-şi dea seama că vremurile regatului maghiar de dinaintea 1918 s-au apus şi nu numai că nu-i posibilă reînvierea lor dar nici nu are prea mult sens. Dar şi în cazul că – prin absurd – oficialii români ar recunoaşte ca momentul Marii Uniri (şi ceea ce a urmat după) n-ar fi fost răspunsul cel mai echitabil dat nedreptăţilor suferite de românii din fostul imperiu Austro-Ungar, chiar şi un banal „vă cerem scuze pentru neplăcerile cauzate” ar avea un efect frenetic în rândul minorităţii maghiare.
Şi partea interesantă este că nu numai.
Fără nici un dubiu, există un anumit sentiment latent de vinovăţie din partea populaţiei majoritare, în mare măsură responsabil manifestărilor naţional-şovine şi de extremă dreapta. Ei, acest sentiment, odată „exteriorizat” şi prelucrat de conştiinţa colectivă a poporului român prin a cere scuze ar putea aduce liniştea şi pacea sufletească privind problema spinoasă a Ardealului. Şi – ca reacţie pozitivă – sunt sigur că astfel şi autoturismele „decorate” cu matriţe de Ungaria Mare se vor decima foarte curând.
Scurt şi concis. Dacă – în mod miraculos – un oficial de mare rang s-ar rosti la anul că „sorry, ceea cei-i o bucurie pentru noi s-ar putea să nu mai fie aşa de mare pentru alţii, dar hai să încercăm să trecem peste asta, doar vrem să fim fericiţi în acceeaşi patrie comună”, am putea să sărbătorim din nou.
De data asta, împreună. Cu inimă mai uşoară, cu ţuică şi pălincă, fiecare după preferinţele sale. Şi – nu în ultimul rând – distrându-ne pe seama scandalagiilor meschine şi penibile.
http://limbacailor.wordpress.com/
Disperarea lui Mircea Geoană: Ultimul spasm al sistemului Iliescu
decembrie 20th, 2009
Nimeni nu îşi savurează înfrângerea, deci nu trebuie să-i fie luată în nume de rău lui Mircea Geoana starea de descumpanită irascibilitate, probabil debutul unei nevroze, pe care o manifestă tot mai acut.
Puţin stoicism, o anumită detaşare autoironică nu i-ar dăuna fostului ambasador la Washington: nu începe şi nu se termină lumea cu alegerile din decembrie 2009.
Pe de altă parte, el ştie exact cu cine are de-a face. PSD-ul nu este un club ( o „famiglia”) în care se răs plă teşte eşecul, ba chiar dimpotrivă. Baronii sunt turbaţi la ora actuală şi vor acţiona mai rapid decât îşi inchipuie mulţi. Alianţa cu aripa crinică a PNL nu a dus unde se spera, în pofida jocurilor de culise şi a milioanelor investite de oligarhi. Traian Băsescu iese fortificat din verificarea voturilor anulate. Lumea este agasată de scâncetele pesediste.
Andrei Pleşu scria acum câteva săptămâni că, dintre cei trei candidati, Traian Băsescu se dovedeşte singurul care acţionează ca un autentic adult. Iată că şi acum, când o minimă sportivitate ar trebui să-l stimuleze pe Mircea Geoană să conceadă victoria adversarului său, el se obstinează să ameninţe cu CEDO, cu Veneţia, cu “tovarăşa dirigintă” etc .
Mircea Geoana suferă în acest moment de consecinţele a ceea ce pentru el ar ţine de domeniul
absurdului: o inversare de numere, o păcăleala, o festă a destinului. Ce refuză el însă să admită este că, acolo unde Emil Constantinescu se retrăgea smiorcăindu-se, de fapt autovictimizându-se de o manieră penibilă, Traian Băsescu a luptat temerar.
Nu şi-a declarat, precum fostul rector al Universităţii din Bucureşti, “scârba pentru politică” şi nu s-a mărturisit “învins de structuri”. Sistemul ticăloşit, reţelele parazitar-oculte (cu legături estice de acum eclatante), cabalele cele mai insalubre, nu l-au înfrânt. Numai un ignar ar putea crede că referinţa la suveranitatea poporului înseamnă populism. În acest caz, populişti vor fi fost şi părinţii fondatori ai democraţiei americane.
În pofida alianţelor baroce născute mai mult sau mai puţin peste noapte, prin călcarea în picioare a principiilor de către liderii PNL. Când Crin Antonescu îşi raţionalizează capitularea invocând relaţia Havel-Dubcek, el schilodeşte istoria. Ion Iliescu, preşedintele de onoare al PSD, nu este nicicum o versiune românească a lui Dubcek. În plus, Havel nu l-a însărcinat pe fostul lider comunist din perioada Primăverii de la Praga să formeze guvernul.
O dovadă suplimentară (dacă mai era nevoie) a disperării, cu puternice accente antidemocratice, în rândurile invinşilor: demonstraţie în faţa Palatului Cotroceni, circa o sută de studenţi, legaţi de Uniunea Naţională a Studenţilor din România, protestează faţă de rezultatul alegerilor. Nu le place Traian Băsescu, l-ar fi dorit pe Mircea Geoana. E dreptul lor.
Dar nu mă pot abţine să nu remarc similitudinile flagrante de metode între actualii demonstranţi, folosind ameninţări şi încercând să intimideze forţele de ordine, şi ciomăgarii utecişti în fruntea cărora şi-a făcut nefasta ucenicie Ion Iliescu, preşedintele de onoare al PSD.
În genere, la ora actuală, organizaţiile studenţeşti sunt cele care se opun autoritarismului de extremă stânga ori dreapta. În Venezuela, studenţii sunt în fruntea luptei societăţii civile împotriva despotismului lui Chavez.
Iată că o organizaţie studenţească din România a decis să reînvie sinistrele tradiţii ale “Tineretului Progresist” născocit şi manevrat de Gheorghiu- Dej şi Ana Pauker în perioada 1945-1948. O organizaţie care a atacat continuu Tineretul Liberal şi Naţional-Ţărănist. Un instrument totalitar care a înghiţit atunci şi ce mai rămâsese din Tineretul Social Democrat.
Nu pot afirma că UNSR este controlată de PSD, înteleg că are legături şi cu PNL, dar metodele amintesc, din păcate, campaniile propagandistice violente din perioada preluării puterii în ţară de către partidul comunist. Probabil că Mircea Geoană nu are habar de aceste detalii istorice. Nici nu ar avea nevoie de ele: el îi îngăduie mentorului său, Ion Iliescu, să-şi savureze acum, la bătrâneţe, retrăirea momentelor de deplorabilă satisfacţie din juneţea sa “revoluţionară”. Când aplica orbeşte directivele moscovite de distrugere a pluralismului politic şi a oricărui spaţiu de autonomie civică.
Mi-i pot închipui pe foştii lideri/activişti ai UASCR (Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România) Ion Traian Ştefănescu, Pantelimon Găvănescu, Constantin Boştină, George Copos, Octav Cozmâncă etc. urmărind încântaţi asemenea evenimente ruşinoase. Jenant, extrem de jenant acest comportament al “purtătorilor de flamuri roşii”. Pe scurt, revoltător.
Sistemul Iliescu, întemeiat acum două decenii, în decembrie 1989, prin frauda semantică şi conspiraţii de palat, a fost zguduit de demersul lui Traian Băsescu de reformare a structurilor instituţionale, de eradicare a corupţiei, de întărire a statului de drept şi de condamnare a trecutului comunist. Acest sistem ticăloşit este primejduit de victoria lui Traian Băsescu.
Actuala campanie pesedistă, sprijinită în chip scandalos de echipa Antonescu-Orban- Nicolai, ar putea fi văzută aşadar în perspectiva istorică drept un ultim spasm al nomenklaturii.
Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu:
http://tismaneanu.wordpress.com
Portrete în oglindă: patriotul român şi patriotul indian
decembrie 20th, 2009Ce înseamnă de fapt a călători? S-au scris milioane de articole despre acest subiect, unul în plus cred că nu strică nimănui. Există, desigur, numeroase ierarhii ale călătorului. Există, bunăoară, turistul care pentru a povesti prietenilor despre locurile vizitate trebuie ca mai întâi să îşi developoze fotografiile, apoi există VIP-urile, aceia care văd lumea din spatele gemurilor fumurii ale maşinilor sau de pe fereastra unui hotel luxos cu multe stele şi mai există individul care , ajuns într-o ţară străină, circulă cu autobuzul sau metroul şi intră în contact cu lumea reală, de dincolo de broşurile fermecătoare ale agenţiilor de turism. Personal, prefer a treia tipologie. Dincolo de toate acestea, însă, a călători este un remediu împotriva oricărui fel de prejudecăţi şi cel mai puternic antidot împotriva rasismului şi urii în general. Poţi descoperi la un moment dat că nu diferenţa dintre culoarea pielii ne face diferiţi, ci educaţia, experienţele de viaţă, codul moral şi principiile în care credem. Oameni cu orizont limitat sau dimpotrivă, deschişi şi inteligenţi există în toate colţurile acestei planete pentru că dincolo de naţionalitate sau “rasă”, substratul nostru uman este comun. Se spune adesea că ndivizii cei mai periculoşi sunt aceia în a căror casă nu găseşti nicio carte. Aş mai adăuga un criteriu: orice discuţie serioasă alunecă spre clişeu şi patetism inutil atunci când interlocutorul este o fiinţă umană care nu obişnuieşte să călătorească. Excepţii există, cea mai cunoscută dintre ele fiind chiar Immanuel Kant. Nu vorbesc însă despre excepţii şi nici despre oameni excepţionali.
Tradiţional, indienii nu sunt recunoscuţi ca globetrotteri. Mulţi dintre ei nu au călătorit dincolo de graniţele propriului lor stat (şi nu mă refer aici la statul naţional). De regulă, ca şi în România, aceştia sunt în mare măsură “patrioţii”. Discursul lor abundă în superlative absolute, mândria propriei lor naţionalităţi întunecă orice urmă de luciditate şi distanţă. Odată, în metroul din New Delhi, am fost surprins să aflu din discuţia cu un indian, că acesta este singurul metrou din lume. La fel cum, în discuţia cu un român, cu ceva ani în urmă, am fost cel puţin la fel de surprins la auzul ideii că bucătăria românească are o grămadă de preparate pe care nu le găseşti niciunde în lume (mi s-a oferit ca exemplu mămăliga). Cum eu ştiam cu precizie că atât metroul cât şi mămăliga sunt realităţi frecvente în spaţii culturale diferite, m-am simţit incapabil, în ambele cazuri, să duc conversaţia mai departe. O altă trăsătură comună a “patriotului” român şi indian este permanenta frică de alterare a tradiţiilor în contact cu alte culturi. Românii se plâng adesea că americănismele şi Europa occidentală vor înlocui forţat şi inevitabil, “obiceiurile noastre naţionale”, indienii (în special, cei trecuţi de o anumită vârstă) se tem că din aceleaşi direcţii vor veni ameninţările fundamentale la adresa modului lor de viaţă. Ceea ce uită şi unii şi alţii este că o valoare culturală, oricare ar fi ea şi oricum s-ar manifesta, rezistă ca valoare doar în măsura în care se deschide către alte valori. Clopotul de sticlă sub care încercăm să ne protejăm tradiţiile nu va face altceva decât să le răpească oxigenul necesar dezvoltării. Nimeni nu e naiv: unele tradiţii vor dispărea, dar nu pentru că au fost cotropite de americani, ci pentru că nu mai au ele însele energia de a se perpetua.
Mai deunăzi, vizitând Fortul Roşu din New Delhi, m-am oprit îmoreună cu prietenii mei indieni la un pahar de ceai (apropo, în India există acelaşi cuvânt, “ceai”). Alături de noi a apărut un individ care, după aspect, părea a fi un shadu. Shadu este omul ce îşi petrece o bună parte a anului în păduri, departe de orice aşezare umană, meditând fără să mănânce sau să bea ceva în timpul meditaţiilor. Un shadu are plete şi o barbă impozantă, impunând un soi de respect mistic. Indienii m-au întrebat dacă vreau să fac o fotografie alături de el. Uimit că acest lucru este posibil, am acceptat. După ce mi-a aflat intenţia şi suma pe care urma să o plătesc în schimbul fotografiei, shadu m-a privit şi a spus: “bacşiş”… O altă clipă de uluială: care va să zică “bacşiş” e un cuvânt universal, cunoscut până şi de misticii indieni! Dorea bani în plus… Am refuzat să mă târguiesc, nu pentru că suma ar fi fost exorbitantă (ceva în jurul a 50 de cenţi americani), ci pentru că am fost convins că persoana din faţa mea nu e un shadu autentic. Bănuielile mi s-au confirmat ulterior. Mi-am adus aminte atunci că în România, la colţuri de stradă, se mai găsesc şi astăzi falşi preoţi sau pseudo-măicuţe care cer bani pentru o mănăstire imaginară. Iată, deci, că alterarea autenticului nu vine întotdeauna din afară, ci porneşte de cel mai multe ori chiar din interior. Patriotismul care se manifestă (atât în India cât şi în România) prin izolare şi refuz al modernităţii nu poate, deci, garanta păstrarea tradiţiilor. Şi asta pentru simplul motiv că tradiţia însăşi, oricare ar fi ea, este inevitabil afectată de modernitate, trăind în mijlocul ei.
În cele mai multe dintre cazuri, ceea ce înţelegem la nivelul limbajului comun prin “patriotism” nu e decât un construct artificial, o noţiune eminamente politică. Evident, visul oricărei clase politice este acela de a convinge electoratul (sau “poporul”, cum se mai spune pe la noi) că trebuie să îşi iubească ţara necondiţionat. Căci, vorba lui Ludovic al XIV-lea, politicienii de mâna a doua cred mai mereu că “L`Etat c`est moi”. Cât de confortabil trebuie să se simtă ştiind că, orice ar face, se pot ascunde în spatele “patriotismului”, invocând “mândria de a fi român”. Patriotismul, însă, nu are nimic de a face cu acest adverb “necondiţionat”. Patriotul adevărat nu poate iubi inclusiv metehnele ţării sale, ci încearcă să le schimbe printr-un exerciţiu critic şi continuu de rigoare şi luciditate.
„Jidovii care încearcă să domineze lumea”
decembrie 20th, 2009”Jidovii care încearcă să domineze (sic) lumea pot să se împiedice de Modova” și ”Niciun jidov mârșav care încearcă să ne spurce pe noi nu va reuși”.
Sunt doar două din panseurile preotului Anatolie Cibric de la Biserica „Sfânta Paraschiva” din Chișinău, exprimate duminică 13 decembrie după înlăturarea unui ”simbol evreiesc”, o Menora de Hanuka, ridicată de evreii din oraș cu două zile înainte, lângă statuia lui Ștefan cel Mare. Preotul, ajutat de câteva zeci de enoriași, a depus apoi simbolul evreiesc la baza statuii, ca pe un trofeu.
Ulterior, la o dezbatere la televiziune, Anatolie Cibric a respins acuzația că ar fi antisemit, dar a adăugat că dacă reprezentanții autorităților vor lua măsuri împotriva sa, înseamnă că ”sunt și ei jidoviți”. Este deci ”jidovită” și ONU care ”a îndrăznit” să ceară autorităților din RM pedepsirea celor vinovați de acest act de anti-semitism.
Dacă aș fi fost religios, aș fi spus ”Iartă-l Doamne că nu știe ce face”. Dar nu sunt și de aceea nu cer iertarea lui.
Lăsând la o parte faptul că preotul s-a referit aproape tot timpul la evrei numindu-i jidovi sau iudei, fapt care nu i se poate reproșa dacă așa a învățat el în cadrul „educației” primite, nu mă mir că acest om încă nu a aflat că trăiește în Europa anului 2009, și nu în cea a lui 1903. Sunt mulți în Moldova care văd în ridicarea acelei Menora în parcul orașului (și nu le pun la îndoală sinceritatea), o provocare la adresa ortodoxiei. De fapt Cibric a și spus-o, ceva de genul ”de ce nu ridică acest simbol în sinagoga lor, sau în spațiul din fața sinagogii, dacă au”. Cu alte cuvinte, ortodocșii fiind la ei acasă, au dreptul să ridice crucea oridunde vor, dar evreii, și de altfel și alte minorități religioase, ”tolerate”, trebuie să dea dovadă de mai multă discreție și să nu-și etaleze simbolurile religioase ”in your face”. Deci nu contează că ești născut în Moldova, și că poate părinții, bunicii și străbunicii tăi sunt tot de pe aceste meleaguri, dacă nu ești ortodox trebuie să ”ai grijă”.
Asistăm din păcate la erodarea plăpândei toleranțe religioase, care se înfiripa destul de lent în Europa Răsăriteană în ciuda lecțiilor tragice ale celui de al doilea război mondial. Elvețienii au votat recent în favoarea interzicerii construirii de noi minarete în țara lor. Coloniști evrei fundamentaliști din Cisiordania, unii descendenți europeni, poate chiar fii ai evreilor gazați de naziști, au vandalizat luna aceasta o moscheie, dând foc la cărțile din interior și scriind pe pereți în ebraică mesaje ca ”Pregătiți-vă să plătiți prețul” și ”Vă vom arde pe toți”, etc. etc.
Poliția israeliană investighează. Ca și cea din Republica Moldova. Ei și? Chiar în eventualitatea că procuratura din cele două țări conchide că există motive bine întemeiate pentru a-i aduce pe câțiva indivizi în fața instanței și chiar dacă unii vor fi condamnați la închisoare, ce s-a rezolvat? Absolut nimic. Din contră, și în Moldova și în Israel cei dondamnați vor intra în celule cu capul sus, convinși că merită să sufere pentru cauza lor, care, cred ei, este și a lui Dumnezeu. Așa consideră și teroriștii sinucigași islamiști. Iar simpatizanții lor îi aclamează ca martiri.
Ori de câte ori are loc undeva un act terrorist sau rasist, autoritățile se grăbesc să afirme că este ”opera unei minorități infime”, că ”marea majoritate a populației nu sprijină”, etc, etc . Nu sunt chiar așa de convins că majoritatea populației ortodoxe din Moldova îl condamnă pe preotul Cibric. O femeie intervievată la Chișinău îi dădea dreptate: ”Ce să-i spun eu copilului meu dacă mă întreabă ce este semnul ăla din parc?” spunea ea reporterei TV. Și are dreptate. Cum îi poate explica ea copilului, presupunând că știe, că semnul ăla este un sfeșnic cu opt brațe pe care evreii (sau jidovii dacă preferați) îl ridică de Hanuka. ”Și ce este Hanuka”, ar putea întreba copilul. ”Si ce sunt jidovii?” ar putea fi întrebarea următoare. Vedeți așadar dilema acestei femei. Așa că nu cred în ”minoritatea rea” și ”majoritatea bună”
Sunt totuși de accord cu preotul Cibric care dorește ca evreii să-și practice mai discret religia, și nu în văzul întregii lumi. Dar propunerea sa este prea timidă pentru gustul meu. Și ortodocșii să facă la fel, și musulmanii și toate celelalte religii. Să se desființeze toate școlile religioase și să se scoată din programa școlară predarea religiei. Creierele fragede ale copiilor nu trebuie spălate cu legende vechi de sute, dacă nu chiar mii de ani. Marx spunea că religia este opium pentru popor. Sunt de accord. Dar aș adăuga că nimeni nu fumează opium în public, ci acasă, unde nu este văzut de concetățenii săi.
V-ați dat probabil seama, citind până aici, că nu sunt religios. Corect. Mai mult, sunt împotriva tuturor religiilor organizate, pe care le consider niște afaceri, în multe cazuri foarte profitabile. Dar nu sunt nici ateu. Și de aceea îi mulțumesc lui Dumnezeu că trăiesc în Anglia și că la câteva sute de metri de casa mea a fost înălțată, ca în fiecare an, o uriașă Menora de Hanuka care nu deranjează pe nimeni, că băieții mei sunt ”colour blind” având prieteni indieni, pakistanezi, evrei, japonezi, etc, că amândoi sunt încîntați că nu au fost nici circumciși și nici botezați, (eu fiind – prin accidentul nașterii – evreu iar soția mea anglicană). Știu, mai există și în Anglia, și în alte țări vest europene destui rasiști și idioți de altă natură care trec prin viață fără să învețe nimic, dar ei nu sunt aprobați de majoritatea tăcută. Cel puțin așa cred, sau sper, pentru că altminteri suntem blestemați să repetăm greșelile și crimele trecutului.
TELEPATIE [2] – ( Mirajul listelor )
decembrie 20th, 2009
Vlad Solomon la 22 de ani(urmare din numarul trecut)
Am ramas nemiscat, cu ochii pe singurele cuvinte pe care mi le scrisese vreodata : „Daca vrei, putem sa ne vedem. C.” Nu reuseam sa-mi amintesc motivul pentru care drumurile noastre s-au despartit. Au trecut 30 de ani, ma revedeam in Rishon LeZion, orasel pe care-l parasisem dupa numai un an, mutandu-ne la Holon, in apartamentul in care acum nu mai locuia nimeni, doar tablourile parintilor, fotografia mea, la 19 ani, pe peretele camerei mele de odinioara, carti peste tot, cristaluri (care nu mi-au placut niciodata, dar care azi sunt in apartamentul meu), tot felul de nimicuri adunate de ai mei, biletele cu adrese, haine uitate in dulapuri, obiecte care imi aminteau de mama, bunica si tatal meu… Si in tot acest vid, asezat pe covor, tineam in mana ilustrata trimisa de C., ii revedeam chipul, care ma insotise in ultimele luni, reaparut din ceata, dupa 30 de ani. Iesind din apartamentul din Holon, hotarirea era luata: O voi regasi, chiar daca nu stiam de unde sa-mi incep cautarile. Probabil, daca e in Israel, nu mai citeste, la fel ca mine, ziarele in limba romana. Greu de crezut ca a ramas in Rishon LeZion, poate dau sfoara in tara, cunosc atata lume, dar care o fi numele ei acum? S-o fi maritat, o fi divortata, are copii?… Si, de fapt, de ce sa o caut? Nu a fost mare dragoste intre noi, are aproape 50 de ani, ce rost are sa o tulbur, sa-i aduc aminte de un adolescent pe care poate l-a uitat, totul e atat de ridicol, obsesia mea, privirea ei, parca ma pandeste, glasul ei sincopat, inceputul frazelor, ca un atlet la Olimpiada, care-si lua avant, eu o faceam sa se supere din orice, dar o zgandaream si mai tare, era atat de frumoasa cand se infuria…
Au trecut zile, saptamani, gandul nu ma parasea, le povesteam tuturor despre vederea descoperita, despre C., telepatia de acum 30 de ani, intilnirea din Israel, dorinta mea de a o regasi. Toti zambeau si ma intrebau acelasi lucru :
– Bine, sa zicem ca reapare, ce-i vei spune ?
– Nimic, raspundeam, nu prea am ce sa-i spun, au trecut atatia ani, poate ea sa-si aminteasca de ce ne-am despartit a doua oara.
– Ce-ti pasa, ma intrebau ei, ce mai conteaza ?
Nu aveam raspuns, doar adierea unui vant sau destin (ce cuvant incarcat si ridicol!), care trecuse pe langa noi, ratasem ceva, pierdusem adresa unei strazi, lipseau secvente dintr-un film.
* * *
Intr-o dupa-masa, lucram de zor la cabinet, secretara ma anunta ca ma cauta la telefon un domn pe nume Dino Solomon. Nu cunosteam nici un Dino, la inceput am crezut ca mi-o fi ruda indepartata.
– Nu am timp acum, ce vrea? Ia-i numarul, il rechem eu, cind ajung acasa.
– Zice ca nu va cunoasteti, dar vine din partea unui fost coleg de liceu, din Canada, care te cauta.
– Bine, noteaza numarul de telefon, dar poti sa-i dai numarul meu de acasa, sa ma sune dupa 8, scrie si numele colegului, sper ca nu-i o farsa.
Termin pacientul (adica tratamentul, ca de la mine pacientii nu ies terminati, ci zambitori), ma indrept spre secretara si, putin absent, o intreb:
– Ai notat ?
– Da, imi raspunde ea, intinzindu-mi un biletel.
Citesc numele Dino Solomon, un numar, apoi, mai jos, cu litere mai mari: DANIEL DUBOWY.
* * *
Aici fac o paranteza. Nu-i prima, nu va fi nici ultima. Uneori imi citesc mesajele, pe computer, si remarc paranteze sau ghilimele. Si imi dau seama ca, mai des decat as vrea, folosesc si eu aceste semne, alteori fraze intercalate. Prea multe fraze intercalate, prea multe paranteze, zig-zaguri, aparente sau insistente, pete, puncte si linii, mai ca-mi vine sa cred ca viata mea e un tablou suprarealist, ca tot ce-am scris, versurile si piesele de teatru, scrisorile de dragoste si fisele pacientilor… Stop, ce-mi veni? Poate pentru ca azi e joi, sau pentru ca au reinceput actele teroriste, sau pentru ca am fost intrebat de ce scriu povestea listelor si am raspuns ca pentru mine insumi… Paranteza de acum va fi unica poezie pe care am scris-o, gindindu-ma la C. Cred ca in 1973, inaintea razboiului de Yom Kippur.
ALB PE NEGRU
Priveste !
Acolo sus,
Undeva, la etajul fara numar,
E deschisa singura fereastra a blocului negru ;
Iar o fata, imbracata in alb,
Ne face semne, fluturind o batista alba.
Nu te intreba ce doreste.
Multumeste-te s-o privesti.
E atit de fericita !
Si numai ochi, luciri, alb.
E fericita ca poate flutura batista alba.
Caci va veni o vreme
Cind va scapa batista din mina
Si va trebui sa inchida si ea fereastra,
Ca apoi sa o ucida pe fata in alb.
O, nu !
Nu-i raspunde !
S-ar putea ca batista ta
Sa nu fie indeajuns de alba,
Iar fata in alb, pe fond negru,
Sa moara prea repede.
* * *
Revin la ziua in care mi-a telefonat Dino Solomon. Termin munca la cabinet, ajung acasa pe la 20:30, emotionat de vestea ca Daniel Dubowy ma cauta, de-abia intrat pe usa- telefon de la Dino, imi povesteste ca exista o „lista de discutii” pe internet, Rom-Jews, unde cineva a amintit numele meu. Iar Daniel, fost coleg de elementara si liceu (unul din ele, ca m-am perindat prin trei) a intrebat de mine. Eu auzisem ca Daniel ajunsese in Israel, dar Dino m-a informat ca s-a transferat in Canada, la Montreal, ca a infiintat o lista (habar n-aveam ce-i aia lista, de-abia imi deschisesem e-mail, eu si computerul nu prea eram amici), mi-a dat telefonul lui, adresa, a ramas sa il caut eu pe Daniel sau invers, nu mai stiu.
Pe 9 martie am vorbit cu Dino Solomon. Tot pe 9 martie am primit e-mail de la Daniel si i-am telefonat. Mi-a povestit de lista Rom-Jews, am depanat amintiri din copilarie, cum a decurs viata noastra, unde s-au pierdut fostii prieteni, cum a dat de urmele unui alt coleg, D.E., in Germania. Si deodata m-am gindit la C., fusese la acelasi liceu, l-am intrebat pe Daniel daca am vreo sansa sa gasesc pe cineva prin intermediul listei. M-a sfatuit sa intru, dar sa stau putin pe tusa, sa observ personajele, sa nu intervin imediat in discutii. Pe atunci bateam foarte lent la tastatura, cu un singur deget, tot timpul greseam, eram disperat, eu, pe internet, primeam doar scrisori profesionale, raspundeam cu dificultate, dar Daniel m-a orientat si incurajat.
Eram decis sa intreb de C. cu prima ocazie, poate cineva o cunoaste, lumea e mica. Dar pe 10 martie primesc un e-mail de la D.E. fost coleg cu Daniel, si citiva ani cu mine, la elementara. Locuieste la Duesseldorf, in Germania, in prima lui misiva imi povesteste ca nu demult m-a vazut la TVR International, a vorbit despre mine cu fosti prieteni comuni si ar vrea vesti din partea mea. Si imi trimite si poza lui, anii nu-l schimbasera, avea acelasi zambet de optimist. Eram foarte emotionat sa ma regasesc cu D.E., dar simteam ca in spatele acestui mesaj se ascunde ceva inexplicabil. Eram blocat, nu i-am raspuns timp de o saptamana, parca ma temeam sa nu deschid o usa ferecata.
Dupa citeva zile, imi scrie din nou, ma intreaba daca prefer sa nu tinem legatura sau sunt lenes la scris. Am pus mana pe telefon, am aflat numarul lui din Duesseldorf si l-am sunat. Tremuram tot, D.E. mi-a povestit odiseea lui in toti acesti ani (cam 40) de cand ne pierdusem din vedere, o multime de cunostinte comune locuiau prin zona lui si s-a amintit de citeva ori numele meu in diferite ocazii. Nu l-am intrebat nimic de cei cu care a vorbit, nici cine sunt, nici varsta. Stiam, presimteam ca ma apropii de ceva anume, ca fluturele atras de flacara, eram leoarca si ma cutremuram de frig, ma balbaiam, lipsit de vlaga…
Brusc m-a intrebat: Nu esti curios sa stii cu cine am vorbit de tine?
– Nu, i-am raspuns, nu sunt curios, stiu, o caut de mult, este C.!
(va urma)
Ora de istorie
decembrie 20th, 2009
Fără nicio legătură cu evenimentele
Care alergau nebune pe-afară,
Ca nişte cai de curse
Ai căror jokey au dezertat,
Mă perpeleam în nopţile acelea
De parcă apele
Ar fi inundat uscatul murdar
Şi lumea s-ar fi scufundat.
Într-o dimineaţă zgârcită la frig,
Două păsări înfricoşate
Abia au reuşit să-şi ia zborul.
Le priveam cu speranţa
Că nu vor ajunge prin ţările calde.
„Copii, astăzi nu mai mergeţi la şcoală!
Ora de istorie o ţinem în Piaţă
Pe baricadă.”
Duhovnicul
decembrie 20th, 2009Pe “duhovnicul” P. îl descoperisem recent. De trei luni. Un om cam la şaizeci de ani. Palid. Fizonomie neinteresantă. Doar ochii. Ochii! Ah ! Ochii ! Vii, pătrunzători, aprinşi, ca doi tăciuni. Nu era preot şi nici călugar. Era un ostenitor al “Rugăciunii inimii”. Auzisem că odiniaoară fusese călugăr. Nu eram sigur. Nu vorbea niciodată despre el. Traia singur. Nu fusese însurat. Ştiam de la câţiva cunoscuţi de-ai mei, care îi ceruseră sfatul, că ştia toate siretlicurile diavolului. Ei ajunseseră departe. Poate la rugăciunea neîntreruptă. Şi eu mă convinsesem că nu era un zvon. Acum, aveam nevie de el. Îl caut şi îl găsesc acasă. O casă bătrânească, învelită cu olană roşie. Sunt poftit înauntru. O cămaruţă, care îmbie la odihnă. Pereţii acoperiţi cu icoane ortodoxe. Multe autentice. O candelă masiva la Răsărit. Ardea zi si noapte. O bibliotecă mică plină de carţi religioase. Un şirag de mătanii pe masă. Peste tot, miros frumos de busuioc.
– Vezi ce frumos e afară, îmi reproşează el cu ironie. Şi pe domnia ta te văd aici, în chilia mea bătranească. Parcă n-ai fi tânăr.
– Noi n-avem tinereţe, răspund eu.
– Aşa e. Nici eu n-am avut. Nu am avut timp de ea. Ce te supară ?
– Nu mai pot să-mi fac rugăciunea. Nu mai îmi vine să mă rog. Nu mai îmi pot concentra mintea. Nu găsesc motivul. Care sa fie ? Poate diavolul…
– Fiecare trebuie să-şi ştie motivul lui. Cât priveşte pe diavol, aşa e ! Ne impiedică. Are câte un şiretlic pentru fiecare. Alfel, ar fi prea simplu. Vezi! El ne cunoaşte mai bine slăbiciunile decât noi. În aceasta stă puterea lui.
– Cum pot să-mi cunosc slăbiciunile ? De ce nu-mi mai vine să mă rog ?
– Aş putea să-ţi spun ce spun şi popii. Adică vrăjală. Dar eu nu spun aşa. Aşteaptă…
Merge la mica lui bibliotecă. Mă aştept să aleagă de acolo o carte. Dezamăgire. Ia un caiet şi mi-l pune în faţă. Îl deschid. Nu e scris nimic.
– Eşti surpins, nu-i aşa ?
– Sunt şocat, raspund eu iritat.
– Ei bine, iată! Ia aici un creion şi scrie. Mă apuc să scriu. Îmi dictează : ” Inima mea îmi spune că nu-mi vine să mă mai rog deoarece… ” Termin de scris. Aştept sa dicteze în continuare, să termine fraza. Nimic. Ia de pe noptieră un ziar şi începe să-l citească. Totuşi, aştept. Într-un târziu, ca şi cum atunci m-ar fi descoperit, ridică ochii, se uită la mine şi-mi zice :
– De ce te-ai oprit ? Continuă !
– Cum? răspund eu mai suprins. Aştept să dictaţi.
– Dar atât am avut de dictat. Fraza încheie-o dumneata.
– Dar nu ştiu cum, fu răspunsul meu.
– Fără îndoială, din cauza emoţiei. Mergi acasă şi ia-o de la capăt. Scrie un răspuns. Repede. Nu contează ce şi cum. Ce-ţi trece prin cap. Spontan. Fără niciun fel de cenzură.
– Ştiu si eu, zic, ce o ieşi din asta. Mulţumesc, aşa am să fac, închei eu hotărât.
Pe drum, îmi revin în minte cuvintele : “Spontan. Fără niciun fel de cenzură”. Am impresia că acest gând mă obsedează. Ca un refren. Începe ploaia. Nici n-am avut timp să obesrv norii negri care se îngrămădeau deasupra oraşului, ca balaurii…
Acasă. Mă fac comod. Iau caietul şi încep : “Inima mea îmi spune că nu-mi vine să-mi fac rugăciunea deoarece…deoarece…deoarece… deoarece afară plouă”. Fu primul gând care îmi veni în minte. Închei : “afară plouă “. Absurd. Încep din nou : “Inima mea îmi spune că nu-mi vine să-mi fac rugăciunea deoarece… deoarece… deoarece… afară plouă şi sunt indispus”. Contunui să scriu. Spontan, fără niciun fel de cenzură. Umplu o pagină. Nimic relevant. Înca una. Nimic. La a treia pagină, ceva interesant. Continui. Nu las ideea să-mi scape… Evrika ! “Inima mea îmi spune că nu pot să-mi fac rugăciunea deoarece…” Asta era ! Găsisem !
Câteva zile nu mi-am putut reveni din uimire. Răspunsul era atât de simplu. Şi totuşi…
Duhovnicul P., Dumnezeu să-l ierte! Acum, după atâţia ani, îmi revine în minte figura lui atât … neinteresantă. Doar ochii. Ochii! Ah ! Ochii! Vii, pătrunzători, aprinşi ca doi tăciuni. Şi ziua aceea ploioasă, când am început marea aventură cu …acel caiet. De atunci, am consumat râuri de cerneală, am umplut multe caiete. Şi, de fiecare dată, m-am folosit. Într-adevar, ştia foarte bine toate şiretlicurile diavoului. Dar de unde ? Cum de nu m-am gândit ! Iau caietul şi scriu : “Inima mea îmi spune că duhovnicul meu ştia să biruie toate şiretlicurile diavolului deoarece…deoarece…deoarece…” Nu se poate! Retro, satana ! Doamne apară şi păzeşte ! Absurd ! Total absurd ! Cum ar fi putut el să fi fost… Dar cine ştie. Poate se pocăise şi trecuse definitiv de partea îngerilor buni. Altfel, cum?
Rescriu ce mi-a fost scris (X)
decembrie 20th, 2009O toamnă impară îmi bate în geamul camerei de oaspeţi. Rând pe rând tic-tacul timpului se apropie de secundele unui minut, ce înseamnă însăşi viaţa mea.
