Opinia publică
Am fost arestat în plină stradă,
Şi închis.
La întrebările mele
Nu mi s-a răspuns nimic,
Deoarece, cum spunea întreaga OPINIE PUBLICĂ,
Ştiam şi singur care-mi sunt păcatele.
Curând am fost judecat
Şi, în virtutea numeroaselor capete de acuzare,
Am fost condamnat la moarte pe viaţă.
Am protestat, am strigat,
Dar juriul a rămas neclintit.
Doar un zâmbet surprins le-a apărut pe buze:
Cum am îndrăznit să mă opun lor,
Lor, OPINIEI PUBLICE?
În închisoare am reflectat adânc la cele ce făcusem.
Şi, curând, am dat dreptate celorlalţi,
Pentru că erau mulţi şi, apoi,
Pentru că erau alţii.
Atunci mi-au comutat pedeapsa,
Apoi m-au amnistiat.
Am fost numit în juriul OPINIEI PUBLICE,
Urmând să judec un inculpat,
Care, bătându-şi joc de noi,
De noi, OPINIA PUBLICĂ,
Protesta şi striga ca un nebun,
Prefăcându-se că nu ştie
De ce a fost condamnat
La moarte pe viaţă.
din volumul \” In noi e un cer mai adevarat\” –
FUG
Fug într-o lume pustie.
Mă caut şi nu reuşesc să mă găsesc.
Şi fug,
Fug după mine,
Fiindcă trebuie să aflu cum sunt cu adevărat.
Poate că, de fapt, sunt verde,
Verde ca verdele ierbii.
Şi fug prin iarbă.
Şi iarba mă muşcă şi mă înverzeşte…
Şi mă transformă în iarbă,
Mai verde ca verdele ierbii.
Dar simt că verdele nu mi se potriveşte;
Şi fug din iarbă,
Fug spre deşert,
Spre deşertul torturat de soare.
Poate că de fapt sunt foc.
Şi fug prin deşert,
Ars de soare,
Şi mă transform în foc.
Şi ard ca soarele care mi-a dat viaţa de foc.
Şi fug.
Şi ard în vâlvătăi mistuitoare.
Dar simt cum mă transform în cenuşă.
Şi fug.
Fug să mă sting în mare.
Şi fug spre mare.
Şi marea mă cheamă.
Şi mă scufund în adâncuri.
Poate că de fapt sunt o algă,
O algă plutitoare.
Şi fug.
Fug spre alge.
Dar, curând,
Observ cum mă scufund tot mai mult
Şi prind rădăcini.
Şi nu mai pot pluti,
Şi nu mai pot zbura.
Şi-atunci din străfun
duri mă smulg
Şi fug.
Fug spre cer.
Poate că, de fapt, sunt o pasăre,
O pasăre liberă,
Liberă să zboare în imensitatea cerului.
Şi fug spre înalt.
Şi zbor, plutesc.
Zbor.
Dar aripile-mi obosesc
Şi mă simt din ce în ce mai vlăguit.
Şi nu mai pot zbura.
Mă prăbuşesc
Şi trebuie din nou să fug.
Şi fug.
Fug.
Încotro?
Nu ştiu.
Dar fug.
Şi, când mă simt epuizat,
Când nu mai pot fugi,
Te zăresc pe tine.
Şi, cu ultimele-mi puteri,
Fug,
Şi fug,
Fug spre tine.
Fiindcă ştiu că în tine sunt eu.
Mă vei primi,
Te voi primi în mine.
Şi apoi vom fugi.
Fug.
Fug cu tine.
din volumul \” În noi e un cer mai adevărat\”
Orologiul din Piata Mare
Stirea fu anuntata la radio, pe la orele 23.00. Cu voce calma si sigura, crainicul facu cunoscut tuturor ca a doua zi, la orele 15.30 fix, acele orologiului din piata mare a orasului se vor opri.