O viaţă cât o clipă a unei lumi ce se întrepătrunde în alta, aşa cum şi eu mă pierd în negura timpului ce va pleca cândva lângă tatăl meu. Îmi este tare dor de el, dar aş vrea să mai stau lângă maica mea prea albă. Sunt trist, tare trist, o apăsare mă duce mult prea departe. Am fost învăţat să mă feresc de un tăvălug în faţa căruia nu pot rezista. Şi iată, că de o dată, împins de sfătuitori am intrat într-o luptă ce nu este a mea. Sunt îngenuncheat de propria-mi slăbiciune şi, cu sufletu-mi făcut zdrenţe, încerc să desluşesc iţele unei lumi ce nu-mi aparţine. „Vorbesc” cu tatăl meu, plecat de mult în lumea celor drepţi, şi aprind o lumânare la mormântu-i, strigând:
– Opriţi lumea, vreau să cobor!
De dincolo de pământul rece al unui noiembrie impar, parcă mă dojeneşte tata!
– Nu intra în tăvălugul de foc al nepreţuirii de semeni!
Se apropie seara şi plec… acasă. Perna-mi este ostilă, un reazem ce pare a fi precum ariciul din copilăria mea, regăsit undeva lângă leagănul unor amintiri ce-şi plâng sinceritatea vremurilor. Se cerne prin faţa ochilor o trecere de aici către dincolo, acolo unde voi ajunge mai curând sau mai târziu, aşa cum îmi este mosorul, atât cât este aţa destinului. În preajma mea aud o voce caldă, bucuroasă de prezenţa mea. Este mama, cu un sfat şi o credinţă a dragostei pentru familie. O preţuiesc mai mult ca niciodată, iar sfaturile ei s-au dovedit a fi unicele speranţe împlinite.
– Nu pleca, scumpa mea! Mai rămâi! Vreau să mă pot ridica din nou, să pot merge mai departe cu sfatul şi zâmbetul tău unic!
De dincolo, din camera tăcută, parcă aud dojana părintească a tatălui meu. Înţeleg ce ar vrea să-mi spună. Un moment parcă îl văd şi alerg către albumul de fotografii ale unei singure şi unice nunţi, o nuntă a unui octombrie plin de soare şi dragoste. Pipăi fiecare fotografie unde este tata, parcă încerc să-i aşez părul din fotografie, dar imediat înţeleg privirea unui sfat:
– Să nu mă dezamăgeşti!
Aşez albumul într-un dulap din camera de oaspeţi şi plec capul. Uit că tocul uşii este mai scund şi îmi „aplic” o lecţie de viaţă. Desluşesc în holul luminat o parte din răspunsurile întrebărilor retorice. Îmi împreunez mâinile şi ridic privirea către icoana din camera mea, îi vorbesc, îi cer sfatul, o preţuiesc pentru că mi-a fost dăruită de părinţii mei.
S-a făcut noapte. Aprind lumina şi văd mai departe, mai clar şi, fac următorul pas. Îl simt mai sigur, mai preţios, mai liniştit. Este cald în casă, în suflet, în lumea mea.
– Sărut mâna, mamă!
– Îţi sunt dator, tată!
Cap-compas: democrația
decembrie 20th, 2009
Corabia politica se clatina in hula post-electorala. Cum se prezinta situatia la bord?
Babordul pare decapitat, dar ramane eternul seducator in vremuri de restriste economica. Social-democratii au acum nevoie de un lider credibil, in jurul caruia opozitia sa se agrege coerent.
Tribordul arata erodat de guvernare, insa pe punctul de a se consolida parlamentar. Intrarea in coalitia pentru guvernare este, din considerente de afinitati ideologice si conjuncturi parlamentare, singura optiune viabila a national-liberalilor.
Capitanul este constrans, mai mult decat oricand, sa navigheze pe ruta convergentei politice. La prova avem nevoie de efigia unui premier inflexibil, care sa alunge fantoma dictaturii prezidentiale. Carena ar trebui curatata de algele coruptiei, iar balastul administrativ aruncat peste bord.
Indubitabil, corabia nu poate prinde viteza apolitic, prin simpla ridicare a velaturii tehnocratiei. Deriva indusa de criza poate fi compensata doar printr-un vaslit politic sincron, in care eventualul radicalism ale dreptei dominante sa fie amendat corect si consistent de opozitia de stanga. In caz contrar, politicianismul va imprima o traiectorie predictibil circulara in care, finalmente, am ajunge de unde am plecat.
„White Thara” primul Centru de budism din România
decembrie 20th, 2009Stabilit în România de mai bine de un an, un fost călugăr buddhist Lotsawa Thubten Sherab, originar din Nepal, a înfiinţat primul Centru de budism tibetan din România. Dragostea este cea care a contribuit şi l-a determinat să se stabilească la noi.
Şi pentru că bunicii femeii de care este îndrăgostit au locuit la Moşoaia- Argeş, aici a deschis acest Centru, cu intenţia de a-i iniţia pe români în tainele culturii, civilizaţiei tibetane şi în medicina tradiţională budistă.
La numai 5 km de Pitesti, Centrul este dotat cu sali de conferinte, de meditatie, separeuri, bar si restaurant cu specific românesc şi tibetan.
La etajul întâi al clădirii este sala de meditaţie cu statuia lui Buddha tronând în mijlocul încăperii, decorată în stilul orientului îndepărtat şi reprezintă locul în care vin cursanţii pentru a scăpa de problemele zilnice prin meditaţie; Buddha Sakyamuni, corespondentul buddhist al lui Iisus Hristos, a oferit lumii învăţăturile sale.
O altă statuie îl înfăţisează pe Buddha al medicinei, în faţa căreia se fac rugaciuni pentru tratarea bolilor trupului si sufletului.
Restaurantul a fost infiintat pentru a deservi pe cei care vin la cursuri, dar poate fi frecventat de oricine doreşte. Clienţii pot servi atât mâncare tradiţională românească, dar şi preparate din bucătăria tibetană.
În bucătăria tibetană se pune accentul pe legume, nu sunt fierte, ci flambate, se prepară pe loc, trebuie să fie proaspete, în felul acesta păstrandu-se toate vitaminele pe care le conţin.
Centrul funcţionează din luna aprilie a.c. şi porţile sale sunt deschise pentru toţi cei care doresc să evadeze din stresul cotidian, să aprofundeze cărţile sacre Tantra si Sutra, artele marţiale şi medicina tradiţională tibetană. Aici se explica ABC-ul buddhismului.
Budismul este o filozofie orientală având originea în India în secolul a lVI lea î. H. şi care s-a raspândit ulterior într-o mare parte a Asiei Centrale şi de Sud – Est. Are la bază învăţăturile lui Gautama Siddhartha.
Budismul aparţine grupului de religii dharmice alături de hinduism şi de jainism. Mai este numit şi „Buddha Dharma”, ceea ce înseamnă în limbile sanscrită şi pali „învăţăturile Celui Luminat”.
Cine este Serab?
Originar din Nepal, acesta a fost călugar la un templu buddhist timp de 20 de ani. A intrat in manastire de la vârsta de 10 ani . Vorbeşte cursiv opt limbi străine . Apoi a fost trimis în Europa să predea buddhismul în Franţa, Spania, Germania, Anglia, Italia.
Precizează că buddhismul are patru ramuri, cea pe care o răspândeşte fiind Mahayana. Buddhismul Mahayana se diferentiaza de celelalte ramuri ale bddhismului prin faptul ca lucrează cu sacrificiul şi vorbim aici de sacrificarea placerilor vieţii pentru a ajuta semenii nostri, animalele, toate fiintele aflate in suferintă.
Atmosfera tibetană este completată in sala de meditaţie de fundalul sonor, camera fiind inundată de acordurile rugaciunilor calugarilor buddhisti. Misiunea lui aici este sa deschida portile buddhismului şi în România.
Praguri
decembrie 20th, 2009În fiecare dimineaţă
Îmi consult lista de praguri
Pe care trebuie să le sar.
Zilnic
Am un număr fix de sărit;
Iar spre seară
Fac inventarul pragurilor sărite.
Pe cele rămase
Le notez pe lista de a doua zi,
Pentru că
Există o normă de praguri
Peste care pot să trec.
Astăzi
Am ezitat la o săritură
Şi am rămas în prag.
– Hei, rămâi in urma planului,
Sări odată,
Mi-a strigat proiectantul de praguri,
Mai ai un singur prag!
– Nu, am protestat inutil,
Punând piciorul în prag.
Nu vreau să-l sar!
Căci după pragul ăsta nu mai e nimic,
Nici un prag.
Şi-mi îndeplinesc planul de praguri
Înainte de termen.
Înţelenirea în proiect
decembrie 20th, 2009 La şcoală, ni s-au prezentat bătăile încasate de daci, de la romani, ca fiind adevărate victorii. Nişte victorii care au dus la dispariţia limbii populaţiei locale, adoptarea unei limbi romane vulgare şi începutul formării poporului român de azi.
Acest obicei de a face din negru alb, de a prezenta o înfrângere ca pe o izbândă, îl au românii de la formarea lor şi nu-l ocoleşte nici pe Mircea Geoană. Acesta e primul om din politica românească umflat de un orgoliu care îl poate face să explodeze.
Dacă ne uităm la componenţa Curţii Constituţionale, putem spune că e pro-PSD şi, deci, pro-Geoană, dar nici măcar aceasta n-a putut cădea aşa rău în ridicol, acceptând orice moft al celui ce se declară învinsul-învingător.
I-a acceptat-o pe aia cu renumărarea voturilor nule, să salveze aparenţe şi să-i facă un hatâr, şi „la revedere!”.
Da, dar la Mircea Geoană, omul care vrea să aibă neapărat dreptate, milioanele lui de votanţi sunt mai importante decât milioanele de votanţi ale lui Traian Băsescu, iar cei ce muncesc în străinătate, să ne îndrepte nouă balanţa de plăţi, nu au nici o importanţă în ochii celor orbiţi de vanitate.
Cum poate să înţeleagă Mircea Geoană că milioanele de transilvăneni, populaţia pregnant urbană, diaspora civilizată, oamenii mai şcoliţi, ce formează electoratul lui Băsescu, sunt, de fapt, cei ce pot duce societatea înainte, nu cei fără multă şcoală, moldovenii, ţăranii sau pensionarii lui? Asta e întrebarea!
Pe faţa lui Mircea Geoană se citeşte mirarea neputincioasă. Se întreabă cum a putut evolua electoratul, atât de mult şi atât de repede, încât să nu-l voteze tocmai pe el: candidatul ideal, cel mai mare garant al democraţiei de tip PSD-ist. Mirarea se citeşte şi pe faţa lui Crin Antonescu. Cei ce nu înţeleg nu pot să creadă.
O simplă adunare de capi de partide PSD-PC-PNL-UDMR-PRM-PNG-PIN-MINORITĂŢI…nu e o simplă operaţie aritmetică; electoratul nu mai e „de strânsură”.
La noi, capii de partide, mari şi mici, caută să se eternizeze în funcţii. Mentalitatea şi uzanţa actului demisiei, când greşesc, le e străină. La noi, partidele sunt considerate feude, menite să aducă bogăţie şi vacanţe de vis. Cumva, partidele româneşti sunt pe altă lume şi îşi duc existenţa în spaţiul virtual al dorinţelor capilor lor. Ai atentat la dorinţele lor, le eşti duşman.
O astfel de dorinţă a avut şi Mircea Geoană: preşedinţia. N-a ştiut şi nu ştie că decalajul dintre dorinţă şi realizare e sămânţa afirmării schizofreniei.
Atât de mult s-a agăţat şeful PSD de acestă iluzie, încât a transformat-o în certitudine şi a reuşit să convingă un grup de sprijinitori de reuşita demersului.
Acum, caută fiecare să facă un pas lateral, să poată ieşi cât mai onorabil din combinaţie şi să-l lase pe Geoană în aer. Unii, precum Viorel Hrebenciuc, lansează teorii exoterice, cum este caraghioslâcul cu „Flacăra violetă”.
Cei care nu vor reuşi să părăsească „Titanicul” vor „plimba gâsca” împreună cu liderul lor de opinie, cântând în cor, în direct şi la oră de maximă audienţă, aria fraudării alegerilor. Succesul te înviorează psihic, iar insuccesul te deprimă. Când ajungi să crezi că eşti deţinătorul adevărului absolut şi nu ţi se dă dreptatea pe care crezi că o meriţi, te alienezi.
Nu poţi cere de la un om ceea ce nu poate da.
Mircea Geoană a ajuns să creadă că el a inventat social-democraţia. Înainte de alegeri, a scris chiar o carte, că se poartă şi dă bine la electorat, numai că nu electoratului său i se adresa cartea. Mai bine îi citea pe Willy Brandt şi Helmut Schmidt şi simplifica cât putea de mult învăţăturile acestora, să fie pe înţelesul tuturor. „Practica” e aia care „ne mănâncă”, nu teoria.
Când există pericolul şomajului, neplăţii pensiilor, căderii învăţământului în derizoriu sau colapsului sistemului de sănătate, orice ideologie e o simplă vorbă.
Cele 5 milioane de votanţi ale lui Mircea Geoană aşteaptă de la cele 5 milioane de votanţi ale lui Traian Băsescu să muncească pentru ele până „îşi vor rupe gâtul”; asta e esenţa „opoziţiei constructive”.
Grupul de la Cluj nu avea de unde să ştie ce pune în fruntea PSD-ului. Ce, Maurer a ştiut ce pune în fruntea României?!
DOWNSHIFTING
decembrie 20th, 2009
ţi-am adunat ghinde, vâsc, merişor şi puţină lumină de toamnă… din trifoi! ţi-am trimis câte-o şoaptă de dor, când poteca respira încet, ca un nor din voal de mireasă. ţi-am arătat şi oraşul, pe înserat. biserica, „slow life”. şirul de florari, cu zâmbete stranii, de parcă ar pune în fiecare buchet… câte un remediu homeopatic! şi-o tresărire… pe bucla finală a unui simţ psihologic! aproape de casă, m-am oprit să-ţi iau struguri de la supermarket. şi-am trecut prin parcare, numărând şotronul! o amintire m-a condus pe ultima stradă – zâmbetul tău roşu, de stea, sărind de bucurie… prin viaţa mea!
11 septembrie 2009, 01:19
Ne-aţi trădat, emigranţilor! Ba v-am salvat, nefericiţilor!
decembrie 20th, 2009Aşadar, ne-aţi trădat, emigranţilor!
Aţi plecat din România în căutarea libertăţii, a unui trai decent şi a fericirii NUMAI PENTRU VOI. Ne-aţi lăsat fără inteligenţa şi fără priceperea voastră, fără forţa care s-ar fi putut aduna AICI şi nu ACOLO pentru construirea unei lumi mai bune. V-aţi construit case, v-aţi găsit slujbe, v-aţi aciuiat la sânul generos al unor societăţi care v-au dat o pâine şi v-au ridicat.
Iar noi am rămas singuri cu comunismul românesc, singuri cu anticomunismul românesc, singuri cu politicianismul de ev mediu al tuturor acestor partide, partiduleţe şi politicieni care nu urmăresc decât interese strict legate de maţul lor personal. Am rămas singuri cu proştii ăştia de colegi de muncă fără altă preocupare decât de a se mânca la nesfârşit între ei, într-o societate care ar fi trebuit să renască, nu să moară progresiv, după Decembrie 1989, adică exact acum 20 de ani. Am rămas în blocurile noastre insalubre, dintre care peste o jumătate ar trebui darâmate şi reconstruite din cauza afecţiunilor cauzate de cutremure, gândaci, ploşniţe, igrasie, manele, îmbătrânire naturală…
Am rămas marginali într-o lume marginală.
Ne-aţi trădat, emigranţilor, dar asta n-ar fi nimic încă, dacă nu v-aţi fi trădat şi pe voi înşivă!
V-aţi lăsat în urmă părinţi, copii, fraţi, cei mai buni prieteni, profesori, oameni pe care i-aţi iubit, locuri dragi, gusturi şi mirosuri, imagini şi sunete. Aţi lăsat în urmă morminte care au început să intre în paragină sau au fost vandalizate. V-aţi lăsat zecile, sutele, miile de cărţi care v-au format dar nu au mai avut loc în geamantanele voastre mici de fugari. V-aţi găsit scuze şi consolări pentru toate acestea.
Ne-aţi trădat şi continuaţi zilnic să ne trădaţi dându-ne sfaturi sau îndemnându-ne de la distanţa şi confortul mediului în care trăiţi, criticându-ne des şi chiar bucurându-vă parcă de necazurile noastre, care nu vin decât să justifice o dată în plus faptul că, din punctul vostru egoist de vedere, aţi luat cea mai bună decizie când aţi decis să plecaţi. Iar recent ne-aţi decis si preşedintele prin votul vostru, punănd cireaşa pe tort. Sau, poate, chiar mai bine zis, bomboana pe coliva…
Ba v-am salvat, nefericiţilor!
Ne-am construit case fără să fie nevoie să furăm, muncind onest, ne-am găsit slujbe fără să fie nevoie să ne prostituăm, ne-am integrat în societăţi care i-au apreciat pe cei mai buni dintre noi şi ne-au făcut loc în primele linii, urmându-ne, nu dându-ne în cap, aşa cum eram obişnuiţi ori de căte ori încercam să facem ceva bun in România.
Aţi rămas cu politicienii pe care-i meritaţi, pentru că ei s-au ridicat dintre voi şi cu sprijinul vostru, nu sunt extratereştri. Colegii voştri de muncă sunteţi voi înşivă. Blocurile în care locuiţi, paraziţii, marginalitatea, vă aparţin. Le aveţi cum le întreţineţi.
N-am lăsat nimic în urmă care am fi putut lua cu noi, iar pe cei dragi şi apropiaţi i-am ajutat cum nimeni n-ar fi îndrăznit să viseze măcar că i-am fi putut ajuta, rămânând în România. Banii trimişi de noi şi cheltuiţi de ei pe produse şi servicii au ţinut în viaţă o economie care ar fi fost altfel în cădere liberă, echilibrând ani de zile balanţa de plăţi a ţării. Medicamentele plătite de noi au salvat nenumărate vieţi omeneşti, cheltuielile noastre ca turişti în ţara din care a trebuit să plecăm pentru a ne trăi viaţa au reprezentat şi vor reprezenta mulţi ani de acum încolo o pâine pentru voi. Căci dacă nu venim noi să revedem imagini, să reascultăm sunete, să ne bucurăm de gusturile şi mirosurile copilăriei, adolescenţei ori tinereţii noastre, câţi turişti credeţi că ar prefera Romănia unor destinaţii unde ospitalitatea nu e doar o poveste pentru pionieri şi utecişti, preţurile sunt suportabile şi veceurile utilizabile?
Am plecat cu geamantane mici nu pentru că n-am fi vrut să luăm cărţile dragi cu noi, ci pentru că am plecat în necunoscut! Dar ce bine vă pare cănd ne vedeţi revenind cu geamantane mari, pline de cadouri şi atenţii, prin care încercăm, umili, să ne cerem iertare pentru bunăstarea noastră îndepărtată şi pentru anii în care nu ne-am văzut…
Continuăm să vă împărtăşim din experienţa noastră pentru ca şi voi să încercaţi să faceţi ceva acolo unde sunteţi, pentru a fi mai liberi şi pentru a vă realiza, descotorosindu-vă de minciună, comunicănd direct, cu răspundere şi onoare, renunţănd la individualismul anarhic atât de copios exploatat de găştile care vă conduc şi reuşesc să vă fure, cum spunea cineva, şi banii pe care nu-i aveţi.
Ascultaţi şi citiţi limba română vorbită de noi, urmăriţi cum ţinem în viaţă tradiţiile româneşti autentice, în mod neostentativ şi în armonie cu cele ale popoarelor care ne-au primit cu braţele deschise şi veţi înţelege că în timp ce cultura voastră devine din ce în ce mai imitativă şi mai subţire, noi suntem de fapt cei care o mai ţinem în viaţă aşa cum am moştenit-o şi aşa cum am crezut în calităţile ei universale.
Cât despre preşedintele care v-a ieşit, oricare s-ar fi ales viaţa voastră ar fi fost aceeaşi, să nu vă faceţi iluzii. Preocupaţi-vă de fericire NUMAI PENTRU VOI , lăsând apa vieţii voastre să învârtă roata morii voastre şi vă va fi mai bine şi fiecăruia dar şi tuturor. Învăţaţi asta de la noi şi salvaţi-vă, cum şi noi am învăţat pe unde am ajuns, şi suntem mult mai bine decât dacă am fi rămas fiecare în mahalaua lui.
De ceva timp îmi umbla obsesiv în minte titlul acestui articol. În fine m-am decis să aştern şi ideile care veneau sub el. Fireşte, subiectul e mult mai complex şi mai nuanţat, de la caz la caz. Cititorul va trage singur linia introspectivă.
Ucraina – Tânără şi (tot) neliniştită
decembrie 19th, 2009„…organizaţiile românilor ucraineni şi autorităţile României aflate în spatele lor consideră Bucovina de Nord şi sudul Basarabiei teritorii anexate ilegal de la România”
(Serghei Tighipko, prezidenţiabil ucrainean)
Cine trece prin Kiev în această perioadă de campanie electorală prezidenţială va avea surpriza să vadă pe bulevardele principale ale capitalei afişul unui candidat pe care apare un singur slogan: România – vecinul nostru concurent şi periculos. După ce îţi reprimi firescul sentiment patriotic – ce importantă ţară trebuie să fie România dacă unii intră în alegeri doar ca să o combată! – nu poţi să eviţi un moment de perplexitate. De unde, totuşi, această obsesie?
Ucraina pe divan
Nici în alegerile parlamentare din RM, nici în cele prezidenţiale din România nu s-au auzit ideile năstruşnice despre intenţiile Bucureştiului în regiune pe care unii politicieni, experţi sau jurnalişti de la Kiev le colportează inconştient (în campania din România despre Ucraina s-a vorbit, practic, vreo două-trei minute!).
De fiecare dată aproape când vine vorba despre România se aude aceeaşi placă veche care cântă melodia nenorocirilor pe care Bucureştiul le-ar produce în regiune dacă, fireşte, nu ar exista vigilenţa unor politicieni şi reprezentanţi ai societăţii civile din Ucraina. Însuşi ministrul de Externe s-a grăbit să infirme public „intenţiile” Bucureştiului, sugerând, tocmai prin asta, că multă lume le-ar lua în serios…
Ce se întâmplă, de fapt? Cui foloseşte o asemenea isterie publică? Şi cum se poate ajunge ca unul dintre candidaţi să îl acuze pe un altul de „comerţ” cu integritatea Ucrainei, pentru că a promis să ofere minorităţilor dreptul de a se exprima plenar în limba lor?
Cine va fixa direcţia?
Există însă, potenţial, mai multe Ucraine. Iar viitorul preşedinte, care are prerogative însemnate în orientarea politicii externe a tânărului stat, va avea un cuvânt greu de spus în definirea ei. „Ucraina pentru popor”, spune Victor Ianukovici în programul său politic. Comparaţia cu politica lui Kucima din perioada 1994-2004 este inevitabilă. Cine este mai pro-rus dintre ei? Într-o vizită din 2006, Victor Ianukovici spunea la NATO că Ucraina nu este interesată în obţinerea unui Plan de Acţiuni. Chiar dacă nu s-a opus niciodată integrării în UE a Ucrainei, a încercat să joace pragmatic, persiflând aşa-numitul „euro-romantism” al celor din tabăra oranj.
Fostul premier vrea o piaţă comună şi cu UE, şi cu CSI, iar cu Bruxellesul Ucraina ar trebui să semneze Acordul de Liber Schimb. Un element important din programul său este decentralizarea şi sprijinul comunităţilor minoritare – niciun „oranj” nu a declarat asta! – în schimbul susţinerii sale la alegeri. Deocamdată, Partidul Regiunilor a evitat să se alăture unui grup din Parlamentul European, iar în timpul războiului ruso-georgian a susţinut poziţia Moscovei, pe care nu a contrazis-o nici în chestiunea flotei din Crimeea.
Ideea axială a programului Iuliei Timoşenko este integrarea europeană. Dacă alţi candidaţi folosesc argumentul că „UE nu este interesată de Ucraina”, premierul actual vorbeşte despre Europa care trebuie construită „la noi acasă”, pentru ca Ucraina să devină membru al UE. Partidul ei este membru al PPE, iar preşedintele Vilfred Martens i-a trimis un mesaj elogios de încurajare atunci când şi-a anunţat candidatura.
Despre NATO, programul ei nu spune nimic. Relaţiile cu Rusia nu sunt neglijate, premierul reuşind să semneze un acord energetic important cu Putin şi chiar să se amuze în prezenţa acestuia când, în timpul unei conferinţe de presă, Putin a declarat că preşedinţii Ucrainei şi Georgiei ar trebui să se întâlnească mai bine „fără cravate” pentru că acestea s-ar fi scumpit. Timoşenko a râs la aluzia lui Putin, spre oroarea adepţilor de acasă ai lui Iuşcenko în faţa cărora a trebuit să dea socoteală.
Arseniy Yatseniuk era să devină „Obama al Ucrainei”. Ca ministru de Externe, în 2007-2008, promova integrarea euroatlantică a Ucrainei, iar în ianuarie 2008 îşi punea semnătura, alături de preşedintele Iuşcenko şi premierul Timoşenko, pe scrisoarea către NATO în care se cerea Planul de Acţiuni pentru Ucraina. Ulterior şi-o retrage. În iunie 2009, odată cu venirea experţilor de la Moscova în echipa sa, Yatseniuk schimbă registrul şi devine promotorul unei viziuni izolaţioniste, un soi de „a treia cale” în versiune ucraineană.
Îl laudă pe Putin într-un interviu, deşi spune că nu vrea să fie şi el aşa ceva. Afirmă că, dacă Ucraina nu a fost invitată să adere la UE şi NATO, aceste instituţii nu mai sunt o prioritate. În plus, într-o viziune pur rusească, îşi croieşte programul politic pe un proiect geopolitic care pivotează în jurul Rusiei kieviene – centrul panslavismului, al civilizaţiei ortodoxe şi al Imperiului Rus – şi visează un soi de „Europă mare” care ar cuprinde Ucraina, Belarus, Rusia şi Kazahstan.
Deşi a ajuns undeva pe la 5%, Victor Iuşcenko profită de declinul confuzului Yatseniuk şi, după cum arată sondajele, redevine un competitor cel puţin în vestul Ucrainei. Discursul lui Iuşcenko trece de la centrismul din 2004 la un naţionalism care îl îndeamnă să declare senin că Ucraina a rezolvat problemele minorităţilor (!). Paradoxal, devine mai pro-NATO decât la început şi cere explicit ridicarea vizelor şi aderarea la UE.
Programul lui Iuşcenko din 2010 este mai pro-occidental decât în 2004, dar cine să îl mai creadă? Nu a reuşit mai nimic din ce şi-a propus până acum, deşi a trecut peste patru guverne, dintre care trei oranj. Dincolo însă de scorul în sondaje, este clar că actualul preşedinte nu şi-a spus ultimul cuvânt în surprinzătoarea viaţă politică a Ucrainei şi, având instituţiile de forţă la dispoziţie, mai poate produce surprize.
Pe turnantă vine vijelios Serghei Tighipko, bancherul fost lider regional al comsomolului şi originar din acelaşi oraş cu fostul preşedinte Kucima, cel care l-a şi numit viceprim-ministru pe economie prin 1997. Miza campaniei lui pivotează în jurul pericolului românesc. A ajuns undeva pe la 7,3% şi declară că luptă pentru locul al doilea. Mai ştii?
Obsesiile trebuie să dispară
Indiferent cine va fi preşedinte la Kiev, trei lucruri devin evidente în regiune. Primul, că cele trei state România – Ucraina – R. Moldova nu pot acţiona „la pachet”, aşa cum se declara şi insista odată. Ceea ce putem spera ţine de existenţa unor relaţii bilaterale eficace. Atât. În al doilea rând, geloziile nu îşi au locul. Ucraina trebuie să înţeleagă că nu va fi niciodată pentru R. Moldova ceea ce este România şi niciodată nu va fi privită aşa.
De aceea relaţia Bucureşti-Chişinău trebuie lăsată să-şi continue cursul special, iar Chişinăul şi Kievul pot să construiască parteneriatul pe care l-au declarat la unison. Dar, înainte să rezolve patrulaterul fatidic Giurgiuleşti – Palanca – Novodnestrovsk – proprietăţi. Căci aici va fi testul. În al treilea rând, în ceea ce priveşte relaţia Bucureşti-Kiev, indiferent cine va fi preşedintele Ucrainei, va trebui să priceapă că lucrul cel mai înţelept pe care cele două state îl pot face împreună este un parteneriat strategic. Ar fi al cincilea pe care Bucureştiul l-ar semna, după cel cu SUA, Franţa, Polonia şi Azerbaidjan. Nu va fi, desigur, o căsătorie din dragoste, ci una din interes. Dar, nu o dată, acestea din urmă se dovedesc mai trainice.
Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md
Inscripția „Arbeit macht frei” a fost furată de la Auschwitz!!! – ACTUALIZAT 20 Dec.
decembrie 18th, 2009M-a cutremurat dintotdeauna inscriptia vazuta si raz-vazuta in toate mediile, de la intrarea lagarului de exterminare Auschwitz -Birkenau : „Arbeit macht frei” – munca elibereaza. Da, i-a eliberat pe cei ce au muncit acolo, i-a eliberat de tot, i-a eliberat si de viata.
M-a cutremurat si cand am vazut-o in realitate, in aceasta vara, cand am vizitat lagarele de concentrare din Polonia, o obsesie inexplicabila pe care o aveam de a fi fata in fata, la propriu, cu istoria cunoscuta doar din carti. Impresionant.
Cati, ca si mine, nu si-ar fi dorit ca aceasta inscriptie sa nu fi existat? Sa nu existe inscriptia pe poarta, sa nu existe tragedia milionului disparut, din care peste 90% evrei, sa nu existe, ca si cum doar acest simbol ar fi determinat-o.
Si iata, forte necunoscute au facut-o sa dispara, la propriu. Vineri 18 decembrie dimineata, simbolul lagarului de exterminare de la Auschwitz-Birkenau a fost furat. Se presupune ca era nevoie de cel putin doua persoane pentru aceasta, din cauza greutatii. Una, doua, noua, o suta, cine stie?… Cine stie ce diavol se ascunde in cineva care fura inscriptia „Arbeit macht frei” de la Auschwitz? Nici macar nu-mi pot imagina ura salbatica de care ar putea fi impinse asemenea persoane, caci oameni nu-i pot numi.
Inimaginabil. Miselesc. Dureros. Nu gasesc cuvinte pentru disparitia a ceea ce reprezenta un trist memorial.
NOTA:
Inscriptia a fost gasita de politia poloneza si cinci oameni arestati. Pentru mai multe detalii: http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/8423827.stm
(SNM)
Emil Boc – soluţia „firească” de premier
decembrie 17th, 2009
Preşedintele Traian Băsescu l-a desemnat în funcţia de premier pe Emil Boc, motivându-şi opţiunea prin situaţia actuală în care unele partide parlamentare nu au depăşit încă stadiul campaniei electorale, iar altele trec prin frământări interne. Preşedintele consideră că Emil Boc este potrivit în această funcţie, fiind un om dedicat, deschis dialogului, care şi-a demonstrat calităţile atât ca parlamentar, ca primar, cât şi ca premier, capabil să adopte soluţiile drastice convenite în acordurile de finanţare cu UE, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional. Emil Boc are mână liberă în alcătuirea guvernului, preşedintele dorind să fie consultat numai în legătură cu titularii portofoliilor care fac parte din componenţa CSAT. Traian Băsescu vrea ca guvernul să fie instalat până în 23 decembrie, bugetul să fie finalizat până în 4 – 5 ianuarie şi adoptat în parlament până în 16 ianuarie. În aceste condiţii speră ca următoarele tranşe de finanţare să fie obţinute în trimestrul întâi al anului 2010.
Invitatie lansare carte Emil Constantinescu, Timisoara
decembrie 16th, 2009În această seară, 16 decembrie 2009, 0ra 18,00, în Aula Magna \”Ioan Cuza\”, Universitatea de Vest – Timişoara şi vineri, 18 decembrie, la Bucureşti, începând cu ora 12:00, în Aula Universităţii la Facultatea de Drept., dl. Emil Constantinescu şi-a lansat volumul \”Pacatul originar, sacrificiul fondator\”, volumul I, \”Revolutia din ’89 – asa cum a fost\”, o carte anunţată incă din primavara .
Conform afirmaţiilor Domniei Sale \”cartea contine elemente explozive, dezvaluiri de proportii despre cei care au tras, despre cei care au ordonat sa se traga, despre cei care s-au aflat in spatele evenimentelor, in acele zile fierbinti, totul sustinut de probe, de documente autentice, pentru ca de vorbe goale romanii cred ca sunt deja sătui .
Este restituirea adevărului acestor oameni, care printr-o revoltă spontană au dăruit românilor libertatea şi democraţia. Şi le restituim demnitatea. Este demnitatea lor şi a întregului popor român. Acesta a fost esenţa întregului efort pe care l-am depus pentru a aduna fapte de necontestat care să prezinte adevărul şi nu această uriaşă manipulare mediatică, care a durat 20 de ani şi durează şi acum.\”
Comunicat Ziarul de Garda
decembrie 15th, 2009În atenţia Ministerului de Interne
Procuraturii Generale
SIS
a ONG-urilor de media şi pentru drepturile omului
mass-media
Echipa Ziarului de Gardă (ZdG) îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu ameninţările adresate redacţiei şi reporterilor după publicarea unui şir de investigaţii jurnalistice legate de corupţia la Gara de Trenuri din Chişinău.
După ce în ultimele numere ale ZdG au fost publicate 3 părţi ale articolului întiutulat \”Trenul corupţiei în Gara Chişinău\”, în adresa reporterilor, a redacţiei, a membrilor familiilor echipei de investigaţie, dar şi a surselor care ne-au oferit informaţii, au fost lansate un şir de ameninţări telefonice, electronice şi directe.
Ameninţările, au în fond următorul conţinut:\”voi nu înţelegeţi gravitatea problemei şi ce oameni sunt implicaţi în această treabă\”, \”e periculos din câte ştiu eu dar credeţi-mă, ştiu foarte multe\”,
\”şi nu o răfuială, că acum nu este anul 90’, dar sunt metode mai eficiente\”, \”mie mi-ar fi frică…fără pistol\”, \”pe un scaun elecrtocutat sau ceva de genul asta\”.
Considerăm că aceste ameninţări pun în pericol siguranţa reporterilor ZdG care, în pofida tuturor dificultăţilor, vor continua să elucideze starea de lucruri din această instituţie.
Solicităm Ministerului Afacerilor Interne, Procuraturii Generale, SIS, să asigure securitatea reporterilor dar şi o anchetare mai rapidă a cazului de la Gara de Trenuri, în vederea stopării schemei coruptive şi a valului de intimidări.
Solicităm colegii noştri din presă să se alăture acestei campanii de elucidare a schemelor de corupţie din cadrul Căilor Ferate ale Moldovei, prin preluarea articolelor publicate în ZdG sau prin alăturarea la colegii noştri care îndeplinesc această muncă.
Solicităm organizaţiilor de media şi ONG-urilor care activează pentru combaterea corupţiei şi drepturile omului să susţină reporterii în elucidarea acestui fenomen.
Textele menţionate pot fi văzute în numerele 44,45,46 din 26 noiembrie, 3 decembrie şi 10 decembrie, sau pe pagina web www.zdg.md, sub titlul \”Trenul coruţiei în Gara Chişinău\”.
Aneta GROSU, redactor-şef
Alina Radu, director
23-44-38
—
Ziarul de Garda
www.garda.com.md
022 23 44 38
Mos Craciun – somer sau Neo-Totalitarismul ataca
decembrie 14th, 2009Totalitarismul este obsesia actiunii de acaparare si control in intregii societatii pina la cele mai mici detalii. Daca totalitarismul a fost practicat de o putere politica sau religioasa, neototalitarismul este practicat de puterea economica.
Aceasta este cit se poate de lacoma si fara margini, dar si peste orice limita de geloasa si nu accepta o zona alba fara influienta ei.
Neo-taotalitarisul ataca tot, oameni prin calitatea de consumatori si vaci bune de mult, puterea politica si prin ea justitia si cit mai mutle institutii si alte firme dar si constiinte, traditii si religie.
Nimeni nu trebuie sa se manifeste in afara de puterea economica.
Orice exista este posibila tinta a neo-totalitarismului.
Poate ca veti spune ca sunt sub influienta unei lecturi despre noii teorii ale conspiratiei si ca arat cu degetul catre grupari de oameni sau nevinovati.
Nu ma refer la o grupare minoritara sau culturala ci firme multinationale care au inceput sa treca peste orice limita a bunului simt si vor cit mai multa putere si influinta cu banii cistigati din pietele liberalizate.
In preajma alegerilor o firma multinationala care imartasesete aceeasi culoare cu imbracamintea lui Mos Craciun a difuzat o serie de reclame in care il pune pe Mos in postura neplacuta.
In varianta greaca Mos Craciun este Sfintul Vasile persoana fizica care a existat in carne si oase si care a activat si in domeniul social in orasul Kesarea din Asia Mica si caruia i se datoreaza cozonaci cu ban sau placinte cu bani si alte obiceiuri de sarbatori.
In varianta comerciala a reclamei apare sotia acestutuia care citeste in ziar anunt in care se cauta pensionar cu carnet de conducere si misloc propriu de deplasare.
Atunci sotia Mosului striga: Sfinte Vasile ti-am gasit de lucru.
Comentatorul intervine si afirma ca de aceste sarbatori multi vor fi nevoiti sa-si schimbe indeletnicirea intrucit fimra X ofera cadou o consola de jocuri cu fiecare produs cumparat din magazine proprii si ca anul acest firma X a luat locul Mosului.
Mai apar si alte reclame la care Mosul este supus unui interviu de angajare intrucit a ramas fara obiect de actiivitate din cauza numitei multinationale.
Morala fabulei este ca firma multinationala nu stie ce sa mai faca sa vind si scorniceste modalitati care mai decare mai ofensatoare, la inceput pentru sutele de mii de someri ramasi fara lucru, apoi ia peste picior sentimentele religiase ale unor oamenii, care oricit de multi sau putini nu trebuie ofensati dar calca in picioare traditia si valorile oamenilor.
In fapt firma multinationala vrea sa fie alfa si omega, sa fie cea mai importanta si sa acapareze tot, piata, oameni, constiinte si sa distrug a tot ce nu este ea.
Cu urarea de Sarbatori Fericite adresata intelectualitatii romane din care nu am cinstea sa fac parte le aduc o veste:
-Totalitarismul nu a disparut, este bine merci, se deszvolta multilateral si se itninde pe toate meridianele.
Ce credeti a sosit si in Romania sau nimeni nu-l vede ?
România și democrația de mucava
decembrie 14th, 2009Democratia nu are ca sistem de aparare decat… democratia insasi! De aceea este si vulnerabila. Sau, altfel spus, vulnerablitatea ei este invers proportionala cu nivelele de civism si educatie democratica ale fiecarui individ in parte. O atare educatie se face greu, in cateva generatii. In plus, este imperios necesara existenta unei vointe politice autentice in acest sens cat si a unei “mase critice” care sa fie atinsa in exercitiul democratic pentru ca sistemul sa se consolideze. In absenta unei vointe politice autentic dedicate procesului de constructie democratica bazata pe principii, valori si interese publice si nicidecum pe interese personale sau de grup, sistemul democratic ramane doar un paravan de mucava in spatele caruia se ascunde o inexpugnabila si atotcuprinzatoare oligarhie politico-economica. Continentul African abunda de aesemenea nefericite exemple. In subteran, in spatele institutiilor, legilor si retoricii democratice, exista o alta lume, cu alte reguli, norme si dogme, o lume imbracata la costum si cravata dar care nu da doi bani pe interesele cetateanului, pe nevoile lui, pe visele si aspiratiile lui, pe lege si ordine. Aceasta lume subterana care la suprafata este vajnic reprezentata de indivizi care “dau bine pe ecran”, controleaza ilegal, murdar si, vai, eficient democratia institutionala prin manipularea sentimentelor de vinovatie, frica si lacomie ale indivizilor! Rezultatul il constituie, pe cale de consecinta, manipularea institutiilor democratice. Caci, insitutiile nu sunt niste entitati abstracte, ci ele capata sens in functie de actiunile si inactiunile oamenilor care le dau viata.
Din aceasta perspectiva, deloc pozitiva, am profunde si intemeiate indoieli ca Romania ar fi o tara democratica.
Romania anului 1990 a inregistrat deschiderea unui plan de clivaj social intre cei care aveau ca orizont de asteptare condamnarea comunismului – Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara – si cei care, inabusiti de frica unor inchipuite represalii si de spaima pierderii sansei de a prelua puterea, s-au opus vehement asanarii morale a societatii romanesti. Se confruntau atunci doua viziuni politice diametral opuse in ceea ce priveste modelul democratic autohton. A castigat, din nefericire, viziunea bazata pe frica populatiei Romaniei – proaspat iesita din teroarea comunista – de a-si asuma trecutul si de a-si oferi sansa unui nou inceput! A castigat esalonul II al PCR, al UTC si al Securitatii, un grup relativ mare de personaje pregatite ideologic pentru a guverna si avand la indemana o infrastructura obedienta si o populatie – in marea ei majoritate – extrem de sensibila la manipularea vinovatiei si a fricii. Frica de revenire a mosierilor, frica de pierdere a locurilor de munca garantate, pana nu demult, de statul comunist, frica de libertate. Cate frici, tot atatea campanii de manipulare si dezinformare a romanilor. Primele alegeri, presupuse gresit – fie si numai din considerentele de mai sus – a fi fost libere, au consfintit ca democratia autohtona nu urma sa fie una de tip jeffersonian. Ceea ce a produs ulterior aceasta viziune victorioasa electoral, stim: mineriadele si reprimarea brutala a celor care vroiau o democratie baza pe principiile participative, blocarea dezvoltarii Romaniei, stoparea finantarii externe, semnarea Tratatului cu muribunda URSS, ratarea intrarii in NATO, devalizarea finantelor Romaniei, escrocheriile de tip Caritas, Bancorex, Dacia Felix, FNI, fenomenul coruptiei fara corupti, etc. Toate, pastorite de actualii sustinatori ai europeanului, diplomatului si, mai nou, revoltatului Mircea Geoana…
Romania a ales inconstient atunci sa contruiasca o “democratie originala”, bazata pe patru paliere de “dezvoltare”:
1. Conservarea si, apoi, reformarea fostei nomenklaturi comuniste impreuna cu tot sistemul ei clientalar. Ea devine baza sociala, politica si economica a puterii nou instalate la Bucuresti;
2. Preluarea activelor si pasivelor fostei economii centralizate, de catre grupuri de interese asociate fostei nomeklaturi si fostei Securitati, cu acordul tacit sau explicit al puterii politice;
3. Dezvoltarea trans-partinica a noilor structuri economice si crearea de relatii de afaceri cu persoane si personalitati din intreg spectrul politic in vederea asigurarii unor parghii coercitive asupra anumitor politicieni aflati la acea vreme in Opozitie;
4. Mentinerea unui masiv aparat administrativ de Stat, care sa poata actiona la ordin si care, in plus, sa ofere senzatia omnipotentei Statului in fata unui cetatean dezarmat si infricosat de hatisul institutiilor, functionarilor si reglementarilor carora trebuie sa se supuna. S-a mentinut, astfel, dependenta cetateanului fata de Stat! (Odata mentinut si, apoi, pus la punct, acest aparat administrativ de Stat, obedient si disciplinat, a fost folosit in toate campaniile si scrutinurile electorale din ultimii aproape 20 de ani, de Puterea de la Bucuresti, indiferent de culoarea ei doctrinara si programatica!)
De fapt, asanarea societatii romanesti nu a mai avut niciodata loc! Frustrarea referitoare la lipsa condamnarii comunismului – si, pe cale de consecinta, a noilor potentati postdecembristi – si-a gasit doar partial si insuficient debuseul in recenta inititativa a Presedintelui Basescu. O condamnare necesara si salutara, dar fara nici un efect asupra retelei economice, administrative, financiare si sociale implementate, sustinute si consolidate in ani de zile de FSN – FDSN – PDSR – PSD! In ciuda caracterului ei moral-reparatoriu, condamnarea comunismului in timpul primului mandat al lui Traian Basescu a suferit si sufera, in plus, de minimalism etic. Spun asta deoarece, repet, in ciuda actiunii salutare si necesare a lui Traian Basescu, postura domniei sale de fost reprezentant al Romaniei la Anvers – banuit de legaturi, fie si impuse, cu Securitatea – deposedeaza de privilegiul autenticitatii indubitabile aceasta, atat de asteptata, reparatie. Asadar, pe de o parte, este evident ca dinspre Stanga politica o asemenea condamnare nu a venit in ultimii 20 de ani, din motive lesne de inteles, iar atunci cand Dreapta si-a asumat-o ea a fost grevata de banuiala lipsei de autenticitate bazata pe presupusele – dar, niciodata doveditele – legaturi cu Securitatea ale lui Traian Basescu. Daca nu ar fi tragic, ar putea fi chiar comic…
Necesara solutie de traseu
Am declarat si am scris de nenumarate ori ca Traian Basescu este, paradoxal, solutia. O solutie de traseu. Da, o solutie incompleta, necizelata si controversata! Dar, singura solutie care a actionat in ultimii ani in sensul apropierii democratiei autohtone de ceea ce ar trebui sa fie o democratie participativa. Fostul comandant de nava si reprezentant comercial la Anvers a inteles si a acceptat, se pare, ca Romania are de ales intre: a. depenedenta aproape totala fata de interesele retelei puse la punct de FSN-PSD – retea care, intre timp, s-a transformat intr-o platforma economico-financiara de tip oligarhic – si b. iesirea Romaniei de sub controlul acestei retele colosale, care a ajuns sa influenteze si sa dicteze – in unele cazuri, puterii Judecatoresti, puterii Legislative si celei Executive! Basescu nici nu pare dispus sa depuna armele in fata omnipotentei Romanii subterane, construite de FSN-PSD – precum fostul Presedinte Emil Constatinescu care s-a declarat, intr-un mod lamentabil, invins de “vechile structuri” si nici nu cocheteaza cu ideea camuflarii jefuirii Romaniei sub vreun zambet stramb al “linistii noastre”.
Ecuatia este cat se poate de simpla. Am mai scris si repet. Avem de acceptat fie o formula democratica imperfecta si criticabila, sustinuta, insa, de o vointa politica orientata – in ciuda sincopelor, suspiciunilor predecembriste si derapajelor de traseu din ultimii 5 ani, catre valorile Occidentale, catre Bruxelles si Washington, catre o democratie participativa, fie o formula anti-democratica, oligarhica, un simulacru democratic aflat la cheremul catorva moguli fianciari si a infrastructurii clientelare a acestora. Interesant de remarcat aici ca cea de a doua formula este prezentata publicului si de catre politiceni eleganti, cu discurs “occidental”, scoliti in Vest (cei mai multi inainte de ’89, gratie privilegiilor de care se bucurau parintii acestora, ca membri de vaza ai nomenklaturii comuniste…) sau de politicieni la fel de eleganti, mai tineri, pe care i-am putea banui de bune intentii, dar care raspund din pacate comandamentelor unui finantator si nu intereselor publice. Un fel de… “afara-i vopsit gardul, inauntru-i leopardul ”.
Personal, prefer un presedinte nealiniat, INDIFERENT CUM SE NUMESTE ACESTA, controlabil numai de Constitutie si institutiile democratice ale Statului. In nici un caz nu vreau un presedinte care “face frumos” in fata celui care plateste…! Nu insist.
Esecul sistemului electoral
Cum spuneam la inceput, democratia nu are sistem de aparare, altul decat democratia insasi. Iar ceea ce s-a intamplat in acest tur II al alegerilor prezidentiale, demonstreaza cu prisosinta acest lucru. Turism electoral, voturi duble, scoaterea la iveala a unui sistem de evidenta a populatiei – pus la punct in ultimii 20 de ani, nu in aceste doua saptamani! – care lasa loc posibilitatii fraudarii votului, o lege a Autoritatii Electorale Permanente, votata cu aportul intregului Parlament, ineficienta si inoperanta in ceea ce priveste fraudele si depistarea lor in timp util, exit-poll-uri cel putin discutabile controlate de cei care le comanda, esecul partial al Politiei – mai ales rurale – de a interveni si sanctiona prompt incalcarile legii electorale, posturi de televiziune care au facut campanie pentru unul dintre candidati, cu incalcarea flagranta a legii, in ziua de dinaintea scrutinului, constituirea de sectii de votare speciale la propunerea tocmai a celor care acum le critica si le condamna, etc., etc., etc.
Intr-o tara bantuita de frica, neincredere, agresivitate si frustrare, Alegerile Prezidentiale 2009 nu au avut darul de a coagula populatia Romaniei. Din contra! Sentimentul de profunda revolta, pe de o parte, fata de eventualitatea revenirii la putere a PSD printr-o victorie clamata desantat de catre candidatul Stangii inainte de a fi fost facute publice datele oficiale ale BEC si, pe de alta parte, suspiciunile de frauda in favoarea candidatului Dreptei, orchestrate de PD-L, arunca Romania, pentru a cata oara (?), la periferia democratiei.
In lipsa unei democratii solide, ma simt indreptatit sa ma intreb daca nu cumva Traian Basescu a folosit coktail-ul PDL impotriva tancului PSD, “la limita” fragilei si discutabilei noastre democratii…? La fel, in lipsa unei democratii solide, ma simt la fel de indreptatit sa ma intreb si ce s-ar fi intamplat cu Romania daca masinaria PSD-ului ar fi fost lasata, parafrazand-ul pe dl. Ponta, sa fure mai mult in turul II…?
Este de-a dreptul kafkian…! In anul de gratie 2009, dupa aproape 20 de ani de asa-zisa democratie, discutam public sau in soapta despre cine a furat mai mult sau mai putin, despre cine are un aparat de fraudare mai eficient sau mai putin eficient, despre cine si cum a mitutit pe cine la vot, despre institutii ale statului care esueaza in a-si indeplini mandatul… Timp de 20 de ani asa am construit democratia romaneasca…? Se pare ca, da!
In ceea ce ma priveste, toate aceste teme sunt inca in actualitate, deoarece Romania este prizoniera frustrarii primordiale de la inceputul anilor ’90! Romania nu iesit din conflictul cu cei care au preluat puterea… Exista, inca, o Romanie a lor si o Romanie a noastra. O Romanie a celor care au acaparat tara si au gestionat-o in folosul propriu si o Romanie a celor care au fost masa de manevra.
Daca Presedintele Romaniei va impune o vointa politica susceptibila a reda Romania romanilor, probabil ca va ramane in istorie. Daca nu, va disparea nedemn in coglomeratul de bicisnici politicieni de conjunctura, gata sa se lepede de interesul public pentru un pumn de arginti.
Basarabenii au reintrat în viaţa politică a României
decembrie 14th, 2009\”Îi dorim mult succes şi Dumnezeu să ne ajute în ceea ce avem de făcut împreună\”
(Mihai Ghimpu, preşedintele Parlamentului, pre;edinte interimar al Republicii Moldova)
\”Rezultatul pe care l-a obţinut Traian Băsescu este cel pe care l-a meritat în R. Moldova\”
(Vlad Filat, premierul RM)
Alegerile prezidenţiale din România au marcat mai multe premiere. Una dintre ele este implicarea fără precedent a românilor de pretutindeni în această campanie, inclusiv a celor basarabeni. Ei au înclinat, până la urmă, votul în favoarea preşedintelui Traian Băsescu. Cu această ocazie, basarabenii au reintrat în viaţa politică românească, pe uşa din faţă. Niciun politician de la Bucureşti nu îi mai poate ignora de acum înainte.
Cine a înclinat balanţa?
Răspunsul a devenit evident. Diaspora! Preşedintele Traian Băsescu a obţinut la turul doi al alegerilor 78,39% din voturile românilor de peste hotare, iar Mircea Geonă doar 21,01%. În termeni absoluţi, Traian Băsescu a obţinut 115.831 de voturi, iar Mircea Geoană 31.045, din totalul de 147.754. Participarea masivă a românilor din afara graniţelor a fost marea surpriză a alegerilor, mai cu seamă că mobilizarea s-a făcut pentru turul al doilea, ceea ce nu e tocmai un lucru obişnuit. În aproape toate ţările din UE unde trăiesc români, numărul votanţilor a crescut cu până la 50% în turul secund, astfel încât e corect să vorbim despre o mobilizare fără precedent cu ocazia acestei campanii prezidenţiale. Acelaşi comportament de vot a marcat şi ţări precum Statele Unite sau Canada.
Traian Băsescu a câştigat, practic, peste tot, în spaţiul euroatlantic, iar contracandidatul său în unele state precum Sri Lanka (unde au votat şapte persoane), Sudan (14 persoane), Tunisia (60 de votanţi), Algeria (37 de persoane) etc. La care se adaugă şi… Federaţia Rusă, unde cele 144 de voturi au mers spre Mircea Geoană în proporţie de 59,93.
Mobilizare remarcabilă
Românii din RM au fost cu 4.000 mai mulţi la secţiile de votare în turul al doilea, iar numărul total al celor care şi-au exprimat votul a fost de 12.257, faţă de 8.755, în primul tur. Aici s-a consemnat şi un record, respectiv diferenţa cea mai mare dintre candidaţi, 94,82% dintre românii din RM votând cu Traian Băsescu. Cifra în sine a prezenţei la vot trebuie explicată. Se vorbeşte în continuare, abuziv, de circa 130.000 de cetăţeni români în RM. În realitate, aceştia nu mai sunt de mult acolo. Din numărul total trebuie scăzuţi cei care se află în România, în special tinerii aflaţi la studii, care au început din acest an să primească cetăţenia română într-un ritm mai alert. În al doilea rând, o bună parte dintre cetăţenii români din R. Moldova a plecat demult în Occident (şi unde vor fi votat, poate, cu preşedintele Băsescu la Roma, la Madrid sau la Lisabona).
Nu se poate estima câţi au mai rămas în R. Moldova, dar 40-50.000 ar putea fi o estimare rezonabilă. Raportată la acest număr, prezenţa la vot rămâne incomparabil mai mică decât în România. Dar trebuie adăugat aici, obligatoriu, că cetăţenii români din România au avut, practic, posibilitatea să voteze oriunde s-ar fi aflat, având secţii de votare deschise în toate localităţile, pe când basarabeanul cu paşaport românesc trebuia să se deplaseze el după urnă, pe teritoriul R. Moldova fiind deschise doar 13 secţii de votare (oricum, un progres incontestabil faţă de alţi ani).
La care trebuie să adăugăm că posesorii de cetăţenie română rămaşi în R. Moldova sunt, în general, oameni în vârstă, pentru care orice deplasare pune probleme. Iar peste toate acestea trebuie adăugată informarea relativ precară a potenţialilor electori, incomparabil mai scăzută decât cea din dreapta Prutului. Una peste alta, în condiţii dificile, prezenţa la vot a fost semnificativă şi devine un punct de plecare pentru un nou tip de activism politic al basarabenilor şi care nu se va opri, cu siguranţă, aici.
Politicienii au reacţionat la fel
Semnalele politice de la Chişinău nu au lipsit, şi nu au fost consemnate doar după turul al doilea. Prezenţa primarului Dorin Chirtoacă printre susţinătorii preşedintelui Băsescu la ultima confruntare dintre cei doi candidaţi nu a scăpat neobservată. Chiar dacă mai puţin spectaculoasă, implicarea şi disponibilitate executivului de la Chişinău a fost esenţială. S-au deschis urgent noi secţii de votare în stânga Prutului, ceea ce nu fusese posibil în timpul regimului Voronin, deşi, cu ocazia alegerilor europarlamentare, s-a încercat acest lucru.
Partea română făcuse atunci o cerere explicită în acest sens, dar executivul de atunci a respins-o brutal. Un sprijin indirect, dar important pentru prezenţa la vot a basarabenilor, l-au adus politicienii de la Chişinău care au deblocat urgent relaţia cu Bucureştiul, dând un semnal important. „Resetarea” relaţiilor a contribuit mult la conturarea unei atmosfere de campanie în care prezenţa la vot să devină firească.
Votul și agenda bilaterală
Ce învăţăminte se pot trage din acest episod al alegerii preşedintelui României?
În primul rând, intrarea basarabenilor în viaţa politică din România este acum o realitate. Implicarea acestora ar fi fost importantă şi remarcată indiferent cine ar fi ieşit preşedintele României, dar, în condiţiile în care opţiunea basarabenilor a coincis cu cea a majorităţii românilor, votul lor devine şi mai încărcat de semnificaţii.
În al doilea rând, gestul unor politicieni şi jurnalişti de la Bucureşti – foarte puţini, e drept – de a minimaliza votul românilor din afara României este, moralmente, blamabil, iar politic – o mare eroare. Indiferent cum va fi „împachetat” ulterior un asemenea gest, el nu va trece neobservat. Să încerci să arunci vina înfrângerii pe umerii românilor din afară (printre altele conaţionali contribuitori importanţi la bugetul ţării) care au ieşit, în pofida dificultăţilor, într-o proporţie semnificativă la vot este un gest de slăbiciune evidentă şi care va „ştampila” decisiv imaginea unui partid politic. Inclusiv pentru românii basarabeni!
În al treilea rând, marea majoritate a politicienilor de la Bucureşti a înţeles că românii de pretutindeni au devenit o miză. Inclusiv, sau mai ales, cei din R. Moldova. Accelerarea procesului de redobândire a cetăţeniei române nu face decât să întărească această percepţie. Interesul faţă de basarabeni va creşte cel puţin din raţiuni pragmatice, dacă nu morale. Însă principalul beneficiar al voturilor acestora, respectiv preşedintele Băsescu, va trebui să pună „chestiunea basarabeană” în prim-planul preocupărilor sale, în acord cu declaraţiile ferme şi emoţionante exprimate nu o singură dată.
Mihai Ghimpu, preşedintele interimar, a exprimat acest lucru într-o declaraţie recentă: „Eu cred că alegerea domnului Băsescu pentru un al doilea mandat de preşedinte va fi un lucru benefic… întrucât are o politică bună faţă de acest stat, ne susţine şi acum are toată posibilitatea, din moment ce la putere nu sunt comuniştii, să-şi realizeze visele şi planurile legate de RM”.
Nu în ultimul rând, angajamentul moral pe care l-a probat faţă de această temă preşedintele Băsescu va trebui, în acest al doilea mandat, articulat instituţional într-o formulă mai eficientă. Va fi una dintre sarcinile importante care îi vor reveni viitorului executiv. Timpul retoricii a trecut, e vremea acţiunii.
Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md
România zilelor noastre
decembrie 14th, 2009
Reinfeldt, ministru de stat intr-una din tarile UE (aflata acum la presedentia Consiliului Comisiei Europene) si Barroso, presedintele Comisiei Europene. Se discuta oare excluderea Suediei!?Doamna H.R. mi-a povestit urmatoarea intamplare petrecuta saptamana trecuta.
H.R. a parasit Romania in vara lui 1989 si odata cu primirea cetateniei suedeze a renuntat la cea romana. A studiat si apoi lucrat vreo 12 ani ca inginer in Romania. A continuat apoi sa lucreze in Suedia inca 20 ani pana cand a trebuit sa intrerupa din motive de sanatate.
Saptamana trecuta a fost la Biroul de Pensii din Pitesti ca sa se intereseze de pensionarea anticipate. Se informase deja ca are acest drept din partea Romaniei in baza cetateniei intr-un stat membru UE (Suedia) si a periodei lucrate in cele doua tari.
Spre surpriza ei, a fost respinsa prompt de la ghiseu cu motivatia transanta ca ,,Suedia nu este membru al UE”. La insistentele ei i s-a dat posibilitatea sa vorbeasca cu seful biroului.
Uimirea a fost si mai mare cand functionarul, un barbat trecut de 50 de ani, a intampinat-o sigur de el cu aceeasi afirmatie ferma.
Bine, dar Reinfeldt?! a intrebat doamna H.R. referindu-se la prim-ministrul suedez Fredrik Reinfeldt care din decembrie prezideaza Consiliul Europei, in baza functiei sale de prim ministru al unei tari membre. ,,Care Reinfeldt?! Barroso!!” a replicat Seful cu pricina. Domana H.R. a avut atunci prezenta de spirit sa ii arate pasaportul, pe care in mai multe limbi era scris ,,Suedia” si ,,Uniunea Europeana”.
Nu stiu ce a urmat dupa aceea. O autoritate romana rezolva rareori o solicitare pe loc.
Aceasta intamplare ar fi trebuit sa fie un simplu fapt divers amuzant daca nu ar fi continut un efect de perplexitate maxima pe care il poate da oricarei persoane cu instructie medie.
Sa mai facem odata precizarea ca Suedia a intrat in UE in 1995 iar Romania in 2007.
http://www.consilium.europa.eu/showPage.aspx?id=1812&lang=ro
http://europa.eu/abc/european_countries/eu_members/index_ro.htm
Iar Pitestiul este unul din orasele mari si puternice ale Romaniei, nicidecum un catun uitat de lume.
Ne punem intrebarea daca functionarul (sau functionarii) despre care povestim sunt atat de incompetenti si general ignoranti sau daca e vorba numai de obisnuita manevra de sabotare a cetateanului cu scopul de al intimida si presa moral sa dea mita.
Stim deja ca in Arges aproape orisicine putea primi un permis de conducere pentru 500 euro (situatie in care nu mai cont ce calitate avea solicitantul) sau ca la Spitalul Universitar Bucuresti sunt medici care cer 1000 lei pentru fiecare operatie (targul se face chiar si la sectia intensive in prezenta medicului, asistentului medical, pacientului si a rudelor platitoare) si fac pe zi cate 2-3.
Semnalele transmise (celor care au bunavointa sa le receptioneze) de aceste ,,fapte izolate” sunt mult prea grave ca sa ne mai permitem sa ne si amuzam, asa cum in mod normal acest tip de gafe penibile ar presupune-o.
Avem de ales intre diverse interpretari: ori avem functionari publici cu vechime in state si grav incompetenti ori ei mimeaza ignoranta fiind in realitate ,,doar” corupti – intr-o tara membra a UE la doua decenii de la caderea comunismului, in Mileniul al III-lea.
Vorbind despre competenta in contextul de mai sus, cred ca ar fi momentul sa semnalam in societatile moderne riscul unui alt fel de analfabetism, imun la nivelul de pregatire al specialistului in cauza: analfabetismul democratiei si al competentei si empatiei sociale. Trebuie sa dam un nume acestei boli nou aparute ca sa ii putem recunoaste aparitiile si combate epidemia. Cati dintre dintre functionarii nostri nu se culca pe urechea numeroaselor facultati si doctorate avute la activ? Asa cum nu poti vedea nicaieri, CV-urile (lista de merite) sunt puse la loc de cinste, alaturi de poza si mentionarea ,,religiei” (??), in locul informatiilor utile pe care le cauta vizitatoru, pe toate saiturile institutiilor publice pe care le conduc. Vedeti de exemplu http://www.anrp.ro/echipa/
Societatea publica trebuie sa trimita semnale clare acestor functionari ca listele lor de merite NU sunt interesante.
Primul lucru pe care noi (Societatea Civila) li-l pretindem este sa fie ALFABETIZATI SOCIAL. In schimb, Domniile lor trebuie sa ne ceara sa fim permanent cu ochii pe ei – este datoria noastra.
Cinzeaca de democrație
decembrie 14th, 2009Astazi, presedintele autoritar (re)cucerește un electorat emotiv si impovărat de criză. Istoria ne servește un cocktail cu mai toate ingredientele ce au catalizat debutul, invariabil democratic, al unor dictaturi. Cezar, Napoleon, Hitler s-au instalat pe temeliile unor Republici șubrezite politic si economic. Secolul XX este dramatic marcat de ascensiunea unei pletore de tirani, mai mult sau mai puțin proeminenți. Asistăm oare la nașterea unei noi dictaturi?
Nici un instrument democratic nu este invulnerabil in fața dictaturii, cu atat mai puțin votul emoțional. Să fim sinceri, nu ne-am impacientat de incompatibilitatea axiomatică a liberalismului cu social-democrația. Nici nu ne-a prea păsat că o populistă igienizare a clasei politice nu va crea locuri de munca. Am sancționat unanim însa autoritarismul, deopotrivă personal si oligarhic.
Mai mult decât atât, președintele nu emana charisma de natura să-i pozitiveze manifestările autoritare. Domină mulțimile si se impune cu nonșalanță in fața adversarilor politici, dar eșuează lamentabil in a-i coagula in jurul intereselor naționale. Ori, seducția politica este o armă indispensabilă in arsenalul oricarui dictator ce se erijează in unica soluție la criza momentului.
O criză, de această dată globală, cu care am invățat încet-încet sa conviețuim, o prezența apăsătoare, dar departe de a mai fi o sperietoare. De când principalele puteri prognozează relansarea economică, am inceput numărătoarea inversă către un final previzibil.
Constatăm ușurați că, deși mai amețitoare decat șnapsul, cinzeaca (virgulă treiș’trei) e sub nivelul comei dictatoriale. Cetățeanul turmentat se va trezi buimac in șantul din dreapta al democrației. Iar în mahmureala post-electorală va avea ocazia sa se auto-parafrazeze: „Dar eu, cu cine am votat?”
Provocare pentru România de Est
decembrie 14th, 2009Dupa rezultatul votului pentru alegerile prezidentiale, Chisinaul are o mare sansa de integrare europeana: sa-l invite pe Traian Basescu sa candideze. Cota inalta de popularitate, fara precedent, de care se bucura Traian Basescu in Basarabia si pe care am constatat-o nemijlocit, la Chisinau, Orhei, Balti, Soroca, Ungheni (fiind observator acreditat* la scrutinul pentru alegerea Presedintelui Romaniei) constituie cel mai important motiv si cea mai buna ocazie pentru ca R. Moldova sa acceada rapid in structurile politice si de aparare euro-atlantice. Si, cu tenacitate, ar putea sa nu o rateze !
Aceasta s-ar face simplu, prin acordarea cetateniei printr-o lege adoptata prin votul suveran al Parlamentului de la Chisinau constituind o invitatie d eonoare si deschiderea drumului spre candidatura la Presedintie.
Alegerea ar putea fi facuta cu sau fara modificarea Constitutiei R. Moldova, adica tot de Parlament sau, in locul unui referendum ca exercitiu de exprimare a unei largi vointe populare, ar fi preferabil un vot direct al cetatenilor – chiar daca tot ei aleg si Parlamentul.
La randul ei, Constitutia Romaniei permite cumulul de astfel de functii si demnitati publice, aceea de Presedinte al statalitatii rasaritene neintrand in continutul incompatibilitatii aratate de art. 84, care se refera la functiile publice apartinand sistemului de numiri si alegeri din cadrul Statul Roman.
Candva, partidele boieresti din Romania au putut aduce un print strain in fruntea Statului Roman, care a deschis accesul Romaniei in marea familie europeana a vremii.
Era o lectie de patriotism si de civism, o renuntare la un orgoliu care mereu a fost invocat in nostalgia dupa domniile pamantene. Dar Bratienii astazi nu mai sunt…
Astazi, acelasi lucru ar putea fi realizat insa cu un roman. In 1992, ziarul \”Romania libera\” prin Petre Mihai Bacanu propunea alegerea presedintelui in exercitiu al Republicii Moldova, Mircea Snegur, ca Presedinte al Romaniei. In acelasi an, ex-prim-ministrul de la Chisinau, Mircea Druc, candida la Presedintia Romaniei. Iliescu nu a fost mai inspirat decat la semnarea Tratatului cu cvasidestramata URSS, in 1991.
Ulterior, Leonida Lari, Ilie Ilascu deveneau membri ai Parlamentului de la Bucuresti. Magistratul international Tudor Pantiru este astazi deputatul Basarabiei la Bucuresti – si unul dintre cei mai competenti parlamentari pe care i-am cunoscut vreodata ! Nicolae Dabija a candidat pentru Parlamentul de la Bucuresti, iar Grigore Vieru era membru al Academiei Romane si al Uniunii Scriitorilor. Si exemplele de oameni si fapte ar putea continua…sa nu se supere cei nenominalizati.
L-as vota oricand pe Primarul Chisinaului, Dorin Chirtoaca pentru oricare din demnitatile Statului Roman. La fel pe Vlad Cubreacov, cel care a determinat reactivarea si recunoasterea Mitropoliei Basarabiei.
Recent l-am vazut din nou, pe Petru Lucinschi la Bucuresti, langa Emil Constantinescu, la o evocare a anului 1989 in Europa.
Am surprins o intalnire emotionanta intre Mircea Druc si Vlad Filat, pe scarile Palatului Facultatii de Drept a Universitatii din Bucuresti; dupa 20 de ani actualul premier ii exprima premierului de acum 20 de ani gratitudinea pentru faptul ca a putut studia in Romania, in urma acordului interguvernamental Druc-Roman din 1990.
Cine impiedica Bucurestiul sa raspunda Chisinaului in maniera zilelor de astazi, in loc si alaturi de atatea compromisuri, prin venirea cuiva de la Bucuresti la Chisinau – dar printr-o \”baie de multime\” sa se implice in viata Basarabiei!? – Propriile noastre limite? autocenzura inexplicabila? Rusia si Ukraina? Sovietismul ratacit mai mult prin Transnistria? – si intrebarile nu sunt doar retorice.
Propun sa ne gandim astfel o solutie de integrare europeana, chiar mai rapida decat inevitabila recunoastere a cetateniei romane pentru basarabeni si bucovineni, intarziata pe anevoioasa cale administrativa – in locul caii judiciare, la 42 de Tribunale judetene sau 188 de Judecatorii, printr-o simpla actiune in constatare, prevazuta de Codul de Procedura Civila al Romaniei, inca de la Alexandru Ioan Cuza incoace.
Varianta propusa ar putea stinge inclusiv disputa din Parlamentul de la Chisinau, daca sau cand va fi ales Presedinte, dl. Lupu. Si la care, in interimat, dl. Ghimpu cred ca va fi cel din urma care s-ar opune!
Dupa 20 de ani …contrazicem pesimismul lui Cioran?
Sau \”20 de ani degeaba\” – constanta istoriei noastre fiind Esecul? – sa cautam sa raspundem sincer si cu rost, printr-o dezbatere la obiect.
Bastonul lui Eminescu se afla la Pitesti
decembrie 14th, 2009Majoritatea obiectelor care au aparţinut familiei Eminescu se afla la Memorialul Ipoteşti :cristaluri, porţelanuri, mobilier , linguriţa de argint cu monograma mamei poetului, caseta de machiaj cu monograma M.E., caseta de mahon ferecată în argint, medalia serbării la Putna, sigiliul în aramă al doctorului Şerban Eminovici, icoana ferecată în argint , tabachera turcească ( aparţinând familiei Eminovici) şi garderoba din lemn de stejar cu inscripţia \”Aglae Drogli.
La Iaşi, la Casa Pogor, se află manuscrise referitoare la Mihai Eminescu, un inel, un ceas, o mască mortuară. Una dintre cele mai valoroase piese din Patrimoniul Muzeului Li teraturii Române de la Iaşi, este pianul ce a aparţinut familiei lui Mihai Eminescu.
Produs de o celebră firmă austriacă, pianul familiei Eminescu , este o piesă unicat în România.
Astfel cu numărul de înregistrare ID>6904500-762, Muzeul Judeţean Argeş, include pe listă un obiect de patrimoniu, la domeniul Istorie, numit Baston. Baston care a aparţinut lui Mihai Eminescu.
Se află într-o stare de conservare bună.
Are o dimensiune de 83,5 cm,anul 1876 .
Este realizat din lemn de bambus, de culoare roşu-brun. Mânerul este din fildeş,sculptat şi atent şlefuit, având sculptată în basorelief monograma poetului \”M.E.\”, încadrată într-un decor floral. Tot în partea superioară este prezent un inel de argint având gravat: \”Junimea – Iaşi 1876\” şi o cureluşă de piele. Vârful bastonului este realizat tot din fildeş.