Vestea se raspandi cu o iuteala de necrezut. Chiar si cei ce nu aveau radio o aflara in cateva minute, astfel ca la orele 23.15 nu era locuitor al orasului care sa nu fie in picioare, preocupat de aceasta noutate. Paradoxal, toti ramasera cat se poate de lucizi. Era oarecum de asteptat. De mult timp, orologiul ramanea in urma sau o lua inainte. Cu toate stradaniile ceasornicarilor, nu putuse fi reparat. Fusesera chemati specialisti din alte orase. Nimeni nu reusea sa faca nimic, iar orologiul continua sa aiba toane. Era scandalos. La cererea intregului oras fusese schimbat primarul, se numise un nou consiliu urban, dar totul s-a vadit inutil. Noile masuri nu ajutara la nimic. Acele orologiului din piata mare continuau sa se joace cu timpul. Si asta n-ar fi fost nimic, dar, din cauza orologiului, schimburile din fabrici se faceau anapoda, notiunea de ora de munca isi pierduse sensul si, in scurt timp, economia prospera a orasului ramase doar o amintire.
Totusi, cetatenii nu-si pierdusera speranta. Oricum, erorile orologiului nu erau chiar atat de mari si, apoi, ani de zile indicase ora exacta cu o precizie care ii umplea de mandrie pe localnici. Faima orologiului ajunsese departe si, an de an, veneau turisti spre a se minuna de exactitatea acestuia.
Nimeni insa nu se asteptase la o asemenea veste. Era de necrezut.
La orele 24.00 se deschisera toate localurile. Stiau cu totii ca nu mai avea rost sa-si puna alte probleme. Era clar, la orele 15.30, acele orologiului aveau sa se opreasca. Multi tineri se dusera sa-si petreaca noapte intr-unul din cluburi. De peste tot se auzea muzica, insotita de strigate de chef si de zgomot de pahare ciocnite. La orele 24.40, studentii organizara o manifestatie de protest. Fusesera schimbate lozincile vechi, astfel ca peste tot apareau pancarte cu cuvintele “Vrem timp”, “Dati-ne inca 24 de ore “. Fusese destul de greu de gasit vopsea pentru a acoperi “Vrem libertate sexuala” sau “Dati-ne drepturi sociale”. In cele din urma, gasira vopseaua la un vanzator bolnav de ulcer, care, neavand voie sa bea, ramasese acasa. La orele 1.00 se anunta ca in intreaga tara ceasurile se vor opri la 15.30. Studentii se constituira intr-un grup unit si organizara o revolutie. Guvernul cazu si studentii preluara puterea. Luciditatea cu care fusese primita initial vestea disparu cu totul. Izbucnira certuri violente, se semnalara batai in plina strada. Grupuri-grupuri se invinuiau reciproc, acuzandu-se de iresponsabilitati si neglijente care au dus la crize cu implicatii asupra bunului mers al timpului. In cursul ciocnirilor au fost ucisi mai multi cetateni. Cei raniti fura transportati la spitale, dar medicii nu mai erau la lucru, gasind totul ilogic, de vreme ce la orele 15.30 aveau sa se opreasca toate ceasurile.
Pe la orele 2.15, locuitorii se hotarara sa-si petreaca timpul facand dragoste. Femeile erau fugarite si violate in plina strada. Peste tot puteau fi vazute perechi culcate pe asfalt, iubindu-se cu o patima nebuna. Felinarele fusesera sparte de mult, iar trupurile se imperecheau sub lumina lunii.
La 3.00 se raspandi zvonul ca ar fi fost de fapt vorba de orele 17.30; se telefona urgent la statia de radio. Nu, nu era nici o greseala : orologiul avea sa se opreasca la 15.30. La 3.30 se anunta ca pe intregul fus orar ceasurile se vor opri la aceeasi ora. Apoi se afla ca, intr-o alta tara aceasta se va intampla la 16.30. Dar, curand, veni rectificarea. Fusese o confuzie. Tara respectiva se afla in fusul orar invecinat.