A fost executat într-un atelier românesc pe la mijlocul secolului al XIX lea. Piesa este o realizare deosebită şi a fost dăruit de Societatea Junimea Muzeului Judeţean Argeş şi face parte din patrimoniul muzeului din anul 1975, dar nu este expus, fiind \”vizibil\” doar în depozit.
Un obiect identic, ceva mai târziu este înregistrat în Patrimoniul Memorialului Ipoteşti, având nr. de identificare ID 6912503- 12846, dar de această dată la Domeniul de Artă Plastică în acest registru cu descrierea \”Baston din lemn de cireş, lăcuit, cu mâner din os şlefuit, sculptat în relief medalion tip romb, ornament cu motiv vegetal pe chenar şi iniţialel poetului Mihai Eminescu: M.E., la mănunchi are un inel din argint inscripţionat cu caractere latine, text în limba română; prevăzut cu cureluşă de piele, împletită în trei, pentru prindere. A aparţinut poetului Mihai Eminescu, datând din perioada în care se afla la Iaşi şi era membru al Junimii Ieşene- conform celor declarate de cel care a vândut piesa.\”
Prezenţa celor două obiecte pe lista de patrimoniu a statului român, probabil indică faptul că Mihai Eminescu, era un \”invalid de lux\” pe la anul 1876, care avea nevoie de două bastoane pentru a se deplasa la şedinţele Junimii…….
Fata din provincie
decembrie 13th, 20095. ROMANE NESCRISE
Privesc de departe Dorohoiul copilăriei şi tinereţii mele, cu dimineaţa din ziua târgului, cu forfota căruţelor încărcate, în drum spre piaţă sau obor, cu gospodinele ieşite în fugă să prindă câte o găinuţă mai ieftină, pe care o controlau dacă are destulă grăsime, cu vecinele care intrau de la una la alta, pentru puţină sare, un ou, puţin zahăr până mâine, şi totodată să povestească tot ce a auzit despre celelalte vecine, într-o limbă plină de bucuria de a trăi, cu necazuri cu tot, pe care numai cine ştia idiş putea s-o simtă. Casele micuţe se îngrămădeau una în alta, lipite câte trei, patru, cinci, între ele, cele din mijloc, aveau lumină numai prin gemuleţul de la uşa de la intrare. Sâmbătă seara înainte de apus, se aşezau în faţa casei, cu câte un scăunel, şi un pacheţel de sâmburi de 25 de bani, femeia şi bărbatul. Priveau cu ochi critici, la fiecare fată care trecea fericită la braţul logodnicului şi nu ştia că i s-a strâmbat dunga de la ciorap. Aproape toţi erau săraci, croitori cârpaci, dar şi câte un croitor \”de lux\” câte o croitoreasă \”de elită\”, care primeau băieţi şi fetiţe de 9-10 ani să-i înveţe meseria dar îi ţineau mai mult ca servitori, erau frizeri, cizmari, care puneau pingele, tăietori de lemne, dogari care făceau butoaie pentru vin sau murături, tinichigii, care puneau tablă pe case, sau reparau unelte din tablă, potcovari, harabagii care făceau transporturi de cereale, cu căruţe mari şi cai puternici, vânzători de gheaţă, măcelari, covrigari. Omul cel mai sărac din oraş, era sacagiul, care trecea dimineaţa cu sacaua şi vindea apă la cei care nu aveau fântînă aproape. Cei cu dughene cu vopsele şi chindrus, cu aţă, ace, agrafe, cu fondante, sucuri, sifon, erau mai înstăriţi. Femeile nu aveau de obicei nici o meserie şi erau \”casnice\”. Negustorii se cunoşteau şi se clasificau după burtă: cu cât era mai mare, cu atît aveau mai mulţi bani. Cei mai rotofei , erau negustorii de pielicele de miel, cumpărate şi plasate \”clandestin\”. Era o singură fabrică, Fabrica de cărămidă şi un singur inginer, erau câţiva doctori, care erau aduşi cu trăsura la casa bolnavului, ziua sau noaptea şi erau plătiţi după numele pe care şi-l făcuseră, erau profesori foarte respectaţi, toţi erau culţi şi veneau din familii cu bani, fiindcă pe vremea când au învăţat ei, învăţământul era foarte bun, cu mari exigenţe în toate domeniile, dar şi foarte scump.
În oraş nu era curent electric, deci nu existau electricieni, nu era canalizare, nu existau nici instalatori, astea sunt neologisme care au apărut mult mai târziu.
Era în oraş o staţie locală de difuziune, încă nu exista la noi radio, dar aveam difuzoare, la care ascultam postul naţional de radio şi la 7 seara începea programul local. În fiecare seară începea cu Rapsodia română, a celui mai onorat concetăţean al judeţului, George Enescu. Era în oraş şi casa lui, devenită mai târziu muzeu.
În Dorohoi trăiau în bună înţelegere ortodocşi, evrei, ţigani şi puţini catolici. Stăteam în stradă impresionată când trecea o şatră de ţigani, cu căruţele, şi cu familiile sub corturi, cu bulibaşa pe capră şi fetele cu salbe galbene de bani, ieşind din părul negru, încârlionţat şi cercei roşii, ca bobul de cireaşă, dar mai întipărit în minte mi-a rămas acel \”doamne miluieşte, doamne milueşte\” cântat de patru popi în urma dricului şi dascălul în spatele lor, mişcând cădelniţa în desele înmormântări.
Evenimentele aşteptate de toată lumea erau nunţile. Invitaţii se îmbrăcau cu singurul costum, periat, femeile cu singura rochie, cu care mergeau şi la marile sărbători. Nepoftiţii se uitau prin geamuri, pe din afara sălii, măcar să vadă mirele şi mireasa.
De obicei la noi, se făcea un şidăh, o peţitoare cu experienţă care alegea mirele după criteriile părinţilor fetei.
Despre fata unui speculant de piei trebuie să vă povestesc.
Domnişoarei Zeti, o fată cuminte de la Săveni, soră medicală, modestă la inteligenţă, dar din părinţi bogaţi, i s-a propus băiatul lui Şeiva, şi el nu prea înzestrat de la natură, dar ajuns inginer, cu eforturile mamei sale. S-au văzut şi s-au plăcut, restul, cu zestrea era problema părinţilor. Au fixat nunta şi zestrea iar la timpul potrivit, fata şi mama, au fost invitate de Şeiva, pentru ultimele amănunte. Gazda aducea liniştită farfurioarele cu dulceaţă şi paharele cu apă, dar ce era în inima lui Ruholă, mama lui Zeti, numai ea săraca ştia. Ar fi făcut orice ca tăcerea să dureze cât mai mult timp. Iată ce tragedie ascundea. Inima ei pentru singura fată, o durea mai mult decât bătaia cu biciuşca primită de la bărbatu-su’, de s-a urcat pe acoperişul casei(şi pe cuvîntul meu că era adevărat, ştiu asta din surse foarte sigure). Se întâmplau şi asemenea lucruri, dar se trăia cu buzele \”cusute\”, nu cumva să iasă ceva în afara pereţilor întunecoşi ai casei.
Cu câtva timp în urmă, tatăl fetei a simţit că banii erau în mare pericol, de când miliţia începuse să facă controale inopinate pe unde avea informaţii, că ar fi bani nejustificaţi. Într-o zi, când erau singuri, s-a sfătuit cu nevasta să ascundă banii în sobă, şi să mai pună în faţă câteva cărămizi. După ce s-au terminat controalele, s-a terminat şi vara, şi toamna şi a venit iarna, Ruholă a aprins focul în sobă. Când şi-a dat seama ce-a făcut, era prea târziu, majoritatea hârtiilor au ars şi aşa, acasa la Şeiva, viitoarea cuscră cu ajutorul lui Dumnezeu, trebuia să explice teribilul secret. Sami, aşa-zisul viitor mire, a sărit primul de pe scaun. \”Nu-s banii, nu-i nunta!\” Şi Zeti, aşa-zisa viitoare mireasă, a sărit: \”Astea sunt vorbele tale de iubire? Nu mă mărit!\” A sărit Ruholă, mama lui Zeti, a prins-o de păr pe fică-sa, a zvârlit-o înapoi pe scaun şi a ţipat la ea \”Tu să taci, nu-i treaba voastră, ieşiţi afară! Eu cu Şeiva vom rezolva problemele\”.
Şeiva ştia că \”bogatul când sărăceşte e mai bogat decât săracul când se îmbogăţeşte.\”, şi a fost de acord şi cu partea de zestre care rămăsese, oricum, nu era uşor să găseşti o fată de negustor adevărat. Pe urmă, s-a mâncat şi s-a băut şi s-ar mai fi vorbit şi azi de nunta lor, dacă n-ar mai fi fost multe alte cununii şi tot atâtea romane nescrise.
Când priveşti cu dragoste şi recunoştinţă în urmă, la meleagurile vârstei fără de vină, poţi aduna puterea sufletească să te uiţi cu curaj înainte.
felicia_herscovico@yahoo.com
Alegerile prezidenţiale şi suveranitatea poporului
decembrie 13th, 2009
Victoria lui Traian Băsescu în alegerile prezidenţiale e un moment crucial în istoria postcomunistă a României, a Europei Centrale şi de Est.
În săptămâna care a precedat al doilea tur de scrutin, am scris pe blogul meu zilnic două sau trei articole. Selectez aici fragmente pe care le consider semnificative.
În pofida cascadei de minciuni, a fabricaţiilor de două parale, a atacurilor sub centură, în pofida pângăririi numelui său şi al familiei sale, a scamatoriilor insalubre, a insinuărilor vicioase, iată că, până la urmă, coaliţia Grivco, „une alliance des crapules”, nu a reuşit să-l învingă pe Traian Băsescu.
Jumătate dintre alegători (peste 5 milioane de cetăţeni ai României) nu au cedat, ceea ce spune mult despre consolidarea şi capacitatea de rezistenţă a spiritului democratic în România.
Tot astfel, votul copleşitor pro-Băsescu al românilor din diaspora, al celor din Republica Moldova arată limpede că războiul propagandistic al oligarhilor i-a lovit chiar şi pe aceştia. Super-coaliţia de tip amalgam, menită să plombeze toate fisurile din tabăra anti-Băsescu prin alianţe suprarealiste (PSD-PNL-UDMR-PRM), a capotat lamentabil.
Am fost martorii celei mai murdare campanii electorale organizată după 1989 în România. Unificarea prin afurisire ritualică a “inamicului naţional”, susţinută maniacal, delirant şi hipnotizant de televiziunile aservite şi ceea ce se cheamă „jurnalism de canal”, nu a reuşit să învingă voinţa românilor de adevăr şi dreptate.
Mass-media a renunţat, în marea ei majoritate, la independenţă, devenind părtaşa unor intoxicări şi manipulări de ultimă speţă. Răgetul delirant s-a substituit dialogului, argumentul raţional a fost permanent sub asediu. În 1990-1991 erau stigmatizaţi “oamenii lui Raţiu şi Coposu”.
Proclamaţia de la Timişoara era hulită drept “manifest subversiv”. Dascălul de istorie (!) Crin Antonescu, studentul preferat al doamnei Zoe Petre, fost militant PAC, i-a demonizat pe „oamenii lui Băsescu” în compania foştilor informatori şi a gunoierilor penitenţei. El s-a jucat cu vorbele când a spus că va lupta pentru împlinirea Punctului 8, faimoasa revendicare a scoaterii din viaţa publică, pentru un număr de ani, a activiştilor de partid şi securiştilor. A dovedit cinism şi frivolitate.
În realitate, la acest moment istoric, Crin Antonescu a fost reîncarnarea colaboraţionistului trădător Guţă Tătărăscu. Ceea ce au făcut acum oameni ce se pretind urmaşii lui Maniu, Mihalache, Brătianu şi Coposu, pactizarea cu para-comuniştii manevraţi de Iliescu, Hrebenciuc şi Vanghelie, ţine de zona sacrilegiului.
Liderul unui partid politic ce se pretinde urmaşul celor martirizaţi în temniţele comuniste a ales să se alieze cu succesorii impenitenţi ai celor care au impus acele orori. Timpurile s-au schimbat însă. Bătălia pentru spaţiul public a continuat până în ultima clipă. Vitalitatea libertăţii a fost şi rămâne puterea de-a rosti cuvinte împotriva uitării, a confuziei şi a manipulării.
În condiţiile în care presa, cu discrete şi lăudabile excepţii, a renunţat la vocaţia sa informaţional-critică, devenind parte a campaniei anti-Băsescu, logica şi discernământul cetăţenilor autonomi au fost reazemul solitar al pluralismului în România. Poporului nu i se poate pune botniţă, chiar dacă acest lucru l-au dorit cei care, utilizând cele mai grosolane tehnici ale propagandei totalitare, l-au numit pe Traian Băsescu “dictator” şi “tiran”.
În două decenii scurse de la căderea regimului comunist, ilegitim şi criminal, românii au învăţat multe. Laboratoarele minciunii nu mai sunt omnipotente. Ei au votat pentru reforme, modernizare şi pentru statul de drept. Ei au înţeles că alternativa ar fi readus România la punctul de maximă corupţie din anii 2001-2004.
Iar în ceea ce priveşte asumarea trecutului, victoria echipei Patriciu-Iliescu-Geoană-Antonescu- Voiculescu-SOV (susţinută de Vadim Tudor şi Bela Marko) ar fi însemnat reîntoarcerea la tăcerea sepulcrală din anii ’90.
Crimele comunismului ar fi fost uitate în numele pasiunii pentru un „viitor liniştit”. Ne-am fi întors la omerta epocii Văcăroiu-Iliescu. Marea diferenţă ar fi fost că, de această dată, totul ar fi beneficiat şi de binecuvântarea lui Emil Constantinescu, prizonierul unor fixaţii alarmante, orbit de băsescofobie.
Nu am absolut niciun interes personal în victoria lui Traian Băsescu. Unica raţiune pentru care m-am implicat în această dezbatere este faptul că sunt sincer convins că acest om politic este angajat total în proiectul clădirii unei Românii a dreptăţii, adevărului şi memoriei. Iar aberaţiile diseminate despre el şi despre cei care au refuzat să-l atace ţin de o zonă care îmi repugnă.
Suveranitatea poporului a fost principala revendicare a revoluţiilor din 1989. S-a reafirmat duminică, 6 decembrie, cu curaj, mândrie şi speranţă. Rezultatul acestor alegeri a dovedit că există o masă critică ce susţine strategiile lui Traian Băsescu, viziunea sa morală, socială şi politică.
În acest moment există un pol de centru-dreapta care cultivă valorile liberalismului autentic şi care poate reconstrui democraţia din România.
Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu:
http://tismaneanu.wordpress.com
Lansarea retelei culturale “ARTISTNE(S)T”
decembrie 13th, 2009Muzeul Naţional “George Enescu”, Centrul de Cultură “George Apostu” Bacău şi Fundaţia “Gabriela Tudor”, au plăcerea să vă invite să participaţi la o conferinţă de presă specială organizată cu ocazia lansării oficiale a Asociaţiei ArtistNe(s)t – Reţeaua Centrelor de Rezidenţă pentru Artişti”.
Asociaţia ArtistNe(s)t este o reţea culturală ce are ca obiectiv stimularea creativităţii în artele contemporane, încurajarea implementării activităţilor de rezidenţe artistice în România, sprijinirea mobilităţii artistice precum şi sprijinirea activitaţii artiştilor şi managerilor culturali din România. Asociatia „ArtistNe(s)t – Reţeua Centrelor de Rezidenta pentru Artişti” este deschisă tututor operatorilor culturali privaţi sau instituţii publice de cultură ce doresc să deruleze în mod permanent programe de rezidenţă artistică în România.
Conferinţa de presă va avea loc în data de 17 decembrie, ora 13.00 la Muzeul Naţional “George Enescu”, Salonul de muzică al Palatului Cantacuzino. La conferinta de presa vor participa dl. Gheorghe Popa, presedintele reţelei “ArtistNest” şi directorul Centrului de Cultură George Apostu din Bacău, dna. Laura Manolache, vice-presedinte al retelei „ArtistNe(s)t”/director general al Muzeului National George Enescu, dl. Cosmin Manolescu, directorul executiv al retelei ArtistNe(s)t şi al Fundaţiei Gabriela Tudor şi dl. Virgil Niţulescu, inspector guvernamental şi membru al proiectului de cooperare ArtistNe(s)t.
Reteua “ArtistNe(s)t” a fost fondată în 2006 de Gabriela Tudor şi Programul Cultural Elveţian în România în parteneriat cu 4 instituţii publice de cultură – Centrul Cultural Arcuş, Centrul de Cultură G. Apostu din Bacău, Centrul European de Cultură Sinaia si Muzeul National „George Enescu”, sectia „Dumitru si Alice Rosetti Tescanu – Georege Enescu” Tescani, sub forma unui proiect de cooperare regionala finanţat de Programul Cultural Elveţian în România. Proiectul şi-a propus crearea în România a unei reţele culturale de centre de rezidenţă care să ofere artiştilor români şi străini programe de rezidenţă la nivel european. Timp de 4 ani, în perioada 2006 – 2009, cele 4 instituţii publice de cultură şi 3 organizaţii neguvernamentale (Centrul Internaţional pentru Artă Contemporană, Fundaţia Menthor şi Galeria Noua), au derulat programe de rezidenţă artistică cu sprijin financiar public elveţian, în zona artelor vizuale (Sinaia, Bucureşti şi Constanţa), dansului contemporan (Bacău), teatrului (Arcuş), literatură şi muzică (Tescani) la care au participat peste 50 de scriitori, coregrafi, regizori şi artişti vizuali din România, Elveţia, Germania, Grecia, Statele Unite ale Americii, Canada, Luxemburg, Ungaria etc.
Incepând cu ianuarie 2009, după dispariţia prematură a Gabrielei Tudor, reţeaua ArtistNest a fost administrată de Cosmin Manolescu & United Experts, o marcă de calitate care garanteaza excelenţa profesională în dezvoltarea culturală fondată tot de Gabriela Tudor.
Cu ocazia conferinţei de presă va fi re-lansat site-ul www.artistnest.ro într-o nouă formulă grafică realizată de Vali Chincişan, vor fi făcute publice următoarele programe de rezidenţă pentru literatură, muzică şi dans contemporan, de la Bacău, Tescani şi Sinaia pentru anul 2010 şi va fi lansată bursa „ArtistNe(s)t – Gabriela Tudor” dedicată memoriei Gabriela Tudor, fondatorului reţelei.
Conferinţa de presă va fi urmata de o întâlnire inedită cu scriitorii Ana Maria Sandu, Vasile Ernu, Matei Florian, Filip Florian, Bogdan Ghiu moderată de Florin Lăzarescu (scriitor şi coach artistic al rezidenţei de la Tescani). Cei 5 scriitori vor lectura din cărţile recent apărute sau în curs de publicare – Omoara-mă! de Ana Maria Sandu; Ultimii eretici ai Imperiului de Vasile Ernu; Si Hams Si Regretel de Matei Florian; Zilele regelui de Filip Florian; Eu(l) artistul. Viaţa după supravieţuire de Bogdan Ghiu, cărţi ce au fost demarate în cadrul rezidenţelor ArtistNe(s)t de la Tescani.
Evenimentul se va incheia cu un film de prezentare ArtistNe(s)t şi un cocktail oferit artiştilor, jurnaliştilor şi publicului prezent.
Va rugăm să confirmaţi prezenţa la conferinţă de presă din 17 decembrie la numarul de telefon 0726.173.565 sau prin e-mail la artistnest@gabrielatudor.ro si persoană de contact Vlad Tudor.
Rezidenţele de creaţie la ICR Paris 2010
decembrie 13th, 2009Rezidenţele de creatie la ICR Paris: termen de depunere a candidaturilor: 15 mai 2010
Rezidenţe de creaţie în cadrul Institutului Cultural Român din Paris
Program realizat cu sprijinul Ambasadei României în Franţa
Programul oferă profesioniştilor români din diferite discipline umaniste o luna sau doua de rezidenţă. Durata rezidenţei va fi stabilită în funcţie de natura proiectului prezentat.
Programul oferă bursierilor români posibilităţi de :
– a se consacra, pe perioada rezidenţei, exclusiv unei activitaţi de concepţie/creaţie şi producţie ;
– a lucra în mediul cultural şi profesional francez ;
– a stabili contacte cu profesionişti din domeniul lor de acţiune ;
– a crea legături cu mediile profesionale specifice din Franţa;
– a elabora proiecte fie individuale, fie în colaborare cu actori culturali francezi ;
– a contribui la crearea unui fond de proiecte pe care ICR Paris îl va promova ;
Termenul limita de depunere a dosarului pentru perioada iulie – decembrie 2010: 15.05.2010
Bursierii au obligaţia de a produce, la sfârşitul perioadei de rezidenţă, un proiect remis conducerii ICR Paris. Creaţiile produse în cursul acestei rezidenţe vor purta menţiunea « Realizat cu sprijinul Institutului Cultural Român din Paris » şi logoul institutului, în orice acţiune publică.
Condiţii de participare la programul de rezidenţă
– cetăţenia română sau cetatenia Republicii Moldova
– copie scanata dupa cartea de identitate (pentru cetatenii romani) sau dupa pasaport (pentru cetatenii Republicii Moldova) ;
– cunoasterea obligatorie a limbii romane ;
– cunoaşterea limbii franceze şi/sau engleze
– prezentarea unui pre-proiect într-unul, sau mai multe, din domeniile :
arte plastice (pictură, sculptură, grafică, design, fotografie, instalaţii)
arhitectură
literatură
critică literară şi critică de artă
jurnalism
film
teatru
muzică
management cultural
muzeologie
patrimoniu
Se vor lua în considerare :
Cunoasterea limbii franceze
Cunoasterea limbii române (pentru cetatenii Republicii Moldova ; candidatul poate fi supus unui interviu telefonic)
Originalitatea şi calitatea pre-proiectului prezentat
Capacitatea de a identifica parteneriate sau colaborări cu artişti francezi şi/sau organizaţii/instituţii din Franţa.
Selecţia candidaţilor se face pe baza dosarului de candidatură, de către un juriu format din profesionişti din domeniul cultural şi artistic din Franţa, sub autoritatea directorului Institutului Cultural Român din Paris şi în colaborare cu experţii ICR Bucureşti.
Câstigătorii vor primi un răspuns din partea juriului într-un termen de 30 zile de la data limită de depunere a dosarelor de candidatură.
Cîstigătorii concursului vor beneficia de :
o bursă de rezidenţă în valoare de 1.500 Euro/lună
cazare pe o perioadă de o luna sau doua, in functie de natura proiectului prezentat
logistica şi reţeaua profesională a ICR Paris.
Plata asigurării medicale si a transportului revine bursierului.
Demersuri administrative în vederea înscrierii la concurs:
FISA INDIVIDUALA DE CANDIDATURA se completează în limba franceză sau engleza (numai pentru arte vizuale si muzica, in cazul candidatilor care nu cunosc limba franceza) şi se trimite prin e-mail la adresa: institut@institut-roumain.org
Componența juriului „rezidențe de creație , sesiunea ianuarie-iunie 2010”
Magda Cârneci, director ICR Paris, expertă în literatură și arte plastice,Simona Rădulescu, director adjunct ICR Paris, expertă în teatru și artele spectacolului, François Barré, expert în fotografie, arhitectură și arte vizuale, Mirella Patureau, expertă în teatru și arte vizuale, Petre Răileanu, expert în literatură.
Descarcati fisa individuala de candidatura din Documente atasate.
Institutul Cultural Român promovează cultura şi civilizaţia română printr-o reţea de 15 centre în toată lumea. Detalii la www.icr.ro si www.institut-roumain.org .
O mulţime de politicieni şi nici o soluţie!
decembrie 13th, 2009Într-o ţară în care abia au început să se simtă efectele adevărate ale unei crize economice pe care, din motive electorale, am tot amînat-o, în care banii devin rari determinînd reducerea pensiilor şi a salariilor bugetare, cele din privat scăzînd singure de frică, într-o ţară în care bursa a fost bulversată de alegerile recente şi de scandalul cu fraudarea acestora, iar leului i se face respiraţie gură la gură de către Banca Naţională pentru a nu se jigări de tot, ei, bine, într-o asemenea ţară, cu ceva tot stăm foarte bine – cu politica şi cu agenţii săi, politicienii! Nu doar că există atît de mulţi că rivalizează în massă pentru funcţii, dar unele dintre acestea chiar sînt ocupate de mai mulţi politruci în acelaşi timp!
Iată, avem un premier demis şi interimar totodată, Emil Boc, unul invalidat deja de Parlament, Lucian Croitoru, altul plecat înapoi la Sibiu din pricina rezultatelor alegerilor de duminică, Klaus Johannis, mai este şi Liviu Negoiţă, pe care era să-l uit!, iar acum îl aşteptăm de bună seamă pe cel de-al cincilea, care va fi numit în funcţie de cum se va putea alcătui o majoritate.
Iar majoritatea este strict dependentă de ce va decide Curtea Constituţională în legătură cu contestaţia privind fraudarea alegerilor depusă de PSD! Pentru că, în momentul de faţă, avem şi doi preşedinţi – e drept, unul a cîştigat deocamdată doar sondajele şi a ţopăit de bucurie pe 6 decembrie la ora 21 fix, celălalt ar fi cîştigat alegerile şi-a ţopăit de bucurie mai spre dimineaţă! Ce va decide CCR, după ziua de luni, nu am cum să ştiu.
Dacă va decide invalidarea alegerilor şi rejucarea celui de-al doilea tur de scrutin, e limpede că vom ajunge tîrziu la desemnarea unui premier, la alcătuirea unui guvern cu oarece susţinere parlamentară şi la demararea în cele din urmă a unui veritabil program anticriză, la reluarea programului cu FMI şi la celelalte măsuri vitale pentru a face faţă crizei tot mai ameninţătoare. Probabil, după sărbători – desigur, dacă vom scăpa vii şi nevătămaţi de acestea! Dacă CCR va decide că alegerile au fost corecte şi va valida alegerea preşedintelui, s-ar putea ca lucrurile lucrurile să dureze la fel de mult, poate chiar şi mai mult.
PDL-ul prezidenţial a guvernat şi cu PNL şi cu PSD şi logodnele cu pricina n-au rezistat mai mult de un an. Se va încumeta vreunul dintre cele două partide să mai încerce o dată, mai ales după incendiarele schimburi de replici pre- şi post-electorale? PSD susţine că nu, iar PNL dă semnale contradictorii şi pune condiţii, de pildă alocarea postului de premier, pe care PDL nu le poate înghiţi, cel puţin nu cu mare uşurinţă! Ştiu că PDL încearcă şi o soluţie de avarie cu UDMR, parlamentarii minorităţilor şi cei ajunşi „independenţi”, dar în varianta aceasta tot nu ies între 8 şi 10 mandate necesare formării unei majorităţi. Pe deasupra, nu putem şti dacă UDMR ar marşa cu adevărat pe o formulă ce nu pare să aibă prea mulţi sorţi de izbîndă.
În cele din urmă, nu exclud să se ajungă la soluţia cea mai radicală – alegerile anticipate! Care s-ar declanşa în plină iarnă şi pe fondul unei crize economice ajunsă la apogeu. Cine naiba ar cîştiga alegerile, cu un scor consistent, în asemenea condiţii? Încurcată situaţie şi complet lipsită de orizont! Atîta politica şi atîţi politicieni la hectar şi nici o soluţie clară!
Periplu culinar. Eternul feminin (III)
decembrie 13th, 2009
Meseria de bucătar a fost acaparată de către bărbaţi nu pentru că ar fi fost mai talentaţi.
Această meserie presupune sacrificii pe care o femeie nu şi le-a putut permite, să lucreze în weekend-uri, în timpul sărbătorilor.
Femeia trebuia să stea acasă, să aibă grijă de copii şi de casă. În ultimele două decenii s-a remarcat o prezenţă masivă a femeii în restaurantele occidentale şi în cele din America de Nord, eliberându-se de prejudecaţile şi de regulile sociale anterioare.
A contribuit şi o anume direcţie dată de scoala de bucătărie franceză ai căror membri s-au opus intrării femeii în această breaslă.
Nu aş spune că femeile gătesc mai rău sau mai bine.
Sunt mai puţine femei bucătari decât barbaţi. De aceea suntem tentaţi să ne referim la supremaţia masculină în domeniul culinar.
Avem de a face doar cu o deficienţă de orientare profesională, care se remediază încontinuu.
Remarcăm că în domeniul militar, poliţienesc, politic prezenţa sexului frumos nu mai este o intruziune, ci un drept dobândit.
Recent într-un schimb de gânduri, reţete şi idei legate de arta culinară cu Amalia Calugar se confirma fascinatia voiajului imaginar prin felurile de mancare servite sau preparate. Asa cum un cantec mai vechi din adolescenta (si poem reusit) Pe harta Europei ne prefigura visul ieşirii din spaţiul constrâns de frontiere totalitare, aşa şi arta culinară pentru Amalia devine expediţie a cunoaşterii, nu numai experienţa unei reverii trecătoare.
M-a atras sensibilitatea scrisului şi alegerea reţetelor pe care graţie netului le-a aşternut pe-un blog transformat intr-o carte de bucate.
Amalia a acceptat cu bucurie un dialog deschis răspunzându-ne la câteva întrebări.
Amalia, strădaniile tale se concretizează printr-un succes de audienţă în crescendo, te situează ca pe un sensibil iubitor al artei culinare. Vrei să ne spui câteva rânduri despre tine ?
Despre mine aş putea sa scriu multe. M-am nascut la 5 ianuarie 1975, în Hunedoara. Parinţii mei sunt din judetul Mures, acolo am şi crescut până la 4 ani apoi în fiecare vacanţă din nou la ţară. Bunica m-a învăţat să scriu, să croşetez şi să gătesc. Sunt stângace dar mai degrabă ambidextră pentru că mama nu mă lăsa să fac nimic cu stânga. Poate de aceea am un simţ dezvoltat al creaţiei. În copilărie eram grăsută si băieţoasă, dar acasa adoram sa gătesc. Liceul l-am ansolvit la real. deşi nu aveam deloc înclinaţii pentru ştiintele exacte , m-aş fi dorit la secţia umană,eram foarte bună la limba română. Liceul l-am terminat cu bine apoi am încercat la facultate de cateva ori.
Nu mă împăcam cu matematica. Între timp l-am cunoscut pe soţul meu care era student la matematică. Am lucrat de la 18 ani ca vânzătoare, apoi după ce am reuşit la facultate ( în sfârşit) tot in vânzăari. Sunt inginer în instalaţii, dar am profesat foarte puţţin. Am lucrat şi pe şantier, în birou dar marea mea pasiune a fost marketingul.
Nu ai fost tentată să alegi calea emigrării ?
Am schimbat câteva job-uri , mi-aş fi dorit să ajung în S.U.A., sunt genul de om cu concepţia de-a trage tare câtiva ani într-o ţara străină şi apoi cu acei bani să încep o mică afacere în tară. Soţul meu nu a fost de acord. Am trecut prin multe împreună , uşoare şi grele , ne iubim enorm de mult.
Ce te-a determinat să te dedici acestei îndeletniciri ?
De vreo câţiva ani 2 sau 3 ca nici nu mai ştiu…am început să-mi dezvolt mai mult pasiunea gătitului, am uitat să mentionez că îmi place şi desenul.
Găteşti pentru cineva anume ? Ai lucrat vreodată într-un restaurant ?
Soţul meu nu e pretenţios la mâncare, e mereu dispus să încerce meniuri noi, de orice fel, asa că mi-a fost uşor…
E ca şi cum aţi întreba pădurea de ce freamătă, ori păsărelele de ce cântă, la fel şi cu mine. Am simţit pur şi simplu o chemare lăuntrică pentru gătit, pentru studiul gastronomiei.
Cui se datorează reusitele tale ? Selecţia şi postarea reţetelor devin referinţe profesionale.
Mi-am făcut un blog şi am avut plăcuta surpriză să constat că pe zi ce trece aveam tot mai multi vizitatori, majoritatea plecati din tară sau din sudul tării. Am postat retete traditionale de dragul lor, eu sunt adeptă a retetelor sănătoase, dar nu evit mâncarea noastră din Ardeal… Recunosc că am lacune în ceea ce priveşte provenienta ingredientelor , aş putea să mă informez mult mai mult, dar pentru mine gătitul este o relaxare, nu o meserie. Am servici, copii încă nu (sper sa dea Domnul) deci timpul pentru gătit este destul de redus. Ador bucătăria italiană pentru simplitatea şi aroma ei.
Să înţeleg că pasiunea nu s-a concretizat decât in spaţiul virtual ?
Financiar stau destul de prost de aceea nu-mi permit să gătesc meniuri sophisticate. Vizitatorii blogului meu mă adoră pentru aceasta. Pe net am întâlnit oameni extraordinari. O româncă stabilită în Marea Britanie m-a ajutat financiar în cumpărarea unui aparat de fotografiat. Pe site-ul gustos din 134 de bloguri înscrise am ocupat locul 12 , în urma voturilor. Am şi un mic articol într-o revistă. Nu-mi vine să cred că munca mea este atât de apreciată.
Te-ai gândit vreodată la intrarea cu adevarat într-un restaurant ca bucătar ?
Desigur ! Mi-aş dori să pot lucra câteva ore şi fără să fiu retribuită, numai să învăt, şi dacă voi câştiga la loterie să-mi pot deschide propriul meu restaurant în care clienţii să spună mereu: “Multumesc pentru masă, mâncarea gustoasă şi bucătăreasa frumoasă.”
Eu iţi propun în numele revistei noastre să ne trimiţi impresii despre restaurante, reţete şi mai ales despre frumosul oraş Cluj cu tradiţiile sale culinare.
Eu nu am colaborat cu nicio revista sau ziar până acum, aşa că nu ştiu cum se procedează.
Ma simt mai mult decât flatată şi vă mulţumesc pentru timp şi îngăduinţă.
Sărbători fericite !
Winterstimmung. Ferestre deschise intr-un calendar de advent
decembrie 13th, 2009Putini isi opresc privirea catre putinii batrani ce-si plimba mantaua ca pe un blestem.
Deunazi un octogenar dintr-un cartier constantean a cazut in baie lovindu-se la cap. A zacut cateva ore pierzand mult sange.
A fost dus la spital unde i s-a spus sa revina acasa pe motiv ca este bine.
La scurt timp i s-a facut rau si a ajuns din nou la urgenta.
A decedat.
In stabilirea actului de deces necesar serviciului funerar era nevoie de avizul unui politist care sa stabileasca in conformitate cu legile in vigoare ca deecdatul nu a fost lovit sau agresat. Omul ordinii a dat de inteles ca poate emite acest act si fara a mai rupe o chitanta…
Raposatul lucrase decenii la randul sau intr-o functie publica facand naveta in trenurile prafuite ca la batranete sa poata abia incropi cateceva cu talantii putini ai pensiei.
Se sting batranii unul cate unul. Sufletul lor e rastignit precum brazii taiati pentru seara de Craciun.
Copiii, beteala, cadourile, muzica si sampania din jurul bradului – suflet sangerat de veteran uitat. Creste bucuria cu stelutele din artificii, plang pomii smulsi din munti.
Trec tatii, bunicii dintre noi.
Noi calcam peste sufletul lor ca pe un drapel adus dintr-o tara infranta ce tine de cald cainelui de paza la intrare.
Numele greşit de pe coperta repertoarului
decembrie 13th, 2009
Piata Libertăţii din Cluj, 21 decembrie 1989Preambul: În 21 decembrie 1989, la ora 16.00, la Cluj erau deja 12 morţi şi 26 de răniţi. După morţii căzuţi în Piaţa Libertăţii au urmat cei din zona Astoria-Metropol.