Se nascura suspiciuni: ar fi insemnat ca toate ceasurile de pe glob trebuiau sa se opreasca la aceeasi ora. La 4.45, banuiala fu confirmata la radio. Partidele politice incepura o lupta fara scrupule. Aparura disensiuni chiar in sanul aceluiasi partid. Atacurile se concentrara asupra noului guvern, care se vazu nevoit sa demisioneze. La 5.15 se facu lumina, o lumina inutila, a unui soare nechemat. Totusi, la 5.25 plaja era plina de oameni care voiau sa prinda razele ultraviolete. Se inregistrara cateva cazuri de inec.
La orele 6.00, preotul ii chema pe toti cetatenii orasului la slujba bisericii. Tinu cea mai frumoasa predica din viata sa, vorbind auditorilor despre necesitatea moralei, evitarea ispitei si importanta de a-ti iubi semenul. Se ruga pentru viitor, aratand insa ca, fara munca si onestitate, nu se poate realiza nimic. Ii indemna pe toti la piosenie, promitand, in numele Celui de Sus, perspective de aur drept-credinciosilor.
La orele 7.30 se anuntara numeroase sinucideri, dupa care radioul transmise programul de dimineata: reclame si muzica de dans. Emisiunea de melodii la cerere fusese schimbata pentru orele 18.00, din cauza unei raceli contractate de redactorul respectiv. Se solicitara scuzele de rigoare, dupa care se continua cu un interviu luat ministrului comunicatiilor cu privire la recenta greva a feroviarilor. Apoi ministrul se scuza, deoarece dorea sa fie in piata mare inainte de 15.30.
Pana la 10.00, se dansa dupa muzica de la radio . La 10.30 cazu si noul guvern, in urma revoltei taranilor din nord. La 11.00 ateriza ultima nava spatiala, iar cosmonautii fura instiintati de nenorocire. La 11.15, televiziunea adauga un program special: lectia de esperanto, care fusese amanata pentru ca sotia profesorului nascuse. Cu lacrimi de bucurie, profesorul le comunica telespectatorilor, in esperanto, ca era preafericitul tata a doi micuti gemeni. Apoi traduse in esperanto prima fraza a lectiei: “La orele 15.30 se vor opri acele orologiilor din intreaga lume“.
La 12.00, ceasornicarii incercau inca sa repare orologiul din piata mare. La 12.30, radioul anunta ca, intr-o tara indepartata, fusese reparat un ceas, dar peste 15 minute se afla ca se defectase din nou. La 13.00, un tanar vantura ideea ca nimic nu poate fi sigur, deoarece orologiul din piata mare e stricat, deci e posibil ca orele 15.30 sa fie peste numai un minut. Dar curand se linistira cu totii, caci era stiut ca acele se vor opri la 15.30, deci orologiul trebuia sa indice aceasta ora.
La orele 14.00 masinile incepura sa se loveasca unele de altele, sau sa intre intentionat in ziduri. La 14.15 se anunta ca intr-o tara subdezvoltata au murit de inanitie 100.000 de oameni numai in ultimul an. Tara cerea ajutorul umanitatii. La 14.45 se trimisera semnale SOS in cosmos. Pana la orele 15.00 nu s-a primit nici un raspuns. La 15.05 toata populatia se aduna in piata mare. Multi fura striviti in inghesuiala. La 15.15 privira orologiul, se rugara cerului sa se intample o minune, apoi se gandira ca mai aveau doar 15 minute si orologiul avea sa se opreasca pentru totdeauna. Dar orologiul din piata mare a orasului era de mult defect, iar acele sale sarira brusc la 15.30. Apoi se oprira.
Michael ( Jimmy) Rossetti z\\’l
Pe 15 mai 2007 am primit un telefon de la Marina Rossetti. Marina a fost, la începutul anilor 70, cea mai frumoasă fată din Tel Aviv. Şi când spun cea mai frumoasă, nu exagerez. Brunetă, corp perfect, ochii migdale, faţă de înger, picioarele cele mai senzuale, printre primele cu lănţişor la gleznă, pe vremea când se zvonea că ar fi un semn al lesbienelor. Marina nu era lesbiană, era doar femeia perfectă, era FEMEIA.