Repertoarul cu coperte albastre
Probabil şi datorită profesiunii de jurnalist, în fiecare an mi se umple agenda cu adrese şi numere de telefon şi trebuie să-mi fac una nouă. Totuşi, am păstrat cu obstinaţie un repertoar – cu coperte albastre, produs în anii 1980 la „ I.H. Petreşti – preţ 90 de bani”, cu numerele de telefon dintr-o perioadă în care profesiunea mea (asistent universitar la Catedra de Fizică de la Institutul Politehnic Cluj) nu reclama o asemenea inflaţie de numere de telefon. Caietul-repertoar, organizat pe literele alfabetului şi conţinând numerele de telefon ale prietenilor apropiaţi, a rămas pitit pe raftul de sub oglinda din hol, unde stătea vechiul telefon cu disc, chiar şi atunci când am cumpărat un telefon nou şi l-am transferat pe biroul din sufragerie. Foile i s-au îngălbenit, majoritatea numerelor de telefon nu mai sunt actuale şi, din păcate, unii dintre titulari s-au mutat la cele veşnice. De ce nu m-am putut despărţi, totuşi, de caietul cu coperte albastre din cartonul scămoşat al anilor 1980 ? Pentru numele notat cu pixul pe copertă: Căpitanul Dican …
O adunare generală la care nu m-am mai dus
În 21 decembrie eram convocaţi la institut pentru adunarea de condamnare a incidentelor de la Timişoara. De câteva zile la Cluj domnea o atmosferă sumbră. Pe străzi apăruseră patrule de miliţieni. Locuiesc într-o zonă, la poalele Dealului Hoia, unde, şi în prezent, recepţia undelor radio este foarte slabă. Pe vremea aceea nu prindeam nici Europa Liberă şi nici Radio Budapesta, astfel încât informaţiile despre revolta de la Timişoara îmi parveniseră cu o zi sau două întârziere şi eram temătoare să le comentez. Mă învăţasem să nu discut anumite lucruri decât cu oamenii foarte apropiaţi. Mă străduiam să ţin ore interesante, dădeam ore particulare de fizică pentru admiterea la medicină, la facultatea de fizică şi cea de chimie (nu şi pentru politehnică unde eram în comisia de admitere). Plata n-o primeam în bani, ci în alimente (soluţia mi-o sugerase un coleg profesor de matematică). Nu conta ce alimente mi se aduceau şi nici cantitatea lor. Un elev mi-a adus o cutie cu napolitane, un altul un borcan cu smântână din care făceam unt cu mixerul, am primit peşte, ouă, carne şi brânză. Asta m-a mai scutit de cozi şi alergătura continuă după mâncare. În rest citeam mult (aveam o cunoştinţă la librărie care-mi reţinea cărţile bune) şi mergeam săptămânal la concerte (filarmonica clujeană era cea mai bună din ţară şi veneau în turnee solişti excelenţi din URSS, Japonia, Ungaria).
În toamna lui 1989, după şirul de schimbări din blocul sovietic, ne instalasem în poziţia de arici, aşteptând momentul schimbării, care bănuiam că se va petrece şi la noi… Dar nu-mi puteam imagina când şi, mai ales, cum. Prin 18 sau 19 decembrie am avut o şedinţă de catedră. Clădirea facultăţii se afla în cartierul industrial, laboratoarele de fizică fiind amplasate la etajul patru, şi am observat pe geam că lozincile de pe acoperişul FMR fuseseră incendiate. Toţi eram îngrijoraţi, se pomenea codificat despre evenimentele de la Timişoara, iar studenţilor li se dăduseră drumul în vacanţă cu câteva zile mai devreme. În seara de 20 decembrie am ascultat discursul halucinant al lui Ceauşescu. În dimineaţa de 21, am fost convocată la facultate la adunarea de condamnare a evenimentelor de la Timişoara. Nici prin gând nu mi-a trecut să mă prezint la şedinţa care mi s-a părut tragică şi penibilă în acelaşi timp şi m-am dus în oraş, la croitoreasă, să-mi probez rochia de Revelion. Era o rochie neagră din voal jorjet.
21 decembrie după amiaza
Am terminat proba pe la ora două şi m-am grăbit spre casă pentru că de la trei aveam ore particulare cu Nicoleta, elevă în clasa a XII-a, o fată citită şi sensibilă cu care eram în relaţii mai apropiate decât de la profesoară la elevă. M-am dus în staţie am aşteptat o grămadă de timp după autobuzul 21, un Ik 4 mic, cu rezervoare de gaz pe capotă. Nicoleta întârzia. Pe la trei şi jumătate m-a sunat la telefon bunica ei care se interesa dacă fata e la mine. Aflând că întârzia m-a rugat, disperată să o anunţăm imediat ce soseşte deoarece „sunt tulburări în oraş”. Am liniştit-o, cu o voce destul de nesigură, că doar cu o oră în urmă fusesem la câteva străzi de centru şi nu observasem nimic deosebit. Nicoleta a venit pe la ora patru. Era lividă şi mi-a povestit că în oraş s-a tras în oameni şi că autobuzul ocolise străzile blocate cu blindate. Atunci a pus stăpânire teama şi pe mine. Eram încredinţată că dacă în oraş sunt tulburări, atunci soţul meu este acolo unde se trage. E un om echilibrat şi tăcut, dar nu pregetă să sară în apă sau în foc să-i salveze pe alţii. Ne-am aşezat să facem lecţia, dar niciuna dintre noi nu se putea concentra asupra problemelor de termodinamică ce trebuiau rezolvate. Pe la ora şase a intrat în casă soţul meu, Adi, foarte agitat. Avea mâna mânjită de sânge şi vorbea precipitat Au tras în oameni. Au tras în oameni cu muniţie de război. Eu am pansat un rănit, i-am legat rana cu batista. Era un trecător între două vârste şi avea o servietă maro în mână. Căpitanul care a tras cu pistolul în oameni, e de la unitatea militară din Someşeni, îl cheamă Dican, scrie-i numele să nu-l uităm!
L-am notat la repezeală pe coperta repertoarului cu numere de telefon. Adi mi-a povestit că ieşise cu colegii de la institutul de cercetare (sediul lor era în curtea Filologiei, pe strada Horea) pentru a se alătura coloanei de muncitori care venea dinspre platforma industrială. Se răspândise zvonul că la prânz se trăsese în manifestanţii paşnici, în Piaţa Libertăţii. Coloana urca spre centrul oraşului pe strada Horea. Lângă Hotelul Astoria i-a întâmpinat dispozitivul militar. Oamenii voiau să treacă, militarii nu-i lăsau şi s-a tras. Soţul meu era convins că gloanţele iniţiale, ţintite înspre clădirile de vizavi, erau oarbe. Apoi l-a văzut pe căpitanul care şi-a îndreptat arma către demonstranţi şi a început să tragă ca un descreierat…
Cineva trebuie să iasă să lupte !
A venit mama Nicoletei să-şi ia fiica şi s-o ducă acasă pe drumuri lăturalnice. Mie nu-mi venea să cred că în oraş au murit oameni, nu-mi puteam imagina ce va urma. I-am dat de mâncare soţului meu şi-l ascultam reluând şi detaliind povestea. Apoi s-a îmbrăcat şi mi-a spus Mâine îmi depun carnetul de partid. Acum plec înapoi, cineva trebuie să iasă să lupte. . Ce era să-i spun ? Am tăcut, pentru că-mi era ruşine să-i zic să rămână acasă şi m-am rugat să nu păţească nimic rău. Deja se lăsase întunericul şi în liniştea aşternută peste cartier răpăiturile necontenite ale armelor erau şi mai înfricoşătoare. Aveam impresia că până în zori tot Clujul va fi ciuruit. Am vorbit la telefon cu ai mei şi l-am convins cu greu pe fiul meu, Vali, care era la bunici, să nu se alăture celor care se duceau către oraş strigând Veniţi cu noi ! . Adi a sosit acasă după ora unsprezece noaptea. Din cauza unui baraj de miliţie nu putuse să ajungă în zona Fabricii de bere, unde se trăgea (a doua zi aveam să aflăm că acolo muriseră 9 oameni şi 13 fuseseră răniţi), dar mi-a spus că în centrul oraşului era linişte, parcă se instalase un armistiţiu. Am stat toată noaptea lipiţi unul de altul, vizionând filme de duzină la video. Dimineaţa au sunat sirenele fabricilor. Am ieşit să iau lapte şi, spre uimirea mea, magazinul era plin de alimente: ouă, lapte, brânză, mezeluri şi pâine… „la liber”. Adi a plecat în oraş şi pe la 12.00 mi-a telefonat că lumea s-a adunat în Piaţa Victoriei, sediul judeţenei de partid a fost ocupat şi Doina Cornea le-a vorbit celor prezenţi. Cineva a vrut să-l propună şi pe soţul meu în comitetul revoluţionarilor, dar el a refuzat. Eu am fost membru de partid, nu am ce căuta aici. .
Mult mai târziu aveam să aflăm că numele căpitanului care a tras în muncitori era Dicu şi nu Dican, aşa cum îl notasem pe coperta repertoarului.
Epilog: Dispozitivul militar de la Astoria-Metropol se afla sub comanda căpitanului Ilie Dicu, de la Unitatea Militară Someşeni. Confruntarea de la Astoria-Metropol s-a soldat cu : 4 morţi şi 10 răniţi grav. După revoluţie Ilie Dicu avea să fie avansat la gradul de maior. Dosarul Revoluţiei de la Cluj, intentat de Asociaţia pentru Adevărul Revoluţiei, a fost tergiversat ani în şir. Până în prezent au fost condamnate de către Înalta Curte de Justiţie cinci persoane: generalul colonel Iulian Topliceanu – zece ani de închisoare, colonelul Valeriu Burtea şi maiorul Ioan Cocan – nouă ani de închisoare, maiorul Ilie Dicu – 15 ani de închisoare, iar fostul prim secretar al PCR Cluj, Ioachim Moga, – opt ani de închisoare. Dintre cei cinci, doar maiorul Ilie Dicu se mai află în detenţie.
SAR si APADOR-CH vegheaza
decembrie 13th, 2009(Extras din Buletinul SAR)
Suntem bucurosi sa va anuntam ca SAR si APADOR-CH au mai castigat trei cazuri in instanta legate de transparentizarea unor contracte publice importante si sensibile, secretizate fara temei. Va reamintim ca in noiembrie facusem deja KO intr-o prima runda (1) Agentia Nationala a Resurselor Minerale (ANRM) in chestiunea contractului de explorare / exploatare offshore cu Petrom-OMV (asteptam comunicarea oficiala a deciziei instantei pentru punerea in executare); vezi Caz Petrom-OMV
De data aceasta, in decembrie a venit randul urmatoarelor institutii sa fie rapuse in instanta de cele doua ONG-uri:
2. EXIMBANK, cu un contract de publicitate media, pe care cu deosebit profesionalism il tin confidential in baza legii secretului bancar (?!); vezi decizia la Caz EXIMBANK
3. METROREX, tot pe un contract de publicitate-media, facut cadou firmelor sindicatului din metrou; vezi decizia la Caz Metrorex
4. Primaria Constanta, pe mai multe contracte de lucrari pe domeniul public; decizia la Caz Primaria Constanta
Actiunea noastra in instanta este parte dintr-un program mai mare de litigatii strategice, sustinut cu fonduri PHARE, destinat sa creeze precedente in justitie pe dosare mari si sensibile de achizitii sau concesiuni la care accesul publicului este limitat in mod abuziv. Am constatat de-a lungul vremii ca, in ciuda prevederilor foarte clare privind transparenta contractelor de achizitie incluse in legea in vigoare (OUG 34/2006), tot la presiunea societatii civile, autoritatile publice contractante de multe ori cedeaza la insistentele firmelor private si ascund fara temei contractele sau chiar – absurd – intregul dosar de achizitie.
In afara de institutiile mentionate, mai avem pe rol cauze cu:
– AVAS: contractul de privatizare cu Ford;
– Primaria Sector 1: contract de salubrizare cu Romprest;
– Consiliul Judetean Brasov: o incredintare directa in regim de urgenta
In nici unul din aceste cazuri nu acuzam pe cineva de malversatiuni, ci doar incercam sa cream precedente in favoarea unei mai mari transparente a dosarelor de achizitie, stiut fiind ca lumina zilei este cel mai bun dezinfectant al fondurilor publice. Orice suspiciune sau zvon dispar in momentul in care autoritatea contractanta pune documentatia de achizitie integral la dispozitia opiniei publice.
Societatea Academica din Romania (SAR)
Eminescu 61
Bucuresti sector 2
(4021) 211 1477
www.sar.org.ro
TELEPATIE [1] (Mirajul listelor)
decembrie 13th, 2009 Pe cand aveam doar 16 ani, in perioada de liceu, cu doua clase mai mica, era o fata deosebit de dulce si frumoasa, bruneta, cu ochi caprui-negri, cu privirea incruntata si neastamparata. Am s-o numesc C. Nu-mi amintesc cum am inceput sa vorbesc cu ea, pe atunci eram destul de aratos, erau altii mai aratosi ca mine, dar fiind destul de dinamic si risipit (cam ca azi) in mai multe domenii (sport, teatru, matematica, etc…), aveam si eu succes la fetitele din liceu. Imi placeau cele cu cel mult un an mai tinere decat mine sau de varsta mea.
Povestea a inceput prin preajma Cismigiului, C. locuia in asa-zisul bloc „Diham”. A fost o legatura frumoasa, de adolescenti, eu am fost primul ei sarut (aici versiunile difera, eu tin minte primul sarut in Cismigiu, ea- pe terasa apartamentului in care locuiam, cu vedere spre Cismigiu, in blocul Spicul, la etajul 5). Dar amandoi ne aminteam ca eram personajul dominant al relatiei (se putea altfel?), doar era normal, ea fiind de sex feminin, ca eu sa-i dau ordine, nu-i asa? Nu va speriati, de 25 de ani ma las dominat de femei, sunt o victima, o zdreanta lipsita de sira spinarii… Nu-mi plange nimeni de mila?
Prietenia a durat doar vreo trei luni, se pare ca am petrecut la niste „ceaiuri”, ne-am plimbat prin parcul copilariei noastre, ne-am sarutat din cand in cand, tin minte bine buzele ei, ochii, pletele pe care imi placea sa le mangai, firea ei, putin recalcitranta. !poza132!
Apoi legatura s-a intrerupt, o consideram prea frageda, avea doar 14 ani. Stiu ca in Romania ma gandeam din cand in cand la ea, imi parea rau ca am renuntat, dar pe atunci preferam fetele mai mature. Pe la 17 ani am cunoscut-o pe J. pentru care am scris poezia „TU” si altele, datorita careia am inceput sa scriu versuri, dintr-o ambitie, sau spirit de competitie, dar asta e alta poveste, poate va veni si timpul ei. Nu m-am mai gandit la C., eram topit dupa muza mea, care ma zapacea cu capriciile ei. In 1970, 21 ianuarie, la 18 ani si jumatate, s-a petrecut marele eveniment istoric: Vlad Solomon, impotriva vointei lui, indragostit lulea de inspiratoarea versurilor sale (si al unui inceput de roman, ramas la aceeasi faza), a fost adus de parinti in Israel. Pe aeroportul Baneasa, intorcandu-se spre prietenii care-l insoteau, a strigat:
– Ma voi intoarce, va voi scrie cu sangele meu!
*
* *
Au trecut cateva anotimpuri. Suntem in anul 1972, cred, in Rishon LeZion, eram student la Facultatea de Teatru, sectia Regie, la Universitatea din Tel Aviv. Locuiam impreuna cu parintii si bunica din partea mamei intr-un apartament inchiriat, la cateva minute de statia centrala de autobuze din Rishon LeZion, de unde trebuia sa iau autobuzul spre Tel-Aviv, apoi un altul spre Ramat-Aviv. In centrul orasului era un orologiu care m-a inspirat sa scriu o proza, devenita mai tarziu piesa de teatru. Era o zi primavarateca. Eu ma indreptam spre centru, priveam orologiul, care ma captiva, de trei zile indica aceeasi ora, 3:30. Era stricat, evident, dar eu am simtit deodata ca timpul s-a oprit, ca niciodata nu va fi 3:31. Si, brusc, m-am gindit la C., o nostalgie inexplicabila, ma obseda, ii desluseam silueta, privirea ei banuitoare, sprancenele incruntate, buzele senzuale, tenul neted… Nu reuseam sa alung imaginea ei, simteam ca-mi vibreaza tot corpul, tremuram, mergeam spre statia de autobuz, dar o simteam pe C. din ce in ce mai aproape, eram deja pe strada principala, zapacit, confuz, C. si iar C., retraiam clipele petrecute impreuna, poate altfel decat se desfasurasera, apoi am simtit un val de caldura, m-am intors si am vazut-o. Venea spre mine, credeam ca visez, era chiar ea, nu parea deloc surprinsa sa ma vada, eu eram atit de uimit incat, paradoxal, am salutat-o de parca era cel mai firesc lucru s-o intalnesc in Rishon LeZion.
Nu stiam nimic despre originea evreiasca a ei, in Romania nu discutasem cu C. acest subiect, eu aveam un nume clasic evreiesc, dar ea nu, avea cel mai banal nume romanesc, nici prin gand nu mi-ar fi trecut ca e evreica si ca o voi revedea in Israel. Am stat de vorba foarte putin, cateva minute, cred ca am intrat cu ea intr-o farmacie, eram atat de fastacit, incat am vorbit doar prostii si am incercat, fara succes, sa fiu glumet si simpatic. Am aflat ca venise cu familia, locuia in acelasi oras, dar invata ebraica intr-un kibutz, departe de centrul tarii. Aici filmul se intrerupe, nu-mi amintesc nimic, se pare ca ne-am intalnit o data sau de doua ori, m-a vizitat in apartamentul meu din strada Gordon, i-a cunoscut sau reintalnit pe ai mei si cam asta-i tot, nu ne-am mai vazut, a disparut in ceata, precum venise, drumurile s-au incrucisat pentru scurt timp, apoi… Acesta a fost primul moment de telepatie intre mine si C. Nu si ultimul.
*
* *
Au trecut peste 30 de ani. In tot acest timp m-am gandit uneori la C., poate locuia in Israel, poate ajunsese pe alte meleaguri. Cu mine s-au petrecut atatea, incat as avea nevoie de doua vieti sa o povestesc pe a mea, unele momente traite sunt atat de ciudate, incat ma intreb daca nu le-am visat.
In octombrie 2002 a murit tatal meu, Benedict Solomon, poate ati citit cateva din poeziile sale.
Era medic, a inceput sa scrie cand a iesit la pensie, nu mai scrisese din copilarie, cand compunea versuri pe care le trimitea, pe ascuns, mamei mele, deportata cu intreaga ei familie, in Transnistria. De unde au revenit doar 13, salvati multumita bunicii mele, personaj de roman, care, „ghicind in carti” ucrainienilor si ofiterilor din armata romana ce „administrau” lagarul, le-a lasat impresia ca e vrajitoare si si-a salvat parte din familie. Bineinteles ca ea insasi nu credea in minciunile pe care le debita, dar o nimerea la fix, era foarte intuitiva, probabil ca am mostenit-o, va voi povesti odata despre intuitiile mele, cum am inceput sa „citesc in ceai verde” -dar si aici – o alta poveste. Tatal meu a murit de cancer, boala de familie, dupa doi ani de suferinta crunta, de fapt ca urmare a unei septicemii post operatorii, dupa un sarcom, care nici macar nu fusese cancerul initial, de colon. Mi-am petrecut nopti lungi, triste taceri, alaturi de el, in acelasi spital in care lucrase in Israel, la Asaf HaRofe, trecand din sectie in sectie, mereu la usa salilor de operatie (aceleasi in care operase el insusi, cu numai 15 ani in urma), pe scaun, langa patul lui, in timpul sedintelor de chimioterapie… Cateva luni inaintea mortii lui am reinceput sa ma gandesc la C. Le povesteam celor apropiati, asistentei mele, prietenei mele, despre C., despre imaginile care, pe toata perioada dinaintea sfarsitului chinurilor tatalui meu, nu-mi dadeau pace. Chiar la inmormantare, la cimitir, mi s-a parut ca o zaresc printre cei veniti, stiam ca nu putea fi acolo, dar o simteam in apropiere. Si in luna de doliu, pana la dezvelirea pietrei funerare, zilnic, ma gandeam la C.
Dupa o luna, cand am intrat in apartamentul tatalui meu, sa caut documente si sa fac putina ordine, intr-o punga de plastic am gasit scrisori, ilustrate si fotografii pastrate si ascunse in fosta mea camera. Prima pe care am scos-o a fost o vedere trimisa dintr-un kibutz din nordul tarii, acum 30 de ani.
Erau doar citeva cuvinte: „Vineri ma intorc la Rishon LeZion, raman pana Duminica. Daca vrei, putem sa ne vedem. C.”
(va urma)
HANUKKAH: ISTORIE, LEGENDĂ ȘI TRADIȚIE
decembrie 13th, 2009
Povestea sarbatorii de Hanukkah are sensuri multiple. Ce este Hanukkah? Talmudul Babilonean a pus aceasta intrebare in Tratatul Shabath 21, 2. Care este originea sarbatorii de Hanukkah? Din ce cauza Cartile Makkabeilor nu au fost pastrate de evrei? Oare spiritul acestor patru carti este diferit de cel al cartilor din Biblia Ebraica? Dar povestirea minunii de Hanukkah apare in Talmud. De ce un eveniment istoric de o deosebita importanta politica a fost pastrat in memoria colectiva a poporului evreu numai sub forma aspectului sau moral-religios, mistic, al legaturii dintre poporul evreu si traditia lui: intemeierea unui stat ca toate celelalte, sau tarnosirea Templului de la Ierusalim?
Pentru a raspunde la aceste intrebari trebuie sa mentionam ca la originea sarbatorii de Hanukkah este un eveniment istoric: rascoala Makkabeilor. Dar impotriva cui s-a indreptat aceasta rascoala, cum s-a desfasurat si ce consecinte a avut? Raspunsul la aceasta intrebare a cunoscut doua raspunsuri.
Primul este ca rascoala Makkabeilor a izbucnit impotriva dominatiei politice a regatului elenistic al Seleucizilor din Siria asupra Iudeei, datorita presiunilor facute de regele Antiochus al IV-lea Epiphanes de a introduce cultul sau personal in randul evreilor, printre care impunerea inaltarii unei statui a lui, ca zeu, in Templul de la Ierusalim. Acest lucru ar fi lovit in monoteismul iudaic, incercand impunerea unui politeism nou. Sirienii elenizati din punct de vedere cultural si lingvistic ar fi fost \”grecii\”, elenii (in limba ebraica: \”yawanym\”). Rascoala, izbucnita la refuzul preotului (cohen) Matitiahu Hasmoneul din Modyyn de a aduce jertfe inchinate cultului regelui in anul 164 inaintea erei noastre, ar fi devenit o rabufnire populara generala. Dupa moartea lui Matitiahu Hasmoneul, rascoala a continuat, condusa de cei cinci fii ai lui. Primul dintre ei, Yehudah, a fost supranumit HaMakkaby (Macabeul; in traducere: Ciocanul). El s-a dovedit un conducator militar talentat intr-un razboi de guerila. Regele Antiochus nu a putut infrange rascoala, care s-a extins, desi a folosit corpuri mari de armata.
Desigur, presiunea Romei asupra Siriei Seleucide a influentat asupra situatiei politice. Dupa moartea regelui Antiochus IV, fiul si urmasul sau Antiochus V a incheiat un acord de pace cu rasculatii, care pareau sa fi ajuns la un acord cu Roma. Rezultatul a fost intemeierea statului autonom al Makkabeilor. Ulterior au avut loc noi razboaie. Incercarile lui Yehudah HaMakkaby de a-l infrange pe regentul Lisias, general numit in aceasta functie de catre regele Antiochus V, au fost dificile. Vazandu-si libertatea religioasa asigurata, unii adepti ai Makkabeilor renunta la lupta. Urmeaza noi batalii, printre care cea de la Beith Horon, in care armata siriana, condusa de generalul Nicanor, este infranta de Yehudah HaMakkaby in anul 162 inaintea erei noastre. Ierusalimul a fost cucerit si recucerit de cateva ori. Dupa moartea lui Yehudah HaMakkaby, conducerea este preluata de fratele sau Yonathan, iar dupa uciderea acestuia in lupta de la Trypho, de catre alt frate, Shimon. Noul rege al Siriei i-a acordat nu o simpla autonomie, ci dreptul de a bate monezi cu efigia sa, in anul 138 inaintea erei noastre. Conflictele insa renasc. Dupa uciderea lui Shimon (in anul 134 inaintea erei noastre), puterea este preluata de fiul sau, Ioan Hyrkanos. Se naste o dinastie, care conduce statul macabeu pana in anul 63 inaintea erei noastre, cand urmeaza supunerea fata de Roma.
Desigur, istoria Regatului Hasmoneu este interesanta prin ea insasi. Studii ale istoricilor Elias Bickerman si Menachem Stern, ca si ale unor cercetatori de astazi sunt interesante pentru aceasta cunoastere. Totusi se pune si intrebarea asupra aspectului mistic si traditional al sarbatorii de Hanukkah. Cu aceasta ocazie, mentionam ca renumitele carti al Makkabeilor nu au fost pastrate de evrei, ci sunt apocrife, probabil datorita faptului ca au fost scrise cu pathos, intr-o forma – si partial dintr-o conceptie – diferita de cea a autorilor cartilor din Biblia Ebraica in privinta prezentarii si interpretarii evenimentelor. In acelasi timp, trebuie sa mentionam ca cele patru carti ale Makkabeilor s-au pastrat in limba greaca, autorii erau evrei elenizati (desi probabil ca prima carte a fost scrisa initial in limba arameica avand si portiuni in limba ebraica). Ele au fost \”redescoperite\” de evrei la sfarsitul secolului al XVIII-lea, fie din Biblia Crestina (care le-a pastrat), fie ulterior, din lucrarile istorice scrise de Basnage, iar ulterior in secolul al XX-lea de Benziger si de Ernest Renan. Interpretarea istorica a evenimentelor care au dus la aparitia sarbatorii de Hanukkah dateaza din secolul al XIX-lea, odata cu aparitia nationalismului evreiesc modern, care a adoptat Cartile Makkabeilor, a afirmat ca era vorba despre o victorie militara evreiasca pe care rabinii au innecat-o in ulei, iar Makkabeii trebuie sa fie exemple de eroi pentru evreii contemporani, pentru o renastere nationala. Era vorba despre inceputul anilor 80 ai secolului al XIX-lea.
Cea de a doua interpretare a sarbatorii de Hanukkah si a evenimentelor istorice care au determinat aparitia ei provine din analiza ei teologico-religioasa. Aceasta interpretare nu neaga evenimentul istoric, dar il explica in alt mod, cu ajutorul izvoarelor pastrate de evrei si de iudaism. In Talmud este mentionata minunea uleiului sfant. Atunci cand Makkabeii au reintrat in Templul de la Ierusalim, ei au urmarit purificarea Templului. Au reusit sa gaseasca un singur ulcior cu ulei. Acest ulei ar fi trebuit sa arda timp de o zi. Dar minunea a fost ca el a ars opt zile. De aici cele opt zile de Hanukkah (deci, mai mult de o saptamana, sapte zile fiind un element de baza in Biblia Ebraica, iar opt zile mai mult decat atat, deci mai bun decat atat), in care este adaugata cate o lumanarica suplimentara in fiecare zi, pana in ultima. Deci, crestere pana la sfarsit si nu scadere pana la sfarsit. Optimism, speranta si incredere – si nu slabire si renuntare prin reducere treptata. Interpretarea religioasa istorica pune accentul pe o fraza dintr-o binecuvantare suplimentara adaugata Rugaciunii celor 18 Binecuvantari in zilele de Hanukkah:
”In zilele lui Matitiahu fiul lui Yochanan Mare Preot Hashmonay si a fiilor lui, atunci cand Regatul Greciei cel pacatos a presat asupra poporului Tau pentru a-i face sa uite Invatatura Ta si sa-i faca sa renunte la legile date din Vointa Ta. Si Tu, in Mila Ta, ai fost alaturi de ei in clipa necazului lor, ai luptat lupta lor, al judecat judecata lor, ai razbunat razbunarea lor, ai dat viteji in mana celor slabi, si multi in mana celor putini, si spurcati in mana celor curati, si pacatosi in mana celor drepti, si nelegiuiti in mana celor care traiesc in conformitate cu Torah (Invatatura) Ta. Si Tie ti-ai facut un Nume Mare si Sfant in Lumea Ta, iar poporului Tau Israel i-ai adus o mare mantuire si mutumire in aceasta zi. Si dupa aceea au venit fiii Tai in Casa Ta, si au eliberat Templul Tau, si au purificat Temlul Tau Sfant, si au aprins lumanari in curtea Templului Tau Sfant, si au stabilit aceste opt zile de Hanukkah (Tarnosire), pentru a multumi si a lauda Numele Tau Mare\”.
Adaugam si faptul ca Psalmii de lauda (Halel) sunt cititi integral in fiecare dintre zilele de Hanukkah, lucru diferit fata de sarbatoarea de Pesach (Pastele evreiesc), in care sunt cititi numai o parte dintre acesti Psalmi, datorita violentei si uciderii. Dar de Hanukkah, desi este vorba despre un razboi, cu victime omenesti de ambele parti, acesti Psalmi sunt cititi integral. Desi de Hanukkah este celebrata aminitirea unui razboi, a unei victorii militare. Din ce cauza? Raspunsul dat de sustinatorii acestei interpretari este ca aceasta victorie militara, acest razboi, nu a fost al oamenilor, ci a lui Dumnezeu.
Ce se intamplase? In cadrul regatul Seleucid, ca si anterior, in cadrul regatului Ptolemaic, evreii din Iudeea se bucurau de autonomie religioasa. Centrul religios – si conducator pentru evrei – era Templul de la Ierusalim. Conducator era Marele Preot (\”Cohen Gadol\”). Dar a aparut tendinta unui Mare Preot, Iason, de adoptare a culturii si filozofiei grecesti, precum si a modului de viata elenistic. In Palestina nu erau greci, dupa cum greci nu erau nici in Siria, nici in Egipt. Era vorba numai despre localnici elenizati. Acest fenomen apare deci si in Palestina, in randul evreilor din clasa conducatoare din Ierusalim. Era o forma de asimilare culturala.
Dupa inlaturarea Marelui Preot Iason, devine Mare Preot Menelaos, care era si mai indreptat spre asimilism. La Ierusalim este construit un stadion; incepe antrenarea tinerilor evrei, chiar dezbracati, dupa modul de comportare elenic. De asemenea, un Gymnasyon. Incepe studiul filosofiei grecesti, iar studiul Torei (Invatatura iudaica) este neglijat. Treptat se trece si la slavirea zeitatilor elenistice. Problema dificila, care a cunoscut diferite interpretari in secolul al XIX-lea si in prima jumatate a secolului al XX-lea. Una dintre ele este a fostului Sef-Rabin al Romaniei, doctorul Jacob Isac Niemirower: iudaismul lui Menelaos este imposibil, nu are sanse de supravietuire. Evreii simpli nu accepta acest iudaism asimilat, a carui forma era nu reunirea intre traditia iudaica si cultura moderna sau a altor popoare, ci disparitia. Ei se revolta. Revolta nu a fost deci indreptata impotriva impotriva \”grecilor\”, nici chiar a sirienilor elenizati, ci impotriva evreilor elenizati cultural. Lupta era deci impotriva pierderii traditiei religioase si culturale evreiesti.
Desi regele seleucid ajuta elenizatilor, probabil pentru a mentine ordinea in regatul lui si a-si cultiva si intari pozitia politica si religioasa in acest regat, totusi era vorba despre un razboi civil, intre evreii traditionalisti si evreii elenizati. Matitiahu insusi, desi preot, nu era din familia din care se recrutau Marii Preoti, a caror tendinta era spre adaptare si ulterior asimilare culturala si fizica, pana la disparitia iudaismului. El traia la Modyyn si nu la Ierusalim. Victoria a fost a rasculatilor, care nu erau in numar mare; probabil ca numarul elenizatilor, a asimilistilor in conditiile regatului sirian elenistic era mai mare. Desigur, victoria lor s-a datorat conditiilor existente, politice si sociale. Ei au atribuit-o ajutorului lui lui Dumnezeu: interventia Divinitatii nu putea veni decat in favoarea pastratorilor traditiei. Insa Makkabeii s-au autoproclamat regi. Dar din punctul de vedere al traditiei iudaice, ei nu aveau voie sa faca acest lucru: rege putea fi numai cineva provenit din tribul Yehudah, un urmas al regelui David. Makkabeii erau \”cohanim\”, proveneau din tribul Levi: destinatia lor politico-sociala era de a fi preoti si nu regi. Deci, ei au luptat la inceput pentru Torah, pentru Invatatura Divina si traditie si au fost ajutati de Dumnezeu – dar ulterior au pacatuit ei insisi, incalcand o porunca divina, autoproclamandu-se regi desi nu aveau acest drept, ci datoria de a fi preoti si au fost pedepsiti de Dumnezeu. Din acest motiv s-a prabusit statul macabeu, afirma aceasta interpretare: era pedeapsa pentru incalcarea unei porunci divine. De aceea, Cartile Makkabeilor nu au fost pastrate de evrei in cadrul codificarii Bibliei Ebraice: ele reflectau nu numai apararea traditiei, ci si un pacat. Aceasta pe langa faptul ca glorificau violenta si nu aratau ca razboiul a fost facut nu de oameni, ci de Dumnezeu impotriva pacatosilor, care nu respectau poruncile Lui. Printre altii, un sustinator al acestei interpretari a fost profesorul Yeshayahu Leibovici, un ideolog important religios de stanga din Israel in anii 70-80 ai secolului XX.
Care este realitatea? Probabil ca evenimentul necesita o reinterpretare istorica. In orice caz, actualizarea lui de catre unii oameni politici, bazata pe reactualizarea lui odata cu aparitia nationalismului evreiesc modern trebuie parasita. Traditia iudaica cere interpretare si disputa, respingand existenta si acceptarea unui singur punct de vedere.
Sarbatoarea de Hanukkah ramane Sarbatoarea Luminii. O legenda vorbeste despre speranta evreului, totdeauna, in lumina. Lumina reprezinta viata. Ea este si Sarbatoarea Luminii nu numai pentru evrei, ci pentru toate popoarele si religiile. Lumina adevarata, pura, vine de la Ierusalim,din ideea credintei in Dumnezeu Unicul si se extinde in intreaga lume. In special astazi, cand majoritatea oamenilor se bazeaza pe ideea monoteista, noahista. Fie ca Lumina, speranta, Lumina Zilei Dintai, destinata dreptilor din toate generatiile, din intreaga omenire, sa invinga intunericul si sa lumineze intreaga omenire. Poate ca acesta este mesajul sarbatorii de Hanukka. Important ca si cunoasterea originii ei.
Menora de Hanuca răsturnată de ortodocși la Chișinău
decembrie 13th, 2009Menora evreiască instalată la 11 decembrie în parcul Ştefan cel Mare din Chişinău a fost doborâtă la pământ de către un grup de enoriaşi ortodocşi.
Circa 100 de oameni, înarmaţi cu drapelele Republicii Moldova, cruci şi lozinci, au protestat în centrul Capitalei împotriva simbolului evreiesc instalat cu prilejul sărbătorii Hanuca. După ce au scandat lozinci antievreieşti, ei au smuls menora şi au înfipt în locul acesteia o cruce din lemn.
Protoiereul Anatolie Cibric de la Biserica „Sfânta Paraschiva”, împreună cu ceilalţi protestatari, au răsturnat-o lângă soclul lui Ştefan cel Mare.
„Noi suntem în ţară ortodoxă şi Ştefan cel Mare a apărat-o de tot soiul de jidovi, dar ei au venit şi au pus menora. Este o fărădelege, o îngăduinţă a puterii de stat de astăzi, care a permis aşa ceva într-o ţară ortodoxă. Eu fac apel, dacă sunteţi ortodocşi, sculaţi-vă şi spuneţi cuvântul vostru”, susţine protoiereul Anatolie Cibric.
Reprezentanţii minorităţii ebraice au sosit la faţa locului la puţin timp după incident. Directorul Congresului Evreilor din Republica Moldova, Ilia Şaţ a declarat pentru Publika TV că acţiunea a fost una legală şi că au toate aprobările necesare. Reprezentanţii comunităţii evreieşti se vor întâlni astăzi într-un Congres Extraordinar pentru a decide ce măsuri trebuie să ia ca urmare a acţiunilor unui grup de enoriaşi ortodocşi.
La rândul său Preşedintele Comunităţii Evreieşti. Alexandru Pincevschi, a declarat pentru Publika TV că protestul din faţa statuii lui Ştefan cel Mare este antisemit. Potrivit acestuia, reprezentanţii comunităţii vor discuta chestiunea cu conducerea Mitropoliei Moldovei.
Purtătorul de cuvânt al Mitropoliei afirmă că gestul enoriaşilor nu a fost aprobat de conducere. “Este vorba de o actiune necoordonată cu conducerea Mitropoliei Moldovei. Vom investiga acest caz şi vom lua măsurile care se impun. Este o acţiune regretabilă.”
15-20 poliţişti s-au aflat la faţa locului pentru a asigura ordinea şi liniştea publică. Şeful Poliţiei Municipale, Silviu Muşuc, a mers şi el acolo. Muşuc a declarat pentru Publika TV că poliţiştii că au încercat să-i oprească pe protestatari să nu doboare menora, dar nu i-au convins.
Menora a fost transportată la Memorialul Victimelor Holocaustului, în prezenţa a 20 de poliţişti.
Comunitatea evreiască din Republica Moldova are acum 30.000 de membri. În 1900 numărul lor trecea de 300 de mii. Dar această minoritate, a cărei prezenţă e atestată aici de pe vremea Imperiului Roman, a fost decimată întâi de pogromurile ţariste. Primul a fost cel de la Chişinău, din 1903. Holocaustul şi apoi acţiunile antisemite din perioada stalinistă au dus aproape la dispariţia acestei minorităţi de pe teritoriul Moldovei.
http://www.unimedia.md/?mod=news&id=15171
Confuzie de dragoste
decembrie 13th, 2009Există
Atâta confuzie de dragoste
În jurul nostru,
Încât, deseori,
Nu mai ştim cine pe cine iubeşte.
Ne încurcăm
Şi, vrând zadarnic să ne limpezim sentimentele,
Devenim alţii.
Există
Atâta confuzie de dragoste
În noi,
Încât, mergând pe stradă,
Nu recunoaştem dragostea
Şi trecem grăbiţi pe lângă ea,
Uitând să-i spunem: bună dimineaţa!
Există
Atâta confuzie de dragoste în spaţiu,
Încât, zăpăciţi,
Vrem să simplificăm totul
Şi constituim în pripă
Triunghiuri, cercuri, prisme
Şi alte figuri de dragoste geometrică.
Există
Atâta confuzie de dragoste în timp,
Încât, nedescurcându-ne,
Ne repartizăm iubirile pe vârste,
Aniversări, ceasuri de aşteptare
Şi amintiri.
De atâta haos,
Fără să fim întrebaţi,
S-a hotărât definirea dragostei;
Ni s-au împărţit buletine de identitate…
Şi acum,
Întinzându-ne semnalmentele,
Încercăm să desluşim dragostea,
Strigând-o pe nume.
Din când în când,
Ne schimbăm locul,
Sufletul,
Timpul,
Cartea de geometrie,
Deseori chiar numele dragostei…
Şi devenim astfel
Complici ai pâclei de dragoste.
Poate că, de fapt,
Ne place confuzia de dragoste…
Ne aruncăm în ceaţă,
Ne rătăcim prin haos de iubiri…
Şi poate, de aceea,
În mijlocul confuziei de dragoste
Rămânem întotdeauna
Singuri.
Retorica electorala a lui Basescu neagreata de Moscova?
decembrie 13th, 2009Vocea Kremlinului din nou se face auzita in privinta Romaniei, anterior criticata pentru cazurile de devastare a memorialelor sovietice (cel de la Bucuresti) ramase pe teritoriul romanesc. De aceasta data, motivul consta in mesajele electorale ale presedintelui Traian Basescu, care potrivit pozitiei ruse, a folosit pe larg “cartea ruseasca” pentru a-si devansa oponentii politici[1]. Acuzele grave, desi populiste si nefondate, ale actualului presedinte roman despre intretinerea unor “centre de influente asupra politicii romanesti” de catre Rusia[2], vizandu-l pe candidatul la presedintie -Mircea Geoana, suspectat de liberal-democratii romani pentru faptul ca ar fi purtat discutii neoficiale cu autoritatile rusesti in perioada campaniei electorale (solicitand sustinere politica).
Nu abordarea trecutului imperialist al Rusiei a deranjat cel mai mult autoritatile ruse, dar in primul rand ”avertismentul” onest lansat de Basescu, care a promis “retezarea” presupuselor surse de influenta ruseasca in Romania.
Pentru prima data, populismul sentimental al liderului roman provoaca asemenea reactii din partea Moscovei. De asemenea, nu este clar de ce atitudinea rusa se face cunoscuta acum, dar nu indata dupa ce Basescu a rostit acuzatiile sau cel putin imediat dupa pronuntarea rezultatelor finale ale alegerilor prezidentiale romanesti. Aici pot fi evocate cateva explicatii:
Contextual: Criza politica din Romania continua. Basescu este invinuit de M. Geoana de faptul ca ar fi fraudat alegerile, operand cu datele exit-pollurilor care dadeau victorie candidatului social-democrat (cu aproximativ 3%). In contextul verificarii si recalcularii voturilor declarate nule, demersul Rusiei nu pare deloc intamplator. Or, blamarea lui Basescu din exterior intensifica adaugator contestatiile social-democratilor fata de legalitate scrutinului si respectiv legitimitatea presedintelui roman. In mod obiectiv, Basescu contravine intereselor rusesti in bazinul Marii Negre, de aceea, Geoana este vazut cu ochi mai buni in Rusia. De aceea, cu sau fara intelegeri prealabile intre Geoana si Moscova, ultima va utiliza momentul creat pentru a contribui latent la debarcarea lui Traian Basescu.
Temporal: Romania participa la sedintele Curtii Internationale de Justitie de la Haaga sprijinind cauza Serbiei, impreuna cu Rusia si alte state europene si non-europene. Audierile plodoariilor au durat de la 1 pana la 11 decembrie, iar Romania si-a comunicat pozitia pe 10 decembrie, cand de fapt a si fost difuzat comunicatul “anti-Basescu” al Ministerului rus de Externe. Reiesind din aceste circumstante, observam ca logica actiunilor partii ruse a fost simpla de a focusa atentia comunitatii internationale/europene (in special) pe evenimentele din Romania, unde victoria lui Basescu este contestata de presupusul favorit al Rusiei – Mircea Geona. Totodata, acest caz trebuie tratat si ca o reactie ruseasca la ascendenta unor lideri regionali americanofili (Traian Basescu), in paralel cu “reprimarea” partenerilor strategici ai Rusiei in Balcani (Serbia si independenta Kosova).
Regional: “Cartea ruseasca” utilizata de Basescu a tintit electoratul romanesc rusofob, dar in mod special studentii moldoveni din Romania si cetatenii romani din R. Moldova. Demararea noului mandat pe valul unor asemenea demersuri alarmeaza Rusia, care este la curent cu politicile regionale activ realizate sub presedintia lui Basescu, cunoscut pentru viziunile sale “unioniste”. Mai mult decat atat, in discutie este pusa imaginea si respectiv ponderea Moscovei pe plan local, si anume in R. Moldova, unde aceasta detine deocamdata intaietatea (demonstreaza si sondajele recent publicate). Facilitarea maximala a procesului de pasaportizare a moldovenilor de catre autoritatile romane, penetrarea spatiului mediatic moldovenesc de sursele media romanesti, dar in primul rand, instaurarea la putere a formatiunilor pro-romanesti, descriu esenta temerilor rusesti.
La fel ca si anterior, T. Basescu prefera sa fie pe pozitii antagoniste cu autoritatile ruse, riscand sa nu poata reanima in continuare relatiile bilaterale cu fosta super-putere [3]. Aceasta presupune o politica pro-romaneasca extrem de precauta din partea Chisinaului, pentru a nu prejudicia sub niciun fel “parteneriatul strategic” cu Rusia, la care mizeaza actuala guvernare moldoveana (Viceprim-ministru, ministrul Economie, Valeriu Lazar a precizat acest lucru in timpul ultimei vizite de la Moscova [4]) pentru a consolida relatiile economice bilaterale, dar in primul rand, pentru a finaliza transferul creditului promis de partea rusa.
Indiferent de simpatiile Bucurestiului fata de Moscova si invers, mentinerea animozitatilor dintre cei doi parteneri strategici ai R. Moldova ar putea conduce la contrarierea relatiilor cu una dintre acestea (potrivit principiului “vaselor comunicante”). In scopuri preventive, diplomatia moldoveana este obligata sa dispuna de mecanisme politico-diplomatice transparente si operative care sa permita conlucrarea cu Bucurestiul si Moscova pe probleme comune si diverse (politice, economice, umanitare etc.), asigurand realizarea intereselor nationale ale R. Moldova si conformitatea cu principiile partneriatelor strategice bilaterale.
Referinte:
1. Комментарий официального представителя МИД России А.А.Нестеренко в связи с высказываниями президента Румынии Т.Бэсеску, http://www.mid.ru/brp_4.nsf/0/0E3EAF2AB9C2BFAEC32576880030EA59
2. Basescu, criticat de Moscova, http://www.europa.md/primary.php?d=rom&n=Revista%20Presei%20Straine.0_6280
3. Брифинг официального представителя МИД России А.А.Нестеренко, 10 декабря 2009 года, http://www.mid.ru/brp_4.nsf/0/5A24EB7302D88997C325768800531A46
4. Moldova este interesata de cooperarea economica cu Rusia, http://www.interlic.md/2009-12-11/moldova-este-interesata-de-cooperarea-economica-cu-rusia-13559.html
Cum, și la voi?
decembrie 13th, 2009Nori fără scrupule tulbură cerul.
Se lovesc fără milă cu bice de foc.
Fățarnici, se îmbrățișează apoi, se sărută,
Ca să se despartă peste câteva clipe.
O lume falsă, duplicitară,
Își consumă fără jenă frământările
În fața ochilor mei uluiți.
Cum, și la voi?
Dezamăgit, trag jaluzelele.
Se așterne o liniște mincinoasă.
Dincolo de universul închis în mine,
Nori fără scrupule tulbură cerul.
Dan David, Los Angeles, 06 august 2009.
Dezbaterea Espacio Niram – La Aniversară si lansare de carte de poezie româneasca la Madrid
decembrie 13th, 2009Duminică, 13 decembrie 2009, la ora 20.00, a avut loc, la Madrid, dezbaterea Espacio Niram – La Aniversară, fi transmisă în direct la postul de radio ProDiaspora. Evenimentul se desfăşoară cu ocazia împlinirii a unui an de la înfiinţarea Espacio Niram şi este organizat de Espacio Niram şi Kasandra Kalmann-Năsăudean, Redactor şef, Radio ProDiaspora.
In încheierea transmisiunii în direct a dezbaterii Espacio Niram – La Aniversară, s-a desfăşurat lansarea de carte Cuvintele luminii a poetei Adriana Petri, eveniment organizat de Revista spaniolă Madrid en Marco şi prezentat de filosoful Hector Martinez Sanz. Ariadna Petri este prezentă în cinci antologii de poezie din România, laureată a numeroase concursuri şi festivaluri naţionale de poezie (Ploieşti, Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Braşov, Târgovişte), membră a mai multor cenacluri literare din ţară şi a două societăţi literare, Hammer & Tongue din Oxford şi University of Westminster din Londra, participantă la numeroase manifestări literare naţionale şi internaţionale (Marea Britanie şi Mexic), colaborând cu jurnalişti şi poeţi britanici. Volumul prezentat în Spania “Cuvintele luminii / The Words of Light” (volum bilingv Română-Engleză, Ed. Paralela 45, Piteşti), a fost lansat în mai multe localităţi din România şi din strainatate (Londra, Sheffield – Marea Britanie, Mexico City – Mexic)
In cadrul dezbaterii La aniversară, s-a discutat despre evenimentele care s-au desfăşurat în Espacio Niram şi despre persoanele care s-au implicat în acest proiect cultural iniţiat de pictorul Romeo Niram pe parcursul acestui an.
Printre temele dezbătute s-au numărat: prezenţa culturii spaniole în România, promovarea artiştilor români în Spania, acţiunile de informare despre valorile româneşti în rândul intelectualităţii spaniole, ca de exemplu: numeroasele expoziţii de artă contemporană românească (Ioan Dan Tolgy, Ioan Oniciuc, Constantin Popa, Eugenia Dumitriu, Tudor Serbănescu, Irinel Nicolesco, Mihai Constantinescu, Maria Chirilă, Ana Maria Popa), mesele rotunde ca “Brâncuşi vs Picasso”, “Grigorescu vs Renoir”, “George Enescu şi Yehudi Menuhin”, “Joyce – Tzara -Apollinaire – Ionesco – Avangarda românească şi cea europeană” care au încercat să ofere vizibilitate monştrilor sacri ai culturii române sau nopţile de muzică şi cafenelele literare cu invitaţi de seamă (Ioan Es. Pop, Gabriela Adameşteanu, Dan Lungu, Petru Cimpoeşu, Victor Ivanovici), promovarea tinerilor poeţi (Ofelia Prodan, Daniel D. Marin), seri dedicate filosofiei (despre Emil Cioran), filmului (Laurenţiu Damian) sau teatrului (Matei Visniec), lansări de carte românească (George Roca) şi spaniolă.
Invitati: Horia Barna – Director Institutul Cultural Român Madrid, Fabianni Belemuski- Director revista Niram Art, Bogdan Ater – artist plastic, Martin Cid – scriitor, Isabel del Rio – istoric de artă, Héctor Martínez Sanz – filosof, Ariadna Petri – poetă, Constantin Popa – artist plastic, Tudor Şerbanescu – artist plastic, António Calderón de Jesús – critic de artă, Romeo Niram – artist plastic.
Espacio Niram – Independencia nº 2, Madrid
www.espacioniram.com
http://revistaniramart.wordpress.com/2009/12/13/espacio-niram-la-aniversara/
Patru ani la Moscova
decembrie 13th, 2009Patru ani la Moscova
Sosirea mea la Moscova, ca student, a coincis cu scoaterea lui Stalin, adică a mumiei lui Stalin din Mauzoleu şi înmormântarea sa în spatele Mauzoleului. Unii au scris că el a fos depus sub formă de cenuşă, într-o urnă, în zidul Krmlinului. Nu este aşa, mormântul său este alături de cel alui Voroşilov, Jdanov, ş.a. în spatele marelui Lenin.
Normal el nu trebuia să aibă nici un mormânt, pentru moartea de zeci de milioane de oameni de toate categoriile sociale, profesionale. Dar în 1961 mai gândeam destul de frumos despre bietul Koba, cum îi spuneau prietenii, unii împuşcaţi din ordinul său. Koba a fost un haiduc gruzin şi lui Stalin îi plăcea să fie considerat haiduc. Sufletul său era de tâlhar şi, în tinereţe,, a jefuit trenuri, transporturi cu bani pentru a-i da partidului bolşevic. Era un bolşevic mai fanatic decât Lenin şi semăna , la concepţii mult, cu intelectualul Troţki, pe care îl invidia şi îl ura.Dar să ne întoarcem în Piaţa Roşie. O mulţime de foşti combatanţi, unii mirosind a vodcă, era frig, venise iarna, vorbeau cu voce tare că Hruşciov l-a aruncat pe Stalin din Mauzoleu şi va plăti pentru asta, ceea ce s-a şi întâmplat. În octombrie 1964, la un an de la asasinarea lui Kennedy, Hruşciov a fost asasinat politic, a fost chemat la Kremlin i s-a citit un rechizitoriu şi a fost poftit să plece unde vrea. Unde vrea, vorba vine, în urma lui era o echipă de filatori şi paznici. Pe Hruşciov l-am văzut o singură dată, nu mi-a făcut o impresie deosebită, era foarte robust, plin de el. Nu mi-a plăcut nici scena pe care a făcut-o la expoziţia pictorilor de la Manej ( fosta clădire pentru caii împăratului). A strigat la artiştii înmărmuriţi de frică, pe Ernest Neizvestnyi l-a acuzat că a expus un corp de WC. Tot Neizvestnyi, refugiat în SUA, avea să-i facă după moarte un bust minunat , la cimitirul Novodevici, unde se află o veche mănăstire şi sunt îngropaţi cei din eşalonul doi al puterii, primului eşalon fiindu-i rezervat zidul Kremlinului. Zidul Kremlinului este plin de foşti secretari din diverse partide comuniste, unii ucişi chiar la Moscova, militari, ucişi tot de Stalin, înalţi funcţionari. Despre Kirov nu ştiu nimic, doar că era gata să-i ia locul, prin vot democratic lui Stalin, dar votul a fost falsificat, iar Kirov a murit de mâna „duşmanului”. Stalin aproape că plângea ( de bucurie?). … Primele ţigări fumate la Moscova erau BELOMORKANAL, amintind de lagărul unde au fost forţaţi zeci de mii de deţinuţi politici să construiască, în condiţii inumane acel proslăvit canal dintre Marea Albă şi Leningrad. Canalul a avut,totuşi ,
un rol strategic important în al doilea război mondial. Ţigările erau proate, papiroase de fapt, aşa că am trecut la ţigări bulgăreşti, ŞIPKA, era pasul muntos unde au luptat partizanii bulgari împotriva nemţilor, dar , acolo au trecut şi trupele ruseşti în 1877, alergând după otomani sau invers. Cu studenţii bulgari am avut contact, erau veseli şi puţin neserioşi, carte puţină, fete multe. Cei mai slabi erau studenţii arabi, nota trei era de trecere şi aproape toţi aveau nota trei. Aveau între ei un kurd din Irak, omul părea coborât din munţi, înalt, solid şi puţin şcolit. Foarte serios, nu era prieten cu arabii. În schimb , la arabi, toţi erau „dorogoi” ( dragă), semănau cu gruzinii la comportament, între ei era şi un armean, un student strălucit, care a rămas în URSS, prin căsătorie. Ungurii erau mai diferenţiaţi. Eu am stat cu unul care se declara participant la revoluţia din 1956, de fapt el spunea că a fost elev în şcoala militară şi că trebuia să tragă în manifestanţi. Spunea că nu a tras. Extrem de harnici, chinezii, mâncau puţin, cedaseră o jumătate de bursă ca să mărească numărul de studenţi. Am avut un coleg moscovit, care m-a introdus în minunata moştenire muzicală, clasică – Ceaikovski, Borodin, Rahmaninov, ş.a. Mi-a lăsat cadou, la plecare, pick-up-ul ( se numea „Kazan”, unde se fabrica, era capitala republicii tătare), multe plăci. Prima fată care mi-a trezit o admiraţie totală a fost o coreeancă, un bibelou de fată, dar era măritată cu un rus. Era fiica unui combatant din Coreea, se pare, un general. Apoi, mi-a plăcut o rusoaică solidă, cu ochi de culoarea cerului, puţin holbaţi, buze pline, voce adâncă, îi spuneam contesa, ceea ce o enerva, nu ne-am înţeles, cred că se temea de complicaţii cu „străinii”. De altfel, cred că unele camere din cămin erau ascultate, odată am spus cu voce tare că l-am văzut din apropiere pe Hruşciov, era puţin după asasinarea lui Kennedy, am adăugat că puteam să trag în el, colegii au îngălbenit şi au ieşit din cameră. De atunci n-au mai vorbit cu mine, de parcă eram un potenţial asasin. Dar cu KGB-ul am avut un contact interesant. In vara lui 1963 m-am hotărât cu un amic din Ungaria să facem împreună o excursie în Caucaz, am ales un traseu şi ne-am dus să obţinem aprobare la OVIR ( oficiul de înregistrare a vizelor pentru străini). Ajunşi în oraşul Ordjonikidze ( numele unui prieten al lui Stalin, „sinucis” de băieţii tătucului), astăzi Vladikavkaz ( vechea denumire), capitala Osetiei de Nord. Ne-am cazat la hotelul oraşului, frumos aşezat, cu faţa la munţi. Recepţionera ne-a întrebat unde mergem mai departe, i-am spus , ca nişte fraieri, uitând că localitatea nu era trecută în aprobarea primită de la OVIR. Dimineaţa ne-am urcat într-un autobuz, ne-a dus până în inima munţilor, unde ne-a lăsat, de acolo circulau numai localnici, pe măgăruşi. Am găsit un localnic care a sporovăit tot drumul, într-o rusească aproximativă, iar măgăruşul său ne căra rucsacele. Ne-am oprit într-o tabără de tineri, era seara, am adormit imediat. Dimineaţa , a venit comandantul taberei, un civil, care ne-a rugat să nu plecăm nicăieri că trebuie să vină cineva să ne legitimeze. Am înţeles abia atunci că am greşit. Mi-am adus aminte că în Caucaz sunt baze, exploatări miniere, nu se ştie ce scot de sub pământ. Nu a trecut mult timp, am primit un ceai , salam, pâine, am mâncat cu poftă, a apărut un Jeep, desigur rusesc, ne-a luat cu el, ne conducea un tip bărbos, civil , semăna cu Fidel Castro, cred că îl imita ( l-am văzut pe Fidel la Moscova, circulând în maşină deschisă, cu Hruşciov, era o frumuseţe de bărbat, iar , alături de bondocul Nikita, era în avantaj total). Omul care ne însoţea era pus, cred, să ne ameţească vorbind fără pauză. În Caucaz , oamenii sunt vorbăreţi, probabil că nu se văd prea des între ei. O singură dată am văzut nişte copii , în nişte văgăuni, numite locuinţe, pentru ei şi pentru animale de casă, copiii nu scoteau un cuvânt de parcă erau consemnaţi. Cred că nu ştiau ruseşte, erau îmbrăcaţi în nişte zdrenţe, muştele acoperindu-i, harnice, de sus până jos. Peste tot mirosea a baligă. Am ajuns cu jeepul la sediu, o clădire cu un etaj. Am fost introduşi într-o cameră cu portretul lui Dzerjinski, un tip în cizme, haine militare, fără epoleţi ne-a primit zîmbind, ne-a oferit ţigări, ca în filme, ne-a pus să stăm jos,ne-a interogat cu blândeţe şi în amănunt, de la naştere până la zi, tot ce am făcut, nu a notat nimic, probabil că se înregistra totul, apoi ne-a spus – „Băieţi, vă întoarceţi la Ordjonikidze, luaţi autobuzul la Tbilisi, de unde aţi venit, apoi la Suhumi şi acasă, conform itinerarului aprobat, aici nu aveţi ce căuta, maşina mea vă duce la Ordjonikidze, şi fără întrebări. Dacă mai veniţi pe aici, nu mai aveţi de a face cu mine şi nu vă sfătuiesc” Eram fericiţi că am scăpat şi că nu ne-a bruscat nimeni. Acesta era KGB-ul local. Recepţionera de la hotelul din Ordjonikidze ne turnase, altfel mergeam pe jos prin munţii de o frumuseţe sălbatică. Dar pe muntele Kazbek apucasem să urcăm în tenişi. Ne însoţise un călugăr rătăcitor, mai erau în Rusia asemenea specimene. Omul părea puţin nebun, se ruga tot timpul şi ne vorbea într-o limbă bisericească. Kazbek are peste 5500 de metri, noi am ajuns doar la 4000, mai departe era doar gheaţă. In anul cinci de facultate am făcut practica în preajma munţilor Urali, într-un oraş cu nume straniu, Sterlitamak, în republica Başkiria, dar despre sărăcia lucie de acolo, altă dată.
Boris Marian
Programul pentru rezidente artistice la CITE INTERNATIONALE DES ARTS
decembrie 13th, 2009CITE INTERNATIONALE DES ARTS
PROGRAMME DE RESIDENCES ARTISTIQUES EN FRANCE
POUR ARTISTES ETRANGERS
TOUTES DISCIPLINES
Disciplines concernées : Tous les domaines de la création contemporaine, arts plastiques,
design, photographie, mode, nouvelles technologies, danse, et en arts de la scène (danse, musiques
actuelles et contemporaines).
➲ Définition du programme de résidence: Le programme Cité Internationale des Arts est destiné à
des artistes étrangers, qui souhaitent développer un projet précis de création en France.
Un atelier-logement est mis à disposition des artistes qui souhaitent séjourner à Paris pour y
développer un projet de recherche.
➲ Profil des candidats : Le programme Cité Internationale des Arts s’adresse aux artistes à titre
individuel, même si la résidence s’inscrit dans un projet qui concerne une compagnie, un collectif, un
groupe.
➲ Les candidats doivent : ■ être engagés dans la vie professionnelle
■ justifier de travaux antérieurs
■ se libérer de leurs activités professionnelles durant la
période de résidence
■ être autonome dans la gestion de leur résidence
■ bénéficier d’un visa
➲ Modalités de sélection: La sélection est effectuée par les services culturels des ambassades de
France à l’étranger et Culturesfrance.
➲ Durée de la résidence: de 3 mois minimum à 6 mois maximum.
➲ Nature de l’aide : Culturesfrance prend en charge la location de l’atelier-logement d’une surface de
40 m2 environ, avec cuisine et salle de bains.
Un laisser-passer pour les musées et centres d’arts peut être délivrés aux artistes qui en font la
demande en même temps que le dépôt de dossier.
Le candidat doit assurer son voyage et ses frais de séjour.
➲ Date limite de dépôt des dossiers : Les dossiers de candidature complets doivent impérativement
être déposés auprès des services culturels français (Ambassade, Centre Culturel ou Alliance) du pays
d’origine des candidats six mois avant la date du séjour qui transmettront les dossiers à
Culturesfrance, après les avoir visés.
➲ Les résultats seront communiqués, uniquement par courrier.
Renseignements et retrait des formulaires de candidature :
Culturesfrance / Pôle des résidences et Programmes de recherche :
1 bis avenue de Villars 75007 Paris – tél : 01 53 69 83 94 – fax : 01 53 69 33 00 /
palmina.dascoli@culturesfrance.com.
– http://www.culturesfrance.com
http://www.culturesfrance.com/medias/userfiles/Formulaire%20CIA%20francais.pdf
Perspective Palestiniene văzute de un locuitor al Tel Aviv-ului
decembrie 13th, 2009Declarare unilaterală a Statului Palestinian va duce la crearea acestui Stat?
Recunoaşterea de către UE a Ierusalimului ca Capitală a două State – Israel & Palestine, duce la rezolvarea conflictului Israeliano – Palestinian?
Declaraţia UE privind Ierusalimul înseamnă pentru Israel recunoaterea de facto a oraşului, ca Capitală a Statului Israel. Frumos cadou de Hahukkah.
Părerea mea este că în situaţia politico-economică actuală cel mai avantajos lucru pentru Palestinieni este dezvoltarea structurilor statale – justiţie, învăţămînt şi cultură, asistenţă socială, asistenţă medicală (policlinici, spitale); infrastructură – oraşe, aşezări urbane, şosele, tren electric, centrale energetice solare şi eoloiene; dezvoltarea relaţiilor economice cu ţările arabe vecine – Iordania, Siria, Egipt, ducînd la. modificarea dependenţei economico-sociale faţă de Israel
Aceste lucruri vor duce la formarea Statului Palestinian, cu sau fără recunoaşterea lui de către Israel. În privinţa armatei, este un rău ce nu este necesar (exemplu – Costa Rica).
Conflictul Israeliano-Palestinian, şi în general Isaeliano-Arab se va rezolva probabil peste 50-60 de ani, şi asta datorită schimbărilor demografice atît în Israel cît şi în restul mapamondului.
Scurta carieră a lui Crin Antonescu
decembrie 13th, 2009
N-am văzut în viaţa mea şi nici n-am auzit să mai fi existat în democraţiile europene moderne o aşa competiţie electorală în care miza să fi fost nu cine dă mai multe goluri adversarului, ci cine reuşeşte să se abţină de la a-şi da prea multe autogoluri.
Şi ce meci am avut, ce faze, ce şuturi în vinclurile propriei porţi!
Dacă e să începem cu tabăra lui Băsescu, ei şi-au dat un mare autogol în alegerile locale din 2008, când s-au codit în mod inexplicabil să pună un pretendent pentru Primăria Bucureştiului, dând impresia că ori nu-i interesează, ori o consideră în mod arogant ca a lor de drept. Nu s-a explicat nici până azi publicului de ce omul lor cel mai bine plasat, Liviu Negoiţă, care ar fi câştigat alegerile fluierând, n-a candidat.
Iar pierderea Bucureştiului n-a fost pentru tabăra PDL-Băsescu doar o afacere locală, după cum s-a văzut ulterior, ci o inversare de trend care putea să-l coste pe ultimul preşedinţia.
Au urmat marile autogoluri din 2009, cu introducerea grupului Udrea- Cocoş în guvern (deşi, într-un cabinet cu PSD şi Mazăre, grupul ăsta chiar reprezenta un liant); acel rafinat origami electoral de la europarlamentare, prin care fiicei Elena i s-a creat o carieră politică pe spinarea partidului; sau eliminarea PSD din guvern scurt timp înainte de alegeri, pe baza unor promisiuni vagi de cumpărat parlamentari la bucată, pentru o nouă majoritate.
Dincolo, la Geoană&comp., toată istoria lor de bâlbe şi campanie populistă păleşte în comparaţie cu contraperformanţa galactică din ultimele două săptămâni. Dacă, imediat după turul unu, Geoană, Antonescu, Patriciu, Vîntu şi Cozmin Guşă s-ar fi dus cu toţii să petreacă nişte zile plăcute la Monte Carlo, sau pe unde îşi fac ei veacul de obicei, lăsându-l acasă doar pe Johannis ca să scoată câte o mormăială o dată la două zile, ar fi câştigat şi ei alegerile fluierând.
În loc de asta, ei au angajat parcă un regizor de comedii pentru oligofreni şi i-au dat sarcina să scrie cel mai tare scenariu care să-i îngroape. Au dezlănţuit pe televiziuni o campanie deşănţată, care a depăşit orice limită în materie de stridenţe şi fantasmagorii (şi tot ce se întâmplase pe timpul hulitului Năstase), de la cărţi scrise de indivizi dubioşi şi uşor deranjaţi la bibilică, pescuiţi din neant, ţinuţi trei zile în prime-time şi aruncaţi înapoi în neant.
Patriciu nu s-a mulţumit să dezgroape un film în care Băsescu lipea o palmă unui mucos, ci a ţinut să vină el în persoană la TV şi să lăcrămeze în direct pe umărul victimei odiosului dictator, fără să-şi dea seama că, la ce imagine publică are, prezenţa lui pe ecran e cel mai bun antidot la filmuleţ.
În ultima săptămână, cineva de la cooperativa PSD-PNL a avut geniala idee să meargă cu tot circul la Timişoara, doar ca să arate cât de lipsită de popularitate este această coaliţie în oraşul Revoluţiei, de unde au fugit pe uşa din dos.
Ca bonus, au zgândărit toate simbolurile anilor ’89-’90, începând cu balconul, punctul 8 şi spiritul lui Coposu. Finis coronat opus, Geoană s-a dus la 12 noaptea, înaintea dezbaterii finale, la o şedinţă de relaxare acasă la SOV, ca să aibă Băsescu ce să-l întrebe a doua zi.
Până la urmă, acţionând cu aşa consecvenţă, tabăra anti-Băsescu a reuşit să obţină ce-a căutat: a enervat şi mobilizat mare parte din electoratul vechi al lui Băsescu, intrat în lehamite şi pasivitate din cauza autogolurilor preşedintelui.
Nicio strategie de campanie a PDL nu ar fi reuşit să energizeze aşa bine foştii votanţi ai Alianţei D.A. cum au făcut-o demagogia în tandem Geoană-Antonescu şi apariţiile media ale lui Patriciu şi Vîntu. (Dacă atâta îi duce pe ei capul, vă daţi seama cam pe ce căi s-au făcut marile averi ale României).
Fără adrenalina furnizată gratis de moguli, aceşti votanţi ar fi asistat probabil pasivi la înfrângerea lui Băsescu, indispuşi de erorile acestuia din ultima vreme.
Pentru Băsescu, asta creează mari obligaţii. Situaţia e rezumată genial de o postare laconică a unui român din diaspora, pe HotNews: „Băsescu, asta nu-i victoria ta, ci a noastră şi a lucrurilor pe care trebuie să le faci”.
E de sperat că preşedintele învaţă ceva din această experienţă de montagne russe prin care a trecut. Acum, că a câştigat, nu mai depinde atât de tare nici de partid, nici de alte găşti subterane – în fond, cum se spune, în primul mandat vrei să te realegi, în al doilea, să intri în istorie. Dacă se poate, pentru lucrurile care trebuie.
Pentru Geoană, lucrurile sunt probabil încheiate aici, el urmând să fie hăcuit în partid de carnasieri mai abili (Nica, Dragnea – deşi pe moment nici ultimul nu se simte prea bine, ca manager
de campanie pierdută). Păcat: dacă făcea ce trebuie când a luat puterea în 2005, Geoană putea fi liderul unui partid social-democrat mai mic, dar mai curat, de care oricum e nevoie, la putere sau în opoziţie.
Cât despre episodul straniu numit Crin Antonescu – un om de sistem împachetat şi vândut ca un candidat anti-sistem, complet
nepregătit pentru funcţie cu altceva decât sofisme drăguţe, care a făcut atâtea viraje în ultima vreme că nici el nu mai ştie încotro e nordul – el stă mărturie pentru soarta tinerilor politicieni de unică folosinţă.
Despre el nu poţi să repeţi decât vorba memorabilă a lui Oscar Wilde: „Are un viitor strălucit în spate”.
Shaul Carmel – ÎN NOAPTEA [ŞI ZORII] SPERANŢEI
decembrie 13th, 2009Ce este un contemporan? Poate fi un maestru, un prieten care te trădează sau un duşman care nu te părăseşte niciodată. Poate fi oricare dintre toţi ceilalţi a căror simplă prezenţă îţi este de folos pentru a intui exact locul ce ţi se cuvine. Dincolo şi mai presus de aceştia, există însă una sau mai multe persoane de care te simţi legat printr-o afinitate specială, decurgând nu neapărat din similaritatea absolută a ideilor şi convingerilor, ci din intuiţia inexplicabilă că le-ai putea înţelege şi fără cuvinte, doar din gesturi sau simple priviri.
Un asemenea contemporan a fost şi continuă să fie, pentru mine, Shaul Carmel, despre care am mai scris şi în alte rânduri, o dată răspunzând chiar generoasei invitaţii de a însoţi unul din volumele sale de versuri cu acele idei, gânduri şi sentimente pe care le iscase în cugetul meu cartea respectivă…
Aşa stând lucrurile, probabil că nu aş fi \”recidivat\” , dacă n-aş fi observat cum, în ultima vreme, acest poet care face parte din inefabila lume a celor pe care i-am simţit şi continui să-i simt aproape, chiar fără să ne fi văzut vreodată la faţă (dat fiind că nu ne \”cunoaştem\” decât din scrieri şi conversaţii telefonice), se află în ultima vreme supus unui \”tir\” concentric de atacuri nemeritate şi meschine. Cauza lor nu-mi este necunoscută aşa cum nu-mi sunt străine nici \”delictele de opinie\” de care \”s-a făcut vinovat\”. Şi, chiar dacă nu suntem întotdeauna de acord, cel puţin într-o situaţie pe care o cunosc nemijlocit şi aş putea-o face cunoscută dar (deocamdată) ma abţin, ştiu cât se poate de bine că rostind un adevăr deranjant, Shaul Carmel
a izbutit să declanşeze ura unui trist personaj de operetă care, de la înălţimea imposturii sale, îşi permite să batjocorească un om care, spre deosebire de mulţi alţii, chiar are în spate o Operă adevărată. Fie ea inegală, cu \”suişuri \” şi \”coborâşuri\”… altminteri inevitabile oricărui mânuitor al condeiului!