Când trecea pe strada principală din Tel Aviv ( Dizengoff), lumea se dădea la o parte, să-i facă loc zeiţei. Eu, plin de complexe, mă mulţumeam să o privesc de departe, nu aş fi îndrăznit să mă apropii, ce puteam să-i spun, fară să mă înec? Cafenelele artiştilor erau, pe atunci, Cassit ( actorii) şi Pinati ( cântăreţii). La California lui Abe Nathan, veneau şi pictori.
Studiam regia de teatru la Universitatea din Tel Aviv, aveam vreo 19-20 de ani, mă opream la cafenelele celor celebri, să respir acelaşi aer cu ei. Marina studia actoria la şcoala lui Nissan Nativ, era cea mai talentată, iar portretele ei, alb-negru, au fost ani de zile afişate în vitrinele fotografilor din Tel Aviv. Nu se oprea la cafenele, toţi erau transparenţi, sau aşa credeam eu, pentru cea mai de viitor actriţă a scenei israeliene.
Nu despre Marina voiam să vă povestesc, dar cum pot să-l amintesc pe Jimmy fără Marina? Singurul pretext să pot intra în vorbă cu Marina era faptul că vorbea româneşte, dar pe atunci erau mulţi emigranţi din România, nu ca azi, când din faimoşii 400000 de origine română au rămas mai puţin ca 100000 de vorbitori ai limbii lui Minulescu.
Pe-atunci îmi câştigam un ban jucând, simultan cu studiile, într-un spectacol de estradă, în româneşte, \” Israelul râde, cântă şi dansează\”, cu Yaakov Bodo, Veronica Strugaru (plecată în USA), Elena Grigore, Alfredo Thomas (z’l), Adi Lev (z’l) şi alţii. Impresarul era Theo Roller, ginerele legendarului Ion Pribeagu. Marina nu ar fi putut juca, Nissan Nativ interzicea participarea la şuşanele, să nu se prindă manierele de actori.
Dar la un spectacol al meu a venit, în sală, chiar Marina, însoţită de fratele ei, Jimmy Rossetti, care deja începuse o modestă carieră de actor şi regizor, la teatrul din Haifa.
După reprezentaţie a apărut în culise şi am plecat în grup, la un restaurant românesc care nu mai există de prin 75. Acolo, bâlbâindu-mă, i-am declarat admiraţia mea, aşteptându-mă să mă ia peste picior. Se vede cât de puţin cunoşteam femeile (azi le cunosc şi mai puţin), pentru că lucrurile au luat o altă turnură, am devenit foarte buni prieteni, la început ne vedeam foarte des, apoi din ce în ce mai rar, Marina s-a măritat ( nu cu mine) şi, din păcate, nu a prea reuşit în carieră, mai juca din când în când, dar fară ecou, cea mai importantă apariţie a sa a fost într-un film cu Ghila Almagor, după care a dispărut în anonimat.
Jimmy era una dintre cele mai culte persoane pe care le-am cunoscut, născut în aceeaşi zi cu mine (27 iunie), dar cu 6 ani mai mare (1945). Vorbea mai multe limbi, ştia de toate, dar se simţea cel mai bine în „spaţiul cultural francez”, deja plecase de câteva ori la Paris, era un baiat frumos, tot brunet, deştept, însa mai distant. Relaţia mea cu Jimmy a fost destul de ciudată, eu îl priveam, la început, de jos în sus, fiecare cuvânt al lui îl sorbeam cu setea învaţăcelului, el era conştient de vastele lui cunoştiinţe, avea un mod puţin preţios în pronunţarea cuvintelor, parcă ar fi fost pe scenă, într-un monolog, rar puteam introduce o silabă, iar între noi a fost, mult timp, un zid invizibil, nu am reuşit să mă apropii de el şi să-i devin prieten, deşi el ştia că Marina şi cu mine suntem foarte apropiaţi. Şi totuşi, cred că mă simpatiza, dar nu mai mult.
O singură dată am apărut alături de Jimmy, într-un recital de poezie, la Tel Aviv. Spre surprinderea mea, am avut mai mult succes la public decât el, dar nu cred că mi-a purtat pică pentru asta. El recita puţin prea solemn, după gustul meu, puţin afectat, dar avea o dicţiune impecabilă şi ştia să îmbrăţişeze întreaga scenă. Ulterioarele mele propuneri, către Jimmy, să facem ceva în comun, s-au lovit de refuzuri politicoase. În decursul anilor ne-am întâlnit întâmplător, rar ne-am oprit la o cafea şi nu prea aveam ce să ne spunem.
Dar pe Marina o vedeam mai des, o întrebam de Jimmy, ştiu că a fost asistent de regizor la \” Un tramvai numit dorinţă\” şi a regizat un spectacol Jacques Prevert. În timp, eu am abandonat teatrul, dar îmi revedeam vechii colegi, în diferite ocazii. Am aflat că Jimmy pleca des în Franţa, era prieten cu copiii lui Perahim, într-o vreme a fost redactor cultural la un ziar cotidian în limba franceză, care ieşea în Israel şi avea puţini cititori.
Relaţia noastră, aşa superficială cum era, a fost afectată de un flirt al meu cu o balerină, Aura, de care el era foarte atras, dar preferinţele ei au mers către mine. Din nefericire am fost martor la o discuţie telefonică între ea şi Jimmy, în care el m-a descris în culori deloc măgulitoare. Poate avea dreptate, nu ştiu, pe vremea aia eram cam zburdalnic, dar el mă considera şi superficial. Nu i-am reproşat niciodată acel dialog cu Aura, nu a ştiut că tot ce-i spusese despre mine fusese în prezenţa mea, nici nu avea rost, poate era o gelozie puerilă.
De câte ori Marina îmi povestea despre Jimmy şi aflam că nu demarează în teatru, mă întristam. În anii 70, teatrul, în Israel, avea multe păcate şi un personaj ca Jimmy, era privit ca fiind pe dinafară, neadaptat, străin de cultura ebraică. Într-o seară, după mulţi ani, l-am întâlnit la un party, la Ilan Shani, un prieten actor, şi cred că atunci am avut cel mai lung dialog cu el. De data asta a vorbit cu mine de la egal la egal şi, când l-am întrebat de ce nu îşi caută norocul în Franţa, mi-a replicat că vrea să fie aici, în Israel, când va începe revoluţia în teatrul israelian şi va trebui să se suie pe baricade. Revoluţia a avut loc, a fost o revolutie lentă, aproape de catifea, dar Jimmy nu a fost chemat să ia parte la ea. În timp a renunţat la teatru, a fost o hotărâre dureroasă, a devenit ghid turistic şi s-a dedicat şahului, devenind maestru, cred că şi preda lecţii de şah. S-a căsătorit şi a avut o fetiţă, pe care nu am văzut-o niciodată. Şi totuşi eu am ţinut la Jimmy şi aş fi vrut să devenim prieteni, dar această aspiraţie a rămas unilaterală, iar pentru un tango e nevoie de doi.
Când însă am organizat, prin 94, o seară-spectacol în onoarea tatălui meu, legată de volumul său de versuri, \” Strigăt în deşert\” ( Cri dans le desert) şi i-am telefonat lui Jimmy, imediat a fost dispus să participe, dar n-a fost sa fie, pentru că avea un grup de turişti cu care a plecat în Europa.
Acum câţiva ani, Jimmy a suferit un accident cardio-vascular, a ramas total handicapat şi dependent, l-am vizitat la spital, Marina îi repeta- uite, a venit Vlad, îl ţii minte?- nici o reacţie. Am încercat să fiu alături de Marina, am vorbit uneori la telefon, ne-am văzut mai rar, situaţia lui Jimmy era ireversibilă, s-a degradat şi, după vreo 4 ani de internare, a sosit telefonul Marinei, că Jimmy s-a prăpădit.