Voi încheia acest \”moment introductiv\”, încercând să scriu, în continuare, despre versurile lui Shaul Carmel, în nădejdea de a-l face mai cunoscut cititorilor, întrucât acestea sunt singurele \”arme\” de care poate dispune, pentru a se apăra, un poet… şi , totodată, singurele în măsură să-i asigure dăinuirea.
I-am citit cărţile, încercând să-l înţeleg cât mai bine pe omul acesta excesiv, capabil de mari nebunii, comiţând-o, până la urmă, pe cea mai sublimă: după ce a învins vitejeşte o boală cumplită, a continuat să ne dăruiască mereu alte şi alte volume, împărtăşind ceea ce, pentru un condei mai puţin înzestrat, ar fi fost imposibil de prins în cuvinte, propria sa luptă cu Îngerul.
Pentru Shaul Carmel a trăi înseamnă a trăi mai mult, o năzuinţă de a spori propriile zvâcniri, un amestec de curiozitate şi arzătoare dorinţă, care nu se poate întâlni decât la sufletele poroase, prin care aerul cosmic, încărcat cu pulbere de stele, poate circula liber, neîngrădit de ziduri limitative… Împingerea exuberanţei până la limitele extreme se face, însă, nu fără o uşoară dar vizibilă detaşare, uneori amară, alteori ironică: \”Dansez pe masa morţii mele/Divinul stă şi mă aşteaptă/[…] A vrut să fiu? Să mă aştepte/O viaţă-ntreagă n-am dansat./De câte ori vroiam s-o fac,/Pleca orchestra-n altă parte.\” (Dansez). Sau: \”Bătrânul teatru de pe Balfour,/Ruina strălucitoare/În care au primit aseară/Coroană coclită cărţile mele,/[…] Ruina aceea a-nflorit/Sub mlădierea unei dansatoare./[…] Acolo,/[…]Ea, neruşinat de frumoasă,/Sfida umbrele trecutului cultural,/Iar eu/Aş fi dat tinicheaua recunoştinţei/Pentr-un dans/În care talia ei să se zbată/În braţele mele.\” (Dansatoarea)
\”Abia după ce a căzut, omul se poate ridica mai bine\” – spun hasidimii, intuind cu exactitate că viaţa întreagă îşi are temeliile nu în repaos, ci în mişcare. Numai dintr-o asemenea convingere putea izvorî ideea că \”îngerul e un stătător pe loc şi omul pur un drumeţ. De aceea, omul poate fi deasupra îngerilor\”.
\”Cine mă va crede/C-am urcat din valea morţilor/Ca să pribegesc/Din nou,/Printre monştri?[…] Cu unghiile/Mi-am ajutat urcuşul./Sus mă aştepta Cuvântul./ Poezia,/Hrana mea,/Şi a monştrilor mei.//Ajuns,/M-am trezit ţopăind/În faţa caprelor/Ca un ieşit din minţi./Apoi,/Am plâns de bucurie/Că voi fi,/Iar,/Nomadul care am fost,/Pribeagul printre iluzii.\” (Nomadul)
Conform tradiţiei iudaice, omul este asemenea copacului, numai că rădăcinile sale se află în cer. Obsesia arborelui este prezentă în poezia lui Shaul Carmel, o poezie a esenţelor foarte tari în care versul se decupează cu o simplitate extremă, imaginile fiind, de asemenea, simple şi percutante: \”Copacul din stânga mea,/Copac bătrân ca mine,/Aducător de umbre şi linişti\”. (Poema erotica). Timpul îi însemnează la fel: Anii,/Inele parşive/Adunate/În miezul trunchiului meu.\” (Mugurul visat), dar numai omului îi stă în putere să-şi ajungă din urmă părintele: \”Încă puţin, tată,/Şi ne asemuim vârstele./[…] M-am uscat,/Ca tine,/Când ţi-a secat seva.\” (Încă puţin, tată). Conştiinţa faptului că face parte, totuşi, dintr-o altă specie, efemeră, îi smulge accente sfâşietoare: \”Între puţinii copaci/Ai pădurilor fragede,/[…] M-am plimbat resemnat./Neputinţa lor/De-a mă primi într-o zi,/Sau noapte/Să-mi spun ultima rugăciune,/Să-mi fie ei,/Copacii,/Minian la plecare,/M-a îndurerat.//Ne-am cunoscut în Zodia Efemerului/Si răgazul nostru e scurt.\” (In zodia efemerului)
Cei ce, cu diverse prilejuri, ne-au înfăţişat poezia iubirii, au alăturat-o în atâtea feluri morţii, încât e anevoie să mai adaugi ceva la spusele lor. Poemele de dragoste ale lui Shaul Carmel sunt pasionale, de o corporalitate violentă, vindicative sau melancolice, dar ele fac parte, fără excepţie, din arsenalul celui ce nu vrea să se lase învins. Se vede bine că poetul a găsit în cele două iubiri ale sale – aceea pentru \”femeia ultimului prag\” şi aceea pentru Cuvânt – cele mai teribile arme împotriva neantului: \”Iubito,/Nici nu ştii că Dumnezeu/Îţi sălăşluieşte în palmă,/Că Dumnezeu/Cuibărit acolo,/Mă mângâie./[…]Iubito,/Mâna ta dumnezeiască/Dă viaţă şi putere.\”(Mâna ta) Moartea \”are spaimă de înălţimi\”, \”de aceea nu urcă/de aceea nu iubeşte înaltul\” (Spaimă de înălţimi), numai \”vulturul cu aripă de înger\”, încumetându-se a zbura desupra ei, o poate înfrânge, prelungind astfel lunga noapte a speranţei, în care poetul-psalmist are orgoliul de a se asemui, întru creaţie, lui Dumnezeu: \”Recunoaşte, Doamne!/Nici Tu n-ai dormit/În noaptea speranţei!/Recunoaşte!/În noaptea aceea de nesomn şi nelinişte,/Ai creat Cuvântul/Primul Cuvânt al Poeziei Tale./El, Cuvântul, Ţi-a dat tăria/Să străbaţi interminabila noapte,/Ca mie, poemul acesta.\” (În noaptea speranţei).
Născut în România şi continuând să scrie româneşte, dar evreu până şi prin nostalgia de nevindecat pentru pământul natal: \”O, sora mea, Ana,/Din ţara de-acolo,/Spune-mi unde fugim/Să-mbătrânim bătrâni,/Să murim fără moarte\” (Oracolul nostru), Shaul Carmel, autorul a peste 20 de volume, este acum preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română.
Neputincioasă în a-i oferi ceva mai valoros decât toate premiile şi distincţiile ce i-au răsplătit zbuciumul şi truda de-o viaţă, îi mulţumesc că a rămas printre noi, încărcat cu poeme ca un copac roditor, dovedind, o dată în plus , că n-a uitat nici o clipă limba pământului care i-a dat viaţă.
Şi, dacă va fi să citească aceste rânduri, îi doresc să fie sănătos şi să-şi vadă de scris mai departe. Fiindca, dragă Shaul, aşteptăm viitoarele tale poeme, convinşi fiind, aşa cum spune vechiul dicton, că \”nu mor caii când vor câinii\”.
Craiasa cea de toate zapezile
decembrie 13th, 2009Ninge in Sibiu. Beteala de Craciun se rasfira peste stradele in miros de scortisoara si ghimbir.
Vin fiert din plin.
Ninge si alergam prin zapezi.
Un flasnetar repeta valsul zapezii in tremur tubular, poate ragusit.
Eram soldatul din noaptea lui Ceaikovski si mai tanar, ea era craiasa cum ii sta bine oricarei femei in iarna.
Se inclina piatra sub nea,
se inclina bradul sub privirea ei,
dansam in plina strada si nimanui nu-i pasa.
Dansam pe cand altii sfideaza ridicolul omului de turta dulce,
Scuipa plictisiti din automobilul potrivnic visului iernatic,
Si isi privesc ceasul de mana ca si cum pentru ei fericirea si timpul se pot masura
doar pe un Rollex.
Flasnetarul isi roteste valsul,
zambeste pe furis,
in zapezi valsa si el prin zapezi pe strazile inundate de vin fiert
si ghimbir.
„ÎNTOARCEREA”, de Yotam Reuveny
decembrie 13th, 2009Mi-a parvenit, relativ de curând, una din cărţile tipărite la Editura Institutului Cultural Român. Este vorba de \”Întoarcerea\”, avându-l ca autor pe Yotam Reuveny, poet şi prozator de expresie ebraică, dar născut în 1949, la Iaşi, şi emigrat abia în 1964 în Israel – aşadar scrisă în limba română, o română limpede şi curată ca un izvor de apă vie. Autor a 12 volume în limba ebraică (fără să punem la socoteală nenumăratele traduceri, făcute cu precădere, din franceză şi engleză, sau scrierile care i-au fost publicate în italiană, franceză sau galeză), Yotam Reuveny ne-a făcut o surpriză de proporţii cu această poveste dureroasă, de o sinceritate brutală şi – pentru că scrisă, parcă, dintr-o singură răsuflare -, cuceritoare până într-atât încât cititorul (chiar şi cel avizat!) este tentat să acorde mai puţină atenţie originalităţii expresiei artistice (care, de altminteri, l-a impus pe autor în peisajul literaturii israeliene), lăsându-se captivat de conţinutul propriu-zis. Frazele erup cu o forţă covârşitoare, ca dintr-un gheizer, întreaga carte constituindu-se într-un bocet de jale, jalea nealinată şi de nealinat a celui ce cu inocenţă reîntorcându-se în ţara natală, nădăjduieşte că va izbuti să regăsească paradisul pierdut al copilăriei şi al iubirii dintâi, poate singura.
Precum, odinioară, Roberto, protagonistul \”Insulei din ziua de ieri\” a lui Umberto Eco, dar prin alte mijloace – firesc, câtă vreme şi \”povestea\” e alta – , personajul nostru încearcă să depăşească Limita Timp, să-şi recupereze trecutul, recurgând la un îngrozitor efort de întoarcere \”în acel spaţiu-timp în care se zăvorâse totul, o gaură neagră în văzduhul cel mai îndepărtat,[…], era o depărtare de vis în care eram numai noi […], era satul şi tu erai acolo, tu erai satul şi ora era veşnica oră a amurgului […]când încercam să mă apropii de tine[…], însă gravitaţia negativă mă respingea, mă arunca, cădeam, mă sfărâmam, auzi, ţipam în cele şapte limbi pe care le-am adunat de atunci, însă nu mă auzeai[…]\”.
Imensa traumă a copilului scos din mediul său, despărţit cu brutalitate de fetiţa pe care-o iubea cu inocenţă, de mormântul mamei – mama sa \”de pământ\” – şi de femeia ce-l crescuse – mama sa \”de floare\”, îl va stigmatiza pe tânărul Yotam, urzindu-l suferinţei fără sfârşit a neadaptatului: \”Şi cu ce spaimă, îţi spun, descopeream că nu mai aveam un loc de unde veneam, nu mai aveam loc de naştere, nu mai aveam nici un loc de pornire sau de reper, nu mai aveam un loc din care să-mi vină visele […], nu mai aveam nimic sub picioare, nici timp şi nici ţărână, eram un prunc de paisprezece ani, îţi dai seama, fără limbă şi fără nimic, jefuit de amintiri, de locuri şi de numele locurilor, de oameni şi de numele oamenilor […], şi ziceau Ai Mei că trebuie să plec, să plecăm toţi, imediat, a venit Aprobatul, ce-o fi şi ăsta, unde, Doamne, mi-au spus un nume, […] era departe de tine, am fugit, am trecut pe lângă casa ta, nu puteam să te chem, era târziu, m-am ascuns lângă gard şi te-am văzut când ai trecut cu ceaunul, te-am chemat în şoaptă, nu m-ai auzit aşa cum nu mă vei auzi decenii, secole, să vii cu mine, să ne răpim, să ne ascundem, să ne inventăm o stea, am fugit, m-am ascuns printre copaci la marginea Prutului, mi-era groaznic de frică […], era pedeapsa înaintea crimei, cum aveam să înţeleg mai târziu, dar încă eram lângă tine, m-au căutat, m-au găsit, m-au bătut că am fugit de ei, că m-am ascuns, că nu eram fericit să plec cu ei să mă salveze, spuneau Ai Mei, şi nu mai înţelegeam nimic, auzi, de ce să mă salveze, de cine, şi câinele vostru lătra într-una\”.
Curând după revoluţia din 1989, Yotam va reveni în România, în calitate de trimis special al \”Galei Zahal\”, postul de radio al armatei israeliene şi, peregrin bezmetic pe tărâmurile copilăriei – pentru că se va întoarce în sat -, îşi va revedea colegii şi rudele dinspre mama sa \”de floare\” (pe care, între timp, \”o luase cancerul\”, ca şi pe mamasa \”de pământ\”!… Aceştia \”s-au bucurat de mine sau de ce le-am dat, m-am bucurat de ei\”; şi, nu în ultimul rând, îşi va căuta cu spaimă şi disperare iubita despre care, ciudat, nimeni nu poate/nu vrea să-i dea vreo relaţie: \”[…]nu voiam să o întreb pe mama lui Răzvan nimic, să nu am confirmarea lucrului de care mă temeam, că nici de data asta nu voi da de tine, taică-tu era acasă, ştia de la vecini că l-am căutat, am stat puţin de vorbă, mă recunoştea, sau aşa zicea […], i-am dat bineînţeles ofrande de cafea şi bani, mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat de tine, nu m-aş fi mirat dacă şi el mi-ar fi spus că nu ştie unde eşti, era o conspiraţie contra mea, sau, poate, o ocrotire, o povaţă de la un necunoscut, să nu încerc să te întâlnesc, spre binele tuturor, […] mi-a dat adresa ta la Ploieşti […], nu erai o himeră, existai, puteam să vin la tine[…]\”.
O speranţă nebună şi o luciditate amară se împletesc, se resping, se atrag, se ciocnesc pe tot parcursul cărţii. O iubire lipsită de orice echivoc îl leagă pe Yotam de ţara în care s-a născut şi pe aceste două iubiri, care sunt, până la urmă, una singură, se clădeşte întreg edificiul cărţii: \”În acea zi de decembrie m-am tot învârtit prin casă, am ascultat ştirile la câteva posturi străine. Aşteptând, ştiind că-i o nebunie, să se spună ceva despre tine, sau chiar să te aud, să mă chemi să vin, şi n-am mai putut, mă sufocau glasurile care veneau de la aparat, se prefăceau în mâini care se apropiau şi mă sugrumau, că am tăcut toţi acei ani şi nu am făcut nimic, am tăcut şi am închis ochii, când trebuia să ţip, să urlu, să jonglez cu medaliile mele la ONU, mi-era ruşine că voi nu faceţi nimic, popoarele mele gemene erau popoare de laşi, unul s-a lăsat ars şi ucis de toţi, de nemţi şi de voi, şi celălalt a lăsat comuniştii să facă din el ce voiau[…]\”.
Că depăşirea Limitei Spaţiu-Timp nu poate fi decât o splendidă dar amară utopie, Yotam Reuveny n-avea cum să nu ştie. Aşa cum de altfel ştim cu toţii că Timpul nu poate fi învins şi că, de fapt, ÎNTOARCEREA nu există. Asta nu înseamnă că nu încercăm mereu, cu îndârjire, cu încăpăţânare, să luptăm împotriva evidenţei şi să nădăjduim nebuneşte că vom învinge. Nu izbutim decât să ne amăgim. Dintr-o astfel de încleştare nu putem ieşi altfel decât învinşi. De aceea, cred eu, cartea lui Yotam Reuveny mai poartă un titlu, un titlu secret care lipseşte de pe copertă. Ea s-ar putea numi, tot atât de bine, ÎNFRÂNGEREA.
După ce am citit-o cu sufletul la gură, parcurgând întregul traseu iniţiac al autorului, am descoperit şi adevărul, care este dezvăluit fără menajamente: \”[…] Timpul ne-a biruit, ne-a despărţit pentru totdeauna […] numai cei care rămân într-un timp comun pot să-şi găsească, la sfârşit, picioroangele proustiene […] cei plecaţi, cei exilaţi în alt timp trebuie să recunoască că picioroangele lor s-au rupt […] ei nu-şi vor regăsi niciodată Timpul […] dar ispita va fi prea mare ca ei să poată să i se pună în cale, vor înscena tot felul de viclenii […] şi dacă nu se vor elibera de prizonieratul acesta vor înnebuni, probabil, sau, dacă-i în firea lor, vor renunţa […] se vor mulţumi cu un prezent care nu poate fi deloc absolut, că nu are nici o bază […] şi niciodată nu-l vor putea ţine drept, cum mă clătinam eu la uşa ta când mi-ai spus, DAR EU NU VĂ RECUNOSC PE DUMNEATA, DOM’LE (subl. mea, N.B.).
Duritatea inocenţei. Drumul şi căutarea lui Yotam se sfârşesc chiar în uşa femeii cu un copil în braţe şi altul prin preajmă. Jocul himerelor nu mai poate continua, pentru că autorul nu se mai poate autoamăgi: \”Timpul ne schimbase total, ne făcuse cu totul alţii. Răzvan nu m-a recunoscut, nici Maria, nici directorul şcolii, nimeni din cei din sat şi, în special, cei care s-au jurat că m-au recunoscut, era imposibil […]eram un străin pe care-l vedeau pentru prima oară […] aveau alte lucruri să-şi întipărească în minte decât faţa unui copil plecat […] nimeni nu recunoaşte pe nimeni […] eu nu-l recunoscusem nici măcar pe Răzvan […] mă prefăceam că-l recunosc şi se prefăcea că mă recunoaşte […] nu aveam nici o fotografie de-a noastră aşa cum fusesem atunci ca să ne-o facem mască […] când stăteam la iaz, ca astfel să ne apropiem cât mai mult cu putinţă de ritualul Kabuki al întoarcerii, pe care eu îl voiam, sau credeam că-l vreau, ca pe ceva în sine, căci deja nu mai ştiam ce să fac cu el, era inefabil\”.
Asta-i tot. Ce s-a mai întâmplat pe urmă cu Yotam nu ştiu, dar sunt convinsă că voi mai auzi de el vreodată. Cineva care a putut îndura o asemenea întoarcere-înfrângere, convertind-o, ulterior, într-o foarte mare victorie, nu poate fi decât un om cu totul de exceptie. Şi un scriitor pe măsură.
Yotam, îţi aşteptăm cartea următoare! Noi te vom recunoaşte întotdeauna.
Dorul de România şi alegerile prezidenţiale
decembrie 13th, 2009
Mi s-a spus adesea, înainte de a pleca din ţară, că îmi va fi “dor” de România. Cuvântul acesta “dor”, căruia Noica îi aşează în spate o întreagă metafizică, ar trebui, pesemne să definească un soi de ataşament al românului faţă de spaţiul în care s-a născut şi a fost educat. E insuficient, însă. De cele mai multe ori, nu ne e “dor” de spaţiu, ci de timp. Cu alte cuvinte, nu România ca entitate geografică îmi poate trezi diverse nostalgii, ci propriile mele experienţe culturale şi de viaţă trăite (întâmplător sau nu) în această ţară. Am aşteptat aproape două luni, sperând că “dorul” despre care mi se vorbise o să apară la un moment dat… Nimic. Nici măcar o singură secundă nu mi-a fost dor de România. Înainte de a merge la psihiatru, am vorbit cu mulţi dintre colegii mei aflaţi departe de ţară. M-am mai liniştit puţin: şi ei simţeau la fel. Am început să mă întreb recent: de ce?
De fiecare dată când vorbesc despre ţara mea aici, în India (şi asta se întâmplă frecvent), vorbesc exclusiv despre cultura ei, despre literatura ei, încercând să evit, atât cât se poate, orice discuţie legată de prezent. România de care ţi-ar putea fi dor nu mai există. E confiscată atualmente de exemplare cinice ale unei specii ce pare a macula totul, aproape fără excepţie: politicianul român.
Recentele alegeri prezidenţiale mi-au întărit convingerea că nu îmi va fi prea curând “dor” de România. Multe dintre luptele prea puţin ideologice dintre aşa-zisa stângă şi aşa-zisa dreaptă mi-au adus aminte de 1989. Confuzie generalizată, patimi politice mărunte diseminate până la nivelul omului simplu de pe stradă. Vă mai amintiţi? În fiecare cârciumă ordinară se făcea politică prin 1990. Fiecare semianalfabet deţinea soluţii salvatoare pentru România proaspăt democratică. După vreo 20 de ani, tragedia e că ne întoarcem la vechile metehne.
Veţi spune: “lasă, stimabile, lamentaţiile astea, în definitiv suntem în UE, în NATO, şi asta graţie clasei politice. Peste tot politicienii sunt la fel!” Două corecţii: suntem în UE şi în NATO nu graţie, ci în ciuda politicienilor noştri (în definitiv, aceste proiecte importante ale României postdecembriste au fost doar asumate de politicieni vizibili, dar la ele a lucrat un eşalon doi despre care nu avem încă habar). Apoi, ideea că politicienii sunt toţi la fel e o gogoriţă menită a ne mai atenua din frustrări. Depinde cu cine te compari: dacă îl ai ca etalon pe Berlusconi, da, politicienii sunt toţi la fel, dacă modelul de referinţă e Angela Merkel, spre exemplu, atunci răspunsul este categoric negativ!
Românii au avut de ales între doi indivizi ce reprezintă elemente primordiale diferite: un marinar care trăieşte de o bună bucată de vreme pe uscat, dar se comportă ca şi cum ar fi încă pe mare şi un diplomat cu aspiraţii cosmice, care promitea cu aplomb trimiterea unui român în spaţiu. Apa şi aerul, două elemente care, în definitiv, ar fi guvernat ţara aceasta după metode similare. Cum a intra la apă şi a fi în aer nu sunt decât două feţe ale aceleiaşi monede şi nicidecum opţiuni fundamental diferite, alegerile din acest an nu au avut de fapt nicio miză serioasă şi reală. Un alt element primordial a li! psit cu desăvârşire din această campanie îndelungată: pământul. A fi cu picioarele pe pământ e, orice s-ar spune, de preferat intrării la apă şi plutirii în aer.
Figura paternalistă a unui preşedinte care se luptă din greu cu balaurul corupţiei pentru a asigura poporului o existenţă fericită face încă parte din imaginarul majorităţii românilor. Atâta doar că, în secolul XXI, balaurii se transformă în “moguli”. E un termen a cărui punere pe tapet reprezintă, orice s-ar zice, unul dintre răsunătoarele succese ale primului mandat prezidenţial. Tot cu interes filologic se cuvine să analizăm termeni precum “găozar” sau “ţigancă împuţită”. Iată motivul pentru care alegerea aceluiaşi preşedinte pentru încă cinci ani mă face fericit: cine ştie ce alte cuvinte va revigora domnia-sa din negurile dicţionarelor limbii române! Cât despre celălalt candidat, o simplă observaţie (de natură lingvistică, de asemenea): el are obsesia adjectivului pronominal posesiv “nostru”/”noastră”/”noştri”/”noastre”. Nu ştiu cine l-o fi învăţat să spună: “partidul nostru” (PSD), “ţara noastră”, “poporul nostru” (România). Te şi înspăimânţi puţin la gândul că cel care doreşte să fie preşedintele “nostru”, se include pe sine într-un noi “colectiv” indistinct care ne duce cu gândul la proprietatea comună de dinainte de 1989. Şi domnia-sa ar fi fost un excelent preşedinte. Dacă în postură de simplu candidat vorbeşte cu atâta graţie despre ţara “noastră”, ca preşedinte ne-ar fi vorbit despre: Europa noastră (în primii doi ani de mandat), Terra noastră (în următorii doi ani de mandat) şi Calea noastră Lactee (în ultimul an de mandat).
Din păcate, România nu poate avea decât un singur preşedinte în acelaşi timp (ştiu că “preşedinte” se scrie cu majusculă, dar probabil e ceva în neregulă cu tastatura laptopului meu). Încă o fisură în sistemul “nostru” constituţional. Din fericire, alegerile prezidenţiale din România au avut grijă de confortul psihic al celor aflaţi departe de ţară: multora dintre ei nu le va fi dor de România foarte curând. Nu-ţi poate fi dor de o Românie a afişelor electorale, de o Românie care zi de zi respiră politică de maidan, de o Românie în care până şi clopurile sau oile ciobanilor au iz prezidenţial, de o Românie cu aspiraţii cosmice dar realităţi sub-pământene, de o Românie în care politiienii mai au puţin şi se aruncă în pat alături de tine vorbindu-ţi despre platformele lor program.
Mecanismele Crizei Ecoomice, explicate la Bucuresti
decembrie 9th, 2009 Ieri, 09.12. 2009, Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI) şi Fundaţia Konrad Adenauer au organizat la Athenee Palace Hilton, sala \”Le Diplomate\”, o amplă şi reuşită dezbatere despre \”Mecanismele crizei economice\”, intenţionând (şi izbutind, într-o mare masură), sa propună publicului interesat – intrarea a fost liberă – câteva răspunsuri la întrebările legate de criza economică, de economia de piaţă şi rolul statului în reglarea mecanismelor economice, precum şi de o perspectivă \”strategică\” asupra planificării economice.
După o \”introducere\” a Moderatorului (dl. Ionuţ Popescu, fost Ministru al Finanţelor între anii 2004-2005) şi \”Cuvântul de salut\” al principalilor organizatori (dl. Horia Terpe, directorul CADI şi Holger Dix, directorul Fundaţiei), ar fi trebuit să ia cuvântul dl. Daniel Dăianu, de asemenea fost Ministru al Finanţelor între anii 1997-1998 şi, aşa cum îndeobşte se ştie, economist-şef al Băncii Naţionale în perioada 1992-1997, actualmente profesor de economie la SNSPA. Spre regretul celor care ar fi dorit sa-i afle opiniile, dl. Daniel Dăianu nu a putut participa la dezbatere. În schimb, am ascultat expunerile, concentrate si concepute astfel încât să poată fi înţelese şi de \”neprofesioniştii\” mai puţin cunoscători ai \”jargonului de specialitate\”, aşadar cu atât mai interesante, ale d-lor Lucian Croitoru, consilier al guvernatorului BNR, preşedintele Centrului Român de Politici Economice şi fost reprezentant al României la F.M.I. între anii 2003-2007, Dan Suciu, realizator la \”The Money Channel\” cunoscut publicului larg mai cu seamă în calitatea sa de editorialist al revistei \”22\”, Nicolaie Chidesciuc, economist-şef al \”ING BANK\”, şirul vorbitorilor fiind încheiat de dl. Valentin Cojanu, profesor la ASE şi editor al \”Journal of Philosophical Economics\”.
Prestaţiile au fost remarcabile prin concizie, prin analiza temeinică şi explicarea motivelor declanşării crizei economice în general, cu un accent bine pus însă asupra particularităţilor situaţiei economice din România, iar expunerile au fost complementare, fiecare dintre conferenţiari exprimând un punct de vedere în bună parte inedit – toate la un loc încercând predicţii pertinente cu privire la viitor. Din păcate, însă, \”prognozele\” s-au concentrat în cea mai mare parte doar asupra anului viitor, aşa că li s-ar putea reproşa lipsa unei viziuni de mai mare perspectivă.
Dincolo de recomandările strategice în contextul evenimentelor economice, întru totul remarcabile prin coerenţă au fost modelele teoretice pe baza cărora vorbitorii şi-au argumentat evaluările, explicând că reglementările şi intervenţiile abuzive ale statului nu fac decât să mărească vulnerabilităţile fireşti ale pieţei libere, concluzia generală fiind aceea că stimulentele bugetare nu sunt întotdeauna cea mai bună soluţie pentru deblocarea situaţiei economice a României şi că, în perspectivă, o dereglementare generalizată a economiei ar putea reduce profunzimea recesiunii.
De menţionat este faptul că, într-o viziune cvasi-generală, perspectivele economiei româneşti apar, în opinia conferenţiarilor, mai puţin sumbre decât ne-am fi aşteptat, pe alocuri chiar încurajatoare.
Dezbaterea a beneficiat de o atmosferă plăcută, degajată, discuţiile libere de la sfârşit demonstrând capacitatea publicului de a percepe corect fenomenele economice, atunci când explicaţiile specialiştilor sunt coerente şi logice.
Votanții din străinătate îi oferă președinția lui Traian Băsescu
decembrie 9th, 2009Traian Băsescu a obținut victoria în alegerile prezidențiale, potrivit datelor complete provizorii la o diferență de 70000 de voturi, dar în secțiile de votare din afara țării a avut un avans asupra contracandidatului său Mircea Geoană de vreo 85000 (115831 la 31045).
Deci votanții din străinătate, care reprezintă circa 1% din totalul celor care s-au prezentat la urne, au decis rezultatul prezidențialelor.
Cei mai mulți votanți au fost în Italia – peste 42000, Spania, aproape 36000 și Republica Moldova – peste 12000. Numărul mare de votanți din Italia și Spania este firesc, dat fiind că în aceste țări se află în fiecare peste jumătate de milion de cetățeni români. Dar numărul votanților din Republica Moldova este de-a dreptul impresionant, dat fiind faptul că numărul persoanelor din această țară care au redobândit cetățenia română este de maximum 100000, iar o mare parte a acestora sunt plecați.
Republica Moldova deține și recordul procentajului în favoarea lui Traian Băsescu – aproape 95%. Scorul plebiscitar e firesc, dat fiind faptul că actualul președinte a militat constant și energic în favoarea atribuirii cetățeniei române unui număr cât mai mare de persoane din Republica Moldova.
În rest, votul a fost mai mult unul sentimental: referendumul privind demiterea lui Traian Băsescu din 2007 a generat mult interes și mult sprijin în afara țării. În plus, Traian Băsescu este vărut de mulți din Diasporă ca un candidat de “dreapta”, mai ales în comparație cu Mircea Geoană, candidat al PSD, care este în continuare privit de mulți români din afara țării ca urmaș direct al fostului PCR.
Electoratul românesc din afara țării este tradițional anti-comunist și mai mult, președintele Băsescu, prin raportul Comisiei Tismăneanu este văzut ca fiind un anti-comunist convins.
Fostul premier și lider al PSD, Adrian Năstase, spunea că electoratul din Europa Centrală, Occidentală și Americi are un avantaj incorect prin faptul că votează și după închiderea urnelor în România la ora 21. Este adevărat, dar cred că exemplul Statelor Unite, unde se votează pe patru mari fuse orare, iar la închiderea urnelor pe coasta de est – când se află rezultatele exit-poll-urilor – se mai votează încă timp de trei ore pe coasta de vest, de milioane de americani, nu de câteva mii, ca în alegerile din România, arată că dimensiunea problemei nu este așa de mare.
Faptul că rezultatul a fost strâns și că votul cetățenilor din Diasporă a fost determinant este o întâmplare și dacă tot se acordă cetățenilor din afara României drepturi egale, opțiunile lor trebuie respectate. Și vă spun asta ca unul care nu a votat și dacă ar fi votat și-ar fi anulat votul, deci nu am avut nici cel mai mic parti-pris în aceste alegeri, după cum au arătat-o toate articolele publicate în revista ACUM.
Complexul Președintelui
decembrie 8th, 2009Ceausismul nu a fost o varianta locala a comunismului, asa cum s-ar putea crede la prima vedere. El nu a fost o simpla forma de dictatura. Pentru generatiile noastre, ale celor trecuti de vârsta de 45 de ani, el a fost si ramâne „complexul prezidential” si un model de leadership.
Oricât ar dori, democratii de astazi nu reusesc sa se dezbare nici de complex, nici de model.
Propunerea Casei Regale de anul acesta, de a crea o altfel de Institutie a Presedintelui României, a esuat datorita imposibilitatii clasei conducatoare (politicieni, oameni de afaceri si oameni de televiziune) de a se elibera de „complexul Presedintelui”. Acest complex depaseste sfera politica propriu-zisa, având radacini în mentalul, afectul si psihologia noastre.
Presedintele este supremul obiect de admiratie si de contestare. El este sursa fricii voluptuoase, cea care ne face sa ne simtim bagati în seama, cea care ne da un rost pe lume. Este un viciu, o meteahna de care avem nevoie. Avem nevoie sa fim umiliti, speriati si sa tresaltam de placere atunci când el, succesorul ceausist, ne baga în seama. Timp de patru (acum cinci) ani, traim prin el: ziua se scrie în functie de cum a zâmbit, ce a spus, cum s-a miscat. Fie ca îl urâm, fie ca îl iubim, îi consacram timpul nostru, orizontul nostru, speranta noastra. Si când tacem, o facem cu gândul la el.
Cei care au complexul prezidential de inferioritate (multi la numar), nici nu asteapta sa se încheie numararea voturilor. Ei numesc pe succesor „Domnul Presedinte X”, înainte ca acesta sa se dezmeticeasca.
Cei care au complexul prezidential de superioritate (mai putini la numar) încep înca din orele exit-poll-urilor sa se exprime critic, analizând harnic, fie încruntat, fie cu un zâmbet superior pe buze, personajul prezidential cel nou. Dar, desi îl critica, ei îl învestesc, în mod irational, cu aceleasi puteri asupra noastra, a tuturor.
Miile de oameni cu treaba prin preajma puterii încep sa se încoloneze, satisfacuti si vinovati, în jurul noului-venit, indiferent ce culoare politica are el, indiferent daca e competent sau nu, bine-intentionat sau nu, potrivit cu job-ul sau nu.
Ce importanta are ca Legea Fundamentala din 1991 nu da Presedintelui niciun rol administrativ? Ce importanta are ca Legislativul este cel prevazut sa hotarasca majoritatea parlamentara si sa creeze, pe baza ei, noul Executiv? Ce importanta are ca Presedintele nu are dreptul sa mai faca politica de partid, dupa ce este ales? Toate acestea sunt apa de ploaie în fata „complexului prezidential”, în fata modelului ceausist de lider posesor al sufletelor si mintilor noastre.
Modelul de lider ceausist, satrap sau luminat, nu ne iese din cap, nici celor de stânga, nici celor de dreapta, nici celor necolorati politic. Nu vedem posibila viata româneasca predictibila si corecta. De altfel, nici Europa nu prea o vede. Ce ar fi existenta noastra fara telefoanele mobile legând în mod confidential dusmani ireconciliabili, scurt-circuitând institutiile Statului si regulile, batjocorind principiile? Cum am mai începe noi o noua zi daca regulile s-ar schimba? Si ce daca tinerii români, copiii nostri, ne dispretuiesc mostenirea si pleaca de acasa, în lume?
Nu putem concepe ca Statul ar putea fi reprezentat si nu condus. Nu vrem în ruptul capului sa ne schimbam. Ne este frica de normal. Aceasta îmi aduce aminte de o gluma a anilor ’70:
„Într-un spital de boli nervoase era un pacient care se considera veioza. Statea într-un picior si credea ca lumineaza. Doctorii au vrut sa-l mute, însa ceilalti pacienti s-au opus. Ei, seara, la ce mai citeau”?
Palatul Elisabeta, 7 decembrie 2009
Opțiunile de guvern ale lui Traian Băsescu
decembrie 7th, 2009E un clișeu să spui că Traian Băsescu a obținut o victorie a la Pirus, atunci când a fost reales președinte al României pentru un nou mandat de cinci ani, dar nu cred că o asemenea aserțiune e departe de realitate.
Victoria a fost obținută la mai puțin de un procent avans față de contracandidatul său Mircea Geoană în urma celei mai vitriolice și lipsite de fond campanii electorale de după 1990.
Electoratul este complet scindat, majoritatea parlamentară este în continuare aceeași și până la proba contrarie ostilă lui Traian Băsescu, care, până la proba contrarie va continua politica de confruntare a președintelui jucător, tătuc-salvator-al-națiunii.
În aceste condiții, președintele Băsescu, președintele legitim ales al României, indiferent de majoritate, trebuie să desemneze de urgență un candidat la funcția de prim ministru. El are aici trei opțiuni.
1. Să insiste cu desemnarea lui Liviu Negoiță, primar PD-L al sectorului 3 al Capitalei, care după toate probabilitățile va fi respins împreună cu lista cabinetului și programul de guvernare de către parlament. După această respingere, Traian Băsescu poate în sfârșit să dizolve parlamentul așa cum își dorește de câtva timp, dar alegerile anticipate desfășurându-se tot pe principiul reprezentării proporționale au toate șansele să genereze tot în parlament în care PD-L să fie minoritar.