Mi-e greu să mi-l imaginez altfel pe Jimmy decât ca pe un mare talent, pierdut între incapacitatea lui de a face compromisuri şi distanţa faţă de bisericuţele din teatrul israelian. Imaginea lui, la spital, o alung, era altcineva, nu ţanţoşul Jimmy, cel cu privirea ca o săgeată, care respira şi vorbea în franceză chiar pe româneşte sau ebraică.
Jimmy a fost, politic, împotriva ocupaţiei teritoriilor, era activ în asociaţiile pentru drepturile omului şi ale palestinienilor, în special, dar asta am aflat târziu, abia la înmormântare. A fost un adevărat ateist şi se pare că a dorit să nu fie înmormântat tradiţional.
Kibutzul Einat, lângă Petach Tiqwa, oferă această posibilitate, ceremonie laică, fără rugăciuni. Deoarece avea carnet de donator de organe, i s-au prelevat organe- habar n-am ce se mai putea preleva. A fost înmormântat într-un cosciug ( în Israel morţii sunt introduşi direct în pământ, fără cosciug), soţia lui, Otilia, a adus un magnetofon şi o bandă cu cântecele lui Jacques Brel, iar în timpul coborârii cosciugului s-a cântat \”Le Moribond\”:
Adieu l’Émile je t’aimais bien
Adieu l’Émile je t’aimais bien tu sais
On a chanté les mêmes vins
On a chanté les mêmes filles
On a chanté les mêmes chagrins
Adieu l’Émile je vais mourir
C’est dur de mourir au printemps tu sais
Mais je pars aux fleurs la paix dans l’âme
Car vu que tu es bon comme du pain blanc
Je sais que tu prendras soin de ma femme
Je veux qu’on rie
Je veux qu’on danse
Je veux qu’on s’amuse comme des fous
Je veux qu’on rie
Je veux qu’on danse
Quand c’est qu’on me mettra dans le trou.
… şi alte cântece ale lui Jacques Brel.
Pe urmă au vorbit o prietenă, dupa ea Marina, sora lui, care i-a fost şi mamă, în ultimii ani, apoi un reprezentant al asociaţiei şahiştilor, care a adus cu el şi un joc de şah, iar cei din jur au pus, alături de pietricele, pe mormânt, câte o piesă de şah, între buchetele de flori… La sfârşit, fiica lui, Andreea, copia lui Jimmy, a citit „Ne me quitte pas”:
Ne me quitte pas
Il faut oublier
Tout peut s’oublier
Qui s’enfuit déjà
Oublier le temps
Des malentendus
Et le temps perdu
A savoir comment
Oublier ces heures
Qui tuaient parfois
A coups de pourquoi
Le cœur du bonheur
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Jimmy nu mai este printre noi, de fapt nu mai era demult. Am plecat cu totii, abătuti, pe sunetele muzicii lui Brel, de la o înmormântare suprarealistă, dar atât de apropiată de ceea ce şi-ar fi dorit. Un mare talent, parcă smuls de pe străzile Parisului, un neîmplinit ca artist, dar atât de om, atât de francez şi atât de israelian. Fie-i memoria binecuvântată.
Ordine
Am vrut să-mi pun sentimentele în ordine,
În vechea bibliotecă prăfuită.
Am luat o cârpă de praf
Şi mi-am scuturat mila…
Ura mi-era complet desfăcută,
Iar coperţile îi alunecau.
Am lipit-o fără tragere de inimă,
Căci pe aceasta din urmă o împrumutasem.
Dispreţul era cam decolorat;
L-am mutat cu un raft mai sus,
Să fie în plină lumină…
Tristeţea avea pozele roase…
Mă uitasem prea des la ele în ultima vreme.
I-am schimbat locul cu bucuria,
Pe care am găsit-o într-un colţ,
Uitată, nefolosită, nou-nouţă
Şi mirosind a albastru.