2. Să accepte actuala majoritate parlamentară PSD – PNL – UDMR și să-l desemneze pe Mircea Geoană, lider al partidului celui mai numeros al majorității de conjunctură candidat la funcția de prim ministru. Dar înarmat cu o legitimitate proaspătă chiar printr-o majoritate șubredă e puțin probabil ca Traian Băsescu să fie atât de conciliant și să inițieze o coabitare cu principalul său adversar politic.
3. Dacă tot a declarat după primul tur de scrutin că “electoratul de dreapta e majoritar” curtând indecent de rapid, dar cu succes, o parte a electoratului PNL, atunci să încerce ceea ce revista ACUM sugerase în decembrie 2008: un guvern PD-L – PNL – UDMR. Problema este că liderul nominal al PD-L Emil Boc a dovedit că nu are practic niciun fel de autoritate, iar Crin Antonescu și-a cam ars toate punțile cu Traian Băsescu, aruncându-se cu o grabă și mai indecentă și plină de resentiment în brațele lui Mircea Geoană.
Oricum ar fi, aberanta variantă cu premier nealiniat politic Klaus Johannis a căzut și pe bună dreptate. În Uniunea Europeană regula este guvern politic, de aceea au loc alegeri, nu ca să inventezi premieri luați practic de pe stradă.
Care variantă e cea mai bună? Niciuna. Probabil că prima este cel mai la îndemâna lui Traian Băsescu. Vorba unui editorialist de pe malul Dâmboviței: punct și de la capăt.
Armamentul militar rusesc din regiunea transnistreana ramane neclintit
decembrie 6th, 2009Forul Consiliului Ministerial al OSCE, recent desfasurat, a demonstrat capacitatea politico-diplomatica in continuare minora a delegatiei moldovenesti, dar si un interes redus existent in organizatie fata de ignoranta manifestata de Rusia in cazul evacuarii potentialului militar din regiunea transnistreana. Angajamentele Rusiei asumate la Istanbul (din 1999) au ramas din nou in afara documentelor aprobate in cadrul reuniunii.
Desi, nici Declaratia Politica Finala si nici cea regionala privitor la R. Moldova nu au fost semnate, partea moldoveana, in frunte cu seful diplomatiei moldovene, Iurie Leanca, s-a alaturat unui document emis de statele NATO, prin care acestea au reiterat caracterul conditionat al Tratatului privind Fortele Conventionale in Europa [1].
Doar in acest fel, ministrul moldovean de externe a reusit sa atrage atentia asupra problemei transnitrene, neglijata cu dinadins de reprezentantul Rusiei [2]. Or, accentuand imperativitatea prevederilor Tratatului FACE de catre toate partile semnatare, care numara si Moscova, I. Leanca a evocat din nou principiul suveranitatii, in conformitate cu care instalarea potentialului militar pe teritoriul unui stat parte sau viceversa trebuie sa fie decisa de tara de destinatie. In conditiile cand Chisinaul cere fara rezerve evacuarea armamentului rusesc de pe terioriul sau recunoscut pe plan international (regiunea transnistreana), Moscova este obligata sa raspunda neconditionat solicitarilor moldovenesti.
Dorinta majoritatii statelor occidentale de a colabora cu Rusia pentru “gaze si petrol” sau influenta si ponderea geopolitica, dar si invitatia remisa Rusiei de catre NATO in privinta participarii acesteia la elaborarea Conceptiei Strategice a Aliantei, alimenteaza orgoliul rusesc. De aceea, facand abstractie de reprosurile diplomatice ale reprezentantilor OSCE, ministrul rus de externe s-a focusat pe promovarea Tratatului preliminar privind Securitatea Europeana, publicat recent de sursele prezidentiale rusesti [3]. Miza acestui document este deocamdata incomensurabila. Prin intermediul lui se planifica restrictionarea extinderii NATO spre Est (Art. 1, din Tratatul preliminar privind Securitatea Europeana), dar si crearea obstacolelor pentru statele ne-membre sa adere in eventualitate la Alianta (Art. 2, ). Obligativitatea juridica a Tratatului si caracterul lui supra-regional si supra – institutional, vizate de Moscova, confera aspecte noi in sfera securitatii si apararii europene. Aceasta definire a contextului regional de catre Rusia trezeste nedumeriri, amintindu-ne cele intamplate un an in urma, cand statul rus a incalcat flagrant mai multe clauze fundamentale ale Statutului ONU si ale Actului Final de la Helsinki.
Lipsita de complexe si remuscari, partea rusa vede viitorul arhitecturii de securitate al spatiului cuprins intre Vancuver si Vladivostok drept un mijloc eficient de a-si apara interesele in raport cu NATO, dar si avansarea rolului organizatiilor aflate in sferele sale de influenta traditionala (CSI, Organizatia Tratatului pentru Securitate Colectiva – ODKB), profitand de cdeschiderea Aliantei si forta aliatilor rusi din interiorul UE .
De fapt, Moscova propune ”revizuirea” Tratatului FACE si a altor acorduri privind “securitatea si increderea” in corespundere cu Tratatul propus de Medvedev, ancorandu-le la un cadru juridic superior, in care procesul decizional va depinde in cele mai multe cazuri in baza consensului organizatiilor si tarilor semnatare, printre care se numara CSI si ODKB, unde Rusia isi pastreaza in continuare locul de frunte si pe care aceasta incearca sa le utilizeze drept contrapondere la Uniunea Europeana si Alianta Nord-Atlantica.
Daca initiativa ruseasca va capata popularitate si aprobare in randul occidentalilor, atunci reglementarea problemei transnistrene, inclusiv evacuarea armamentului militar din raioanele de Est ale RM, vor deveni subiecte de negocieri si mai complicate si echivoce.
Referinte:
1. Reuniunea OSCE nu adoptă nicio rezolutie pe tema conflictului transnistrean, http://www.interlic.md/2009-12-02/reuniunea-osce-nu-adopta-nicio-rezolutzie-pe-tema-conflictului-transnistrean-13379.html
2. Выступление Министра иностранных дел России С.В.Лаврова на 17-м заседании Совета министров ОБСЕ, Афины, 1 декабря 2009 года, http://www.mid.ru/brp_4.nsf/0/68CF52D6D18132E1C325767F00571A30
3. Проект Договора о европейской безопасности, http://www.kremlin.ru/news/6152
Este poporul evreu o invenție?
decembrie 6th, 2009
Subiectul “evrei” a constituit o controversă de-a lungul ultimelor trei milenii și nu sunt semne că o astfel de controversă va dispărea prea curând.
Cartea istoricului Shlomo Sand “Inventarea poporului evreu” (apărută în engleză la editura Verso, 2009) reprezintă unul dintre documentele care alimentează această dezbatere perenă.
Ideea de bază a profesorului de istorie de la Universitatea Tel Aviv este că evreii nu reprezintă un popor sau o națiune, ci sunt mai degrabă o reunire de comunități disparate care au aderat de-a lungul timpului la aceeași religie, în speță iudaismul.
O astfel de teorie nu are în sine nimic extraordinar sau inedit, însă faptul că ea este susținută de un evreu israelian, profesor universitar de istorie și veteran al războiului arabo-israelian din 1967 dă acestei teorii o credibilitate sporită.
Shlomo Sand provine dintr-o familie de supraviețuitori ai Holocaustului din Polonia, evrei anti-sioniști pe care soarta i-a aruncat în Palestina, cu puțin înainte ca statul Israel să ia din nou ființă după un hiatus de aproape 1900 de ani.
Sand a fost în tinerețe un simpatizant al diverselor partide comuniste din Israel, care susțineau egalitatea deplină a evreilor cu non-evreii și mai ales cu arabii cetățeni ai Israelului, pe care istoricul îi numește israelo-palestinieni.
De altfel, Sand contestă faptul că statul Israel poate fi în același timp unul “evreesc” și “democratic” în același timp.
Voi reveni la această dilemă, dar mai întâi să vedem care sunt principalele argumente ale autorului în sprijinul titlului incendiar al cărții.
În primul rând, demitizarea Bibliei care, spune Sand, este un document pseudo-istoric, menit să legitimeze pretențiile sioniștilor din ultimii 150 de ani. Istoricul pune la îndoială veridicitatea istorică a Torei (primele cinci cărți ale Bibliei) și mai ales originile patriarhilor precum și exodul din Egipt în Canaan al evreilor conduși de Moise.
În mod similar, el pune la îndoială existența regatului unit sub David și Solomon și chiar existența monoteismului iudaic înainte de întoarcerea din exilul babilonian la sfârșitului secolului VI înainte de Isus Hristos.
Dar piatra de temelie a construcției ideologice a lui Shlomo Sand este negarea faptului că a existat vreodată un exil masiv al evreilor și că evreii înșiși au căzut în capcana antisemitismului creștin, care a lansat arhetipul evreului rătăcitor, pedepsit pentru deicid și condamnat să-și petreacă restul zilelor în rpibegie.
Nici după distrugerea primului templu de la Ierusalim, în 586 î.d.Hr, nici după distrugerea celui de-al doilea templu, în anul 70 al erei creștine și nici măcar după înăbușirea de către romani a revoltei lui Bar Kochba, în 135, nu s-a produs un exod de masă al evreilor din Palestina, susține Sand.
Și atunci de unde atâția evrei în lume? Simplu, explică Sand, prin prozelitism. Chiar dacă formal Tora și Talmudul (comentariul Torei de după distrugerea celui de-al doilea Templu) interzic prozelitismul, el a existat în permanență, fiind practicat cu violență de Macabei, în secolul al II-lea înainte de Hristos, fiind extrem de curent pe vremea Imperiului Roman.
Cel mai puternic stat evreesc din istorie, Imperiul Hazar, care a existat în regiunea Volgii între secolele VII – X, a luat ființă tocmai în urma unei convertiri a unui popor de origine turcică.
Aici Sand reia teoria lui Arthur Koestler, din cartea “Cel de-al treisprezecelea trib”, dar și a istoricului Abraham Polak, care la mijlocul secolului trecut avansa ipoteza că evreii europeni, cuoscuți și sub numele impropriu de așkenazi (germani), ar fi de fapt urmași ai hazarilor.
De altfel, Sand susține că nici evreii sefarzi (spanioli) nu ar fi imigranți din Palestina, ci urmași ai convertiților berberi din nordul Africii, care au trecut strâmtoarea Gibraltar în 711 cu arabii musulmani, cucerind împreună Spania.
Sand critică aspru toate încercările mai vechi și mai noi de a prezenta pe evrei într-o unitate etno-biologică.
Și aici ajungem la statul Israel care a luat ființă ca urmare a “reîntoarcerii din exil” a evreilor – o reîntoarcere fictivă, susține Shlomo Sand.
Pentru el, Israelul nu este o democrație, ci o etnocrație, dat fiind că este un stat al evreilor, în care minoritățile – arabi sau alți ne-evrei – nu au drepturi egale, pentru că statul este unul “al evreilor”. Nu există stare civilă și un evreu nu se poate căsători decât cu alt evreu pe teritoriul Israelului, iar religia nu este separată de stat.
Cartea lui Shlomo Sand, publicată în limba ebraică în Israel, spre deosebire de cea a lui Koestler, a fost în mod firesc întâmpinată cu o anume ostilitate. Criticii au subliniat că Sand nu aduce nimic original și mai mult distorsionează anumite teorii ce le atribuie istoricilor sioniști – mai ales așa numita puritate biologică a poporului evreu.
Cert este faptul că oricât ar fi de viciată democrația israeliană, ea a permis apariția acestei cărți, iar autorul ei își continuă fără probleme cariera universitară pe cheltuiala contribuabilului israelian.
Schimbarea climei in discutie la Copenhaga: incalzire sau racire?
decembrie 6th, 2009In timp ce evenimentele imediate de natura politica par sa eclipseze preocuparile de durata mai lunga, nu trebuie sa neglijam unele evenimente importante ce au loc chiar sub ochii nostri, si care sunt cel putin la fel de arzatoare in ochii altora. Disputa stiintifica despre evolutia climei este de o importanta greu de neglijat.
1. Evolutia climei in ultimele 200000000 de ani
Evident ca acum doua sute de milioane de ani nu existau termometre ca sa se masoare temperaturile si nici posibilitatea unor masuratori corecte ale precipitatiilor. Evident ca nu existau nici oameni care sa faca masuratorile si nici macar… mamifere. Si totusi acest subiect este extrem de bine cunoscut si analizat!
Exista mai multe metode analitice cunoscute si practicate pentru analizarea evolutiei climei atat pe durate lungi, de milioane si chiar sute de milioane de ani, cat si pe perioade scurte, de secole sau milenii. Pentru exemplificare, voi spune cateva cuvinte despre evolutia temperaturilor apelor Oceanului Atlantic pe termen atat de lung: in mod surprinzator temperaturile medii au variat numai intre 8 si 12 grade Celsius, intr-o zona bine precizata teritorial!
Cum se stie acest lucru? Deoarece exista o specie de scoici care in mai multe sute de milioane de ani nu s-a schimbat deloc, iar raportul dintre izotopii oxigenului din carbonatul de calciu pe care il contin este dependent de temperatura ambianta in timpul vietii acestor moluste! O simpla analiza de laborator (o analiza complexa de fapt) arata exact nu numai temperaturile respective dar si variatiile in temperatura din timpul anului de atunci.
2. Evolutia climei in ultimele doua milenii
Sa ne apropiem putin de zilele noastre si sa ne gandim cum putem cunoaste evolutia climei planetei din ultimele milenii.
In linii mari cunoastem faptul ca omenirea a iesit din ultima mare glaciatiune acum circa 8-10 mii de ani. Dar ultimele doua milenii cum au fost?
Poate pentru multi va fi o surpriza sa afle ca Europa a trecut printr-o micro-glaciatiune chiar in ultimele secole,mai precis de prin secolul al 13-lea pana prin secolul al 18-lea!
„Mica glaciune europeana” a afectat profund istoria planetei! Cultura cerealelor a fost extrem de afectata, iar in loc sa se culeaga recolte de grane, graul si secara putrezeau pe camp! Lumea murea de foame pe capete!
Dar a intervenit in istorie o planta adusa de Columb si altii din „Lumea noua” care a salvat Europa! Nu prea se discuta, din pacate, despre acest „miracol pe calea naturalului”. Cartoful!
3. O planta mistica, blestemata de Vatican
Primele incercari de a introduce cartoful in cultura agricola europeana au dat faliment, iar Vaticanul s-a grabit sa consfinteasca falimentul prin aruncarea anatemei asupra lui. Intr-adevar plantele de cartof contin niste alcaloizi care le fac otravitoare. Dar nu plantele se consuma la cartof! A trebuit sa treaca multa vreme pana cand taranii Europei de Vest s-au convins de acest lucru. De fapt foametea in Germania a atins proportii mari in timpul multelor razboaie ce au avut loc in acea zona europeana. Recoltele de cereale au fost calcate oricum in picioare de copitele cailor folositi in lupte. Si atunci taranii germani au fost dintre primii in Europa care sa constate ca aceasta minunta planta ii scoate din incurcatura! La fel si irlandezii. Multi germani au murit in timpul razboiului de 30 de ani, cand cerealele nu mai cresteau, dar atunci noua planta s-a dovedit a fi foarte utila. In schimb taranii francezi au fost cu mult mai conservatori: ei tineau numai la cereale.
4. Petrecere selecta la Versailles, cu cartofi!
Regele Soare al Frantei a fost informat despre acest lucru si a incercat o forma extrema de propaganda in favoarea cartofului: facand o publicitate enorma legata de faptul ca planta cea mai „selecta” la unele petreceri cu nobilii la Versailles a fost declarata…cartoful. Dar degeaba; acest act publicitar nu a avut un succes prea mare. Si atunci s-a ajuns la foametea de pe vremea lui Louis XVI. Si vestitul: „Dupa mine, potopul!”
Potopul a venit sub forma revolutiei franceze, despre care azi majoritatea istoricilor sustin ca a venit pe fundalul crizei generale declansate de „mica glaciatiune” din Europa. Istoricii de azi sunt cu mult mai sensibili la conditiile cimatice si la conditiile microbiale si de alta natura in decursul istoriei, fata de indiferenta totala din trecut la acesti factori.
5. Metodele practice de determinare a variatiei climatului pe perioade mici
Cum de se cunoaste azi atat de bine evolutia climei in ultimele sute de ani? Metodele principale sunt doua: studiul cercurilor copacilor pe o perioada indelungata. S-a reusit sa se puna la punct o harta climatica foarte precisa nu numai a climei din Europa ci si din America pe aceasta baza. Aceste date au fost confirmate pe mai multe cai, intre care pe analiza straturilor de zapada din ghetarii de la poluri si nu numai: chiar si Alpii evetieni au fost studiati cu atentie, inclusiv la nivelul ghetarilor.
6. Schimbari recente, efective si potentiale
Nimeni nu mai pune azi la indoiala faptul ca in ultimul secol mai ales au avut loc schimbari drastice de clima in sensul incalzirii ei.
Lucrul cel mai inspaimantator pentru cei care au studiat acest fenomen este faptul ca aici avem de a face nu cu schimbari graduale, ci cu schimbari dramatice, de tipul conexiunii inverse pozitive (positive feed-back) care pot declansa procese incontrolabile. De remarcat ca toate schimbarile dramatice ale climei se datoreaza acestor tipuri de procese exponentiale. Odata pornita o asemenea schimbare, cu greu se mai poate opri. Exista teama ca nu se mai poate opri deloc!
De exemplu, daca incepe o topire a ghetarilor de la poli, acest lucru va determina dispariatia zapezii din zone care ar fi putut respinge razele solare. Lumina soarelui, in loc sa fie reflectata de calota alba, va fi absorbita si mai mult de albastrul oceanelor, ceea ce va determina o incalzire si mai puternica a globului. O reactie in tromba, ca reactiile atomice!
Sa recunoastem ca deja asistam la o spaima mai mult sau mai putin marturisita a oamenilor de stiinta, chiar daca multi sustin (pe buna dreptate) ca noi inca nu dispunem de toate datele necesare pentru a trage o concluzie. Poate sa revina o noua „glaciatiune”, de ce nu? Oricum stim ca teoretic este posibil ca in urmatoarele zece mii de ani pamantul sa aiba o noua glaciatiune. Acesta este „cursul normal” al oscilatiilor climei pe pamant.
7. Racirea climei?
O veste intrucatva buna a reiesit din ultimele date meteorologice: in ultimii 10 ani am asistat la o usoara, foarte usoara racire a climei. Pe care unii s-au straduit sa o ascunda, ca sa nu strice avantul organizatiilor internationale de a lua totusi in considerare incalzirea globala constatata de un secol. Sa o spunem clar: ascunderea datelor stiintifice este un fapt negativ. Dar este el oare un fapt negativ in situatia in care marea majoritate a populatiei pamantului sufera de un cronic analfabetism stiintific?
Las pe altii sa raspunda la aceasta intrebare.
Nu fara a adauga ca daca Temistocle, conducatorul atenienilor, ar fi fost total sincer cu atenienii vremii sale, el nu ar fi putut folosi argintul din minele Atenei pentru a-si crea flota cu care i-a invins pe persani!
Alegerile, o revanșă istorică?
decembrie 6th, 2009
În urmă cu un secol și jumătate, domnitorul Cuza abdica sub presiunea “monstruoasei coaliții”. Astăzi, adversari politici tradiționali pactizează împotriva președintelui-candidat Băsescu. De ce conducătorul statului este perceput ca dușman comun? Și mai ales, cine va învinge acum?
Ciclicitatea istoriei e departe de a fi o lege, dar lecțiile ei trebuie învățate de fiecare dată. Cuza a susținut un șir de reforme menite sa europenizeze Principatele, însă clasa politică s-a simțit amenințată de inițiativele charismaticului domnitor. Reforma electorală desființase monopolul boierimii asupra puterii, iar cea agrară nu putea fi continuată decât prin exproprierea marilor moșieri.
După 7 ani de domnie, Cuza a abdicat în urma loviturii de stat, iar pe tron a fost adus un tânăr principe prusac, neinfluențat de rivalitățile autohtone – viitorul rege Carol I. Sub domnia sa, România a căpătat maturitatea politică și și-a câștigat independența. Industria s-a dezvoltat într-un ritm fără precedent iar cultura a înflorit extraordinar.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Cuza nu abdica? E posibil ca reforma agrară să fi avut loc mult mai devreme și să fi prevenit apariția răscoalelor. În egală măsură, criza politică marcată prin asasinarea liderului conservator ar fi putut degenera în război civil.
Astăzi, mănușa refuzată de domnitor a fost ridicată. Băsescu candidează pentru un nou mandat în care susține reforma politică și luptă împotriva “oligarhilor” și a “mogulilor”. Ca în trecut, liberalii și social-democrații se coalizează promovând un independent ca premier. Este greu de prevăzut cine va fi învingătorul în condițiile unui vot acordat emoțional. Pe de o parte, accentele dictatoriale îndepărtează un electorat marcat de comunism. Pe de altă parte, ezitările sau inconsistențele politice descurajează alegătorul exasperat de criză sau corupție.
Indiferent de rezultat, provocările adresate viitorului președinte sunt similare celor asumate de tânărul Carol I. Relansarea economică, educarea clasei politice si afirmarea în plan internațional vor fi obiective prioritare în agenda prezidențială.
În egală măsură, responsabilitatea aparține clasei politice, ce trebuie să identifice în șeful statului reperele interesului național, și nu un inamic comun. Iată un exercițiu întotdeauna dificil în condiții de criză economică și politică, și imposibil de evitat.
“Nimeni nu valorează mai mult decât ambițiile sale” scria în Memoriile sale împăratul Marcus Aurelius, ajuns la maturitate politică. Nimeni, mi-aș permite să adaug, nici măcar un popor.
Dosarul Palanca – de ce acum?
decembrie 6th, 2009\”Ucraina şi România sunt practic sortite să fie concurente în următorii cinci ani\”
(Vitali Kulik, directorul Centrului de studii pentru problemele societăţii civile din Kiev, 02.12.09)
Totul a început cu vizita din 3-4 noiembrie la Chişinău a secretarului Consiliului de securitate şi apărare al Ucrainei, Larisa Bogatîriova. Cu această ocazie au fost repuse pe tapet problemele demarcării hotarului moldo-ucrainean şi a recunoaşterii reciproce a proprietăţilor aflate pe teritoriul celuilalt stat. Inclusiv cazul Palanca. Momentul şi atmosfera ulterioară a vizitei oficialului de la Kiev sugerează însă altceva. Totul a plecat, în realitate, de la rapiditatea cu care s-au dezgheţat relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinău după schimbarea de putere din R. Moldova.
Gelozii şi revendicări geopolitice
Relaţiile dintre cele două maluri ale Prutului au fost reluate cu viteză, nu doar la nivelul declaraţiilor. La unison, liderii AIE au vorbit (şi făcut) mult pentru normalizarea acestei relaţii, cea mai afectată pe timpul regimului Voronin. Semnarea Acordului de mic trafic la frontieră, declanşarea negocierilor pentru celelalte acorduri politice, ridicarea regimului de vize, alte înţelegeri convenite în relaţia bilaterală sunt premisele bune ale unui parteneriat eficace.
Toate aceste lucruri nu au rămas nesesizate. Cu atât mai mult cu cât, în documentul de constituire a AIE, România este pusă în pereche cu Ucraina în ceea ce priveşte parteneriatele strategice. Kievul a privit fără încântare şi cu gelozie deblocarea urgentă a relaţiilor Chişinăului cu vecinul său vestic şi, exasperat, a reacţionat. Nu atât printr-o vizită oficială, cât prin atmosfera creată în jurul acestei vizite şi, în general, a relaţiei dintre RM şi Ucraina. Deloc întâmplător, unii deputaţi din Rada Supremă susţineau că vizita Larisei Bogatîriova era legată de – nici mai mult nici mai puţin! – examinarea posibilităţii unirii RM cu România în cadrul unui stat comun.
Şi ca lucrurile să frizeze chiar ridicolul, un deputat din Comisia pentru Relaţii Internaţionale a Radei vorbea nestingherit despre faptul că: „…serviciile secrete române duc negocieri neoficiale cu anumite servicii secrete din Transnistria pentru ca unirea RM cu România, despre care se vorbeşte la modul serios în România şi care este evocată de unii reprezentanţi ai noii coaliţii de guvernare de la Chişinău, să se producă în fapt prin separarea Transnistriei”. Iar ca peisajul să fie complet, mai trebuie să adăugăm şi îngrijorarea recentă a unor comentatori politici cu nume ucrainean de la Tiraspol, care deplâng întărirea relaţiilor dintre România şi Rusia în detrimentul… Ucrainei.
Repunerea pe tapet a „cazului Palanca” nu ţine, aşadar, doar de relaţia bilaterală, ci trebuie citită cel puţin la nivel trilateral: Chişinău – Kiev – Bucureşti. Supravegheată îndeaproape un actor, discret de data asta, dar niciodată absent din aranjamentele regionale din acest spaţiu.
O ciorbă veche, reîncălzită (geo)politic
Efectele „cazului Palanca” nu se resimt doar la nivel geopolitic sau diplomatic, căci dimensiunea de politică internă a cazului devine tot mai evidentă.
Despre ce este vorba, în esenţă? Tratatul dintre RM şi Ucraina cu privire la frontiera de stat a fost semnat la Kiev, la 18 august 1999, de către preşedinţii Petru Lucinschi şi Leonid Kucima. În ciuda unor declaraţii grandilocvente şi patriotice ale următorului preşedinte, regimul Voronin a validat ceea ce pregătise regimul Lucinschi, ratificând documentul la 21 iulie 2001, prin votul Parlamentului (73 pro şi 20 împotrivă). Partea secretizată a respectivului Tratat, respectiv Protocolul adiţional, conţine două articole importante:
„1.1. RM transmite în proprietate (posesiune, folosinţă şi administrare) Ucrainei sectorul de autostradă Odesa-Reni în regiunea localităţii Palanca a RM, precum şi sectorul de teren, prin care trece acesta;
1.2. Sectorul transmis constituie proprietatea Ucrainei pe teritoriul RM”.
De aici începe disputa. Guvernul Filat se vede pus în faţa unui fapt împlinit şi crede că îndeplinirea Tratatului este o compensaţie pentru cedarea anterioară a Kievului la Giurgiuleşti şi, în termeni pragmatici, ar fi un bun prilej de „resetare” a relaţiei cu Ucraina. Cu care, în realitate, Chişinăul nu a realizat nimic concret în ultimii ani (cu excepţia Misiunii EUBAM). În compensaţie, RM ar putea să primească în proprietate inclusiv cele circa 113 obiective, în special sanatorii şi diferite edificii pe litoralul Mării Negre, Koblevo, Zatoka, Sergheevka etc. aflate pe teritoriul ucrainean.
Opoziţia simte o posibilitate de atac şi aduce în spaţiu public teme mai noi şi mai vechi, încercând să pună în cârca actualei guvernări chestiuni cu care aceasta nu are, riguros vorbind, nicio legătură. Ele ţin de delimitările frontaliere moldo-ucrainene din anii ’90 şi cedările pe care Chişinăul le-ar fi făcut atunci, de faptul că Giurgiuleştiul nu poate fi o compensaţie pentru Palanca şi că orice „cedare” în detrimentul Ucrainei ar fi un afront la adresa „suveranităţii şi independenţei statului”. Teme grele, încărcate retoric, şi cu miză politică evidentă.
Un cartof fierbinte pus de Kiev în mâinile lui Filat
Problema de fond nu este neapărat care dintre părţi are dreptate până la capăt. În asemenea chestiuni, diavolul stă în detalii, iar diplomaţia are o vorbă care spune că „nu contează câtă dreptate ai, contează cât negociezi”. Două probleme se pun aici cu acuitate. Prima este crucială: de ce Kievul deschide acest dosar acum? Răspunsul are valenţe geopolitice şi ţine de statutul şi importanţa pe care o vrea Ucraina în regiune. Kievul a reacţionat la încălzirea evidentă a relaţiilor Bucureşti – Chişinău, inclusiv prin deschiderea acestui dosar. Dar care sunt consecinţele? În ciuda retoricii amicale a Kievului, „dosarul Palanca” poate fi o piatră de moară atârnată – cu bună ştiinţă? – de gâtul guvernului Filat în ajun de campanie electorală.
Căci a doua miză a acestui dosar este internă şi ţine de modul în care se va gestiona (manipula) reacţia populaţiei. Mai cu seamă că un asemenea dosar, aşezat sub egida cutremurătoare a „cedărilor teritoriale”, are un potenţial emoţional major. Deja chestiunea a fost inflamată de presa de la Chişinău, iar dimensiunea politică a unor asemenea gesturi nu poate scăpa neobservată. A degaja în asemenea dispute aspectele subiective (politice) de cele obiective (tratate) este o întreprindere dificilă.
În asemenea gen de bătălii nu câştigă obligatoriu cine are dreptate, dar cine reuşeşte să convingă opinia publică că are dreptate. Iar în condiţiile în care situaţia pieţei mediatice din RM nu este încă normalizată, noua lege a Audiovizualului stagnează – oare de ce? -, iar dominaţia mediatică a actualei opoziţii este încă semnificativă, o asemenea dezbatere publică poate face rău actualei alianţe în perspectiva viitoarelor confruntări electorale.
Abordarea diplomatică şi abordarea mediatică
Cazul Palanca şi tot ce ţine de acesta mai putea aştepta, fără probleme, până după momentul stabilizării guvernării de la Chişinău. Dar Kievul nu a mai avut răbdare. În acest moment, cazul riscă să modifice agenda dezbaterii interne şi să ofere opozanţilor muniţie la care nu sperau. Dosarul rămâne încă deschis şi gestionarea lui mediatică trebuie să fie făcută la fel de atent precum cea diplomatică.
Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md
Partea noastră de răspundere
decembrie 6th, 2009
Societatea româneasca are de facut un pas înainte: dobândirea încrederii si respectului de sine. Este inutil sa cerem oamenilor politici sa fie corecti si competenti. Ei nu sunt altceva decât oglinda noastra, reflexul nostru in luciul apelor vietii publice. Daca noi nu credem ca România are nevoie sa devina o tara cu reguli, atunci nu putem sa le cerem altora sa creada.
Am urmarit în ultimele saptamâni cum vocile ne-politice din viata publica trateaza institutiile, Constitutia, etica si competenta: drept notiuni teoretice, facute sa fie ignorate în practica. Politicile unei tari democratice sunt în mâna Guvernului, tot asa cum legea iese din mâna Parlamentului. A intreba pe altcineva decât guvernantii ce anume vor face într-un domeniu sau altul al administrarii tarii, înseamna a încuraja încalcarea Legii Fundamentale.
Într-o dezbatere televizata, nu numai politicianul are raspunderi. Este responsabil si cel care pune întrebarile, si cel care asculta raspunsurile, de pe scaun, acasa la el. Desigur, raspunderile sunt diferite: administratorul politic este chemat sa dea socoteala si poate fi taxat la vot. Formatorul de opinii, adica cel care pune întrebarile, nu raspunde niciodata în mod administativ. El este liber. Liber sa exprime ceea ce crede, dar si liber sa faca rau, fara sa poata fi pedepsit. De aceea este nevoie ca el sa fie educat în spiritul responsabilitatii, al respectului regulilor. Altminteri, demersul lui public poate face rau. Al treilea partener al dialogului, telespectatorul, are si el raspunderile lui. El nu poate fi pedepsit daca judeca prost. Dar daca ramâne un spectator pasiv, care îngaduie raului sa-i patrunda în ochi, în casa si pe suflet, el va plati acest lucru altfel decât administrativ: prin cenusiul si strâmbaciunea vietii lui de zi cu zi, si prin copii lui, care vor avea parte de aceeasi Românie aproximativa.
Slabiciunile democratiei românesti din anul 2009 sunt trei:
Faptul ca deciziile politice sunt luate în alta parte decât în Parlament.
Faptul ca România este administrata în alta parte decât în Guvern.
Faptul ca Institutia Presedintelui nu se ocupa, demn si respectabil, de reprezentarea Statului, asa cum o cere Constitutia.
Daca aceste trei institutii fundamentale ale democratiei si libertatii sunt luate în derâdere, atunci ce fel de prezent si viitor vrem noi sa avem? Primii care avem nevoie sa întelegem exact ce înseamna aceste lucruri suntem noi, spectatori si protagonisti ai vietii publice. Nu are rost sa criticam politicienii, daca noi facem exact aceleasi greseli ca ei. Daca noi vom întelege ca legea si, mai ales, Constitutia sunt facute pentru a fi respectate, viitorul este de partea României. Daca vom continua sa fim convinsi ca tara noastra va ramâne mereu condusa sau influentata din exterior, daca ne vom încapatâna sa credem ca România este o tara care nu merita sa fie luata în serios si care nu are de ce sa fie respectata, atunci ne meritam soarta.
http://www.princeradublog.ro/jurnal/partea-noastra-de-raspundere/
Ultimul proces al unui presupus criminal nazist – Ivan Demianiuk
decembrie 6th, 2009
Recent a inceput un nou proces al unui om considerat colaborator al regimului nazist, acuzat de participare la uciderea a 28000 de evrei in lagarul de la Sobibor. Lagar in care se stia de la inceput ca soarta detinutilor este pecetluita.
Ivan Demianiuk, ucrainean, era prizonier de razboi. Desigur ca nu poate fi acuzat de pregatire a Holocaustului, de premeditare a crimelor naziste. El nu era un german nazist, ci un simplu colaborationist. Totusi, el nu poate fi absolvit complet de vina. Vina lui este participare la crima. Colaborationistii, de obicei oameni simpli, erau cozile de topor, fara de care crimele nu ar fi reusit in aceeasi masura.
Imi amintesc de fabula „Toporul si padurea” de Grigore Alexandrescu. Reusita toporului de a taia si dobori padurea a fost posibila numai atunci cand toporul a avut o coada din lemn.
Desigur, exista si alte elemente in cadrul procesului respectiv. John (Ivan) Demianiuk este un om batran, in varsta de 89 de ani, tintuit pe un scaun cu rotile. El neaga orice acuzatie i-a fost adusa. Anterior el a mai fost judecat, in Statele Unite si in Israel.
In Israel a fost acuzat ca ar fi „Ivan cel Goraznic” ucigasul (colaborationist) din lagarul mortii de la Treblinka. Dar justitia israeliana l-a achitat, acceptand punctul de vedere al lui, sustinut de catre avocatul sau israelian Ioram Sheftel: omul nu este „Ivan cel Groaznic” de la Treblinka, iar in acea perioada se afla inchis in lagarul de la Sobibor, in calitate de prizonier de razboi. Ramane de raspuns la intrebarea daca el era cel care punea cuptorul in functiune, precum si la intrebarea daca – in acest caz – facea acest lucru nu numai prin forta imprejurarilor, ci si de buna voie, din ura fata de evrei. Lucru care pare problematic, necestand numeroase dovezi. Martorii sunt si ei oameni varstnici. Un asemenea proces poate dura cativa ani. Problematic daca se va termina, datorita varstei acuzatului si starii sanatatii sale. Procesul este mai mult simbolic: Germania impotriva lui Ivan Demianiuk. Poate ca ar fi sunat altfel daca Germania ar fi acuzat un fost lider nazist, in urma cu circa 50 de ani.
Se afirma ca acest proces va cultiva memoria Holocaustului. Adevarat. Dar acest lucru poate fi facut mai usor de istorici, precum si prin popularizarea faptelor. Pentru ca asemenea lucruri sa nu se mai repete. Mai ales ca genociduri au avut loc si ulterior.
Desigur, un genocid nu reprezinta o simpla crima, ci o monstruozitate (teoria juristului Beniamin Mendelsohn, originar din Romania, creatorul victimologiei). Monstruozitatea nu poate fi prescrisa, chiar daca este facuta de un colaborationist al autorilor morali. Dar in prezent principalul lucru este nu procesul (considerat o „reprezentatie” – HATZAGAH de ziarul israelian ebraic MAARIV), ci pastrarea memoriei victimelor si efortul ca o asemenea monstruozitate sa nu se mai repete.