Aşa mi-am aranjat toate sentimentele
În bibliotecă.
Doar dragostea n-a putut fi găsită.
Mi-am amintit că o vândusem nu de mult
Ca să-mi pot cumpăra
Un exemplar jerpelit
De satisfacţie.
din \” In noi e un cer mai adevarat\”
Iniţiale
Oraşul te învăluie cu sunete de orgă înveşmântate în aur umed.
Felinarele podului Karl îţi mângâie umbra stingheră.
Erai demult aici, căutându-mă între cristale şi marionete,
La malul Vâltavei, unde cuvântul îşi sculptează în apele tulburi
Iniţiala primei amintiri din ceaţa atingerilor pierdute,
Album cu pasiuni decolorate, vise neîncepute, dans mut.
Mi-ai recunoscut zâmbetul dincolo de ultima dună a deşertului,
Existenţa nu e fiinţa – şoapta ta, îmbrăţişându-mi ezitarea.
Ameţitoare plutire, nisip albastru, val afrodisiac, noi.
TU
Am fost ascultat la geografie.
Trebuia să vorbesc despre munţi, ape şi păduri.
Profesoara m-a privit sever,
Apoi mi-a cerut să spun lecţia.
Dar eu am început să vorbesc despre tine.
Am demonstrat că relieful nu există decât în noi,
Că râul e iubire,
Că muntele e absolut,
Că pădurile sunt strigăte de dragoste.
Apoi am vrut să-i conving pe ceilalţi
Că toate acestea eşti tu!
Dar cei din jur au râs,
Iar profesoara mi-a pus 2,
Fără să-şi dea seama că şi doiul
E tot o pereche,
O pereche de îndrăgostiţi,
Care, de fapt, suntem noi.
La literatură le-am arătat celor din jur
Că toată poezia şi proza sunt iubire;
Teatrul – glas al dragostei;
Şi că toţi scriitorii te-au descris pe tine.
Au chemat urgent un doctor de nebuni.
Dar i-am demonstrat şi lui
Că trupul e un paravan al sufletului,
Că sângele e un râu,
Şi, folosindu-mă de cele spuse la geografie,
Că râul e iubire,
Iar iubirea eşti tu.
La matematică am ieşit singur la tablă.
Te-am descoperit într-o ecuaţie:
Erai dragostea, marea necunoscută,
Prozaic notată cu x.
Şi i-am convins pe ceilalţi,
Demonstrând că x este întotdeauna diferit de zero.
Pentru că x eşti tu, iubirea absolută,
Iar absolutul e infinit.
Am vrut să-i oblig pe toţi să scrie:
X = dragoste = ∞
Dar au fugit care-ncotro.
S-a întrunit în grabă consiliul profesorilor.
Erau înspăimântaţi.
Se-ngrozeau la gândul că le pot demonstra
Că toată ştiinţa, arta, eşti tu.
Atunci orele şi-ar fi pierdut rostul,
Iar profesorii ar fi fost concediaţi.
Şi, pentru că începuseră şi ei să creadă
În ceea ce spuneam,
De frică să nu-i convertesc în sentimente,
M-au exmatriculat.
*****************************
– TU e poezia mea de debut, publicata in Romania Literara, in 1970, la citeva luni dupa emigrarea mea in Israel.
E inclusa in volumul \”In noi e un cer mai adevarat\”
Sisif
Trepte fără număr.
Urcuş.
Mitul lui Sisif.
Trebuie luat totul de la capăt.
Şi bolovanul ăsta…
Dacă se prăvăleşte,
Trebuie să fug repede după el.
Fiindcă altfel,
Îmi va fi greu să-l găsesc…
Şi alt Sisif îmi va lua locul.
Deci,
Trebuie să ridic bolovanul
Până în vârful muntelui.
Căci Hades,
De mă va vedea trândăvind,
Îl va desemna pe altul
În locul meu.
Iar pe mine
Mă va pune să umplu cu apă
Vasul fără fund.
Şi, orice aţi spune,
E mult mai uşor
Să ridici un bolovan,
Chiar dacă el,
Ca toţi bolovanii rupţi
Din bolovanul lui Sisif,
Refuză cu încăpăţânare
Să ajungă sus.
Viziune I
Aş vrea să fiu o stalactită.
Picături de dragoste ar cădea din mine
Şi te-ai forma tu, o stalagmită.
Apoi vom încerca să ne atingem.
Din mine va porni întreaga-mi dragoste;
Ne vom apropia uşor, uşor…
Apoi ne vom uni într-un singur trup,
O singură fiinţă,
O coloană de calcar…
Şi vom susţine cu iubirea noastră
Întreaga boltă a lumii – peşteră.
Nimeni nu ne va putea despărţi:
Nici timpul, nici întunericul,
Nici chiar noi înşine!
Ci ne vom întări iubirea cu picături de calcar
Dizolvat în apă de suflet:
Soluţie de intersecţie de om cu om.
Dar vai!
Am uitat că oamenii sunt curioşi…
Ne vor descoperi lumea,
Vor lumina peştera
Şi ne vor arăta cu degetul.
Iar un ghid cu mustaţă din materie şi atomi
Va spune:
“ – Priviţi o coloană formată prin voinţa naturii,
Pipăiţi-o, nu vă fie teamă,
E doar calcar: Apă şi carbonat de calciu.”
Iar liliecii vor zbura în jurul nostru,
Lovindu-ne cu aripile lor reci.
[din volumul \” In noi e un cer mai adevarat\”,
Vis de cristal
O şoaptă de mătase a întrerupt zgomotul infernal al străzii.
Erai aici, la câţiva paşi de jarul meu, neclară siluetă,
Te prelingeai pe pleoape, ezitai în refracţii de lumini,
Prin picături de apă viaţă, rătăcite semne de-ntrebare,
Clinchete de adevăr, şerpuind culorile curcubeului în zig-zag.
– M-ai găsit demult, mi-ai spus, dinaintea intersecţiei tale cu cuvântul,
Transparenţă, vis de cristal, gust de rouă,
Sunete de orgă într-un colţ pierdut,
Gară cu trenuri abandonate.
Ne contopim în spaţiu, materie dizolvată,
Săgeţi de foc, parfum mistuitor de noi.
Rostogolirea chipului cioplit doare,
Verdele zdrobeşte chenarul gândului.
Rămâne doar un puls al ecoului,
În contratimp cu palparea pământului nostru.
Scânceşti, modulându-te în jurul formelor mele,
Izvorâte din tine.
Mângâierea-ţi lină naşte comete de foc,
Bruscă strălucire, privirea ta, surâs close-up,
Mă absorbi nerăbdătoare,
Cadru de film întrerupt de operatorul neglijent.
– Apără-mă – murmurul tău, într-o limbă nouă, neauzită,
A iluziei împlinite –
Sunt lavă şi vapori de pasiune sacadată,
Mă simt creaţia, divinul mă îmbrăţişează şi mă stoarce,
Sunt atât de intensă, mi-e teamă de mine,
De foc,
De apă de foc,
Apără-mă!
Zvâcnetul desenează vapori ondulaţi, valurile furtunii
Preanunţată de vocea haosului, univers-metronom.
– Cunoşteam ritmul, dar credeam că sincopa e moarte –
Lacrima ta, din ochiul meu…
Ne privim dinafară, pe piele linii zgâriate,
Aici se naşte floarea roşie, mă soarbe în contracţii de petale,
Paragraf repetat, obsedantă orchestră.
Ostentativ muşti mărul auriu,
Sculptură în patru dimensiuni.
Raze erup din fisura întunecată a concepţiei momentului,
Gemetele tale, ecou, ecou, camuflaj,
Ne acoperim de privirea noastră iscoditoare,
Supţi de petale umede,
Cascade de dezlănţuiri.
– Dă-mi roua nopţii – îmi şopteşti,
Pierdută în tine.
